Procesul Penal Mijloc de Realizare a Justitiei Penale
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND PROCESUL PENAL-MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIȚIEI PENALE
Definirea conceptului de proces penal
Scopul procesului penal
Principiile fundamentale ale procesului penal
Dreptul părților la un proces echitabil
Dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil
Principiile de bază în cadrul procesului penal
Principiul legalității procesului penal
Prezumția de nevinovăție
Principiul oficialității procesului penal
Principiul aflării adevărului
Ne bis in idem
Principiul rolului activ al organelor judiciare
Principiul egalității în fața legii și a autorităților judiciare
Principiul garantării dreptului la apărare
Rolul judecătorului în procesul penal
CAPITOLUL II INCOMPATIBILITATEA JUDECĂTORILOR
2.1. Considerații introductive privind instituția incompatibilității
2.2. Cazuri de incompatibilitate ale judecătorilor
CAPITOLUL III REMEDIILE PROCESUALE ALE INCOMPATIBILITĂȚII
3.1. Abținerea
3.1.1. Conceptul de abținere
3.1.2. Declarația de abținere
3.2. Recuzarea
3.2.1. Noțiunea de recuzare
3.2.2. Cererea de recuzare
CAPITOLUL IV ASPECTE COMPARATIVE ÎNTRE VECHIUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ ȘI NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ
4.1. Cazuri de incompatibilitate prevăzute de vechea reglementare procesual penală
4.2. Incompatibilitatea judecătorilor în alte state europene
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.A.B. – Curtea de Apel București
C.D – Culegere de decizii
C.pen. – Codul penal al României
C.pr. pen. – Codul de procedură penală
C.P. Ad. – Codul penal adnotat
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista Română de Drept
ș.a. – și alții
T.M.B – Tribunalul Municipiului București
vol. – volumul
INTRODUCERE
Este binecunoscut faptul că unul din principiile unui stat de drept îl reprezintă respectarea legii, promovarea și cultivarea acestui respect, îndatorire ce revine tuturor instituțiilor, organelor de justiție, judecătorilor, dar și fiecărui cetățean.
Procesul penal reprezintă una din direcțiile administrării justiției, iar interesele realizării acesteia au presupus o reacție a societății și leguitorului adaptată nevoii unui proces echitabil și unei justiții drepte.
Prezenta lucrare încearcă a face o analiză a instituției incompatibilităților judecătorilor în cadrul procesului penal, în cadrul literaturii de specialitate incompatibilitatea fiind definită ca „instituția prin intermediul căreia o anumită persoană care face parte dintr-un organ judiciar este împiedicată să participe la activitatea pocesual penală într-o cauză penală concretă, în vederea înlăturării suspiciunilor ce planeaz asupra obiectivității și imparțialității modului de rezolvare a cauzei de către persoana respectivă”.
Practic, prin intermediul incompatibilității, persoana suspectă de parțialitate și lipsă de obiectivitate este oprită să participe la activitatea procesuală într-o cauză concretă, pentru a se asigura soluționarea corectă a pricinii. Însă, se impune a preciza că incompatibilitatea nu trebuie confundată cu necompetența.
În încercarea de a delimita cele două instituții putem afirma că instituția incompatibilității reprezintă situația specială în care se află un subiect oficial față de o cauză penală și are menirea de a asigura posibilitatea ca organele judiciare să soluționeze cauza numai potrivit legii și adevărului și în afara oricărei influențe, de orice fel are fi aceasta, în timp ce necompetența este situația în care organul judiciar în cauză nu are abilitatea legală de a instrumenta sau judeca acea cauză, și aceasta independent de orice alte situații care ar afecta imparțialitatea persoanei sau persoanelor care instrumentează ori judecă.
Așa cum am evidențiat și în cuprinsul lucrării nerespectarea prevederilor ce statuează regimul incopatibilităților a dobândit și natura juridică a unei abateri disciplinare, aceasta constând în suspendarea din funcție a judecătorului sau chiar cu îndepărtarea din magistratură, în conformitate cu dispozițiile art.99 lit.b din Legea 303/2004 -privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Instituția incompatibilității trebuie delimitată și de instituția compunerii instanței. Astfel, chiar dacă între cele două există o strânsă legătură și asta pentru că ambele vizează persoanele ce fac parte dintr-un complet de judecată, ele se diferențiază esențial prin caracteristici proprii.
Astfel, judecătorul ce se află într-una din situațiile de incompatibilitate nu este un
judex incapax (absolut incapabil), ci un judex inhabilis (relativ incapabil), deoarece nu-și va putea exercita competențele doar într-o cauză determinată. Compunerea greșită a instanței poate fi invocată în orice moment al procesului, în timp ce cazul de incompatibilitate trebuie declarat de judecător sau invocată de parte „de îndată”.
Spre deosebire de compunerea nelegală a instanței, în cazul incompatibilității legea noastră procesual penală instituie o procedură specială de soluționare a cererilor de recuzare ori a declarațiilor de abținere, care se efectuează de un alt complet de judecată, în ședință secretă fără participarea judecătorului ce declară că se abține sau este recuzat.
Reglementând instituția incompatibilității, legea consacră o garanție pentru soluționarea corectă a cauzelor penale, și asta pentru că are ca efect înlăturarea de la activitatea de judecată a acelor judecători care, datorită altor calități procesuale pe care le-au avut anterior în cauză, nu pot fi imparțiali.
În ipoteza în care judecătorul se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de legea procesual penală acesta trebuie să se abțină de a face parte din completul de judecată al cauzei, în caz contrar el putând fi recuzat.
Din cele analizate în cuprinsul prezentei lucrării se poate desprinde că legea consacră existența unei instituții denumită incompatibilitate, prin intermediul căreia sunt statuate cazurile de interdicții de a face parte din completul de judecată al unei anumite cauze, iar abținerea și recuzarea reprezintă mijloace prin care se realizează această interdicție.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept penal, drept procesual penal.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu instituția incopmatibilității judecătorilor, astfel cum este aceasta reglementată în Noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare în februarie 2014.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului procesual penal, stabilirea unor comparații și conexiuni.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc, prin legea procesual penală, cazurile de incompatibilitate a judecătorilor și remediile procesuale ale incompatibilității.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;
cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțe pentru a înțelege pe deplin instituția incompatibilității și a remedilor procesuale ale acesteia ;
cercetarea documentară întreprinsă la sediul unor instanțe locale pentru evindețierea numărului de dosare în care s-a admis/respins recuzarea sau abținerea;
cercetarea indirectă prin participarea la ședințele instanțelor de judecată
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND PROCESUL PENAL-MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIȚIEI PENALE
Definirea conceptului de proces penal
Este binecunoscut faptul că, în cadrul oricărui stat de drept, sunt statuate reguli de condutiă, reguli ce compun ordinea de drept și în baza cărora se desfășoară întreaga activitate socială. La nivel de principiu, ordinea de drept se realizează prin conformare și prin constrângere. Ideea de contrângere presupune, din partea organelor statului competente, o îndemânare specială în măsură a pune în aplicare normele coercitive.
În numeroasele încălcări ale regulilor de conduită consacrate prin acte normative, un loc special îl ocupă încălcatrea legii penale. Astfel, prin încălcarea legii penale, adică prin săvârșirea unei infracțiuni cu vinovăție dă naștere la un raport juridic concret de drept penal, în baza căruia statul poate trage la răspundere penală pe faptuitor, acesta fiind obligat să suporte consecințele ce decurg din fapta sa.
Astfel, nesocotirea și încălcarea dispozițiilor legii penale are ca efect declanșarea procesului penal, acesta reprezentând mijlocul legal de restabilire a ordinii de drept.
În cadrul doctrinei noastre procesual penale, conceptul de proces penal a cunoscut definiții asemănătoare, motiv pentru care voi defini procesul penal folosind definiția acceptată de doctrinari potrivit căreia procesul penal este „activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, având ca scop constatarea la timp și în mod constant a faptelor ce constituie infrcațiuni, astfel încât orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspuindere penală.”
Raportat la elementele caracteristice procesul penal se caracterizează prin:
Procesul penal este o activitate reglementată de lege, astfel că principiul legalității, organizarea instituțiilor procesuale, modul de desfășurare a activităților, con ținutul actelor procedurale și procesuale, drepturile și obligațiile părților sunt strict prevăzute de lege;
Procesul penal se realizează în interiorul unei cauze penale, aceasta presupunând faptul că procesul penal are loc numai dacă organul judiciar este sesizat cu săvârșirea unei infrcațiuni, care a dat naștere unui raăport juridic de drept penal;
Activitzatea procesuală se desfășuară nuami de subliecți procesuali precum: instanțele de judecată, Ministerul Public, prin procurori, organele de cercetare penală, părțile și alte peroane.
Scopul procesului penal
De-a lungul timpului a fost subliniat faptul că, fiind o activitate judiciară și desfășurându-se în mod progresiv și coordonat procesul penal presupune un anumit scop.
Astfel, s-a subliniat că dacă ne raportăm la momentul incipient al activității scopul îl reprezintă funcțiunea acelei activități, iar dacă ne raportăm la momentul final al activității scopul este finalitatea acesteia.
În cuprinsul art. 1 al vechiului cod de procedură penală se consacra faptul că „procesul penal are ca scop constatarea în timp și în mod completă a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice pesooană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovîției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
În cuprinsului NCPP în art. 1 alin. 2 se consacră faptul că „normele de procedură penală urmăresc asigurarea eficientă a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procă în interiorul unei cauze penale, aceasta presupunând faptul că procesul penal are loc numai dacă organul judiciar este sesizat cu săvârșirea unei infrcațiuni, care a dat naștere unui raăport juridic de drept penal;
Activitzatea procesuală se desfășuară nuami de subliecți procesuali precum: instanțele de judecată, Ministerul Public, prin procurori, organele de cercetare penală, părțile și alte peroane.
Scopul procesului penal
De-a lungul timpului a fost subliniat faptul că, fiind o activitate judiciară și desfășurându-se în mod progresiv și coordonat procesul penal presupune un anumit scop.
Astfel, s-a subliniat că dacă ne raportăm la momentul incipient al activității scopul îl reprezintă funcțiunea acelei activități, iar dacă ne raportăm la momentul final al activității scopul este finalitatea acesteia.
În cuprinsul art. 1 al vechiului cod de procedură penală se consacra faptul că „procesul penal are ca scop constatarea în timp și în mod completă a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice pesooană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovîției sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
În cuprinsului NCPP în art. 1 alin. 2 se consacră faptul că „normele de procedură penală urmăresc asigurarea eficientă a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectzate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.”
Așadar se poate remarca faptul că NCPP nu mai consacră în mod expres scopul procesului penal, însă trebuie subliniat că procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de dpret, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul legilor.
Principiile fundamentale ale procesului penal
În cadrul literatutrii de specialitate s-a subliniat ideea potrivit căreia principiile fundamentale ale procesului penal reprezintă „regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfășurare a procesului penal”.
Totodată, în vederea realizării scopului său, procesul penal este fundamentat pe pe principii care au ca scop „fixarea cadrului politico-juridic în conformitate cu care trebuie să aibă loc reacția societății față de cei care încalcă legea penală.”
Tot la nivel de doctrină s-a susținut că principiile procesului penal reprezintă „idei diriguitoare și fundamentale potrivit cărora este organizat sistemul procesual și se desfășoară întreaga activitate procesual penală”, în acestea fiind cuprinse normele fundamentale pe care este clădită întreaga construcție a procesului penal.
Conchizând puetm susține că principiile fundamentale ale procesului penal nu fac altceva decât să evidențieze trăsăturile esențiale ale acestuia.
Dreptul părților la un proces echitabil
Acest principiu își are consacrarea prin aplicarea în cadrul procedurii penale române a dispozițiilor art. 6 din Convențiaa Europeană a Drepturilor Omului, prin intermediul art. 11 pct. 2 și art. 20 din Constituția României
Totodată, ca urmare a modificării Constituției prin Legea de revizuire nr. 429/2003, acest principiu a căpătat o consacrare expresă, de ordin constituțional, în art. 21 pct. 3, referitor la accesul liber la justiție. Astfel, se arată că „părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.”
Nu în ultimul rând, potrivit art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii”.
Potrivit acestei reguli, orice persoană are dreptul la judecarea sa în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
Dacă s-ar avea în vedere paragraful 1 al art. 6 din C.E.D.O, atunci nu s-ar putea vorbi de principiul dreptului la un proces echitabil, textul menționat referindu-se la „judecarea în mod echitabil” a celui acuzat, deci s-ar avea în vedere numai faza judecății, iar nu și cele vizând urmărirea penală și punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale. Doar că paragraful 1 este urmat de cele cu nr. 2 și 3, care enunță, în mare, principiile ce susțin pe cel al dreptului la un proces echitabil.
Analizând cele două ultime paragrafe ale art. 6 din Convenție, se poate observa că este avut în vedere întregul proces penal, iar nu doar o fază a acestuia. Astfel, art. 6 par. 2 stipulează: “Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”, iar par. 3 lit. a)-d) prevede că: „Orice acuzat are dreptul în special: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest lucru; d) să asculte sau să ceară ascultarea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării”.
Așadar, acuzarea nu se face direct în fața instanței de judecată decât în unele cazuri de excepție când lipsește faza urmăririi penale. În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că termenul de „acuzare” întâlnit în textul art. 6 din Convenție are un sens larg ce cuprinde învinuirea penală adusă unei persoane, cât și inculparea acesteia, care, de regulă, se fac în faza de urmărire penală.
Se impune a preciza că prin consacrarea dreptului la un proces echitabil, art. 6 din Convenție instituie și obligația corelativă pentru organele judiciare de a asigura condițiile unui atare proces. Regula dreptului la un proces echitabil se fundamentează și pe principiile fundamentale ale procedului penal ce urmează a fi analizate în cuprinsul secțiunii a 2-a analizate anterior celui de față.
Dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil
Cunoscut, în concepția unor autori ai doctrinei, și sub denumirea de rapiditate sau celeritate, rapiditatea reprezintă una dintre regulile de bază ale procesului penal.
Anterior anului 2003 se susținea că „operativitatea procesului penal poate fi înscrisă între principiile fundamentale ale acestuia, pentru a răspunde în acest fel scopului procesului penal, care, între altele, urmărește „constatarea la timp” și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, precum și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor, a regulilor de conviețuire socială.”
Opiniile doctrinarilor au îmbrăcat și o consacrare expresă, astfel că în legea fundamentală, revizuită prin Legea nr. 429/2003 în art. 21 pct. 3, se arată că „părțile au dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”. În susținerea acestui principiu este și art. 10 din Legea nr. 304/2004, „toate persoanele au dreptul (…) la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
Lato sensu, operativitatea procesului penal presupune atât rezolvarea rapidă a cauzelor penale, cât și simplificarea activității procesual penale, când este cazul. De asemenea, soluționarea procesului într-un termen rezonabil presupune și desfășurarea unor activități de către organul judiciar care dispune de cele mai eficiente posibilități de administrare a probelor.
Principiile de bază în cadrul procesului penal
Principiul legalității procesului penal
Dreptul procesual penal nefiind altceva decât dreptul penal substanțial în acțiune principiile din dreptul penal au rezonanțe specifice în procedura penală.
Așadar, principiilor „nullum crimen sine lege” și „nulla poena sine lege”, care semnifică legalitatea incriminărilor și legalitatea pedepselor în dreptul penal, le corespunde în procedura penală principiul „nulla justitia sine lege”, adică nu există justiție în afara legii.
Principiul legalității procesului penal este o transpunere a principiului general al legalității consacrat în legea fundamentală unde se arată: „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Consacrat ca o regulă de bază a procesului penal, în art. 2 alin. 1 din legea fundamentală se arată că procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.
Totodată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară cuprinde o serie de dispoziții care impun necesitatea respectării legii în activitatea de înfăptuire a justiției.
Astfel, se arată că „justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți”; în art. 3 din legea nr. 304/2004 se menționează legalitatea competenței organelor judiciare și a procedurii judiciare. În art. 10 se precizează că instanțele de judecată sunt constituite potrivit legii; de asemenea, conform art. 16, „hotărârile judecătorești trebuie respectate și aduse la îndeplinire în condițiile legii:”
Principiul legalității procesului penal este dublat de numeroase garanții. Astfel, ori de câte ori legea nu a fost respectată cu ocazia dispunerii vreunui act procesual sau cu ocazia realizării vreunui act procedural, există posibilitatea anulării acestuia, iar când vătămarea procesuală este de neînlăturat, nulitatea capătă caracter absolut.
Alături de sancțiunile procedurale penale aplicabile actelor procesuale și procedurale care au luat ființă prin încălcarea legii, există și o de sancțiuni aplicabile persoanelor care au încălcat legea cu ocazia desfășurării activităților procesual penale.
Aceste sancțiuni pot fi administrative, civile sau penale. Astfel, în cazul săvârșirii unor abateri judiciare, poate fi aplicată o amendă judiciară. De asemenea, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor instituie în Titlul IV, „Răspunderea judecătorilor și procurorilor”, Capitolul 2, „Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor” dispoziții legale care consacră această formă de răspundere juridică, fiind enumerate și abaterile disciplinare care pot determina angajarea acestei răspunderi.
În anumite condiții, subiecții oficiali care au încălcat legea în cursul desfășurării procesului penal pot fi trași la răspundere civilă. Dacă încălcarea legii în cadrul procesului penal îmbracă forme grave, intervine tragerea la răspundere penală a acelora care se fac vinovați, în acest sens, trebuie menționat faptul că în fostul Codul penal, Partea Specială, în Titlul VI, Capitolul II, se menționau infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției, iar unele dintre acestea pot fi săvârșite numai cu ocazia desfășurării procesului penal.
În vederea consolidării principiului legalității în procesul penal, alături de sancțiunile procedurale, sancțiunile cu caracter administrativ, civil sau penal, ce își găsesc aplicarea în funcție de gravitatea încălcării legii, sunt reglementate numeroase posibilități de control
sistematic și eficient prin care pot fi descoperite și înlăturate actele procesuale și procedurale nelegale.
Prezumția de nevinovăție
Este important a preciza că prezumția de nevinovăție este în strânsă legătură cu conceptul de imparțialitate al instanței și asta pentru că, numai în fața unei instanțe imparțiale și independente probele pot fi administrate în mod corect. Încălcarea prezumției de nevinovăție poate proveni atât din partea unui judecător, cât și din partea unei alte autorități publice cum este cazul procurorilor, al poliștilor. În vederea garantării prezumției de nevinovăție și a imparțialității instanței, art. 6 parag. 2 cin Convenția Europeană a Drepturilor Omului solicită expres ca „reprezentanții statului să se abțină de la a face declarații publice” în sensul că acuzatul este vinovat de săvârșirea unei anumite infracțiuni, înainte ca vinovăția sa să fie stabilită, în mod legal.
Principiul oficialității procesului penal
Comiterea unei fapte penale, respectiv a unei infracțiuni are ca efect nașterea raportului juridic de drept substanțial care, în conținutul său, cuprinde dreptul organelor competente de a trage la răspundere penală pe făptuitor și obligația acestuia de a suporta sancțiunea penală.
În vederea soluționării conflictului de drept născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, organele judiciare competente trebuie să aibă inițiativă în declanșarea procesului penal, pornind din oficiu mecanismul procesual.
Cu alte cuvinte, în vederea începerii urmăririi penale sau a desfășurării judecății „nu este nevoie de solicitarea sau stăruința unor persoane fizice sau juridice, deoarece infracțiunile săvârșite prezintă pericol pentru întreaga societate și aceasta, prin mijloacele sale specifice, trebuie să reacționeze”.
Principiul oficialității se regăsea consacrat expres în art. 2 alin. 2 vechea reglementare, pentru ca în acest moment să fie consacrat în curprisnul art. 7 NCPP. Deși considerat de unii autori consacrat într-o « formă imperfectă » principiul reglementează « oficialitatea, cauzele de disponibilitate, precum și posibilitatea aplicării principiului oportunității ».
Principiul oficialității sau obligativității procesului penal își găsește reglementarea în toate legislațiile moderne, de unde se poate trage concluzia că toate statele și-au organizat un sistem prin care să răspundă acelora care săvârșesc infracțiuni.
Principiul aflării adevărului
Raportat la toată complexitatea lor, art. 2 din vechiul Cod de procedură penală, respectiv art. 5 alin. 1 din NCPP statuează că „organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”.
Practic doar ca efect al aflării adevărului, scopul procesului penal poate fi atins și, în doar în aceste condiții, soluțiile dispuse de organele judiciare vor avea ca efect înfăptuirea justiției penale.
La nivelul literaturii de specialitate s-a susținut că „aflarea adevărului în procesul penal presupune existența unei concordanțe între concluziile la care ajung organele judiciare și realitatea obiectivă privind fapta și autorul ei”.
Aflarea adevărului în procesul penal este limitată la faptele și împrejurările care fac obiectul probațiunii. Privit între aceste coordonate, între care este investigată realitatea, care nu se ridică la nivelul general al cunoașterii științifice despre natură și societate, adevărul stabilit într-o procedură judiciară nu trebuie apreciat prin prisma dialecticii adevărului absolut sau relativ.
Ne bis in idem
În cuprinsul art. 6 din NCPP este consacrat principiul potrivit căruia „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penela definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.”
Așadar, art. 6 NCPP conține trei garanții distincte consacrând că nicio persoană nu va fi urmărită penal, judecată și pedepsită pentru aceeași infracțiune.
Principiul rolului activ al organelor judiciare
Fiind considerat unul din principiile care are un aport fundamental la aflarea adevărului în procesul penal, legiuitorul a consacrat expres rolul activ ca regulă de bază după care trebuie să se conducă organele judiciare penale în vederea aflării adevărului.
În cadrul doctrinei s-a susținut idea potrivit căruia acest principiu este “o consecință a principiului oficialității în procesul penal.”
Potrivit acestui principiu, organele care participă la desfășurarea procesului penal trebuie să manifeste un rol activ atât în inițierea procesului penal-realizând, în acest fel, și cerințele oficialității în procesul penal-cât și în realizarea activităților cerute de urmărirea penală, de judecată și de punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale.
Principiul egalității în fața legii și a autorităților judiciare
Lato sensu, egalitatea în drepturi a cetățenilor implică dreptul cetățenilor români, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie, de a exercita, în condiții de deplină egalitate, toate drepturile prevăzute în Constituție și legi, de a participa în egală măsură la viața politică, economică, juridică, socială și culturală.
Legea fundamentală consacră în mod expres, în cuprinsul art. 16 pct 1 și 2 și, în mod implicit, în art. 21, principiul egalității în drepturi. Astfel, în cuprinsul art. 16 pct. 1 se arată că: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, iar în art. 16 pct. 2 se arată că: „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Așa cum deja ma mai precizat în art. 21 din Constituție este menționat ca drept fundamental al persoanei accesul liber la justiție. Totodată, în art. 6 din Legea nr. 304/2004, se menționează următoarele: „(1) Toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări. (2) Justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte criterii discriminatorii”.
Evidențierea acestui principiu rezultă din faptul că tuturor persoanelor le sunt aplicabile aceleași reguli procesuale, concluzie ce reiese din art. 16 pct. 1 din Constituție.
Principiul garantării dreptului la apărare
Consacrat încă din dreptul roman, în care era înscrisă regula potrivit căreia „nimeni nu putea fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat”, dreptul de apărare este considerat ca o garanție, necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei și cele ale societății.
Se impune a preciza că în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în anul 1948, dreptul la apărare a fost inclus printre drepturile fundamentale ale omului
De asemenea, dreptul la apărare se regăsște consacrat în art. 48 alin. (2) din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în cuprinsul căreia se consacră că „oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”.
Recunoscând dreptul de apărare, ca un drept legitim, legea noastră fundamentală revizuită, înscrie, în art. 24, dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale cetățenilor.
Codul de procedură penală, fiind legea de bază care disciplinează desfășurarea procesului penal, înscrie, între regulile de bază ale acestei activități sociale, garantarea dreptului de apărare.
Noul Cod de procedură penlă prevede că „dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege” și admite, în principiu, „posibilitatea sancționării organelor judiciare a abuzului de drept”.
Este important a preciza că apărarea se poate exercita atât personal, cât și prin avocat și poate fi realizată prin posibilitatea de a avea acces la dosarul cauzei în vederea consultării acestuia, prin participarea la urmărirea penală și la judecată, prin propunerea de a administra probe în condițiile legi, de a ridica excepții și de a pune concluzii.
Principiul desfășurării procesului în limba oficială. Dreptul la asistență gratuită din partea unui interpret
Un alt principiu care stă la baza desfășurării procesului penal îl reprezintă principiul potrivit căruia, în desfășurarea procesului penal, se folosește limba română.
Folosirea limbii române în procedurile judiciare nu este alteceva decât expresia suveranității naționale. Noul Cod de procedură penală transpune în dreptul intern Directiva 2010/64/UE a Parlamentului Europoean și a Consiliului din 20 octombrie 20120 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale.
1.5.Rolul judecătorului în procesul penal
Plecând de la îndatorirea instanței de judecată, respectiv de a soluționa cauza cu care a fost învestită, principalul rol al judecătorului îl reprezintă judecarea prin pronunțarea unei hotărâri.
Hotărârea judecătorească reprezentând actul final al procesul de judecată, actul de dispoziție al instanței cu caracter jurisdicțional, trebuie să exprime în mod clar adevărul. Însă, descoperirea adevărului ar fi o misiune imposibilă dacă s-ar interzice judecătorului stăruința, prin mijloace legale, în scopul lămuririi acelor fapte pe care părțile au omis a le dovedi din diferite motive. Înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești este important a fi stabilită poziția procesuală a judecătorului în cadrul dezbateruilor, respectiv care este rolul său în cadrul acestei etape.
În încercarea de a analiza rolul judecătorului în cadrul procesului penal se impune clarificarea a două tiputri de proceduri: procedura acuzatorială și procedura inchizitorială
Procedura acuzatorială se fundamentează pe ideea potrivit căreia judecătporul acordă părților aflate în proces oportunitatea de a avea un rol determinant în faza dezbaterilor.
Procedura inchizitorială are ca principală trăsătură faptul că judecătorul manifestă un rolul activ de a conduce dezbaterile.
Este important a înțelege că rolul activ al judecătorului în cadrul procesului penal este un principiu care stă la baza scopului procesului penal, respectiv aflarea adevărului prin pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.
CAPITOLUL II
INCOMPATIBILITATEA JUDECĂTORILOR
2.1. Considerații introductive privind instituția incompatibilității
În cadrul doctrinei a fost subliniat faptul că instituția incompatibilității reprezintă aceea „situație în care se află un subiect procesual atunci când participă în aceeași cauză penală în două poziții procesuale sau o poziție procesuală și alta extraprocesuală ce nu se pot concilia”.
Prin instituirea cazurilor de incompatibilitate se impune ca judecătorii să fie imparțiali, aurori ai doctrinei subliniind că „imparțialitatea judecătorilor presupune lipsa oricărei prejudecăți sau idei preconcepute cu privire la soluția ce trebuie pronunțată în cadrul unui proces și privește pe fiecare membru al completului de judecată”.
În cadrul jurisprudenței CEDO imparțialitatea a fost supusă unei analizei atât din punct de vedere subiectiv, cât și din punct de vedere obiectiv.
Astfel, raportat la elementul subiectiv se impun a fi determinate convigerile persoanele ale unui judecător, convingeri ce ar putea avea ca rezultat influențarea soluției într-o anumită cauze, imparțialitatea judecătorului fiind prezumată până la proba contrară.
În ceea ce privește elementul obiectiv al imparțialității aceasta impune necesitatea stabilirii în ce măsură judecătorul oferă garanții în vederea excluderii oricărei suspiciuni în privința sa, respectarea principiului separației funcțiilor juridice reprezentând o garanție a imparțialității.
Este important a preciza că, în ipoteza în care unul din judecători se va afla în cazurile statuate de art. 64 NCPP hotărârea pronunțată în cauză va fi lovită de nulitate absolută și asta deoarece sunt nesocotite norme imperative ale Codului de procedură penală și ale Convenției europene în ceea ce privește compunerea completului de judecată. Nu în ultimul rând prin încălcarea exigenței imparțialității se aduce atingere unui alt principiu al procesului penal, respectiv prezumției de nevinovăție a inculpatului.
Mergând mai departe cu raționamentul NCPP, în cuprinsul art. 426 lit. d, prevede ca motiv de formulare a unei contestații în anulare constatarea existenței unui caz de incompatibilitate.
2.2. Cazuri de incompatibilitate ale judecătorilor
În cuprinsul NCPP cazurile de incompatibilitate se regăsesc prevăzute în cuprinsul
art. 64 scopul leguitorului, prin statuarea acestor cazuri de incompatibilitate, reprezentându-l respectarea dreptului la un proces echitabil, drept recunoscut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și a prezumției de nevinovăție.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 64 alin. 1 lit. a „judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părți, ori al unui subiect procesual principal (suspect sau persoană vătămată), chiar și în altă cauză”
Se impune a menționa că acest caz de incompatibilitate privește atât pe judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară, cât și pe cel ce intră în compunerea instanței care judecă în primă instanță sau în căile de atac.
În cadrul doctrinei s-a evidențat că vom vorbi de caz de incompatibilitate „atât pentru reprezentantul legal, cât și pentru cel convențional ori pentru avocatul ales sau cel din oficiu al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părții civile ori părții responsabile civilmente, chiar și în situația în care aceste calități nu au fost exercitate în aceeași cauză”.
Cel de-a doilea caz de incompatibilitate este consacrat de lit. b al aceluiași articol și prevede „judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă este rudă sau afin, până la
gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 NCP cu una dintre părți, cu un subiect procesual principal (suspect sau persoană vătămată), cu avocatul ori cu reprezentantul acestora.”
Și în aceast caz incompatibilitatea îl vizează atât pe judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară, cât și pe cel ce intră în compunerea instanței care judecă în primă instanță sau în căile de atac.
În mod corelativ, noua lege prosual penală prevede că nu poate fi avocat al unei părți sau al unui subiect procesual principal soțul sau ruda până la gradul al IV-lea cu judecătorul.
Mergând mai departe cu analiza cazurilor de incompatibilitate art. 64 alin. 1 lit. c NCPP prevede „judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă a fost expert sau martor,
în cauză”. Rațiunea consacrării acestui caz de incompatibilitate a constat în faptul că, pe de o parte, expertul și-a exprimat părerea în legătură cu anumite aspecte ale cauzei penale, iar pe de altă parte că persoana care a furnizat o probă într-o cauză penală să nu poată, ulterior, chiar ea, să evalueze proba respectivă.
În conformitate cu dispozițiileart. 64 alin. 1 lit. d NCPP „judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă este tutore sau curator al unei părți sau al unui subiect procesual principal (persoană vătămată sau suspect”.
Și în situația prevăzută de lit. d incompatibilitatea îl vizează atât pe judecătorul de drepturi și libertăți sau de cameră preliminară, cât și pe cel ce intră în compunerea instanței care judecă în primă instanță sau în căile de atac.
În scopul garantării imparțialității funcționale judecătorului art. 64 alin. 1 lit. e) NCPP prevede că „judecătorul este incompatibil să judece dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată”.
Se poate remarca faptul că prin evitarea cumulului de funcții judiciare, art. 64 alin. (1) lit. e) NCPP a reglementat incompatibilitatea judecătorului care anterior, în timp ce îndeplinea funcția de procuror:
împotriva persoanei trimise în judecată, a dispus trimiterea în judecată întocmind rechizitoriul, a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției etc;
a participat în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător de drepturi și libertăți;
a participat în calitate de procuror în procedura de cameră preliminară-de pildă, a formulat concluzii cu privire la legalitatea actului de sesizare, a actelor de urmărire penală sau a probelor, în urma înaintării de către judecător a excepțiilor ridicate din oficiu precum și a celor invocate de inculpat;
a participat la orice procedură în fața unei instanțe de judecată-de exemplu, a pus concluzii în calitate de procuror în acea cauză.
Autorii literaturii de specialitate susțin că „faptul că judecătorul cauzei a activat anterior ca procuror-chiar și în parchetul care a emis rechizitoriul în cauza cu care este învestit-sau că a fost detașat în cadrul Ministerului Public sau Ministerului Justiției nu constituie per se un motiv de incompatibilitate, neexistând niciun risc de parțialitate
in abstracto”.
Tot în cadrul alin. 1 al art. 64 NCPP, la lit. f se prevede că “judecătorul este incompatibil să judece cauza dacă există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată”. Însă, nicăieri nu este menționat ce se înțelege prin „suspiciune rezonabilă”, aceast aspect urmând a fi lămurit de practica judiciar.
Astfel, pot fi considerate suspiciuni de lipsă de imparțialitate a judecătorului cazuri determinate de situații personale, familiale, de relații de amiciție. De exemplu, în cazul în care cei doi membrii ai completului de apel sunt logodiți, sau atunci când judecătorul a făcut afirmații negative cu privire la originea, religia sau apartenența politică a inculpatului, fără ca acestea să vizeze modul de soluționare a cauzei, ori când soțul adecătorului a primit un cadou costisitor de la o parte sau subiect procesual, sau când avocatul inculpatului este nașul judecătorului).
Conchizând se crede că „ori de ori există o situație care în mod obiectiv justifică temerea că imparțialitatea personală ori funcțională a judecătorului ar fi afectată, fiind astfel încălcate exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția europeană, se poate formula o declarație de abținere ori o cerere de recuzare a judecătorului”.
Sub incidența acestui caz de incompatibilitate intră și situația judecătorului care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fii dată în cauză. Așadar, în ipoteza în care un judecător exprimă o părere, redă o situație de fapt din care ar reieși că și-ar fi format deja o opinie/părere asupra soluției ce poate fi pronunțată în cauza pe care o judecă se va putea reține acest caz de incompatibilitate pe considerentul lipsei imparțialității persoanle a instanței.
În practică s-au evidențiat situații în care judecătorul care întocmește raportul pentru soluționarea recursului în casație, a recursului în interesul legii sau a întrebării prealabile pentru soluționarea unui chestiuni de drept nu devine prin aceasta incompatibil să participe la judecarea recursului/întrebării prealabile.
Însă, acest caz de incompatibilitate poate fi reținut și în următoarele cazuri:
dacă există dușmănie între judecător, soțul sau una dintre rudele sale și una dintre părți, soțul sau rudele acesteia;
dacă judecătorul a primit liberalități de la una dintre părți, subiecți procesuali, avocatul sau mandatarul acestora;
dacă există împrejurări din care rezultă că judecătorul este interesat sub orice formă, el, soțul sau vreun alt membru de familie cu privire la soluția care s-ar putea pronunța în cauză
În cuprinsul alin. 2 al art. 64 NCPP se consacră că „judecătorii care sunt soți, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 NCP nu pot face parte din același complet de judecată”.
Este necesar să subliniem că acest caz de incompatibilitate își găsește aplicabilitatea la judecarea cauzelor în apel, în această cale de atac completele de judecată fiind compuse din doi, respectiv trei judecători. De asemeneea, acest caz de incompatibilitate se poate întâlni în cazul judecării unei cauze la Înalta Curte de Casație și Justiție unde completul de fond este compus din trei judecători, completul de apel care soluționează calea de atac împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel și de Curtea Militară de Apel este format din 3 judecători, completul de apel care soluționează calea de atac împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de instanța supremă este format din 5 judecători, iar pentru contestațiile împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii de drepturi și libertăți și judecătorii de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de judecată este format din 2 judecători.
În cuprinsul alin. 3 al art. 64 NCPP se regăsește statuat cazul de incompatibilitate potrivit căruia „judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate
participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei
după desființarea sau casarea hotărârii” .
Astfel, potrivit situației prevăzute de alin. 3 judecătorul care a judecat cauza în primă instanță va trebui să se abțină sau să fie recuzat și asta pentru că, în asemenea situații nu poate fi reținută imparțialitatea sa.
Pentru aceleași motive, judecătorul care a judecat cauza în primă instanță nu va putea participa la rejudecarea cauzei după desființarea/casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare deoarece, exprimându-și părerea cu privire la acțiunea penală și/sau civilă, nu mai poate proceda la rejudecarea cauzei fără a fi reținută lipsa sa de imparțialitate.
În ipoteza în care judecătorul fondului se pronunță asupra legalității sau temeiniciei stării de arest, iar ulterior încheierea este casată cu trimitere spre rejudecare ca urmare a admiterii contestației, aunii autori ai doctrinei au apreciat c „același judecător poate participa la o nouă dezbatere a stării de arest, nefiind incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin, (3) NCPP”, și asta pentru că nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, ci doar asupra existenței unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și a necesității privării de libertate în condițiile subzistenței temeiurilor arestării sau apariției unor temeiuri noi.
Se va reține cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. 3 NCPP în situația judecătorului ca s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor de fapt și de drept cu ocazia judecării unui apel. În această ipoteză judecătorul nu va mai putea participa la judecarea cauzei după casare și trimiterea cauzei spre rejudecare, ca urmare a admiterii recursului în casație sau la judecarea unei alte căi extraordinare de atac împotriva acestei hotărâri.
Situația prevăzută de alin. 3 al art. 64 NCPP se va reține și în cazul judecătorului care s-a pronunțat în apel, acesta nemaiputându-se pronunță și în cazul unei contestații în anulare împotriva hotărârii din apel.
Însă, nu își va găsi aplicabilitate situația de incompatibilitate prevăzută de alin. 3 al art. 64 NCPP situația în care un judecător nu antamează în hotărârea pronunțată împrejurările de fapt sau de drept ce fac obiectul cauzei, prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal
Noutățile aduse de noua lege de procedură face referire și la cazurile de incompatibilitate ale judecătorului de drepturi și libertăți, astfel că, potrivit art. 64 alin. 4 NCPP „judecătorul de drepturi și libertăți nu poate participa, în aceeași cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac”.
În scopul garantării imparțialității funcționale judecătorului art. 64 alin. 4 NCPP reglementează incompatibilitatea judecătorului care a participat într-o cauză în calitate de judecător de drepturi și libertăți, de a desfășura în aceeași cauză activități judiciare în calitate de judecător de cameră preliminară sau de instanță de judecată a fondului ori a căilor ordinare sau extraordinare de atac. Această prevedere reprezintă o garanție a principiului separației funcțiilor judiciare prevăzut de art. 3 alin. 3 NCPP potrivit căruia se consacră faptul că „în desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată pe care o exercită judecătorul de cameră preliminară, care este compatibilă cu funcția de judecată”.
Cazul de incompatibilitate consacrat de alin. 4 al art. 64 NCPP se va reține în situația judecătorului de drepturi și libertăți care a soluționat, în cursul urmăririi penale, propunerea de arestare preventivă sau de arest la domiciliu a inculpatului, indiferent de soluția pe care a dispus-o. De asemenea, cauza de incompatibilitate prevăzută de alin. 4 se va reține și în cazul judecătorului de drepturi și libertăți care a soluționat o propunere de prelungire a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale, indiferent de soluția pe care a dispus-o (admiterea sau respingerea propunerii). Astfel, judecătorul de drepturi și libertăți nu va mai putea participa, ulterior, în aceeași cauză în calitate de judecător de cameră preliminară sau la judecata cauzei.
Situația prevăzută de alin. 4 al art. 64 NCPP nu se va reține în cazul judecătorului de drepturi și libertăți care a soluționat, în cursul urmăririi penale, propunerea de arestare preventivă/arest la domiciliu. Astfel, acesta va putea să participe, în cursul urmăririi penale, la soluționarea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive/arest la domiciliu, a cererilor de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu, sau la soluționarea unei alte propuneri de arestare preventivă a aceluiași inculpat, într-o altă cauză.
De asemenea, judecătorul de drepturi și libertăți care a soluționat o propunere de prelungire a măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu poate participa la soluționarea unei alte propuneri de prelungire a arestării preventive/arestului la domiciliu sau a cererilor de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive/ares-rului la domiciliu.
Judecătorul de drepturi și libertăți care a participat la judecarea contestației împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale nu devine incompatibil să judece o nouă contestație, având ca obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceeași fază de urmărire penală cu privire la măsura arestării preventive/arestului la domiciliu, în aceeași cauză
Comparativ cu vechea reglemenatre procesual penală, NCPP prevede că „judecătorul de drepturi și libertăți care a încuviințat efectuarea percheziției domiciliare/informatice, a supravegherii tehnice ori a altor metode speciale de cercetare pentru care NCPP prevede necesitatea incuviințării/autorizării de judecător, nu poate participa ulterior, în aceeași cauză, în calitate de judecător de cameră preliminară sau la judecata cauzei”.
Însă, judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus una dintre aceste măsuri nu este incompatibil de a soluționa o propunere de luare a măsurii arestării preventive/arest la domiciliu sau de prelungire a acestei măsuri.
Va opera cazul de incompatibilitate atunci când judecătorul de drepturi și libertăți s-a pronunțat în cursul urmăririi penale, potrivit competenței sale, cu privire la măsurile privative sau restrictive de drepturi. În această situație judecătorul va fi incompatibil a participa în faza de cameră preliminară sau de judecată la procedurile în care se dezbat necesitatea menținerii, revocării, înlocuirii sau încetării măsurilor preventive.
Judecătorul de drepturi și libertăți care a participat la soluționarea contestației împotriva încheierii prin care s-a soluționat propunerea de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu a inculpatului în cursul urmăririi penale devine incompatibil să judece cauza în fond, în căile de atac.
Ținând cont de faptul că Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură penală nu instituie dispoziții tranzitorii în materia incompatibilităților autori ai doctrinei au apreiat că „judecătorul care s-a pronunțat în cursul urmăririi penale, în condițiile vechiului Cod, cu privire la măsurile preventive sau la încuviințarea percheziției domiciliare/informatice, ori cu privire la autorizarea tehnicilor speciale de supraveghere și cercetare nu este incompatibil să exercite în condițiile NCPP funcția de cameră preliminară sau de judecată.”
Articolul 64 alin. 5 NCPP statuează că „judecătorul de cameră preliminară care a participat la soluționarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeași cauză, la judecata în fond sau în căile de atac”.
Această cauză de incompatibilitate presupune că în situația în care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată după punerea în mișcare a acțiunii penale, iar judecătorul de cameră preliminară admite plângerea, desființează soluția de clasare sau renunțare la urmărirea penală atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie, nu mai poate participa la judecata în fond sau în căile de atac a cauzei.
Ultimul alineat al art. 64, respectiv alin. 6 prevede că ”judecătorul care s-a pronunțat cu privire la o măsură supusă contestației nu poate participa la soluționarea contestației”.
Cauza de incompatibilitate prevăzută de art. 64 alin. 6 NCPP are în vedere situația judecătorului de cameră preliminară sau de drepturi și libertăți care, după soluționarea unei cauze ce intră în competența lor în primă instanță, vor fi incompatibili a mai participa la soluționarea contestației formulate împotriva măsurii dispuse.
Cu titlu de exemplu, judecătorul de drepturi și libertăți care a admis propunerea de arestare preventivă în timp ce funcționa în cadrul judecătoriei, nu poate soluționa contestația formulată împotriva încheierii prin care a dispus măsura, în condițiile în care, între timp, a obținut gradul de judecător de tribunal.
Prevederea instituită prin alin. 6 reprezintă o reglementare similară celei din art. 64 alin. 3 NCPP care are aplicabilitate numai cu privire la judecarea căilor de atac formulate împotriva hotărârii pronunțate în fond.
CAPITOLUL III
REMEDIILE PROCESUALE ALE INCOMPATIBILITĂȚII
JUDECĂTORILOR
3.1. Abținerea
3.1.1. Conceptul de abținere
În cadrul literaturii de specialitate s-a afirmat că abținerea reprezintă „modalitatea procedurală prin care persoanele care au cunoștință că se află în unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege comunică organului competent că înțeleg să nu participe la desfășurarea procesului penal.” Tot în cadrul doctrinei abținerea a mai fost definită ca „instituția prin care cel aflat într-una din cazurile de incompatibilitate poate cere să fie înlocuit cu o altă persoană având aceeași calitate”.
În conformitate cu dispozițiile art. 66 NCPP persoanei incompatibile îi revine obligația de a declara președintelui instanței, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior că se abține de a participa în procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abținerii. Declarația de abținere se va „de îndată” ce persoana obligată la aceasta a luat cunoștință de existența cazului de incompatibilitate.
Abținerea este principala modalitate de rezolvare a cazului de incompatibilitate și constituie o obligație morală și legală pentru judecător care se află în situația respectivă.
De altfel, potrivit art. 99 lit. b din Legea nr. 303/2004 „încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii” constituie abatere disciplinară.
În doctrină s-a arătat că abținerea constituie o auto-recuzare a organului judiciar prin care se previne recuzarea de către o altă parte din proces, ca incident procesual.
Se impune a preciza că judecătorzul trebuie să facă declarația de abținere, în scris sau oral, imediat ce a cunoscut existența unui „risc de parțialitate” pe care trebuie să le menționeze expre, în cuprinsul declarației, împreună cu temeiurile de fapt.
Obligația de abținere ia naștere când persoana a luat cunoștință de cazul de incompatibilitate. În ceea ii privește pe judecători cererea de abținere va produce efecte numai în măsura în care cerera va fi admisă.
3.1.2. Declarația de abținere
Așa cum am precizat anterior abținerea se realizează printr-o declarație și cum legea nu distinge, ea poate fi scrisă sau orală, dar în acest ultim caz ea trebuie consemnată într-un proces-verbal de cel care o primește. Cel incompatibil adresează cererea de abținere președintelui instanței.
Declarația de abținere trebuie să cuprindă: manifestarea de voință a celui incompatibil de a nu participa la procesul penal; indicarea cazului de incompatibilitate; datele de identificare și calitatea celui care declară; indicarea cauzei la care se referă incompatibilitatea și a temeiului său legal.
Declarația de abținere se face, potrivit art. Cod procedură penală, de îndată ce persoana incompatibilă a luat cunoștință de existența cazului de incompatibilitate. Prin folosirea expresiei „de îndată" legiuitorul înțelege ca cel incompatibil să facă declarația în momentul când a luat cunoștință de cazul de incompatibilitate, cel mai târziu însă până la terminarea activității procesuale la care a luat parte, sau de îndată ce-i este posibil a anunța organul competent să primească declarația.
Odată făcută declarația, cel în cauză nu mai poate participa la îndeplinirea actelor procesuale în cauză până la soluționarea declarației. Declarația poate fi retrasă -până la soluționare – dacă se constată că se bazează pe o eroare de fapt, cum sunt coincidențele de nume ori asemănarea faptelor.
La nivel de doctrină s-a subliniat faptul că, în aceeași cauză, pot interveni mai multe declarații de abținere, simultan sau succesiv, privind pe aceiași subiecți – membrii completului de judecată. În practică au existat situații în care s-au abținut toți judecătorii unei instanțe.
3.2. Recuzarea
3.2.1. Noțiunea de recuzare
Recuzarea reprezintă modul subsidiar de sioluționare a incompatibilității, și asta deorece intervine numai atunci când nu s-a făcut anterior o cerere de abținere din partea subliectului procesual incompatibil ori care se presupune că este incompatibil.
În cadrul literaturii de specialitate recuzarea a fost definită ca fiind „instituția prin care părțile pot înlătura din procesul penal persoanele incompatibile care nu s-au abținut”.
Asemeni abținerii recuzarea se impune a fi făcută „de îndată” ce partea a luat cunoștință de cauza de incompatibilitate și se formulează oral sau în scris, cu mențiunea, pentru fiecare persoană în parte, a cazului de incompatibilitate invocat și a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzării.
Cererea de recuzare poate viza numai pe acei judecători care compun completul de judecată. Principala rațiune a acestei mențiuni o reprezintă evitarea transformării recuzării într-o modalitate de tergiversare a procesului, dacă s-ar permite părții care cunoaște cauza de incompatibilitate să o poată invoca oricând sau în mod repetat și să provoace prin aceasta reluarea procesului penal chiar în condițiile în care acesta se apropie de sfârșit ori să o invoce de așa manieră încât să pună instanța de judecată în imposibilitate de a se pronunța cu privire la măsurile preventive în termenul legal pentru ca acestea să nu mai poată fi prelungite.
Instituția recuzării apare ca o garanție a realizării obligației de abținere a celor incompatibili: cunoscând că pot fi recuzați, aceștia vor încerca a evita o procedură publică neplăcută și de natură a întârzia desfășurarea procesului.
3.2.2. Cererea de recuzare
În conformitate cu dispozițiile art. 67 alin. 4 NCPP recuzarea se realizează printr-o cerere scrisă sau orală putându-se face numai de persoana care are calitatea de parte în procesul penal. Este obligatoriu ca cererea de recuzare trebuie să cuprindă următoarele elemente:
manifestarea de voință a părții de a recuza o anumită persoană;
indicarea cazului de incompatibilitate;
identitatea și calitatea celui care o face;
precizarea situației de incompatibilitate la care se referă și la temeiul legal al acesteia.
La cererea de recuzare se pot anexa probele din care rezultă situația de incompatibilitate, putând fi făcută de mai multe părți simultan sau succesiv și se poate referi la unul sau mai mulți subiecți procesuali incompatibili: judecător, procuror, expert, interpret.
CAPITOLUL IV
CAZURI DE INCOMPATIBILITATE ÎN VECHEA REGLEMENTARE PROCESUAL PENALĂ.
TEORIE ȘI PRACTICĂ
4.1. Cazuri de incompatibilitate prezăzute de vechiul Cod de procedură penală
În vechea reglementare procesual penală instituția incompatibilității judecătorilor se regăsea consacrată în cuprinsul dispozițiilor art. 46-48.
Este cunoscut faptul că pentru judecători cazuri de incompatibilitate mai sunt prevăzute și în cuprinsul Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea funcților publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sanționarea corupției.
Astfel, în fostul cod de procedură penală cazurile de incompatibilitate a judecătorului erau:
judecătorii care sunt soți, rude sau afini între ei, până la gradul patru inclusiv, nu pot face parte din același complet de de judecată;
Așa cum am arătat și în cuprinsul celui de-al doilea capitol, acest caz de incompatibilitate este preluat și de NCPP, în cadrul art. 64 lit.b, precum și de art. 105 alin. 1 lit. a din Legea nr. 161/2003.
Principala deosebire dintre codurile de procedură și Legea nr. 161/2003 este deredactare, diferența constând în faptul că art. 46 și 64 lit. b este mult mai cuprinzător, adăugând la motivele de incompatibilitate și afinitateacare lipsește din textul legii speciale.
Cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 46 vechea reglementare, respectiv art. 64 lit. b NCPP, operează atât pentru situația de rudenie sau afinitate, cât și pentru cea de rudenie dintre judecătorii care alcătuiesc completul de judecată.
Situația de incompatibilitate se explică prin posibilitatea ca un judecător să exercite, ca soț, rudă apropiată sau afin, presiuni ori influențe asupra unui alt judecător din complet, ceea ce ar afecta principiul colegialității, care implică exprimarea unui punct de vedere personal de către fiecare din membrii completului de judecată.
Principala rațiune a legiuitorului de a reglementa acest caz de incompatibilitate a constat în înlăturarea oricărei suspiciuni care s-ar putea ivi datorită posibilității influențării reciproce a soților rudelor apropiate sau afinilor între ei.
Judecătorii care au luat parte la soluționarea unei cauze unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desființarea cu trimitere în apel sau după casarea cu rimitere în recurs;
Pentru a opera acest caz de incompatibilitate, caz ce se regăsește reglementat de art. 47 alin.1 vechiul cod de procedură penală, respectiv de art. 64 alin. 3 NCPP se cere ca judecătorul să fi luat parte la „soluționarea cauzei”, ceea ce implică faptul că a făcut parte
Astfel, într-o cauză, în aplicarea prevederilor art. 47 alin. 1 C. proc. pen., judecătorul care a participat la soluționarea cauzei în apel, chiar în complet de divergență, a fost considerat incompatibil de a participa la judecata aceleiași cauze în apel, după desființarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la prima instanță.
Astfel, prin sentința penală nr. 50 din 30 ianuarie 2006, Tribunalul Giurgiu, în rejudecare, după desființarea cu trimitere în apel, a condamnat pe inculpații C.P. și D.M. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. a) și alin. (3)
C. pen. Apelurile declarate în cauză de inculpați, privind reducerea pedepselor, au fost respinse ca nefondate.
Împotriva acestei decizii, inculpații au declarat recurs, invocând cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 3 teza finală C. proc. pen. („a existat un caz de incompatibilitate”).
Potrivit vechii reglementării, respectiv art. 47 alin. (1) C. pr. pen., judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.
Încălcarea acestor dispoziții relative la alcătuirea completului de judecată, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute în art. 197 alin. (2) C. proc. pen., sunt valorificate în recurs prin intermediul cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. ce atrage casarea cu trimitere la instanța a cărei hotărâre a fost casată, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.
Din examinarea lucrărilor dosarului s-a constată că judecătorul P.P. s-a aflat în situația de incompatibilitate menționată, întrucât a intrat în alcătuirea completului de judecată în apel din ciclul procesual actual – în calitate de președinte -, dar și a completului de divergență din prim ciclu procesual – în calitate de judecător, ocazie cu care s-a alăturat în considerente la opinia majoritară privind existența infracțiunii deduse judecății, în raport cu care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
Judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în acea cauză, caz prevăzut de art. 47 alin. 2 din fosta reglementare procesual penală;
Potrivit acestui text legal judecătorul care se află într-o asemenea ipostază nu mai are dreptul să participe la judecarea acelui proces, deoarece se presupune că și-a format anticipat o părere asupra cauzei, ori un judecător cu prejudecăți nu prezintă garanția maximă a obiectivitătii față de aprecierea probelor privind vinovăția sau nevinovăția inculpatului, precum și față de existența sau inexistența faptei.
Ne vom fi aflat în prezența cazului de incompatibilitate prevăzut art. 47 alin. 2 vechea reglementare dacă judecătorul și-a exprimat opinia în cursul aceluiași proces penal, când la întocmirea unor acte procedurale, a făcut afirmații sau negații cu privire la o soluție eventuală ce trebuia dată cauzei sau dacă a pronunțat hotărâri succesive dintre care una se întemeiază pe considerente de fapt reținute în hotărârea anterioară cu privire la inculpatul judecat ulterior.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 47, alin. 2 din vechea reglementare, într-o cauză s-a reținut că judecătorul este incompatibil să participe la judecarea cauzei în apel, cale de atac prin care hotărârea primei instanțe a fost criticată de către inculpat cu privire la încadrarea juridică, dacă anterior a făcut parte din completul care a judecat recursul împotriva hotărârii de restituire a cauzei pentru refacerea urmăririi penale și, prin decizia pronunțată în recurs, rezolvând problema referitoare la competența organului de urmărire penală, și-a exprimat părerea cu privire la încadrarea juridică a faptelor, întrucât sunt incidente dispozițiile art. 47 alin. (2) C. proc. pen.
Cu ocazia dezbaterilor în recurs, din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în discuția părților incidența cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. pr. pen. atras de incompatibilitatea unui membru al completului de judecată care a participat la soluționarea cauzei în apel, în care a fost pronunțată decizia ce formează obiectul examinării de față. Examinând decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că recursurile sunt fondate pentru existența cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. pr. pen. și care face inutilă analizarea celorlalte motive invocate, având în vedere următoarele considerente: potrivit actelor și lucrărilor cauzei, trimiterea în judecată a inculpaților S.D. și F.A. a avut loc inițial în baza rechizitoriului din 3 aprilie 2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, sub acuzația de săvârșire în comun a infracțiunii de proxenetism prevăzută în art. 329 C. pen. și prostituție prevăzută în art. 328 C. pen. suplimentar pentru inculpata F.A. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara, iar prin sentința penală nr. 1066 din 29 aprilie 2009 pronunțată de această instanță s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, subsecvent schimbării încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu, din infracțiunea prevăzută în art. 329 C. pen. în infracțiunile prevăzute în art. 13 din Legea nr. 678/2001 și art. 329 C. pen. Prin sentința penală pronunțată de Tribunalului Timiș a fost admisă excepția de necompetență materială a organului de urmărire penală în efectuarea cercetărilor în cauză și s-a dispus trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș în vederea refacerii urmăririi penale în raport cu noua încadrare juridică dată faptelor reținute în sarcina inculpaților prin rechizitoriu. Hotărârea de restituire a fost atacată cu recurs, iar prin decizia penală a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în complet format din judecătorii C.C., D.I. și V.I., menținându-se soluția de restituire a cauzei la procuror, s-a dispus ca refacerea urmăririi penale să fie efectuată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Timișoara, parchet specializat în instrumentarea cauzelor având ca obiect infracțiunile prevăzute în Legea nr. 678/2001, conform art. 12 din Legea nr. 508/2004. Prin aceeași decizie, au fost respinse recursurile inculpaților S.D. și F.A. prin care se solicita casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la Judecătoria Timișoara, contestându-se reținerea în încadrarea juridică a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 678/2001.
În cuprinsul deciziei, instanța de recurs a constatat că schimbarea de încadrare juridică fusese corespunzător dispusă raportat la starea de fapt expusă în rechizitoriu și din care rezulta că martorele C.F., K.E. și R.A. au întreținut raporturi sexuale pentru profitul celor doi inculpați, victimele minore fiind găzduite într-un imobil în scopul exploatării sexuale de către inculpați, activitate circumscrisă infracțiunii de trafic de minori prevăzută în art. 13 din Legea nr. 678/2001.
După refacerea urmăririi penale și sesizarea instanței, prin sentința penală nr. 254/PI din 17 mai 2010 a Tribunalului Timiș a fost soluționată acțiunea penală privind pe inculpații în cauză, dispunându-se condamnarea acestora pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 13 alin. (1) și (3) din Legea nr. 678/2001 și art. 329 C. pen. și, respectiv, art. 13 alin. (1) și (3) din Legea nr. 678/2001, art. 329 C. pen. și art. 328 C. pen. La judecata în primă instanță, inculpații au solicitat schimbarea de încadrare juridică dată faptelor reținute în sarcina lor prin rechizitoriu, invocând insuficiența probatoriului în ceea ce privește acuzația de trafic de minori. Hotărârea de condamnare a fost atacată cu apel, principala critică a inculpatului S.D. vizând greșita încadrare juridică prin reținerea infracțiunii prevăzute în art. 13 din Legea nr. 678/2001.
Prin decizia penală nr. 9/A din 13 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, respingându-se apelurile inculpaților, a fost menținută în întregime hotărârea primei instanțe, inclusiv în ceea ce priește caracterizarea juridică a activității infracționale desfășurate în cauză. Decizia din apel a fost pronunțată în complet format din judecătorii D.I. și L.A., rezultând că președintele completului făcuse parte și din compunerea instanței care soluționase recursurile formulate de inculpați împotriva hotărârii de restituire a cauzei în vederea refacerii urmăririi penale. Potrivit art. 47 alin. (2) C. proc. pen., judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauză este incompatibil să se pronunțe în aceeași cauză. În raport cu situația prezentată și dispoziția de lege enunțată, Înalta Curte de Casație și Justițiea constatat că judecătorul D.I. era incompatibil să participe la judecata cauzei în apel, după ce anterior făcuse parte și din completul care soluționase recursurile declarate împotriva hotărârii de restituire a cauzei la procuror.
Judecătorul care a pus în mișcare acțiunea penală sau a dispus trimitera în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanța de judecată, a soluționat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmării penale-caz prevăzut de art. 48 alin. 1 din vechiul cod de procedură penală;
Este important a menționa că acest caz de incompatibilitate consacra principiul potrivit căruia una și aceeași persoană nu poate îndeplini succesiv funcții care atrag poziții procesuale distincte și atribuții funcționale distincte, cum sunt învinuirea și judecata. În cadrul doctrinei s-a subliniat că „pentru existența acestui caz de incompatibilitate se impunea ca judecătorul să se fi aflat ca procuror în aceeași cauză într-una din situațiile limitativ prevăzute de lege: să fi dispus trimiterea în judecată, să fi pus în mișcare acțiunea penală, să fi pus concluzii pe parcursul judecății, în calitate de procuror, să fi soluționat propunerea de arestare preventivă sau de prelungire a acesteia.” Jurisprudența a stabilit că este incompatibil „judecătorul care a confirmat rechizitoriul procurorului în calitate de prim procuror, de a judeca respectiva cauză, considerându-se că prin confirmare a dispus și el trimiterea în judecată alături de procurorul anchetator”.
Autori ai doctrinei au susținut ideea potrivit căreia judecătorul care a luat măsura arestării preventive în cursul judecății ar fi incompatibil deoarece ar exista suspiciunea că odată ce a luat măsura va încerca să își mențină această poziție pe tot parcursul derulării procesului.
În practică Înaltei Curți de Casație și Justiție raportat cu prevederile art. 48 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. s-a reținut că judecătorul care a emis mandatul de arestare a inculpatului în cursul urmăririi penale este incompatibil de a participa la judecarea cauzei privind pe inculpat în apel. În susținerea celor precizate, prin sentința penală nr. 277 din 14 august 2006 Tribunalul Giurgiu, în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (21) lit. a) și c) C. pen., a condamnat pe inculpații S.L. și M.G. și a dispus, în condițiile prevăzute în art. 71, interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b), c) și e) C. pen.
Curtea de Apel București a admis apelurile declarate de inculpați și a înlăturat aplicarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. Prin recursul declarant de inculpate s-a susținut, între altele, că judecătorul N.A., care a emis mandatele de arestarea în cursul urmăririi penale, i-a judecat în apel.
În urma verificărilor actele dosarului în raport cu prevederile legale invocate, s-a constatat că mandatele de arestare preventivă ale inculpaților S.L. și M.G., prin care s-a ordonat arestarea preventivă a acestora în cursul urmăririi penale, pe o perioadă de 29 zile, au fost emise de către judecătorul N.A., judecător la Curtea de Apel București – secția I penală.
Totodată, în decizia nr. 699 din 3 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția I penală, verificându-se componența completului de judecată, s-a constatat că acesta este format din președinte, judecător N.A. și judecător P.D., constatându-se astfel că judecătorul N.A. a participat și la judecarea cauzei celor doi inculpați în apel, deși potrivit dispozițiilor legale menționate era incompatibil de a judeca. Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispozițiile relative la competența după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanței, la compunerea acesteia și la publicitatea ședinței de judecată sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Nulitatea prevăzută în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. nu poate fi înlăturată în niciun mod, putând fi invocată în orice stare a procesului și se ia în considerare chiar din oficiu.
Un alt caz de incombatibilitate ce are ca fundament art. 48 alin. 1 lit. a este și cel pronuțat de Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2974 din 24 septembrie 2012, recurentul inculpat l.D. a solicitat casarea ambelor hotărâri cu trimitere spre rejudecare la apel, invocând, în principal, incidența cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. pr. pen. Casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel este obligatorie, dată fiind existența cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 48 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., judecătorul cauzei din apel soluționând propunerea de arestare preventivă a doi inculpați din prezenta cauză.
De asemenea, recurenții inculpați J.I., F.C., D.D., L.C., S.V. și M.C. au invocat, între altele, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. pr. pen., apreciind că decizia pronunțată în cauză este lovită de nulitate absolută, la judecarea cauzei participând un judecător incompatibil.
Potrivit art. 48 alin. (1) lit. a) C. pr.. pen., astfel cum a fost modificat prin art. l pct. 22 din Legea nr. 356/2006, judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă „a pus în mișcare acțiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanța de judecată, a soluționat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale.” Incompatibilitatea constă în interdicția impusă de lege unui judecător de a participa la judecarea unei anumite cauze penale, ce intră în competența instanței din care face parte, în vederea asigurării imparțialității în judecarea acelei cauze. Reglementând incompatibilitatea, legiuitorul a instituit o prezumție de lipsă de imparțialitate a judecătorului care a soluționat propunerea de arestare preventivă ori a dispus prelungirea unei astfel de măsuri, în faza de urmărire penală, înlăturând de la judecarea cauzei acel judecător care, datorită calităților procesuale pe care Ie-a avut în acea cauză, ar putea manifesta o lipsă de obiectivitate.
Asigurarea imparțialității judecătorului instanței în procesul penal se realizează, printre altele, și prin reglementarea expresă a cazurilor de incompatibilitate, dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. a) C. pro. pen. interzicând cumulul de funcții judiciare (urmărire penală/instrucție/judecată; luarea/prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale/judecarea cauzei, în persoana aceluiași judecător).
Astfel, judecătorul care în cursul urmăririi penale a soluționat propunerea de arestare preventivă, indiferent că a dispus arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului și indiferent de soluția dată (admiterea sau respingerea propunerii) nu mai poate participa la judecarea cauzei în fond, apel sau recurs. O astfel de interpretare se impune și prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și prin prisma jurisprudenței Curții.
Potrivit textului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.
Art. 6 paragraful 1 nu definește noțiunea de „acuzație în materie penală”, însă Curtea, prin jurisprudența sa, a statuat că se impune luarea în considerare a unei concepții „materiale”, nu „formale” a noțiunii de acuzație în materie penală. Se impune analiza realității procedurii în litigiu, aceasta deoarece deciziile judiciare se aplică întotdeauna unei persoane și cel acuzat se găsește în fața instanței nu numai atunci când se judecă fondul cauzei, ci și atunci când exercită o cale de atac împotriva hotărârii date de instanța de fond, astfel încât întreaga procedură trebuie să fie echitabilă.
Concluzionând, ori de câte ori judecătorul soluționează propunerea de arestarea preventivă în cursul urmăririi penale, acesta nu mai poate participa la judecarea cauzei în fond, apel, recurs; în caz contrar hotărârea pronunțată este lovită de nulitate absolută.
În conformitate cu dispozițiile art. 48 alin. 1 lit. b constituie caz de incompatibilitate situația judecătorul care a fost apărător sau reprezentant al uneia din părți; acest caz de incompatibilitate este preluat de NCPP în cuprinsul art. 64 alin. 1 lit. a
Rațiunea acestui caz de incompatibilitate rezidă în faptul că judecătorul nu va putea judeca atât timp cât asupra sa planează suspiciunea subiectivități care decurge din calitatea sa de fost reprezentant sau apărător al unei dintre părți. Nu prezintă importanță, pentru reținerea cazului de incompatibilitate, dacă reprezentarea este legală sau convențională sau dacă juecătorul a fost apărător din oficiu sau ales.
În conformitate cu dispozițiile art. 48 alin.1 lit. c din vechea reglementare judecătorul care a fost expert sau martor în cauză econstituie caz de incompatibilitate. Noul Cod de procedură penală preia, așa cum am subliniat și în cuăprinsul celui de-al doilea capitol, acest caz de incompatibilitate în cuprinsul art. 64 alin. 1 lit. c.
Principala rațiune a acestui caz de incompatibilitate rezidă în faptul că judecătorul nu ar putea aprecia în mod obiectiv și imparțial propriile sale declarații date ca martor în cauză ori concluziile formulate ca expert. Opinia acestora se referă la modul în care au perceput ori determinat personal anumite împrejurări ale cauzei. În cadrul doctrinei s-a susținut opinia potrivit căreia „ar fi total neobișnuit ca un judecător să fie chemat a judeca pe baza propriilor sale declarații sau concluzii, dincolo de posibilitatea ca acesta să aibă o poziție subiectivă persistând și neîncrederea opiniei publice sau justițiabililor asupra demersului judiciar, chiar dacă această subiectivitate nu s-ar manifesta în înfăptuirea justiției în speța respectivă”.
Însă pentru reținerea cazului de incompatibilitate este necesar ca martorul să fi fost efectiv ascultat în cauză ori ca expertul să fi efectuat expertiza și să fi întocmit raportul.
Ne vom afla în prezența cazului d incompatibilitate prevăzut de art. 48 alin. 1 lit. d vechea reglementare, când există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, soțul sau vreo rudă apropiată.
Acest caz de incompatibilitate este preluat și de dispozițiile art.105 alin.1 lit.b din Legea nr. 161/2003. Rațiunea unui asemenea caz de incompatibilitate constă în faptul că în situația descrisă în ipoteza textului judecătorul nu va judeca imparțial, existând tentația de a realiza interesele sale, ale soțului ori rudei sale inaintea obligației de realizare a actului de justiție. În cauză interesul în cauză poate fi: direct, care apare când judecătorul, soțul sau o rudă este parte în proces și indirect, când soțul sau vreo rudă este reprezentant sau apărător al uneia din părți, ori când aceștia sunt prieteni cu una din părți.
Interesul poate fi moral sau material, și poate îmbrăca diferite forme de manifestare, așa cum rezultă de altfel și din expresia „vreun interes”, folosită în text. S-a apreciat de exemplu, că nu poate constitui justificarea unui interes atitudinea ireverențioasă ori sfidătoare a apărătorului uneia din părți ori împrejurarea că judecătorul a respins mai multe cereri de probă formulate de parte. Se impune ca interesul să fie dovedit de partea care îl invocă, prin orice mijloc legal de probă.
Se impune a meționa că celelalte cazuri de incompatibilitate prevăzute de art.48 – literele e)-i) concretizează situațiile de interes ale judecătorului într-o cauză: când a primit liberalități de la una din părți sau de la avocatul sau mandatarul acesteia, ori când se află el sau vreo rudă, în dușmănie cu una din părți, când se află în relații de rudenie ori afinitate cu acestea, etc. Legiuitorul fostul cod de procedură penală a preferat să concretizeze situațiile de interes în texte separate dar să mențină și formularea generală a art. 48 lit. d . La nivel de jurisprudență s-a motivat că judecătorul este incompatibil dacă soțul său a întocmit rechizitoriul, iar subiectivitatea sa și-ar avea izvorul în legătura de rudenie pe care se bazează interesul său de a confirma rechizitoriul soțului.
judecătorul al cărui soț, rudă sau afin până la gradul patru inclusiv a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluționat propunerea de arestare preventivă ori propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale-art 48 alin. 1 lit.e Cod procedură penală.
Acest text venea în completarea cazurile de incompatibilitate cu descrierea unor situații destul de frecvente în practică și care se cereau introduse în materie deoarece reprezintă tot atâtea cauze de suspiciune la adresa judecătorului care se află în poziția de a judeca o cauză în care soțul, ruda sau afinul a fost implicat în realizarea actului de justiție în aceeași cauză. Ele concretizează situația de interes în cauză reglementată într-o formă generală și neexplicită de art.105 alin.1 lit.b din Legea 161/2003.
Pentru existența cazului de incompatibilitate este necesar în primul rând ca soțul, ruda până la gradul patru sau afinul să fi efectuat sau supravegheat efectuarea urmăririi penale.
Aceste activități pot fi îndeplinite de persoanele care au calitatea de organe de cercetare penală sau de organe de cercetare penală speciale, sau de procurorul care efectuează ori supraveghează efectuarea urmăririi penale. Actele de urmărire penală sunt cele efectuate în cauză după începerea urmăririi penale în cauză. Nu prezente relevanțîă ce acte de urmărire penală efectuează persoana – audiază un martor sau cere relații scrise de la o instituție, de exemplu. Însă, nu va fi reținut cazul de incompatibilitate dacă ruda, soțul sau afinul efectuează acte premergătoare.
Tot pentru existența cazului de incompatibilitate este necesar ca soțul, ruda sau afinul judecătorului să fi soluționat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a acesteia în cursul urmăririi penale. Nici în această situație nu prezenta relevanță care este soluția adoptată față de respectiva măsură preventivă, ci doar să se fi pronunțat asupra ei.
judecătorul este soț, rudă sau afin, până la gradul patru inclusiv, cu una din părți sau cu avocatul ori mandatarul acesteia-art.48 al.i lit.f Cod procedură penală.
Textul extinde situația de incompatibilitate a judecătorului din motive de rudenie și afinitate și asupra părților, avocaților sau mandatarilor acestora. Ne vom afla în prezența acestui caz de incompatibilitate dacă mandatul se referă la reprezentarea părții în procesul în care judecă ruda mandatarului. Pentru existența cazului de incompatibilitate este irelevant felul mandatului; este esențail ca acesta să fie valabil.
De asemenea, este necesară existența unui contract de asistență juridică valabil intre avocatul afin sau rudă cu judecătorul și partea din proces.
când există dușmănie între judecător, soțul sau una din rudele sale până la gradul patru inclusiv, și una din părți, soțul sau rudele acesteia până la gradul al III-lea inclusiv.
Legea nu definește conceptul de dușmănie, de unde necesitatea de a atribui temenului înțelesul comun de ură, atitudine răuvoitoare față de cineva, ostilitate, vrăjmășie. Cu titlul de exemplu constituie dușmănie, în sensul legii, diferendul între fiul judecătorului și partea care i-a adresat amenințări cu moartea, concretizat sau nu într-o acțiune pe rol în fața instanței de judecată. Este nerelevantă natura sau motivația dușmăniei. Diferendul trebuie să fie real, manifest, serios și să existe la momentul în care are loc judecata. Nu există dușmănie dacă respectivul diferend este pur declarativ, dacă ia forma unei glume ori simple neînțelegeri sau dacă a avut loc în trecut iar starea conflictuală s-a stins între timp.
Dușmănia trebuie să existe intre judecător, soțul sau rudele până la gradul patru și o parte sau ori soțul ori rudele părții până la gradul al treilea. Deși legea nu precizează, este logic să presupunem că dușmănia trebuie să existe între persoane în viață.
Judecătorul care este tutore sau curator al uneia dintre părți
Pentru existenșa acestui caz de incompatibilitate este necesar ca la momentul judecării cauzei, judecătorul să aibă calitatea de curator sau tutore. Se impune a menționa că acest ca de incomatibilitate a fost preluat și de NCPP, în cuprinsul art. 64 alin. 1 lit. d.
Tutela și curatela reprezintă mijloace de octrotire prin care o persoană este desemnată a îngriji, reprezenta, administra bunurile minorului sau interzisului judecătoresc.
4.2. Incompatibilitatea judecătorilor în alte state europene
În cuprinsul Carții Europeane a statutului judecătorilor se statuează că statutul judecătorilor trebuie să asigure imparțialitatea pe care toți membrii publicului sunt îndreptățiți să o aștepte din partea tribunalelor. Curtea Europeană stabilește imparțialitatea atât raportat la o abordare subiectivă, care ia în considerare convingerile sau interesele personale ale unui anume judecător într-un anume caz, cât și conform unui test obiectiv, care stabilește dacă judecătorul a oferit garanții suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere. Astfel, judecătorii trebuie să acționeze imparțial și asta pentru a fi înlăturate orice motive de suspiciune a justițiabilului cu privire la posibila parțialitate a jdecătorului într-o anumită cauză. Din acest punct de vedere, imparțialitatea trebuie să transpară atât din funcțiile juridice ale judecătorului, cât și din celelalte activități ale sale.
În legislațiile statelor din Uniunea Europeană se regăsesc statuate, în diferite acte normative interne, cazurile de incompatibilitate ale judecătorilor.
Astfel, în Belgia, potrivit legislației interne un judecător nu poate fi, în același timp, procuror public, reprezentant ales, avocat, aprod, avocat pledant, soldat sau lucrător religios, sau să dețină vreun fel de funcție plătită politică sau administrativă.
În Cehia, judecătorilor le este interzis a deține vreo funcție politică, de exemplu Președinte al republicii sau membru al parlamentului. De asemenea, acestora le este interzisă participarea la activități la nivel guvernamental sau în cadrul mediului de afaceri. Însă, legislația cehă permite judecătorilor a desfășura o muncă științifică, activități educative, literare și artistice sub condiția de a nu submina demnitatea sistemului juridic și încrederea pe care trebuie să o inspire acesta.
La nivelul legislației germane, prin Legea juridică germană, este consacrată separarea puterilor în stat, pe baza acestui principiu judecătorilor fiindu-le interzis a desfășura orice activitate administrative, cu excepția celor din cadrul curții sau din centrele de învățământ. De asemenea, magistraților-judecători le este interzis să aparțină unui partid politic și să participle la alegerile parlamentare.
În Italia, prin Decretul regal din 30 ianuarie 1941, judecătorilor nu le este permis a deține vreo funcție publică sau private cu excepția celor de membru al parlamentului sau al unei organizații caritabile. Totodată, nu este permisă defășurarea niciunei activități comerciale, industriale sau profesionale. Însă, potrivit legislației în vigoare Înaltul Consiliul Juridic poate autoriza “orice tip de îndatoriri”. Însă, potrivit statului judectătorilor acestora le este permis a desfășura activități științifice
În Polonia, în conformitate cu legea fundamentală și cu statutul de organizare și funcționare a profesieie de magistrat judecătorrilor nu le este permis a defășura nicio altă activitate cu excepția celor ștințifice sub condiția de a nu afecta munca de judecător.
Conchizând, din cele prezentate, se poate remarca faptul că, la nivelul întregii Uniuni Europene magistraților-judecători le este impusă o anumită conduită și scopul asigurării imparțialității în cauzele pe are le judecă.
CONCLUZII
Este binecunoscut faptul că orice sistem de drept cuprinde un set de reguli ce au ca principal scop asigurarea obiectivității și corectitudinii persoanelor însărcinate cu aplicarea legii, pornind de la centrul sistemului, reprezentat de judecători și sfârșind cu personalul auxiliar.
Prezenta analiză a încercat a surprinde modul în care legiuitorul nostru a creat acest mecanism concretizat în situațiile de incompatibilitate pentru participanți la procesul penal.
Fără a avea pretenția tratării în detaliu a subiectului incompatibilității judecătorilor în cadrul procesului penal, prin analiza realizată am încercat a prezenta trăsăturile esențiale ale unor instituții importante ale sistemului nostru de drept penal, precum incompatibilitatea, abținerea și recuzarea. Așa cum rezultă din cuprinsul lucrării, în materie, există reglementări care adesea au același conținut dar se află consacrate în acte normative diferite, fără a se abroga una pe cealaltă.
Analiza situațiilor de incompatibilitate a judecătorilor are ca punct de plecare legea-cadru care reglementează desfășurarea procesului penal, respectiv Codul de procedură penală, adăugând, unde s-a impus și alte acte normative cu incidență în domeniu, precum Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
Se poate observa că, pe lângă descrierea și interpretarea textelor legale am făcut apel și la trimiteri din practica judiciară în vederea evidențierii soluțiilor concrete adoptate de instanțele naționale în cazuri de recuzare. Totodată, am considerat oportun a evidenția diferite puncte de vedere doctrinare cu privire la subliectul lucrării.
Consacrarea principiului separației puterilor în stat și separația autorităților care înfăptuiesc cele trei funcții ale statului nu reprezintă doar un mit. În vederea realizării unei justiții echitabile judecătorul este ținut a respecta Legea, adică actul care emană de la puterea legislativă-unica autoritate legiutoare a țării.
Asigurarea imparțialității judecătorului într-o anumită cauză presupune garantarea independenței fașă de celelșalte autorități, față de superiorii ierarhici, față d opinia publică, față de părțile aflate în proces.
Independenșța judecătorilor se realizazează prin consacrarea în cuprinsul legii fundamentale a prevederi că ei se supun legii.
Independența judecătorilor trebuie asigurată în raport cu Președintele, Guvernul, administrația publică centrală și locală, niciun reprezentat al puterii executive nefiind autorizat a da dispoziții, indicații despre cum trebuie judecată și soluționată o anumită cauză penală.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;
Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;
Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;
Hanga, V. Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, 1977;
J. Larguier, Procédure pénale, 17e édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999;
Mateuț, Ghe. Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Chemarea, Iași 1994;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a III-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;
Oancea, I. Drept penal. Partea generală, București, Editura Didactică și Pedagogică 1971;
Rămureanu, V. Competența penală a organelor judiciare, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1980;
Rotariu, I. Incompatibilitatea în procesul penal, Editura Princeps Edit, Iași, 2006;
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;
Theodoru, Gr., Moldovan, L. Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică 1979
Traversi Alessandro La défence pénale. Techniques de l’argumentasion et de l’art ortaroire, Ed. Bruylant, Bruxelles 1999;
Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014
Urs, I. Repararea daunelor morale, Editura Lumina Lex, București 2001
Volonciu, N. Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică București 1972;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paidea, București 1993;
Articole din reviste de specialitate
D. Persida Popa, C. Nicoale Popa, Incompatibilitatea judecătorului care a emis mandatul de arestare preventivă de a participa la judecarea cauzei” în Dreptul
nr. 2/2004;
Legislație
*** Constituția României revizuită
*** Codul penal
*** Codul de procedură penală
*** Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală;
*** Legea Nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;
Practică judiciară
Curtea Supremă de Justiție, decizia penală nr. 360/1990, în revista Dreptul, anul IX,
nr. 9/1998;
Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 5229 din 13 septembrie 2006;
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 3948 din 7 noiembrie 2011
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;
Damaschin, M. Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București 2010;
Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;
Hanga, V. Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, 1977;
J. Larguier, Procédure pénale, 17e édition, Ed. Dalloz, Paris, 1999;
Mateuț, Ghe. Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Chemarea, Iași 1994;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a II-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția
a III-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;
Oancea, I. Drept penal. Partea generală, București, Editura Didactică și Pedagogică 1971;
Rămureanu, V. Competența penală a organelor judiciare, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1980;
Rotariu, I. Incompatibilitatea în procesul penal, Editura Princeps Edit, Iași, 2006;
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;
Theodoru, Gr., Moldovan, L. Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică 1979
Traversi Alessandro La défence pénale. Techniques de l’argumentasion et de l’art ortaroire, Ed. Bruylant, Bruxelles 1999;
Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014
Urs, I. Repararea daunelor morale, Editura Lumina Lex, București 2001
Volonciu, N. Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică București 1972;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paidea, București 1993;
Articole din reviste de specialitate
D. Persida Popa, C. Nicoale Popa, Incompatibilitatea judecătorului care a emis mandatul de arestare preventivă de a participa la judecarea cauzei” în Dreptul
nr. 2/2004;
Legislație
*** Constituția României revizuită
*** Codul penal
*** Codul de procedură penală
*** Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală;
*** Legea Nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;
Practică judiciară
Curtea Supremă de Justiție, decizia penală nr. 360/1990, în revista Dreptul, anul IX,
nr. 9/1998;
Î.C.C.J., secția penală, decizia nr. 5229 din 13 septembrie 2006;
Î.C.C.J, secția penală, decizia nr. 3948 din 7 noiembrie 2011
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procesul Penal Mijloc de Realizare a Justitiei Penale (ID: 129231)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.