Procedura Regularizării Cererii de Chemare în Judecată In Noul Cod Civil

INRODUCERE

Importanța temei și motivația realizării cercetării

Prima etapă a procesului civil, practic momentul declanșării procesului civil propriu-zis este reprezentată de stabilirea primului termen de judecată. La rândul său stabilirea primului termen de judecată este condiționată de existența unei cereri de chemare în judecată care îndeplinește toate condițiile de formă prevăzute de lege.

Înainte de a fixa primul termen de judecată, etapă care, așa cum am afirmat, marchează declanșarea procedurii civile propriu-zise, cererea de chemare în judecată este supusă unui set de verificări de ordin administrativ, operațiune desfășurată de un complet stabilit în mod aleatoriu. Pe parcursul defășurării acestei activități, cererea de chemare în judecată poate fi supusă unor măsuri de completare și corectare a lipsurilor cererii, măsuri identificate de instanță, puse la dispoziție reclamantului și care devin o obligație în sarcina acestuia, obligație de care trebuie să se achite în interiorul termenului stabilit de lege.

Această fază premergătoare, presupune inițierea unei corespondențe scrise numai cu persoana care a formulat cererea de chemare în judecată și se finalizează prin una din următoarele soluții:

conformarea reclamantului la rigorile legii, în termenul legal, urmată de comunicarea cererii către pârât, respectiv demararea procedurilor premergătoare fixării primului termen de judecată;

anularea cererii de chemare în judecată, prin intermediul unei încheieri dată în camera de consiliu, în situația în care obligațiile stabilite în sarcina reclamantului, privind completarea sau modificarea cererii, în interiorul termenului legal, nu sunt îndeplinite.

Desigur, în situația incidenței cele de-a doua soluții, aceea de anulare a cererii de chemare în judecată, ca o garanție a respectării legii, reclamantul are la dispoziție posibilitatea de a formula o cerere de reexaminare a încheierii de anulare a acțiunii sale.

Procedura regularizării cererii de chemare în judecată reprezintă un element de noutate legislativă care a provocat o serie de dezbateri și a generat controverse, situație care poate fi explicată doar prin prisma sancțiunii stabilite, în opinia unora extrem de drastică, cu care se poate finaliza această procedură, în speță anularea cererii de chemare în judecată.

Cu toate acestea trebuie subliniat faptul că scopul acestei produceri îl reprezintă înlăturarea tuturor neajunsurilor create prin comunicarea către pârât a unor cereri incomplete sau insuficient motivate, în sensul că acesta era pus în imposibilitatea de a adopta o conduită procesuală adecvată, în raport de temeinicia sau mai bine spus netemeinicia pretenției reclamantului, fără a omite însă cheltuielile aferente contractării unui avocat, precum și punerea pe rolul instanțelor a unor cereri de chemare în judecată neconforme, incomplete, insuficient motivate, aspect de natură a îngreuna și tergiversa procesul civil.

De asemenea legiuitorul a urmărit înlăturarea seturilor de „amânări” pronunțate pentru tot genul de argumente mai mult sau mai puțin întemeiate.

Subliniem faptul că procedura verificării și regularizării cererii are ca principal scop realizarea unei discipline procesuale, prin evitarea repetatelor amânări ale cauzei pronunțate în vederea clarificării cadrului procesual și a obiectului cererii de chemare în judecată, dar și de protejare a pârâtului, căruia i se va pune la dispoziție o cerere de chemare în judecată corectă și completă față de care își va expune apărările, în cuprinsul actului de întâmpinare, în deplină cunoștință de cauză.

Prin urmare legiuitorul a introdus un pachet de reglementări, o etapă care precede procesul civil propriu-zis și care are rolul de a genera creșterea eficienței activității de judecată, astfel încât să se reducă durata procesului civil, cu asigurarea tuturor garanțiilor procesuale legale.

Având în vedere faptul că normele legale sunt perfectibile și lasă uneori loc unor dezbateri de idei și nașterii unor opinii contrare, scopul acestei analize îl reprezintă aducerea aportului autorului, potrivit nivelului său de pregătire, la efortul colectiv de interpretare uniformă și corectă a prevederilor legale, efort susținut, ce-i drept, de somitățile care s-au impus de-a lungul timpului în materia dreptului procesual civil.

Astfel, în conținutul prezentei lucrări pot fi identificate opinii ale autorului, opinii împărtășite de unii autori de literatură de specialitate, dar criticate de alții, context în care, fără a avea pretenția deținerii adevărului absolut, lucrarea se dorește a fi un mic instrument util perfectării acelor texte de lege care permit interpretări și care, conform părerilor majoritare, trebuie completate pentru un nivel superior de claritate, precizie și acuratețe.

O scurtă descriere a lucrării

Primul capitol este dedicat categoriilor de cereri supuse verificării și regularizării, în accepțiunea Noului Cod de Procedură Civilă. În vederea aprofundării acestui domeniu s-a impus o scurtă analiză asupra obligațiilor impuse de procedura de verificare și regularizarea a cererii de chemare în judecată și aplicabilitatea acestei proceduri asupra celorlalte categorii de cereri. În cuprinsul lucrării avem în vedere compararea cerilor de chemare în judecată cu alte tipuri de cereri cum ar fi cererile adiționale și cererile incidentale, solicitările din timpul judecății sau ulterioare judecății precum cererile de reexaminare, cererile de îndreptare a hotărârii, cererile de lămurire a hotărârii și înlăturare a dispozițiilor contradictorii, contestațiile privind tergiversarea procesului, cererile formulate în baza procedurii necontencioase judiciare, cererile de încuviințare a executării silite.

Cel de-al doilea capitol este dedicat elementelor cererii de chemare în judecată care fac obiectul activității de verificare și regularizare. În principiu remarcăm că sintagma „cerințele prevăzute de lege”, raportat la segmentul care face obiectul analizei, acoperă toate elementele cererii de chemare în judecată. Prin urmare ne-am propus a analiza conținutul cererii de chemare în judecată prin prisma elementelor ei, așa cum au fost stabilite de către legiuitor.

De asemenea invocăm anumite aspecte care țin de conținutul comunicării scrise a instanței prin intermediul căreia reclamantului îi revine obligația de a completa sau modifica cererea de chemare în judecată, precum și reacția acestuia, gradul de conformare, respectiv lipsurile care conduc la anularea acțiunii sale.

Cu toate acestea, analiza acestui domeniu a impus evaluarea limitelor de apreciere a instanței asupra importanței elementului omis de reclamant în formularea cererii de chemare în judecată când dispune anularea, deși verificarea considerentelor pentru care un element obligatoriu al acțiunii a fost instituit, excede activității de verificare și regularizare a cererii.

O temă importantă, în opinia noastră, o reprezintă influența, efectele generate prin probarea îndeplinirii procedurii prealabile.

Studiul și-a propus să analizeze aspectele care conduc la anularea cererii de chemare în judecată, efectele produse asupra reclamantului, dar și posibilitatea pârâtului de a invoca nulitatea cererii, ce-i drept într-o altă etapă a procesului, fără însă a putea cere instanței să aplice sancțiunea anulării cererii care se putea dispune în etapa verificării și regularizării cererii, deoarece aceasta odată epuizată, procesul nu se mai poate întoarce la faza inițială.

Cel de-al treilea capitol analizează o serie de aspecte care privesc actul de comunicare al instanței prin intermediul căruia i se pune în vedere reclamantului completarea sau modificarea cererii sale de chemare în judecată, în termenul legal, termen analizat la rîndul său prin prisma consecințelor care se produc urmare nerespectării acestuia.

De asemenea sunt analizate anumite aspecte care privesc citarea părților, respectiv viziunea legiuitorului privind aplicarea acestei proceduri în cadrul etapei de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, dar și procedura de anulare a cererii, efectele produse, precum și regimul căii de atac împotriva încheierii de anulare, respectiv cererea de reexaminare, modul de soluționare a acesteia și consecințele produse.

În cel de-al patrulea capitol ne-am propus transpunerea principiilor, a scopului urmărit prin introducerea procedurii administrative de verificare și regularizare a cererii, în legea conteciosului administrativ.

Practic, deși sunt instituții total diferite și scopul individual al fiecărea diferă, observăm că există un scop general urmărit de legiutor, acela al eficientizării procesului prin evitarea punerii pe masa instanțelor de fond a unor dosare incomplete sau insuficient instrumentate, insuficient argumentate, care generează dificultăți sau premisele tergiversării cauzelor în mod nepermis.

De asemenea ne-am propus câteva aprecieri referitoare la procedura prealabilă în accepțiunea noului cod de procedură civilă, care conține reglementări ale acestei instituții, reglementări care la rândul lor fac obiectul unor lucrări de specialitate.

În cel de-al cincilea capitol am supus atenției unele situații apărute în practică în aplicarea dispozițiilor legale care privesc materia verificării și regularizării cererii de chemare în judecată.

În final, cel de-al șaselea capitol conține câteva concluzii și aprecieri finale, pentru ca ultimul capitol, cel de-al șaptelea, să prezinte referințele bibliografice, documente care stau la baza prezentei analize.

CAPITOLUL 1. Categoriile de cereri supuse verificării și regularizării

Denumirea articolului numărul 200 din cuprinsul Noului Cod de Procedură Civilă, respectiv „Verificarea cererii și regularizarea acesteia” este extrem de clară și pune bazele unei etape distincte, premergătoare procesului civil propriu-zis.

Textul legal statuează:

“Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194 – 197.

Când cererea nu îndeplinește aceste cerințe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancțiune obligația de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispozițiile art. 202 alin.(3).

Dacă obligațiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.

Împotriva încheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării.

Cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii.

Cererea se soluționează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanței respective, desemnat prin repartizare aleatorie, care va putea reveni asupra măsurii anulării dacă aceasta a fost dispusă eronat sau dacă neregulile au fost înlăturate în termenul acordat potrivit alin. (2).

În caz de admitere, cauza se retrimite completului inițial învestit”.

Textul legal stabilește în sarcina completului de judecată căruia i s-a repartizat cauza, în principal, două obligații.

Prima obligație constă în verificarea de îndată dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele legale.

Cea de-a doua obligație constă în formularea, după caz, a unei solicitări, adresată reclamantului, prin care să pună în vedere acestuia să facă completările sau modificările astfel încât acțiunea să se poată încadra în exigențele legii.

Obligația de a verifica dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele legale impune o analiză cu privire la obiectul acestei îndatoriri a instanței, care vizează exclusiv acele petiții care au caracter introductiv de instanță care, deopotrivă, trebuie să respecte prevederile legale privind cuprinsul cererii, numărul de exemplare, timbrarea cererii și altele asemenea.

Coroborând această concluzie cu rațiunea reglementării instituției verificării și regularizarea cererii de chemare în judecată, respectiv creșterea eficienței activității de judecată, reducerea duratei procesului civil, cu asigurarea tuturor garanțiilor procesuale, în special dreptul la apărare și contradictorialitatea, rezultă că ori de câte ori cele trei condiții nu se regăsesc cumulativ într-o situație practică, dispozițiile privind verificarea cererii și regularizarea acesteia nu își vor găsi aplicarea.

Prin urmare, dispozițiile privind procedura verificării și regularizării cererii nu își găsesc aplicabilitate în situația în care nu este supusă analizei o cerere de chemare în judecată, în sensul unei acțiuni în instanță, ci o cerere adițională prin care o parte modifică pretențiile anterioare, formulate în conținutul cererii de chemare în judecată, adică atunci când reclamantul își modifică cererea și propune noi dovezi, în situația în care nu este supusă analizei o cerere incidentală, respectiv cererea formulată în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare precum intervenția voluntară, chemarea în judecată a altei persoane, chemarea în garanție, arătarea titularului dreptului.

Aceasta fie pentru că cererea nu se face în forma cererii de chemare în judecată, cum ar fi cazul modificării cererii la primul termen de judecată, cererii de intervenție accesorie, cererii de chemare în judecată a altei persoane, sau cererea de arătarea a titularului dreptului, fie pentru că, deși trebuie să respecte forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, cererile incidentale sunt introduse într-un proces deja în curs, când etapa aplicării procedurii de verificare și regularizare a cererii a fost epuizată, iar reluarea ei nu numai că este interzisă de procedura de judecată specifică fiecărei cereri dar este și inutilă, pentru că scopurile care justificau inițial regularizarea nu mai pot fi atinse.

În acest context legislativ instanțele parcurg procedura verificării și regularizării cererii a unei game foarte largi de cereri de chemare în judecată indiferent dacă acestea priveau litigii între persoane fizice sau juridice, de natură civilă, conflicte de muncă sau asigurări sociale, de contencios administrativ sau fiscal, indiferent de obiectul cererii pretenții, obligație de a face, divorț, plângere contravențională, sau de natura procedurii urmate.

Deși sfera activității de verificare și regularizare este foarte largă și cuprinzătoare, totuși, anumite proceduri nu fi supuse acestei proceduri pentru că cererile prin care sunt declanșate fie nu sunt supuse formalismului care guvernează această activitate, fie imperativul pregătirii judecății sub aspectele ei obiective și subiective a fost înfăptuit sau chiar acesta nu este necesar.

Este cazul solicitărilor din timpul judecății sau ulterioare judecății precum: cererile de reexaminare, cererile de îndreptare a hotărârii, cererile de lămurire a hotărârii și înlăturare a dispozițiilor contradictorii, contestațiile privind tergiversarea procesului, cazul cererilor formulate în baza procedurii necontencioase judiciare, cazul cererilor de încuviințare a executării silite, cazul acțiunilor formulate potrivit procedurii cu privire la cererile de valoare redusă sau cazul plângerilor împotriva cererilor de reexaminare a încheierilor de carte funciară.

Deoarece am vorbit despre formalismul care guvernează cererea de chemare în judecată, apreciem util să indicăm textul de lege care reglementează acest domeniu. Astfel, potrivit legii, cererea de chemare în judecată va cuprinde:

“numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor. De asemenea cererea va cuprinde și codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar al reclamantului, precum și ale pârâtului, dacă părțile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant. Dispozițiile art. 148 alin. 1 teza a II-a sunt aplicabile. Dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.

numele, prenumele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional. Dispozițiile art. 148 alin. 1 teza a II-a sunt aplicabile în mod corespunzător. Dovada calității de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, se va alătura cererii.

obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea și județul, strada și numărul, iar în lipsă, vecinătățile, etajul și apartamentul, precum și, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară și numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în judecată se va anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru și publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de același birou, care atestă acest fapt.

arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea.

arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispozițiile art. 150. Când reclamantul dorește să își dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfățișarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi atașat cererii de chemare în judecată. Cînd se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele și adresa martorilor, dispozițiile art. 148 alin. 1 teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător.

semnătura”.

CAPITOLUL 2. Elementele cererii de chemare în judecată care fac obiectul activității de verificare și regularizare

Dispozițiile legale potrivit cărora completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa și dacă aceasta îndeplinește criteriile obligatorii, deși sunt foarte clar formulate, sunt de natură a genera incertitudini din perspectiva criteriilor la care face trimitere și care, în lipsa îndeplinirii obligației privind completarea sau modificarea cererii în termenul legal, să permită anularea cererii.

Sintagma „cerințele prevăzute la art. 194-197” acoperă toate elementele cererii de chemare în judecată, cu excepția obligației de a se desemna un reprezentant comun care, oricum, fiind reglementată distinct, nici măcar nu se încadra în ipoteza legală analizată. Un regim juridic distinct, dar supus procedurii de verificare și regularizare a cererii, par a avea lipsurile privind absența semnăturii orice altă neregularitate în legătură cu semnarea cererii.

De remarcat este faptul că în conținutul art. 196 se vorbește despre „nulitatea cererii”, în timp ce în conținutul art. 200 alin. 3 se vorbește despre „anularea cererii”. Textele legale care reiau în mare parte dispozițiile vechiului Cod de Procedură Civilă, creează dificultăți în aplicarea dispozițiilor privind procedura de verificare și regularizare a cererii, căci perpetuează vechea clasificare în elemente esențiale și elemente neesențiale ale cererii de chemare în judecată, clasificare inutilă din prisma incidenței sancțiunii anulării cererii, nu și când se pune problema nulității cererii în faza de judecată, care poate justifica reluarea discuției privind caracterul dispozitiv sau caracterul imperativ al dispozițiilor privitoare la elementele cererii de chemare în judecată.

Tot în cuprinsul acestei materii se impun o serie de lămuriri privind limitele de apreciere ale instanței asupra importanței elementului omis de reclamant în formularea cererii de chemare în judecată, când dispune anularea, deși verificarea considerentelor pentru care un element obligatoriu al acțiunii a fost instituit excede activității de regularizare desfășurată de către instanță.

În deplin acord cu soluțiile deja propuse, opinăm că, având de verificat dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele legale, instanța nu poate aprecia asupra necesității anulării cererii din prisma importanței elementului omis, asupra existenței sau nu a unei vătămări ori asupra persoanei care ar suferi această vătămare, asupra posibilității acoperirii lipsurilor sau asupra incidenței unei alte sancțiuni procedurale aplicabilă în etapele următoare ale procesului.

Fie că se referă la lipsa numelui părții sau neindicarea obiectului, ori la lipsa codului numeric personal sau neîndeplinirea cerinței certificării copiilor înscrisurilor de care reclamantul înțelege să se folosească în proces, pentru a vorbi despre ipoteze care se află la extremele scalei de verificare, prin care se apreciază valoarea elementului cererii, instanța este îndreptățită să anuleze cererea ori de câte ori constată că reclamantul nu s-a conformat obligației de a completa sau modifica acțiunea, astfel încât rigorile legale să fie respectate întocmai.

În susținerea acestei ipoteze, referindu-ne la cerințele legale, legiuitorul nu face nicio distincție în funcție de caracterul esențial sau neesențial al acestora, sau de reglementarea lor prin norme dispozitive sau imperative. În acest context instanța poate constata pur și simplu respectarea sau nerespectarea criteriilor, fiind avut în vedere conținutul cererii de chemare în judecată cu toate trimiterile textelor, formalitatea numărului de exemplare și obligația de a achita contravaloarea taxelor judiciare de timbru.

Pe lângă regula ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, ce împiedică distincții pe care legea nu le conține și argumentul reductio ad absurdum se opune acceptării ideii că instanța poate pronunța sau nu încheierea de anulare a cererii și în funcție de importanța elementului omis.

O astfel de soluție nu poate fi acceptată întrucât aceasta se concretizează într-o hotărâre pur arbitrară deorece, în lipsa unor criterii legale, aprecierea importanței elementului lipsă ar fi discreționară, lăsată la simpla apreciere a judecătorului, care poate fi pur subiectivă. Totodată, dacă un element este calificat drept neimportant, nu mai există vreun motiv de a solicita reclamantului modificarea sau completarea cererii.

În plus, numai simpla afirmație că lipsa unui element al cererii atrage sau nu o sancțiune care s-ar putea aprecia de instanță de la caz la caz este neîntemeiată, soluția fiind în contradicție cu principiile de bază ale procesului civil, precum ar fi dreptul la un proces echitabil, legalitate și egalitatea părților.

Nu în ultimul rând, din analiza textelor reiese modificarea concepției legiuitorului referitoare la însemnătatea conținutului cererii de chemare în judecată.

În vechile reglementări sancțiunea suspendării judecății a fost calificată ca nefiind foarte utilă. Se impune a preciza faptul că, în vechiul cod, sancțiunea suspendării judecății a fost apreciată drept ineficientă întrucât, pe lângă plata sumei pentru redeschiderea pricinilor, partea nu era stimulată să aibă un comportament procesual diligent, responsabil, sancțiunea perimării fiind eventuală și îndepărtată și, tocmai de aceea, ineficientă. În noile prevederi, prin introducerea dispozițiilor privind verificarea și regularizarea cererii, s-a dorit crearea unui instrument util și eficient de respectare a dreptului la un proces echitabil într-un termen optim și previzibil, astfel încât actul de justiție să se realizeze fără tergiversări de natură să îi compromită eficiența, eficacitatea și credibilitatea.

În acest mod se evită succesiunea de amânări acordate pentru motive mai mult sau mai puțin temeinice, cum ar fi angajarea unui apărător doar fiindcă este primul termen de judecată, pentru pregătirea apărării, pentru reexaminarea taxei judiciare de timbru și pentru soluționarea cererii de ajutor public judiciar, pentru a se lua la cunoștință de conținutul întâmpinării, pentru propunerea probelor, pentru depunerea înscrisurilor, pentru a la cunoștință de conținutul înscrisurilor, pentru a se produce înscrisuri în apărare față de documentele comunicate și alte asemenea motive pentru care se tergiversa în mod nepermis de mult judecarea cauzei.

De aceea, actualele dispoziții legale impun reclamantului să fie pregătit pentru judecarea procesului său încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Mai mult atunci când obligația de a înștiința adversarul în timp util, despre motivele de și de drept pe care își întemeiază pretențiile și despre mijloacele de probă pe care înțelege să le folosească, nu este îndeplinită nici la solicitarea expresă a instanței, reclamantul este obligat să suporte consecințele superficialității cu care tratează inițierea unui proces civil. Deloc întâmplător, soluția anulării cererii produce efecte exclusiv asupra reclamantului, cel care deși conștient de obligațiile sale procesuale, solicită concursul instanțelor pentru atingerea obiectivului, respectiv realizarea dreptului său fără însă a se achita de îndatoririle ce-i revin.

Prin urmare, în etapa regularizării cererii de chemare în judecată, instanța nu poate aprecia asupra importanței elementului omis, existența sau nu a unei vătămări, ori asupra persoanei care ar suferi această vătămare, asupra posibilității acoperirii lipsurilor sau asupra incidenței unei alte sancțiuni procedurale aplicabile în etapele ulterioare ale procesului.

Referitor la obiectul verificării cererii și regularizării acesteia, trebuie subliniat că, în mod direct, prin afirmația neechivocă că dispozițiile privind verificarea și regularizarea cererii sunt aplicabile în privința tuturor criteriilor la care textul de lege face referire, dar și în mod indirect, prin interpretarea per a contrario, referindu-ne la enunțarea singurei excepții, întreaga literatură de specialitate susține că dispozițiile legale privind verificarea și regularizarea cererii sunt aplicabile în procesul de verificare a existenței elementelor cererii de chemare în judecată așa cum sunt enumerate de lege, inclusiv în trimiterile făcute de aceste texte.

În acest context instanța poate cere completarea și modificarea cererii de chemare în judecată atunci când aceasta nu conține numele și domiciliul sau reședința părților persoane fizice ori denumirea și sediul persoanelor juridice, dar dacă cererea cuprinde aceste elemente și instanța constată că ele nu corespund realității nu poate anula acțiunea pentru ca reclamantul să facă dovada demersurilor pentru indicarea domiciliului actual al pârâtului pentru că, fiind îndeplinite criteriile stabilite de lege, instanța nu poate începe, în această etapă, la controlul veridicității împlinirii elementului care se regăsește în conținutul cererii.

În acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate opinăm că dacă în cuprinsul cererii nu este indicat numele pârâtului, instanța poate cere completarea cererii. Chiar dacă nu este precizat pârâtul, dar sunt anexate înscrisuri care ar face referire la acesta, cerințele legale nu sunt îndeplinite pentru că judecătorul nu are rolul de a deduce persoanele între care urmează să se desfășoare procesul.

În aceste condiții criteriul legal nu este îndeplinit dacă se introduce o cerere de divorț fără a se preciza identitatea soțului, respectiv a soției, anexându-se copia certificatului de căsătorie sau dacă se formulează o plângere contravențională în aceleași condiții și se alătură copia procesului verbal contestat.

Cu toate acestea s-a exprimat și opinia contrară potrivit căreia, dacă reclamantul nu și-a indicat domiciliul sau codul numeric personal, dar a atașat la dosar copia cărții sale de identitate neregularitatea nu ar exista la momentul formulării cererii.

În opinia noastră trebuie avut în vedere faptul că elementele cererii de chemare în judecată sunt obligatorii și exprese, nu facultative sau implicite, iar legea nu numai că nu permite judecătorului să se substituie părții în dosar, dar se pot naște efecte mai puțin benefice. În situația în care instanța purcede la preluarea adresei din cartea de identitate, acest lucru ar conduce la citarea reclamantului la domiciliul legal, când, în fapt, acesta să lociască și să intenționeze primirea actelor de procedură la o altă adresă, unde are își duce existența în mod statornic, aceasta din urmă fiind vizată de criteriile impuse de lege pentru întocmirea cererii de chemare în judecată.

Cu toate acestea, în situația în care reclamantul indică un pârât în cererea de chemare în judecată, în etapa verificării și regularizării cererii, judecătorul nu se poate pronunța asupra existenței calității procesual pasive a persoanei căreia i s-a conferit calitatea de pârât pentru că, în această etapă, se soluționează incidente referitoare exclusiv la condiții de formă ale cererii de chemare în judecată și nu de fond, respectiv acelea referitoare la existența raportului juridic dedus judecății, părțile, conținutul și obiectul acestui raportului juridic.

Printre cerințele cel mai des invocate în solicitările de completare a cererii se numără indicarea codului numeric personal sau alte elemente de identificare obligatorii potrivit legii pentru persoanele juridice. Totuși, această invitație a instanței de completare a cererii trebuie întotdeauna să vizeze numai acele elemente care sunt cunoscute de reclamant.

Instanța poate obliga reclamantul să completeze cererea de chemare în judecată cu anumite informații în măsura în care acestea sunt cunoscute, instanța neputând solicita acestuia să arate elementele de identificare obligatorii ale pârâtului, nici chiar dacă ar exista indicii temeinice că reclamatul le-ar putea cunoaște, pentru că se crează premisele unor eventuale erori care nu ar putea fi corectate decât foarte greu pe calea cererii în reexaminare, deturnându-se procedura de verificare și regularizare a cererii de la scopul urmărit de legiuitor prin instituirea reglementărilor legale.

Tot din textele legale supuse analizei, reiese obligația părții de a indica adresa electronică sau coordonate precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea, dar și această sarcină este condiționată de existența și cunoașterea lor, textul fiind limitat în aplicare de expresia „după caz”. De aceea, lipsa doar a acestor coordonate, în special dacă se referă la pârât, nu ar trebui să conducă la anularea cererii, ci numai împreună cu sancționarea altor minusuri de formă ale acțiunii.

De asemenea legea stabilește în sarcina reclamantului care locuiește în străinătate să arate și domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Opinăm că neindicarea acestuia trebuie sancționată cu nulitatea cererii, iar nu prin efectuarea comunicărilor prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate actele ce se expediază, ținând loc de dovadă de îndeplinire a proceduri. Se impune a preciza faptul că există un domeniu reglementat separat care se referă la acele persoane, altele decât reclamantul, care se află în străinătate și care trebuie citate pentru primul termen de judecată, dar nu în procedura regularizării cererii.

În plus, primul termen de judecată se stabilește de judecător doar după epuizarea procedurii regularizării cererii și parcurgerea etapei comunicării acțiunii și depunerii și comunicării întâmpinării și în termen de maxim 60 de zile de la rezoluția prin care se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecatăm, când se naște obligația de citare a părților.

Pentru comparație, procedura de verificare și regularizare a cererii vorbește despre „comunicarea în scris” reclamantului lipsurilor cererii lui, iar terminologia este elocventă întrucât solicitarea de completare nu trebuie confundată cu citarea părții.

Referitor la incidența sancțiunii anulării, se mai ridică problema dacă în lipsa adresei, sediului sau a altor atribute de identificare, sau elemente ale cererii cum ar fi extras carte funciară, se poate invoca greșita desființare a acțiunii pretinzându-se că absența cerințelor putea fi complinită de instanță prin exercitarea atribuțiilor conferite de lege.

Opinăm că răspunsul nu poate fi decât negativ deoarece textul vizat nu instituie o obligație a instanței, ci o facultate care poate fi exercitată în virtutea rolului activ, dar care, în reglementarea actuală, nu poate constitui motiv de reformare a unei hotărâri.

În plus, atribuțiile la care am făcut referire anterior, conferite de lege instanței, se referă la posibilitatea obținerii pe cale oficială de date și informații necesare realizării procedurii de comunicare a citațiilor și îndeplinirii oricărei atribuții proprii activității de judecată.

Pe lângă argumentul expus anterior, în sensul că obligația de citare a părților se naște în sarcina instanței abia după finalizarea etapei comunicării cererii către pârât și formulării întâmpinării, mai trebuie subliniat că activitatea de judecată cuprinde activitatea de cercetare și dezbaterea fondului procesului, astfel că, însăși dispozițiile legale invocate împiedică instanța să completeze din proprie inițiativă cererea de chemare în judecată cu informații din bazele de date electronice sau la alte sisteme de informare deținute de autorități și instituții publice la care are acces în virtutea prerogativelor sale.

O altă obligație a reclamantului constă în indicarea numelui, prenumelui și calității celui care îl reprezintă în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia și sediul profesional. Este în afara oricărei discuții că încălcarea dispozițiilor legale poate atrage anularea atunci când acțiunea formulată, în cazul persoanei fizice, prin avocat sau reprezentant legal pentru incapabili, sau persoana juridică ce are calitatea de petent, nu a indicat persoana care o reprezintă în proces.

În situația în care, totuși, din cuprinsul cererii rezultă fără urmă de îndoială că, pentru proces, există un reprezentant legal sau convențional, trebuie, sub sancțiunea anulării, consemnate și pentru acesta datele de identificare și trebuie anexată dovada calității de reprezentant. Opinăm că această cerință a dovedirii, odată cu introducerea acțiunii, a calității de reprezentant afectează, în principal, persoanele juridice ale căror drepturi sunt exercitate și ale căror obligații sunt îndeplinite prin organele sale de administrare. Distinct de dovedirea calității de reprezentant pentru persoana fizică desemnată să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice mai trebuie probat mandatul de reprezentare acordat consilierului juridic de a reprezenta reclamanta în acel proces.

Dovada calității de reprezentant nu trebuie confundată cu însăși existența calității de reprezentant pe care instanța nu o poate dezbate în procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată pentru că nu poate, într-o astfel de etapă, să se clarifice un aspect care ar putea fi calificat ca litigios doar în faza de judecată.

Textul legal impune reclamatului să indice în cererea sa anumite elemente de individualizare a obiectului cererii, primul menționat fiind valoarea, acordând o atenție deosebită situației în care obiectului cererii este un imobil.

Consemnarea adresei și, în subsidiar, a vecinătăților, dar și precizarea privind faptul că imobilul vizat este înscris în cartea funciară, cu informațiile subsecvente și extras din cartea funciară este obligatorie doar în situațiile în care instanța este învestită cu o acțiune reală imobiliară posesorie sau petitorie sau cu o acțiune mixtă prin care se valorifică în același timp un drept de creanță, dar și un drept real, în situațiile în care aceste două drepturi au aceeași cauză generatoare sau se găsesc într-un raport de conexiune.

De aceea, este necesar a se preciza adresa imobilului la care se anexează un extras de carte funciară când se revendică un bun imobil, când se apară sau se contestă un drept de servitute, superficie, uzufruct, uz și abitație dar și atunci când, valorificându-se un drept personal, de creanță, acest drept s-a născut ca urmare a asumării de către titularul acțiunii în instanță a obligației de a transmite posesia sau folosința unui bun imobil și când se urmărește redobândirea acestui atribut al proprietății.

Apreciem că nu vor fi necesare aceste precizări atunci când se solicită plata chiriei la termenele și în modalitățile precizate în contract, pentru acele situații când titlul locativ nu îndeplinește criteriile legale.

Lucrările de specialitate au indicat că obiectul cererii îl reprezintă pretenția concretă a reclamantului, cum ar fi revendicarea unui bun, desfacerea căsătoriei, evacuarea. Cu toate acestea lucrul cerut nu poate fi conceput independent de situația sa de natură juridică în baza căreia s-a făcut cererea, astfel că pretenția nu este doar un bun, ci un drept subiectiv asupra unui bun.

De aceea, fără a prejudicia incidența dispozițiilor legale care reglementează modul de întocmire a cererii de chemare în judecată, respectiv includerea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază aceasta, apreciem că nu este satisfăcută cerința indicării obiectului cererii când se cere doar plata unei sume de bani fără a se preciza și dreptul corelativ acestei obligații sau când se cere recalcularea unor drepturi bănești, cum ar fi de exemplu pensia, fără a se indica și dreptul subiectiv care se dorește a fi protejat pe calea acțiunii, căci obiectul acțiunii este cel stabilit prin cererea de chemare în judecată și nu cel care ar reiese din probele administrate în cauză.

Referitor la îndatorirea de a arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, în conținutul textului legal intitulat „contradictorialitatea”, legiuitorul mai impune obligația ca situația de fapt să fie expusă în mod corect și complet fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute astfel încât, cunoscând și mijloacele de probă, cealată parte să își poată organiza apărarea.

Dispozițiile legale care indică elementele esențiale a căror lipsă atrag nulitatea cererii de chemare în judecată, indică faptul că, doar lipsa motivelor de fapt este sancționată cu nulitatea, însă aceasta nu înseamnă că arătarea motivelor de drept ar fi una facultativă „întrucât încadrarea în drept a faptelor este și trebuie să fie opera magistratului” și că, astfel, ar deveni incidente dispozițiile legale potrivit cărora actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.

Unele opinii contrare sunt generate de aplicarea superficială a soluțiilor rezultate din interpretarea prevederilor vechiului cod de procedură civilă la noile realități procedurale și din tendința de a încadra sancțiunea anulării cererii în regimul juridic al nulității actelor de procedură.

După cum s-a precizat în literatura de specialitate, prin indicarea motivelor de drept trebuie să se înțeleagă neapărat indicarea unor texte legale sau a unor principii de drept, ceea ce înseamnă o îndepărtare de jurisprudența conform căreia era suficientă o expunere din care să rezulte elementele unui text de lege sau principiu pe care reclamantul nu ar fi fost obligat a-l consemna în cererea de chemare în judecată sau că ar fi suficientă enunțarea unor împrejurări care ar permite instanței să dea calificarea juridică corespunzătoare.

Deși noul cod a realizat o definire clară a instituției nulității actelor de procedură pe baza regulilor și principiilor fundamentale în materie astfel cum s-au dezvoltat în doctrină și jurisprudență totuși nu se are în vedere aspectul esențial că desfășurarea procesului civil are o cu totul altă configurație, în care judecata este precedată de o etapă distinctă cu reguli proprii, fiind absolut firesc ca fiecare stadiu să fie guvernat de normele excepționale ce o caracterizează.

Reiterând necesitatea precizării motivelor de drept, în etapa de verificare și regularizare a cererii nu se poate pune problema transpunerii acestora la situația de fapt descrisă de reclamant. Prin urmare, dat fiind caracterul necontradictoriu al regularizării cererii de chemare în judecată atunci când are îndoieli cu privire la temeiul juridic al acțiunii, instanța nu poate pune în discuție această problemă.

Rezultatul firesc a acestei constatări este acela că, dacă formal, reclamantul a indicat un text de lege sau un principiu de drept, criteriul privind arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată este îndeplinit, iar cererea nu se poate anula, nici măcar atunci când legea invocată nu are absolut nicio conexiune cu situația de fapt descrisă de petent.

Criteriile legale care sunt urmărite în procesul de regularizare a cererii includ determinarea reclamantului de a indica dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere și impun un anumit conținut al cererii atunci când reclamantul solicită anumite probe a căror administrare îi este la îndemână, spre exemplu înscrisuri, interogatoriul pârâtului și martori, aceasta neînsemnând faptul că, dacă reclamantul nu a cerut un alt mijloc de probă prin acțiune nu poate interveni o sancțiune, deoarece probele se propun de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, sub sancțiunea decăderii, sancțiune care nu va interveni dacă reclamantul propune noi dovezi sau dacă sunt îndeplinite condițiile legale respectiv dacă necesitatea probei rezultă din modificarea cererii, nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea, partea informând instanța că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute.

O primă apreciere trebuie făcută asupra aspectului că textul legal analizat instituie două obligații, obligații care se află într-o legătură de conexitate consecventională:

prima obligație constă în precizarea dovezilor care, în opinia persoanei care a formulat cerea de chemare în judecată, ar putea conduce la admiterea întregii acțiunii și interogatoriul pârâtului sau martori, dacă s-au propus probele cu înscrisuri;

a doua obligație constă în anexarea, la cererea de chemare în judecată, a unor fotocopii de pe înscrisurile deja solicitate ca probe, certificate de către parte pentru conformitate cu originalul, traduse în limba română dacă situația o impune. Toate aceste documente se înaintează în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, plus un exemplar pentru instanță. De asemenea există obligația de a atașa la cererea de chemare în judecată a unui interogatoriu ce se vrea luat pârâtului persoană juridică sau părții aflate în străinătate, precum și obligația de a indica numele, prenumele și adresa martorilor, inclusiv, dacă este cazul, adresa electronică sau alte coordonatele de identificarea ale acestora precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea.

În opinia noastră primordială este îndeplinirea primei obligații, aceea de a propune probe, iar în situația în care cererea de chemare în judecată nu are astfel de solicitări, apreciem necesar să se atragă atenția reclamantului asupra îndatoririi de a-și completa acțiunea în instanță.

Apreciem că, în situația în care reclamantul nu a indicat niciun fel de probă în susținerea acțiunii, instanța, pentru a proceda la anularea cererii, nu mai trebuie să indice și vătămarea care s-ar fi produs, precum și imposibilitatea înlăturării acesteia.

Deoarece textul legal cuprinde formulări de genul „când reclamantul dorește să își dovedească”, sau „când se va cere dovada cu martori” acestea impun un demers firesc în doi pași: în primul pas se va verifica dacă reclamantul a propus vreo probă și apoi, în cel de-al doilea pas, prin prisma acestei solicitări, se va verifica dacă este facilitată de căte reclamant respectarea dreptului la apărare al pârâtului, verificându-se totodată și admisibilitatea probelor de către instanță.

Mai trebuie evidențiat că solicitări de genul „acte, interogatoriu și martori” sau „și orice alte probe a căror necesitate ar reieși din dezbateri” nu fac obiectul respectării obligației de a propune probe prin cererea de chemare în judecată, pentru că, în viziunea legiuitorului, reclamantul trebuie să indice pe care anume înscris se bazează pretențiile sale, să arate căruia dintre pârâți solicită să i se ia interogatoriul sau pentru care dintre capetele de cerere ori să precizeze expres numărul și numele martorilor.

Analiza practicii judiciare a relevat faptul că nerespectarea prevederilor legale supuse analizei se numără cel mai des printre cauzele invocate de anulare a cererilor de chemare în judecată în procedura regularizării, astfel că înțelesul acestei norme trebuie lămurit mai ales că, referitor la probe, există mai multe texte legale cea ar putea avea o incidență ipotetică precum dispozițiile referitoare la numărul de exemplare în care se întocmește cererea, îndreptarea neregularităților actului de procedură, suspendarea judecății cauzei, propunerea probelor sau convențiile asupra probelor.

Reiterăm faptul că aceste norme nu produc efecte în faza premergătoare procesului civil propriu-zis, etapă care începe cu înregistrarea cererii la instanță și se finalizează cu fixarea prin rezoluție a primului termen de judecată pentru că, indiferent dacă sunt situate în Cartea I „Dispoziții generale” sau în Cartea a II-a „Procedura contencioasă”, anumite soluții legale nu sunt aplicabile, deoarece acestea presupun depășirea acestei etape.

Reiterăm faptul că legiuitorul a stabilit nu doar momentul și actul declanșator al procesului, dar a și făcut o distincție subtilă între întreg procesul civil și părți ale acestuia, respectiv între etapa premergătoare procesului, supusă prezentei analize și  judecata propriu-zisă care face obiectul unui capitol distinct.

Impunând respectarea anumitor condiții pentru neîndeplinirea cărora s-a stabilit și o sancțiune necondiționată, de aplicare imediată, s-ar ajunge pe cale de interpretare, la golirea de conținut a instituției verificării și regularizării cererii, dacă, ori de câte ori reclamantul nu a făcut-o, instanța ar trebui să întocmească din oficiu copii de pe cerere și înscrisurile de care reclamantul înțelege a se folosi în proces, să efectueze verificări privind adresa ori alte elemente de identificare ale pârâtului, să solicite extras din registrul public privind împuternicirea reprezentanților persoanelor juridice de drept privat, valoarea impozabilă a obiectul cererii, să solicite și să obțină extrasul ori certificatul de carte funciară prin în temeiul dreptului de acces direct la bazele de date electronice sau la alte sisteme de informare deținute de autorități și instituții publice .

În plus, nici sancțiunea decăderii reclamantului din probă, nici cea a suspendării judecății, la care se adaugă argumentele privind existența unei vătămări doar în persoana reclamantului și posibilitatea existenței unei înțelegeri privind probele ori a unui acord expres de încuviințare a probelor propuse tardiv, nu fac obiectul etapei de verificare și regularizare a cererii pentru că, efectiv, anumite drepturi și obligații ale părților și respectiv atribuții ale instanței, deși născute, nu pot fi exercitate ori îndeplinite decât după primul termen de judecată.

Un alt argument al inaplicabilității sancțiunii decăderii din posibilitatea de a propune probe în detrimentul sancțiunii anulării îl reprezintă reglementarea conținutului  cererii de apel.

Cererea de apel trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul și probele invocate în susținerea apelului cerințe prevăzute, în mod expres, sub sancțiunea decăderii.

Și în cazul cererii de apel s-a reglementat o procedură verificare a conținutului în urma căreia, dacă se constată lipsuri, trebuie să se ceară apelantului să o completeze sau să o modifice înăuntrul termenului de apel sau în termen de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel. Diferit față de procedura de verificare și regularizare a cererii, textul legal care reglementează sancțiunile aplicabile pentru neconformarea cererii de apel nu a stabilit și o sancțiune distinctă pentru cazul în care apelantul nu ar da curs solicitării instanței, astfel că se aplică măsura decăderii. Prin urmare ar fi în neregulă ca pentru situații identice, dar pentru care s-au stabilit sancțiuni distincte, anulare respectiv decădere, să se ajungă, pe cale de interpretare, la inaplicabilitatea sancțiuni anulării prevăzută de procedura de verificare și regularizare a cererii, preferându-se decăderea, cu atât mai mult cu cât, atunci când legiuitorul a urmărit incidența pedepsei decăderii a statuat-o în mod expres.

Acest raționament ar putea constitui un element de apreciere a veridicității opiniei conform căreia „pentru nepropunerea în termen a probelor nu pot opera în același timp două sancțiuni: anularea și decăderea” în baza căruia se afirmă că lipsa elementelor de probațiune din cererea de chemare în judecată nu poate atrage anularea acesteia.

În această fază legiuitorul a introdus o modificare modului de judecată, stabilind un prim filtru de analiză a conținutului aparent, privitor la formă, a cererii de chemare în judecată în care, printr-o modalitate specifică de exercitare a rolului activ al  instanței, fie se corectează conținutul cererii cu concursul reclamantului care rămâne titularul suveran al cuprinsului acestuia, fie se împiedică judecata, ca o modalitate de a pedepsi atitudinea refractară a potențialului reclamant care, deși sesizat de instanță într-o modalitate categorică, refuză să se conformeze îndrumărilor sau dispozițiilor acesteia.

De aceea, procedura verificării și regularizării cererii are un scop și o rațiune care pot fi apreciate la justa valoare prin aplicarea atentă și corectă, ținând seama de diferențele concepțiilor privind sancțiunea nulității cererii, posibilitatea acoperirii eventualei vătămări produse prin introducerea unei cereri informe, dar și a altor asemenea concepte, instituții care se vor regăsi deplin numai în faza judecății când, după îndeplinirea cerințelor de formă, instanța și ceilalți participanți la judecată pot invoca nulități, decăderi și alte sancțiuni, inclusiv cu privire la cerere.

Reiterăm faptul că procedura verificării și regularizării cererii are ca principal scop realizarea unei discipline procesuale, prin evitarea repetatelor amânări ale cauzei în vederea clarificării cadrului procesual și a obiectului cererii de chemare în judecată, de protejare a pârâtului, căruia i se va comunica numai o cerere de chemare în judecată completă față de care își va expune apărările prin întâmpinare.

Acest domeniu a născut dezbateri formulându-se opinii pro dar și contra, analize generate de dispozițiile legale referitoare la nulitatea cererii al cărui conținut este uneori criticat și care beneficiază de o nefericită amplasare, chiar în apropierea textului care reglementează procedura regularizării cererii, dar folosind o terminologie diferită când se vorbește despre sancțiunea incidentă.

Totuși textul legal care reglementează nulitatea cererii de chemare în judecată este important deoarece face o anumită diferențiere între categoriile de cerințe ale cererii de chemare în judecată, stabilind pentru o categorie limitată și sancțiunea ce poate interveni într-un text de aplicabilitate generală, nu doar cererii de chemare în judecată, dar tuturor actelor de procedură care se fac sub forma prevăzută de lege. În acest sens precizăm faptul că cererea de intervenție principală se întocmește în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

Deși s-a conturat clar ideea că elementele care atrag nulitatea cererii ar avea caracter dispozitiv și că elementele care lipsesc din conținutul cererii de chemare în judecată ar putea fi invocate numai de către pârât, nu trebuie să se piardă din vedere faptul că existența elementelor esențiale ale cererii depășește interesul privat al pârâtului, fiind de neacceptat posibilitatea de a pune pe rolul instanțelor cereri care să nu poată fi rezolvate în absența acestor elemente.

Este foarte important a avea în vedere faptul că, odată epuizată etapa verificării și regularizării cererii, iar dispozițiile instanței de completare sau modificare a cererii nu au fost urmate și nu s-a dispus anularea cererii, pârâtul poate invoca oricând nulitatea cererii și poate de asemenea invoca nulitatea actelor de procedură, dacă neregularitățile privesc orice alte cerințe, fără însă a putea solicita instanței să aplice sancțiunea anulării cererii care se putea dispune în faza verificării și regularizării cererii, deoarece odată parcursă această etapă, procesul este ireversibil, în sensul că nu se mai poate întoarce la faza inițială.

Prin urmare diferențierea elementelor esențiale de cele neesențiale are aplicabilitate doar când etapa de verificare și regularizare a cererii a fost parcursă și nu s-a pus problema anulării cererii nefiind incidente sancțiunile corespunzătoare, aplicabile în etapa premergătoare procesului civil, cum este cazul cererii de intervenție voluntară principală și al cererii de chemare în garanție, când fiind formulate într-un proces aflat în faza de judecată, părțile împotriva cărora s-au introdus aceste cereri pot invoca direct neregularitățile referitoare la conținutul acestora, în condițiile legii, în funcție de motivul de nulitate conform distincțiilor referitoare la invocarea nulității actelor de procedură.

Această stare de fapt indică importanța etapei de verificare și regularizare a cererii. Valorizarea acestei etape este indicată de efectul nociv care poate fi generat prin strecurarea unor erori în cadrul derulării acestor proceduri. Ne referim la situația în care judecătorul fie nu observă că reclamantul nu a complinit lipsurile învederate sau a apreciat eronat că acesta a respectat solicitarea de modificare sau completare a cererii sale de chemare în judecată, trecând la dispunerea, prin rezoluție, de comunicare a acesteia către pârât și implicit de fixare a primului termen de judecată.

O temă importantă, în opinia noastră, o reprezintă influența, efectele generate prin probarea îndeplinirii procedurii prealabile.

Precizăm că, în cuprinsul capitolului IV al prezentei lucrări, propunem o scurtă dar concisă analiză privind transpunerea principiilor, a scopului urmărit prin introducerea procedurii de verificare și regularizare a cererii, în legea conteciosului administrativ, dar și câteva referiri la îndeplinirea procedurii prealabile în accepțiunea noului Cod de Procedură Civilă.

Referindu-ne la domeniul verificării și regularizării cererii de chemare în judecată, observăm că există puține cazuri prin care anterior sesizării instanței  reclamantul trebuie să parcurgă o procedura prealabilă dar, indiferent de caracterul ei obligatoriu sau facultativ, ori de caracterul absolut ori relativ al nulității rezultat din lipsa acestei proceduri, modul neuniform de sesizare a instanței nu poate fi verificat și nici nu se poate dispune nici un fel de soluție privind anularea cererii pe calea procedurii regularizării cereri de chemare în judecată.

Potrivit specialiștilor, nu pot fi anulate cererile de chemare in judecată pentru lipsa dovezii parcurgerii procedurii de informare privind medierea și acest lucru nu se întâmplă doar pentru că această dovadă nu era necesară anterior datei de 01.08.2013.

Deoarece verificarea parcurgerii procedurii prealabile ar putea avea drept consecință, în cazul în care se constată încălcarea dispozițiilor referitoare la procedura prealabilă, invocarea unei excepții de procedură.

Deși o astfel de condiție pentru sesizarea instanței există de mult timp în legislația de specialitate, doctrina nu este unanimă în a califica tipul de excepție: inadmisibilitate sau prematuritate, lipsa procedurii prealabile, decădere sau nulitatea cererii.

Prin urmare invocarea unei excepții de procedură este complet diferită de verificarea unui aspect formal al cuprinsului cereri de chemare în judecată, care nu s-ar încadra în prevederile legale privind cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În aceste condiții cererea nu poate fi anulată în etapa verificării și regularizării, ci doar în faza judecății, urmare a admiterii excepției potrivit dispozițiilor referitoare la excepțiilor procesuale, se poate pronunța o sentință de respingere a cererii pentru lipsa parcurgerii procedurii prealabile.

Prin urmare nu se pot avea în vedere alte soluții din următoarele motive:

soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă nu este aplicabilă întrucât inadmisibilitatea implică folosirea unei acțiuni, cereri sau mijloc procedural pe care legea un îl prevede sau îl interzice expres,  ori de către o persoană ce nu are îndreptățirea legală;

soluția de respingere a acțiunii ca prematură nu este aplicabilă întrucât prematuritatea presupune determinarea cu exactitate a momentului în timp de la care începe să curgă posibilitatea sesizării instanței;

soluția de anulare a cererii nu este aplicabilă întrucât nulitatea cererii are ca premisă constatarea efectuării acestui act de procedură  cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, iar dovada parcurgerii procedurii prealabile este legată de sesizarea instanței nu de conținutul cererii;

soluția de suspendare a judecății nu este aplicabilă întrucât suspendarea judecății se poate dispune numai în condițiile limitativ prevăzute de textele care reglementează această instituție, iar lipsa parcurgerii procedurii prealabile nu se încadrează în cuprinsul criteriilor privind modurile de suspendare a procesului, sau de suspendare a judecății cauzei, pentru că acestea vorbesc despre neîndeplinirea unor obligații stabilite în cursul judecății, nu dintre acelea care trebuiau îndeplinite înaintea judecății.

Un alt motiv pentru care instanța ar putea ajunge la anularea cererii de chemare în judecată este cazul privind obligativitatea timbrării cererii, ipoteză pentru care s-a stabilit expres că dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii, netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrăgând anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii.

Aspectele care vizau corelarea obligației de timbrare cu dispozițiile privind regularizarea cererii de chemare în judecată au făcut obiectul unor vaste analize.

Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. Dovada achitării taxelor judiciare de timbru se atașează cererii. Neîndeplinirea obligației de plată a taxelor judiciare atrage nulitatea cererii. Nulitatea a fost calificată ca fiind absolută și necondiționată de vătămare, legislația actuală confirmând aceste constante. Excepția nulității, în cazul neplății taxelor judiciare de timbru, începe printr-un caracter dilatoriu, în sensul că instanța pune mai întâi în vedere achitarea acesteia, iar numai ulterior, în caz de neconformare, capătă un caracter peremptoriu. Efectul dilatoriu al excepției pentru ipoteza netimbrării sau insuficientei timbrări, la momentul înregistrării cererii, își găsește justificarea în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, care presupune acordarea unui termen de 10 zile pentru completarea lipsurilor cererii care au fost constatate de către instanță, inclusiv cele legate de timbraj. În plus, dacă din orice motive instanța, chiar și din eroare, nu a comunicat părții necesitatea timbrării sau completării timbrajului în cadrul procedurii de regularizare, poate face aceasta și în cursul judecății, cu precizarea că va trebui să acorde un termen nou părții, în vederea achitării contribuției bănești.

Noile reglementări în acest domeniu au meritul de a fi soluționat o problemă de compatibilizare a legislației care reglementează taxele judiciare de timbru cu dispozițiile privind regularizarea cererii de chemare în judecată.

Precizăm faptul că au existat anterior anumite necorelări între procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată și dispozițiile din vechea lege a taxelor judiciare de timbru, existând posibilitatea afectării drepturilor părților. Problema principală decurgea din faptul că termenul de 10 zile stabilit pentru regularizarea cererii de chemare în judecată nu era suficient pentru parcurgerea și a eventualelor proceduri de reexaminare a taxei judiciare de timbru sau de acordare a facilităților la plata acestora, la care partea era îndreptățită. Anularea cererii ca netimbrată înainte de finalizarea procedurilor care aveau drept rezultat tocmai fixarea în mod definitiv a taxei judiciare de timbru reprezintă o soluție neacceptabilă și generatoare de complicații juridice. În acest context legiuitorul a avut în vedere ca cererea să nu fie anulată pentru neplata taxei judiciare de timbru, până la finalizarea procedurilor menite să stabilească în mod definitiv obligația de plată și întinderea acesteia, termenul de 10 zile urmând a fi prelungit cu perioada necesară parcurgerii acestor proceduri. Legiuitorul s-a aplecat asupra acestor probleme, încercând să ofere o soluție în spiritul propunerilor avansate în literatura noului Cod de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor legale, dacă cererea de chemare în judecată nu a fost timbrată corespunzător, instanța, în cadrul procedurii de regularizare, pune în vedere reclamantului să plătească sau să completeze, după caz, taxa judiciară de timbru, în termen de 10 zile de la comunicare. Prin aceeași comunicare, instanța pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dacă reclamantul se prevalează de acest drept, atunci instanța va verifica, după expirarea termenului de 10 zile, celelalte elemente ale cererii de chemare în judecată. Dacă instanța apreciază că cererea de chemare în judecată este corect întocmită sub aspectul condițiilor formale, nu va proceda la comunicarea cererii către pârât până la soluționarea cererii de acordare a facilităților fiscale.

Textul ar trebui interpretat în sensul soluționării definitive, adică incluzând și eventuala reexaminare a încheierii de respingere a cererii de acordare a facilităților. Prin urmare se va proceda la comunicarea cererii către pârât după intervenirea uneia din următoarele situații: soluționarea favorabilă a cererii de acordare a facilităților prin acordarea scutirii, amânării sau eșalonării taxei judiciare de timbru, în cazul reducerii taxei, dacă reclamantul plătește în termenul fixat de instanță care, de principiu, este tot 10 zile de la comunicarea încheierii de soluționare a cererii și în cazul respingerii cererii de acordare a facilităților, dacă reclamantul, totuși achită taxa judiciară de timbru fixată inițial de către instanță într-un termen pe care îl interpretăm ca fiind tot de 10 zile de la comunicarea respingerii cererii și a eventualei cereri de reexaminare.

Textul legal lasă loc următoarelor interpretări:

Modul în care se stabilește termenul pe care îl are la dispoziție reclamantul pentru a se conforma obligației de plată a taxei judiciare de timbru, în cazul în care cererea este respinsă sau, chiar admisă, dar în sensul unei reduceri a taxei, termen care curge de la data soluționării cererii de acordare a facilităților.

Procedura privind situația în care reclamantul nu plătește taxa judiciară de timbru, după respingerea cererii de acordare a facilităților sau după admiterea acesteia, dar în sensul reducerii cuantumului taxei judiciare de timbru.

În ceea ce privește prima situație supusă analizei, potrivit specialiștilor, este normal ca, după parcurgerea mijloacelor procedurale puse la dispoziție de legiuitor pentru înlăturarea sau reducerea obligației de plată a taxei de timbru, reclamantul să aibă la dispoziție un termen pentru a se conforma înainte de a-și vedea anulată cererea ca netimbrată. Prin urmare ar trebui acordat reclamantului un termen de 10 zile de la comunicarea soluției definitive, pentru a-și îndeplini obligația de timbrare a cererii de chemare în judecată.

Se observă că termenul de 10 zile nu mai curge în ceea ce privește obligația de plată a taxei judiciare de timbru, dacă reclamantul se prevalează de dreptul de a solicita acordarea de facilități, rămânând valabil pentru celelalte condiții ale cererii de chemare în judecată. Se apreciază că, după finalizarea cererii de acordare a facilităților, dacă obligația de plată a taxei judiciare de timbru se menține în continuare, se impune acordarea unui nou termen de 10 zile, reclamantul urmând a se conforma obligației de plată în acest nou termen acordat de instanță. O altă interpretare ar crea premisele unor posibile abuzuri, în situația în care instanța ar putea anula cererea de îndată ce s-a soluționat cererea de acordare a facilităților, sau ar conduce la o întrerupere a procedurii, dacă nu ar exista un termen ferm, explicit în care reclamantul să se conformeze obligației de plată a taxei, așa cum a rezultat în urma soluționării cererii de cordare a facilităților legale. Prin urmare avem de a face cu un caz de întrerupere a termenului inițial de 10 zile pe durata soluționării cererii de acordare a facilităților, după acest moment curgând un termen similar, în măsura în care subzistă obligația de plată, integrală sau parțială, a taxei judiciare de timbru.

În ceea ce privește cea de-a doua situație supusă analizei, se observă că textul legal care prezintă efectele respingerii cererii de acordare a facilităților, are la bază o negație, în sensul că instanța însă nu va purcede la comunicarea cererii de chemare în judecată, decât după soluționarea cererii de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru. În afară de fermitatea generată de afirmarea faptului că nu se va trece la comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât până nu se va soluționa cererea de acordare a facilităților, textul nu oferă niciun indiciu despre parcursul procedural care urmează a se derula ulterior soluționării cererii de acordare a facilităților, mai ales în situația unei soluții care păstrează, chiar și în parte, obligația de plată a taxei judiciare de timbru în sarcina reclamantului.

După parcurgerea procedurii de acordare a facilităților, în situația în care obligația de plată a taxei judiciare de timbru se menține, soluția nu poate fi decât anularea cererii. Instanța va dispune aceasta în camera de consiliu, prin încheiere supusă reexaminării.

Regulile descrise anterior se vor aplica prin similitudine și în situația în care există o cerere de reexaminare din partea reclamantului, referitoare la taxa judiciară de timbru. Și în acest caz, formularea cererii de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, comunicată de instanță, are ca efect întreruperea termenului de 10 zile în ce privește îndeplinirea obligației de depunere la dosar a dovezii de plată. După comunicarea respingerii cererii de reexaminare sau admiterii numai în parte va curge un nou termen nou, similar, de 10 zile pentru plata taxei.

Reținând concluziile specialiștilor, observăm că, în situația cererii prin care reclamantul cere ajutor public judiciar sub forma plații onorariului pentru asigurarea reprezentării, respectiv asistenței juridice printr-un avocat numit sau ales, va curge un alt termen distinct tot de 10 zile pentru plata taxei.

Concret, în cazul în care reclamantului îi sunt comunicate anumite lipsuri ale cererii sale, instanța nu poate trece la anularea acestei dacă, în termenul de 10 zile, reclamatul formulează o cere ajutor public judiciar sub forma plații onorariului pentru asigurarea reprezentării sau asistenței juridice printr-un avocat.

Aceasta, deși nu există o dispoziție legală expresă, ca în cazul obligației de plată a taxei judiciare de timbru sau în cazul cererii de ajutor public judiciar pentru exercitarea unei căi de atac, totuși obligatorii ținând de respectarea dreptului la apărare, oprește instanța să dea o semnificație juridică lipsei răspunsului reclamantului în sensul modificării sau completării cererii, atâta timp cât nu au certitudinea posibilității de înțelegere a obligațiilor juridice și a asumării consecințelor neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acestor obligații.

Dacă formularea unei cereri de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru poate fi adusă imediat la cunoștința judecătorului care a verificat cererea, pentru că se soluționează de același complet învestit cu cererea de chemare în judecată, în cazul formulării unei cereri de cereri de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru sau a unei cereri de reexaminare împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar, competența de soluționare aparține unui alt complet. Această situație produce efecte asupra completului inițial în ceea ce privește aplicarea mecanismului de anulare a cererii de chemare în judecată.

Dacă reclamantul folosește serviciile poștale sau serviciile specializate care operează în domeniul curieratului, între depunerea în termen și efectiva primire a cererii ar putea trece o perioadă de timp. Dacă în interiorul acestei perioade de timp instanța procedează la anularea cererii, printr-o cerere de reexaminare se poate pune cu succes problema dispunerii eronate a anulării, indiferent de soluția care s-ar pronunța asupra cererii de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, cu condiția dovediri de către reclamant a depunerii cererii de reexaminare, pentru că efectiv nu începuse să curgă termenul pentru complinirea lipsurilor.

CAPITOLUL 3. Modul de lucru al instanței în aplicarea dispozițiilor legale care privesc activitatea de verificare și regularizare a cererii

3.1 Aspecte care privesc actul de comunicare

Dispozițiile legale care reglementează verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată, obligă instanța ca, în situația în care cererea nu îndeplinește unul sau mai multe criterii expres prevăzute de lege, să comunice în scris reclamantului elementele pe care acesta avea obligația de a le învedera instanței, termenul în care poate face modificarea sau completarea, precum și sancțiunea care s-ar putea aplica în cazul în care nu se aduc la îndeplinire măsurile dispusă de instanță.

Dispozițiile legale stabilesc modul de comunicare în scris, delimintând acest mod de comunicare de dispozițiile anterioare potrivt cărora părțile erau înștiințate prin citație despre anumite lipsuri ale cererii sau despre necesitatea îndeplinirii anumitor obligații legale cum ar fi semnarea cererii, depunerea unui exemplar pentru comunicare, timbrarea, sau alte asemenea obligații.

Având în vedere faptul că este vorba despre o comunicare a instanței către potențialul justițiabil, această situație presupune implicit întocmirea un act de procedură despre a cărui existență trebuie înștiințat reclamantul.

Deoarece prin act de procedură se înțelege orice manifestare, operațiune juridică sau înscris, făcută pentru declanșarea procesului, în cursul și în cadrul procesului civil de către instanță, părți sau ceilalți participanți la proces, legat de activitatea lor procesuală, trebuie făcută o distincție între operațiunea juridică a instanței prin care se constată anumite carențe ale cererii și înscrisul care este comunicat reclamantului.

Deși legea nu o prevede expres, apreciem ca fiind necesar ca la momentul desfășurării activității de verificare a cererii de chemare în judecată, să se consemneze în scris, în cuprinsul unei rezoluții, lipsurile cererii. Având în vedere faptul că termenul de soluționare și sancțiunea pentru aplicabilă pentru nerespectarea termenului sunt în mod expres prevăzute de lege, acestea pot fi consemnate în mod facultativ în cuprinsul rezoluției în care se stabilesc minusurile cererii de chemare în judecată și se dispune comunicarea acestora reclamantului.

Din punctul de vedere al înscrisului în care se menționează aceste lipsuri și care este comunicat reclamantului, acesta poate fi o adresă sau orice al gen de document al cărui conținut este stabilit de lege.

În conținutul documentului de comunicare, dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Prin aceeași comunicare, instanța îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.

Prin faptul că textul de lege impune încunoștințarea reclamantului  despre două obligații distincte, respectiv de a timbra și de a transmite instanței dovada timbrării cererii, se pune capăt unei destul de răspândite practici prin care partea aștepta anularea cererii pentru ca apoi să conteste la instanța superioară soluția, arătând că a achitat taxa judiciară de timbru, dar a omis ori nu a știut că trebuia să înainteze și dovada instanței.

Același text mai vorbește despre înștiințarea reclamantului de posibilitatea de a formula o cerere de acordare a facilităților de plată a taxei judiciare de timbru fixând și un termen foarte scurt pentru exercitarea acestui drept.

Aceste dispoziții legale sunt extrem de utile și de noutate întrucât legislația anterioară nu prevedea termen pentru formularea cererilor de acordare a beneficiului eliminării, reducerii, eșalonării sau amânării de la plata taxei judiciare de timbru, fie că vorbim de persoanele fizice sau persoanele juridice. În majoritatea situațiilor, în practică, asemenea solicitări se făceau chiar la termenul la care s-ar fi putut discuta excepția netimbrării, indiferent de momentul la care partea fusese înștiințată de obligația plății taxei judiciare de timbru.

Cu toate acestea se mai ivesc unele inadvertențe de natură a reduce celeritatea derulării procesului. Astfel, textul legal care reglementează taxele judiciare de timbru păstrează distincția, existentă și în legislația anterioară, între înlesnirile acordate persoanelor fizice care sunt cererile de ajutor public judiciar și cele acordate persoanelor juridice, care sunt cereri de facilități. Mai mult, între cele două tipuri de solicitări există și diferențe de conținut, nu doar de titulatură, pentru că, din enumerarea tipului de facilități de care ar putea beneficia persoanele juridice rezultă că acestora nu le pot fi acordate scutiri de la plata taxei judiciare de timbru.

Cu toate acestea sintagma „cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru” acoperă ambele tipuri de înlesniri, fără distincție care se acordă persoanelor fizice sau persoanelor juridice. În plus, textul de lege este situat într-o parte a ordonanței care  îndreptățește aprecierea asupra faptului că este vorba despre normă cu caracter general. De asemenea dispozițiile legale care succed celor analizate cuprind soluții normative care sunt deopotrivă aplicabile cererilor de ajutor public judiciar și cererilor de acordare facilități, astfel că se poate considera că normele de referință vizează atât instituția ajutorului public judiciar, cât și cea a facilităților pentru persoanele juridice.

3.2 Termenul de modificare sau completare a cererii de chemare în judecată

Ulterior întocmirii actului procedural care conține constatările completului privind deficiențele cererii, acesta trebuie comunicat reclamantului, urmând a curge termenul de zece zile de completare sau modificare a acțiunii, a cărui împlinire se va calcula conform dispozițiilor care reglementează termenele procedurale, fiind incidente cazurile de întrerupere precum și instituția repunerii în termen.

De asemenea dispozițiile legale reglementează modul în care se stabilește data la care procedura se socotește îndeplinită și pe cale de consecință data de la care începe să curgă termenul de 10 zile de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată.

Termenul de 10 zile de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată este un termen imperativ, preremtoriu, înlăuntrul căruia trebuie îndeplinită obligația de modificare sau completare a acțiunii, un termen legal, a cărui întindere este determinată de lege, care nu poate fi prelungit sau scurtat de instanță și un termen absolut, întrucât nerespectarea lui afectează validitatea actelor de procedură.

În ceea ce privește conținutul obligației de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, opinăm că acesta include operațiile de a întregi, a adăuga la conținutul sau la anexele cererii, a modifica conținutul acesteia.

Oricum nu poate fi vorba despre modificările pe care reclamanții le-ar putea face în temeiul dispozițiilor care reglementează modificarea cererii de chemare în judecată pentru că folosirea acestei facultăți conferite reclamantului reprezintă o manifestare a disponibilității procesului civil prin care reclamantul poate hotărî asupra tuturor elementelor cererii sale potrivit propriilor sale interese, interese ce nu sunt, sub nicio formă, la aprecierea instanței.

Natura completărilor sau modificărilor poate varia în funcție de lipsurile sesizate de judecător, astfel că, alături de un document formulat în temeiul dipozițiilor conform condițiilor generale pe care trebuie să le întrunească o cerere adresată instanțelor judecătorești, se pot înainta instanței, în numărul prevăzut de lege, copiile certificate ale înscrisurilor de care partea vrea să se folosească în cauză, se poate depune o situație privind identitatea martorilor pe care reclamantul îi propune spre audiere, de asemenea în numărul de exemplare impus de lege, se poate trimite înscrisul care face dovada calității de reprezentant, extrasul de carte funciară sau certificat emis de biroul de cadastru și publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, se poate de pune o cerere prin care să se precizeze domiciliul ales în România al reclamantului care  locuiește în străinătate și alte asemenea documente, toate în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare și un exemplar pentru instanță.

Noile reglementări păstrează posibilitatea depunerii unei liste a martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, admise, cu repectarea condițiilor stabilite în secțiunea dedicată probelor. Deși legea nu o dispune în mod expres și în cazul în care reclamantul propune noi dovezi, martorii vor fi indicați tot printr-o listă. Diferența față de vechile norme procedural civile constă în aceea că,  pe lângă dispariția noțiunii de primă zi de înfățișare, care era legată de citarea regulată a ambelor părți, la primul termen la care reclamantul este legal citat acesta trebuie să vină cu noile dovezi sub sancțiunea decăderii, fără a mai exista posibilitatea ca instanța să acorde nu nou termen reclamtului pentru a propune noi probe

Alte modificări ale cererii de chemare în judecată, precum semnarea sau indicarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea,  presupun o refacere în întregime a acesteia, astfel că acoperirea lipsurilor se va face prin depunerea unei noi cereri de chemare în judecată cu conținut nou, care să respecte solicitările judecătorului.

3.3 Aspecte privind citarea părților

Dispozițiile legale care reglementează modul de desfășurare a procesului civil statuează: “Instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. Instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității”.

În situația în care ne raportăm la citarea reclamantului în etapa procedurii verificării și regularizării cererii, problema capătă o conotație distinctă.

Acest domeniu crează subiect de dezbateri între specialiștii în drept, analizele încercând să identifice soluția corectă a acestei problem, respectiv citarea sau nu a reclamantului la anularea cererii. Se remarcă faptul că, în încercarea de a răspunde acestei probleme, s-au conturat deja două opinii.

Potrivit uneia din opinii reclamantul nu va fi citat la anularea cererii întrucât legea nu prevede acest lucru. Susținătorii opiniei contrare, susțin că acestă poziție este generată de faptul că sunt incidente dispozițiile din materia necontencioasă potrivit cărora citarea părților este facultativă. Astfel, în ceea ce privește procedura necontencioasă, regula este ca judecata să se facă cu sau fără citare, la aprecierea instanței. De asemenea, se are în vedere și faptul că cererea de reexaminare se va solutiona cu citarea reclamantului și, printr-o interpretare per a contrario, ar trebui concluzionat că la anularea cererii nu este necesară citarea.

Într-o altă opinie se indică faptul că citarea este obligatorie avându-se în vedere dispozițiile legale, potrivit carora „instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat (…) în afară de cazurile în care prin lege se prevede altfel”. Pornind de la principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, în sensul că aceste dispoziții nu disting în ceea ce privește citarea după natura sau caracterul cererii, astfel încât, în situațiile în care legea nu prevede în mod expres că judecata se va putea face fără citarea părților, acestea trebuie, în mod obligatoriu, citate.

De asemenea susținătorii celeea de-a doua ipoteze indică faptul că au în vedere importanța și scopul citării, respectiv asigurarea posibilității părții de a-și exercita dreptul la apărare. Faptul că încheierea de anulare poate fi atacată printr-o cale de atac specifică, cale de atac în care reclamantul va fi citat, nu acoperă lipsirea părții de posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare în fond.

Opinăm că, întrucât întreaga procedură de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, precum și fixarea primului termen de judecată până la stabilirea primului termen de judecată se desfășoară în camera de consiliu, iar citarea părților se dispune numai pentru primul termen de judecată stabilit, sentința prin care instanța va lua act de renunțarea la judecată sau la dreptul dedus judecății se pronunță fără citarea părților și în camera de consiliu.

Instanța va lua act de renunțarea la judecată în această etapă numai dacă intervine anterior comunicării acțiunii către pârât. Altfel, dacă reclamantul renunță ulterior comunicării cu pârâtul a acțiunii, instanța va fixa primul termen de judecată și numai la acest termen va putea lua act de renunțare, deoarece este necesară încunoștințarea ambelor părți, în condițiile în care, pârâtul poate solicita cheltuieli de judecată. Dacă renunțarea intervine în faza regularizării cererii, anterior comunicării cererii de chemare în judecată către pârât, sentința se va comunica doar reclamantului, deoarece pârâtul nu cunoaște încă faptul că împotriva sa au fost formulate pretenții.

În opinia noastră procedura verificării și regularizării cererii este o procedură contencioasă.

Conform literaturii de specialitate, contrar regulii privind citarea părților, în cazul încheierii prin care se dispune anularea cererii, este incontestabil faptul că aceasta va fi pronunțată fără citarea părților, întrucât ne aflăm în interiorul unei proceduri administrative de regularizare a cererii, reglementată distinct de lege, pârâtul neștiind, cel puțin ipotetic, de existența cererii. În susținerea acestui punct de vedere invocăm dispozițiile legale care stabilesc în mod expres la citarea reclamantului la soluționarea cererii de reexaminare. Per a contrario nu este nevoie de citare în ipoteza constatării neîndeplinirii obligației privind completarea sau modificarea cererii.

În raport de principiul stabilit în domeniul contradictorialității și obligației de a cita părțile, care statuează categoric că instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel, pentru înlăturarea premiselor lansării unor puncte de vedere divergente, în sensul lăsării loc de interpretare, opinăm că ar fi fost indicat ca textul legal să dispună în mod expres că nu se citează reclamantul în etapa emiterii încheierii prin care se dispune anularea cererii de chemare în judecată, etapă derulată în cadrul activității de verificare și regularizare a cererii.

Apreciem necesar a sublinia faptul că nu minimalizăm importanța principiului contradictorialității statuat de dispozițiile codului de procedură penală. În scopul garantării și protejării principiului consacrat de Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, se află și principiul contradictorialității printre principalele instrumente aflate la dispoziția codurilor interne ale statelor. Contradictorialitatea este un principiu care ține de esența procesului civil. Nu poate fi concepută disponibilitatea și dreptul la apărare fară contradictorialitate. De aceea noul cod de procedură civilă reglementează expres în cuprinsul său acest principiu, acordându-i un text de lege special în care sunt precizare aspectele esențiale ale acestuia.

Contradictorialitatea se regăsește pe tot parcursul procesului civil, încă din etapa scrisă, de sesizare a instanței, când reclamantul depune cererea prin care își exprimă propriul punct de vedere, iar în replică, pârâtul, răspunde la fiecare capăt din cererea reclamantului, apărându-se sau pretinzând la rândul său ceva de reclamat, prin întâmpinare sau prin cerere reconvențională.

Prin urmare, în opinia noastră, fără a minimaliza importanța principiilor care guvernează materia dreptului civil și a procedurii civile, întrucât întreaga procedură de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, precum și fixarea primului termen de judecată se desfășoară în camera de consiliu, iar citarea părților se dispune numai pentru primul termen de judecată stabilit, iar în cadrul acestei etape administrative dispozițiile legale prevăd citarea reclamantului numai în etapa soluționării cererii de reexaminare, concluzionăm că citarea reclamantului se face numai cu acest prilej, în interiorul procedurii administrative supusă analizei.

3.4 Anularea cererii

Dacă obligația de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată nu este îndeplinită în termenul stabilit, instanța va proceda la anularea cererii respective printr-o încheiere pronunțată în camera de consiliu, la o dată care nu are semnificația unui termen de judecată, dată care va fi stabilită de către completul de judecată, oricând după ce se constată că s-a depășit termenul de zece zile, având în vedere procesul verbal de efectuare a comunicării.

Așa cum am precizat anterior, conform studiilor de specialitate, contrar normelor care reglementează citarea părților, în cazul încheierii prin care se dispune anularea cererii, este de domeniul evidenței că aceasta va fi pronunțată fără citarea părților, întrucât această procedură se desfășoară în etapa administrativă de verificare și de regularizare a cererii, etapă în care pârâtul nu are cunoștință, în mod ipotetic, de existența cererii de chemare în judecată care îl vizează, iar un argumentul pe care îl invocăm în susținerea acestei opinii este tocmai textul de lege care se referă în mod expres la citarea reclamantului la soluționarea cererii de reexaminare. Prin urmare, per a contrario, nu este nevoie de citare în situația constatării neîndeplinirii obligației privind completarea sau modificarea cererii dispusă de către instanță potrivit legii.

Reiterăm faptul că, deși textul de lege este relativ clar și facil de interpretat încă de la prima citire, există autori, specialiști în drept, care afirmă cu vehemență că citarea reclamantului este obligatorie pentru termenul la care instanța ar urma să se pronunțe asupra anulării, având în vedere obligația de a cita părțile care stabilește ca regulă, în sarcina instanței, îndeplinirea obligației de citare a părților, excepțiile urmând a fi prevăzute în mod expres de lege și pentru că rațiunea privind asigurarea posibilității reclamantului de a-și exercita dreptul la apărare obligă instanța de a-l cita și a luat act de punctul său de vedere, de argumentele care, în opinia sa, demontează capetele de acuzare și de modul în care înțelege să-și construiască apărarea.

Am afirmat cu tărie că, în opinia noastră, procedura verificării și regularizării cererii de chemare în judecată este o procedură contencioasă.

Cu toate că uneori apar unele interferențe între procedura contencioasă și cea necontencioasă, referindu-ne la faptul că, în cursul desfășurării procedurii contencioase anumite situații pot fi rezolvate prin procedura necontencioasă și indicăm pentru pentru exemplificare eliberarea unei copii de pe încheierea de ședință, însă, în opinia noastră, este vorba despre cereri care nu produc efecte, consecințe asupra judecății în curs de desfășurare, deci de solicitări distincte și incidentale.

Tendința de a încadra etapa verificărilor și regularizării cererii în procedura necontencioasă este rezultatul refuzului de a accepta că se poate ajunge la anularea cererii fără citarea reclamantului și a inaptitudinii de a sesiza că, potrivit noilor reglementări, procesul include o etapă distinctă, anterioară etapei de judecată efectivă, care include la rândul său faza cercetării și faza dezbaterilor, cu propriile sale reguli stabilite distinct de către legiuitor.

Din aceste motive, argumentele care sunt formulate în susținerea opiniei potrivit căreia se impune citarea reclamantului în etapa anulării cererii de chemare în judecată, nu trebuie căutate în cuprinsul dispozițiilor legale care reglementează procedura necontencioasă.

Cu toate acestea, în raport de principiul stabilit în domeniul contradictorialității și obligației de a cita părțile, care statuează categoric că instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel, pentru înlăturarea oricăror neclarități și divergențe de opinie, admitem că ar fi fost necesară o reglementare mai clară, care să prevadă în mod expres că încheierea dată în camera de consiliu, în etapa administrativă de verificare și regularizare a cererii, prin care se dispune anularea cererii de chemare în judecată, se dă fără citarea reclamantului.

Având în vedere cele prezentate, pe lângă argumentul concret și obiectiv de interpretare a dispozițiilor legale care stabilesc modul de sancționare a nerespectării, de către reclamant, a obligației de completare și modificare a cererii de chemare în judecată, conform dispozițiilor instanței, coroborate cu dispozițiile legale care modul de soluționare a cererii de reexaminare cu citarea reclamantului, în favoarea opiniei exprimate că încheierea de anulare se dă fără citarea reclamantului putem aduce și alte argumente.

În primul rând este dificil de admis faptul că legiuitorul ar fi omis citarea reclamantului atunci când a reglementat procedura de anulare a cererii de chemare în judecată pentru nerespectarea dispozițiilor instanței privind completarea sau modificarea acesteia, pentru ca la patru rânduri distanță să dispună citarea reclamantului pentru soluționarea cererii de reexaminare.

În etapa administrativă de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, obligația de citare a părților nu se naște în mod automat, la momentul introducerii cererii, ci abia după finalizarea eventualei proceduri a regularizării acesteia, după comunicarea cererii, după comunicarea întâmpinării, practic când judecătorul fixează prin rezoluție, în trei zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, primul termen de judecată.

Acest lucru se întâmplă și pentru că, în cuprinsul textelor de lege care reglementează verificarea și regularizarea cererii, dar și fixarea primului termen de judecată, legiuitorul dă dovadă de rigurozitate și consecvență în utilizarea termenilor arătând că lipsurile cererii se comunică în scris, cererea se comunică părților, întâmpinarea se comunică de îndată, observând că nu face referire la citare, ci doar la comunicare.

Prin urmare putem trage concluzia că citarea reclamantului în vederea soluționării cererii de reexaminare este de strictă interpretare, iar regula citării părților nu este aici incidentă pentru că anumite drepturi și obligații ale instanței și părților, deși născute încă de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, au o existență latentă, în sensul că acestea se vor manifesta activ abia în cadrul procesului civil, după parcurgerea etapei administrative de verificare și regularizare a cererii, respectiv după stabilirea primului termen de judecată.

Apoi, dispozițiile privind citarea reclamantului în vederea soluționării cererii de reexaminare stabilesc faptul că sunt motive de reluare a procedurii administrative doar situațiile în care anularea a fost dispusă eronat sau neregularitățile au fost înlăturate în termenul legal. Dispozițiile legale nu au în vedere și situațiile în care reclamantul nu ar fi fost citat la momentul în care completul a judecat și a dispus anularea cererii, deși ipoteza lipsei citării este una căreia legiuitorul îi acordă o atenție deosebită în materia apelului și recursului și pentru care apreciază că se impune o nouă judecată de către instanța care a comis această neregularitate.

În acest context, constatarea evidentă că nelegala citare nu constituie un motiv de admitere a cererii de reexaminare cu toate că cerința citării părților este evidențiată în mod deosebit prin căile ordinare sau extraordinare de atac, demontează opinia potrivit căreia anularea cererii pentru nerespectarea obligației de completare sau modificare a acesteia se poate dispune numai cu citarea reclamantului.

De asemenea, nici rațiunile privind garantarea dreptului la apărare nu subzistă, atâta timp cât acest drept este realizat pe calea cererii de reexaminare. Mai mult, citarea reclamantului nu se impune practic pentru că acesta nu poate depune cu acest prilej completările sau modificările aduse cererii așa cum au fost dispuse de către instanță, întrucât legea îl obligă să le înainteze instanței doar în termenul de 10 zile anume stabilit, termen care teoretic este depășit la momentul eventualei citări și prezentări în fața instanței care a purcede la analizarea incidenței sancțiunii anulării și prin urmare devin inutile argumentele pe care reclamantul le-ar poate aduce în fața instanței pentru a o convinge că viciile indicate de aceasta în legătură cu cererea de chemare în judecată nu sunt reale, pentru că toate aceste argumente pot fi utilizate și pot produce efecte exclusiv pe calea cererii de reexaminare, acestea având rolul de a demonstra în fața completului care soluționează cererea de reexaminare că anularea cererii a fost dispusă eronat.

Nu în ultimul rând, citarea părților cu prilejul sancționării neîndeplinirii obligației de modificare sau completare a cererii de chemare în judecată ar produce unele efecte nu tocmai benefice. Astfel, citarea sau înfățișarea părților înseamnă efectiv citarea tuturor acelora care au calitatea de parte în proces, deci și a pârâtului. Pe cale de consecință se va naște situația în care pârâtul ar trebui citat la pronunțarea încheierii de anulare, dar fără a fi citat și la judecarea cererii de reexaminare.

3.5 Încheierea de anulare

Soluția de anulare a cererii care nu corespunde criteriilor stabilite de legiuitor se dispune printr-o încheiere a instanței. Dispozițiile legale care reglementează procedura de verificare și regularizare a cererii nu conțin prevederi anume care să stabilească conținutul acestui gen de încheiere. În opinia noastră acest lucru nu era necesar în condițiile în care conținutul deciziei instanței, respectiv conținutul hotărârii judecătorești este un domeniu anume reglementat de către legiuitor.

În acest context, apreciem că încheierea ar trebui să cuprindă, într-o formă adaptată specificului procedurii, elementele care privesc conținutul hotărârii judecătorești, referindu-ne la considerentele care se regăsec în cuprinsul acestora, în care se arată obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Apreciem că încheierea prin intermediul căreia instanța dispune anularea cererii de chemare de judecată trebuie să includă, printre altele, obiectul cererii și susținerile redactate pe scurt, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, precum și alte detalii pe care instanța le apreciază utile.

Cu toate acestea este absolut util ca încheierea prin care se dispune anularea cererii de chemare în judecată să cuprindă în totalitate lipsurile cererii de chemare în judecată, învederate reclamantului, lipsuri care au condus și au stat practic la baza emiterii respectivei încheieri. Acest gen de încheiere, deși nu poartă denumirea de hotărâre judecătorească, trebuie să respecte anumite rigori, cum ar fi consemnarea lipsurilor care i-au fost învederate reclamantului, situația că acesta a fost înștiințat despre neconformitatea cererii sale, indicarea termenului legal în care reclamantul trebuie să facă completările sau modificările, data de la care curge acest termen, respectiv primirea comunicării și de asemenea fiind util a preciza și motivele pentru care anumite completări sau modificări nu au putut fi apreciate ca satisfăcând condițiile legale privind conținutul cererii de chemare în judecată.

Deși toate documentele din componența dosarului în care s-a pronunțat încheierea de anulare a cererii de chemare în judecată, sunt puse la dispoziția completului învestit cu soluționarea cererii de reexaminare, în măsura în care reclamantul înțelege să formuleze o astfel de cerere, apreciem că o motivare completă ține nu numai de garantarea dreptului la apărare a părții, sub forma aducerii la cunoștință a motivelor de anulare a cererii, dar și de prestigiul instanței care poate fi afectat de principiul celerității soluționării cauzelor cu care a fost învestită, uitându-se însă că motivarea unei hotărâri este la fel de importantă ca imperativul soluționării cuzei în termen rezonabil, cel puțin din perspectiva dreptului la un proces echitabil.

Făcând din nou o paralelă între dispozițiile legale care privesc conținutul hotărârii judecătorești și conținutul unei încheieri de anulare a unei cereri de chemare în judecată, observăm că, hotărârea judcătorească cuprinde în partea finală a dispozitivului, atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Se observă că noul cod de procedură civilă nu a preluat soluția existentă în vechiul cod, de indicare a căii de atac și a termenului în care se poate exercita. În acest context, sub imperiu noilor dispoziții legale, indiferent de calea de atac care poate fi utilizată, nu mai este obligatorie precizarea termenului de exercitare a acesteia.

Este facil a aprecia că indicarea căii de atac este obligatorie doar pentru situația apelului și recursului, căi de atac uzuale, specifice dreptului comun. Cu toate acestea apreciem util ca încheierea prin care se dispune anularea cererii de chemare în judecată să conțină și informații care privesc cererea de reexaminare. Prin urmare încheierea de anulare trebuie să respecte standardul impus de legiuitor în privinșa conținutului hotărârii judecătorești, fiind oportun să conțină informații privind depunerea cererii de reexaminare. Prin urmare este firesc ca încheierea de anulare să indice faptul că cererea de reexaminare se depune la instanța care a pronunțat încheierea care se vrea anulată.

Această opinie este susținută de faptul că, deși cererea de reexaminare este calificată o cale de atac sui-generis, totuși este o modalitate de contestare a măsurii anulării cererii de chemare în judecată normală, obișnuită, uzuală, astfel încât ar putea fi catalogată drept o cale de atac comună, reglementată de lege în cadrul etapei administrative de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, fără însă a se asimila noțiunii legale de cale de atac ordinară. De aceea, deși nu pot fi riguros încadrate în dispozițiile legale, încheierile care cuprind mențiunea „cu drept de reexaminare în 15 zile de la comunicare care se depune la …” nu numai că nu pot fi apreciate ca fundamental greșite, dar, în opinia noastră sunt cel puțin utile.

Potrivit legii „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Dacă instanța respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părților care au luat parte la judecata în care s-a pronunțat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege”.

Trebuie precizat însă că și încheierea instanței prin care se dispune anularea cererii de chemare în judecată este supusă principiului legalității căii de atac, conform căruia hotărârea este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Din acest punct de vedere, interesante par a fi consecințele aplicării dispozițiilor referitoare la mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia și respingerea ca inadmisibilă a căii de atac neprevăzută de lege, dar exercitată în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac ce trebuie urmată. Astfel, dacă partea exercită calea de atac eronat menționată în cuprinsul încheierii, în cazul nostru folosirea apelului ori a recursului împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată, instanța trebuie să respingă ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, iar hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar sau de instanța care a anulat cererea va fi comunicată, din oficiu, reclamantului în vederea formulării cererii de reexaminare așa cum dispune legea în conținutul reglementării etapei administrative de verificare și regularizare a cererii.

Precizăm că în situația descrisă anterior, respectiv exercitarea căii de atac eronat menționată în cuprinsul încheierii, soluția nu poate fi decât respingerea cererii ca inadmisibilă. Dispozițiile legale care privesc cererea greșit denumită sunt de aplicabilitate generală a cărui incidență este exclusă de această regulă specială.

Totodată dreptul părții de a exercita din nou calea de atac legală  renaște numai în situația în care eroarea s-a datorat informațiilor greșite cuprinse în hotărâre, informații referitoare la tipul căii de atac ce poate fi folosită, nu și cu privire la termenul de exercitare sau instanța la care se depune, astfel că declararea căii de atac după împlinirea termenului nu va împiedica instanța să anlizeze tardivitatea formulării cererii, indiferent de cuprinsul încheierii și nici nu va împiedica declinarea de competență la instanța ce are competențe în a soluționa cererea de reexaminare.

Apreciem util a menționa că dispozițiile legale care reglementează etapa de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată în general, respectiv dispozițiile care privesc anularea cererii în special nu au nicio legătură cu dispozițiile care privesc „Nulitatea actelor de procedură”.

Potrivit unor lucrări de specialitate, regimul juridic al nulității este determinat și de prevederile care privesc etapa de verificare și regularizare a cererii. Acest punct de vedere nu este motivat. O explicație ar putea fi aceea că cererea de chemare în judecată este nulă pentru lipsa elementelor determinate, respectiv lipsa numelui și al prenumelui sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părți, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia, ori semnătura părții sau a reprezentantului acesteia.

Aceasta pentru că anularea privește toate elementele cererii de chemare în judecată, inclusiv cele enumerate mai sus, în lipsa cărora cererea „este nulă”, în acest context fiind greu de imaginat că legiuitorul a comis o flagrantă lipsă de consecvență, încurcându-se în terminologie în cadrul unor texte atât de apropiate.

În realitate voința legiuitorului a fost de a sancționa reclamantul care, nici după atenționarea instanței, nu a înțeles să se achite de obligația care îi revine, să respecte normele legale privind conținutul obligatoriu al cererii de chemare în judecată. În acestă situație, ținînd cont de faptul că lipsirea de efecte a cererii se apropia cel mai mult de instituția nulității, pedeapsa aplicată reclamantului a fost numită anulare fără ca, prin aceasta să se facă trimitere la regimul nulităților procedurale, ținând cont și de faptul că, în concepția noului cod de procedură civilă, sancțiunea nulității este general aplicabilă ori de câte ori legea nu prevede expres o altă sancțiune.

Referitor la faptul că lipsirea de efecte a cererii se apropia cel mai mult de instituția nulității, se impune a preciza faptul că , nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. Prin această definiție legală, s-a consacrat una dintre opiniile exprimate în literatura de specialitate conform căreia forma prescrisă de lege este un element esențial al actului, obligatorie și exclusivă. Noțiunea de „formă a actelor de procedură” nu beneficiază de o definiție legală dar, prin interpretarea contrară „cerințelor de fond”, aceasta nu poate însemna decât condițiile extrinseci pentru existența și validitatea un act de procedură.

Distincțiile pe care le fac dispozițiile legale care privesc invocarea nulității, nu își au locul înainte de fixarea primului termen de judecată, fiind irelevant dacă elementul în legătură cu care se pune problema anulării este de natură a atrage nulitatea absolută care ar pute fi invocată de instanță sau o nulitate relativă.

3.6 Cererea de reexaminare

Conform normelor care reglementează formularea cererii de reexaminare, împotriva încheierii prin care instanța dispune anularea cererii de chemare în judecată, în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării.

Din parcurgerea atentă a textului, se observă că legiuitorul subliniază manifestarea sa de voință prin includerea adverbului cu sens restrictiv „numai”, situație care conduce la concluzia că orice altă cale de atac ordinară sau extraordinară împotriva încheierii de anulare este în mod categoric exclusă.

Normele legale nu fac niciun fel de referire la conținutul cererii de reexaminare, impunând doar condiția motivării acesteia, fără a detalia dacă această motivare trebuie să cuprindă argumente de fapt și de drept. De asemenea textul legal nu precizează obligația propunerii unor probe în susținerea punctelor de vedere exprimate în cererea de reexaminare.

Dincolo de toate aceste observații, având în vedere situațiile în care instanța învestită cu prerogativele soluționării cererii de reexaminare poate reveni asupra măsurii dispuse de primul complet, respectiv anularea cererii de chemare în judecată, adică atunci când sancțiunea a fost dispusă eronat, sau atunci cînd neregularitățile au fost înlăturare în termen, motivarea și probatoriul ar trebui să se circumscrie acestor două ipoteze legale.

Pe de o parte, referitor la ipoteza anulării eronate, aceasta cuprinde toate acele situații în care nu trebuia aplicată sancțiunea anulării, mai puțin aceea în care greșeala instanței a constat în neobservarea situației că cerințele legale fuseseră complinite în termen.

Pe de altă parte, deoarece ignorarea împrejurării că neregularitățile au fost înlăturate în termen reprezintă o situație de anulare eronată, scopul reglementării distincte a acestui motiv de revenire asupra măsurii anulării este de a sublinia caracterul determinant, absolut al termenului de 10 zile tabilit de lege pentru modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată.

Conform dispozițiilor legale referitoare la sancțiunile aplicate pentru nerespectarea termenelor procedurale, lipsa completărilor sau a modificărilor efectuate în termenul legal atrage decăderea din exercitarea dreptului de a opera aceste completări sau modificări ale conținutului cererii. Dispozițiile care privesc modificarea măsurii de anulare a cererii “dacă neregularitățile au fost ]nl[turate ]n termenul acordat……” sunt deosebit de importante întrucât împiedică instanța să admită cererile de reexaminare în care se invocă situația că deși expirase termenul, lipsurile ar fi fost acoperite. Nici în absența acestor reglementări instanța nu putea admite o asemenea cerere de reexaminare pentru că actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, iar nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea ori o altă sancțiune procedurală.

În opinia noastră este neîntemeiat punctul de vedere exprimat de un specialist potrivit căruia, dacă neregularitățile au fost îndeplinite după expirarea termenului legal de 10 zile, dar înainte de emiterea încheierii de anulare a cererii de chemare de judecată, cererea de reexaminare se poate admite întrucât completul inițial trebuia să dispună asupra anulării prin raportare la înscrisurile, conținutul și forma cererii existente la momentul pronunțării și nu la momentul expirării termenului legal.

Subliniem faptul că că sancțiunea anulării se impune indiferent de existența la dosar a completărilor sau modificărilor tardive, formulate sau comunicate în afara termenului legal pentru că regimul nulității de drept comun nu se aplică în procedura de verificare și regularizare a cererii și pentru că dispozițiile privind anularea cererii pentru nerespectarea obligațiilor de modofica sau completare a acesteia în termenul stabilit nu vorbesc despre  o „excepție de nulitate” deoarece lipsurile privesc forma cererii și nu unele lipsuri referitoare la dreptul la acțiune. Forma cererii constituie însăși obiectul verificării instanței, iar neregularitățile constatate nu vor fi niciodată analizate conform procedurii privind invocarea excepțiilor procesuale și procedura soluționării acestora.

Revenind la modul de întocmire a cererii de reexaminare, mai precis la motivarea acesteia, reclamantul care apreciază netemeinică soluția anulării cererii sale de chemare în judecată și care invocă înlăturarea în termen a lipsurilor cererii nu trebuie să invoce motive de drept, ci numai să facă proba că a îndeplinit măsurile dispuse de instanță în termen, fie prin dovada de depunere a completărilor sau modificărilor la registratura instanței la o dată care nu excede termenului legal, fie prin recipisa primită de la oficiul poștal, înregistrarea ori atestarea făcută de serviciul de curierat, sau alte documente similare.

Cu toate acestea se impune o analiză în drept în situația în care se invocă, în cererea de reexaminare greșeli privind modul de calcul al termenului legal.

Argumentarea punctului de vedere referitor la faptul că anularea a fost dispusă eronat implică comentarii ale reclamantului referitoare la normele de drept aplicabile speței și administrarea unor probe care, de regulă, sunt înscrisuri, pentru probarea anumitor circumstanțe faptice care ar demonstra faptul că măsura anulării cererii a fost eronată. Apreciem că nu se poate folosi procedura cererii de reexaminare pentru a se complini lipsurile inițiale, în acest cadru, transformându-se într-o modalitate ocolită de modificare a acțiunii neconforme.

O speță care poate provoca admiterea cererii de reexaminare ar fi aceea în care reclamantul invocă neregularități privind înștiințarea sa despre obligația de completare sau modificare a cererii sau privind împlinirea termenului.

În această categorie sunt incluse spețele în care reclamantul invocă oricare dintre situațiile în care se poate aprecia că trimiterea comunicării instanței s-a realizat printr-o procedură nelegală, spre exemplu, la adresa părții, deși reclamantul avea o alegere de domiciliu sau altă locație, făcută cu respectarea procedurii alegerii locului citării și al comunicării altor acte de procedură, ori s-a făcut la o altă adresă decât cea indicată în cererea de chemare în judecată sau când dovada de comunicare nu cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute sub sancțiunea nulității.

Nu poate ridica problema admiterii cererii de reexaminare motivarea reclamantului privind schimbarea domiciliului sau a locației în care dorește să i se comunice actele de procedură, după formularea cererii de chemare în judecată.

În afară de aceste situații, în care termenul nu a început să curgă, ar mai putea fi incidente și prevederile referitoare la întreruperea termenului în cazurile în care reclamantul a decedat sau a decedat reprezentantul acestuia, iar comunicarea lipsurilor se făcea la adresa acestuia ori reclamantul este lipsit de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă și  are o persoană care să îl reprezinte sau să îl asiste.

Situația „dispunerii eronate” a anulării, poate provoca ample analize când se invocă inexistența vătămării în cazul anumitor lipsuri ale cererii, caracterul formalist sau exagerat al sancțiunii anulării pentru cerințe aparent de neluat în seamă, incidența unei alte sancțiuni, posibilitatea remedierii lipsurilor în cursul judecății.

Acest gen de motive ar trebui în principiu respinse, pentru că etapa verificării și regularizării cererii de chemare în judecată are în vedere respectarea condițiilor de formă așa cum au fost stabilite de către legiuitor și nimic altceva, completul rezumându-se a constata îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, urmând a o anula în situația în care reclamantul nu se conformează legii.

În situația în care toate elementele cererii de chemare în judecată se regăsesc în conținutul acesteia, sau au fost completate de către reclamant în termenul legal, conform dispoziției instanței, nu se poate dispune anularea acesteia pe motiv că reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor instanței, întrucât aceasta solicita o modificare a unor mențiuni prezente, aducând la cunoștința reclamantului anumite neconcordanțe strecurate în conținutul cererii de chemare în judecată, fie că îl raportează la el însăși, din punct de vedere al coerenței și conecvenței informațiilor prezentate, fie că îl raportează la materialul probant anexat cererii.

În ipoteza în care reclamantul nu a operat modificările solicitat de instanță privind indicarea pârâtului, dacă în cererea de chemare în judecată era menționată o astfel de persoană, dar din materialul probant reiese faptul că nu există un raport juridic între reclamant și pârâul vizat de acesta, modificările privind indicarea obiectului acțiunii, privind indicarea temeiului de drept și alte asemenea situații, în principiu, cererea de reexaminare va fi admisă.

În exemplele pe care le-am imaginat, cererea de chemare în judecată apare ca fiind imperfectă, necorespunzătoare, însă elementele care lipsesc vizează substanța și nu forma, prin urmare acestea nu pot fi cercetate de instanță pe calea procedurii administrative de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, indiferent de caracterul lor manifest, ci doar de reclamant prin intermediul completării sau modificării cererii conform dispozițiilor legale care vizează modificarea cererii de chemare în judecată.

Propunem să ne îndreptăm atenția asupra unei alte situații de anulare eronată și anume acea situație în care instanța comunică reclamantului anumite lipsuri și anulează cererea de chemare în judecată pentru alte omisiuni.

Având în vedere faptul că aplicarea sancțiunii anulării cererii de chemare în judecată presupune adoptarea de către reclamant a unui comportament culpabil, imputabil acestuia, pentru a se aplica sancțiunea prevăzută de lege apreciem necesar a se constata faptul că reclamantul a avut cunoștință despre lipsurile cererii sale, că a avut posibilitatea și trebuia să facă completările cerute, dar nu a făcut-o în termenul legal.

Referitor la comportamentul culpabil al reclamantului care conduce la anularea cererii de chemare în judecată, potrivit lucrărilor de specialitate, acest domeniu reunește cele trei funcții ale nulității:

funcția preventivă, respectiv descurajarea părților de a folosi acte de procedură cu încălcarea legii;

funcția sancționatorie, de înlăturare a efectelor contrare legii;

funcția de mijloc de garantare a principiului legalității.

Opinăm că, în principiu, nu poate fi admisă cererea de reexaminare în situația în care reclamantul nu își îndeplinește obligația de a o completa cu elementele solicitate de instanță, sau o face dar nu în totalitate, iar în încheierea de anulare, mai invocă noi lipsuri ale cererii de chemare în judecată, dar care nu fuseseră comunicate reclamantului.

Ipotetic instanța poate urmări instanța să dea o greutate suplimentară soluției de anulare a cererii de chemare în judecată, specialiștii putând analiza de la caz la caz dacă aceasta este circumscrisă cadrulul legal, dar situația expusă este de natură a conduce la respingerea cererii de reexaminare.

Este de asemenea important a avea în vedere ipoteza lipsei cu desăvârșire a motivării cererii de reexaminare. Pentru această situație, deși legea nu prevede o sancțiune expresă a nulității, așa cum se întîmplă în cazul căilor extraordinare de atac, dar și lipsa unei prevederi asemănătoare reglementărilor efectului devolutiv al apeluluidin materia apelului, referindu-ne la textul de lege care spune că în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță, apreciem că instanța care va analiza o cerere de reexaminare nemotivată va verifica criteriile de revenire asupra măsurii anulării cererii de chemare în judecată, respectiv anularea eronată și regularizarea efectuată în termenul legal.

Am ajuns la această concluzie în virtutea faptului că, ori de câte ori legiuitorul a avut în vedere instituirea unei sancțiuni pentru lipsa motivării, a făcut-o în mod clar, cum ar fi cazul tuturor căilor extraordinare de atac,sau nulitatea cererii instituită în cadrul procedurii de verificare și regularizare și pentru că, așa cum am menționat anterior, cererea de reexaminare este o cale de atac obișnuită care vizează modificarea măsurii anulării cererii de chemare în judecată pentru nerespectarea dispozițiilor instanței de modificare sau completare a acesteia, într-adevăr similară apelului, cale de atac care are drept scop corectarea eventualelor greșeli de fapt sau de drept ale completului inițial și fiind unicul instrument de a asigurare a dreptului la apărare și de respectare a principiului contradictorialității.

Conform dispozițiilor legale care reglementează formularea și soluționarea cererii de reexaminare, aceasta se formulează în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii și se soluționează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanței respective, desemnat prin repartizare aleatorie. Această încheiere nu se comunică pârâtului, deoarece, în această etapă a procesului, pârâtul nu poate exercita drepturi și nu îi incumbă obligații.

Subliniem faptul că încheierea instanței prin intermediul căreia se soluționează cererea de reexaminare este definitivă și prin urmare nu este supusă căilor normale de atac, respectiv apelul sau recursul.

Deși în interpretarea reglementărilor care privesc conținutul hotărârii judecătorești, conform cărora în dispozitiv trebuie indicat dacă hotărârea este supusă unei căi de atac ori este definitivă, din analiza textului reiese faptul că prin hotărâre definitivă se înțelege hotărîrea care nu este supusă niciunei căi de atac.

Dar, observînd intenția legiuitorului de a renunța la această sintagmă atunci când se referă la hotărârea judecătorească, fiind enumerate expres situațiile în care nu se admit căile de atac indiferent dacă acestea sunt ordinare sau extraordinare, observăm că, în principiu, împotriva încheierii de soluționare a cererii de reexaminare s-ar putea exercita o contestație în anulare sau revizuire.

Dispozițiile legale stauează că hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare în situația în care contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Având în vedere că, încheierea de soluționare a cererii de reexaminare în materia verificării și regularizării cererii de chemare în judecată, este definitivă, dar având în vedere și faptul că sunt definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului, dar și reglementările privind atacarea hotărârilor definitive prin efectul dispozițiilor care privesc denumirea hotărârilor, cu respectarea condițiilor de admisibilitate, reiese că dacă reclamantul nu a fost legal citat și nici nu s-a prezentat la termenul la care s/a judecat cererea de reexaminare, acesta poate opta pentru calea unei contestații în anulare.

Se impune a preciza că pentru celelalte motive enumerate de lege printre cele care “mai pot fi atacate cu contestație”, având în vedere că legiuitorul a restrâns obiectul acestei căi de atac la hotărârea instanței de apel sau recurs, apreciem că este inadmisibilă contestația în anulare împotriva încheierii de soluționare a cererii în reexaminare.

Deoarece legiuitorul a stabilit o obligație de comunicare către părți a tuturor hotărârilor definitive, rezultă că încheierea pronunțată în cererea de reexaminare se comunică. Prin urmare, de la această comunicare, se începe să curgă termenul de 15 zile în interiorul căruia poate fi exercitată contestația în anulare.

Cu privire la revizuire, chiar dacă prin încheierea pronunțată în temeiul dispozițiilor privin soluționarea cererii de reexaminare, instanța nu se pronunță asupra fondului nefăcâd referiri la acesta, reclamantul ar putea introduce în termenul de revizuire, o solicitate de revizuire a încheierii de soluționare a cererii de reexaminare.

Această solicitare poate fi întemeiată pe dispozițiile legale potrivit cărora sunt supuse revizuirii și hotărârile care nu evocă fondul, pentru următoarele motive de revizuire:

un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză. În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii;

un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză;

statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii și cei puși sub interdicție judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să îi apere;

există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;

partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa;

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;

CAPITOLUL 4. Transpunerea principiilor, a scopului urmărit prin introducerea procedurii administrative de verificare și regularizare a cererii, în legea conteciosului administrativ

Procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată reprezintă primul act care precede procesul civil propriu-zis. Legiuitorul a stabilit, în această primă fază de pregătire a procesului civil, sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată pe care instanța o aplică pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite și comunicate reclamantului de către instanță, respectiv completarea sau modificarea cererii de chemare în judecată, astfel încât aceasta să fie conformă legii.

Această procedură a generat multe discuții și analize în spațiul public. Acestea au avut ca obiect fie la flexibilizarea producerii prin acceptarea anumitor lipsuri minore în opinia unora , fie la rigidizarea acesteia prin solicitări excesive privind anumite documente pe care reclamanții nu le dețin.

Cu toate acestea procedura are rolul de a accelera desfășurarea procesului civil, deoarece reprezintă un filtru care permite doar cererilor de chemare în judecată întocmite conform legii să poată fi judecate în adevăratul sens al cuvântului. Finalitatea procedurii este aceea de a pune pe masa instanței care judecă cauza propriu-zis a acelor acțiuni care îndeplinesc toate condițiile cerute de lege și care, prin natura lor, vor înlătura situațiile de tergiversare a proceselor, respectiv solicitarea numeroaselor amânări pentru diferite motive puerile.

Privită din perspectiva finalității procedurii se observă că legiuitorul a urmărit, ca prin intermediul acesteia, să creeze un instrument destinat protejării cel dintâi act de procedură în jurul căreia va gravita, ulterior, întreg procesul. Acuratețea acestui prim act cerază premisele eficientizării întregului proces.

De aceea, s-a prevăzut posibilitatea corectării omisiunilor și completării actului de procedură, acolo unde se impune, potrivit cerințelor stabilite de instanță. Numai dacă în termenul acordat de instanță reclamantul nu se achită de obligațiile stabilite cererea de chemare în judecată se anulează. Se poate observa faptul că, în această materie, legiuitorul i-a conferit reclamantului un beneficiu important: cererea sa nu este anulată, ab initio, ci numai dacă, după ce intanța stabilește obligațiile ce-i revin, acesta nu le îndeplinește. Câtă vreme reclamantul este îndrumat să corijeze și să completeze cererea de chemare în judecată nu se poate vorbi despre un „formalism excesiv” ci, mai degrabă, despre făgașul firesc al procedurii. Anularea cererii va fi întotdeauna întemeiată pe pasivitatea manifestată de reclamant.

În concluzie legiuitorul a avut în vedere:

supunerea judecății a acelor acțiuni în instanță care oferă judecătorilor elementele necesare restabilirii cu celeritate a dreptății și legalității;

creșterea eficienței activității de judecată;

reducerea duratei procesului civil, cu asigurarea tuturor garanțiilor procesuale, în special dreptul la apărare și contradictorialitatea.

Încercând o paralelă cu materia contenciosului administrativ, aprecim că în mod evident nu formează obiectul activității desfășurate în procedura verificării și regularizării cererii de chemare în judecată, parcurgerea producerii prealabile impuse de o normă legală imperativă, precum în materia contenciosului administrativ.

În materia contenciosului administrativ, prin plângere prealabilă se înțelege acea cerere prin care se solicită autorității publice emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau modificării acestuia.

Informații generale privind procedura prealabilă aplicabilă în contenciosul administrativ: Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Prevederile anterior menționate sunt aplicabile și în ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicțională, iar partea nu a optat pentru aceasta.

Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat la cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut de lege. Plângerea prealabilă, formulată potrivit prevederilor legale, se soluționează în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Plângerea prealabilă formulată în cazul acțiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificația concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispozițiile Codului de Procedură Civilă fiind aplicabile în mod corespunzător. În acest caz, plângerea trebuie făcută în termenul de 6 luni prevăzut de lege, care va începe să curgă:

de la data încheierii contractului, în cazul litigiilor legate de încheierea lui;

de la data modificării contractului sau, după caz, de la data refuzului cererii de modificare făcute de către una din părți, în cazul litigiilor legate de modificarea contractului;

de la data încălcării obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului;

de la data expirării duratei contractului sau, după caz, de la data apariției oricărei alte cauze care atrage stingerea obligațiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de încetarea contractului;

de la data constatării caracterului interpretabil al unei clauze contractuale, în cazul litigiilor legate de interpretarea contractului.

Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice și peste termenul de 30 de zile de la data comunicării actului, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție.

Trebuie precizat faptul că, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 797/2007, cu modificările ulterioare, a constatat că dispozițiile legii contenciosului administrativ sunt neconstituționale în măsura în care termenul de 6 luni la care am făcut referire în paragraful anterior, care curge de la data emiterii actului, se aplică plângerii prealabile formulate de către persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Ulterior, după finalizarea procedurii prealabile, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, prin efectul produs de un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau persoana care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut de lege, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Deși există opinii potrivit cărora reglementarea legală privind contenciosul administrativ nu se ridică la înalțimea standardelor privind garantarea efectivă și eficientă a apărării drepturilor și libertăților omului, a înlăturării arbitrariului și abuzurilor posibile ale administrației statului, în literatura de specialitate s-a apreciat faptul că instituția conteciosului administrativ cuprinde pe de o parte procedura derulată în fața instanțelor judecătorești și pe de altă parte etapa distinctă a procedurii plângerii prealabile, având în vedere faptul că procedura prealabilă constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii formulate.

De regulă acțiunile sunt întemeiate pe neemiterea sau neîncheierea actului administrativ, nesoluționarea în termenul legal a cererii referitoare la un drept sau interes legitim sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, dar admisibilitatea acestora este determinată de parcurgerea procedurii prealabile.

Putem concluziona că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire în termenele și condițiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acțiunii.

Prin urmare se observă că, prin reglementarea procedurii prealabile în materia contenciosului administrativ, cât și prin reglementarea procedurii de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată în procesul civil, care sunt instituții total distincte, legiuitorul a urmărit același scop superior:

supunerea judecății a acelor acțiuni în instanță care oferă judecătorilor elementele necesare restabilirii cu celeritate a dreptății și legalității;

creșterea eficienței activității de judecată;

reducerea duratei procesului civil.

Din parcurgerea textelor de lege se observă că ambele instituții, deși total diferite, în urmărirea aceluiași scop, eficientizarea actului de justiție, stabilesc obligații în sarcina persoanelor care înțeleg să-și urmărească interesele legitime în fața instanțelor de judecată. Ambele proceduri impun termene, stabilesc momentul de la curge fiecare termen, momentul la care se împlinesc și consecințele nerespectării acestor termene, consecințe care se produc în ambele cazuri datorită atitudinii nediligente manifestată de către reclamanți.

Cu toate aceste există diferențe majore între cele două instituții.

Astfel, procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, deși este fază incipientă, este parte a procesului civil și se judecă în fața instanțelor judecătorești, în timp ce procedura prealabilă precede procesul și urmărește concilierea parților fără amestecul instanței.

Procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată stabilește sancțiunea anulării acțiunii, prin încheiere, de către instanța de judecată, în timp ce plângerea prealabilă constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii formulate care se constată într-adevăr de către instanță, dar finalitatea ei constă în emiterea unui document, de către partea reclamată, privind modul în care aceasta argumentează punctul său de vedere și își precizează propriile rațiuni în raport de obiectul litigiului.

Procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată nu stabilește nicio obligație în sarcina pârâtului, acesta necunoscând, cel puțin ipotetic, conținutul acțiunii în instanță, în timp ce procedura prealabilă presupune informarea părții adverse cu privire la reclamațiile formulate, acesteia oferindu-i-se posibilitatea a-și exprima propriile rațiuni sau de a îndrepta o greșeală care îi afectează un anumit drept sau interes legitim reclamantului.

Pe cale de consecință, scopul individual al celor două instituții nu este comun, referindu-ne la conformarea cererii de chemare în judecată, în fața instanței, în etapa regularizării acesteia versus împăcarea părților pe cale amiabilă anterior declanșării procesului penal în cazul procedurii prelabile.

Cu toate acestea scopul general, superior este comun și așa cum am indicat anterior îl reprezintă, în esență, eficientizarea procesului prin evitarea punerii pe masa instanțelor de fond a unor dosare incomplete sau insuficient instrumentate, argumentate, care generează dificultăți sau premisele tergiversării cauzelor în mod nepermis.

Nu putem finaliza scurta comparare a celor două instituții total distincte, dar care urmăresc un interes major, comun, fără a face câteva precizări privind procedura prealabilă în accepțiunea noului Cod de Procedură Civilă, care conține reglementări privind instituția procedurii prealabile, acestea făcând obiectul unor lucrări de specialitate.

Dispozițiile noului Cod de Procedură Civilă statuează: „Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată. Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.”

Noile dispoziții legale prevăd o primă etapă scrisă a procesului civil și implicit a procedurii judiciare a contenciosului administrative, astfel că cererea de chemare în judecată de contencios administrativ nu va mai fi comunicată automat pârâtului. Prin urmare procesul demarează cu înregistrarea cererii de chemare în judecată la grefa instanței.

Potrivit dispozițiilor legale dovada îndeplinirii procedurii prealabile va trebui să fie anexată cererii de chemare în judecată.

Anterior implicării pârâtului în procesul civil, legea stabilește o procedură necontradictorie în care instanța verifică condițiile de formă ale cererii, judecătorul putând anula cererea care nu îndeplinește rigorile legii, nu înainte de a-i pune în vedere reclamantului ca în termen de 10 zile să complinească lipsurile constatate.

Observăm că în această etapă completul de judecată nu verifică îndeplinirea obligației de atașare a dovezii de îndeplinire a procedurii prealabile.

Instanța, chiar dacă va lua act de faptul că lipsește dovada îndeplinirii procedurii prealabile, nu va dispune anularea cererii de chemare în judecată, deoarece momentul depunerii întâmpinării este ulterior efectuării procedurii de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, constatând că numai pârâtul poate invoca excepția lipsei acestei proceduri.

În situația în care instanță apreciază că sunt îndeplinite condițiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească cererea de chemare în judecată, asupra cărora nu mai revenim, va dispune comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, cu informarea acestuia asupra termenului legal de depunere a întâmpinării, precum și momentul de la care începe să curgă.

În momentul expirării termenului pentru depunerea întâmpinării, presupunând că aceasta nu s-a depus, judecătorul va purcede la fixarea primului termen de judecată.

În situația în care întâmpinarea a fost depusă, instanța o va comunica reclamantului în vederea formulării unui răspuns. În acest context, abia după depunerea răspunsului la întâmpinare sau expirarea termenului legal se va proceda la fixarea primului termen de judecată.

Se impune a preciza faptul că, în situația în care pârâtul nu a depus întâmpinare, sau a depus acest document fără a invoca excepția lipsei procedurii prealabile, această excepție nu va mai putea fi invocată ulterior, considerându-se îndeplinite condițiile de exercițiu ale acțiunii în contencios administrativ.

Prin urmare sancțiunea inadmisibilității, atrasă de atitudinea nediligentă a reclamantului de a parcurge o procedură prealabilă impusă de lege, poate fi invocată numai de către pârât, prin întâmpinare, ceea ce înseamnă că etapa procedurii regularizării și comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât a fost depășită. Prin urmare completul de judecată poate atrage atenția reclamantului asupra necesității depunerii dovezii de utilizare a procedurii prealabile, dar, în etapa verificării și regularizării cererii, nu poate dispune anularea cererii pentru lipsa acelei dovezi.

CAPITOLUL 5. Situații practice apărute în aplicarea dispozițiilor noului cod de rocedură civilă care reglementează verificarea și regularizarea cererii

Analizând etapa premergătoare procesului civil propriu-zis și anume etapa verificării și regularizării cererii de chemare în judecată, apreciem util, ca în finalul lucrării, să expunem o serie de spețe, de situații de fapt întâlnite în practică, care privesc modul de aplicare a dispozițiilor legale aplicabile acetui domeniu de activitate.

Astfel, în situația în care cererea de chemare în judecată este înregistrată la sediul instanței, iar completul de judecată, desemnat aleatoriu, nu procedează de îndată la verificarea criteriilor de formă așa cum stabilește cadrul legal care reglementează activitatea de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată și nici nu dispune, prin rezoluție, comunicarea acesteia către pârât în condițiile prevăzute de lege, atât reclamantul cât și pârâtul pot opta pentru utilizarea contestației privind tergiversarea procesului prin care invocând dispozițiile legale care reglementează acest instrument juridic, respectiv contestația privind tergiversarea procesului, solicită adoptarea soluțiilor legale pentru înlăturarea acestei situații, respectiv inițierea activității de verificare și regularizare a cererii sau comunicarea cererii către pârât, în sensul declanșării activităților premergătoare stabilirii primului termen de judecată.

Precizăm că, potrivit cadrului legal invocat anterior, contestația privind tergiversarea procesului se face când:

instanța a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligațiile, măsurile prevăzute de lege;

instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau pentru neîndeplinirea din oficiu, atunci cînd legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.

De asemenea în ipoteza în care instanța a comunicat reclamantului lipsurile cererii sale de chemare în judecată și după expirarea termenului de 10 zile necesar completării sau modificării cererii, nu s-a îndeplinit actul de procedură următor, deși intervalul de timp scurs după îndeplinirea termenului a fost suficient pentru luarea măsurilor ulterioare, utilizînd de asemenea contestația privind tergiversarea procesului, părțile pot cere instanței să finalizeze activitatea de verificare și regularizare a cererii sau să dispună comunicarea cererii către pârât, în sensul declanșării activităților premergătoare stabilirii primului termen de judecată.

În cuprinsul lucrării am identificat posibilitatea pârâtului de a invoca nulitatea cererii, ce-i drept într-o altă etapă a procesului. Rămâne de analizat dacă în etapa verificării și regularizării cererii de chemare în judecată, se pot recunoaște pârâtului anumite drepturi care derivă din acțiunea neconformă a reclamantului care, de regulă, este singura persoană lezată de o eventuală anulare a cererii sale, ținând cont de faptul că, până la definitivarea cauzei, pârâtul nu are nicio obligație și nu datorează nimic reclamantului.

Doar în situația ipotetică în care cererea necorespunzătoare de chemare în judecată ar crea un prejudiciu pârâtului, atunci și acesta are deschisă o cale procedurală prin care să înlăture efectele produse asupra sa.

De remarcat este faptul că, cu excepția contestației privind tergiverarea procesului, pârâtul nu dispune de alte pârghii de apărare anticipată a drepturilor sale, pentru că până la comunicarea cererii trecută prin filtrele etapei de verificare și regularizare, acesta nu exercită nici un fel de drept și nu are nicio obligație procedurală.

În conluzie, dacă instanța a comunicat reclamantului anumite lipsuri ale cererii sale de chemare în judecată și purcede la comunicarea cererii către pârât, fără ca reclamantul să completeze sau să modifice cererea sa, pârâtul poate invoca la rândul său lipsurile acțiunii, în termenul legal, prin intermediul actului de întâmpinare, ceea ce nu înseamnă că se reia etapa de verificare și regularizare. În aceste condiții sancțiunea nulității se solicită conform dreptului comun al nulității care se aplică acum în plenitudinea regulilor sale.

În practică au fost înregistrate momente diferite în care instanța necompetentă să judece cauza și-a declinat competența către instanța competentă fie înainte, fie după epuizarea etapei de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată.

Trebuie să remarcăm că etapa verificării și regularizării cererii este o etapă obligatorie. Fiind obligatorie, dacă completul primește cererea și dispune comunicarea acesteia către pârât în vedere formulării întâmpinării, nu înseamnă că s-a ocolit această etapă ci pur și simplu, în urma activității de regularizare nu au fost costatate lipsuri ale cererii, motiv pentru care procedura își poate continua cursul. Această etapă fiind obligatorie, este obligatorie și pentru instanța necompetentă. Prin urmare instanța nu va declina competența anterior parcurgerii etapei de verificare și regularizare, ci după finalizarea acestei etape.

Procedura de invocare și soluționare a excepției de necompetență este parte componentă a procesului civil propriu-zis.

Așa cum am precizat în cuprinsul lucrării, în cadrul etapei de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată nu se pot da soluții pe fond sau pe alte aspecte litigioase, iar obligația instanței de a verifica și stabili dacă este competentă să judece cauza, din orice punct de vedere, apare la primul termen de judecată la care părțile sunt citate.

Se observă că textul de lege stabilește faptul că în caz de admitere a cererii de reexaminare, revenind asupra măsurii anulării cererii, instanța care a judecat cererea de reexaminare remite cauza completului inițial învestit. Prin urmare judecătorul care a anulat cererea de chemare în judecată pentru neîndeplinirea condițiilor de formă nu devine incompatibil să soluționeze absolut nici unul dintre aspectele cauzei, nici măcar unele excepții de nulitate a cererii de chemare în judecată care ar putea fi invocate de pârât în baza acelorași lipsuri ale cererii care au fost comunicate reclamantului.

În acest context instanța sesizată cu o cerere, în raport de care necompetența sa este evidentă, vădită, va proceda la demararea activității de verificare și regularizare, chiar dacă ajungînd în faza soluționării pe fond se constată competența unei alte instanțe.

Deși există opinii diferite apreciem că, sunt foarte clare dispozițiile legale care statuează că, în cadrul etapei de verificare și regularizare, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele prevăzute de lege. Prin urmare legiuitorul a avut în vedere completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza, nu completul competent, așa cum se face vorbire în materia administrării probelor în fața instanței necompetente.

În situația în care instanța își declină competența, în etapa judecății așa cum este firesc și legal, dar fără a parcurge etapa verificării și regularizării cererii, instanța competentă, astfel învestită, nu mai poate relua acestă etapă și se vede obligată să judece pe fond o cerere care nu corspunde criteriilor stabilite de lege.

Această situție se datorează faptului că procesul are o structură bine definită care se abordează gradual, compusă din etapa de verificare și regularizare și etapa de cercetare judecătorească și dezbateri, iar desfășurarea judecății presupune parcurgea ireversibilă și finalizarea primei etape,  în sensul că procesul nu poate reveni la acestă etapă. Excepțiile de la regulă sunt limitativ prevăzute le lege.

În practică s–au întâlnit situații în care instanța a comunicat reclamantului lipsurile cereri sale de chemare în judecată, iar acesta, în interiorul termenului legal, a completat cererea în exces față de solicitarea instanței, astfel că acesta a modificat chiar acțiunea în instanță formulată inițial, procedură reglementată de dispozițiile legale care privesc modificarea cererii de chemare în judecată.

Potrivit legii, reclamantul poate să-și modifice cererea și să propună noi dovezi până la primul termen la care acesta este legal citat. Prin urmare procedura căreaia i-a dat curs reclamantul, în sensul de a completa cererea de chemare în judecată în etapa verificării și regularizării, se găsește în interiorul acestui termen, în sensul că acesta nu a fost, la acel moment, citat pentru primul termen de judecată.

Concluzia este că, de la momentul înregistrării cererii la instanță, până la primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta poate să-și modifice cererea de chemare în judecată. În acestă situație instanța are două alternative și anume aceea de a finaliza procedura inițială de verificare și regularizare, sau aceea de a purcede la ințierea unei noi produceduri pentru noua cerere de chemare în judecată, așa cum a fost ea modificată.

Instanța nu poate ignora acțiunea în instanță așa cum a fost ea reformulată. Fiind în desfășurare etapa de verificare și regularizare a cererii, subzită scopul pentru care aceasta a fost instituită și prin urmare instanța va iniția o nouă procedură de verificare și regularizare întrucât cererea inițială a fost modificată conform dispozițiilor legale care reglementează această procedură, la rîndul său în interiorul termenului legal de completare sau modificare a cererii așa cum prevede procedura de regularizare.

În caz contrar, continuând procedura inițială de regularizare, instanța fie anula cererea, aceasta nemaifiind de actualitate, fie o comunica pârâtului inducându-l în eroare cu privire la intențiile judiciare ale reclamantului, dar nu supunea procedurii noua cerere de chemare în judecată, lăsând practic fără soluție această cerere formulată cu respectarea criteriilor legale.

Inițierea unei noi proceduri de verificare și regularizare presupune ignorarea lipsurilor comunicate inițial reclamantului și reluarea activității care va fi axată pe noua cerere de chemare în judecată, cu derularea tuturor activităților care privesc această etapă, așa cum sunt ele stabilite de lege.

Această concluzie are caracter general, dar în amănunt pot apărea sau subzista elemente care conduc instanța spre o anumită soluție.

Prin urmare se vor avea în vedere lipsurile cererii comunicate inițial, în raport de modificările aduse cererii și a noilor probe solicitate. Astfel, dacă reclamantului i s-a pus în vedere să timbreze cererea, iar acesta a completat-o și a modificat-o dar fără a o timbra aceasta poate fi anulată de către instanță întrucât modul în care reclamantul și-a modificat conținutul cererii inițiale nu stinge obligația de a plăti taxele judiciare de timbru. Dar dacă prin noile probe se renunță la vechile probe nu i se poate imputa reclamantului faptul că nu mai dorește să folosească dovezile depuse inițial.

Totodată instanța poate decide anularea cererii dacă, deși s-a pus în vedere reclamantului să completeze cererea cu motivele de fapt sau de drept pe care se întemeiază cererea sa, iar reclamantul ignoră această solicitare și înțelege să cheme în judecată un nou pârât pentru aceleași pricini, dar tot fără indicarea motivelor de fapt și de drept.

Pe de altă parte dacă se solicitase reclamantului să indice datele de identificare ale pârâtului, iar reclamantul cheamă în judecată o altă persoană, acesta nu poate constitui motiv de anulare a cererii sale.

În practică se mai poate întâlni situația în care reclamatul a cărui cerere de chemare în judecată a fost anulată de instanță în etapa verificării și regularizării să solicite restituirea taxei judiciare de timbru pe care o plătise pentru analiza pe fond a acțiunii sale.

Dispozițiile legale stabilesc în principiu că se restituie jumătate sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru, când acțiunea corect timbrată a fost anulată în procedura de verificare și regularizare a cererii.

Prin urmare legea permite restituirea a jumătate taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată, doar în situația în care măsura anulării a fost dispusă pentru orice alt motiv decât incorecta timbrare a cererii. Acest lucru presupune că cererea a fost corect timbrată încă de la început, de la depunerea și înregistrarea acesteia la instanță, sau deși nu a fost corect timbrată, această problemă s-a rezolvat în termenul de 10 zile așa cum a comunicat instanța, dar au existat alte lipsuri ale cererii care au determinat completul să dispună anularea cererii.

Trebuie să precizăm că legea nu prevede restituirea taxei judiciare de timbru datorată pentru analizarea cererii de reexaminare, nici măcar în ipoteza admiterii acestei cereri de reexaminare. De asemenea nu se restituie taxele judiciare de timbru plătite pentru cereri și acțiuni anulate ca insuficient timbrate.

Revenind la speța analizată, în ipoteza în care reclamantul, deși și-a achitat obligațiile fiscale, înregistrează cererea de chemare în judecată fără a anexa dovada achitării taxei judiciare de timbru. Se constată bineînțeles încălcarea dispozițiilor legale referitoare la timbrarea cererii de chemare în judecată.

Urmare procedurii de verificare și regularizare, ținând cont de faptul că reclamantul nu a făcut proba achitării obligațiilor fiscale în termenul legal, cererea a fost anulată. În această situație taxa achitată de reclamant nu a fost utilizată.

Ținând cont de faptul că dispozițiile legale vizează taxele judiciare de timbru plătite pentru cereri și acțiuni anulate ca insuficient timbrate, nu acelea pentru care nu se plătise nimic, ar rezulta că aceste dispoziții legale nu se aplică în ipoteza discutată, urmând ca restituirea întregii taxe judiciare de timbru să se facă conform regulilor întoarcerii obligațiilor fiscale plătite dar nedatorate

CAPITOLUL 6. Concluzii și aprecieri finale

Noul Cod de Procedură Civilă a promovat reglementări și instituții noi, dar în același timp a păstrat și unele instituții tradiționale, nu neapărat în formă identică întrucât unele instituții au fost adaptate cerințelor impuse de standardele în domeniu și imperativul reformării justiției.

Statul român a dat dovadă de un puternic gest de voință prin implementarea codurilor civil și penal și de procedură civilă și penală. Acest efort uriaș nu are cum să nu genereze anumite greutăți de aplicare a noilor prevederi legale și nu are cum să nu genereze dezbateri ample de intrepretare a unor dispoziții legale care, uneori, cu cât sunt mai riguros și mai în amănunt reglementate, cu atât generează noi și noi forme de interpretare.

Chiar dacă soluțiile și dezlegările doctrinare consacrate sunt de neprețuit pentru că astfel cunoașterea dreptului devine mai ușor accesibilă, această moștenire nu trebuie să creeze dificultăți în a recepta adevărata valoare a noilor instituții.

Aplicabilitatea corectă a noilor instituții și obținerea rezultatului propus presupune identificarea elementelor principale ale fiecărei inadvertențe apărute în acest proces, necesitatea de a aborda aceste elemente dintr-o perspectivă nouă, flexibilă, paralel cu renunțarea la gândirea rigidă, astfel încât uneori să poată fi acceptate și soluții care anterior păreau de neconceput, dar care își demonstrează acum valoarea și eficiența.

Potrivit unor specialiști, primele luni de aplicare a noilor prevederi legale au relevat o aplicare extrem de rigidă, instanțele transformând procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată într-o veritabilă fază de cercetare a procesului civil cu nerespectarea principiului contradictorialității și cu exagerarea nejustificată a rolului instanței, dispunându-se foarte multe anulări a unor cereri de chemare în judecată pentru motive care au născut deseori controverse.

De aceea, în situația în care un text legal este susceptibil de două sau mai multe interpretări, apreciem că se impune interpretarea acestuia într-un mod deschis, inovator, flexibil pentru a nu se ajunge în situații în care nu numai că nu ajută, dar care pot împiedica realizarea actului de justiție.

Prin urmare este necesar ca practica judiciară să adopte o interpretare adecvată scopului pentru care a fost instituită procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată.

În încheiere reiterăm opinia potrivit căreia procedura regularizării cererii de chemare în judecată este principalul mijloc de exercitare a dreptului la judecarea cauzei în termen optim și previzibil, acest lucru fiind posibil prin instaurarea unei riguroase discipline procesuale, prin renunțarea la succesiunile de amânării care tergiversau în mod nepermis cauzele aflate pe rolul instanțelor, prin protejarea pârâtului, căruia trebuie să i se respecte dreptul de a cunoaște cu exactitate și a avea o viziune deplină asupra pretenției reclamantului, asupra modului în care acesta își justifică și își întemeiază acțiunea în justiție, respectiv să i se garanteze premisele adoptării unei conduite procesuale adecvate care să conducă asigure la rândul său restabilirea cu celeritate a legalității și a dreptății.

CAPITOLUL 7. Referințe bibliografice

1. Legea nr. 134 din 2010 privind Codul de procedură civilă cu modoficările și completările ulterioare;

2. Ordonața de Urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru;

3. Ioan Leș – Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole – ed. C.H. Beck – 2013;

4. Ion Deleanu – Noul cod de procedură civilă – ed. Universul Juridic – 2013;

5. Mihaela Tăbârcă – Drept procesual civil – ed. Universul Juridic – 2013;

6. Gheorghe Beleiu – Drept Civil Român – ed. Șansa – 1995;

7. Alexandru Paul Dimitriu – Noul Cod de procedură civilă – Note – Corelații – ed. C.H. Beck – 2012;

8. Viorel Mihai Ciobanu – Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat – ed. Universul Juridic – 2013;

9. Gheorghe Florea – Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, coordonat de V. M. Ciobanu și M. Nicolae – ed. Universul Juridic – 2013;

10. Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic și practic de procedură civilă – ed. Național – 1997;

11. Ilie Stoenescu și Savelly Zilberstein – Drept procesual civil –Editura Didactică și Pedagogică / 1983;

12. Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole – ed. Hamangiu – 2013;

13. Evelina Oprina și Ioan Gârbuleț – Tratat teoretic și practic de eecutare silită – ed. Universul Juridic – 2013;

14. Mircea Ursuța – Noul Cod de procedură civilă modificat – Universul Juridic – 2014;

15. Gabriel Lefter – Regularizarea cererii de chemare în judecată – principalul instrument de realizare a dreptului la judecarea cauzei în termen optim și previzibil. Disponibilă la adresa http://www.juridice.ro/291634/regularizarea-cererii-de-chemare-in-judecata-principalul-instrument-de-realizare-a-dreptului-la-judecarea-cauzei-in-termen-optim-si-previzibil.html.

16. Liviu-Alexandru VIOREL și Georgeana VIOREL – Noi realități procesuale în procedura de judecată. Unele modificări ale NCPC aduse prin intermediul Legii nr. 138/2014. Disponibilă la adresa http://www.juridice.ro/342383/noi-realitati-procesuale-in-procedura-de-judecata-unele-modificari-ale-ncpc-aduse-prin-intermediul-legii-nr-1382014.html.

17. Mircea Ursuta – Importanța procedurii prealabile în litigiile de contencios administrativ derulate conform Noului Cod de procedură Civilă, publicat în Revista Transilvană de Științe Administrative2(31)2012. Disponibilă la adresa https://www.google.ro/?hl=ro&gws_rd=cr&ei=PXd5Ve6cAunW7QbzuIGgDw#hl=ro&q=scopul+procedura+prealabila+in+contencios+administrativ.

18. Andreea Tabacu – Citarea și comunicarea actelor de procedură civilă. Disponibilă la adresa http://www.ujmag.ro/drept/drept-procesual-civil/citarea-si-comunicarea-actelor-de-procedura civila/rasfoire;

19. Traian Cornel Briciu – Unele aspecte de noutate în materia taxelor judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanțele judecătorești disponibil pe http://www.juridice.ro/279063/unele-aspecte-de-noutate-in-materia-taxelor-judiciare-de-timbru-pentru-cererile-introduse-la-instantele-judecatoresti.html;

20. Avocat Mirela Oprea – Cererea de chemare în judecatî în NCPC, disponibilă pe http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_33113/Cererea-de-chemare-in-judecata-in-Noul-Cod-de-Procedura-Civila-Ce-s-a-schimbat-din-15-februarie.html;

21. Vasile Bozeșan – „Limitele de apreciere în soluționarea cererii de reexaminare – art. 200 alin. 6 NCPC”. Disponibil la adresa http://www.juridice.ro/271213/limitele-de-apreciere-in-solutionarea-cererii-de-reexaminare-art-200-alin-6-ncpc.html;

1. Legea nr. 134 din 2010 privind Codul de procedură civilă cu modoficările și completările ulterioare;

2. Ordonața de Urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru;

3. Ioan Leș – Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole – ed. C.H. Beck – 2013;

4. Ion Deleanu – Noul cod de procedură civilă – ed. Universul Juridic – 2013;

5. Mihaela Tăbârcă – Drept procesual civil – ed. Universul Juridic – 2013;

6. Gheorghe Beleiu – Drept Civil Român – ed. Șansa – 1995;

7. Alexandru Paul Dimitriu – Noul Cod de procedură civilă – Note – Corelații – ed. C.H. Beck – 2012;

8. Viorel Mihai Ciobanu – Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat – ed. Universul Juridic – 2013;

9. Gheorghe Florea – Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, coordonat de V. M. Ciobanu și M. Nicolae – ed. Universul Juridic – 2013;

10. Viorel Mihai Ciobanu – Tratat teoretic și practic de procedură civilă – ed. Național – 1997;

11. Ilie Stoenescu și Savelly Zilberstein – Drept procesual civil –Editura Didactică și Pedagogică / 1983;

12. Delia Narcisa Theohari – Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole – ed. Hamangiu – 2013;

13. Evelina Oprina și Ioan Gârbuleț – Tratat teoretic și practic de eecutare silită – ed. Universul Juridic – 2013;

14. Mircea Ursuța – Noul Cod de procedură civilă modificat – Universul Juridic – 2014;