Procedura In Cauzele CU Infractori Minori
PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI
INTRODUCERE
Lucrarea de față își propune să prezinte modul în care este abordată instituția minorității pe tărâmul dreptului procesual penal român, încercând astfel să evidențieze optica intervenției juridice într-o problematică ce are în centrul ei copilul, ca ființă ce înnobilează prin însăși existența sa, un popor, certificându-i valoarea culturală și spirituală.
La nivelul fiecărei societăți, regăsim într-o proporție mai mare sau mai mică, manifestări de transgresiune a normelor care prin raportarea lor la anumite criterii pot lua forma devianței și/sau a delincvenței. Modul în care se răspunde acestor fenomene este profund influențat de gradul de dezvoltare al societății într-un anumit moment. Astfel, soluțiile de reglementare a unei justiții pentru minori, nu pot fi desprinse de realitățile sociale și de posibilitățile societății de a înfăptui anumite programe de reeducare a minorului adecvate scopului politicii penale. Dată fiind evoluția delicvenței juvenile în ultimii ani, ansamblul legislativ intern privitor la minori s-a orientat odată cu introducerea noului Cod penal și a celui de procedură penală spre instituirea unei alternative la pedeapsa penală, instituind un regim special de sancționare a minorului, alcătuit exclusiv din măsuri educative, spre deosebire de Codul penal anterior, în care era prevăzut un regim sancționator mixt, format din măsuri educative și din pedepse.
Trebuie subliniat faptul că normele juridice privind tragerea la răspundere penală a minorilor sunt caracterizate prin grija pentru reeducarea acestora, prin preocuparea de a preveni săvârșirea de fapte antisociale și de a asigura o comportare corespunzătoare a acestor categorii de persoane.
În planul dreptului penal material, se acordă o atenție deosebită minorității, menționându-se expres faptul că minorul sub 14 ani nu răspunde penal, fiind cunoscut faptul că fiecare stat își fixează în parte, dar la un nivel nu prea scăzut, ținând cont de maturitatea emoțională, mentală și intelectuală, vârsta responsabilității penale. Astfel, vârsta minimă a responsabilității penale diferă în mod larg de la stat la stat din cauza particularităților istorice și culturale, o abordare modernă fiind aceea de a considera dacă un copil poate să se ridice la componentele morale și psihologice ale responsabilității penale, adică, dacă un copil în virtutea discernământului și înțelegerii sale personale, poate fi făcut răspunzător pentru comportamentul său esențialmente antisocial.
Regimului deosebit de reglementare a minorității în cadrul normelor de drept substanțial, îi corespunde o reglementare adecvată pe plan procesual penal, datorită condiționării reciproce dintre cele două. Instituirea unor reglementări speciale aplicabile în cauzele penale cu infractori minori se înscrie în preocuparea permanentă a legiuitorului român de a asigura, pentru această categorie de persoane lipsite încă de o maturitate deplină, un plus de garanții procesuale care să-și dovedească eficiența la îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal.
În lumina reglementării Codului de procedură penală, a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și a Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătoresști, putem spune că pentru cauzele penale cu infractori minori există o procedură specială care cuprinde aspecte specifice atât în ceea ce privește urmărirea penală și judecata, cât și în ceea ce privește punerea în executare a hotărârii penale, aspecte asupra cărora ne-am aplecat cu meticulozitate.
De asemenea, la nivelul Uniunii Europene s-au impus anumite standarde referitoare la minori, standarde cuprinse în cadrul unor Tratate și Convenții menite să asigure o protecție și o garanție a respectării drepturilor minorilor recunoascute la nivel internațional, pe care majoritatea statelor europene le-au adoptat.
Astfel, după o analiză de ansamblu asupra legislației interne, cât și a celei externe se poate observa că există o abordare unitară în ceea ce privește instituția minorității, în acest sens, punându-se accentul pe asigurarea justiției sociale pentru toți copii, ca factor de prevenție, considerându-se că acesta reprezintă mai mult decât rezolvarea situațiilor negative, fiind necesară promovarea bunăstării. Ținând cont de faptul că toate statele lumii se confruntă cu delincvența juvenilă, instrumentele pe care legislațiile străine le prevăd sunt diversificate și adaptate fiecărui stat în parte, în funcție de amploarea și specificul de manifestare a fenomenului.
Pornind de la dezideratul că minorul, copilul trebuie să fie în cetate, al cetății și nu în afara ei, înainte de a-l pedepsi, să căutăm să îl înțelegem, să îl ajutăm să își descopere incertitudinile vârstei și să le depășească.
Revenind la structura de față a lucării, în vederea întreprinderii unei cercetări relevante, am utilizat o metodologie parțial descriptivă și parțial analitică. Astfel, pentru a fundamenta subiectul, am colectat o serie de informații principale disponibile pe această temă. Mai mult decât atât, am efectuat o analiză corespunzătoare a dispozițiilor legale. Metodele folosite includ studiul bibliografic de documente, precum și analiza calitativă de documente.
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND JUSTIȚIA JUVENILĂ
Secțiunea I
Considerente ale reglementărilor speciale de drept în cauzele cu infractori minori
Justiția privind infractorii minori cunoaște, în toate sistemele de drept, o evoluție dinamică, transformându-se dintr-o instituție rigidă, solemnă, impunătoare, într-o justiție mult mai apropiată de cei cărora li se adresează, mai umană și mai protectoare. Judecătorul minorilor este, în țările în care această instituție se regăsește, un magistrat care își exercită atribuțiile în alt mod decât în celelalte instanțe; el lucrează cu o echipă întreagă de specialiști (psihologi, asistenți sociali, educatori, etc.), fără robă, în ședințe care nu sunt publice, pentru a crea o atmosferă care să faciliteze comunicarea cu minorii.
În concordanță cu grija pentru ocrotirea ordinii de drept și pentru conservarea valorilor sociale de bază, legiuitorii s-au aplecat și asupra situației particulare în care se află acești infractori aflați la o vârstă fragedă. Dacă persoana adultă dispune, mai mult sau mai puțin, singur de soarta sa, își are destinul în propriile mâini, iar posibilitatea de a deveni infractor depinde, în principal de condițiile sale de viață, minorul este o persoană, de regulă, dependentă de membrii familiei sau de persoanele care îl îngrijesc, comportarea sa fiind hotărâtor influențată de educația primită din partea persoanelor de care el depinde.
Problema combaterii delicvenței juvenile a fost și continuă să fie una din cele mai complexe și mai dramatice probleme ce se pun pe planul politicii penale și a dreptului penal, având în vedere faptul că minorul face parte dintr-o categorie cu un statut special, cu drepturi și obligații distincte de ale celorlalți subiecți de drept (persoane fizice).
De multe decenii și mai ales în ultimii ani asistăm, nu numai noi dar și pretutindeni în lume, la o îngrijorătoare creștere a criminalității în rândul adolescenților și al tinerilor adulți, la o înmulțire, perfecționare și organizare a formelor de activitate infracțională juvenilă.
Furturile, tâlhăriile, violurile și în general, infracțiunile de violență, săvârșite individual sau în bandă proliferează, siguranța socială fiind grav pusă în pericol.
Cât privește dramatismul problemei, el rezultă din însăși caracteristicile delicvenței juvenile, în care se confruntă o dublă realitate: pe de o parte absența unei depline capacități de înțelegere a semnificației comportamentului antisocial, unită cu lipsa de experiență, care adesea împinge la fapte necugetate, și pe de altă parte, gravitatea deosebită a unora dintre aceste fapte, amenințarea pe care ele o crează pentru valorile sociale fundamentale; pe de o parte, necesitatea ca față de asemenea comportări de mare nocivitate societatea să se apere prin măsuri de protecție eficiente, apte să pună capăt veleităților infracționale și pe de altă parte, realitatea că asemenea măsuri sunt destinate unor persoane parțial incapabile, din cauza maturității lor psihofizice, nu numai să-și dea seama integral de caracterul socialmente nociv al faptelor săvârșite de ele, dar și de semnificația socială a reacției represive, de apărare a societății, pe care unii sunt ținuți să o respecte.
Împotriva delicvenței juvenile nu se poate lupta, se înțelege, numai prin măsuri de drept penal. Unei probleme ca acestea nu i se poate căuta numai o rezolvare juridică. Un rol major, în soluționarea ei, au și trebuie să aibă măsurile profilactice, cele educativ-preventive.
Secțiunea II
Evoluția sistemului de reglementare a normelor penale și de drept procesual penal referitoare la minori
Între minorul delincvent și majorii din aceeași categorie s-au făcut diferențieri de tratament încă de la apariția primelor legiuiri românești. Astfel, „Cartea Românească de Învățătură” a lui Vasile Lupu din 1646 și „Îndreptarea Legii” a lui Matei Basarab din 1652 cuprind prevederi referitoare la infractorul minor, prevederi potrivit cărora, copii până la 7 ani nu răspundeau penal. Băieții cu vârsta între 7 și 14 ani, iar fetele cu vârsta între 7 și 12 ani beneficiau de un sistem sancționator atenuat. Este menționată și o a treia categorie de vârstă: între 14-20 de ani pentru băieți și 12-25 de ani pentru fete, care beneficiau de o ameliorare a regimului de sancționare, fiindcă astfel de persoane, după cum se exprimă legiuitorul, „mai puțin se vor certa la toate greșelile”, cu excepția faptelor deosebit de grave.
În continuare, în Manualul lui Alexandru Donici, apărut în anul 1814, în Moldova putem observa un regres în ceea ce privește tratamentul penal aplicat minorilor care depășeau vârsta de 7 ani, acestora aplicându-li-se aceleași pedepse ca și infractorilor majori, inclusiv pedeapsa cu moartea.
Pe de altă parte, în Țara Românească, aproximativ în aceeași perioadă (1818), întră în vigoare Legiuirea lui Caragea, care cuprindea reglementări complexe în ceea ce privește regimul minorilor delincvenți. Aceasta prevedea faptul că minorul nu până la vârsta de 7 ani nu răsounde penal. Între 7 și 14 ani „se osândește după împrejurări ori la bătaie sau la închisoare în vreo mănăstire, nici mai mult de 5 ani, nici mai puțin de unu”. De asemenea, fii boierilor beneficiau de un tratament special, bătaia înlocuindu-se cu încredințarea acestora părinților sau epitropilor, lucru care oglindea, în mod evident, inegalitatea minorilor în fața legii. Pentru infracțiunile săvărșite între 14 și 20 de ani, minorii erau trimiși la închisoarea de la Snagov sau Mărgineni pe o perioadă care nu putea depăși 10 ani ca maxim, iar ca minim, 2 ani. Dacă infracțiunea era sancționată cu pedeapsa bătăii, cu bicele sau cu toiegele, minorului i se aplica a treia parte din loviturile ce se aplicau unui major.
În Condica Criminalicescă a lui Ioan Sturdza din 1826, care de altfel marcheză un pas important spre trecerea la codurile penale moderne, fiind inspirată din Codul penal austriac, limita de vârstă de la care începe răspunderea penală a minorului este de 8 ani, între 8 și 15 ani minorii putând fi pedepsiți doar dacă se dovedea că „au acționat cu pricepere”, în caz contrar aceștia fiind încredințați părinților spre supraveghere și îngrijire, părinții find răspunzători și civil pentru pagubele cauzate de copii lor minori. Aceleași reglementări erau cuprinse și în Condica Criminalistică a lui Barbu Știrbei, intrată în vigoare în 1852, în Muntenia.
Codul penal din 1864, intrat în vigoare sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza și inspirat după Codul francez de la 1810 și după Codul penal prusian de la 1851 a înlocuit ultimele două legiuiri amintite mai sus. Prevederile acestuia referitoare la minori erau cuprinse în Titlul al IV –lea, „Cauze care apără de pedeapsă sau micșore certa la toate greșelile”, cu excepția faptelor deosebit de grave.
În continuare, în Manualul lui Alexandru Donici, apărut în anul 1814, în Moldova putem observa un regres în ceea ce privește tratamentul penal aplicat minorilor care depășeau vârsta de 7 ani, acestora aplicându-li-se aceleași pedepse ca și infractorilor majori, inclusiv pedeapsa cu moartea.
Pe de altă parte, în Țara Românească, aproximativ în aceeași perioadă (1818), întră în vigoare Legiuirea lui Caragea, care cuprindea reglementări complexe în ceea ce privește regimul minorilor delincvenți. Aceasta prevedea faptul că minorul nu până la vârsta de 7 ani nu răsounde penal. Între 7 și 14 ani „se osândește după împrejurări ori la bătaie sau la închisoare în vreo mănăstire, nici mai mult de 5 ani, nici mai puțin de unu”. De asemenea, fii boierilor beneficiau de un tratament special, bătaia înlocuindu-se cu încredințarea acestora părinților sau epitropilor, lucru care oglindea, în mod evident, inegalitatea minorilor în fața legii. Pentru infracțiunile săvărșite între 14 și 20 de ani, minorii erau trimiși la închisoarea de la Snagov sau Mărgineni pe o perioadă care nu putea depăși 10 ani ca maxim, iar ca minim, 2 ani. Dacă infracțiunea era sancționată cu pedeapsa bătăii, cu bicele sau cu toiegele, minorului i se aplica a treia parte din loviturile ce se aplicau unui major.
În Condica Criminalicescă a lui Ioan Sturdza din 1826, care de altfel marcheză un pas important spre trecerea la codurile penale moderne, fiind inspirată din Codul penal austriac, limita de vârstă de la care începe răspunderea penală a minorului este de 8 ani, între 8 și 15 ani minorii putând fi pedepsiți doar dacă se dovedea că „au acționat cu pricepere”, în caz contrar aceștia fiind încredințați părinților spre supraveghere și îngrijire, părinții find răspunzători și civil pentru pagubele cauzate de copii lor minori. Aceleași reglementări erau cuprinse și în Condica Criminalistică a lui Barbu Știrbei, intrată în vigoare în 1852, în Muntenia.
Codul penal din 1864, intrat în vigoare sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza și inspirat după Codul francez de la 1810 și după Codul penal prusian de la 1851 a înlocuit ultimele două legiuiri amintite mai sus. Prevederile acestuia referitoare la minori erau cuprinse în Titlul al IV –lea, „Cauze care apără de pedeapsă sau micșorează pedeapsa”, minoritatea reprezentând atât o cauză de incapacitate penală, cât și o cauză de atenuare a pedepsei. Distingem trei perioade de vârstă a minorului din punct de vedere a legii penale:
până la vârsta de 8 ani, când minorul nu răspunea penal;
între 8 și 15 ani, crimele și delictele comise nu erau pedepsite dacă se decidea faptul că acuzatul a acționat „fără pricepere”, instituindu-se astfel o prezumție relativă a lipsei discernământului;
minorii între 8 și 15 ani care au acționat „cu pricepere” și cei între 15 și 20 de ani erau socotiți întotdeauna responsabili și răspundeau penal, minoritatea constituind însă o stare de atenuare a pedepsei.
În anul 1936 întră în vigoare un nou Cod penal, care fixează majoratul penal la vârsta de 19 ani (art. 138), stabilind totodată că, minorul sub 14 ani nu răspunde penal, iar cel cu vârsta cuprinsă între 14 și 19 ani răspunde numai dacă se dovedește că în momentul săvârșirii faptei a avut discernământ. Minorilor sub 14 ani sau celor care săvârșiseră fapta fără discernământ li se aplicau măsuri cu caracter preventiv-educativ, tutelare și de protecție (art. 140), care încetau când copilul sau adolescentul împlinea vârsta de 21 de ani (art. 142), iar contra celor pentru care exstența discernământului la momentul comiterii faptei fusese dovedită se luau măsuri de siguranță (libertatea supravegheată și educația corectivă) ori li se aplicau pedepse ca mustrarea, închisoarea corecțională sau detențiunea simplă.
Întrucât, varianta inițială a Codului prezintă anumite inadvertențe în ceea ce privește regimul penal al minorilor, prin Legea din 24 septembrie 1938, acest Cod se modifică, limita superioară de vârstă a minorității devenind cea de 18 ani. De asemenea, vârsta de la care se răspundea penal a fost coborâtă de la 14 la 12 ani.
Minorilor între 12 și 15 ani care au săvârșit fapta cu discernământ și minorilor care au depășit vârsta de 15 ani li se puteau aplica două sancțiuni de drept penal: măsuri de siguranță și pedepse. Măsurile de siguranță erau libertatea supravegheată și reeducarea morală, iar pedepsele care se puteau aplica minorului erau mustrarea, închisoarea și amenda, această din urmă pedeapsă doar condiționat de îndeplinirea anumitor cerințe (dacă minorul a împlinit vârsta de 15 ani și numai dacă avea avere sau profesie).
Dispozițiile speciale referitoare la minori au fost menținute în întregime, cu prilejul republicării, în anul 1948, a Codului penal, acestea fiind însă modificate ulterior printr-o serie de decrete. Astfel, prin Decretul nr. 351 din 20 august 1949 s-a renunțat la incriminarea faptelor de vagabontaj și cerșetorie, lucru ce a avut un impact major, având în vedere faptul că acestea erau săvârșite de către un număr considerabil de mare de minori.
În continuare, art. 474 modificat prin Decretul 198/1950, prevedea că infracțiunile săvârșite de minorii sub 15 ani împliniți, erau judecate după competența și cu procedura ordinară, de instanțele de drept comun, în afară de cazurile în care prin lege se dispunea altfel.
Noua reglementare nu mai păstra demunirea de „instanțe pentru minori”.
Prin Decretul nr. 75 care a fost adoptat la 30 august 1951 problema reedeucării unor categorii de minori a fost trecută din resortul Ministerului Prevenției Sociale în acela al Ministerului Afacerilor Interne. Art. 1 din decret prevedea următoarele: „Reeducarea minorilor în vârstă de la 11 la 16 ani, care din cauza lipsei de îngrijire se dedau la vagabontaj , cerșetorie, prostituție sau alte fapte, se face în colonii de educare pentru minori, organizate de Ministerul Afacerilor Interne”, această denumire fiind introdusă pentru prima dată în istoria instituțiilor speciale pentru minori.
Alte modificări au vizat renunțarea la aplicarea pedepsei cu moartea infractorului care nu a împlinit vârsta de 18 ani la data sâvârșirii infracțiunii, reincriminarea infracțiunilor de vagabontaj și cerșetorie, anterior abrogate, sub denumirea de „Infracțiuni de parazitism social” etc.
La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod penal, al treilea în legislația penală modernă românească.
Potrivit noii reglementări, minoritatea este una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, neconstituind infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de un minor care la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal (art. 50). Totodată, față de reglementarea anterioară, vârsta de la care începe răspunderea penală era fixată la 14 ani (potrivit art. 139 din Codul penal din 1936 limita de vârstă era fixată la 12 ani). Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, răspunde penal numai dacă se dovedește că a acționat cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, răspunde penal.
Minorii în vârstă de la 16 la 18 ani sunt considerați a avea, în mod absolut, capacitate penală. Caracterul absolut se limitează însă numai la efectele prezumției legale, pe baza căreia minorul care a împlinit 16 ani este socotit ca având răspundere penală. Acest caracter nu exclude însă pentru minor, posibilitatea de a dovedi că se găsește în vreuna din situațiile prevăzute în art. 48-49 (stări patologice sau anormale) care, constituind cauze de înlăturare a capacității penale a făptuitorului, exclud și răspunderea penală.
În ceea ce privește regimul sancționator, urma să se pună accentul mai ales pe aplicarea unor măsuri educative, pedepsele, ale căror limite erau reduse la jumătate, aplicându-se numai în cazul în care se aprecia că aceste măsuri nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorilor.
Transformările produse în viața socială, economică au determinat, odată cu trecerea timpului și necesitatea apariției unor noi reglementări în materie penală și procesual penală, fapt întâmplat la 1 februarie 2014, când au intrat în vigoare noile coduri, respectiv Codul Penal și Codul de Procedură Penală. Prevederile cuprinse în legislația în vigoare le vom analiza detaliat în paginile ce urmează.
Secțiunea III
Natura juridică și funcționalitatea procedurilor speciale în materie penală
Similar altor legislații, Codul de Procedură Penală român, concepe procedurile speciale într-o dublă accepțiune. Într-un prim înțeles, procedurile speciale sunt acelea în care procesul penal nu se desfășoară după normele comune și obișnuite, ci cuprind reguli derogatorii în ceea ce privește diferitele instituții procesuale. Acestea sunt procedurile speciale propriu-zise. În cel de-al doilea înțeles, conceptul vizează diverse proceduri judiciare care, fără a realiza sarcinile elementare ale procesului penal, rezolvă pe cale jurisdicțională anumite probleme adiacente raportului juridic procesual principal.
Având în vedere că sunt două accepțiuni, pentru desemnarea lor, în unele legislații și în nomenclatura științei dreptului procesual penal din unele țări există chiar o terminologie diferită. În legislația noastră, însă, noțiunea de procedură specială are un înțeles larg în care se cuprind ambele sensuri, nefăcându-se deosebirea în denumire.
Pentru ca derogările sau dispozițiile deosebite să formeze o procedură specială, ele trebuie să alcătuiască prin număr, conținut, sistematizare și mod de aplicare un anasamblu de norme complet justificat. Ca de exemplu, situația în care inculpatul suferă de o boală poate avea numeroase consecințe: suspendarea urmăririi sau judecății, amânarea executării pedepsei, obligativitatea efectuării unor expertize în anumite cazuri, etc. În pofida acestora, legea nu cuprinde o procedură specială aplicabilă bolnavilor care participă în cauza penală, normele privitoare la această implicație nefiind sistematizate ca atare.
Înclinația legislației moderne în genere și a reglementării române în vigoare este reducerea pe cât posibil a procedurilor speciale pentru o mai bună realizare a unității normelor procedurale. În dreptul procesual mai vechi existau un număr mai mare de proceduri speciale, pe de o parte din cauza caracterului complicat al sistemului judiciar, pe de altă parte din cauza dorinței de a crea o diversitate de proceduri în funcție de realizarea anumitor rațiuni mai înguste de politica penală. Spre ilustrare, în codul din 1936 erau prevăzute proceduri speciale în cazul magistraților și a înalților demnitari, pentru urmărirea și judecarea militarilor, pentru infracțiunile de presă și cele de audiență, pentru judecarea contumacelui, pentru recunoașterea identității celor condamnați, scapați și din nou prinși, etc.
Procedurile speciale constituie o unitate de norme particulare, care păstrează totdeauna un caracter de completare și derogare. Aceasta înseamnă, că în cazul aplicării unei proceduri speciale, toate aspectele nereglementate în mod deosebit se vor rezolva potrivit dispozițiilor comune, iar dacă o chestiune este reglementată concomitent, în mod diferit de procedura comună și cea specială, cea din urmă are prioritate.
Potrivit legislației noastre procesuale nu există un proces penal care să se desfășoare exclusiv pe baza procedurii speciale, cu înlăturarea totală a normelor obișnuite deoarece numărul normelor derogatorii din procedurile speciale este prea mic încât dreptul comun să rămână complet fără aplicație.
În consecință, procedurile speciale în primă accepțiune dată acestei noțiuni, adică procedurile speciale propriu-zise, nu sunt altceva decât forme speciale de realizare ale procesului penal, după unele dispoziții derogatorii. În cuprinsul acestor proceduri speciale se concretizează însă tot conținutul principal al procesului penal, respectiv soluționarea cauzei penale, prin rezolvarea aspectelor esențiale legate de exercitarea acțiunii penale și tragerea la răspundere penală. Asemenea proceduri speciale propriu-zise în codul actual nu sunt decât două : tragerea la răspundere a persoanei juridice și procedura în cauzele cu infractori minori.
Cu privire la a doua accepțiune sub care sunt reglementate procedurile speciale, acestea sunt proceduri judiciare în care nu se desfășoară un proces penal în scopul realizării tragerii la răspundere penală, dar se aduc la îndeplinire pe cale jurisdicțională diferite alte aspecte legate direct sau indirect de o cauză penală în curs de desfășurare sau care este deja încheiată.
În literatura de specialitate s-a specificat că uneori dispozițiile care desemnează proceduri speciale privesc activități procesuale din faza de după executare, astfel, este posibil, ca printr-o procedură specială să se rezolve diferite cereri solicitate de un subiect îndreptățit în urma soluționării cauzei și uneori a executării hotărârii (de exemplu, introducerea unei cereri de reabilitare).
Procedurile speciale reprezintă, așadar, un complex de norme de drept procesual penal, care instituie, pentru anumite cauze penale, o desfășurare a procesului penal parțial diferită de procedura obișnuită, literatura de specialitate clasificându-le în proceduri speciale propriu-zise și proceduri speciale auxiliare. Urmărirea și judecarea unor infracțiuni flagrante face parte, alături de procedura în cauzele cu infractori minori și cea privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, din procedurile speciale propriu-zise.
Principala deosebire dintre acestea și procedurile speciale auxiliare, constă tocmai în aceea că în cadrul lor sunt rezolvate aspecte privind tragerea la răspundere penală a celor care săvârsesc infracțiuni și lămurirea problemelor legate de existența raportului juridic procesual principal, pe când procedurile auxiliare nu realizează sarcinile fundamentale ale procesului penal, ci rezolvă pe cale jurisdicțională anumite probleme legate de desfășurarea cauzelor penale. Prin urmare, în cazul procedurilor speciale auxiliare, nu se va desfășura un proces penal în scopul tragerii la răspundere penală, ci se vor înfăptui diferite sarcini, legate, direct sau indirect, de o cauză penală în curs de desfășurare sau care a fost deja instrumentată.
În literatura de specialitate s-a specificat că, uneori, dispozițiile care desemnează proceduri speciale privesc activități procesuale din faza de după executare, astfel, este posibil, ca printr-o procedură specială să se rezolve diferite cereri solicitate de un subiect îndreptățit în urma soluționării cauzei și uneori a executării hotărârii (spre exemplu, formularea unei reparații decurgând dintr-o arestare pe nedrept sau introducerea unei cereri de reabilitare judecătorească).
Procedurile speciale de acest fel, reglementate de Codul de procedură penală sunt: procedura dării în urmărire (art. 521-526), procedura reabilitării (art. 527-537), dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară (art. 538-542), procedura în caz de dispariție a dosarelor judiciare și înscrisurile judiciare (art. 543-549).
CAPITOLUL II
ASPECTE CRIMINOLOGICE ȘI PSIHOLOGICE PRIVIND DELINCVENȚA JUVENILĂ
Fenomenul delincvenței juvenile este larg dezbătut, antrenând cercetători din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigație interdisciplinară.
Secțiunea I
Etiologia delincvenței juvenile
Delincvența reprezintă o formă de devianță socială negativă, definită adesea și prin termenii de criminalitate și infracționalitate. În ceea ce privește termenul de delincvență juvenilă, în literatura de specialitate există mai multe opinii. Conform legislației, minorul delincvent este o persoană cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, care a comis o crimă sau o acțiune pasibilă de pedeapsă.
Definirea delicvenței juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidențierea caracteristicilor specifice delincventului minor. Astfel s-a ajuns la conturarea unui „profil psihologic” al acestuia: înclinația către agresivitate, fie latentă, fie manifestată, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate; instabilitatea emoțională generată de carențe educaționale și, în ultimă instanță, de fragilitatea eului; inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-l suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viață și muncă; duplicitatea conduitei, manifestată în discordanța dintre două planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim în care se pregătește infracțiunea și celălalt, nivelul comportamental de relație cu societatea, prin care își trădează de cele mai multe ori infracțiunea; dezechilibrul exprimat prin patimi, vicii etc.
Principalii factori care contribuie la delincvența juvenilă sunt: lipsa de repere, lipsa de comunicare, lipsa de respect pentru principiile etice și morale și de evidențiere a unor modele adecvate în cadrul familiei, din cauza absenței frecvente a părinților, problemele psihopatologice asociate cu abuzul fizic și sexual din partea unor persoane din anturaj, netransmiterea de către sistemele educaționale a valorilor etice și sociale, precum și sărăcia, șomajul, excluderea socială și rasismul; întrucât alți factori semnificativi sunt tendința pronunțată spre mimetism pe care o au tinerii în procesul de formare a personalității acestora, tulburările de personalitate asociate cu consumul de alcool și droguri și prezentarea de către mijloacele de informare în masă și de paginile de internet a unor modele de violență absurdă, excesivă și nejustificată.
Cunoașterea factorilor implicați în determinarea comportamentului deviant, nu are numai o importanță teoretică, ci și una de utilitate practică, materializată în dorința de a găsi soluții adecvate, eficiente, care să prevină și să diminueze, pe cât posibil, pericolul comiterii unor fapte penale.
Secțiunea II
Coraportul aspectelor criminologice, psihologice și sociologice ale personalității infractorului minor
Identificarea factorilor sociali, culturali, economici și individuali care structurează configurația delicvenței sub raportul enunțurilor explicative vizează cauzele și condițiile de apariție ale comportamentului delincvent.
2.1 Aspecte criminologice
Criminologia are ca principală preocupare cercetarea cauzelor criminalității, din acest punct de vedere, criminologia fiind definită ca știința crimei sau studiul științific al fenomenului criminal.
Printre primele definiții date criminologiei, foarte des citată este cea a sociologului francez Emile Durkheim, care descrie această știință ca o știință a crimei: „constatăm existența unui anumit număr de acte ce prezintă toate acel caracter exetrior, care le face ca odată comise să determine din partea societății o reacție particulară pe care o numim pedeapsă. Facem din aceste acte o grupă „suis generis” căreia îi impunem o rubrică comună: numim crimă orice act pedepsit și facem din crimă astfel definită obiectul unei științe speciale, criminologia.”
Ca știință, criminologia abordează prioritar problemele stării, dinamicii și mai ales, ale cauzalității criminalității ca fenomen socio-uman, precum și problemele apărării valorilor ocrotite de legea penală.
În abordarea problemei delincvenței în general, inclusiv a celei juvenile, datele oferite în cadrul cercetărilor criminologice sunt folosite de știința dreptului penal, precum și de știința dreptului procesual penal, pentru conceperea unui mecanism de organizare și desfășurare a luptei împotriva acestui fenomen.
Minorul reprezintă o realitate specifică, o perosonalitate în formare, delicvența juvenilă fiind înainte de toate o problemă de comportament social, dar în același timp și o problemă de personalitate, comportamentul fiind expresia unei personalități.
2.2 Aspecte psihologice și sociologice
Teoriile psihologice despre delict au asociat delicvența cu anumite tipuri de personalitate. Delincvența apare din perspectiva psihologică, ca un produs al personalității individului, ea incluzând acele comportamente care violează normele juridice, întrucât indivizii nu dispun de capacitatea de a le respecta și de a li se supune.
Psihologia copilului studiază legile dezvoltării psihice a copilului și adolescentului, particularitățile psihologice de viață ale copiilor și adolescenților, de la naștere la maturitate, precum și particularitățile lor psihologice individuale.
În ceea ce îl privește pe minor, trebuie avut în vedere faptul că, acesta nu prezintă o dezvoltare biologică a personalității și un anumit nivel psiho-fiziologică, specifice adulților. Din aceste motive s-a fixat de legiuitor o limită a răspunderii penale.
Așa cum s-a putut constata, delincvenții minori prezintă un tablou comportamental specific, care constă, de fapt, în obiectivarea unei structuri de personalitate dizarmonice, neechilibrate, cu o serie de componente serios afectate, cum sunt cele motivațional-afective; atitudinal-relaționale, volitiv-caracteriale. Imaturitatea afectivă și socială, rezistența scăzută la frustrare, valoarea crescândă a agresivității și ostilității sunt trăsături care completează profilul psihocomportamental al delincvenților minori.
O evaluare a naturii delictului trebuie să aibă în vedere și latura sociologică, căci ceea ce înseamnă delict implică instituțiile sociale ale unei societăți. Unul dintre scpectele cele mai importante, asupra căruia insistă gândirea sociologică, îl reprezintă interconexiunile dintre conformismul și devianța în contexte sociale diferite. Societățile moderne conțin multe subculturi diferite, iar comportamentul care se conformează normelor unei anumite subculturi poate fi socotit deviant în afara ei. Spre exemplu, poate exista o puternică presiune asupra unui membru al unei bande de adolescenți, de a-și dovedi valoarea furând o mașină, în plus, în societate există ample divergențe de avere și putere care influențează masiv oportunitățile accesibile diferitelor grupuri. Nu este surprinzător faptul că, furtul și tâlhăria sunt săvârșite în special de către persoanele din segmentele sărace ale populației; frauda și evaziunea fiscală sunt prin definiție limitate la persoanele aflate în posturi bine remunerate.
Conform D. Banciu (1992), delincvența este considerată o problemă socială deoarece ea include o discrepanță semnificativă între sistemele de referință valorice și normative ale societății și așteptările indivizilor. Generând consecințe negative, directe sau indirecte, asupra structurii și stabilității grupurilor sociale, delincvența conduce la creșterea tensiunilor sociale și a nesiguranței între indivizi.
Dat fiind caracterul multideterminant al delincvenței juvenile, activitatea profilactică sau preventivă presupune luarea unor măsuri de intervenție din partea factorilor sociali și social-educaționali care să înlăture cauzele și condițiile ce duc la adoptarea unor conduite delincvente.
CAPITOLUL III
ASPECTE DE DREPT SUBSTANȚIAL PRIVIND TRAGEREA LA RĂSPUNDERE PENALĂ A MINORILOR
Minorul este persoana fizică ce nu a împlinit vârsta de 18 ani. Chiar dacă acesta se căsătorește înainte de împlinirea vârstei de 18 ani și dobândește capacitate deplină de exercițiu sub aspect civil, acest lucru nu atrage aplicarea în materie penală, a regimului sancționator prevăzut de legea penală pentru majori.
Calitatea de subiect activ al infracțiunii presupune atât aptitudinea biopsihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, cât și capacitatea de a-și stăpâni și dirija în mod conștient actele de conduită, în raport cu acele cerințe.
Pentru a opera tragerea la răspundere a legii penale, făptuitorul trebuie să își fi dat seama de acțiunile sau inacțiunile sale și să fi putut fi stăpân pe ele. Anterior vârstei de 14 ani, capacitatea minorului de a înțelege și de a voi, de a-și da seama de caracterul socialmente periculos și de a-și manifesta conștient voința, este exclusă.
Potrivit Noului Cod penal regimul răspunderii penale a minorului este identic cu cel reglementat în art. 99 din vechiul Cod, vârsta răspunderii penale fiind stabilită la 14 ani. Lipsa discernământului, anterior vârstei de 14 ani, în materie penală, constituie o prezumție absolută, juris et de jure, proba contrarie nefiind permisă, între 14 – 16 ani minorul răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ (prezumție relativă de lipsă a discernământului) și între 16-18 ani minorul răspunde penal (prezumție relativă de existență a discernământului, asemănător făptuitorului major). Existența discernământului are relevanță egală pentru dreptul penal, cât și cel procesual penal. Rezultă că minorul cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani va fi sancționat penal doar dacă se va dovedi că a acționat cu discernământ printr-o expertiză medico-legală psihiatrică, iar în cazul minorului care la data săvârșirii faptei avea vârsta cuprinsă între 16 – 18 ani, legea instituind o prezumție relativă, discernământul nu trebuie probat.
Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani la data săvârșirii infracțiunii răspund penal.
În cazul în care se constată lipsa discernământului minorului, dacă acesta nu a împlinit vârsta de 16 ani, se va stabili existența cauzei de neimputabilitate (minoritatea făptuitorului – art. 27 NCP), iar dacă a împlinit vârsta de 16 ani, iresponsabilitatea (art. 28 NCP).
În cazul infracțiunilor continue, continuate sau de obicei, nu va fi avută în vedere în conținutul unității de infracțiune activitatea infracțională anterioară vârstei de 14 ani, respectiv 16 ani, în cazul săvârșirii faptei fără discernământ, deoarece nu are relevanță penală. În schimb, dacă aceste infracțiuni s-au consumat înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, epuizându-se după acest moment, întregii unități infracționale i se va aplica regimul majorilor.
În cazul infracțiunilor progresive, nu se va reține răspunderea penală dacă la data săvârșirii faptei, minorul nu avea capacitate penală, chiar dacă urmarea mai gravă se produce după ce minorul a atins vârsta de la care începe să răspundă penal. Dacă infracțiunea progresivă s-a consumat înainte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, epuizându-se după acest moment, va fi aplicat regimul răspunderii penale a minorilor.
Minoritatea, potrivit noului Cod penal este o cauză de neimputabilitate care înlătură caracterul penal al faptei. De asemenea, iresponsabilitatea intră în aceeași sferă, în sensul că nu poate fi imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.
În ceea ce privește sistemul sancționator al minorilor, caracterul penal al pedepselor a fost înlăturat, putând fi aplicate doar măsuri educative neprivative de libertate sau privative de libertate în funcție de circumstanțele săvârșirii faptei, însă ne vom apleca în detaliu asupra acestora în capitolele ce urmează.
Sistemul sancționator pentru infracțiunile săvârșite de minori cu vârsta între 14 și 18 ani a fost complet restructurat de NCP, singurele sancțiuni penale ce pot fi aplicate fiind măsurile educative, chiar dacă, pe parcursul procesului penal, infractorul a devenit major. Așadar, persoanei care a comis infracțiuni în minorat și care răspunde penal i se poate aplica fie o măsură educativă neprivativă de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică), fie o măsură educativă privativă de libertate (internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenție). Prin urmare, infractorului care a comis infracțiuni în perioada în care avea vârsta cuprinsă între 14-18 ani nu-i va mai putea fi aplicată nicio categorie de pedepse (principale, accesorii sau complementare), chiar dacă la data pronunțării a devenit major. Astfel, NCP a renunțat la sistemul „penal” al justiției pentru minori, caracterizat prin opțiunea, în materia sancționării, între pedepse și măsuri educative, adoptând sistemul „nepenal”, în care sancțiunile ce pot fi aplicate minorilor se cantonează doar în sfera măsurilor educative. NCP plasează centrul de greutate al sistemului sancționator pe prevenirea comiterii de noi infracțiuni, prin reintegrarea socială a minorilor care au comis o infracțiune.
Dispozițiile art. 115 din NCP stabilesc măsurile educative ce pot fi luate față de minorii care săvârșesc infracțiuni. Alegerea măsurii se face potrivit criteriilor de la art. 114 din NCP, dar și a criteriilor generale de individualizare. Acest articol stabilește cu titlu de principiu că față de minorul care la data săvârșirii faptei avea vârsta cuprinsă între 14-18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. În schimb, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, instanța are posibilitatea ca, în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, evaluată potrivit criteriilor generale prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) – g) NCP, să dispună față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani o măsură educativă privativă de libertate, în următoarele două cazuri:
Dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;
În acest caz este reglementată o formă a „recidivei”minorului care poate îndreptăți aplicarea unei măsuri educative privative de libertate față de stăruința infracțională și lipsa de efecte a măsurii educative anterior dispuse.
În ceea ce privește infracțiunea anterioară, nu contează forma de vinovăție cu care aceasta a fost comisă și nici pedeapsa prevăzută de lege, dar nu trebuie să se fi reținut existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, iar instanța trebuie să fi dispus prin hotărâre definitivă aplicarea unei măsuri educative privative sau neprivative de libertate.
Având în vedere noua infracțiune, aceasta poate fi comisă după executarea măsurii educative anterioare, ori pe durata executării măsurii educative anterioare neavând importanță forma de vinovăție cu care a fost comisă. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea nou comisă poate să fie amenda sau amenda alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 7 ani ori numai pedeapsa închisorii de până la 7 ani. Dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea nou comisă este închisoarea de 7 ani sau mai mare, va fi incident cazul prevăzut la lit. b).
Atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
În acest caz, se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea fapt consumat, prezentând nicio relevanță forma de vinovăție cu care minorul a comis infracțiunea și nici dacă acestuia i-a mai fost aplicată anterior vreo măsură educativă (privativă sau neprivativă de libertate).
Măsurile educative nu constituie antecedente penale, nu atrag ulterior interdicții, incapacități ori decăderi pentru persoanele minore condamnate și nu sunt avute în vedere la stabilirea stării de recidivă.
Art. 115 NCP enumeră măsurile neprivative și privative de libertate (pe care le vom dezvolta ulterior):
Măsurile educative neprivative de libertate sunt:
stagiul de formare civică;
supravegherea;
consemnarea la sfârșit de săptămână;
asistarea zilnică.
Măsurile educative privative de libertate sunt:
internarea într-un centru educativ;
internarea într-un centru de detenție.
CAPITOLUL IV
URMĂRIREA PENALĂ ȘI JUDECATA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI
Secțiunea I
Urmărirea penală în cauzele cu minori
Pentru desfășurarea procesului penal conform procedurii speciale privind cauzele cu infractori minori este necesară îndeplinirea unui ansamblu de acte succesive și complexe care sunt efectuate de organe, precum și de subiecții procesuali, în diferitele faze ale procesului. Minoritatea suspectului sau a inculpatului, noul Cod de procedură penală înlocuiește termenul de învinuit cu cel de „suspect”, presupune desfășurarea activității procesuale într-o compunere deosebită, în faza de judecată, iar în unele etape ale activității procesuale, prezența anumitor subiecți procesuali, așa cum am arătat mai sus.
Pentru a fi în prezența regulilor speciale din art. 504 – 520 Noul Cod de Procedură Penală, trebuie îndeplinite două condiții:
Suspectul sau inculpatul trebuie să fie un infractor minor, potrivit accepțiunii legii civile, persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani;
În momentul sesizării instanței, minoritatea infractorului trebuie să existe, indiferent dacă acesta pe parcursul procesului penal implinește vârsta de 18 ani (art. 507 alin 2).
Per a contrario, dacă înainte de sesizarea instanței, minorul împlinește vârsta de 18 ani i se va aplica procedura obișnuită raportată la vârsta făptuitorului de la data săvârșirii infracțiunii.
Revenind la desfășurarea activității, chiar dacă suntem în prezența unei proceduri speciale, procesul penal în cazul infractorilor minori parcurge fazele și etapele obișnuite de desfășurare, cu anumite completări și derogări.
1.1 Persoanele care urmează a fi citate în cursul urmăririi penale
O primă dispoziție derogatorie prevede că în faza de urmărire penală a unei cauze având drept suspect sau inculpat un minor ce nu a împlinit vârsta de 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a acestuia, organul de urmărire penală îi citează pe părinții acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea căreia se află temporar minorul, pecum și direcția generală de asistență socială și protecție a copilului din localitatea unde se desfășoară audierea (art. 505 alin. 1 NCPP).
Textul este imperativ, rezultând astfel obligația organelor judiciare de a cita aceste persoane la orice ascultare sau confruntare a minorului, absența acestora însă, neputând împiedica efectuarea actelor. Obligația nu subzistă însă, în cazul altor acte de procedură.
Se impune ca citarea să nu fie una formală; pentru a fi eficientă, este necesar ca organul de urmărire penală să se asigure că persoana respectivă a fost înștiințată pentru a putea participa la audiere, în caz contrar dispoziția ar fi inutilă.
În privința minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani, aceste dispoziții nu mai sunt imperative, organul de urmărire penală va proceda la citarea persoanelor menționate numai dacă va considera necesar.
În vechea reglementare, în situația copiilor cu vârsta între 14-16 ani, normele juridice indicau posibilitatea organului de urmărire penală de a cita la fiecare ascultare a minorului învinuit sau inculpat, pe delegatul autorității tutelare, pe părinți, iar când era cazul pe tutore, curator, sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul, aflându-ne astfel în fața unei dispoziții supletive.
Rațiunea modificărilor constă în faptul că unele dificultăți ce pot apărea pe parcursul activității de ascultare a minorului, dificultăți cauzate vârstei fragede a acestuia, emotivității excesive sau o înclinare exagerată de denaturare a realității, pot fi eventual înlăturate în prezența unor persoane apropiate care cunoscând îndeaproape trăsăturile morale și intelectuale ale minorului îl pot îndemna să adopte o atitudine de sinceritate.
Se constată de asemenea, că spre deosebire de vechea reglementare, în locul Serviciului de probațiune de la domiciliul minorului, organul de urmărire penală citează Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului din localitatea unde se desfășoară audierea, modificare reclamată de necesitatea de a acționa cu celeritate la solicitarea procurorului și, dacă este cazul, de a asigura prezența unui reprezentant la audierea minorului ori la luarea unor măsuri cu privire la acesta, dacă situația sa reclamă o asemenea măsură.
1.2 Citarea minorului în cursul urmăririi penale
Dispozițiile art. 257 alin. 6 și 8 NCPP prevăd faptul că, în cursul urmăririi penale și al judecății, citarea suspectului sau inculpatului minor cu vârsta mai mucă de 16 ani se face prin citație scrisă, în plic închis, prin intermediul părinților sau al tutorelui, cu excepția cazului când acest lucru nu este posibil.
Cu privire la celelalte moduri de citare, prin notă telefonică sau telegrafică ori prin intermediul poștei electronice, acestea sunt permise însă, conform dispozițiilor evocate în paragraful anterior, în cazul acestora, se va lua legătura cu părinții sau tutorele minorului, iar nu cu minorul personal.
Referitor la locul citării, minorul cu vârsta mai mică de 16 ani se va cita la adresa unde locuiește, iar în situația în care acesta locuiește la o adresă distinctă de cea a părinților sau tutorelui, se va proceda la citarea persoanelor pevăzute la art. 505 alin. 1 NCPP, la adresa unde acestea locuiesc, urmând ca minorul să fie citat printr-o citație distinctă la adresa unde locuiește.
Sunt aplicabile în cursul urmăririi penale, ca și în cazul inculpaților majori, dispozițiile art. 265 NCPP referitoare la aducerea cu mandat de aducere a suspectului sau inculpatului.
1.3 Asistența juridică a minorului în cursul urmăririi penale
Atât în cazul urmăririi penale, cât și în cazul judecății, păstrând linia reglementării anterioare, asistența juridică a minorului este obligatorie, potrivit art. 90 alin 1 lit. a) NCPP.
Neerespectarea acestor dispoziții atrage nulitatea absolută, conform art. 281 alin 1 lit f) NCPP, aceasta putând fi invocată în orice stare a procesului, însă numai dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății. Dacă însă, încălcarea dispozițiilor privind asistența juridică obligatorie a avut loc în cursul urmăririi penale ori al procedurii de cameră preliminară, ea trebuie invocată, și în cazul minorilor, până la încheierea procedurii în camera preliminară, conform art. 281 alin 4 lit a) NCPP.
1.4 Referatul de evaluare în cursul urmăririi penale
Noul cod de procedură penală evidențiază caracterul facultativ al referatului de evaluare în cursul urmăririi penale, organele de poliție sau procurorul, putând solicita, în cauzele cu inculpați nimori, atunci când consideră necesar, efectuarea unui referat de evaluare de către serviciul de probațiune în a cărei circumscripție teritorială își are locuința minorul care să cuprindă datele prevăzute de art. 34 alin 1 și 2 din Legea nr. 252/2013 privind organizarea și funcționarea sistemului de probațiune.
Aspectele avute în vedere pentru înlăturarea dispozițiilor privind efectuarea referatului de evaluare în mod obligatoriu în cursul urmăririi penale au fost acelea că, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor, iar referatul de evaluare nu este considerat o probă. Un argument în plus în contextul actual ar fi acela că, în noua reglementare, unul din scopurile principale ale referatului de evaluare este formularea de propuneri privind măsurile educative cele mai potrivite, astfel de propuneri neavând utilitate în cursul urmăririi penale.
Dacă analizăm textul de lege cu atenție, observăm faptul că acesta face referire la inculpați minori, de unde putem deduce că referatul de evaluare ar putea fi efectuat numai după punerea în mișcare a acțiunii penale, însă nicio dispoziție legală nu interzice ca organul de urmărire penală să dispună efectuarea acestuia și în cazul în care s-a dispus începerea umăririi penale, însă nu s-a pus în mișcare acțiunea penală.
Dovedirea utilității efectuării referatului de evaluare în cursul urmării penale poate fi reprezentată de faptul că acesta îi oferă procurorului date despre minor, date care ar putea accentua hotărârea procurorului de a renunța la urmărirea penală, dacă se impune.
De asemenea, în cazul efectuării unei expertize medio-legale psihiatrice suspectului sau inculpatului care nu a împlinit vârsta de 16 ani, expertiză obligatorie conform art. 113 alin. 2 NCP și art. 184 alin 1 NCPP, acest referat ar fi deosebit de util.
1.5 Efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice în cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani
În cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, pentru stabilirea discernământului acestora, dispozițiile art. 113 alin. 2 NCP, precum și dispozițiile art. 184 alin. 1 NCPP stabilesc obiligativitatea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice.
La fel ca în cazul suspecților și inculpaților majori, expertiza presupune consimțământul minorului, exprimat în scris în fața organului judiciar, în prezența ocrtotitorului legal, precum și a unui avocat ales sau din oficiu, în caz de refuz existând posibilitatea emiterii unui mandat de aducere de către judecătorul de drepturi și libertăți sau internarea nevoluntară, conform art. 184 NCPP, dacă pentru efectuarea expertizei este necesară internarea într-o instituție sanitară de specialitate.
Organul de urmărire penală dispune efectuarea expertizei, stabilind un termen pentru prezentarea minorului la comisia de evaluare. În caz de neprezentare ori de refuz al efectuării expertizei, organul de cercetare sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de aducere pentru prezentarea la comisia de efectuare a expertizei psihiatrice.
Dacă măsura internării este necesară, internarea nevoluntarăpoate fi dispusă prin încheiere de judecătorul de drepturi și libertăți, la propunerea procurorului, pentru o durată de cel mult 30 de zile.
În condițiile în care actualul text nu mai cuprinde dispoziții relative referitoare la obligativitatea anchetei sociale, necesară pentru întocmirea raportului de expertiză medico-legală psihiatrică și care avea în vedere strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o avea în mod obișnuit, la starea fizică și mentală a acestuia, la antecedentele sale, la împrejurările în care a fost crescut și în care a trăit, la modul în care părinții,tutorele sau persoana în grija căreia se află își îndeplinesc îndatoririle lor față de acesta, este posibil ca, în această situație să se impună efectuarea referatului de evaluare.
1.6 Renunțare la urmărirea penală în cazul infractorilor minori
Potrivit art. 318 alin 1 și 2 NCPP, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în raport de conținutul faptei, de modul și mijloacele de săvârșire, de urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvîrșirea infracțiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.
Când autorul faptei este cunoscut, la apreciera interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.
Astfel, nu există nicio dispoziție legală care să interzică procurorului să dispună renunțarea la urmărirea penală, cum este cazul acordul de recunoaștere a vinovăției, cu privire la care noul Cod de procedură penală precizează expres că nu poate fi încheiat de minori.
Analizând normele procesuale penale, renunțarea la urmărirea penală este posibilă și în cazul minorilor, însă nu toate dispozițiile art. 318 NCPP sunt aplicabile acestora.
Conform art. 318 alin 3 NCPP, procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:
să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
să ceară public scuze părții vătămate;
să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
să frecventeze un program de consiliere.
Coroborat cu dispozițiile din Codul penal referitoare la răspunderea penală a minorului, respectiv art. 121 NCP care face vorbire de obligațiile ce pot fi impuse minorilor odată cu luarea unei măsuri educative neprivative de libertate, se constată că obligațiile prevătute la art 318 alin 3 lit. a), b) și d) NCPP sunt compatibile cu regimul răspunderii penale a minorului, în timp ce obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității nu este aplicabilă în cazul minorilor, „indiferent de vârsta pe care suspectul sau inculpatul ce a comis fapta în timpul minorității o are la data emiterii ordonanței de renunțare la urmărirea penală.”
Secțiunea II
Judecarea infractorilor minori
Ansamblul de reguli speciale instituite de Codul de Procedură Penală pentru cauzele cu infractori minori conține unele derogări si completări de la dispozițiile comune din cod. Așa cum vom vedea, se vor aplica dispozițiile obișnuite fiecărei faze în parte a procesului penal cu completările si derogările instituite special acestor cauze, în cuprinsul articolelor 504-520 NCPP.
Această împletire procesuală a dispozițiilor obișnuite cu regulile din partea specială este exprimată în art. 504 NCPP „Urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în prezentul capitol și în secțiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părții generale.”
2.1 Compunerea instanței
Cu referire exactă la tema secțiunii, art. 507 alin. 1 NCPP ne lămurește cu privire la aceasta: ”Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competență obișnuite de către judecători anume desemnați potrivit legii.”
Rezultă în acest caz, că cercetarea unei cauze în care suspectul sau inculpatul este minor, necesită ca organul competent să dețină anumite noțiuni cu privire la psihologia minorului, cum ar fi un tact și o înțelegere deosebită, în sensul că pe lângă elementele obișnuite ce se impun a fi cunoscute de organul judiciar competent, acesta are obligația observării cât mai exacte, pe parcursul procesului penal, a condițiilor sociale și familiale în care minorul a crescut și s-a dezvoltat. Acest surplus de aptitudini, indispensabil organului competent să judece cauza favorizează crearea unui climat propice pentru obținerea scopului pedepsei, adică redarea infractorilor minori societății, refăcuți din punct de vedere social și moral.
În faza de judecată, competentă a soluționa cauza penală este instanța de judecată. Neexistând vreo dispoziție derogatorie, constituirea completului de judecată urmează regulile generale. În schimb, în ceea ce privește compunerea instanței, Codul de Procedură Penală stabilește unele dispoziții derogatorii de la procedura obișnuită, în sensul că așa cum am discutat mai sus, vor intra în compunerea instanței judecători care au o pregătire deosebită, necesitând un excedent de calități pentru a putea observa și înțelege starea morală și dezvoltarea psihica a minorului.
Nerespectarea acestei dispoziții atrage nulitatea absolută, sancțiune prevăzută de art. 281 alin. 1 lit. a) NCPP și care poate fi invocată în orice stare a procesului, dacă încălcarea dispozițiilor privind compunerea instanței a avut loc în cursul judecății.
Prevederile privind compunerea completului de judecată în cauzele cu minori trebuie interpretate sistematic, împreună cu dispozițiile cuprinse în Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Astfel, potrivit legii, în cadrul tribunalelor și curților de apel funcționează, printre altele, și secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze cu minori și familie. De asemena, în cadrul judecătoriilor, se vor organiza secții sau complete specializate pentru minori și familie.
2.2 Obligativitatea efectuării referatului de evaluare, dacă nu a fost efectuat în cursul urmăririi penale
După cum am precizat în secțiunea anteioară, în ceea ce privește efectuarea referatului de evaluare a minorului, Noul Cod de Procedură Penală nu prevede obligativitatea organelor de urmărire penală de a solicita efectuarea acestuia. Organele de urmărire penală vor solicita efectuarea referatului de evaluare doar când vor aprecia ca fiind necesar, însă atunci când se solicită, acesta se efectuează de către serviciul de probațiune în a cărei circumscripție se află domiciliul minorului.
În schimb, instanța de judecată are obligația să dispună în toate cauzele cu inculpați minori efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune. Instanța este absolvită de îndeplinirea acestei obligații, doar în situația în care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în cursul urmăririi penale, caz în care solicitarea unui nou referat de evaluare este facultativă.
Obligativitatea efectuării referatului de evaluare subzistă și în caul în care făptuitorul a împlinit vârsta de 18 ani înainte de sesizarea instanței sau chiar înainte de a se fi început urmărirea penalăîmpotriva sa, întrucât dispozițiile art. 506 NCPP nu fac distincție între diferite categorii de inculpațidupă cum aceștia au împlinit vârsta de 18 ani în cursul judecății sau înainte de momentul sesizării instanței. Pe de altă parte, și în privința acestora instanța poate dispune luarea unei măsuri educative, astfel că referatul este necesar în vederea propunerii de către consilierul de probațiune a măsurii educative adecvate minorului.
2.3 Persoanele chemate la judecarea minorilor
În noua reglementare procesual penală se prevede citarea în faza de judecată și a altor persoane decât părțile implicate în cauza cu infractori minori, în sensul că se vor cita Serviciul de probațiune, părinții minorului sau după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul (art. 508 alin 1 NCPP). Totodată, este eliminată posibilitatea chemării la judecarea cauzei a altor persoane a căror prezență este considerată necesară de către instanță, în afară de cele expres prevăzute la alin 1. Aceste persoane au dreptul și, totodată, îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri și să prezinte propuneri în privința măsurilor ce ar urma să fie luate. Neprezentarea lor nu împiedică judecarea cauzei, dacă au fost legal citate (art. 508 NCPP.).
Spre deosebire de urmărirea penală, citarea acestor persoane este obligatorie indiferent de vârsta minorului la data săvârșirii faptei ori la data judecății, cu excepția situației în care inculpatul împlinise vârsta de 18 ani la data sesizării, iar judecata are loc potrivit procedurii obișnuite. În această din urmă situație, părinții, tutorele sau, după caz, curatorul ori persoana în îngrijirea și supravegherea căreia se află temporar minorul trebuie citați în calitate de părți responsabile civilmente, numai dacă în cauză există constituire de parte civilă și persoanele menționate întrunesc condițiile pentru a avea o astfel de calitate.
2.4 Citarea și participarea inculpatului minor la judecată
Dispozițiile generale privind citarea se aplică și în cazul minorilor.
Conform art. 257 alin 6 NCPP, citarea minorului cu vârsta mai mică de 16 ani se face prin citație scrisă, în plic închis, prin intermediul părinților sau al tutorelui, cu excepția cazului când acest lucru nu este posibil.
Având în vedere faptul că nu se face nicio precizare expresă cu privire la calitatea procesuală a minorului, dispoziția este aplicabilă atât minorilor inculpate, cât și părții vătămate ori civile sau martorilor care nu au îndeplinit vârsta de 16 ani la data emiterii citației.
Per a contrario, rezultă că minorul care a împlinit 16 ani va fi citat în modalitatea obișnuită, regula fiind citația scrisă; citarea se poate face prin notă telefonică, telerafică ori poștă electronica sau orice fel de mesagerie electronică, dacă organul judiciar are mijloacele tehnice de a face dovada că citația a fost primită.
Regulile privind prezența minorului la judecată sunt aceleași ca și în cazul majorilor.
Astfel, judecata cauzei are loc în prezența inculpatului, iar prin excepție, dacă acesta este dipărut, se sustrage de la judecată ori și-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoștința organelor judiciare, judecata poate avea loc în lipsa lui.
2.5 Ședința nepublică și judecata de urgență
Cauzele cu inculpați minori se judecă de urgență și cu precădere, în ședință nepublică, caracterul nepublic al ședinței fiind menținut și în noul Cod de procedură penală.
Urgența se traduce prin stabilirea unor termene scurte, ce permit judecarea cu celeritatea a cauzei. De asemenea, cauzele cu minori se judecă cu precădere, acestea având întâietate în ședința de judecată, față de alte cause, așa cum se prevede și în situația cauzelor cu arestați.
Se face, de asemenea, o mențiune expresă privind ascultarea minorului de către instanță: minorul va fi ascultat o singură dată, reascultarea sa fiind admisă de judecător doar în cazuri temeinic justificate, conform art. 509 alin. 5. Această dispoziție, nouă în reglementarea procedurii speciale, reflectă propunerile și concluziile rezultate în urma consultării specialiștilor, din care a reieșit că în general, condițiile de audiere a minorilor, chiar și la instanțele specializate, sunt impropii unei audieri care să evite consecințele și impactul negativ asupra minorului ce ar rezulta din audiere.
Având în vedere mențiunile din acest material, legiuitorul a ajuns la concluzia că este în interesul minorului ca acesta să fie audiat o singură dată, în cursul judecății, dispoziția nefiind însă valabilă în cursul urmăririi penale, deoarece textul face referire doar la judecător, nu și la procuror.
Minorii fiind o categorie de inculpați protejați, când au vârsta mai mică de 16 ani sunt îndepărtați din ședința de judecată, dacă instanța consideră că administrarea anumitor probe poate avea o influență negativă asupra lor. Având în vedere protecția minorilor și de asemenea a părinților lor, și aceștia din urmă vor putea fi îndepărtați de către instanță când va considera necesar, aducându-le la cunoștință, la rechemarea în sală, actele esențiale efectuate în lipsa lor.
2.6 Prticiparea procurorului la judecată
Potrivit noului Cod de procedură penală, art. 363 nu face nicio trimitere expresă la cauzele cu infractori minori, cu privire la participarea obilgatorie a procurorului, în schimb se menționează obligativitatea acestuia de a participa la judecarea tuturor cauzelor.
De asemenea, s-a menținut obligația procurorului de a exercita rol activ, în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale, acesta dispunând de multiple mijloace, cum ar fi formularea de cereri, excepții, propuneri, libertatea de a pune concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, exercitarea căilor de atac, în condițiile legii.
Judecarea cauzei în lipsa participării procurorului este sancționată cu nulitatea absolută, conform art. 281 alin 1 lit. d) NCPP, putând fi invocată în orice stare a procesului; fiind un caz de nulitate absolută, dacă se invocă în calea de atac a apelului, instanța de apel va dispune trimiterea spre rejudecare, potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) NCPP.
2.7 Asistența juridică
Asistența juridică obligatorie în cazul inculpaților minori constituie o garanție esențială pentru asigurarea dreptului la apărare, care subzistă pe tot parcursul procesului penal.
Având în vedere faptul că persoana fizică, aflată în stare de minoritate, din cauza vârstei, dezvoltării sale intelectuale și morale incomplete și a lipsei de experiență, este insuficient dezvoltată sub aspect psihofizic, neputându-se apăra în mod corespunzător, legea penală a instituit obligativitatea asistenței juridice.
În dezvoltarea acestei norme juridice, art. 91 prevede, ca și garanție a respectării dreptului la apărare că, atunci când asistența juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipsește nejustificat, nu asigură substituirea și refuză să efectueze apărarea, deși a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil și înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se despre aceasta mențiune într-un proces-verbal sau în încheierea de ședință.
Încălcarea dispozițiilor privind asistența juridică obligatorie este sancționată cu nulitatea absolută, potrivit art. 281 alin. 1 lit f) NCPP, aceasta putând fi invocată în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății. Dacă însă încălcarea a avut loc în cursul urmăririi penale ori al procedurii de cameră preliminară, ea trebuie invocată până la încheierea procedurii în camera preliminară, conform art. 281 alin. 4 lit. a) NCPP.
2.8 Inculpații minori cu inculpații majori
Legiuitorul a prevăzut și acea situație în care în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, unii majori iar alții minori, deci susceptibili de aplicarea procedurii speciale cu privire la infractorii minori. În acest fel, ori de câte ori va fi posibil se va dispune disjungerea. Dar în practică există situații în care disjungerea nu este posibilă, în acest caz instanța judecă atât pe minori cât și pe majori în compunerea specială; dispozițiile speciale se aplică inculpaților minori din aceste cauze.
Art. 510 NCPP arată că, atunci când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori, și nu este posibilă disjungerea, judecata se va face potrivit regulilor de competență obișnuite de către judecători anume desemnați potrivit legii. În aceste situații, cu privire la inculpații minori din aceste cauze, se aplică dispozițiile referitoare la procedura în cauzele cu infractori minori.
Se pune problema dacă în cauzele în care sunt și inculpați majori se aplică dispozițiile art. 352 NCPP cu privire la publicitatea ședinței de judecată sau cele de la art. 509 alin. 2 NCPP. Coroborând cele două texte rezultă că se aplică prevederile art. 352, respectând drepturile procesuale ale inculpaților majori, iar atunci când instanța consideră necesar poate aplica dispozițiile art. 509 alin 2, declarând ședința secretă pentru tot cursul sau pentru o parte a judecării cauzei.
2.9 Dispoziții privind apelul în cauzele cu inculpați minori
Dacă la data sesizării instanței de fond, deci la data înregistrării rechizitoriului la instanță, în vederea parcurgerii procedurii camerei preliminare, inculpatul nu împlinise vârsta de 18 ani, sunt aplicabile dispozițiile special privind minorii, chiar dacă pe parcursul judecății, inclusiv în apel, inculpatul a împlinit 18 ani.
Conform art. 520 NCPP, dispozițiile referitoare la judecata în primă instanță în cauzele privitoare la infracțiuni săvârșite de minori se aplică în mod corespunzător și la judecata în apel.
Ședința în apel nu este publică, considerațiile avute în vedere la judecata în fond fiind aceleași.
De asemenea, și la judecata în apel se citează persoanele prevăzute la art. 508 alin. 1 NCPP, iar compunerea instanței este aceea prevăzută de art. 507 alin 1 din același cod.
Conform art. 415 alin. 2 teza a II – a NCPP, ca și în codul anterior, inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.
CAPITOLUL V
PUNEREA ÎN EXECUTARE A SANCȚIUNILOR APLICATE MINORILOR
Secțiunea I
Sanțiuni aplicabile minorului și individualizarea acestora
Modul în care a fost soluționată chestiunea vârstei la care se răspunde penal a influențat regimul sancționator al minorilor.
Minorii, aflându-se într-un proces de evoluție și de dezvoltare personală nefinalizat încă, nu pot, și nici nu trebuie să primească același tratament sancționator aplicabil adulților. Doctrina Noii apărări sociale a determinat o nouă filosofie în domeniul sancțiunilor, conform căreia, măsurile nu sunt dispuse împotriva minorului, ci în interesul său. În cazul minorilor au prioritate educația și resocializarea.
Noua filosofie a fost reflectată și de documentele internaționale referitoare la sancțiunile ce pot fi aplicate minorilor, și anume Regulile de la Tokyo, reguli europene referitoare la sancțiuni și măsuri aplicate în comunitate.
Obiectivul fundamental al Regulilor de la Tokyo este acela de a oferi un ansamblu de principii de bază pentru promovarea, în țările membre ONU, a măsurilor neprivative de libertate, precum și a garanțiilor care trebuie respectate la punerea lor în aplicare.
Regulile de la Tokyo oferă o listă de măsuri care se pot dispune de către instanță, dar regulile europene referitoare la sancțiuni și măsuri aplicate în comunitate nu includ un catalog al măsurilor care se pot dispune. Regulile cuprind un set de exigențe minime pe care trebuie să le respecte statele membre ale Consiliului Europei. Măsurile pleacă de la nevoia diversificării sancțiunilor și de la neajunsurile pe care le prezintă închisoarea, atât ca mijloc de evitare a comiterii din nou de infracțiuni, cât și sub raportul costului ridicat pe care îl presupune.
Modul de reacție a statului față de delicvența juvenilă se poate baza pe protecția minorului sau pe educarea acestuia.
Protecția minorului presupune că statul își asumă autoritatea familială și, sprijinându-se pe nevoia reeducării, creează un sistem de tratament penal în cadrul căruia minorul este separat de mediu său prin internarea sa într-un centru educativ sau cenru de detenție.
Educarea minorului își propune menținerea acestuia în mediul său socio-familial și stimularea creșterii și educării lui astfel încât să se evite contactul cu mediul închis.
În acord cu noua abordare a proiectului Codului penal, potrivit căreia față de minorul care a săvârșit o infracțiune nu se pot lua decât măsuri educative neprivative de libertate sau măsuri educative privative de libertate, s-au regândit procedurile de punere în executare a acestor măsuri față de minor și punerea lor în executare numai după rămânerea definitivă a hotărârii.
Rezultă din cele de mai sus, că pedepsele prevăzute minorilor nu mai au acel caracter penal, sistemul sancționator pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității fiind totalmente restructurat. Mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ nu mai există, făcându-se o clasificare între măsurile educative neprivative de libertate și măsurile educative privative de libertate.
Secțiunea II
Măsuri educative neprivative de libertate
Art. 115 alin. 1 pct. 1 NCP enumeră măsurile educative neprivative de libertate în ordinea crescătoare a gravității lor după cum urmează:
Stagiul de formare civică;
Supravegherea;
Consemnarea la sfârșit de săptămână;
Asistarea zilnică.
Noul Cod de procedură penală lasă la latitudinea instanței de judecată stabilirea în concret a conținutului măsurilor educative neprivative de libertate, în sensul că modalitățile concrete de executare a acestora urmează a fi stabilite ținând seama de vârsta, personalitatea, starea de sănătate, situația familială și socială a minorului.
Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate, pe durata executării acestora asigurându-se menținerea și întărirea legăturilor minorului cu familia și comunitatea, dezvoltarea liberă a personalității minorului, precum și implicarea acestuia în programele derulate, în scopul formării sale în spirit de responsabilitate și respect pentru drepturile și libertățile celorlalți.
Minorului aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate i se asigură, potrivit principiului interesului superior al copilului, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituție, convențiile internaționale la care România este parte și de legislația specială, în măsura în care exercitarea acestora nu este incompatibilă cu natura și conținutul măsurii.
Organizarea, supravegherea și controlul executării măsurilor educative neprivative de libertate se desfășoară sub coordonarea serviciului de probațiune, acesta putând încredința supravegherea executării măsurilor educative neprivative de libertate prevăzute de Codul Penal unor instituții din comunitate abilitate.
Potrivit art. 511 NCPP după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a luat față de minor o măsură educativă neprivativă de libertate, judecătorul delegat cu executarea fixează un termen, dispunând aducerea minorului și citarea reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului serviciului de probațiune pentru punerea în executare a măsurii luate și a persoanelor desemnate cu supravegherea acestuia. Împreună cu citația, serviciului de probațiune i se comunică și o copie de pe hotărârea instanței. În cadrul întâlnirii, judecătorul delegat îi prezintă minorului și persoanei desemnate cu supravegherea acestuia scopul și conținutul sancțiunii aplicate, precum și consecințele nerespectării acesteia.
Grațierea nu are efecte asupra măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere.
2.1 Stagiul de formare civică
Este măsura educativă neprivativă de libertate constând în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni stabilit de instanță, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.
Legea prevede doar limita maximă de timp pentru care se poate dispune măsura, nu și o durată minimă a acesteia, prin urmare, instanța poate stabili orice perioadă de timp pentru stagiul de formare civică, de la o zi la 4 luni.
Cursurile de formare civică se elaborează în baza programei-cadru aprobate prin ordin comun al ministrului justiției și al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului, care se publică în Monitorul Oficial al României.
Consilierul de probațiune sau, după caz, persoana desemnată de acesta din cadrul instituției organizează și efectuează demersurile necesare în vederea participării și supraveghează minorul pe durata stagiului de formare civică.
Includerea minorului într-un curs de formare civică se efectuează în cel mult 60 de zile de la punerea în executare a hotărârii.
Stagiul de formare civică este organizat sub forma unor sesiuni continue sau periodice, derulate pe durata a cel mult 4 luni, și include unul sau mai multe module cu caracter teoretic sau aplicativ, adaptate vârstei și personalității minorilor incluși în respectivul stagiu și ținând seama, pe cât posibil, de natura infracțiunii comise. În desfășurarea stagiului stabilit de instanță, se va avea în vedere un număr de 8 ore de formare civică lunar, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului.
Consilierul de probațiune din cadrul serviciului de probațiune în a cărui circumscripție locuiește minorul care trebuie să frecventeze cursul de formare civică decide, pe baza evaluării inițiale a minorului, instituția din comunitate în care urmează să aibă loc acesta, comunicând acestei instituții copie de pe dispozitivul hotărârii, precum și decizia sa.
Instituția din comunitate sau serviciul de probațiune, după caz, adaptează conținutul concret al stagiului, potrivit programei-cadru, în funcție de particularitățile minorului, cu aprobarea consilierul de probațiune.
Desfășurarea cursului de formare civică se realizează de un reprezentant al instituției din comunitate stabilită prin decizia consilierului de probațiune.
În cazul în care minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de desfășurare ale stagiului de formare civică sau obligațiile impuse conform art. 121 NCP, instanța va putea:
Să prelungească durata de efectuare a stagiului de formare civică, până la durata maximă de 4 luni;
Să înlocuiască stagiul de formare civică cu o altă măsură neprivativă de libertate mai severă;
Dacă nici după măsurile arătate anterior, minorul nu-și respectă obligațiile, atunci instanța va înlocui măsura cu cea a internării într-un centru educativ.
În cazul în care minorul săvârșește două sau mai multe fapte concurente de mică gravitate, judecate împreună, pentru care instanța consideră că este suficientă aplicarea acestei măsuri educative, va aplica o singură măsură educativă a stagiului de formare civică cu privire la toate faptele.
Atunci când în cadrul pluralității de infracțiuni se regăsește și o faptă săvârșită după împlinirea vârstei de 18 ani, instanța va aplica regulile prevăzute de art. 129 alin. 2 NCP. În cazul în care măsura stagiului de formare civică a fost dispusă pentru o infracțiune judecată definitiv, iar în cadrul termenului de executare a măsurii, minorul este judecat pentru o altă infracțiune concurentă sau săvârșește o nouă infracțiune înainte de majorat, instanța va putea să aplica regulile prevăyute la art. 123 al. 3 NCP.
2.2 Supravegherea
Este acea măsură educativă neprivativă de libertate constând în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.
Supravegherea și îndrumarea minorului în executarea măsurii educative a supravegherii se realizează de către părinții minorului, cei care l-au adoptat sau tutore. Dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța dispune încredințarea supravegherii minorului, pe același interval de timp, unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate a minorului, la cererea acesteia.
Controlul executării măsurii educative a supravegherii și controlul îndeplinirii atribuțiilor de către persoane care exercită supravegherea se realizează de către consilierul de probațiune, așadar nu intră în competența serviciului de probațiune stabilirea programului zilnic al minorului, acesta monitorizând doar modalitatea în care minorul își respectă programul zilnic. Supravegherea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic presupun verificarea modului în care acesta își respectă obligațiile care deccurg din statutul său familial, școlar sau profesional.
Exercitarea supravegherii începe în cel mult 30 de zile de la momentul prezentării minorului și a persoanei desemnate cu supravegherea în fața judecătorului delegat cu executarea.
În cazul în care minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de desfășurare a supravegherii sau obligațiile impuse conform art. 121 NCP, instanța va putea:
Să prelungească durata de supraveghere, până la durata maximă de 6 luni;
Să înlocuiască măsura supravegherii cu o altă măsura educativă neprivativă de libertate mai severă;
Iar dacă minorul nu respectă nici măsurile enumerate mai sus, se va aplica măsura internării într-un centru educativ (art. 123 alin. 2 NCP).
În ceea ce privește săvârșirea unor fapte concurente (art. 129 alin. 1 NCP), în cazul pluralității de infracțiuni regăsindu-se o infracțiune comisă după împlinirea vârstei de 18 ani (art. 129 alin. 2 NCP) și atunci când minorul după măsura supravegherii săvârșește o nouă infracțiune (art. 123 alin. 3 NCP) se vor aplica regulile pe care le-am specificat și la măsura stagiului de formare civică.
2.3 Consemnarea la sfârșit de săptămână
Este măsura educativă neprivativă de libertate constând în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.
Potrivit art. 20 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod penal, pedeapsa amenzii executabilă, aplicată pentru infracțiuni comise în timpul minorității în baza vechiului Cod Penal și neexecutată în tot sau în parte până la intrarea în vigoare a NCP se înlocuiește cu măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână, ținând seama și de partea care a fost executată din amendă.
Această măsură are ca obiectiv evitarea contactului minorului cu anumite persoane sau a prezenței acestuia în anumite locuri care să-l predispună pe minor la manifestarea unui comportament infracțional.
Interdicția de a părăsi locuința operează începând cu ora 0.00 a zilei de sâmbătă și până la ora 24.00 a zilei de duminică, inclusiv pentru minorii care, potrivit cultelor religioase din care fac parte, au alte zile de repaus decât sâmbăta și duminica.
Măsura educativă se execută pe durata unor sfârșituri de săptămână consecutive, afară de cazul în care instanța sau judecătorul delegat cu executarea, la propunerea consilierului de probațiune, a dispus altfel, de regulă, sub supravegherea persoanei majore cu care locuiește minorul ori a altei persoane majore desemnate de instanța de judecată. În cazul în care persoana majoră în supravegherea căreia se află executarea măsurii nu este desemnată prin hotărârea instanței sau persoana desemnată de instanță nu mai poate exercita supravegherea, judecătorul delegat cu consultarea consilierului de probațiune desemnează persoana ce urmează să exercite supravegherea.
Controlul executării măsurii educative a consemnării la sfârșit de săptămână și controlul îndeplinirii atribuțiilor de către persoana care exercită supravegherea se realizează de către consilierul de probațiune sau, după caz, persoana desemnată de acesta din cadrul unei instituții din comunitate.
Persoana desemnată cu controlul executării și supravegherii executării măsurii are dreptul de a efectua vizite programate sau inopinate la locuința minorului, în zilele în care acesta trebuie să se afle în acel spațiu potrivit hotărârii instanței. Nerespectarea acestei obligații atrage aplicarea dispozițiilor art. 123 NCP referitoare la prelungirea sau înlocuirea măsurilor neprivative de libertate.
Consemnarea la sfârșit de săptămână se pune în executare în termen de cel mult 15 zile de la momentul prezentării minorului și a persoanei desemnate cu supravegherea în fața judecătorului delegat cu executarea.
În cazul în care minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de desfășurare a măsurii sau obligațiile impuse conform art. 121 NCP, instanța va putea:
Să prelungească durata măsurii consemnării până la durata maximă de 12 săptămâni;
Să o înlocuiască cu o altă măsură neprivativă de libertate mai severă;
Iar dacă nu le respectă nici pe cele enumerate mai sus, se va aplica măsura internării într-un centru educativ (art. 123 alin. 2 NCP).
Prevederile art. 129 alin. 1 și 2, precum și cele de la art. 123 alin. 3 NCP se vor aplica în mod corespunzător celorlalte măsuri.
2.4 Asistarea zilnică
Este acea măsură educativă neprivativă de libertate constând în obligația minorului de a respecta pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului.
Supravegherea executării măsurii educative a asistării zilnice se realizează de consilierul de probațiune sau, după caz, de persoana desemnată prin decizia acestuia din cadrul unei instituții din comunitate.
Trebuie observată diferența dintre măsura educativă a supravegherii, unde programul zilnic al minorului este stabilit de acesta, singur sau impreună cu părinții, cei care l-au adoptat sau tutorele, și măsura educativă a asistării zilnice, unde se prevede că programul zilnic al minorului, pe care este obligat să-l respecte, este stabilit de către serviciul de probațiune de comun acord cu părinții, tutore sau altă persoană în grija căreia se află minorul, cu consultarea acestuia. În caz de dezacord, programul se stabilște de judecătorul delegat cu executarea, prin încheiere motivată, după audierea celor interesați. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.
Interdicțiile care pot fi impuse minorului în cadrul programului său zilnic de către serviciul de probațiune nu trebuie să aibă conținutul vreuneia dintre obligațiile de „a nu face”, potivit art. 121 alin. 1 NCP, deoarece acestea pot fi impuse numai de instanța de judecată.
Programul are în vedere dezvoltarea armonioasă a personalității minorului, prin implicarea acestuia în activități ce presupun relaționare socială, organizarea modului de petrecere a timpului liber și valorificarea aptitudinilor sale.
Stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 30 de zile de la momentul prezentării minorului în fața judecătorului delegat cu executarea, iar asistarea zilnică începe cel mai târziu în 5 zile de la stabilirea programului.
În cazul în care măsura asistării zilnice a înlocuit o măsura educativă privativă de libertate, stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 15 zile de la punerea în libertate a minorului.
În cazul în care minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de desfășurare a măsurii sau obligațiile impuse conform art. 121 NCP, instanța va putea:
Să prelungească durata de executare până la durata maximă de 6 luni;
Să înlocuiască măsura educativă a asistării zilnice cu internarea într-un centru educativ (art. 123 al. 1 NCP).
De asemenea, dispozițiile de la art 123 al. 3, respectiv art. 129 al. 1 și 2 NCP se vor aplica în mod corespunzător.
Pe lângă oricare dintre măsurile educative neprivative de libertate enumerate mai sus, instanța poate impune minorului să execute una sau mai multe obligații dintre cele prevăzute limitativ la art. 121 al. 1 NCP:
1. Obligații de „a face”:
Să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;
Să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;
Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
2. Obligații de „a nu face”:
Să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță;
Să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale, ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
Să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie al acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii oricu alte persoane stabilite de instanță.
Secțiunea III
Măsuri educative privative de libertate
Art. 115 alin. 1 pct. 2 NCP enumeră măsurile educative privative de libertate în ordinea crescătoare a gravității lor:
Internarea într-un centru educativ;
Internarea într-un centru de detenție.
Durata executării măsurii educative privative de libertate se socotește din ziua în care infractorul a început executarea hotărârii definitive de condamnare. Perioada în care infractorul, în cursul executării măsurii educative privative de libertate, se află bolnav în spital intră în durata executării, în afară de cazul în care și- provocat în mod intenționat boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării măsurii educative privative de libertate.
Potrivit art. 127 NCP raportat la art. 72 alin. 1 NCP, perioada în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei măsurii educative privative de libertate pronunțate.
Când, la data pronunțării hotărârii prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate, infractorul a împlinit vârsta de 18 ani, instanța, ținând seama de posibilitățile sale de îndreptare, de vârsta acestuia, precum și de celelalte criterii generale prevăzute la art. 74 alin. 1 NCP, poate dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar.
3.1 Internarea într-un centru educativ
Este măsura educativă privativă de libertate ce constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor (centru educativ), unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională, porivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială.
Această măsură a internării într-un centru educativ se poate dispune atunci când, în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, evaluată potrivit criteriilor generale prevăzute de art. 74 alin. 1 lit. a)-g) NCP, instanța apreciază că se impune privarea de libertate a infractorului care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani și care a mai săvârșit o infracțiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat ori a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare sau detențiunea pe viață.
Se dispune pe o perioadă determinată, cuprinsă între 1 și 3 ani, ce va fi stabilită în funcție de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 al. 1 NCP, executându-se fie înainte, fie după împlinirea vârstei de 18 ani, în funcție de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Punerea în executare a internării într-un centru educativ se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre organului de poliție de la locul unde se află minorul, după rămânerea definitivă a hotărârii, acesta putând lua măsuri în ceea ce privește punerea în executare a măsurii educative.
Dacă în perioada internăriii într-un centru educativ, minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța dispune una din următoarele soluții:
Menținerea măsurii internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul de 3 ani prevăzut de lege;
Înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenție.
În cazul în care, minorul, cât timp a fost internat în centrul educativ, a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:
Înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni;
Pentru a se putea înlocui măsura internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, minorul trebuie să fi executat cel puțin jumătate din durata internării într-un centru educativ și să nu fi împlinit vârsta de 18 ani la data pronunțării hotărârii rămase definitive.
În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni, respectiv a unui concurs de infracțiuni, de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, inatnța căreia îi revine competența să judece noua infracțiune săvârșită de minor revine asupra înlocuirii, fiind o măsură obligatorie, nu una facultativă, va dipune una din următoarele soluții:
Executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege;
Internarea într-un centru de detenție.
Noul Cod Penal nu mai folosește instituția revocării în această ipoteză, ci pe cea a revenirii, care de fapt are aceeași logică de funcționare ca și revocarea.
Liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Rezultă că liberarea dintr-un centru educativ nu poate fi dispusă înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. Potrivit art. 180 din Legea nr. 254/2013, consiliul educativ, cu participarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la centrul educativ, în calitate de președinte, și a unui consilier de probațiune din cadrul serviciului de probațiune de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia se află centrul, stabilește, în prezența acestuia, dacă minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese în vederea reintegrării sociale și formulează propunerea de liberare din centrul educativ.
În cazul săvârșirii după liberare a unei noi infracțiuni, respectiv a unui concurs de infracțiuni până la împlinirea duratei măsurii internării, vor fi incidente dispozițiile art. 129 al. 2 lit. b)-d) NCP, ce reglementează pluralitatea de infracțiuni, atunci când una dintre infracțiuni este comisă în timpul minorității, iar cealaltă după împlinirea vârstei de 18 ani.
Odată cu înlocuirea internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice sau odată cu dispunerea liberării din centrul educativ, instanța trebuie să impună respectarea uneia sau mai multora din obligațiile prevăzute la art. 121 al. 1 NCP.
Instanța poate dispune schimbarea regimului de executare dacă persoana, care a împlinit vârsta de 18 ani, în timpul executării măsurii internării are un comportament prin care influențează în mod negativ celelalte persoane internate, fiind tranferată într-un peniteciar. Nu se va dispune schimbarea regimului de executare dacă persoana este încă minoră, dar totuși prin această schimbare nu trebuie să se înțeleagă schimbarea naturii juridice a măsurii, ci doar schimbarea locului unde se va executa aceasta.
3.2 Internarea într-un centru de detenție
Este acea măsură educativă privativă de libertate ce se manifestă prin internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.
Această măsură se dispune atunci când, în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, evaluată potrivit criteriilor generale prevăzute de art. 74 al. 1 lit. a)-g) NCP, instanța consideră că se impune privarea de libertate a infractorului care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani și care a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat, ori a comis o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare sau detențiunea pe viață.
Se dispune pe o perioadă determinată, cuprinsă între 2 și 5 ani, dacă pentru infracțiunea comisă legea prevede pedeapsa închisorii mai mică de 20 de ani, respectiv între 5 și 15 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
Măsura internării într-un centru de detenție se va aplica fie înainte, fie după împlinirea vârstei de 18 ani, în funcție de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării minorului într-un centru de detenție, judecătorul delegat va emite și ordinul de interzicere a minorului să părăsească țara.
Regimurile de executare a măsurii educative a internării într-un centru de detenție sunt bazate pe sistemele progresiv și represiv, persoanele internate trecând dintr-un regim în altul, în condițiile prevăzute de lege. Legea prevede următoarele regimuri de executare a măsurii internării într-un centru de detenție:
Regimul închis;
Se aplică persoanei internate pentru o perioadă mai mare de 3 ani. Persoanele internate care execută măsura educativă în regim închis sunt cazate, de regulă, în comun, desfășoară activități de instruire școlară și formare profesională, de asistență psihologică și asistență socială specifică și prestează muncă în grupuri, în interiorul centrului, sub supraveghere, iar în exteriorul centrului, sub pază și supraveghere continuă, cu aprobarea directorului centrului.
Regimul deschis.
Se aplică persoanei pentru o perioadă mai mică de 3 ani. Persoanele internate care execută măsura educativă în regim deschis sunt cazate în comun, în spațiile stabilite prin regulamentul de ordine interioară se pot deplasa neînsoțite, desfășoară activități de instruire școlară și formare profesională, de asistență psihologică și asistență socială specifică și presteză muncă în spații din interiorul centrului care rămân deschise pe timpul zilei, iar în afara centrului, cu aprobarea directorului fiind însoțite de persoanl al centrului.
Dacă în timpul executării măsurii, minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța va dispune prelungirea măsurii internării, fără a depăși maximul prevăzut la art. 125 alin. 2 NCP.
În ceea ce privește înlocuirea internării într-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice sau cu liberarea din acesta, dispozițiile prevăzut la art. 179-180 din Legea nr. 254/2013 sunt aplicabile, de asemenea și obligațiile prevăzute la art. 121 alin. 1 NCP pe care instanța trebuie să le impună în cazul înlocuirii internării ori liberării. Referitor la schimbarea regimului de executare, acesta se realizează în același mod ca la internarea într-un centru educativ, în sensul că instanța va dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar dacă minorul influențează negativ (art. 182 al. 2 din Legea nr. 254/2013) celelalte persoane internate (art. 518 NCPP).
De asemenea, art. 519 prevede posibilitatea amânării sau a întreruperii executării măsurilor privative de libertate. Cazurile se poate dispune amânarea sau întreruperea sunt următoarele:
dacă în urma unei expertize medico-legale se constată faptul că persoana internată suferă de o boală ce nu poate fi tratată în cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor și face imposibilă executarea imediată a măsurii educative a internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenție, iar instanța constată, pe baza probelor, că specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu aigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și apreciază că amânarea și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică;
când o persoană internată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea măsurii educative se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
În cazul în care se admite amânarea sau intreruperea executării măsurii internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenție, instanța este obligată să impună respectarea cumulativă a anumitor obligații, cum ar fi: să nu dețină, să nu folosească, să nu poarte nicio categorie de arme, să nu își schimbe locuința fără informarea prealabilă a instanței care a dispus amânarea etc.
CONCLUZII
Întregul demers inițiat în cadrul lucrării de față a prezentat cursul unei proceduri speciale, o procedură care derogă de la procedura de drept comun a procesului penal, pentru a putea asigura un plus de garanții procesuale unei categorii de persoane, care necesită o atenție specială.
Privind retrospectiva întregului demers legislativ al minorului, începând cu drepturile și protecția copilului și până în momentul de față, România se aliniază standardelor internaționale, acționând cu responsabilitate și în cunoștință de cauză, un exemplu în acest sens fiind înlocuirea măsurilor represive care nu făceau altceva decât să accentueze procesele de dezechilibru psihic al copiilor, cu măsuri educative, urmând a fi redați societății ca elemente apte de a se adapta normal în cadrul ei.
O măsură educativ-curativă benefică pentru această categorie de vârstă, ar fi reînființarea tribunalelor pentru minori delincvenți (existente în România la 1 ianuarie 1937), având ca scop, antrenarea unor specialiști, care să își îndrepte toată atenția asupra acestei categorii de infractori.
Până la realizarea unor construcții juridice speciale copilului, statul român trece în momentul de față la aplicarea unor politici de anvergură în acest segment, consolidând și extrinzând sistemul de probațiune prin serviciile de reintegrare socială a infractorilor și supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate (R.S.S.) cât și aprobând și punând în practică Standardele minime obligatorii privind centrul de pregătire și sprijinire a reintegrării sau integrării copilului în familie (H. G. 2/iunie 2004).
Faptul că infractorul minor poate fi pedepsit și fără a fi privat de libertate, reprezintă o nouă modalitate de a respecta un drept, de a crea o alternativă la o sancțiune severă dată.
Un loc important în acest cadru juridic în care se desfășoară reeducarea minorului delincvent în țara noastră, îl constituie reintegrarea acestor minori, sub toate aspectele (personal, școlar și cultural), reintegrare ce face parte din triada responsabilităților sociale pe care comunitatea o are față de minorul aflat în momentul decizional al dezvoltării personalității sale, marcată și de o neîmplinire, ce îi poate aduce atingere.
Dar, până a ajunge la momentul dureros pentru unii minori, al reintegrării, comunitatea trebuie să se reconsidere ca un partener viabil și interesat de a identifica dar și valorifica modalități și mijloace prin care să constituie punctul de referință, apriorii dezvoltării sale complexe, codificând și decodificând atitudini. Important este faptul că adolescentul sau preadolescentul are nevoie în legătura lor cu comunitatea, de a se raporta la elementele componentei unei structuri sociale viitoare, trecând anterior prin fazele socializării și integrării, ca puncte de identitate comportamental-atitudinale.
Reevaluând, putem afirma faptul că reintegrarea este reversul integrării, apărută într-o conjunctură în care: familia, școala și comunitatea „și-au jucat prost rolurile educaționale și de adaptabilitate” încercând apoi a remodela concepte, atitudini și comportamente.
O să închei, redându-vă un scurt mesaj al unui copil, care a parcurs toate etapele unei proceduri speciale, încadrate în litera legii, etape pe care le-am descris în detaliu de-a lungul acestei lucrări: „Vreau să mă schimb și mă bucur că are cine să mă ajute. Am să-mi ascult viitorii colegi de muncă. O să vorbesc frumos cu ei. Vreau să învăț de la cei ce-mi arată. Știu că pot să mă îndrept și să muncesc. Vă rog să aveți încredere și grijă de mine, ca să nu mai disper.” (S. E. – 16 ani).
Astfel, pornind de la dezideratul că minorul, copilul trebuie să fie în cetate, al cetății și nu în afara ei, înainte de a-l pedepsi, să căutăm să îl înțelegem, să îl ajutăm să își descopere incertitudinile vârstei și să le depășească.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
ANTONIU, George, DANEȘ, POPA, Marin, Codul penal pe înțelesul tuturor, Ediția a VII – a, Ed. Juridică, București, 2002.
BREZEANU, Ortansa, Minorul și legea penală, Ed. All Beck, București, 1998.
BRUTARU, Versavia, Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, București, 2012.
BULAI, Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1997.
CRIȘU, Anastasiu, Drept Procesual Penal, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2013.
DINCU, Aurel, Bazele criminologiei – vol. I, Ed. Proarcadia, București, 1993.
DONGOROZ, Vintilă, Drept penal (reeditarea ediției din 1939), Asociația Română de Științe Penale, București, 2000.
DONGOROZ, Vintilă, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2011.
LEFTERACHE, Lavinia, COCA-COZMA, Maria, CRĂCIUNESCU, Cristiana-Mihaela, Justiția penală în cazul minorilor, Editura Universul Juridic, București, 2003.
MATEESCU, Oana Teodora, Psihologie judiciară, Ed. Renaissance, București, 2010.
MITRACHE, Constantin, MITRACHE, Cristian, Drept penal român, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
MITROFAN, Nicolae, ZDRENGHEA, Voicu, BUTOI, Tudorel, Psihologie judiciară, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1994.
MOROȘANU, Raluca, „Proceduri speciale”, în Nicolae Volonciu, Andreea Siomona Uzlău (coord.), Noul Cod de proceduă penală, Ed. Hamangiu, București, 2014.
MREJERU, Theodor, MREJERU, Bogdan, Proceduri penale speciale, Ed. Universitară, București, 2008.
MUSCEL – IONESCU, Petre, Istoria dreptului penal român, Ed. „Revista Positivă Penală și Penitenciară”, București, 1931.
NEAGU, Ion, DAMASCHIN, Mircea, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2015.
PĂNTURESCU, Vasile, Codul de procedură penală din 19 martie 1936, la curent cu legislația până în octombrie: adnotat cu doctrină și jurisprudență, Imprimeria Văcărești, 1940.
PITULESCU, Ion, MEDEANU, Tiberiu. Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2006.
RĂDULESCU, Sorin, BACIU, Dan, Introducere în sociologia delicvenței juvenile, Ed. Medicală, București, 1990.
ROȘCA, Alexandru, Psihologia generală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1966.
UDROIU, Mihail, Drept penal. Partea generală, Noul Cod penal, Ed. C.H Beck, București, 2014.
UDROIU, Mihail, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
VOLONCIU, Nicolae, UZLĂU, Andreea, Simona, Noul Cod de proceduă penală, Ed. Hamangiu, București, 2014.
ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
ANTONIU, George, Observații la Proiectul noului Cod de Procedură Penală (III), în Revista de drept penal, nr. 2/2009.
BREZEANU, Ortensa, Din istoria regimului sancționator al minorului infractor în România, în R.D.P. nr. 2/1995.
DURKHEIM, Emile, „Les regles de la methode sociologique”, în Anastasiu Crișu, Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal român. Aspecte de drept comparat, Ed. Tipo-Aktis, București, 2000.
LASCU, Ioan, Răspunderea penală a minorilor în viziunea noului Cod penal, Revista de
Drept penal, nr. 1/2013.
MORĂREANU, Șerban, Protecția minorilor prin dispozițiile noului Cod de procedură
penală, Revista de Drept penal, nr. 4/2012.
MOROȘANU, R., Franguloiu, S., Klein, M., Ghid de lucru în cauzele penale cu minori – în lumina dispozițiilor noului Cod de procedură penală și a proiectelor de lege privind executarea sancțiunilor privative și neprivative de liberate, lucrare pentru uzul instanțelor editată de Ministerul Justiției.
NEVREANU, Popescu – Paul, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1978.
PAȘCA, Maria Dorina, Infractorul minor și reintegrarea sa în comunitate, Ed. Ardealul, Mureș, 2005.
JURISPRUDENȚĂ
Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3 din 25 februarie 1971.
C. S. J., Secția Penală, decizia nr. 2079/1996.
SITE-URI INTERNET
Analiza sistemului de justiție pentru minori din România – http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/analiza-privind-sisitemul-de-justitie-pentru-copii-din-romania_web.pdf, consultat la 25.03.2015.
Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 45/110 la cea de a 68-a sesiune plenară din 16 decembrie 1990, www.un.org/recs/45/110 , consultat la 15.04.2015.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
ANTONIU, George, DANEȘ, POPA, Marin, Codul penal pe înțelesul tuturor, Ediția a VII – a, Ed. Juridică, București, 2002.
BREZEANU, Ortansa, Minorul și legea penală, Ed. All Beck, București, 1998.
BRUTARU, Versavia, Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, București, 2012.
BULAI, Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1997.
CRIȘU, Anastasiu, Drept Procesual Penal, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2013.
DINCU, Aurel, Bazele criminologiei – vol. I, Ed. Proarcadia, București, 1993.
DONGOROZ, Vintilă, Drept penal (reeditarea ediției din 1939), Asociația Română de Științe Penale, București, 2000.
DONGOROZ, Vintilă, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2011.
LEFTERACHE, Lavinia, COCA-COZMA, Maria, CRĂCIUNESCU, Cristiana-Mihaela, Justiția penală în cazul minorilor, Editura Universul Juridic, București, 2003.
MATEESCU, Oana Teodora, Psihologie judiciară, Ed. Renaissance, București, 2010.
MITRACHE, Constantin, MITRACHE, Cristian, Drept penal român, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
MITROFAN, Nicolae, ZDRENGHEA, Voicu, BUTOI, Tudorel, Psihologie judiciară, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1994.
MOROȘANU, Raluca, „Proceduri speciale”, în Nicolae Volonciu, Andreea Siomona Uzlău (coord.), Noul Cod de proceduă penală, Ed. Hamangiu, București, 2014.
MREJERU, Theodor, MREJERU, Bogdan, Proceduri penale speciale, Ed. Universitară, București, 2008.
MUSCEL – IONESCU, Petre, Istoria dreptului penal român, Ed. „Revista Positivă Penală și Penitenciară”, București, 1931.
NEAGU, Ion, DAMASCHIN, Mircea, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2015.
PĂNTURESCU, Vasile, Codul de procedură penală din 19 martie 1936, la curent cu legislația până în octombrie: adnotat cu doctrină și jurisprudență, Imprimeria Văcărești, 1940.
PITULESCU, Ion, MEDEANU, Tiberiu. Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2006.
RĂDULESCU, Sorin, BACIU, Dan, Introducere în sociologia delicvenței juvenile, Ed. Medicală, București, 1990.
ROȘCA, Alexandru, Psihologia generală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1966.
UDROIU, Mihail, Drept penal. Partea generală, Noul Cod penal, Ed. C.H Beck, București, 2014.
UDROIU, Mihail, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
VOLONCIU, Nicolae, UZLĂU, Andreea, Simona, Noul Cod de proceduă penală, Ed. Hamangiu, București, 2014.
ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
ANTONIU, George, Observații la Proiectul noului Cod de Procedură Penală (III), în Revista de drept penal, nr. 2/2009.
BREZEANU, Ortensa, Din istoria regimului sancționator al minorului infractor în România, în R.D.P. nr. 2/1995.
DURKHEIM, Emile, „Les regles de la methode sociologique”, în Anastasiu Crișu, Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal român. Aspecte de drept comparat, Ed. Tipo-Aktis, București, 2000.
LASCU, Ioan, Răspunderea penală a minorilor în viziunea noului Cod penal, Revista de
Drept penal, nr. 1/2013.
MORĂREANU, Șerban, Protecția minorilor prin dispozițiile noului Cod de procedură
penală, Revista de Drept penal, nr. 4/2012.
MOROȘANU, R., Franguloiu, S., Klein, M., Ghid de lucru în cauzele penale cu minori – în lumina dispozițiilor noului Cod de procedură penală și a proiectelor de lege privind executarea sancțiunilor privative și neprivative de liberate, lucrare pentru uzul instanțelor editată de Ministerul Justiției.
NEVREANU, Popescu – Paul, Dicționar de psihologie, Ed. Albatros, București, 1978.
PAȘCA, Maria Dorina, Infractorul minor și reintegrarea sa în comunitate, Ed. Ardealul, Mureș, 2005.
JURISPRUDENȚĂ
Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3 din 25 februarie 1971.
C. S. J., Secția Penală, decizia nr. 2079/1996.
SITE-URI INTERNET
Analiza sistemului de justiție pentru minori din România – http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/analiza-privind-sisitemul-de-justitie-pentru-copii-din-romania_web.pdf, consultat la 25.03.2015.
Adunarea Generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 45/110 la cea de a 68-a sesiune plenară din 16 decembrie 1990, www.un.org/recs/45/110 , consultat la 15.04.2015.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura In Cauzele CU Infractori Minori (ID: 129199)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.