Profiling Ul

Profiling-ul reprezintă procesul prin care se indică caracteristicile de personalitate ale autorului unei infracțiuni, ținându-se cont de analiza câmpului infracțional, tipurile variate de personalități existente, datele statistice ale faptelor similare dar și natura disfuncțiilor mentale demonstrate de autor cu ocazia comiterii faptei.

In literatura de specialitate, termenul de criminal personality profiling este privit într-un sens destul de larg, desemnând profilul comportamental, profilul psihologic al autorului necunoscut al unei infracțiuni etc. In limba engleză, terminologia este multiplă și mai nuanțată decât în limba română: behavioral profiling, crime scene profiling, offender profiling, psychological profiling și, cea mai recentă, criminal investigative analysis.

Biroul Federal de Investigații (F.B.I) definește procedura tehnicii profiler ca reprezentând o tehnică investigativă prin care se identifică cele mai importante caracteristici ale personalității și ale comportamentului infractorilor în baza analizei crimei/crimelor pe care el/ ea le-a comis. De obicei, procedura include 7 pași:

Evaluarea în sine a actului infracțional

Evaluarea completă a specificității locului faptei

Analizarea în totalitate a victimei

Evaluarea rapoartelor preliminare ale poliției

Evaluarea raportului de examinare medicală întocmit cu ocazia autopsiei

Dezvoltarea unui profil cu caracteristicile cele mai importante ale infractorului

Sugestiile investigative care se sprijină pe construcția profilului

Scurt istoric al tehnicilor profiling

Până la un anumit nivel, istoria profiling-ului se confundă cu istoria criminologiei, ambele putând fi incorporate, în psiho-sociologia judiciară.

Originile profilingului pot fi descoperite la începutul Evului Mediu, când Inchiziția încerca să facă „profilul psihologic” al ereticilor. Unul dintre primele texte ce s-a ocupat de comportamentul deviant a fost Malleus Maleficarum, o carte scrisă la 1486 de către James Sprenger și Henry Kramer. Textul se prezintă sub forma unui ghid pentru vânătorii de vrăjitoare, folosit de majoritatea regimurilor inchizitoriale din Europa și care a influențat peste trei sute de ani practica judiciară a acelei perioade.

Din punct de vedere istoric, criminologia (clinică) are rădăcini ancestrale. Astfel, între anii 1750-1850, fizionomiștii și frenologiștii au încercat să demonstreze că există strânse legături între caracteristicile psiho-comportamentale și anumite trăsături fizice ieșite din comun, ale indivizilor. Fizionomiștii s-au ocupat de studiul feței umane. Fondatorul acestei teorii a fost Jean Baptiste della Porte (1535-1615) care, în urma cercetărilor făcute pe cadavre, a lansat ipoteza că urechile de mici dimensiuni, sprâncenele stufoase, nasul mic și buzele groase și pronunțate pot fi asociate cu comportamentul criminal. Un alt adept al acestei teorii a fost elvețianul Johan Kaspar Lavater (1741-1801), care a mai adăugat la trăsăturile fizice de mai sus și bărbia slab-pronunțată. Desigur, această teorie nu mai are nici o aplicabilitate în prezent, prezentând interes doar din punct de vedere istoric.

Jacob Fries, Cesare Lombroso, Alphonse Bertillon, Hans Gross și alții și-au dat seama de potențialul analizei comporatamentale în anii 1800.

Teoria antropologiei criminale a lui Lombroso presupunea și ea că există anumite caracteristici fizice mai pronunțate la criminali decât la oamenii obișnuiți întrucât aceștia ar fi fost mai nedezvoltați, mai apropiați de predecesorii lor, maimuțele.

Aceste caracteristici erau:

Deviații în ceea ce privește mărimea și forma capului;

Asimetria feței;

Dimensiuni exagerate ale fălcilor și pomeților;

Defecte și particularități ale ochilor;

Urechi de mărimi neobișnuite, uneori foarte mici sau ieșind din circumferința capului pecum cele ale cimpanzeilor;

Nas întors, ridicat sau aplatizat la hoți, acvilin sau asemeni unui cioc la criminali sau cu vârful ridicat ca un pisc de pe nările umflate;

Buze cărnoase, umflate și pronunțate;

Pungi în obraz ca la unele animale;

Particularități ale cerului gurii, cum ar fi o creastă mare centrală, o serie de cavități și protuberanțe cum apar la unele reptile, precum și palat (cerul gurii) despicat;

Dentiție anormală;

Bărbie îndepărtată sau excesiv de lungă sau scurtă și plată ca la maimuțe;

Riduri abundente și variate;

Anormalități ale părului, marcate de caracteristici ale părului provenite de la sexul opus;

Defecte ale toraxului, ca de exemplu prea multe sau prea puține coaste sau un număr mai mare de sfârcuri;

Inversiunea caracterelor sexuale în organele pelvine;

Lungime excesivă a mâinilor;

Număr crescut de degete la mâini și picioare;

Dezechilibrul emisferelor creierului (asimetria craniului).

Desigur, cercetările lor sunt astăzi considerate a fi pline de prejudecăți, exagerate și reflectând influențele timpurilor respective.

Un alt punct important în trecutul și evoluția tehnicilor de analiză comportamentală pot fi considerate și romanele lui Sir Arthur Conan Doyle (1859 – 1930) care prin personajul său magistral, detectivul Sherlock Holmes, introduce arta profilului psihologic în investigația judiciară criminală. Tehnicile lui au inspirat oamenii legii din acea perioadă și au deschis calea unei noi abordări. Același lucru se poate afirma și față de personajele Agathei Christie (1890 – 1976), bine cunoscutul Hercule Poirot precum și Miss Marple. Aceste personaje fictive întrupează caracteristicile esențiale ale unui investigator profiler: intuiție extraordinară, atenție la detalii, meticulozitate, deschidere a minții, gândire de ansamblu, aplicarea raționmentului logic pentru construirea detaliilor unei scene, aplicarea unei cronologii a evenimentelor, etc.

Moment de cotitură pentru evoluția profilig-ului a fost reprezentat și de perioada crimelor din Whitechapel din Marea Britanie din 1888, perioada bine-cunoscutului Jack Spintecătorul.

Profilul psihologic și comportamental al acestuia a fost înfăptuit de Dr. George B. Phillips, medic legist, ce a studiat leziunile provocate victimei Annie Chapman și care la vremea aceea era echivalentul unui patolog medico-legal, și de Dr. Thomas Bond, un chirurg militar, cel care a autopsiat-o pe Mary Kelly, ultima victimă a lui Jack Spintecătorul. Inițial, Thomas Bond a fost solicitat de către autorități pentru a se pronunța asupra cunoștințelor medicale ale autorului acestor omoruri în serie, avându-se în vedere mutilarea ante- și post-mortem a victimelor. Plecând de la aceste aspecte, Bond a continuat cu reconstrucția fidelă a faptelor, cu determinarea caracteristicilor psiho-comportamentale ale suspectului pentru ca, în final, să ofere anchetatorilor un profil psihologic mai mult decât pertinent. A concluzionat că mutilările victimelor au, toate, același caracter, fiind făcute de același individ, aspect ce, ulterior, va purta denumirea de semnătură sau autograf al autorului. Ei au elaborat o listă de caracteristici posibile și au teoretizat că infractorul ar fi din punct de vedere fizic puternic, dar pare inofensiv și că, din cauza cantității de sânge prezent, autorul ar trebui să poarte o haină sau pelerină supradimensionată în scopul ascunderii hainelor, dupa crimă. Dr. Thomas Bond este considerat primul profiler din istorie.

În timpul celui de -al II Razboi Mondial, analiza comportamentală își demonstrează din nou utilitatea atunci cand Biroul de Servicii Strategice a comandat psihanalistului Dr. Walter Langer să detalieze posibilele reacții ale lui Adolf Hitler, în cazul în care Germania ar pierde războiul.

Printre cele mai cunoscute cazuri de profilaj este acela al psihiatrului Dr. James Brussel, așa numitul New York Mad Bomber (1940 – 1950). Elementul de neuitat al acestui caz a fost afirmația lui Brussel, că autorul ar fi purtat un costum în două rânduri, cu toate butoanele fixate în mod corespunzator. În urma unei investigații, poliția a ajuns la casa lui George Metesky, care, în momentul în care ofițerii l-au rugat să se imbrace, el s-a întors purtând un costum dublu cu nasturi la piept.

Biroul Federal de Investigații (F.B.I.)

În timpul anilor 1960, ofițerul de poliție Howard Teten, a început să-și dezvolte propria abordare privind profilajul criminal. El a fost instruit și inspirat totodată de Dr. Paul Kirk, criminalistitul de renume internațional, medicul legist, Dr. Breyfocal, și Dr. Douglas Kelly, psihiatrul cunoscut pentru munca sa în procesele privind războiul din Nuremberg.

În 1970, Howard Teten, acum agent special F.B.I., și-a inițiat programul de profilaj criminal. El preda tehnicile de profilaj criminal ca fiind un ajutor în investigații, folosite în comun cu alte intrumente de investigație. Teten a predat primul său curs de profiling, numit criminologie aplicată, la Academia Națională F.B.I. în 1970. Ulterior, în același an, el a dat primul sau profil psihologic ca și agent F.B.I. în Amarillo, Texas. Tot acum el face echipă cu Pat Mullany, care făcea parte din Divizia F.B.I. pentru New York, și predau Aplicarea psihologiei anormale în profilajul criminal.

În 1972, agentul F.B.I. Jack Kirsch înființează Unitatea de Științe Comportamentale a F.B.I. (Behavioural Science Unit – BSU) care se va implica în cercertări, pregătiri și consultanță legate de profilaj.

În 2000, se formează Unitatea de Analiză Comportamentală (Behavioural Analysis Unit – BAU) în cadrul BSU, de care se separă ulterior datorită neînțelegerilor culturale legate de perspectivele legale și psihologice.

În prezent, comunitatea de profiling este compusă atât din profesioniști cât și din neprofesioniști, dintr-o varietate de domenii, însă putem afirma cu siguranță că se bazează și se datorează unei istorii deopotrivă interesante și temerare cu rădăcini în studiul crimei și comportamentului criminal (criminologie), în studiul bolii și sănătății mintale (psihologie și psihiatrie) dar și în examinarea probelor fizice, palpabile (științele juridice, criminalistice).

Importanța analizei comportamentale în ancheta judiciară

Un obiectiv principal al poliției este de a asigura siguranța publică și, prin urmare, organele de aplicare a legii folosesc o serie de instrumente în eforturile lor de a prinde infractorii. De obicei aplicată la cazurile grave, de omucidere, unde nu se găsesc legături între victime sau unde crima este atroce, anchetatorii cauta sprijinul unui profiler, care utilizează fie o strategie geografică sau de bază psihologică pentru a restrnge cercul de suspecți posibili.

Profilerii investigativi analizează astfel informațiile strânse de la locul faptei pentru a putea crea imaginea persoanei care ar fi putut comite acea infracțiune și pentru a limita aria de investigare a organelor judiciare și a le înlesni activitatea de instaurarea a justiției într-un timp mai scurt, mai eficient.

Utilitatea tehnicilor profiling este evidentă, măcar prin oferirea unui avantaj suplimentar în lupta împotriva criminalității de orice fel, prin pătrunderea în lumea și mintea infractorului, prin provocarea reacțiilor acestora și prin efiecientizarea metodelor de prindere.

Prinderea urgentă a unui autor al unei infracțiuni violente: viol, omor, răpire de copil – este un țel deosebit de important pentru toate agențiile de aplicare a legii. Față de alte discipline care sunt interesate de violența umană, forțele de aplicare a legii nu au ca prim obiectiv explicarea acțiunilor unui autor al unei infracțiuni violente. În schimb, grija acestora este de a stabili identitatea infractorului bazându-se pe ceea ce se știe despre acțiunile sale. Descris de un autor ca un emițător de semnale pe timpul comiterii unei infracțiuni, infractorul trebuie identificat cât mai repede posibil în vederea prevenirii altor infracțiuni. În timp ce studiile explică de ce anumite persoane fizice comit infracțiuni violente, aspect ce poate fi de ajutor în cercetare, investigatorii din agențiile de aplicare a legii trebuie să adapteze rezultatele acestor studii astfel încât acestea să se potrivească nevoilor lor. Analiza comportamentală și generarea unui profil sunt unealte pe care agențiile de aplicare a legii le pot utiliza pentru a combina rezultatele cercetărilor din alte discipline cu tehnici tradiționale investigative în efortul de a combate infracțiunile violente.

Generarea profilului psiho – comportamental – Tehnicile profiling

Tehnica profiling a fost utilizată în cazul infracțiunilor care implică violență: violuri, crime care prezintă eviscerări, semne de tortură, mutilări sau elemente oculte, incendieri, abuzuri sexuale asupra minorilor, jafuri și amenințări prin intermediul scrisorilor (fie ele obscene sau teroriste).

Profilul psiho-comportamental diferă de la un infractor la altul și nu întotdeauna conține aceleași informații. Acesta se bazează pe ceea ce a fost sau nu a fost lăsat la locul faptei și variază în funcție de cantitatea probelor psihologice și fizice, care variază la rândul lor.

Figura nr. 1 – Procesul de generare a profilului judiciar

Metoda FBI: analiza locului infracțiunii

Metoda inițială folosită de FBI a fost elaborată de agenții FBI Howard Teten și Pat Mullany și se baza pe elaborarea unei imagini de ansamblu asupra statusului mintal al infractorului plecând de la observarea per general a locului crimei. Ulterior, în 1979 și 1983, în urma unui studiu bazat pe intervievarea criminalilor condamnați, agenții Douglas și Ressler au realizat metoda actuală de profilaj: analiza locului infracțiunii. Importanța cercetării locului crimei, caracterul său de urgență și de neînlocuit (Stanca, 1995), precum și bogăția de probe care pot fi adunate (probe nu doar materiale, ci și psihologice) au fost percepute de criminaliști chiar înaintea obținerii metodei oficiale FBI. Aceasta cuprinde șase etape:

Culegerea și evaluarea datelor primare (Profiling Imputus) – cea mai importantă; acum sunt adunate toate informațiile referitoare la caz: fotografiile scenei crimei și ale victimei, rezultatele autopsiei și ale analizei probelor găsite la locul crimei, trecutul victimei precum și alte informații care pot fi relevante în conturarea unei idei cât mai apropiate de realitatea faptelor petrecute înainte, în timpul și după crimă.

Modelele de sistematizare a datelor (Decision Process Models) –presupune combinarea tuturor informațiilor adunate în prima etapă într-o înlănțuire logică și coerentă. Această sistematizăre a datelor poate stabili și dacă infracțiunea investigată se incadrează în tiparul infracțiunilor în serie.

3. Interpretarea actului infracțional (Crime Assessment) – presupune reconstituirea evenimentelor și a acțiunilor specifice atât ale infractorului cât și ale victimei pentru a înțelege rolul fiecăruia în cadrul crimei.

Determinarea profilului infractorului ( The Criminal Profile) – presupune elaborarea unei liste de caracteristici ale infractorului vizat, precum: un interval de vârstă, sexul, etnia, anumite trăsături fizice (diformități, anomalii, boali), greutatea, înălțimea, ocupația, pregătirea profesională, starea civilă, tipul de locuință cel mai probabil, tipul de mașină pe care ar putea să-l conducă, tulburări comportamentale, eventuale defecte de vorbire, aspecte privind relațiile infractorului cu alte persoane. Utilitatea acestui portret se relevă atât în procesul identificării și reținerii autorului, cât și în stabilirea unor metode adecvate de intervievare.

Investigația propriu-zisă (The Investigation) – se folosește protretul și toate informațiile obținute anterior pentru a trece la investigarea propriu-zisă. Ideal ar fi ca profilul să indice direcția în care să se concentreze eforturile investigatorilor și să restrângă cercul suspectilor. Dacă însă profilul nu conduce la un suspect, sau dacă apar probe noi, profilul este reconsiderat, pentru a include noile dovezi.

Reținerea infractorului (The Apprehension). În această etapă, un suspect este reținut și are loc confruntarea caracteristicilor sale cu cele incluse în profil, fapt posibil numai în măsura în care infractorul este prins sau își continua activitatea criminală. În SUA, procentul de cazuri în care a fost realizat un profil și care nu au fost rezolvate este puțin sub 50%, de unde rezultă dificultatea crescută a acestei ultime etape.

La baza metodei FBI se află dihotomia infractor organizat – dezorganizat, în funcție de care sunt clasificate scenele crimelor. O scenă a crimei organizată creionează control și planificare atentă din partea infractorului în momentul comiterii crimei; acest fapt indică indivizi cu educație și competență socială, în stare să aibă și să mențină relații optime cu ceilalți. De exemplu, Chiper Remus Ștefan (Anexa 4), care ucide numai victeme fără vreo legătură directă cu el, are control deplin în câmpul infracțional, ascunde dovezile și urmele, deține mijloace de transport și ascundere a cadavrelor.

De partea cealaltă a baricadei se află o scenă a crimei dezorganizată, care subliniază lipsa controlului și a capacității de raționare inteligentă. Criminalul dezorganizat nu încearcă să-și acopere urmele, reliefând un individ cu un nivel de inteligență inferior, sau care utilizează droguri sau alcool. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Toma Georghe (Anexa 1), care omoară doar persoane apropiate, îi lipsește controlul la locul faptei, acționează pe baza impulsului de moment, nu maschează urmele în mod eficient etc.

Această clasificare pare rezonalibă, dar la o analiză mai atentă obervăm ca cel mai adesea scenele crimelor au atât caracteristici organizate, cât și dezorganizate.

Există mai multe situații în care un infractor organizat poate lăsa o scenă a cimei dezorganizată, cum ar fi: criminalii care au ca mobil răzbunarea (Anexa 2, Jian Beniamin), cei acuzați de violență domestică, criminalii care au fost întrerupți în timpul comiterii crimei sau infracțiunile în care sunt implicate droguri. Astfel, profilul elaborat poate conține trăsăturile unui grup, în timp ce infractorul le posedă de fapt pe cele ale celuilalt grup.

O altă critică adusă metodei FBI de profiling a criminalilor în serie este faptul că modelul se bazează pe datele obținute în urma interviurilor a doar 36 crimianli condamnați, dintre care toți de sex masculin și 90% dintre ei albi; este dubitabilă astfel relevanța în cazul criminalilor în serie femei sau a celor de altă rasă.

Deși criticată, metoda FBI de analiză a locului crimei este una dintre cele mai predate metode din lume în prezent.

Metoda DAVID CANTER: psihologia investigativă

Are aceeași bază statistică precum metoda FBI, folosindu-se de realizarea unei baze de tipologii de infractori deja cunoscuți cu care se compară crimele cu autori încă necunoscuți, bazându-se pe similarități între cele două și ducând la obținerea unui șir de trăsături probabile ale infractorului mecunoscut. Diferența dintre metoda FBI și metoda Canter o reprezintă faptul că acesta din urmă își actualizează bazele de date.

Modelul elaborat de Canter ( modelul celor cinci factori) se bazează pe cinci aspecte ale interacțiunii dintre victimă și agresor:

Coerența interpersonală (Interpersonal Coherence) care presupune fie că infractorii relaționează cu victimele la fel cum relaționează cu alți oameni din jur, fie că victima reprezintă ceva pentru infractor.

Timpul și locul comiterii infracțiunii – interesează prin informațiile pe care le oferă cu privire la mobilitatea infractorului, deci la arealul în care acesta ar putea domicilia. De asemenea, prin alegerea locului și momonetului faptei se către infractor se poate creiona și un eventual program al acesuia.

Caracteristicile criminale (Criminal characteristics) îi permit analistului să rafineze clasificările pe grupuri de infractori și să ofere un profil cu trăsăturile cele mai probabile care îl pot caracteriza pe un anume infractor.

Trecutul infracțional (Criminal Career) presupune eventualitatea existenței unor activități criminale trecute și tipul acestor activități.

Alerta criminalistică (Forensic Awareness) – creionează cunoștințele infractorului cu privire la investigarea criminalistică, manifestate prin: purtarea mănușilor, utilizarea unor prezervative sau îndepărtarea oricărui obiect care ar putea avea amprentele sau sângele agresorului.

Deoarece această metodă utilizează mijloace statistice pentru elaborarea profilului infractorului, îi pot fi aduse critici similare cu cele adresate metodei FBI, în special faptul că tipologiile nu pot fi aplicate în alt mediu decât în cel în care au fost colectate datele inițiale (în cazul modelului lui Canter, în Marea Britanie).

Metoda BRENT TURVEY: analiza probelor comportamentale

Bazându-se pe observația că infractorii mint de cele mai multe ori atunci când vorbesc despre crimele lor, Turvey a realizat o metodă profiling în cadrul căreia cea mai obiectivă probă privind șirul evenimentelor într-un act criminal o constituie reconstituirea comportamentului criminal. Analiza probelor comportamentale este elaborată în patru etape:

Analiza criminalistică echivocă (Equivocal Forensic Analysis). Subliniază posibilitatea obținerii mai multor semnificații în urma interpretării probelor, având ca scop final alegerea semnificației celei mai veridice. Sursele analizei echivoce și a interpretării sunt: fotografii, înregistrări, schițe ale scenei crimei, rapoartele investigatorilor, dovezile materiale găsite, rapoartele autopsiei și fotografiile acesteia, declarațiile martorilor, harta traseului victimei înainte de moartea sa, trecutul victimei etc.

Stabilirea profilului victimei (Victimology). Indică realizeazarea unui profil victimologic cât mai exact prin răspunsul la întrebări precum de ce, cum, unde și când o anumită victimă a fost aleasă, fapt ce poate releva multe despre agresor. Unele dintre caracteristicile victimei care sunt luate în considerare sunt dimensiunile acesteia (înălțimea, greutatea); astfel, dacă se poate stabili că victima a fost deplasată, se pot trage o serie de concluzii privind forța și conformația fizică a agresorului.

Caracteristicile locului faptei (Crime Scene Characteristics) se referă la trăsăturile scenei crimei din perspectiva deciziilor infractorului cu privire la victimă, loc și semnificațiile acestora pentru el. Locul faptei este pus în relație cu alte scene ale unor crime asemănătoare pentru a se stabili modalitatea de abordare a victimei. Uneori, aceste informații pot releva același agresor.

Caracteristicile infractorului sunt trăsăturile comportamentale sau de personalitate care se creionează în urma parcurgerii pașilor anteriori. Profilul obținut trebuie analizat constant și permanent pe măsură ce apar noi probe și sunt infirmate informații mai vechi. Caracteristicile infractorului pot include: conformația fizică, sex, statut profesional, obiceiuri, prezența remușcărilor și a sentimentului de vinovăție, trecutul criminal, nivelul aptitudinilor și al abilităților, nivelul de agresivitate, domiciliul agresorului în raport cu locul crimei, trecutul medical, starea civilă, rasa etc.

Deoarece analiza probelor comprtamentale nu folosește un grup de referință pe baza căruia creează un profil, Petherick (2009) consideră această metodă ca având cea mai mare aplicabilitate trans-culturală. Metoda se bazează pe toate probele fizice, comportamentul infractorului și caracteristicile victimei, care împreună conduc la profilul făptuitorului. Criticile aduse acestei metode privesc durata sa mai mare de timp, necesitatea unei pregătiri profesionale și raportarea calității rezultatului final la cantitatea de informații la care are acces profiler-ul.

Modul de operare versus semnătura psiho-comportamentală

În orice investigație se realizează analiza modului de operare al infractorului, care se referă la ceea ce face acesta pentru a comite o crimă. O fișă a modului de operare cuprinde: orele la care este comisă infracțiunea, instrumentele, materialele folosite (pregătite sau ocazionale), pretextele invocate pentru apropierea de victimă, modul în care comite infracțiunea (cum acționează înainte, în timpul și după comiterea infracțiunii), obiectele sau persoanele vizate, complicii și rolul fiecăruia. Importanța modului de operare este evidenta în încercarea de legare a mai multor infracțiuni de un anume infractor. Dar la fel de importante sunt însă și aspecte precum: ce îl determină pe infractor să utilizeze un anumit mod de operare?, care sunt circumstanțele care modelează acest mod de operare? și este modul de operare static sau dinamic?

Încercând să răspundă la aceste întrebări, Webb (2006) consideră că investigatorii greșesc atunci când acordă o semnificație prea mare modului de operare în stabilirea de legături între infracțiuni. El argumentează prin exemplul unui hoț care, pe măsură ce comite furturile, se specializează, își rafinează metoda, astfel încât să minimalizeze riscurile și să maximizeze valorile sustrase. Modul de operare ar fi deci un comportament învățat, care este dinamic și flexibil, care se dezvoltă în timp pe măsură ce infractorul câștigă experiență și încredere în sine. Prin urmare, nu se poate garanta că un infractor în serie va fi consecvent în modul de operare.

Astfel, pentru constituirea unui profil este necesară analiza comportamentului care transcede modul de operare, adică acel comportament care este înnăscut, este static și rigid și care rămâne același în timp. Acest comportament, denumit și semnătură psihocomportamentală, surprinde actele pe care infractorul simte nevoia psihologică de a le face pe lângă ceea ce este necesar pentru a comite infracțiunea. Profiler-ul profită de această semnătură pentru a detrmina nevoile emoționale și psihologice ale infractorului, ea reflectând personalitatea, stilul de viață și experiențele care și-au pus amprenta asupra dezvoltării lui.

Importanța semnăturii psiho-comportamentale este evidentă, motiv pentru care profiler-ii fac eforturi pentru a o identifica, indiferent de tehnica utilizată.

Profiling-ul geografic

Profilingul geografic este un sistem de management al informației și în același timp o metodologie de investigare care evaluează locațiile crimelor în serie pentru a determina cea mai probabilă zonă în care locuiește făptuitorul.

Această tehnică se poate aplica în cazul crimelor în serie, a violurilor, a jafurilor, incendierilor și plantării bombelor. La baza tehnicii se află modelul Brentingham (Webb, 2006), conform căruia toți oamenii au un „spațiu de activitate” dependent de zonele în care locuim, muncim și ne relaxăm și acest spațiu de activitate produce un tipar distinct de deplasare prin oraș; aplicând acest model activității criminale putem deduce că un infractor trebuie să cunoască o anumită zonă înainte de a comite infracțiuni. Locul crimei este determinat de intersecția traseului de deplasare cu zona respectivă.

Analiza geografică subliniază cele mai probabile locuri în care infarctorul locuiește, muncește, relaționează sau cele mai probabile rute pe care acesta le urmează. Informațiile privind timpul, distanța și mișcarea către și de la locul crimei sunt analizate obținându-se un model tridimensional numit și suprafață de risc. Suprafața de risc cuprinde locurile cele mai probabile în care poate fi găsit infractorul și ajută investigatorii să-și concetreze eforturile pe zonele în care acesta este activ.

Metodologia profilingului geografic presupune o serie de proceduri:

Examinarea dosarului: declarațiile martorilor, raportul de autopsie, profilul psihologic (dacă există);

Inspectarea locului crimei;

Discuțiile cu investigatorii;

Vizite la locurile crimelor (dacă se poate);

Analiza statisticilor locale referitoare la criminalitate și a datelor demografice;

Studiul străzilor și al rutelor mijloacelor de transport;

Analiza globală a acestor date și realizarea raportului.

Adesea tehnicile profiling sunt grupate împreună ca reprezentând una și aceeași metodă, cu un singur set de proceduri și practicate de persoane cu același tip de pregătire.

Totuși aceste tehnici sunt diferite și pregătirea profesională a persoanelor care le aplică variază și ea. Metoda FBI se bazeză pe compararea comportamentului unui infractor cu comportamentul acelor criminali pe care profiler-ul i-a întâlnit în trecut și cu grupuri/tipologii constituie prin studierea crimelor și a criminalilor asemănători. Psihologia investigativă mizează pe psihologia enviromentală și pe analiza elementelor situaționale (loc, timp, experiența la un moment dat a infractorului), recurgând și la statistici. Analiza probelor comportamentale nu utilizează statistici, ea sprijinindu-se pe reconstituirea incidentului pornind de la probele fizice și pe psihologie și psihiatrie pentru interpretarea comportamentului făptuitorului. O importanță deosebită o reprezintă semnătura psiho-comportamentală care poate diferenția între doi infractori cu moduri de operare asemănătoare. Profiling-ul geografic nu folosește informații de natură psihologică dar are, la fel ca și celelalte tehnici profiling, drept scop restrângerea ariei de căutare a suspecților și conturarea unei direcții cât mai precise în eficientizarea eforturilor investigatorilor de a stopa infracțiunile.

Aceste profiluri nu sunt rezultatul unor incantații magice și nu sunt întotdeauna precise. Ele sunt o aplicație a teoriei științifice comportamentale și a cercetărilor despre cunoștiințele profiler-ului, despre patternurile ce pot fi prezente la diferite locuri ale infracțiunilor. Este imporant ca persoana care face profilul să aibă o prezentare amănunțită a locului faptei astfel încât el să poată vedea că aceste tipare pot exista. Este, de asemenea, important ca o încercare detaliată de profilare a locului faptei să facă anumite dezvăluiri a acelor infractori care au comis infracțiuni similare.

Analiza comportamentală și profilul psihologic în România

În condițiile unei societăți ce plămădește infractori din ce în ce mai periculoși, mai experimentați, mai greu de descoperit și reabilitat, când sunt disponibile nenumărate surse de informare și posibilități de disimulare a actului criminal, se impune ca cei însărcinați cu identificarea și capturarea autorilor de infracțiuni să își adapteze metodele din mers și, pe lângă ultimele descoperiri științifice în materie de criminalistică, să adopte și metodele de identificare pe baza profilului psihologic și să folosească raționamente logico – psihologice, inspirate din experiența americană.

În țara noastră, expertiza sau constatarea tehnico-științifică psihologică are același regim juridic ca și biodetecția comportamentului simulat: nu prezintă forță probantă din punct de vedere procesual – penal. Totuși, această metodă, cea mai recentă achiziție în domeniul prioritizării suspecților, s-a demonstrat a fi un real ajutor în identificarea autorilor sau a direcționării anchetei pe făgașul corect și în prezent se manifestă ca imperios necesară în orice investigație majoră și cu implicații violente serioase.

În România, profesorul Tudorel Butoi poate fi considerat inițiatorul acestei tehnici, deși nu putem afirma că țara noastră a dezvoltat o cultură reală a domeniului de profiling, lipsindu-ne o marjă de comparare locală (nu ne referim la exemplul american). Așadar, la noi în țară nu existã școalã pentru formarea de profileri, dar psiholgii criminaliști au șansa de a se forma în cadrul Poliției Române, în departamentele de criminalistică. Pentru a putea să profeseze ca psihologi criminaliști, cei care doresc acest lucru trebuie sã urmeze Facultatea de Psihologie și apoi Facultatea de Drept. Pentru a putea profesa este necesară o muncă asiduă deoarece comportamentul uman și mintea omului sunt întotdeauna surpinzătoare și enigamtice.

Profilerii sunt solicitați numai în cazul crimelor în serie sau atunci când nu există probe clasice – martori, expertize, rapoarte de constatare tehnico-științifică, portrete-robot etc.

Datorită multitudinii de infarcțiuni și din cele mai variate, s-a dovedit necesară și utilă și dezvoltarea tehnicii poligraf. În rețeaua națională de poligraf sunt incluși diferiți psihologi pentru a desfãșura o muncã specifică.

Pe lângă analiza comportamentală, care se efectuează în condițiile lipsei unui autor sau suspect și care are menirea de a îndrepta ancheta spre o arie mai restrânsă de căutare și un răspuns cât mai apropiat de realitate, folosind acele indicii psiho – sociale relevate la fața locului, din victimologie sau alte informații pe care organele judiciare nu le pot creiona cu acuratețe, ulterior prinderii autorului se poate realiza profilul pihologic al acestuia pentru a explica motivația acestuia, pentru a descoperi acele trăsături de caracter care l-au condus la săvârșirea faptei și pentru a aduna, de ce nu, date cu privire la expliacrea unor fapte ulterioare asemănătoare.

Aceste profile completeazã profilele obținute prin tehnica poligraf, de detectare a comportamentului simulat, cele două aflându-se în acest fel, într-o sinergie perfectă.

În cadrul Laboratorului de Detecție a Comportamentului Simulat pentru realizarea profilului psihologic al unei persoane sunt utilizate o serie de teste precum:

– testul SZONDI – care permite o apreciere destul de solidă vizavi de starea actuală a unei persoane, precum și a latenței și a tendințelor pulsionale

– testul LUSCHER ce permite o analiză amanunțită a stării de moment, care se completeazã foarte bine cu primul test.

– testul arborelui

– testul MMPI 2 (Minnesota Multiphasic Personality Inventory)

– testul STAXI (State Trait Anger Expession Inventory)

Infractorii care comit infracțiuni cu violență și sunt testați cu primele două teste, sunt persoane ce suferă un șoc adrenalinic. Acesta îi consumă infractorului toată energia. De asemenea, mai apare un șoc pishologic care nu permite uitarea faptelor, ci are ca rezultat impregnarea lor. Aceste două șocuri determinã anumite comportamente ce sunt detectate cu ajutorul testelor. Testele determină starea de încordare a subiectului, stare a carei intensitate poate duce chiar la autism.

Examinarea cu aceste teste trebuie fãcută la câteva zile după comiterea infracțiunii deoarece cu cât trece mai mult timp, cu atât intervine starea de obișnuință și de împacare cu sinele. Cu cât este mai recentă comiterea infracțiunii cu atat lupta dintre Sine, Eu și Supraeu este mai mare, asta în cazul în care autorul a primit o educație bună, care determină și sentimentul de culpabilitate. Dacă acesta face parte dintr-o familie ce nu i-a oferit o educație propice, starea de vinovăție este posibil să nu apară.

Deși încă la început cu folosirea acestor tehnici moderne de identificare a autorilor necunoscuți, România prezintă toate șansele să evolueze pe acest plan și specialiștii psihologi judiciari au dovedit că realizarea unor portrete psihologice adecvate este posibilă. Astfel, dezvoltarea acestor tehnici începe să prindă un contur clar și la noi în țară, dacă nu pentru a proba vinovăția, măcar pentru a conduce ancheta și organele legii pe făgașul corect.

CAPITOLUL 2

Crima ca infracțiune

Considerații terminologice privind noțiunea de "crimă"

Noțiunea de „crimă” are mai multe înțelesuri, fapt ce generează uneori o totală confuzie, dar atunci când analizăm crima nu trebuie ignorat nici factorul uman care este inerent, respectiv criminalul. Din aceste considerente, o prezentare în detaliu a tuturor semnificațiilor noțiunii de crimă este utilă pentru înlăturarea oricăror confuzii posibile pe această temă. Distingem trei înțelesuri posibile ale noțiunii de crimă: sensul comun,

sensul penal și sensul criminologic.

În sens comun, prin crimă se desemnează, de regulă, o infracțiune intenționată împotriva vieții persoanei, fie că este vorba de omor (art. 188 C.P.), de omor calificat (art. 189 C.P.).

Această utilizare o întâlnim în limbajul curent, în presă, în opere literare etc.

În sens penal, crima desemnează o infracțiune gravă, pentru care legiuitorul stabilește pedepse diferite și proceduri speciale, în raport cu celelalte infracțiuni.

În sens criminologic noțiunea de crimă are o accepțiune largă, referindu-se la infracțiune în general. Cu toate acestea, este inexact a pune semnul de egalitate între infracțiune și noțiunea de crimă utilizată în criminologie. Încă de la primele cercetări cu caracter științific efectuate în domeniul criminologiei, s-a încercat, și parțial s-a reușit, o distanțare de viziunea abstractă cu privire la infracțiune, pe care o practicau penaliștii. Crima a fost privită ca fapt uman și social, ca fenomen în sensul de realitate observabilă și repetabilă.

Noțiunea de crimă trebuie să pornească astfel de la conceptul de infracțiune din dreptul penal, însă trebuie să îl depășească pe acesta, așa cum se întâmplă în cercetarea criminologică.

Pentru a stabili limitele în care operează noțiunea de crimă, vom pleca, așadar, de la definiția dată infracțiunii în legea penală. Conform dispozițiilor din Codul penal, art. 15 alin. (1), pentru ca o faptă să fie considerată infracțiune trebuie să îndeplinească în mod cumulativ o serie de condiții (trăsături) esențiale:

– să fie prevăzută de legea penală, condiție ce se referă la necesitatea existenței unei dispoziții legale de incriminare, în vigoare la data comiterii faptei;

– să fie comisă cu vinovăție (în cazurile în care se constată lipsa de vinovăție, fapta nu reprezintă infracțiune);

– să fie nejustificată;

– să fie imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Infracțiunea de Omor (art. 188, C.P.)

Conținutul legal

Omorul consta in uciderea unei persoane și se definește in art. 188 NCP.

Condiții preexistente:

Obiectul infracțiunii:

Obiectul juridic special al infracțiunii de omor îl costituie relațiile sociale a caror formare, desfășurare și dezvoltare normală implică respectul valorii sociale de viață a omului. Prin incriminarea omorului este protejată aceasta valoare sociala primordială si sunt aparate relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul acestei valorii sociale.

Obiectul material al omorului este repezentat de corpul unui om în viață, fără a ține cont de vârstă (copil, nou-născut, tânăr, adult, bătrân), sex (bărbat /femeie), starea sănătății (sănătos, bolnav, muribund) sau a normalității bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformații sau monstruozități anatomice sau antropologice etc.).

Subiecții infracțiunii:

Subiectul activ al infractiunii poate fi orice persoană, deoarece existența infracțiunii nu este condiționată de vreo calitate specială a subiectului. Rezultă că, infracțiunea poate fi săvârșită de orice persoană care prezintă condițiile generale psihofizice de răspundere penală.

Participația penală în această infracțiune este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare și complicitate.

Subiectul pasiv este reprezentat de persoana ucisă ca urmare a activității făptuitorului, deci cea care suferă consecințele comiterii infracțiunii. Pentru existența subiectului pasiv al infracțiunii de omor este de ajuns să se constate că persoana titulară a valorii ocrotite penal a suferit prejudiciul produs prin săvârșirea infracțiunii, adică moartea sau punerea în pericol a vieții.

Continului constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material se realizează din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică prin orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate fi reprezentat printr-o acțiune (comisiune) sau inacțiune (omisiune); aceasta se referă la discriminare, nu la fapta concretă, fiind vorba de un act care să posede o anume forță distructivă, adică, sa fie capabil obiectiv să provoace moartea persoanei în condițiile date. De exemplu, această forță se poate manifesta sub forma unor acțiuni fizico- mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împușcare, înțepare, electrocutare), acțiuni chimice (otrăvire), acțiuni psihice (șocuri psihice). În cazul inacțiunii, atunci când făptuitorul avea obligația (legală, contractuală, socială) de a face sau a îndeplini acțiunea prin care s-ar fi putut împiedica sau înlătura desfășurarea unor procese apte să provoace moartea victimei, avem ca exemple omisiunea intenționată de hrănire a copilului, a unui bolnav sau neputincios, lăsarea lor în frig, neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav). În acest fel, făptuitorul a permis acțiunea proceselor naturale care au condus la moartea victimei.

Acțiunea ucigătoare poate fi înfăptuită direct (nemijlocit) asupra victimei, sau indirect (mijlocit) ca de pildă prin folosirea sau antrenarea unor forțe sau energii neanimate sau animate (asmuțirea unui caine, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase), sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânse fizic sau moral (să se împuște, să se înjunghie, să se arunce de la înalțime).

Fapta ucigătoare poate fi îndeplinită prin orice mijloc sau instrument. Acestea pot fi clasificate în: mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibil, intrumente tăietoare, înțepătoare), mijloace chimice (substanțe chimice care exercită o acțiune toxică sau corozivă cauzatoare de moarte asupra organismului uman), dar și mijloace psihice (prin care se provoacă un șoc psihic sau stări emotive intense care duc la moartea victimei, cum ar fi, amenințarea gravă, surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihică profundă, stresul psihic, ș.a.m.d.).

Urmarea imediată. Descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde alături de descrierea acțiunii (inacțiunii) incriminate și arătarea rezultatului acolo unde legiuitorul condiționează existența faptei incriminate de producerea unui rezultat material, prevăzut ca o entitate exterioară conduitei, diferită, cronologic și logic, de acțiune și cauzată de aceasta.

În cazul nostru, rezultatul face parte din descrierea acțiunii (din elementul material al laturii obiective) și simbolizează consecința acesteia, el făcând parte, alături de acțiune (inacțiune) din descrierea faptei incriminate. În cazul infracțiunii de omor se prezintă sub forma unei modificări a substanței obiectului material, cum ar fi, uciderea unei persoane.

Latura subiectivă

Omorul se săvârșește cu intenția de a suprima viața unei persoane. Astfel, intenția este fie directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale (moartea victimei) și a dorit producerea acestuia, fie indirectă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale și fără a-l urmări, a acceptat totuși posibilitatea apariției lui.

Omorul nu este condiționat, în forma sa simplă, nici de săvârșirea sa cu un anumit scop.

Forme. Modalități. Sancțiuni

Forme

Infracțiunea de omor, infracțiune comisiva (care poate fi realizată atât prin acțiune, cât și prin inacțiune) și materială, depinzând de producerea unui rezultat diferit de acțiune în timp și spațiu și determinat de aceasta, este succeptibilă de desfășurare în timp și astfel, de forme imperfecte, precum actele preparatorii sau tentativa.

Actele preparatorii nu se pedepsesc, în schimb, tentativa se pedepsește potrivit art. 188 alin (2) NCP, fiind posibilă în toate formele sale.

Modalități

Infracțiunea de omor prevazută în art. 188 NCP constituie forma simplă, tipică a acțiunii de ucidere. În forma sa tipică, ea poate prezenta numeroase și diverse modalități faptice, în funcție de împrejurările concrete în care aceasta a fost săvârșită (mijloace folosite, locul și timpul săvârșirii, relațiile dintre făptuitor și victimă, mobilul faptei).

Sancțiuni

Infracțiunea de omor în forma sa tipică se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepsește.

Acțiunea penală pentru infracțiunea de omor se pune în mișcare din oficiu.

Infracțiunea de Omor calificat (art. 189, C.P.)

Art. 189 NCP ne prezintă omorul calificat ca fiind reprezentat de uciderea unei persoane în una din urmatoarele împrejurări:

cu premeditare;

din interes material;

pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;

pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor;

asupra a două sau mai multor persoane;

asupra unei femei gravide;

prin cruzimi.

I. Omorul săvârșit cu premeditare [art. 189 lit. a) NCP]. Premeditarea, în sensul literal al cuvântului, înseamnă gândire anticipată, chibzuire asupra unei activități viitoare.

Unii autori au preluat acest sens literal și au admis că premeditarea, în sens juridic, simbolizeazăcomiterea faptei ulterior unei gândiri prealabile cu intensitate și durată îndelungate și chibzuinței făptuitorului la rece sau cu stăpânire de sine, netulburat de efecte sau emoții puternice.

În realitate, premeditarea, în accepțiunea legii penale, presupune realizarea a ceva mai mult decat o gândire anticipată. Premeditarea înseamna neîndoios trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârșii omorul și până în momentul executării infracțiunii; durata acestui interval de timp nu este fixă și nici nu poate fi dinainte stabilită. În fiecare caz, instanța de judecată va constată dacă această condiție este sau nu îndeplinită, ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei și, îndeosebi, de particularitățile făptuitorului; în funcție de aceste particularități, pe când o altă persoană poate avea nevoie de un interval mare de timp pentru a chibzui, o anumită persoană poate să se hotărască mai repede. În practica judiciară, s-a considerat îndeplinită această condiție și s-a reținut omor săvârșit cu premeditare în cazul inculatului care, în urma unui conflict cu victima, a plecat acasă, s-a înarmat cu un cuțit și a revenit în același loc după o oră, pândind-o și aplicându-i o lovitură în inimă, cu efect mortal.

Alături de activitatea de reflectare, de chibzuire a modului cum va săvârși infracțiunea, în perioada dintre momentul luării hotărârii infracționare și momentul începerii executării acesteia, premeditarea mai presupune să se fi trecut la săvârșirea unor acte preparatorii, în stare să întoarcă hotărârea luată și să asigure realizarea ei.

Astfel, premeditarea, ca să atragă răspunderea pentru omor calificat trebuie să întrunească cele două cerințe: autorul să fi chibzuit săvârșirea faptei și să fi luat măsuri de pregătire a săvârșirii faptei, de producere a condițiilor pentru obținerea rezultatului.

Putem întâlni circumstanța agravantă a premeditării și în cazul erorii asupra persoanei victimei, dar și în cazul devierii loviturii (aberratio ictus) deoarece ceea ce interesează este ca făptuitorul să fi premeditat suprimarea vieții unui om.

II. Omorul săvârșit din interes material [art. 189 lit. b) NCP]. Trăsătura egoistă a nteresului material, atunci când determină hotarărea de a ucide o persoană, sporește periculozitatea faptei. Sensul interesului material ca circumstanță de calificare în ceea ce privește omorul este oarecum diferit de sensul comun, de folos sau avantaj material (respectiv bani sau bunuri obținute din activități curente).

Interesul material, pe care se întemeiază omorulagravat, se poate înfățișa sub diverse forme concrete, ca un avantaj sau beneficiu, de natura materială, cum ar fi: bani, bunuri, titluri de valoare sau dobândirea unei succesiuni.

Mai poate fi reprezentat și prin stingerea unor datorii sau obținerea altor avantaje (de exemplu, autorul omorului speră să fie promovat după moartea victimei).

III. Omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse [art. 189 lit. c) NCP]. Scopul urmarit de faptuitor determină pericolul social sporit al omorului săvârșit în aceste condiții, si anume dorința de a se sustrage pe sine ori alte persoane de la raspunderea penală (de la urmarirea penală, de la arestarea preventivă sau de la executarea unei pedepse).

IV. Omorul săvârșit pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni [art. 189 lit. d) NCP]. Există această circumstanță agravantă indiferent dacă infracțiunea a cărei săvârșire a fost înlesnită sau ascunsă a fost săvârșita chiar de cel care a comis omorul sau de o altă persoană. De asemenea, pentru existanța agravantei este necesară și sufiecientă dovada scopului urmărit, indiferent dacă acest scop s-a realizat ori nu.

V . Omorul săvârșit de o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor [art. 189 lit. e) NCP]. Această circumstanță agravantă creionează un antecedent al făptuitorului – înfăptuirea anterioară a unui alt omor,fiind evidențiată persistența autorului în săvârșirea faptei și îl caracterizează ca deosebit de periculos.

Nu interesează dacă pentru omorul săvârșit anterior faptuitorul a beneficiat sau nu de vreo cauză de atenuare a pedepsei. Dacă a beneficiat de o astfel de cauză, instanța de judecată va ține seama de aceasta la stabilirea pedepsei pentru omorul calificat. În practica judiciară s-a decis, de asemenea, că nu interesează dacă făptuitorul a fost sau nu reabilitat pentru omorul săvârșit anterior, daca acest omor a fost amnistiat, sau dacă, a intervenit sau nu prescripția.

Tentativa apare atunci când o persoană, care a mai săvârșit un omor, începe executarea unui alt omor, executare care este totuși întreruptă sau rămasă fără rezultat, din cauza unor împrejurări independente de voința acesteia.

VI. Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane [art. 189 lit. f) NCP]. În acest caz avem ca element specific nu o pluraritate de victime, ci chiar și voința de a ucide în aceeași îmrepjurare și prin aceeași acțiune două sau mai multe persoane (de pildă, otrăvirea mâncării sau a băuturii pe care au consumat-o victimele, descărcarea unei arme automate asupra unui grup de persoane, cu consecința uciderii a cel puțin două persoane, aruncarea unei bombe care a ucis mai multe persoane).

În practica judiciară s-a decis, dimpotrivă, că această infracțiune există și atunci când două sau mai multe persoane au fost ucise de infractor sau infractori în aceeași împrejurare sau cu aceeași ocazie, indiferent dacă omorul multiplu s-a produs printr-o singură acțiune, sau prin mai multe acțiuni (de exemplu, trăgând succesiv focuri de armă asupra mai multor victime, lovind cu cuțitul două sau mai multe persoane).

Agravanta se aplică numai dacă se produce efectiv moartea a minim două persoane, (omor calificat în forma consumată), sau dacă activitatea de ucidere îndreptată împotriva a două sau mai multor persoane rămâne fără rezultatul cerut de lege, adică nu se produce moartea niciuneia dintre ele (tentativă la infractiunea de omor calificat).

Pentru aplicarea agravantei, faptuitorul trebuie să cunoască și să accepte consecintele ce derivă din suprimarea vieții a două sau mai multor persoane, să urmareasă sau să accepte un asemenea rezultat în împrejurările în care acționează.

Nu este necesar ca inculpatul să aibă de la început intenția de a ucide două sau mai multe persoane, este suficient ca intenția să apară și să fie evidentă prin modul de săvârșire ulterioară a faptelor.

Astfel, dacă inculpatul aplică victimei mai multe lovituri de cuțit, iar ulterior, când altă persoană îi cere socoteală pentru fapta săvârșita, aplică și acesteia două lovituri de cuțit, avem forma agravată, nefiind necesar ca ambele acte de ucidere să fie rezultatul unei rezoluții unice anticipate, ci numai ca inculpatul să dea dovadă, în imprejurarile acțiunii, de intenția de a ucide două sau mai multe persoane.

VII. Omorul săvârșit asupra unei femei gravide. Făptuitorul trebuie să cunoască starea de graviditate a victimei în momentul săvârșirii actului de ucidere. Starea de graviditate trebuie să fie reală.

VIII. Omorul săvârșit prin cruzimi. După dicționarul juridic penal cruzimile sunt definite “manifestări de ferocitate în comiterea unei infracțiuni de natură să provoace suferințe chinuitoare, prelungite, victimei”; în dicționarul limbii române, înțelesul cuvântului “crud” este identic cu cel juridic.

În practica judiciară, s-a considerat că omorul este înfăptuit prin cruzimi, atunci când făptuitorul a conceput și executat fapta, folosind metode cauzatoare de suferințe prelungite și de maximă intensitate, realizând astfel, atât suprimarea vietii victimei dar și chinuirea ei fizică sau morală, deci două rezultate. Au fost socotite ca întrunind elementele omorului deosebit de grav săvârșit prin cruzime: stropirea victimei cu benzină, după care i s-a dat foc, biciuirea victimei cu sârmă împletită, aplicarea de multiple lovituri cu un corp tăios și un timp îndelungat, astfel încât să se provoace suferințe prelungite, aplicarea de lovituri care zdrobesc globii oculari ai victimei.

Nu se face aplicarea agravantei în situațiile în care repetarea loviturilor nu înfățișează prin specificul și obiectul folosit, decât modalitatea de a realiza uciderea.

Nu interesează dacă cruzimile au dus, prin ele însele, la moartea victimei sau dacă făptuitorul le-a exercitat numai pentru a o chinui înainte de a o ucide. Exista această agravantă chiar dacă agresorul supune la chinuri victima, fără a urmari să o ucidă în acest mod, dar care acceptă și posibilitatea acestor consecințe.

Forme. Modalități. Sacțiuni

Forme

Fiind o infracțiune materială, de rezultat, susceptibilă de desfășurare în timp, infracțiunea de omor calificat presupune și forme imprefecte. Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate. Tentativa este incriminată și sacționată în art. 189 NCP alin. 2).

Modalități

Consumarea infracțiunii se caracterizează prin decesul victimei, datorat actiunii de ucidere. Omorul calificat prezintă diferite modalități normative prevazute de lit. a) – h) ale art. 189 NCP. În afara acestora, omorul calificat poate prezenta numeroase și variate modalități faptice, determinate de împrejurările concrete în care a fost săvârșita fiecare faptă.

Sancțiuni

Omorul calificat se pedepsește mai aspru decât omorul simplu, și anume, cu detențiunea pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

CAPITOLUL III

Despre criminalii recidiviști

Criminalii nu reprezintă o masă uniformă de personalități și tipare, ci, după cum se constată din practica reală, sunt de o mare varietate și diversitate. Fiecare criminal este unic, posedând un set de trăsături fiziologice, psihologice și sociale, diferit și irepetabil la ceilalți criminali. Sub acest aspect, cercetarea științifică și clasificarea infractorilor este dificilă, întrucât nu se pot trage concluzii generale referitoare la cauzele și condițiile criminalității tocmai datorită acestei heterogenități și unicități comportamentale a fiecărui criminal.

Cu excepția infracțiunii de prostituție, în mod tradițional, la toate vârstele, bărbații comit mai multe crime decât femeile. Cu toate acestea, criminalitatea feminină pare să prindă viteză și să ajungă din urmă această opinie cum că bărbații au instincte criminale mai dezvoltatea decât femeile. Toruși, în lucrarea de față ne vom referi strict la criminalii de sex masculin, întrucât sexul feminin intra la o alta categorie.

Starea de recidivă este caracterizată de perseverența infracțională pe care o manifestă făptuitorul prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni, după ce anterior a fost condamnat în baza unei hotărâri definitive, creând prezumția unei periculozități sociale sporite din partea sa, ceea ce a condus la instituirea unui tratament juridic special, cu efect agravant asupra răspunderii penale.

În România, în pofida unei literaturi sociologice și criminologice bogate cu privire la etiologia fenomenului de delincvență și infracționalitate (Rădulescu, 2003; Banciu și Rădulescu, 2002, Banciu și alții, 2002; Bălan, 2008; Balica, 2008; Florian, 2002; Buș, 2005), un accent mai redus a fost pus de către specialiștii din domeniu asupra identificării profilului recidiviștilor și a factorilor care îi determină pe aceștia să se abată în mod repetat de la lege. Datorită acestor lacune ale cercetării, nici măsurile de prevenire ale fenomenului nu au avut eficiența scontată, astfel încât ponderea recidiviștilor în totalul populației încarcerate a crescut, din anul 1990 până în anul 2010, de peste trei ori, de la 14% la 45%.

Gradul de periculozitate al faptelor comise în stare de recidivă este mai ridicat, tocmai datorită faptului că infractorul nu a fost sensibilizat în aceea de a respecta legea penală, el continuând să comită noi infracțiuni.

Faptul că aproape jumătate din numărul deținuților este formată din cei care au mai trecut prin experiența sistemului de justiție penală demonstrează carențele acestuia. Trebuie văzut cum anume poate fi sporită eficiența instituției penitenciare, astfel încât perioadele petrecute de cei condamnați în cadrul acesteia să fie valorificate în mod util și să nu reprezinte simple intervale de repaus în carierele lor infracționale.

Noul Cod Penal saccționează mai indulgent recidiva decât reglementarea anterioară, fapt care în rândul populației a transmis un sentiment de insecuritate datorat neâncrederii aplicării principiuluiumanizării pedepselor. Acest fapt se datorează impresiei că prin umanizarea pedepselor se pierde „efectul intimidant al acestora”.

În sancționarea recidivei, legiuitorul a făcut distincție între recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie, deși nu le-a definit, condițiile acestora rezultând implicit din prevederile art.43 alin.(1) și (5) din noul Cod penal, care, în primul caz, se referă la situația în care noua infracțiune este săvârșită înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată, iar, în cel de-al doilea caz, în situația în care noua infracțiune este săvârșită după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată. Ideea urmărită de autorii proiectului este simplificarea regimului sancționator al recidivei, recurgându-se la un cumul aritmetic în cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorii.

Persistența în timp a comportamentelor infracționale se poate explica prin:

a) natura biologică și psihologică – motivează predispozițiile indivizilor către criminalitate prin formarea lor încă din perioada copilăriei și care rămân relativ stabile în timp, chiar dacă se reduc, inevitabil, odată cu vârstă. Cea mai reprezentativă teorie subsumată acestei abordări este teoria generală a criminalității, elaborată la începutul anilor ’90 de M. R. Gottfredson și T. Hirschi. După această teorie lipsa autocontrolului ar fi explicația criminalității. Această lipsă de control asupra propriilor acțiuni se creionează încă din copilărie, fiind o rezultantă a socializării intra familial. Aceste personae sunt impulsive, insensibile, egoiste și indiferente la nevoile și suferințele altora, preferă activitățile fizice experiențelor cognitive sau mentale și au o capacitate foarte redusă de a rezista tentațiilor oferite de activitățile cu caracter infracțional sau de alte acte care, asemenea crimei, produc gratificații imediate (abuzul de droguri, șomajul, promiscuitatea sexuală), dezvoltând astfel de tărăsuri de regulă înainte de vârsta responsabilității juridice. Astfel de persoane tind să săvârșească acte infracționale care să nu necesite abilități speciale sau planificări prea serioase.

b) natura sociologică – susține persistența infracțiunii prin dezinhibarea și motivarea care survin ulterior săvârșirii primei infracțiuni ce sporesc tendințele antisociale ale individului. Acesta va continua activitatea infracțională atât datorită acumulării de dezvantaje, experiențe negative și eșecuri (cufundându-se tot mai adânc în sfera criminalității, infractorul va întâmpina dificultăți materiale dar și sociale) cât și datorită reacțiilor celor din jur la comportamentul său.

Teorii privind comportamentul recidivist:

a) teoria etichetării – susține faptul că încercările organelor judiciare de a combate criminalitatea, prin arestarea și încarcerarea celor ce încalcă legea, le pune acestora eticheta de infractori și determină perceperea lor în acest mod de întreaga societate. Astfel, șanselor lor de a se reintegra în societate, de a-și găsi un loc de muncă după ieșirea din închisoare, scad, blocându-le oportunitatea de a câștiga venituri pe căi legale. Eticheta de delincvent atrage după sine diverse forme de excludere socială, de limitarea a accesului la activități legitime, forțându-i practic să caute spijin prin intermediul altor infractori.

b) teoria privind acumularea de dezavantaje – susține ideea că adoptarea unui comportament infracțional la vârste timpurii determină scăderea relațiilor sociale cu celelalte persoane care respectă legea. Acestuia îi sunt închise oportunitățile de a participa la rolurile social acceptate și de a adopta stiluri de viață convenționale, găsindu-și refugiul înapoi în infracționalitate;

c) teoria învățării sociale – susține că relațiile dintre individul infractor și prieteni reprezintă rezultatul unui model de relaționare selectivă și nu neapărat influenței acestora asupra individului. Cu alte cuvinte, recidivitatea se datorează tendinței delincvenților de a păstra legăturile și a căuta compania celor asemeni lor, respingându-i în același timp pe cei care se conformează rigorilor legii.

Categorii de criminali

Criteriul clasificării variază după fiecare opinie legată de geneza criminalității. Întâlnim astfel, criteriul antropologic, psihologic, sociologic etc.

Una dintre primele și cele mai cunoscute clasificări este cea a lui Lombroso, care studiază caracterele fiziologice și psihice ale criminalilor, arătînd punctele de asemănare și de deosebire dintre ele.

Pe scurt, Lombroso clasifică criminalii în:

1) criminali născuți;

2) nebuni morali;

3) criminali epileptici (epileptoizi);

4) criminali pasionali;

5) criminali nebuni (la această categorie se mai axează criminalii alcoolici, criminalii isterici și criminalii seminebuni sau matoizi);

6) criminali de ocazie;

7) criminali de obicei;

8) criminali latenți.

După Lombroso, Enrico Ferri a dovedit și a impus teza necesității clasificării infractorilor. Numai în baza criticilor lui Ferri, Lombroso a admis ideea clasificării.

Ferri îi clasifica pe criminali în cinci categorii:

1) criminalii nebuni sau alienați – se disting de criminalii născuți și nebunii morali; au tendințe de persecuție, predispoziție la ceartă, cleptomanie, piromanie etc., comit fără motiv crime înfiorătoare (de exemplu sergentul Bertrand, ce a dezgropat 18 cadavre, cu care și-a satisfăcut poftele sexuale și apoi le-a tăiat cu sabia);

2) criminalii născuți sau instinctivi – sunt sălbatici, brutali, vicleni și leneși, care nu fac nici o deosebire între crimă în general și o meserie, au tendințe ereditare la crimă și nu percep închisoarea ca pe o pedeapsa, ci ca pe un risc asumat „meseriei”.

3) criminalii de obicei – includ indivizi care comit în copilărie primul delict (aproape în exclusivitate contra proprietății) și pe care închisoarea îi corupe moral și fizic, producîndu-le obiceiul cronic de a repeta crima; societatea poartă o anumită responsabilitate în aceste cazuri prin faptul că nu le întinde o mînă de ajutor pentru a se reintegra în societate;

4) criminalii din pasiune – sunt rari și comit aproape totdeauna crime contra persoanelor; prezintă temperament sangvinic, au o sensibilitate exagerată, comițînd crime mai ales în tinerețe; mînia, onoarea lezată sunt cele mai frecvente mobile ale crimelor lor; comit crima fără premeditare, în accesul pulsiunii momentului;

5) criminalii de ocazie – se deosebesc de criminalii născuți prin faptul că impulsurile exterioare nu au o forță determinantă; criminalii de ocazie la determinarea crimei sunt influențați de ocazie, întîmplare, care dezvoltă tendințele criminale.

R.Garofalo a întrodus criteriul anomaliei morale. El susține tot cinci categorii de criminali „adevărați” (care comit delicte naturale):

1) criminali asasini sau tipici (prezentați drept monștri în ordinea morală, având caractere comune cu sălbaticii și acre nu prezintă instincte de bunăvoință sau milă);

2) criminali violenți;

3) criminali improbi;

4) criminali cinici;

5) criminali convenționali sau „revoltații” (se manifestă prin nesupunerea față de lege).

La rândul său, A. Lacassagne prezintă:

1) criminali de sentiment sau de instinct (sunt incorigibili, determinați la crimă de tendințele ereditare, obișnuință sau viciu);

2) criminali de acțiune sau de ocazie (pasionali);

3) criminali de gîndire sau frontali (alături de criminalii alienați).

Lacassagne creionează în această clasificare ideea că viața cerebrală se manifestă în trei forme: omul iubește, gîndește și lucrează; de unde rezultă că la unii oameni/ criminali predomină sentimentele, la alții inteligența, la a treia categorie activitatea.

G. Tard împarte criminalii din punct de vedere sociologic, astfel:

criminali urbani;

criminali rurali;

criminali asasini;

criminali violenți.

Psihologul american Lewis Yablonski, folosește drept criteriu de clasificare trăsăturile de personalitate a individului, și subliniază și el patru tipologii:

1) infractorii socializați, devin criminali în rezultatul impactului cu mediul social, cu microgrupul social, de la care preiau valorile negative.

2) Infractorii nevrotici, parțial conștienți de maladia lor și critici față de aceasta. Nervoza este o tulburare mintală minoră, o stare patologică de limită care apare în cazul unei suprasolicitări nervoase, al necazurilor și insatisfacțiilor repetate cu caracter personal, familial sau profesional. Nevroticii pot comite crime de tipul cleptomaniei, piromaniei etc. fiind pe deplin conștienți de acțiunile lor.

3) infractorii psihotici sunt indivizi instabili, impulsivi și dificili, al căror comportament face să sufere mai ales anturajul lor; inadaptați social ei au adesea de-a face cu justiția. Infractorii psihotici prezintă o periculozitate socială sporită, fiind foarte agresivi, violenți, cruzi. Unii autori disting mai multe forme de psihopatii:

psihopați psihastenici (tensionați, reactivi, anxioși);

psihopați explozivi (iritabili, violenți, conflictuali, brutali în comunicare, pasionați de jocurile de hazard, destrăbălare sau perversiune sexuală, beții etc.);

psihopați isterici (demonstrativi, nesinceri);

psihopați paranoidali (orgolioși, suspicioși).

4) infractorii sociopați nu manifestă sentimente de vinovăției în urma faptelor comise. Sociopatia se caracterizează prin egocentrism, lipsă de compasiune față de semeni sau o compasiune limitată. În general, infractorii sociopați sunt psihic sănătoși, calmi, nesinceri, instabili prezentând o diminuare a fricii, a afectivitate săracă, indiferență în relațiile interpersonale, comportament bizar și neprevăzut etc.

Dintre criminilogii români se evidențiază I. Tanoviceanu, care evidențiază trei categorii de infractori:

1) infractori născuți – determinați de natura omului sau ereditate;

2) infractori de ocazie – determinați de circumstanțe exterioare;

3) infractori de obicei – determinați de o educație deficitară sau o serie de împrejurări nefavorabile.

În psihologia și criminologia modernă, tipologia personalității infracționale presupune o gama mai largă de criterii:

1) gradul de conștientizare și dirijare psihică a comportamentului, unde se disting:

a) infractorii normali – care nu sunt afectați de patologii psihice, conștientizând astfel crima care se bazează astfel, pe motive egoiste, pasionale.

b) infractorii anormali – prezintă diverse patologii psihice, care le împiedică conștientizarea deplină și adecvată a acțiunilor lor.

2) tendința de repetare a infracțiunilor, unde distingem:

a) infractori recidiviști;

b) infractori nerecidiviști (primari).

3) gradul de pregătire infracțională, unde găsim:

a) infractori ocazionali sau situaționali (pentru ei crima este ceva contrar comportamentului lor obișnuit și s-a datorat unui anumit eveniment unic);

Unii autori evidențiază și cîteva subtipuri ale infractorilor ocazionali (situaționali):

persoane cu anumite patologii psihice, care în situații extremale anihilează posibilitatea de autodirijare a comportamentului;

persoane cu o autoevaluare neadecvată a posibilităților proprii (de obicei, sporită);

persoane ce au comis crime sub influența unor stări psihice, în urma acțiunilor altor persoane;

persoanele dezadaptate social.

b) Infractorii de carieră sunt orientați spre un mod de viață antisocial, crima devenind o meserie, un mod de viață. Trăsăturile definitorii:

a) crima este principalul mijloc de asigurare materială;

b) recurgerea la violența fizică are loc doar în situații extremale;

c) sunt conștienți de perspectiva privării de libertate;

d) în detenție continuă să-și perfecționeze deprinderile criminale etc.

În criminologia română, se distinge criminologul Ion Oancea, care a unit formele de tipologie propuse de E. Seelig și J. Pinatel, definind următoarele tipuri de criminali:

1) criminalul agresiv (violent);

2) criminalul achizitiv;

3) criminalul caracterial;

4) criminalul lipsit de frîne sexuale;

5) criminalul profesional;

6) criminalul ocazional;

7) criminalul debil mintal;

8) criminalul recidivist;

9) criminalul ideologic (politic);

10) criminalul alienat.

Criminalul agresiv (violent) se caracterizează prin emotivitate puternică, însoțită de descărcări reactive ce se manifestă prin acte de violență. Îi lipsesc sentimentele de milă și compasiune față de alți oameni, manifestînd doar dușmănie și ostilitate. În cazul unei puteri fizice slabe, comite acte de agresivitate verbală (insulte, calomnii, amenințări). Indivizii cu o construcție corporală puternică manifestă agresivitate și prin utilizarea forței fizice, în formă de vătămări ale integrității corporale, chiar cu utilizarea armelor reci și a altor obiecte (bastoane, vergi de metal, pietre, etc.). În microgrupul lor social sunt percepuți ca fiind certăreți, agresivi, bătăuși, manifestîndu-se subit, spontan, fără motive întemeiate.

Criminalul achizitiv este definit de tendințele sale de luare, strîngere, achiziționare de bunuri și valori materiale în scop personal: de cîștig, de întreținere, de îmbogățire etc. Această tendință are un substrat biologic, dar, la oamenii care respectă legea ea are anumite limite, care lipsesc la criminalul achizitiv.

Criminalul caracterial prezintă tulburări caracteriale, care îl mută de la omul normal, sănătos psihic, la omul anormal, dar nu bolnav psihic. Se manifestă prin dezvoltarea unei anuite tendințe în mod exagerat, care va domina întreaga personalitate și care nu poate fi stăpânită de voință și controlul de sine. De exemplu, persoanele încăpățânate, controlate de vicii, pasiuni, perversiuni pe care nu le pot controla.

Criminalul lipsit de frîne sexuale comite infracțiuni legate de viața sexuală: violul, perversiuni sexuale față de minori etc. Viața sexuală este legată de instinctul sexual și este permisă pe baza liberului consimțămînt. Altfel, individul devine criminal prin lipsă de frîne sexuale.

Criminalul profesional săvîrșește infracțiuni în mod organizat în scopul cîștigării resurselor de viață și trai. Criminalii profesionali pot fi pasivi (nu muncesc și nu-și cîștigă existența din muncă, ci doar din infracțiuni) și activi (își cîștigă existența din infracțiuni complexe, organizate: trafic de ființe umane, falsificare de bani, furturi prin efracție etc.).

Criminalul ocazional comite o crimă fiind împins de factorii exteriori, ocazionali, speciali. Exemplul minorului, care, lăsîndu-se antrenat de alții, comite un furt. De regulă, pînă la comiterea unei crime au o conduită bună, nu recidivează și comit fapta numai datorită unei împrejurări, ocazii sau situații exterioare.

Dar, nu toți cei care se găsesc într-o împrejurare critică comit infracțiuni; unii rezistă și se pot stăpîni. De aici apare dilema: ocazia dă naștere hoțului (adică factorii externi sunt decisivi) sau ocazia îl descoperă pe hoț (factorii interni sunt decisivi). Majoritatea cercetătorilor susțin că în cazul criminalului ocazional poate să fie și o contribuție a unor factori interni, dar factorii externi sunt, totuși, predominanți. Sunt anumite situații, împrejurări excepționale care pot împinge la crimă și pe un om care, în alte împrejurări, n-ar comite fapta.

Criminalul debil mintal posedă un șir de trăsături specifice:

a) are niște limite restrînse de a ține seama de alți oameni și de reacția acestora; el nu se poate adapta, neagă realitatea și nu concepe că alții știu și înțeleg mai mult;

b) nu are capacitate de prevedere a consecințelor faptelor sale;

c) are o gîndire concretă, dar infantilă, descurcîndu-se greu în activitatea sa și avînd nevoie de sprijin.

Criminalul ideologic sau politic comite, datorită idei politice, religioase, științifice, fapte penale. În general, sunt militanți care propagă și luptă pentru anumite reforme și schimbări sociale. Nu se consideră criminali politici cei care acționează prin asasinate, deturnări de avioane, catastrofe etc., adică persoanele care comit acte de terorism.

Criminalul alienat este persoana iresponsabilă, anormală, bolnavă psihic sau alienată. Cu toate că, din punct de vedere juridico-penal ele nu poartă răspundere penală și nu li se pot aplica pedepse penale, acestora li se aplică măsuri de siguranță, cu caracter medical. Din punct de vedere criminologic, criminalul alienat prezintă anumit interes pentru cercetarea științifică și anume, datele privind felurile, categoriile și trăsăturile caracteristice alienaților sunt necesare a fi cunoscute. De regulă, comit crime pe neașteptate, prin surprindere; multe crime sunt brutale, crude, fără explicații, absurde și de neînțeles.

Clasificarea unei crime ca organizată sau dezorganizată a fost introdusă pentru prima oară ca o clasificare a „Criminalului decadent” de Hazelwood și Douglas în 1980, dar de atunci a fost extinsă în mare prin includerea unor elemente ca de exemplu: selectarea victimei, strategiile folosite pentru controlarea victimei și modul de derulare a infracțiunii.

Un criminal organizat este cel care denotă o planificare prealabilă a crimei, își alege victima, manifestă control la locul faptei și se exprimă prin fantezii violente împotriva victimei (sex, dezmembrare, tortură).

Pe de cealală parte, un criminal dezorganizat este mai puțin apt pentru a planifica în detaliu crima, obține victima prin șansă și se comportă în mod hazardat în timpul crimei.

Determinarea dacă o crimă a fost sau nu pusă în scenă (adică dacă subiectul a fost cu adevărat neglijent sau dezorganizat sau dimpotrivă a făcut ca omorul să pară astfel, cu scopul de a induce în eroare sau a distrage atenția poliției) ajută în mod direct profiler-ul investigator cu privire la motivația criminalului.

Cauze favorizante ale infracțiunii de omor

Cea mai mare dificultate în reconstituirea sistemului factorilor determinanți ai comportamentului criminal rezidă în scoaterea în evidență a cauzei. Cauza constituie nucleul sistemului factorilor determinanți ai conduitei criminale, a cărui cunoaștere este condiționată de ordonarea factorilor în jurul cauzei. Problema este că există o pluralitate de condiții absolut necesare, adică fără de care nu se produce efectul. Este dificil deoarece aceste condiții sunt întotdeauna prezente atunci cînd acționează cauza, astfel încît cercetătorul trebuie să discearnă între un set de factori mereu prezenți la producerea efectului – comportamentul criminal.

Câteva exemple de cauze imediate și mediate ale criminalității și reidivismului acesteia ar putea fi:situația economică a societății (criminalii achizitivi, ex. Chiper Remus Ștefan), asocierea cu alte persoane sau alte acte infracționale, consumul frecvent de băuturi alcoolice și ingestia de droguri ce favorizează trecerea la act, utilizarea armelor, deficiențe în organizarea socială și politică, funcționarea defectuoasă a justiției penale, sistemul pedepselor blânde, tulburările sociale, ereditatea, mediul (climateric, geografic, cosmic), etc..

Tabelul 2: Factori de risc pentru comportamentul agresiv

Trecutul și dezvoltarea individuală a asasinului

Numeroase studii au arătat că indivizii predispuși să comită, sau care au comis deja, infracțiuni de omucidere, provin cel mai adesea din familii disfuncționale social, cu un singur părinte, părinți decedați, infractori, alcoolici, familii dezorganizate, trăiesc în condiții economice sub standard sau au crescut în orfelinate (exemplu Anexa 3: Konstantinos Passaris)

De asemenea, acești indivizi prezintă frecvent un istoric cu un nivel de școlarizare scăzut sau mediu, nu prezintă aptitudini speciale și dovedesc inconsecvență în ceea ce privește locul de muncă și dorința de ocupație (exemplu Anexa 1: Toma Gheorghe).

Într-un studiu din 1987, Langevin și Handy au evidențiat că infractorii asasini sunt de obicei necăsătoriți (cu un procent de 50% față de populația generală). Daly și Wilson au analizat fenomenul omuciderii în familie (crima intimă) și au observat că predomină uciderea rudelor prin alianță, soților, comparativ cu rudele consangvinice (exemplu Anexa 2: Beniamin Jian)

Aceiași indivizi tind aibă în copilărie comportamente agresive care se vor agrava în adolescență și tinerețe și la care se va adăuga un comportament antisocial însoțit, la rândul său, de marginalizare socială. Interesant este faptul că, băieții proveniți din familii monoparentale, în care este prezentă doar mama, au o agresivitate mai scăzută față de cei proveniți din familii în care figura paternă era prezentă.

În plus, cei mai mulți infractori criminali prezintă un trecut infracțional bogat. Printre cele mai frecvente abateri legale se numără furtul, tâlhăriile, vătămările corporale, care nu fac altceva decât să dovedească trăsăturile agresive, antisociale și lipsa de empatie a acestora.

Toate aceste aspecte caracteriale și de personalitate le vom trata mai pe larg în capitolul următor.

Starea de recidivă se datorează acelorași factori, având în plus caracterul de amplificare a tendințelor și trăsăturilor criminale, pe de o parte și din cauza experienței proprii dar și a celei descoperite în perioada de încarcerare, la ceilalți deținuți.

Multirecidiviștii prezintă o conjugare de deficiențe individuale și sociale, un cumul de deficiențe sanitare, biologice și intelectuale și o lungă istorie de excluderi și respingeri sociale ce îi fac "marginali" față de comunitatea în care traiesc.

Trăsături de personalitate ale criminalului recidivist

În teorie, cunoașterea profilului personalității infractorului va ajuta la organizarea unui program diferențiat și individualizat de reeducare, recuperare și reinserție socială.

În geneza comportamentului recidivist sunt reunite trei elemente: mediul de formare al personalității, personalitatea delincventă și situațiile ce favorizează trecerea la actul antisocial. Infractorii recidiviști sunt orientați spre repetarea acțiunilor criminale, spre asigurarea existenței prin practicarea infracțiunii.

Nenumăratele studii au demonstrat existența în structura personalității infractorului recidivist a unei conjugări a deficiențelor individuale și sociale. Astfel, recidiviștii dau dovadă de inadaptare socială, egocentrism, imaturitate ajunsă frecvent până la infantilism social, dorință de a exista „pe spatele altora”, necesități sporite în raport cu posibilitățile, orientare exccesivă spre anumite feluri de recompensă socială (bani, sex, etc.), impulsivitate și indiferență afectivă, agresivitate, scepticism, stări de tensiune interioară și conflict, percepere deformată a realității, dificultăți în autoevaluare și autoreprezentare, fiind suspicioși, ranchiunoși, tăioși, recalcitranți, ostili, indiferenți față de sancțiunea juridică.

Recidivistul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite repetarea unor acțiuni atipice cu caracter antisocial. El apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficiențe de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele sistemului valorico-normativ și cultural al societății în care trăiește.

Infractorii recidiviști au tendința de a percepe realitatea într-un mod neobișnuit și deformat, având impresia că nimeni nu le oferă ajutor și că în viață totul se petrece conform legilor “baftei” sau "ghinionului". Acestora le este caracteristică prezența unor manifestări de indecizie și incertitudine interioară, dificultate de autoreprezentare, tendința de a-și ascunde propria personalitate.

Succesul obținut de infractor la prima infracțiune, acționează drept stimul pentru alte situații infracționale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv.

Un indiciu deosebit de relevant al periculozității persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut față de exigențele legii penale. De aceea, individualizînd pedeapsa, instanța nu poate face abstracție de lipsa sau de existența unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, grațierea sau chiar reabilitarea. 

La infractorul recidivist descoperim infracțiunea ca o modalitatea de rezolvarea a majorității problemelor de natură socială sau relatională.

Cel mai grav exemplu în acest sens îl reprezintă infractorul multirecidivist autor de omoruri repetate, așa cum am exemplificat în cele patru Anexe.

Trăsături specifice criminalilor recidiviști:

1. Inadaptarea socială.

Inadaptații, se caracterizează printr-o educație deficitară, printr-un nivelul socio-cultural al părinților insuficient, lipsa atenției în ceea ce privește normele regimului zilnic.

Atitudinile antisociale care rezultă din influența necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianță și apoi la infracțiune. Totodată, inadaptarea la o anumită formă culturală determină adaptarea la alte subculturi sau contraculturi.

2. Duplicitatea comportamentului.

Construirea caracterului duplicitar se manifestă, de regulă, după ieșierea din închisoare, ca transformare (m-am lasat, mi-am facut o familie, când ai un copil nu-ți mai arde). Infractorul promovează această nouă imagine și conștient de caracterul socialmente distructiv al actului infracțional, lucrează în taină, observă, plănuiește și execută totul ferit de ochii oamenilor, în general și ai autorităților în special. Duplicitatea infractorului criminal se prezintă ca a doua lui natură și îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de normalitate, acesta ajungând să ducă efectiv o „viață dublă”.

3. Imaturitatea intelectuală.

Se conturează prin incapacitatea asasinului de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale antisociale datorită ancorării sale în prezentul infracțional, acordând o mică importanță viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent și nu discriminează cert delincvența de nondelincvență (teoria beneficiului versus pedepsa). Un exemplu elocvent în acest sens este Chiper Remus Ștefan (Anexa 4).

De asemenea, Eysenck ne explică raționamentul din spatele recidivei criminale, așa-numitul paradox criminal, prin aceea că deși infractorul știe că va fi pedepsit pentru fapta sa, în condițiile în care există două evenimente cu consecințe egale ca pondere și valoare, dar dintre care unul este pozitiv și plăcut pentru infractor (crima), pe când celalalt este neplăcut (tragerea la răspundere penală), conflictul se va rezolva prin alegerea evenimentului celui mai apropiat în timp. Acesta va produce satisfacție criminalului imediat și cu siguranță, pe când consecința prinderii și tragerii la răspundere se afla mai îndepărtată în timp și prezintă incertitudine.

Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligență (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la comiterea infracțiunii efectuându-se în condițiile unei prudențe minime față de pragurile de toleranță a conduitelor în fapt (Bogdan & colab., 1983).

4.Imaturitatea afectivă.

Constă în accentuarea afectelor în defavoarea proceselor cognitive. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacții disproporționate pentru obținerea unor plăceri imediate, minore și uneori nesemnificative.

Criminalul nu prezintă o atitudine consecventă față de problemele reale și importante, este lipsit de o poziție critică și autocritică autentică, este nerealist, instabil emoțional și în final, va ajunge să recidiveze.

5. Frustrarea

Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității în mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucționării satisfacerii unei trebuințe, a deprivării subiectului de ceva ce îi aparținea anterior. Frustrarea este, de fapt, experiența afectivă a eșecului, trăirea mai mult sau mai puțin dramatică a nereușitei.

Apare atunci când criminalul este privat de unele drepturi, recompense, satisfacții etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea obținerii acestor drepturi se interpun unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimțită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanței corticale de comandă a acțiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.

Infractorii reacționează diferențiat la situațiile frustrante, de la abținere (toleranță la frustrare) și amânare a satisfacției până la un comportament agresiv. Cei puternic frustrați au tendința să-și piardă pe moment autocontrolul acționând haotic, inconstant, atipic, agresiv și violent.

Evident, recidiviștii prezintă un grad scăzut la frustrare și orice situație de natură să le oprească dorințele, orice persoană interpusă înre ei și scopul propus, vor fi considerate dispensabile și demne de pedeapsă. Un exemplu elocvent este observat în Anexa 2, cazul Beniamin Jian.

6. Complexul de inferioritate.

Reprezintă o stare pe care asasinul o resimte ca un sentiment de insuficiență, de incapacitate personală. Se poate întâmpla ca și complexul de inferioritate să se dezvolte în jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficiențe, infirmități reale sau imaginare, acestea fiind accentuate și de disprețul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalți.

În cazul recidiviștilor este evident prin aceea că o dată cu ieșirea din închisoare, ei sunt obligați să se supună atitudinii dezaprobatoare a societății care îi stigmatizează și îi marginalizează. Complexul de inferioritate incită la comportamente compensatorii și cauzează deseori recidiva.

7. Egocentrismul

Reprezintă tendința individului de a raporta totul la el însuși, subliniindu-se imaginea lui în centrul tuturor lucrurilor și situațiilor. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese, să recunoască superioritatea și succesele celorlalți, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna și în toate situațiile dreptate și în momentul când nu își poate realiza scopurile devine invidios și susceptibil, dominator și chiar despotic. Totodată, el își minimalizează defectele și insuccesele, își maximizează calitățile și succesele, iar atunci când greșește în loc să-și reconsidere poziția, atacă virulent. Cazul Beniamin Jian, Anexa 2 se încadrează în această categorie.

8. Labilitatea creionează fluctuația emotivității, capriciozitatea și ca atare o accentuată deschidere spre influențe. Criminalul și în special, recidivistul criminal, nu-și poate inhiba sau domina dorințele și nu realizează consecințele pe care le aduce actul criminal. Insuficientă maturizare afectivă, incapacitatea de control a influențelor și sugestiilor, de inhibare a pornirilor și dorințelor în fața pericolului public și a sancțiunii penale determină o instabilitate emoțională evidentă.

9. Agresivitatea marchează un comportament violent și destructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine, însumând toate acțiunile voluntare care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri (Ranschburg, 1979). Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acțional sau verbal, care în mod obișnuit constituie o reacție disproporționată la o opoziție reală sau imaginară (Bogdan, 1983).

J.Pinatel distinge două forme distincte ale agresivității: ocazională și profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalității infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conștient.

10. Indiferența afectivă este în simbioză cu egocentrismul prin faptul că asasinului îi este străin sentimentul vinovăției, al culpabilității (de unde și tendințele spre recidivă ) și relevă stările de inhibare și dezorganizare emoțională. Ea se manifestă prin lipsa emoțiilor, a sentimentelor și a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înțelege nevoile și durerile celorlalți, prin satisfacția resimțită față de problemele altora

Această latură a personalității infractorului criminal se formează de la vârste fragede, fiind una dintre principalele carențe ale procesului socializării, datorate disfuncționalității din structura familiei, dar și stilului educațional deficitar adoptat în cadrul acestei microstructuri. Prin faptul că infractorul nu este conștient de propria-i stare de inhibare emoțională, se explică atât calmul cât și sângele rece cu care acesta acționează.

Motivația criminalului

Motivația este un factor dificil de analizat și judecat deoarece necesită confruntarea cu latura interioară a infractorului și cu comportamentul acestuia. Este mai ușor de evidențiat motivația în cazul unui criminal organizat care premeditează, planuiește și are capacitatea să ducă la bun sfârșit un plan de acțiune care este logic și complet.

În opoziție, criminalul dezorganizat își execută crimele prin prisma unor motivații care sunt deseori datorate unor boli mentale și care însoțesc o gândire distorsionată (care rezultă din iluzii și halucinații).

Drogurile și alcoolul, alături de panica și stresul provenite din întreruperile din timpul executării crimei, sunt factori ce trebuie luați în seamă la evaluarea completă a scenei crimei.

Escaladarea

Informațiile despre intensificare sunt derivate din analiza faptelor și paternurilor de la procesul de decizionare a modelului anterior. Profilerii investigatori sunt capabili să deducă secvențele actelor săvârșite în timpul comiterii crimei. Din aceste deducții ei pot fi capabili să facă previziuni asupra potențialului criminalului nu numai asupra intensificării crimelor sale, dar și a repetării crimelor sale cu același mod de operare. Un exemplu de caz este Gheorghe Toma care și-a început cariera criminală printr-o serie de furturi, pentru ca ulterior să escaladeze la crimă. La fel se poate afirma și despre Konstantinos Passaris care pornește de la o agresiune, continuă cu jaf, dezertare, evadare din custodia poliției pentru a culmina cu maim multe crime.