Procedura Generala Si Procedura Simplificata a Insolventei
CUPRINS
Procedura insolvenței…………………………………………………………………………………………..3
Prezentare generală…………………………………………………………………………………………3
Reglementări interne în materie de insolvență……………………………………………………5
1.3.Scopul și obiectul procedurii de insolvență……………………………………………………….7
1.3.1 Scopul procedurii de insolvență……………………………………………………………….7
1.3.2 Obietul procedurii de insolvență……………………………………………………………….9
1.4.Participanții la procedura insolvenței………………………………………………………………13
1.4.1 Organele care aplică procedura și atribuțiile lor………………………………………..14
1.4.2 Alți participanți la procedura insolvenței…………………………………………………29
2. Procedura generală a insolvenței……………………………………………………………………………35
2.1 Definiția și trăsăturile juridice ale procedurii generale a insolvenței…………………..35
2.2 Domeniul de aplicare a procedurii generale a insolvenței…………………………………..36
3. Procedura simplificată ainsolvenței………………………………………………………………………..40
3.1 Definiția și trăsăturile juridice ale procedurii simplificate a insolvenței………………40
3.2 Domeniul de aplicare a procedurii simplificate a insolvenței……………………………..41
4. Delimitarea procedurii generale de procedura simplificată………………………………………..47
5. Concluzii…………………………………………………………………………………………………………….49
6. Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………….
1.PROCEDURA INSOLVENȚEI
1.1.Prezentare generală
Primele manifestări ale comerțului au apărut concomitent cu apariția ideii de proprietate, cînd omul a constientizat că anumite bunuri sunt ale sale și că acestea se delimitează de cele care aparțin altor persoane.
Odată cu apariția banilor trocul sau forma inițială de comerț a fost înlocuit cu vânzarea-cumpărarea, comerțul devenind o profesie practicată de un anumit grup specializat în această activitate, care nu mai urmărea realizarea propriilor trebuințe, ci satisfacerea nevoilor altora și obtinerea de profit.
Realizarea profitului presupune un anumit risc, asumat de comercianți. Totuși, este posibil ca un comerciant, în decursul activității desfățurate, ca o consecință a unor afaceri nereușite, să ajungă în situația de a nu mai putea face față datoriilor sale.
Insolvența comercială, definită ca fiind incapacitatea unui debitor de a face fața datoriilor sale exigibile cu sumele de bani disponibile, produce în mediul economic efecte devastatoare iar prevenirea și remedierea efectelor acesteia constituie, în țările civilizate, un domeniu prioritar de actiune.
Astfel, reglementarea falimentului din vechiul Cod comercial român de la 1887, care s-a aplicat aproximativ șase decenii (1887-1948), pentru că în perioada economiei centralizate (1949-1989), deși neabrogată, și-a încetat aplicabilitatea neputându-se vorbi de faliment într-o economie în care nu există sector și credit privat și în care creditorii și debitorii au aceeași apartenență a fost abrogată și înlocuită cu procedura reorganizării și lichidării judiciare instituită prin Legea nr. 64/1995.
Prin legea nr. 64/1995, modificată prin OG. Nr. 38/2002 se prevedea faptul că se supun acestei proceduri comercianții aflați în insolvență și care sunt denumiți debitori și anume societățile comerciale, cooperativele de consum și cooperativele meșteșugărești precum și asociațiile teritoriale ale cooperativelor de consum și meșteșugărești, persoanele fizic, acționândindividual sau în anusiații familiale.
Insolvența sau incapacitatea de plată intervine atuci când debitorul nu are lichiditățile necesare pentru plata creanțelor certe, lichide și exigibile.
Ulterior, prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, care a abrogat in integrum vechea reglementare, în sensul că în cuprinsul său explică o serie de noțiuni referitoare la această procedură la punctul 23 al art. 3 definește procedura falimentului ca fiind “procedura de insolvență concursuală colectivă și egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din registrul în care este inmatriculat”.
Termenul de debitor folosit de legiuitorul roman atât în reglementarea anterioară, cât și în cea actuală desemnează persoana aflata în stare de încetare a plăților. În acest sens, la punctul 5 al art. 3 din Legea nr. 85/2006 se arată că “debitorul este persoana fizică sau persoana juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1, al cărei patrimoniu este în stare de insolvență”.
Insolvabilitatea reprezintă starea de dezechilibru financiar a patrimoniului unui debitor care se caracterizează prin aceea că valoarea elementelor de pasiv este mai mare decât aceea a elementelor de active, știut fiind faptul că patrimoniul unei persoane flzice sau juridice este compus din totalitatea drepturilor si obligațiilor cu o valoare economică și care pot fi apreciate în bani.
Aceasta stare de dezechilibru financiar dată de prezența unui pasiv patrimonial mai mare decât activul acelui patrimoniu are față de creditori drept consecință imposibilitatea acestora de a-și acoperi integral creanțele scadente pe calea procedurii de executare silită.
Însă, aplicarea procedurii de insolvenței este independentă de raportul dintre activul și pasivul patrimonial, procedura reglementată de Legea nr. 85/2006 putând fi aplicată și unui debitor, aflat în insolvență, chiar dacă pasivul nu depășeste activul. Astfel, dacă un comerciant nu mai are în patrimoniul său suficiente elemente de activ pentru a-și achita datoriile, el nu va fi supus în mod automat procedurii de executare colectivă, putând trece peste perioada dificilă apelând, de exemplu, la credite bancare sau la alte surse de finanțare pentru plata obligațiilor ajunse la scadență. Atât timp cât debitorul se bucură de credit, dovedindu-se un bun platnic, solvabilitatea sau insolvabilitatea sa nu vor produce efecte raportat la normele care reglementează insolvența. Doar atunci când comerciantul debitor își pierde creditul, nemaiputând face față obligațiilor sale patrimoniale exigibile, el va fi supus procedurii de executare colectivă.
Cu toate acestea, insolvabilitatea dobândește o semnificație aparte în cadrul procedurii de insolvență atunci când se pune problema aprobării și implementării unui plan de reorganizare judiciară prin restructurarea intreprinderii debitorului sub aspect organizatoric, funcțional, managerial, financiar etc., și continuarea activității în noul cadru în vederea menținerii sale în viața comercială, rentabilizarea activității economice și plata pasivului său. Desigur, șansele deredresare sunt mult mai reduse, daca nu chiar imposibile, atunci când declanșarea procedurii de insolvență a fost cauzată tocmai de insuficiența activului patrimonial.
Cauzele insolvenței pot fi căutate fie într-o politică imprudentă de investiții care nu a produs lichidități în ritmul necesar efectuării plăților scadente, în blocarea resurselor bănești în operații de lungă durată, deci un raport nepotrivit între activele imobilizate și lichiditățile financiare ale agentului economic, fie, pur si simplu, în realizarea unor afaceri comerciale soldate cu pierderi, în locul profitului scontat.
Consecința imediată a insolvenței o reprezintă încetarea plăților și constatarea acestui fapt îndreptățește creditorii să declanșeze împotriva debitorului procedura de insolvență chiar dacă patrimoniul acestuia este solvabil, pe creditori interesându-i mai puțin dacă patrimoniul debitorului este sau nu solvabil atâta vreme cât la scadență el își plătește obligațiile asumate.
În concluzie, se poate spune că de esența declanșării procedurii reglementată de Legea nr. 85/2006, cu modificările și completările ulterioare este existența insolvenței și nu a insolvabilității patrimoniului, tocmai de aceea este importantă distincția dintre cele două concepte – insolvență și insolvabilitate, fiecare dintre ele având o semnificație juridică aparte.
1.2.Reglementări interne în materie de insolvență
Așa cum am precizat, pe plan internațional conceptul de faliment a fost treptat înlocuit cu acela de insolvență, noțiune care desemnează atât situația juridică a debitorului – subiect pasiv al procedurii de executare colectiva, cat și ansamblul remediilor legale aplicabile acestuia. Această tendință novatoare s-a manifestat în doctrina juridică română chiar și până la apariția Legii nr. 85/2006, conceptul fiind utilizat în mai multe lucrări de specialitate.
Prin legea nr. 76/1992 privind măsuri pentru rambursarea creditelor rezultate din acțiunea de compensare, regimul plăților agenților economici, prevenirea incapacității de plată și a blocajului financiar legiuitorul a încercat să resolve unele din problemele apărute în economia României aflată în deplină perioadă de tranziție. Astfel prin art. 6 al acestei legi s-a stabilit sarcina urmăririi efectuării plăților în ordinea scadenței în seama debitoruluiîn cazul în care incapacitatea de plată a agenților economicinu a fost înlăturată în termen de 6 luni.
Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea și lichidarea judiciară a reprezentat o cotitură în evoluția instituției falimentului falimentuluiastfel cum a fost prezentată de Codul commercial de la 1887.
Acest act normativ reglementa trei procedure dinstincte:
procedura reorganizării judiciare
procedura de lichidare a unor bunuri din averea debitorului în mod ordonat, parțial sau total, până la acoperirea pasivului
procedura falimentului, având drept scop lichidarea întregii averi a debitorului și plata datoriilor acestuia, cu consecința desființării persoanei juridice
Legea nr. 64/1995 a fost modificată prin Ordonanța de Guvern nr. 38/2002 realizându-se astfel o nouă reformă întrucât la 131 de articole s-au operat 122 de modificări, unele dintre ele fiind binevenite, în timp ce altele nu au atins, nici de această dată, finalitatea urmărită
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței aduce multe modificari în materia procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului, cele mai semnificative fiind cele referitoare la introducerea unei proceduri simplificate, aplicabile comerciantilor persoane fizice si unor comercianti persoane juridice aflati in anumite situatii speciale, redefinirea rolului judecatorului sindic, largirea responsabilitatilor administratorului judiciar si ale lichidatorului, amplificarea rolului adunarii creditorilor si comitetului creditorilor, simplificarea modalitatilor de citare, notificare si comunicare, prin Buletinul procedurilor de insolventa.
Cele mai importante noutăți sunt:
• redefinirea noțiunii de „insolvență”, prin completarea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească creanța cu cerințele legale ale certitudinii și lichidității acesteia;
• salariații debitorului au dobândit calitatea de „creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței”;
• posibilitatea judecătorului-sindic de a desemna un curator special dintre organele de conducere ale debitorului, în caz de pasivitate a asociaților acestuia (art. 3 pct. 26, astfel cum a fost modificat);
• înființarea a câte unei secții de insolvență în circumscripția fiecărei curți de apel;
• judecarea în regim de urgență a cererii de deuția instituției falimentului falimentuluiastfel cum a fost prezentată de Codul commercial de la 1887.
Acest act normativ reglementa trei procedure dinstincte:
procedura reorganizării judiciare
procedura de lichidare a unor bunuri din averea debitorului în mod ordonat, parțial sau total, până la acoperirea pasivului
procedura falimentului, având drept scop lichidarea întregii averi a debitorului și plata datoriilor acestuia, cu consecința desființării persoanei juridice
Legea nr. 64/1995 a fost modificată prin Ordonanța de Guvern nr. 38/2002 realizându-se astfel o nouă reformă întrucât la 131 de articole s-au operat 122 de modificări, unele dintre ele fiind binevenite, în timp ce altele nu au atins, nici de această dată, finalitatea urmărită
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței aduce multe modificari în materia procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului, cele mai semnificative fiind cele referitoare la introducerea unei proceduri simplificate, aplicabile comerciantilor persoane fizice si unor comercianti persoane juridice aflati in anumite situatii speciale, redefinirea rolului judecatorului sindic, largirea responsabilitatilor administratorului judiciar si ale lichidatorului, amplificarea rolului adunarii creditorilor si comitetului creditorilor, simplificarea modalitatilor de citare, notificare si comunicare, prin Buletinul procedurilor de insolventa.
Cele mai importante noutăți sunt:
• redefinirea noțiunii de „insolvență”, prin completarea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească creanța cu cerințele legale ale certitudinii și lichidității acesteia;
• salariații debitorului au dobândit calitatea de „creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței”;
• posibilitatea judecătorului-sindic de a desemna un curator special dintre organele de conducere ale debitorului, în caz de pasivitate a asociaților acestuia (art. 3 pct. 26, astfel cum a fost modificat);
• înființarea a câte unei secții de insolvență în circumscripția fiecărei curți de apel;
• judecarea în regim de urgență a cererii de deschidere a procedurii de insolvență, în camera de consiliu, în termen de 5 zile;
• stabilirea de amenzi pentru debitori în cazul neîndeplinirii obligațiilor de a furniza informațiile prevăzute la art. 44;
• desfacerea contractelor individuale de muncă ale salariaților debitoarei, fără procedura de concediere colectivă, și în faza de observație și de reorganizare;
• majorarea taxei judiciare de timbru de la 39 la 120 de lei.
Modificările ulterioare ale acestei legi aduc noutăți cu privire la organizarea practicienilor în insolvență, redefinesc noțiunea de insolvență (Legea nr. 169/2010), completează atribuțiile judecătorului sindic și ale administratorilor judiciar/lichidatorilor în sensul scurtării unor termene de îndeplinire a actelor de procedură.
Totodată executarea planului de reorganizare nu va putea depăși 3 ani, socotiți de la data confirmării. Termenele de plată stabilite prin contracte – inclusiv de credit sau de leasing – pot fi menținute prin plan, chiar dacă depașesc perioada de 3 ani. Aceste termene pot fi și prelungite, cu acordul expres al creditorilor, dacă inițial erau mai scurte de 3 ani. După realizarea tuturor obligațiilor din plan și închiderea procedurii de reorganizare, aceste plăți vor continua conform contractelor din care rezultă.
Lichidarea va începe imediat după finalizarea de catre lichidator a inventarierii și depunerea raportului de evaluare. Bunurile vor putea fi vândute în bloc – ca ansamblu în stare de funcționare – sau individual. Metoda de vânzare a bunurilor, respectiv licitație publică, negociere directă sau o combinație a celor două, va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului.
Chiar dacă pe perioada de existență Legea privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, respectiv legea insolvenței au suferit mai multe modificări, procedura este în continuare complexă îndelungată și greoaie.
1.3.Scopul și obiectul procedurii de insolvență
1.3.1.Scopul procedurii insolvenței
În conceptia clasică falimentul avea două scopuri precis determinate: un scop imediat, care consta în plata creditorilor falitului și sancționarea acestuia din urmă, și un scop medial ce urmarea asanarea comerțului de acei comercianți care nu mai puteau face față datoriilor comerciale asumate.
Inițial art. 2 Legea reorganizării și lichidării judiciare definea obiectul legii ca fiind instituirea unei proceduri de reorganizare având ca scop redresarea debitorului și plata pasivului sau lichidarea averii debitorului. Ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 58/1997 textul a fost reformulate în sensul definirii scopului legii și anume instituirea unei proceduri pentru plata pasivului debitorului, aflat în incetare de plăți, fie prin reorganizarea intreprinderii și a activității acestuia sau lichidarea unor bunuri din averea lui până la acoperirea pasivului, fie prin faliment.
Astfel, scopul Legii insolvenței este enunțat de art. 2, care statuează următoarele: “scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolventă”.
Din analiza acestui text se pot desprinde cu ușurință două concluzii:
a) procedura de executare este una colectivă;
b) scopul ei constă în acoperirea pasivului debitorului.
Deși scopul Legii nr. 85/2006 a fost definit de chiar redactorii actului normativ, scopul procedurii instituite de această lege diferă în funcție de poziția pe care se află plasați cei interesați de administrarea unui dosar de insolvență. Astfel, este evident că pentru creditori scopul constă în recuperarea într-o măsură cât mai mare și într-o perioadă cât mai scurtă a creanțelor pe care le dețin față de debitorul insolvent, în timp ce scopul acestuia din urmă rezidă în aceea de a reuși să-și redreseze activitatea și de a ramane pe piață, concomitent cu achitarea datoriilor pe care le-a acumulat.
În conformitate cu principiile elaborate de Banca Mondială în mul 2001 privind procedurile de insolvență, se consideră că scopul acestor proceduri poate fi atins dacă:
– se realizează o integrare a lor armonioasă în sistemul legislativ național al respectivului stat;
– se asigură maximizarea valorii activelor debitorului;
– se menține un echilibru just între reorganizare și faliment;
– se ofera soluții rapide, eficiente și imparțiale pentru finalizarea procedurii;
– se asigură un tratament corect și echitabil creditorilor situați pe aceași poziție, inclusiv celor străini;
– se cenzurează inițiativele creditorilor de a dezmembra averea debitorului;
– se asigură o supraveghere judiciară sau de altă natură în vederea prevenirii manipulării procedurii sau comiterii de abuzuri;
– se conferă procedurii insolvenței transparentță și previzibilitate;
– se păstrează rigoarea ordinii de prioritate legală a creanțelor;
– se asigură reciprocitatea informației în cazurile de insolvență transfrontalieră.
În doctrină s-a afirmat că scopul legii îl constituie acoperirea în cel mai înalt grad a pasivului debitorului, iar dacă toate cheltuielile se suportă din averea acestuia, rezultă că scopul îl reprezintă, de fapt, maximizarea raportului dintre suma obținută pentru satisfacerea creditorilor și cheltuielile aferente colectării acestei sume.
Cu toate că textul art. 2 nu mai precizează căile de realizarea a scopului procedurii în concepția legiuitorului român: în primul plan este plasată reorganizarea, menținerea activității și a utiiizării forței de muncă, concomitent cu stingerea datoriilor, consacrându-se în acest fel funcția economică a procedurii insolvenței. Asigurarea continuității întreprinderii în dificultate nu presupune cu necesitate menținerea autonomiei acesteia, ci poate avea în vedere și restructurarea ei, acesta fiind motivul pentru care este încurajată creditarea unei astfel de întreprinderi în etapa de reorganizare prin recunoașterea unui rang prioritar creanțelor instituțiilor de credit care au acordat sprijin financiar debitorului în această perioadă.
De asemenea, din prevederile art. 3 pct. 24 din Legea nr. 85/2006, modificată, se poate deduce ordinea aplicării procedurilor, astfel că primează reorganizarea judiciară în raport cu falimentul, legiuitorul urmărind în continuare redresarea debitorului.
De asemenea, literatura juridică mai distinge între scopul imediat și principal, față de cel mediat sau subsecvent, afirmând, din acest punct de vedere, că scopul legii este multiplu[. Astfel, scopul imediat constă în plata pasivului debitorului în cadrul unor proceduri colective, concursuale și egalitare, în timp ce scopul mediat este organizarea unor proceduri de reorganizare judiciară, lichidare pe baza de plan sau de faliment prin care să se asigure obținerea resurselor financiare necesare achitării, în ordinea de preferință și în limitele prevăzute de lege, a datoriilor debitorilor, pentru realizarea scopului imediat.
Tot astfel, se vorbește despre scopul intern – acoperirea pasivului, și scopul extern raportat la multimea comercianților, în sensul eliminării din rândul acestora a debitorilor care nu reușesc înlăturarea stării de insolvență, precum și reintegrarea acelora care depășesc respectivul moment, dovedindu-se viabili în sistemul economic în care activează.
Din cele prezentate se poate concluzionă că rațiunea adoptării Legii nr. 85/2006 a fost aceea de a crea un cadru juridic eficient și adecvat executării silite colective a debitorilor aflați în stare de insolvență pentru a asigura recuperarea creanțelor față de aceștia și, implicit, a proteja mediul economic actual prin salvarea întreprinderilor viabile și eliminarea acelora care nu mai au nicio șansă de redresare, știut fiind faptul că neexecutarea obligațiilor la termenele de scadență poate provoca dificultăți cocontractanților și efecte negative în lanț, lucru care nu trebuie permis.
1.3.2. Obiectul procedurii de insolvență
Legea nr. 85/2006, modificată, nu definește obiectul procedurii de insolvență. Astfel, având în vedere că, pe de o parte, procedura instituită de legea amintită reprezintă o procedură colectivă, concursuala și egalitară, prin care se urmărește acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență, iar pe de altă parte, că la art. 3 pct. 2 este definită “averea debitorului” ca reprezentând “totalitatea bunurilor și drepturilor sale patrimoniale – inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenței, care pot face obiectul executării silite – se poate spune că obiectul procedurii insolvenței îl constituie averea debitorului, subject pasiv al acestei procedure.
Dat fiind faptul că în definirea noțiunii de avere a debitorului legiuitorul a făcut trimitere la Codul de procedură civilă se impune analizarea anumitor prevederi legale din acesta.
Executarea silită, denumită și urmărire silită, reprezintă cea de-a doua fază a procesului civil, având drept scop realizarea drepturilor recunoscute în favoarea unei persoane printr-o hotărâre judecătorească sau un alt titlu executoriu. Ea a fost definită ca reprezentând procedeul prin care un creditor, aflat în situația de a nu-și vedea restituită creanța de bunăvoie de către debitorul său și având un drept recunoscut de lege ca titlu executoriu, recurge la executorul judecătoresc pentru executarea fortață a debitorului care refuză sau este în imposibilitate de a rambursa creanța ajunsă la scadență sau devenită exigibilă
Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.
Veniturile și bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile și numai în masura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor. Bunurile și veniturile debitorului sunt supuse urmăririi silite până la realizarea drepturilor creditorilor, excepție facând doar cele care sunt declarate de lege ca inalienabile sau sunt exceptate de la urmarirea silită în considerarea scopului pentru care sunt folosite. Cum totalitatea drepturilor și a obligațiilor cu o valoare ecomică aparținând unei persoane fizice sau juridice formează patrimoniul acesteia, se poate spune ca întregul patrimoniu al debitorului constituie gajul general al creditorilor săi,
O deosebire importantă față de procedura de executare colectivă, în care, urmare a deschiderii procedurii de insolvență, debitorului i se ridică dreptul de a-și administra averea, dacă nu și-a declarat, conform legii, intenția de reorganizare – o constituie aceea că dreptul de gaj general al creditorilor chirografari lasă debitorului posibilitatea de a dispune în mod liber de bunurile sale atâta timp cât creditorul nu a demarat formele de urmărire, executarea putând privi numai bunurile urmăribile care există în patrimoniul debitorului la momentul când are loc realizarea creanței.
Mai este de menționat faptul că prin în Codul de procedură civilă este reglementată poprirea, care reprezintă acea formă de urmărire silită ce constă în executarea sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporate urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
În fine, cea mai importantă procedura execuțională indirectă este executarea silită asupra bunurilor imobile, prin intermediul căreia se urmărește valorificarea bunurilor imobile ale debitorului (imobile prin natura lor, imobile prin destinație și imobile prin obiectul la care se referă) în vederea realizării drepturilor creditorilor.
Deși legiuitorul utilizează în cuprinsul textului Legii nr. 85/2006, modificată, atât notiunea de “avere a debitorului”, cât și pe aceea de “patrimoniu", doar cea dintâi a primit o definiție legală (art. 3 pct. 2). În aceste condiții, se impune diferențierea conceptelor de “avere”, “patrimoniu” și “fond de comer” pentru că ele au o stransă legătură cu subiectul pasiv al procedurii de insolvență.
Prin averea debitorului se înțelege totalitatea bunurilor și drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenței, care pot face obiectul executării silite, în condițiile reglementate de Codul de procedură civilă. Deci, sunt cuprinse în averea debitorului nu numai bunurile și drepturile patrimoniale existente la momentul pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, ci și acelea care pot fi dobândite prin diferite mijloace juridice specifice pe parcursul administrării procedurii colective, respectiv:
a) ca urmare a continuării activității comerciale a debitorului după deschiderea procedurii;
b) prin recuperarea creanțelor pe care debitorul le are față de terțe persoane;
c) prin acțiunile de anulare a actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor sau a constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terți și restabilirea situației anterioare;
d) în cazul societăților în nume colectiv sau în comandită ori al grupurilor de interes economic prin executarea silită împotriva asociaților cu răspundere nelimitată sau, după caz, a membrilor grupului;
e) prin atragerea răspunderii organelor de conducere ori de supraveghere ale debitorului persoană juridică sau a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvență.
În ce privește pătrimoniul acesta a fost definit în doctrină ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică, aparținând unul subiect de drept. Altfel spus, patrimoniul reprezintă ceea ce un creditor poate urmări pentru recuperarea datoriei, ceea ce o persoană fizică lasă în urma decesului moștenitorilor săi, ceea ce un tutorele administrează în numele minorului sau interzisului judecătoresc, ceea ce se transmite prin comasare (absorbție sau fuziune) ori divizare către persoana juridică absorbantă ori cea nou înființată, și respectiv persoanele juridice dobânditoare.
Patrimoniul constituie un atribut al persoanei juridice și, în același timp, o universalitate juridică deoarece elementele sale componente sunt privite în totalitatea lor, neinteresaâd identitatea fiecărui drept sau a fiecărei obligații în parte. Întrucât elementele patrimoniului alcătuiesc o universalitate abstractă, ce poate suferi modificări sau transformări, patrimoniul are un activ (cuprinzând toate drepturile evaluabile în bani) și un pasiv (compus din toate datoriile acelei persoane), în funcție de preponderența unuia sau a altuia dintre ele patrimoniul putând avea o valoare pozitivă sau una negativă. Dacă valoarea activului este mai mare decât cea a pasivului titularul respectivului patrimoniu este o persoana solvabilă, iar dacă latura pasivă este cea care predomină se spune că patrimoniul este deficitar, titularul sau fiind insolvabil.
Tocmai datorită faptului că drepturile și obligațiile cu conținut economic aparținând unei persoane fizice sau juridice sunt privite nu izolat, ci ca o universalitate juridică, se explică și producerea unor consecințe juridice pe care doctrina de specialitate le consideră ca funcții ale patrimoniului, și anume:
a) constituie gajul general al creditorilor chirografari;
b) explică și permite fenomenul subrogației reale cu titlu universal;
c) explică și permite transmisiunea universală și cu titlu universal.
Spre deosebire de patrimoniu, fondul de comerț beneficiază de o definiție legală, art. 1, lit. c) din Legeanr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, astfel cum a fost modificată, statuând următoarele: “constituie fond de comerț ansamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenții, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfășurării activității sale
Din definiție rezultă cu ușurință faptul că, spre deosebire de patrimoniu, fondul de comerț reprezintă o universitate de fapt, și el nu cuprinde datoriile comerciantului, chiar dacă uneori mai este desemnat și cu denumirea de patrimoniu comercial. Pe de altă parte, spre deosebire de averea debitorului, fondul de comerț nu include nici creanțele acestuia.
Prin urmare, fondul de comerț se caracterizează prin aceea că este un bun mobil incorporal, unitar și distinct de elementele ce-1 compun, care poate face obiectul unui contract de vanzare-cumpărare sau de locațiune, poate constitui și obiectul unei garanții reale imobiliare ori al unui aport la capitalul unei societăți comerciale.
Nu în ultimul rând trebuie precizat că În literatura juridică se mai vorbește despre obiectul material al reglementărilor conținute de Legea insolvenței și care este dat de raporturile juridice de drept material (comercial, civil, financiar, etc) și de drept procesual ce se stabilesc între debitor și creditorii săi pe de o parte, și între debitor, creditori și organele care realizează procedurile instituite de lege, pe de altă parte. Având în vedere că, alături de normele referitoare la raporturile juridice de drept comercial și civil, cele mai multe dintre instituțiile consacrate de Legea nr. 85/2006, modificată, aparțin dreptului procesual, în mod just s-a arătat că acest act normativ se încadrează în reglementările de drept procesual civil.
Nu în ultimul rând, motivat de împrejurarea că această lege instituie trei tipuri de proceduri alternative, fiecare dintre ele putând fi inițiată în condiții precis determinate, debitorul sau creditc -putând opta pentru aplicarea uneia sau alteia dintre aceste procedure, s-a considerat că ar fi mai potrivită caracterizarea obiectului legi ca fiind multiprocedural, chiar opțional, în anumite limite, asigurând astfel egalitatea de tratament juridic a debitorilor aflați sub incidența Legii nr. 85/2006.
Față de cele arătate, putem concluziona că deși noțiunile de “avere a debitorului”, “patrimoniu” și “fond de comerț” au o strânsă legatură cu subiectul pasiv al procedurii de insolvență, acestea reprezintă concepte distincte, care nu trebuie confundate.
1.4.Participanții la procedura insolvenței
Încă de la apariția Legii nr. 64/1995 titlul Cap. II a primit o denumire greșită – Organele care aplică procedura reorganizării și lichidării judiciare, iar textul art. 4 prevedea eronat că, organele care aplică procedura sunt: instanța judecătoreasca, judecătorul-sindic administratorul, lichidatorul, adunarea creditorilor și comitetul creditorilor, fără a se observa faptul că aceștia din urmă nu erau organe care aplicau procedura.
Abia prin modificările aduse de Legea nr. 149/2004 titlul capitolului a fost schimbat în “Participanții la procedura reorganizării judiciare și a falimentului”, iar alin. (1) al art. 5 (fostul art 4) a primit urmatoarea formulare: “organele care aplică procedura sunt instanțele judecătorești, judecătorul-sindic, administratorul și lichidatorul”.
În general, organele care aplică procedura insolvenței reprezintă acele organe împuternicite de lege să îndeplinească anumite atribuții în cadrul administrării acestei proceduri, care nu sunt direct interesate de mersul procedurii, în sensul că nu sunt personal părți în litigiul dedus judecății ori simpli participanți la procedura insolvenței.
Doctrina face distincție între participanții la procedura insolvenței și părțile în proces. Dacă procedura insolvenței este unică față de un debitor, participanții la respectiva procedură fiind strict delimitați de prevederile Legii nr. 85/2006, modificată, procesele aferente procedurii colective sunt practic nelimitate ca numar, de unde s-a tras concluzia că și părțile în astfel de procese sunt, la rândul lor, în număr nelimitat, calitatea de parte trebuind a fi analizată în legătură cu și limitată la fiecare astfel de proces pentru a nu transforma procedura într-un hățis interminabil, iar principiul celerității într-un simplu slogan mobilizator.
Numai în persoana părților se pot analiza și aplica regulile referitoare la legitimarea dreptului de a sta în judecată, fie în calitate de reclamant, fie în calitate de pârât, cele privitoare la exercitarea drepturilor procesuale și, nu în ultimul rând, elementele puterii de lucru judecat. Tot astfel, cerințele legale referitoare la obligativitatea citării și comunicării actelor de procedură, ca urmare a completării dispozițiilor Legii nr. 85/2006, modificată, cu cele ale Codului de procedură civilă, vizează numai părțile din proces, nu și pe alți participanți la procedură.
În schimb, însă, participanții la procedura insolvenței sunt, de regulă, notificați, convocați sau informați pentru a putea lua decizii în deplină cunoștință de cauză, regulile privind citarea cuprinse neaplicându-li-se decât în faza de recurs. Prin excepție, uneori legea impune și citarea unora dintre participanții la procedură, situație în care este evident ca respectivele cerințe trebuie respectate și în persoana acestora.
În literatura franceză sintagma “organe ale procedurii” este definită astfel: persoana identificată, dezinteresată în sensul că nu este personal parte a litigiului, însărcinată cu o misiune care concură la exercitarea justiției și înzestrată, cu acest titlu, cu prerogative adecvate”.
În cadrul procedurii insolvenței mai intervin și alți participanță, respectiv: adunarea creditorilor, comitetul creditorilor și administratorul special, însă aceștia, fiind direct cointeresati de mersul procedurii, nu au calitatea de organe, una dintre condițiile cerute pentru a dobândi statutul de “organ al procedurii” fiind tocmai lipsa unui interes direct și personal.
Din acest punct de vedere Legea nr. 85/2006, modificată cuprinde o reglementare mai bună, Cap. II având denumirea de “Participanții la procedura insolvenței”, iar art. 5 următorul cuprins: “organele care aplică procedura sunt: instanțele judecătorești, judecătorul sindic, administratorul judiciar și lichidatorul. Organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevăzute de prezenta lege, precum și realizarea în condițiile legii a drepturilor și obligațiilor celorlalți participanți la aceste acte și operațiuni”.
1.4.1 Organele care aplică procedura și atribuțiile lor
În reglementarea dată instituției falimentului de Codul comercial organele care aplicau această procedură erau tribunalul și judecătorul-sindic, adunarea creditorilor și debitorul fiind considerați simpli participanți la procedura concursuală.
Pentru atingerea scopului declarat al legii – acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență – este imperios necesar ca procedura colectivă să fie aplicată și supravegheată de anumite organe special abilitate de lege, pentru că mumai printr-o derulare rapidă și cu un înalt nivel de profesionalitate se poate spera că interesele creditorilor vor fi protejate într-o măsură satisfăcătoare printr-o cât mai bună realizare a creanțelor față de debitorul insolvent.
De aceea, legiuitorul a decis că aplicarea procedurii insolvenței să fie încredințată unor organe expres determinate, fiecare dintre aceste persoane de specialitate îndeplinind anumite acte și operațiuni în cadrul procedurii, judecătorului-sindic revenindu-i atribuții specifice funcției deținute – cea de magistrat, și anume controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului.
Instanțele judecătorești
Potrivit art. 6 din Legea nr. 85/2006, rnodificată, “toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepția recursului prevăzul la art. 8 sunt de competența tribunalului în a cărui raza teritorială își aresediul debitorul, astfel, cum figurează acesta în registrul comerțului, respective în registrul societăților agricole sau în registrul asociațiilor și fundațiilor, și sunt exercitate de un judecător-sindic”.
Din aceste prevederi legale reiese faptul că rolul principal în aplicarea procedurii incolvenței revine instanțelor judecătorești.
Totuși nu toateinstanțele din sitemul nostrum judiciaraplică această procedură, ci numai tribunalul ca instanță de fond și curtea de apelca instanță de control (art. 6 și 8), calea de atac a aplului fiind suprimată în această materie.
Judecătorul-sindic
Procedura insolvenței, fiind o procedură colectivă prin care se urmărește plata datoriilor debitorului insolvent față de creditorii săi, care se desfășoară într-o succesiune de acte și operații strict determinate de lege a căror finalitate este prestabilită, a impus desemnarea unei persoane competente să supravegheze respectivele măsuri judiciare, pentru a conferi atât creditorilor, cât și debitorului garanția că drepturile și interesele lor vor fi respectate.
În acest sens, legiuitorul român s-a îndreptat atât după modelul American cât și după cel francez în instiuirea ca “administrator general al procedurii insolvenței” pe judecătorul-sindic.
Astefel, potrivit art. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, “toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepția recursului prevâzut la art. 8, sunt de competența tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comertului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociațiilor și fundațiilor, și sunt exercitate de un judecător-sindic”. Acestă prevedere legalaă subliniază rolul primordial în aplicarea procedurii insolventei pe care îl are judecatorul-sindic.
Acest lucru rezultă nu numai din cuprinsul art. 11, care arată care sunt principalele sale atribuții, ci și din împrejurarea că judecătorul de insolventă este un magistrat, cu toate consecințele care decurg din acest statut juridic. El este singurul dintre toți participanții la procedura colectivă care este dezinteresat în cadrul acestei proceduri, toți ceilalți participanți urmărind anumite interese personale Ca atare, se poate afirrna ca judecatorul-sindic îndeplinește o funcție publică, de interes general, în îndeplinirea atribuțiilor sale el acționând în calitate de magistrat, iar nu ca reprezentant al debitorului sau al creditorilor, ceea ce și conferă actelor sale caracter de obligativitate pentru toate părțile implicate în procedură.
Repartizarea cauzelor având ca obiect procedura insolvenței către judecătorii-sindici, se face potrivit legislației în vigoare, în mod aleatoriu, în system informatizat, cauzele repartizate unui anumit complet neputând fi trecute la alt complet decât în codițiile legii.
În ce privește atribuțiile judecătorului-sindic, potrivit alin 2 al art. 11 din Legea nr. 85/2006, modificată, acestea sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii.
Astfel, principalele atribuții ale judecătorului-sindic, potrivit legilației în vigoare sunt:
a) pronunțarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii și, după caz, de intrare în faliment atât în procedura generală, cât și în procedura simpliflcată;
Ca orice hotărâre judecătorească și cea a judecatorului-sindic trebuie să fie motivată. În materia insolvenței deschiderea procedurii are loc printr-o încheiere în patru ipoteze:
– când debitorul formulează cerere în acest sens, care corespunde condițiilor prevăzute de art. 27 din lege, și solicită intrarea în procedura de reorganizare judiciară, conform unui plan, prin restructurarea activității ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii sale, în vederea stingerii datoriilor (judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii generale);
– când debitorul, prin cererea de deschidere a procedurii, își arată intenția de a intra direct în procedura simplificată (judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a acestei proceduri);
– când, deși nu-și arată intenția de intrare în procedura simplificată, debitorul nu depune, în termenul maxim de 10 zile de la înregistrarea cererii, stabilit prin alin. (2) al art. 28 din lege, documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a)-f) si h) (judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii simplificate);
– când debitorul care a formulat cererea de deschidere a procedurii de insolvență se încadrează în una dintre categoriile prevăzute de alin. (2) al art. 1 din lege, respectiv: a) este un comerciant, persoană fizică, care acționează individual; b) este o intreprindere familială c) este un comerciant care face parte din categoriile prevăzute la alin. (1) și îndeplinește una dintre următoarele condiții: 1.nu deține niciun bun în patrimoniul său; 2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; 3. administratorul nu poate fi găsit; 4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului; d) face parte din calegoriile prevăzute la alin. (1), care nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. b), c) e) și h) în termenul prevăzut de lege; e) este o societate comerciață dizolvată anterior formulării cererii introductive; f) și-a declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în faliment sau nu este îndreptățit să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege.
În aceste patru situații deschiderea procedurii de insolvenței are loc printr-o încheiere pentru simplul motiv că procedura de soluționare a cererii debitorului petent este una grațioasă
Dar, deschiderea procedurii poate avea loc și printr-o sentință atunci când cererea introductivă este formulată de un creditor indreptățit, de această dată nemaiaflându-ne într-o procedură voluntară, ci într-una contencioasă, caracterizată prin existența unui conflict de interese.
În confonnitate cu prevederile legii, în termen de 48 de ore de la înregistrarea cererii creditorului îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței, judecătorul-sindic va comunica cererea, în copie, debitorului, acesta din urmă având obligația ca, în termen de 10 zile de la primirea copiei, fie să conteste, fie să recunoască existența stării de insolvență. Debitorul care nu este de acord cu cererea creditorului poate formula contestație, care în situația în care se demonstrează că totuși se află în stare de insolvență, va fi respinsă, sancțiunea impusă de legiuitor fiind aceea că debitorul nu va mai avea dreptul să solicite reorganizarea judiciară.
b) judecarea contestației debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii, precum și judecarea opoziției creditorilor la deschiderea procedurii;
În primul caz, ne aflam în situația în care un creditor îndreptățit a solicitat instanței judecătorești competente deschiderea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, iar debitorul a înțeles să formuleze contestație în condițiile art. 33 alin. (2). În schimb, în a doua ipoteză este vorba de cazul în care debitorul a formulat o cerere de deschidere a procedurii colective în temeiul art. 27 și urm. din lege, iar creditorii, primind notificarea administratorului judiciar sau a lichidatorului cu privire la declanșarea procedurii formulează în condițiile art. 32 alin. (2), opoziție la solicitarea debitorului. În acest sens, prin încheierea de deschidere a procedurii judecătorul-sindic dispune practicianului să efectueze notificările prevazute la art. 61 din Legea insolvenței, în termen de 15 zile de la primirea notificării creditorii având dreptul să se opună deschiderii procedurii cerută de debitor.
c) desemnarea prin sentință de deschidere a procedurii a practicianului în insolvență care urmează să administreze procedura;
Având în vedere că procedura insolvenței este una complexă, care presupune desfășurarea a numeroase acte juridice și operațiuni specifice în vederea realizării scopului general stabilit, judecătorul-sindic având îndatorirea de a supraveghea măsurile adoptate în cadrul acestei proceduri, legiuitorul i-a conferit dreptul de a desemna provizoriu, prin chiar hotararea de deschidere a procedurii, dintre practicienii care și-au depus ofertele de servicii la dosar, a administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului care va administra procedura până la momentul confirmării ori, dupa caz, al înlocuirii acestuia de către adunarea creditorilor sau creditorul care deține cel putin 50% din valoarea creanțelor, stabilindu-i, totodată, și remunerația în conformitate cu criteriile prevăzute de legea de organizare a activității practicienilor în insolvența, precum și atribuțiile pentru această perioadă.
În vederea desemnării provizorii a administratorului judiciar sau a lichidatorului se va avea în vedere cererea depusă în acest sens de creditorul care a solicitat deschiderea procedurii sau de debitor, iar în cazul în care cel care a introdus cererea de declanșare a procedurii nu solicită numirea unui administrator judiciar sau lichidator, numirea o va face din rândul practicienilor care au depus oferte în dosarul cauzei.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 85/2006, modificată, practicienii în insolvență interesați au dreptul de a depune la dosar o oferta de preluare a poziției de administrator judiciar/lichidator în cazul respectiv. La oferta de servicii, aceștia au obligația de a anexa dovada calității de practician în insolvență și o copie de pe poliță de asigurare de răspundere profesională.
În situația în care la dosarul de insolvență nu există nicio astfel de ofertă se va numi în mod aleatoriu un administrator judiciar sau lichidator din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România.
Ulterior, la recomandarea comitetului creditorilor, în cadrul primei ședințe a adunării creditorilor sau după acest moment, creditorii care dețin cel putin 50% din valoarea totală a creanțelor pot decide desemnarea unui administrator judiciar/lichidator. Creditorii pot decide menținerea administratorului judiciar sau a lichidatorului desemnat provizoriu de către judecatorul-sindic prin hotararea de deschidere a procedurii.
Creditorul care deține cel putin 50% din valoarea totală a creanțelor poate să decidă, fară consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui practician în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori să îl confirme pe acesta și să îi stabilească remunerația.
d) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului desemnat de adunarea creditorilor sau de creditorul care deține cel putin 50% din valoarea creanțelor, precum și confirmarea onorariului negociat cu practicianul;
Așa cum am menționat mai sus, atributul alegerii administratorului judiciar sau, după caz, al lichidatorului revine creditorilor. Onorariul perceput de acesta pentru activitatea prestată, constituie o cheltuială aferentă procedurii și este suportat din averea debitorului, excepție facând doar situația în care, lipsind disponibilitățile din contul falitului, remunerația se va achita din fondul special de lichidare. Din punctul de vedere al creditorilor cel mai potrivit administrator judiciar/lichidator este acela care va reuși recuperarea într-un grad cât mai ridicat a creanțelor înscrise la masa credala într-un timp cât mai scurt și cu costuri cât mai reduse.
e) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului;
Chiar dacă legiuitorul conferă creditorilor dreptul de a-1 desemna pe administratorul judiciar sau, după caz, pe lichidator atât în cadrul primei ședinte a adunării creditorilor, cât și ulterior, pe parcursul administrării procedurii, aceasta nu înseamnă că practicianul astfel ales nu poate fi dezinvestit din funcție.
Potrivit alin. (2) al art. 22 din Legea nr. 85/2006, modificată “în orice stadiu al procedurii, judecătorul-sindic, din oficiu sau la cererea comitetului creditorilor, îl poate înlocui pe administratorul judiciar, prin încheiere motivată, pentru motive temeinice. Încheierea de înlocuire se pronunță în camera de consiliu, de urgență, cu citarea administratorului judiciar și a comitetului creditorilor”, norma aplicandu-se, în mod corespunzator, și lichidatorului.
Întrucât legiuitorul nu a precizat care sunt cazurile în care se poate dispune înlocuirea practicianului, lăsând la aprecierea suverană a judecatorului-sindic acest lucru, se pune problema ce se întelege prin sintagma “motive temeinice” utilizată în cuprinsul textului suscitat.
Astfel, prin “motive temeinice” se pot întelege acele situații în care administratorul judiciar sau lichidatorul încalcă în mod flagrant prevederile legale În materie, ca de exemplu nu își îndeplinește atribuțiile conferite.
Pe lângă motive temeinice care pot determina schimbarea administratorului judiciar/ lichidatorului pot exista și situații objective care să justifice măsura înlocuirii: boala gravă, deces, pierderea calității de practician, suspendarea acestei calități, fie datorită unui caz de incompatibilitate, pe perioada existenței acestei stări, fie ca urmare a interdicției de a profesa, necorespundere profesională în raport cu complexitatea dosarului, etc.
f) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-și mai conduce activitatea;
În conformitate cu alin. (1) lit. a) si e) al art. 17 din Legea nr. 85/2006, modificată, printre atribuțiile comitetului creditorilor se numără și acelea de a analiza situația debitorului și de a face recomandări adunării creditorilor cu privire la continuarea activității acestuia, precum și să solicite judecătorului-sindic, în temeiul art. 47 alin. (5), ridicarea respectivului drept al celui supus procedurii colective. Acest din urmă text, statuează că “creditorii, comitetul creditorilor ori administratorul judiciar pot oricând adresa judecătorului-sindic o cerere de a se ridica debitorului dreptul de administrare, având ca justificare pierderile continue din averea debitorului sau lipsa probabilității de realizare a unui plan rațional de activitate”.
De asemenea, potrivit alin. (3) al art. 47, judecătorul-sindic va putea ordona ridicarea, în tot sau în parte, a dreptului de administrare al debitorului odată cu desemnarea unui administrator judiciar.
Pe cale de consecință deschiderea procedurii de insolvență nu ridică din oficiu dreptul de administrare al debitorului, singurul caz de încetare de drept a acestei prerogative fiind acela în care el intră in procedura falimentului – alin. (4) al art. 47.
Astfel, dacă vreuna dintre persoanele indrituite solicită judecătorului-sindic acest lucru, ea trebuie să facă dovada faptului că debitorul, păstrându-și dreptul de administrare, nu depune diligente suficiente sau nu reușeste să realizeze o gestiune eficientă a averii sale, ceea ce cauzează pierderi continue și, implicit, pagube creditorilor.
g) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență, potrivit art. 138, sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu săvârșirea infracțiunilor prevăzute la art. 143-147;
Potrivit alin. (l) al art. 138 din Legea insolvenței “În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau de supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre urmatoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au marit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori”.
Deci, numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de textul suscitat, la cererea practicianului, judecătorul-sindic poate dispune ca cei care au cauzat starea de insolvență a debitorului să suporte o parte a pasivul persoanei juridice ajunsă în încetare de plăți.
Totodată, în acele cazuri în care judecătorul-sindic constată indiciile săvârșirii vreuneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 143-147, respectiv: bancruta simplă, bancruta frauduloasă, gestiune frauduloasă, delapidare, înregistrarea unei cereri de admitere a unei creanțe inexistente sau refuzul debitorului persoană fizică ori a reprezentantului debitorului persoană juridică de a prezenta documentele și informațiile prevăzute de art. 28 alin. (1) lit. a)-f), legea îl obligă să sesizeze organele de urmărire penală în legătură cu acest aspect.
h) judecarea acțiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidator pentru anularea unor acte frauduloase și a unor constituiri ori transferuri cu caracter patrimonial, anterioare deschiderii procedurii;
Uneori, în perioada premergătoare încetării plăților și, în consecință a deschiderii procedurii de insolvență, debitorii de rea-credință încheie anumite acte juridice prejudiciabile pentru creditori, ceea ce, în lipsa unei protecții eficace din partea legiuitorului, ar duce la imposibilitatea acestora de a-și realiza drepturile.
Astfel, prevederile art. 79 si art. 80 din Legea nr. 85/2006, modificată conțin anumite norme care au drept scop împiedicarea debitorului insolvent de a ascunde anumite elemente de activ patrimonial în frauda creditorilor săi. În aceste situații, lichidatorul are prerogativa de a introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea unor asemenea acte juridice încheiate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii.
i) judecarea contestațiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator, precum și soluționarea contestațiilor formulate la rapoartele practicianului;
În conformitate cu dispozițiile art. 21 și cele ale art. 24, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul au obligația de a prezenta, la fiecare termen de continuare a procedurii, judecătorului-sindic un raport cuprinzând descrierea modului în care și-au îndeplinit atribuțiile, precum și o justificare a cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii sau a altor cheltuieli realizate din fondurile existente în averea debitorului, menționând în raport și remunerația lor, cu precizarea modalității de calcul a acesteia.
Persoanele interesate au posibilitatea de a contesta orice măsură luată de administartorul judiciar sau, după caz, de lichidator printr-o cerere care trebuie să fie înregistrată, sub sancțiunea decăderii, în termen de 5 zile de la depunerea raportului.
Judecătorul-sindic are obligatia de a o soluționa această cerere, în cel mult 10 zile de la înregistrarea ei, în camera de consiliu, cu citarea contestatorului, a administratorului judiciar/lichidatorului și a comitetului creditorilor, putând chiar, la solicitarea contestatorului, să suspende executarea măsurii atacate.
j) admiterea și confirmarea planului de reorganizare sau, după caz, de lichidare, după votarea lui de către creditori, precum și soluționarea cererii administratorului judiciar sau al comitetului creditorilor de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară și de intrare în faliment;
Reorganizarea judiciară reprezintă acea procedură care se aplică debitorului, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor conform programului de plată a creanțelor și care presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și respectarea unui plan, numit plan de reorganizare. Acesta, poate să prevadă, împreună sau separat, fie restructurarea operațională și/sau financiară a debitorului ori restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social, fie restrângerea activității prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.
Dacă planul de reorganizare judiciară a fost propus de subiectele îndrituite, a fost admis de judecătorul-sindic întrucât conținea toate informațiile prevăzute de lege, a fost acceptat de către adunarea generală a creditorilor și, ulterior, confirmat de tribunal, activitatea debitorului va fi reorganizată în mod corespunzător, iar creanțele și drepturile creditorilor urmează să fie modificate astfel cum se prevede în plan.
Art. 98 din lege dă posibilitatea judecătorului de insolvență să ceara opinia unui alt practician cu privire la posibilitatea de realizare a planului inainte de admiterea lui, iar art. 101 reglementează condițiile cumulative cerute pentru confirmarea planului, și anume: 1) cel puțin jumătate plus una dintre categoriile de creanțe menționate în programul de plăți, dintre cele arătate la art. 100 alin. (3), acceptă sau sunt socotite ca acceptă planul, cu condiția ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul; 2) în cazul în care sunt doar două categorii de creanțe, planul se consideră acceptat dacă categoria cu valoarea totală cea mai mare a creanțelor a acceptat planul; 3) fiecare categorie defavorizată de creanțe care a respins planul va fi supusa unui tratament corect și echitabil prin plan.
În această “fază finală” prin care trece un plan de reorganizare judecătorul-sindic nu mai are posibilitatea să se pronunțe asupra planului, pentru că nici ceilalți protagoniști ai procedurii nu mai au această posibilitate, creditorii exprimându-și punctul de vedere prin votul lor, vot care este decisiv și “leaga” astfel instanța, judecătorul de insolvență nefăcând altceva decât să ia act de voința creditorilor.
Tot astfel, în situația în care un plan de reorganizare judiciară nu a fost confirmat, adică nu s-au întrunit voturile favorabile din partea creditorilor, chiar dacă el este viabil, judecătorul-sindic nu-l poate impune, ci este obligat să procedeze la declanșarea falimentului.
k) judecarea acțiunii în anularea hotarării adunării creditorilor;
Masa credală este constituită din toți creditorii îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, adică acei creditori care au formulat și le-a fost admisă, total sau doar parțial, o cerere de inregistrare a creanței pe tabelul definitiv al creanțelor contra debitorului și care, astfel, au dreptul saă participe și să voteze în cadrul adunării creditorilor, inclusiv asupra unui plan de reorganizare judiciară admis de judecătorul-sindic, de a fi desemnat în calitate de membru al comitetului creditorilor, de a participa la distribuțiile de fonduri rezultate din reorganizarea judiciară a debitorului sau din lichidarea averii acestuia, de a fi informați sau notificați cu privire la desfășurarea procedurii și de a participa la orice altă procedură reglementată de Legea nr. 85/2006, modificată.
Regimul juridic al desființării hotărârilor adunării creditorilor este reglementat de alin. (7) și (8) ale art. 14 din Legea insolvenței, potrivit cărora “hotărârea adunării creditorilor poate fi desființată de judecătorul-sindic pentru nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective și au făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum și la cererea creditorilor îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, care au lipsit motivat de la ședinta adunării creditorilor. Cererea prevazută la alin. (7) va fi depusă la dosarul cauzei în termen de 5 zile de la data adunării creditorilor și va fi soluționată în camera de consiliu, cu citarea celui care a introdus cererea, a administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului și a creditorilor. În cazul în care a fost constituit comitetul creditorilor, va fi citat și președintele acestuia”.
1) pronunțarea hotărârii de închidere a procedurii;
Atâta timp cât față de un debitor, persoană fizică sau persoană juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevazute de art. 1 din Legea nr. 85/2006, modificată, a fost declarată în mod irevocabil procedura reglementată de acest act normativ, este de la sine înțeles că, la un moment dat, aceasta trebuie și închisă.
În condițiile în care singurul organ care are ca atribuție deschiderea procedurii de insolvență este judecătorul-sindic, tot lui îi revine și prerogativa pronunțării hotărârii de închidere a procedurii.
Cazurile în care poate fi închisă procedura sunt reglementate de art. 131-134 din Legea insolvenței, și anume:
– în orice stadiu al procedurii, dacă se constată ca nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă sa avanseze sumele corespunzătoare;
– o procedură de reorganizare prin continuarea activității sau de lichidare pe bază de plan va fi închisă în cazul în care se îndeplinesc toate obligațiile de plată asumate în planul confirmat;
– dacă o procedură începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment, aceasta va fi închisă în condițiile de închidere a procedurii falimentului;
– o procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă;
– dacă creanțele au fost complet acoperite prin distribuirile facute, închiderea procedurii poate avea loc și mai înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, în situația în care toți asociații persoanei juridice sau persoana fizică, după caz, solicită acest lucru în termen de 30 de zile de la notificarea lichidatorului făcută administratorului special, urmând ca bunurile să treacă în proprietatea indiviză a asociaților/acționarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul social;
-în fine, dacă procedura a fost deschisă în urma formulării cererii introductive de către debitor, în condițiile art. 32, iar la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor se constată că nu s-a depus nicio cerere, procedura de insolvență va fi închisă, revocându-se, totodată, hotărârea de deschidere a acesteia.
Administratorul judiciar
Un alt organ căruia îi revine un rol important în realizarea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, este administratorul judiciar, desemnarea acestuia fiind făcuta, de regulă, de către judecătorul-sindic prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență. În acest sens, art. 34 statuează că “prin sentința de deschidere a procedurii generale, judecătorul-sindic va desemna un administrator judiciar, iar în cazul deschiderii procedurii simplificate va desemna un lichidator provizoriu. Desemnarea se va face în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. c), coroborat cu cele ale art. 19 alin. (1)”.
Administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică, practician în insolvență, autorizat în condițiile legii, desemnat să exercite atribuțiile prevăzute de art. 20 din lege, în perioada de observație și pe durata procedurii de reorganizare.
In vederea desemnarii provizorii, practicienii în insolvență interesați au dreptul de a depune la dosar oferte de preluare a poziției de administrator judiciar în cazul respectiv, prin oferta de servicii arătând disponibilitatea de timp și de resurse umane, precum și experiența generală sau specifică necesare preluării dosarului de insolvență și bunei administrări a cazului. La oferta de servicii este obligatoriu a se anexa dovada calității de practician în insolvență și o copie de pe polița de asigurare de răspundere profesională.
În cazul în care în dosar nu există nicio astfel de ofertă judecătorul-sindic va desemna provizoriu un practician, până la prima adunare a creditorilor, în mod aleatoriu din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România.
Creditorii au posibilitatea ca, în cadrul adunării creditorilor, să-1 confirme în calitate de administrator judiciar pe practicianul desemnat provizoriu, anterior, de către judecătorul-sindic, după cum ei au dreptul să decidă desemnarea altui practician decât cel numit prin sentința de deschidere a procedurii de insolvență, situatie în care tribunalul va desemna administratorul judiciar ales de creditori dispunând, totodată, încetarea atribuțiilor administratorului numit provizoriu.
Decizia creditorilor privitoare la desemnarea practicianului poate fi contestată la judecătorul-sindic, numai pentru motive de nelegalitate, în termen de 3 zile de la data publicării măsurii în Buletinul procedurilor de insolvență, acesta având obligația de a soluționa, de urgență și deodată, toate contestațiile printr-o încheiere prin care va numi administratorul judiciar/ lichidatorul desemnat de creditori sau, după caz, va solicita adunării creditorilor/creditorului majoritar desemnarea unui alt practician.
Pentru activitatea prestată administratorul judiciar are dreptul la un onorariu, remunerația sa fiind achitată din averea debitorului insolvent, doar în cazul în care lipsesc disponibilitățile din contul debitorului urmând să fie utilizat fondul de lichidare constituit în condițiile art. 4 din Legea nr. 85/2006, modificată.
Potrivit art. 20 din Legea insolvenței principalele atribuții ale administratorului judiciar sunt:
a) examinarea situației economice a debitorului și a documentelor depuse conform prevederilor art. 28 și 35 și intocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observație în cadrul procedurii generale și supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăși 30 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;
b) examinarea activității debitorului și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, și asupra existenței premiselor angajării răspunderii acestora, în condițiile art. 138, precum și asupra posibilității reale de reorganizare efectivă a activității debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea și supunerea acelui raport judecătorului-sindic, într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăși 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar;
c) întocmirea actelor prevăzute la art. 28 alin. (1), în cazul în care debitorul nu și-a îndeplinit obligația respectivă înăuntrul termenelor legale, precum și verificarea, corectareă și completarea informațiilor cuprinse în actele respective, când acestea au fost prezentate de debitor;
d) elaborarea planului de reorganizare a activității debitorului, în funcție de cuprinsul raportului prevăzut la lit. a) și în condițiile și termenele prevăzute la art. 94;
e) supravegherea operațiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
f) conducerea integrală, respectiv în parte, a activității debitorului, în acest ultim caz cu respectarea precizărilor exprese ale judecătorului-sindic cu privire la atribuțiile sale și la condițiile de efectuare a plăților din contul averii debitorului;
g) convocarea, prezidarea și asigurarea secretariatului ședințelor adunării creditorilor sau ale acționarilor, asociaților ori membrilor debitorului persoană juridică;
h) introducerea de acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operațiuni comerciale încheiate de debitor și a constituirii unor garanții acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
i) sesizarea de urgență a judecătorului-sindic în cazul în care constată ca nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative;
j) menținerea sau denunțarea unor contracte încheiate de debitor;
k) verificarea creanțelor și, atunci când este cazul, formularea de obiecțiuni la acestea, precum și întocmirea tabelelor creanțelor;
1) încasarea creanțelor; urmărirea încasării creanțelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii; formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocați;
m) cu condiția confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacții, descărcarea de datorii, descărcarea fideiusorilor, renunțarea la garanții reale;
n) sesizarea judecătorului-sindic în legatură cu orice problemă care ar cere o soluționare de către acesta.
De asemenea, judecatorul de insoivență poate stabili administratorului judiciar, prin încheiere, orice alte atribuții în afara celor enumerate mai sus, cu exceptia celor prevăzute de lege în competența exclusiva a acestuia.
Administratorului judiciar i se confera, prin art. 23 din lege, posibilitatea de a desemna, în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale, persoane de specialitate.
Lichidatorul
Lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în insoivență, autorizat în condițiile legii, desemnat să conducă activitatea debitorului și să exercite atribuțiile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 85/2006, modificată, în cadrul procedurii falimentului, atât în procedura generală, cât și în procedura simplificată.
Din cuprinsul art. 24 rezultă regula generală potrivit căreia lichidatorul este desemnat, tot de catre judecătorul-sindic, în momentul în care se dispune trecerea la faliment.
Alin. (1) al art. 24 statuează expres că dispozitiile art. 19, 21, 22, 23 și ale art. 102 alin. (5) se aplică în mod corespunzator și în cazul lichidatorului astfel că, aspectele specifice administratorului judiciar privitoare la desemnarea sa, întocmirea rapoartelor de activitate, răspunderea practicianului, angajarea unor persoane de specialitate în indeplinirea atribuțiilor în cadrul procedurii și plata remunerației se aplică și lichidatorului.
Articolul 25 din Legea insolvenței, miodificată, prevede principalele atribuții ale lichidatorului, și anume:
a) examinarea activității debitorului asupra căruia se inițiază procedura simplificată în raport cu situația de fapt și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă și a existenței premiselor angajării răspunderii acestora în condițiile art. 138, și supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăși 60 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;
b) conducerea activității debitorului;
c) introducerea de acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operațiuni comerciale încheiate de debitor și a constituirii unor garanții acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor și luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor;
e) menținerea sau denunțarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanțelor și, atunci când este cazul, formularea de obiecțiuni la acestea, precum și întocmirea tabelelor creanțelor;
g) urmărirea încasării creanțelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanțelor; formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocțti;
h) primirea plăților pe seama debitorului și consemnarea lor în contul averii debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile legii;
j) încheierea de tranzacții, descărcarea de datorii, descărcarea fideiusorilor, renunțarea la garanții reale sub condiția confirmării de către judecătorul-sindic;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluționare de către acesta;
l) orice alte atribuții stabilite prin încheiere de către judecaătorul-sindic.
1.4.2.Alți participanți la procedura insolvenței
În desfășurarea procedurii insolvenței un rol important îl au adunarea creditorilor și comitetul creditorilor. Alături de aceștia, un anumit rol mai deține și administratorul special, introdus de noua lege, care a luat locul adunării generale a membrilor sau asociaților/acționarilor și a reprezentantului membrilor sau asociaților/ acționarilor debitorului persoană juridică.
Adunarea creditorilor
Participarea activa a creditorilor la procedura insolvenței este unul dintre principiile de bază care guvernează aceasta materie.
Adunarea creditorilor este alcătuită din toți creditorii cunoscuți ai debitorului supus procedurii de executare colectivă. Acest organism constitute cadrul juridic în care creditorii discută și aprobă, în condițiile legii, actele și operațiunile privind desfășurarea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, față de debitorul aflat în insolventă.
Adunarea creditorilor este chemată să se pronunțe cu privire la propunerea de intrare a debitorului în faliment, asupra planului de reorganizare judiciară, în privința metodei de valorificare a bunurilor din averea falitului sau asupra vânzării în bloc a acestora prin negociere directă, cu privire la vânzarea directă a imobilelor debitorului sau când analizează raportul final întocmit de lichidator.
În conformitate cu art. 13, adunarea creditorilor va fi convocată și prezidată de administratorul judiciar sau, după caz, de lichidator, dacă legea sau judecătorul-sindic nu dispune altfel, secretariatul ședintelor adunării fiind tot în sarcina acestuia.
Adunarea creditorilor va putea fi convocată și de comitetul creditorilor, la cererea creditorilor deținând creanțe în valoare de cel puțin 30% din valoarea totală a acestora sau chiar de către judecătorul-sindic în termen de maximum 30 de zile de la afișarea raportului final întocmit după ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate.
Convocarea acesteia se va face în cazurile prevazute expres de lege, precum și ori de câte ori este necesar.
Convocatorul trebuie să cuprindă data la care va avea loc adunarea precum și ordinea de zi a ședinței pentru ca cei convocați să aibă cunoștință de problemele ce se vor discuta în cadrul adunării
Creditorii pot fi reprezentați în adunare prin împuterniciți cu procură specială autentică sau, în cazul creditorilor bugetari și al cerlorlalte persoane juridice, cu delegație semnată de conducătorul unității. Dacă legea nu interzice în mod expres, creditorii vor putea vota și prin corespondență. Scrisoarea prin care se exprimă votul, semnată de creditor, semnatura fiind legalizată de notarul public ori certificată și atestaăa de către un avocat, sau înscrisul în format electronic, căruia i s-a încorporat, atașat ori asociat semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat valabil, poate fi comumcată prin orice mijloace, până în ziua fixată pentru exprimarea votului, administratorului judiciar/lichidator. Apreciem că în cazul votului dat prin corespondență creditorul respectiv trebuie considerat prezent în adunare, iar creanța sa se impune a fi luata în calcul la stabilirea procentului minim de participare.
La ședințele adunării creditorilor, salariații debitorului vor putea fi reprezentați de un delegat din rândul acestora, care va vota pentru întreaga valoare a creanțelor reprezentând salariile și alte drepturi bănești.
Deliberările și hotărârile adunării creditorilor vor fi cuprinse într-un proces-verbal, care va fi semnat de președintele ședinței, membrii comitetului creditorilor, precum și de administratorul judiciar sau de lichidator, după caz, documentul urmând să fie depus, prin grija practicianului, la dosarul cauzei, în termen de două zile lucrătoare de la data ședintei.
Hotărârea adunării creditorilor poate fi desființată de judecătorul-sindic pentru motive de nelegalitate, la solicitarea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective și au făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum și la cererea creditorilor îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, care au lipsit motivat de la ședința adunarii creditorilor.
În ce privește condițiile cvorumului, art. 15 statuează următoarele: “cu excepția cazurilor în care legea cere o majoritate specială, ședințele adunării creditorilor vor avea loc în prezența titularilor de creanțe însumând cel puțin 30% din valoarea totală a creanțelor asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adopta cu votul favorabil al titularilor majorității, prin valoare, a creantelor prezente”.
Calculul creanțelor se face în funcție de stadiul procedurii prin raportare la tabelul în care sunt consemnate, potrivit criteriilor aratate la alin. (2) al art. 15, doar în forma inițială a alin. (1) fiind impusă și condiția prezentei unei majorități simple a membrilor care compun comitetul creditorilor,
Comitetul creditorilor
Comitetul creditorilor reprezintă o altă modalitate, prevazută de lege, de apărare a intereselor creditorilor.
În conformitate cu art. 16 din Legea nr. 85/2006, modificată, judecătorul-sindic poate desemna, în raport cu numărul creditorilor, un comitet format din 3-5 creditori dintre cei cu creanțe garantate, bugetare și chirografare cele mai mari, prin valoare, numirea facându-se, prin încheiere, după întocmirea tabelului preliminar de creanțe. Dacă din cauza numărului mic de creditori nu se consideră necesară constituirea unui comitet al creditorilor, atribuțiile comitetului prevăzute la art. 17 alin. (1) lit. b) și f) vor fi exercitate de adunarea creditorilor.
Judecătorul-sindic vă face această desemnare din oficiu, fără consultarea creditorilor, dacă apreciază ca un asemenea organism îl poate ajuta în administrarea dosarului de insolvență. Comitetul astfel desemnat are caracter provizoriu, activitatea sa durând până la prima ședință a adunării creditorilor în care aceștia pot alege un alt comitet, care să-1 înlocuiască pe cel anterior.
Tribunalul va desemna, pe baza propunerii creditorilor, un președinte al comitetului creditorilor, comitetul urmând să fie citat în persoana președintelui astfel desemnat, iar în lipsa, prin oricare dintre membrii săi.
În cadrul primei ședinte a adunării creditorilor, aceștia vor putea alege un comitet format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanțe garantate și cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii, care se oferă voluntar, comitetul astfel desemnat înlocuindu-1 pe cel numit anterior de judecătorul-sindic, iar dacă nu se va obține majoritatea necesară, se va menține comitetul initial.
Pe parcursul administrării dosarului judecătorul-sindic va putea cere asistența comitetului creditorilor sau a unui delegat al acestuia, asistența manifestându-se atât sub forma informării cu privire la situația de fapt, cât și prin luarea măsurilor celor mai diferite.
Atribuțiile comitetului creditorilor au în principal caracter economic și sunt următoarele:
a) asistp pe judecătorul-sindic în îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin;
b) analizează situația debitorului și face recomandări adunării creditorilor cu privire la continuarea activității debitorului și la planurile de reorganizare propuse;
c) negociază cu administratorul judiciar sau cu lichidatorul care dorește să fie desemnat de către creditori în dosar condițiile numirii și recomandă adunării creditorilor astfel de numiri;
d) ia cunoțtintă despre rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de lichidator, le analizează și, dacă este cazul, face contestații la acestea;
e) întocmește rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind măsurile luate de administratorul judiciar sau de lichidator și efectele acestora, putând să propună, motivat, și alte măsuri;
f) solicită, în temeiul art. 47 alin. (5), ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
g) introduce acțiuni pentru anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, făcute de debitor în dauna creditorilor, atunci când astfel de acțiuni nu au fost introduse de administratorul judiciar sau de lichidator;
h) expune în adunarea creditorilor punctul de vedere cu privire la propunerea administratorului judiciar de intrare în faliment prin procedura simplificată, mai înainte ca judecătorul-sindic să aprobe raportul și propunerea;
i) poate solicita transformarea reorganizării judiciare în faliment;
j) aprobă rapoartele trimestriale asupra situației financiare a debitorului în cursul reorganizării, poate convoca adunarea creditorilor pentru a prezenta măsurile luate de debitor și poate propune motivat alte măsuri;
k) aprobă angajarea unui expert, la cererea lichidatorului, pentru evaluarea bunurilor din averea debitorului sau utilizarea unui evaluator propriu al practicianului;
1) recomandă adunării creditorilor metoda de vânzare a bunurilor din averea debitorului, precum și vânzarea în bloc prin negociere directă;
m) analizează rapoartele asupra fondurilor obținute din lichidare și din încasarea de creanțe, precum și planurile de distribuție între creditori, putând formula contestații la acestea;
n) promovează acțiunea de antrenare a răspunderii patrimoniale personale în condițiile art. 138 alin. (1), cu autorizarea judecătorului-sindic;
o) poate cere judecătorului-sindic înlocuirea practicianului desemnat, pentru motive temeinice.
Comitetul creditorilor se întrunește lunar și ori de cate ori este necesar, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, ori a cel puțin 2 dintre membrii săi. Ședințele comitetului vor avea loc în prezența practicianului care, însă, nu are drept de vot cu privire la măsurile întreprinse, conținutul deliberărilor și al hotărârilor adoptate fiind consemnat pe scurt într-un proces-verbal.
Administratorul special
Administratorul special a fost reglementat pentru prima data prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 137/2001 pentru modificarea și completarea Legii bancare nr. 58/1998, iar ulterior, prin Legea nr. 503/2004, instituția a fost introdusă și în domeniul asigurărilor.
Prin pct. 26 al art. 3 din lege, administratorul special a fost definit ca fiind reprezentantul desemnat de adunarea generală a acționarilor/asociaților debitorului, persoană juridică, să efectueze în numele și pe seama acestuia actele de administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să-și administreze activitatea și să le reprezinte interesele în procedură pe perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.
Alineatul (1) al art. 18 statuează că “după deschiderea procedurii, adunarea generală a acționarilor/asociaților debitorului, persoană juridică, va desemna, pe cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte interesele societății și ale acestora și să participe la procedura, pe seama debitorului. Dupa ridicarea dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce și activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele acționarilor/asociaților".
În vederea desemnării administratorului special adunarea generală a acționarilor, asociaților sau membrilor persoanei juridice va fi convocata de administratorul judiciar ori de lichidator, în termen de maximum 20 de zile de la deschiderea procedurii sau, după caz, de la ridicarea dreptului debitorului de a-și administra averea, adunarea fiind prezidată de practician.
Sfera de competență a acestui participant diferă în funcție de stadiul procedurii în care se află debitorul, respectiv dacă acesta este sau nu în procedura falimentului. Potrivit alin. (2) al art. 18 atribuțiile administratorului special sunt următoarele:
a) exprimă intenția debitorului de a propune un plan, potrivit art. 28 alin. (1) lit. h), coroborat cu art. 33 alin. (2);
b) participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acțiunilor prevăzute la art. 79 și art. 80;
c) formulează contestații în cadrul procedurii colective;
d) propune un plan de reorganizare;
e) administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea planului;
f) după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primește raportul final și bilanțul de închidere și participă la ședința convocată pentru soluționarea obiecțiunilor si aprobarea raportului;
g) primește notificarea închiderii procedurii.
PROCEDURA GENERALĂ A INSOLVENȚEI
2.1.Definiția și trăsăturile juridice ale procedurii generale a insolvenței
Procedura generală reprezintă, în conformitate cu art. 3 pct. 24 din Legea nr. 85/2006, modificată, “procedura prevazută de prezenta lege, prin care un debitor care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 1 alin. (1), fără a le îndeplini simultan și pe cele de la art. 1 alin. (2), intră,după perioada de observație, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura falimentului său, separat, numai în reorganizare judiciară ori doar în procedura falimentului”.
În această formă a procedurii de insolvență, cele două proceduri – reorganizarea judiciară și falimentul – nu se exclud întrucât procedura generală poate debuta cu o reorganizare judiciară și se poate finaliza ca faliment.
Cererile introductive aparțin acelorași persoane ca și în cazul procedurii simplificate, pe lângă debitor și creditori având legitimare procesuală activă Banca Națională a Romaniei, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și Comisia Natională a Valorilor Mobiliare, aceasta din urmă, potrivit alin. (2) al art. 26 din Legea nr. 85/2006, modificată, putând solicita deschiderea procedurii insolvenței împotriva entităților reglementate pe care le supraveghează și care, potrivit datelor de care dispune, îndeplinesc criteriile prevăzute de dispozițiile legale speciale pentru inițierea procedurii colective.
În cuprinsul cereri de declanșare a procedurii insolvenței formulată de debitor acesta va menționa starea de insolvență efectivă sau iminentă, potrivit aprecierii sale, cu argumente faptice pertinente, insolvența iminentă având ca justificare aprecierea unei apropiate instalări depline a stării de insolvență.
Cu toate că pentru cererile formulate de debitori nu există reglementat aceiași prag valoric minim ca în cazul petițiilor înaintate de creditori, totusi, s-a arătat că insolvența trebuie să se raporteze la datorii importante al căror cuantum se poate orienta după exigența aplicată cererii creditorilor.
Ca trăsături juridice ale procedurii generale putem menționa următoarele:
a) procedura generală conferă debitorilor care îndeplinesc exclusiv condițiile prevăzute la art. 1 alin. (1) dreptul să intre în reorganizare judiciară în vederea achitării datoriilor conform unui program de plată a creanțelor;
b) ca urmare a etapelor pe care le presupune după parcurgerea perioadei de observație, respectiv intrarea în procedura reorganizării judiciare și în procedura falimentului sau, separat numai în reorganizare judiciară ori doar în faliment, procedura generală, este o procedură complexă și, implicit, mai greoaie decât procedura simplificată;
c) procedura generală se aplică debitorilor insolvenți indiferent de calitatea acestora, de comercianți sau necomercianți;
d) procedura generală se aplică atât debitorilor aflați în insolvența actuală, cât și celor în insolvență iminentă;
e) procedura generală constituie regula în materie de insolventa, în timp ce procedura simplificată reprezinta excepția de la regulă;
f) procedura generală este singura formă de executare colectivă care se poate finaliza fără radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
2.2 Domeniul de aplicare a procedurii generale a insolvenței
Procedura generală este aplicabilă debitorilor, persoane juridice, astfel cum sunt ei nominalizati de alin. (1) al art. 1 din lege, care nu se afla în niciuna dintre situațiile speciale la care se refera alin. (2) al aceluiasi articol, și care intră succesiv, după perioada de observație, în procedura de reorganizare judiciară și în procedura de faliment sau, după caz, separat numai în reorganizare ori numai în faliment.
Spre deosebire de procedura simplificată, sfera subiecților care pot intra în procedura generală este mai restrânsă, legiuitorul excluzându-I pe comercianții, persoane fizice, care acționează în mod individual sau în întreprinderi familiale. Persoanele fizice care au calitatea de comerciant, indiferent de forma de organizare în care desfășoară activități comerciale, nu pot să beneficieze de procedura reorganizării judiciare, având în vedere că, potrivit pct. 20 al art. 3 din lege, “procedura ce se aplică debitorului, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanțelor”.
Definiția legală a procedurii de reorganizare judiciară nu lasă loc altei interpretări, aceasta procedură fiind concepută și destinată exclusiv persoanelor juridice care au o organizare mai complexă și desfășoara o activitate de o mai mare amploare decât comercianții persoane fizice.
Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, împreuna sau separat: a) restructurarea operațională și/sau financiară a debitorului; b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; c) restrângerea activității prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.
De asemenea, în procedura generală nu se mai face nicio distincție între comercianți și necomercianți, așa cum o face lit. c) a alin. (2) al art. 1, respectiva procedură aplicându-se debitorilor insolvenți indiferent de calitatea subiecților, aceasta chiar dacă vizează în mod prioritar comercianții.
În conformitate cu alin. (1) pet. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, procedura generală se extinde și asupra oricărei persoane juridice de drept privat care desfășoară și activități economice, dacă se află în stare de insolvență sau de insolvență iminentă, iar potrivit pct. 4 și 5 ea se aplică și societăților agricole, precum și grupurilor de interes economic, în acest din urmă caz, fiind lipsit de relevanță juridică dacă grupul are sau nu calitatea de comerciant.
Dacă cererea debitorului de a fi supus dispozițiilor Legii insolvenței corespunde condițiilor legale, judecătorul-sindic va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii generale, cu exceptia cazului în care, prin declarația făcută debitorul își arată intenția de a intra în procedura simplificată sau nu depune documentele prevazute la termenul legal, ori se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 1 alin. (2), când judecătorul va pronunța o încheiere de deschidere a procedurii simplificate.
În cazul cererilor introductive formulate de creditori, dacă judecătorul-sindic stabilește că debitorul este în stare de insolvență, îi va respinge contestatia și va deschide, printr-o sentință, procedura generală, situație în care un plan de reorganizare poate fi formulat numai de către administratorul judiciar sau de către creditorii deținând împreună sau separat minimum 20% din valoarea masei credale și numai dacă aceștia își exprimă intentia de a depune un plan.
Dacă debitorul nu contestă, în termenul prevazut de lege, că ar fi în stare de insolvență și își exprimă intenția de a-și reorganiza activitatea, judecătorul-sindic va da o sentința de deschidere a procedurii generale, în afara de cazul în care, din declarația debitorului, facută până la data pronunțării hotărârii, rezultă ca acesta se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 1 alin. (2) sau a mai beneficiat de reorganizare în ultimii 5 ani anteriori declanșarii procedurii, când instanța va pronunța o sentință de deschidere a procedurii simplificate. Prin sentința de declanșare a procedurii generale judecătorul-sindic va dispune administratorului judiciar să efectueze notificările prevăzute la art. 61.
Administratorul judiciar va întocmi și va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de acesta, care nu va putea depăși 30 de zile de la desemnarea sa, un prim raport prin care trebuie să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie continuarea perioadei de observație din procedura generală, iar ulterior, tot în termenul stabilit de judecător, dar care nu va putea depăși 60 de zile de la desemnarea sa, un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor carora le-ar fi imputabilă.
În situația în care debitorul nu se încadrează în criteriile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii simplificate, acest al doilea raport trebuie să indice dacă există o posibilitate reală de reorganizare efectivă a activității debitorului ori, după caz, motivele care nu permit reorganizarea și propunerea de intrare în faliment.
În situația în care activitatea debitorului poate fi redresată pe baza unui plan de reorganizare judiciară, administratorul judiciar trebuie să menționeze dacă recomandă ca planul de reorganizare sa fie cel propus de debitor, dacă va colabora cu debitorul la întocmirea acelui plan ori dacă va propune un altul singur sau împreună cu unul ori mai mulți creditori.
Finalizarea cu succes a planului de reorganizare va avea drept consecință închiderea procedurii insolvenței “prin sentință, în urma îndeplinirii tuturor obligațiilor de plată asumate în planul confirmat”. Dacă însă o procedura începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment, aceasta va fi închisă printr-o sentință a judecătorului-sindic, după ce acesta a aprobat raportul final, toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă.
Propunerea practicianului privind intrarea în faliment a debitorului, în procedura generală, trebuie să fie supusă aprobării adunării generale a creditorilor la prima ședință a acesteia.
Adunarea generală a creditorilor va aproba propunerea administratorului judiciar prin votul titularilor a cel puțin două treimi din creanțele prezente la vot.
În cazul intrării în faliment în procedura generală desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgență de către lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă, lichidatorul trebuind să acorde personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.
După intrarea în faliment în procedura generală, lichidatorul va trimite o notificare tuturor creditorilor indicați în lista depusă de debitor/administratorul judiciar, debitorului și oficiului registrului comerțului sau, după caz, registrului societăților agricole unde debitorul este înmatriculat.
Notificarea va cuprinde: a) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor născute după data deschiderii procedurii în vederea întocmirii tabelului suplimentar, care va fi de maximum 45 de zile de la data intrării în faliment, precum și cerințele pentru ca o creanță înregistrată să fie considerată valabilă; b) termenul de verificare a creanțelor, de întocmire, afișare și comunicare a tabelului suplimentar al acestora, care nu va depăși 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. a) a art. 62; c) termenul de depunere la tribunal a contestațiilor, care va fi de cel puțin 10 zile înainte de data stabilită prin încheierea de intrare în faliment, pentru definitivarea tabelului definitiv consolidat; d) termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidat, care nu va depăși 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. b).
Tabelul definitiv va cuprinde totalitatea creanțelor admise împotriva averii debitorului, existente la data intrării în faliment.
Inventarul averii debitorului se desfășoara în conformitate cu art. 113-115, lichidarea activelor în condițiile art. 116-120, iar distribuirea fondurilor obținute din vânzarea bunurilor falitului se va face potrivit dispozițiilor art. 121-130 din lege.
Închiderea procedurii colective se va putea dispune, în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă sa avanseze sumele corespunzătoare, prin sentința pronunțată judecătorul-sindic dispunând și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, fie atunci când judecâtorul-sindic a aprobat raportul final, cand toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă, fie dacă creanțele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute, iar tribunalul va pronunța o sentință de închidere a procedurii falimentului și de radiere a debitorului din registrul în care este înmatriculat, chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, în cazul în care toți asociații persoanei juridice sau persoană fizică, după caz, solicită acest lucru, urmând ca bunurile rămase să treacă în proprietatea indiviza a asociaților/acționarilor, corespunzător cotelor de participare la capitalul social.
Sentința de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcției teritoriale a finanțelor publice și oficiului registrului comerțului sau, după caz, registrului societăților agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea mențiunii, prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul și toate persoanele care i-au asistat fiind descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați.
PROCEDURA SIMPLIFICATĂ AINSOLVENȚEI
3.1.Definiția și trăsăturile juridice ale procedurii simplificate a insolvenței
Punctul 25 al art. 3 din Legea nr. 85/2006, modificată, statuează că “procedura simplificată reprezintă procedura prevazută de prezenta lege, prin care debitorul care îndeplinește condițiile prevăzute la art. 1 alin. (2) intră direct în procedura falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenței, fie după o perioadă de observație de maximum 60 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele aratate la art. 1 alin. (2) lit. c) și d)”.
Procedura simplificată a insolvenței este un mijloc rapid, simplu și eficient la indemână pentru a valorifica la maximum averea debitorului falit, realizându-se finalitatea legii prin îndestularea, în limitele valorificării, a creditorilor.
Din analiza definiției legale se poate constata cu ușurință ca procedura simplificată presupune îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 alin. (2) și are drept consecință directă intrarea debitorilor în cauza în procedura falimentului, fie odata cu deschiderea procedurii insolvenței, fie după o perioadă scurtă de observație, de maximum 60 de zile, perioada în care organele care aplică procedura colectivă vor analiza elementele arătate la art. 1 alin. (2) lit. c) și d) din lege.
În unele situații judecătorul-sindic investit cu solutionarea unei cereri de declanșare a procedurii insolvenței nu poate dispune, la momentul pronunțării hotărârii inițiale, de toate informațiile necesare pentru a clarifica, încă de la început, destinul debitorului supus procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, s-a considerat necesar să se reglementeze, în ambele variante ale procedurii, o perioadă inițială de observație, perioada în care administratorul judiciar, în urma analizei situației de fapt a debitorului, va propune fie intrarea în procedura simplificată deoarece comercianții, care fac parte din categoriile prevazute la alin. (1), îndeplinesc una dintre următoarele condiții: a) nu detin niciun bun în patrimoniul lor; b) actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite; c) administratorul nu poate fi găsit; d) sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului, sau debitorii, care fac parte din categoriile enumerate de același alineat, nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. b), c), e) și h) în termenul prevăzut de lege, fie continuarea perioadei de observație din procedura generală.
Din definiția legală a procedurii simplificate se pot desprinde urmatoărele trăsături juridice specifice ale acestei instituții:
a) procedura simplificată este o procedură rapidă, rapiditate conferită de faptul că debitorul căruia i se aplică intră doar în procedura falimentului;
b) procedura simplificată este mult mai simplă decât procedura generală, având în vedere că, nepresupunând reorganizarea judiciară, se evita conceperea planului de redresare, propunerea, admiterii acceptarea și confirmarea acestuia;
c) procedura simplificată se aplica numai anumitor categorii de debitori, expres prevazute de lege;
d) procedura simplificată îl conduce pe debitor direct în procedura falimentului;
e) procedura simplificată este o procedură specială care are un pronunțat caracter derogatoriu de la procedura generală;
f) procedura simplificată se aplică numai în cazul în care debitorii expres prevăzuți de lege se află în stare de insolvență, nu și in stare de insolvență iminentă.
La trăsăturile menționate se mai adaugă, pe de o parte, faptul că pentru debitorii persoane fizice acționând individual sau în intreprinderi familiale procedura simplificată este unica procedură de insolvență care li se poate aplica, în timp ce pentru celelalte categorii de debitori, astfel cum sunt ei prevăzuți la art. 1 alin. (1) din lege, procedura simplificată este alternativa față de procedura generală, în funcție de situația de fapt concretă a debitorulul. Pe de altă parte, sfera de aplicare a procedurii simplificate este mai largă decât cea a debitorilor care cad sub incidența procedurii generale.
3.2.Domeniul de aplicare a procedurii simplificate
Domeniul de aplicare a procedurii simplificate este conturat de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, modificată, și anume: “debitorilor aflați în stare de insolvență, care se încadrează în una dintre următoarele categorii: a) comercianți, persoane fizice, acționand individual; b) întreprinderi familiale; c) comercianți care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) și îndeplinesc una dintre următoarele condiții:
1. nu dețin niciun bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului;
d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. b), c), e) și h) în termenul prevăzut de lege; e) societăți comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive; f) debitori care și-au declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptățiți să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevăzuta de prezentă lege”.
Din aceste prevederi legale reiese faptul că aplicarea procedurii simplificate presupune îndeplinirea simultană a două condiții, și anume: a) debitorul să se încadreze într-una dintre categoriile enumerate la alin. (2) al art. 1 și, b) debitorul sa se afle în stare de insolvență sau de insolvență iminentă dacă acesta solicită în mod expres intrarea în faliment sau nu depune, în termenul prevăzut de lege, vreunul din documentele prevăzute de art. 28 alin. (1) lit. a)-f) și h) ori nu este îndreptățit să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară.
Documentele avute în vedere de art. 28, care trebuie să însoțească cererea prin care însuși debitorul solicită să fie supus procedurii generale a insolvenței și a caror neprezentare determină automat aplicarea procedurii simplificate sunt:
a) bilantul certificat de către administrator și cenzor/auditori balanță de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii;
b) o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile și băncile prin care debitorul își rulează fondurille pentru bunurile grevate se vor menționa datele din registrele de publicitate;
c) o listă a numelor și a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanțele acestora: certe sau sub condiție, lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se suma, cauza și drepturile de preferință;
d) o listă cuprinzând plățile și transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 120 de zile anterioare înregistrării cererii introductive;
e) o listă a activităților curente pe care intenționează sa le desfășoare în perioada de observație;
f) contul de profit și pierdere pe anul anterior depunerii cererii;
g) o declarație prin care debitorul își arată intenția de intrare în procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activității ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale; dacă această declarație nu va fl depusă până la expirarea termenului stabilit la alin. (2), se prezumă că debitorul este de acord cu inițierea procedurii simplificate.
Dintre categoriile de debitori care pot fi subiecte ale procedurii simplificate o să prezentăm particularitățile comercianților, care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) al art. 1 și îndeplinesc una dintre cele patru condiții speciale impuse de lit. c) a alin. (2) al aceluiași articol de lege, condiții care demonstrează starea anormală, nefirească în care se gasește respectiva entitate, legiuitorul considerând ca activitatea acestora nu se poate reorganiza datorită unor lipsuri. Subiect al procedurii simplificate pot fi comercianții care nu dețin niciun bun în patrimoniu [art. 1 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2006, modificată.
Patrimoniul este alcătuit din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică aparținând unui anumit subiect de drept.
În ceea ce privește societățile comerciale constituite în condițiile Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, bunurile care fac parte din patrimoniul acestor persoane juridice pot fi atât aduse ca aport în natură, în conformitate cu art. 16 din lege, cât și dobândite de societate pe parcursul funcționarii în scopul facilitării desfășurării activității comerciale în lipsă de stipulație contrară.
În situația în care o societate comercială aflată în stare de insolvență nu deține niciun bun în patrimoniu, legiuitorul român a considerat că nu se justifică deschiderea procedurii generale (care, oricum s-ar finaliza cu falimentul societății în cauză) pentru că este evident faptul că un asemenea debitor nu va putea să beneficieze, de un plan viabil de reorganizare, neavând capacitatea economică și financiară de a-și redresa activitatea
In același timp, patrimoniul social fiind format din totalitatea drepturilor si obligațiilor cu caracter economic care aparțin societății, este distinct de patrimoniile asociaților care au constituit respectiva persoană juridică. Deși rolul capitalului social este acela de a constitui gajul general al creditorilor societății, în realitate, veritabila garanție a acestora o reprezinta activul social, ca parte a patrimoniului societații comerciale respective.
O altă categorie de comercianți, persoane juridice, care nu pot intra în procedura generală sunt cei la care administratorul nu poate fi găsit [art. 1 alin. (2) lit. c) pct. 3 din Legea nr. 85/2006, modificată], dispoziția putând fi explicată prin aceea că, atâta timp cât persoanele care au fost desemnate să realizeze administrarea și conducerea societății nu mai pot fi găsite, nu se justifică conferirea vocației pentru a-și redresa activitate, asociații dând dovada de lipsa de interes prin faptul că nu au procedat la alegerea unui nou administrator care să se preocupe de soarta juridică și economică a societății, voința socială a oricărei societăți comerciale exprimată de adunarea generală trebuind să fie adusă la îndeplinirea prin actele persoanelor sau organelor anume investite.
Și comercianții al căror sediu nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului vor intra, în caz de insolvență, doar în procedura simplificată [art. 1 alin. (2) lit. c) pct. 4 din Legea nr. 85/2006, modificată] pentru aceleași considerente susmenționate, majoritatea acestora fiind ,,societăți fantomă", care au fost înființate în cu totul alte scopuri decât cele recunoscute de lege: punerea în comun de către asociați a unor bunuri pentru exercitarea de fapte de comerț în vederea realizării și împărțirii profitului rezultat.
Sediul este un atribut de identificare a societății comerciale, care are menirea să situeze societatea în spațiu în cadrul raporturilor juridice la care aceasta participă. De regulă, sediul social este acolo unde se află centrul de conducere al societății, unde activează organele de deliberare și administrare ale persoanei juridice. Dacă în situația lipsei sediului operează prezumția încetării activității comerciale, iar deschiderea procedurii simplificate este o consecință firească a acestei stări de fapt, în cazul în care sediul nu mai corespunde adresei înscrise în registrul comerțului debitorul este sancționat pentru nerespectarea formalităților. legale de înscriere a mențiunilor obli-gatorii în acest registru.
Din analiza prevederilor Legii insolvenței se pot deduce situațiile în care judecătorul-sindic deschide procedura simplificată:
a) atunci când are loc intrarea de drept în procedura simplificată:
– este cazul debitorilor la care nu este posibilă reorganizarea judiciară ca urmare a formei juridice în care aceștia funcționează (comercianți, persoane fizice, acționând individual sau în întreprinderi familiale);
– din actele de la dosar reiese că debitorul este în imposibilitate de a beneficia de reorganizare dat fiind faptul că în ultimii 5 ani, precedenți hotărârii de deschidere a procedurii, persoana juridică în cauză a mai fost supusă unei astfel de proceduri;
b) la cererea debitorului, dacă acesta îndeplinește una dintre condițiile prevăzute de alin. (1) al art. 32:
– depune declarația de intrare în procedura simplificată fie odată cu cererea introductivă, fie ulterior, în maximum 10 zile de la înregistrarea cererii sale la tribunal [art. 28 alin. (1) lit. h) teza I];
– nu depune vreunul dintre documentele prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. a)-f) și h) în cel mult 10 zile de la introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, ceea ce valorează, din punctul de vedere al Legii nr. 85/2006, modificată, cu recunoașterea stării de insolvență a patrimoniului
– cu toate că nu depune declarația prin care arată intenția de a-și reorganiza activitatea, este evident încă de la început faptul că debitorul se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. I alin. (2);
c) la cererea creditorului îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței:
– dacă din actele de la dosar rezultă că debitorul se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 1 alin. (2) sau că este în imposibilitate de a beneficia de procedura de reorganizare judiciară pentru motivele susmenționate;
d) la propunerea practicianului în insolvență, aprobată de creditori și confirmată de judecătorul-sindic:
– la propunerea administratorului judiciar care, prin raportul de 30 de zile, constată că debitorul se încadreaza în criteriile prevazute la art. 1 alin. (2),
– dacă debitorul a formulat, în condițiile alin. (2) al art. 33, contestație la deschiderea procedurii solicitată de creditori, iar aceasta a fost respinsă de tribunal deoarece debitorul se afla în stare de insolvență, și niciunul dintre celelalte categorii de persoane nu au inteles sa faca acest lucru.
Nu în cele din urmă, în cazul în care administratorul judiciar face propunerea de intrare în procedura simplificată, prin raportul prevăzut de art. 54 din Legea nr. 85/2006, modificată, această procedură se aplică prin pronunțarea de către judecatorul-sindic a sentinței de aprobare a concluziilor raportului într-o perioadă de maximum 50 de zile de la data declanșării procedurii.
Judecătorul-sindic va supune propunerea administratorului judiciar privind intrarea în faliment a debitorului, în procedura simplificată, dezbaterii parților într-o ședință publică ce va avea loc în maximum 20 de zile de la primirea raportului acestuia. În cadrul respectivei ședințe, judecătorul-sindic, după ascultarea parții interesate, va da o sentință prin care va aproba sau va respinge după caz, concluziile raportului supus dezbaterii. În cazul aprobării raportului, prin aceeași sentință, judecătorul-sindic va decide intrarea în faliment a debitorului, în condițiile art. 107 alin. (1) lit. d.
Ulterior intrării în procedura simplificată, în cazul în care documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. b)-e) și i) nu sunt prezentate de către debitor, lichidatorul desemnat va reconstitui, în măsura posibilului, acele documente, cheltuielile astfel efectuate urmând a fi suportate din averea debitorului.
Pentru celeritatea procedurii, în condițiile art. 1 alin. (2) lit. c) sau d) instanța poate stabili, pentru creditorul care a solicitat deschiderea procedurii de insolvență sau administratorul judiciar desemnat, îndatoriri în ceea ce privește prezentarea probelor cu înscrisuri, relații scrise, poate solicita la interogatoriu persoanele identificate ca făcând parte din administrația societății, poate solicita asistență și concursul acestora la efectuarea actelor de procedura, precum și orice alte demersuri necesare soluționării cauzei.
Atunci când la sediul înregistrat în registrul comerțului debitorul nu mai desfășoară activitate, iar creditorul care a introdus cererea de deschidere a procedurii nu cunoaște un alt sediu, punct de lucru de desfășurare a activității, și după ascultarea raportului administratorului judiciar, prevăzut la art. 54, prin care se constată că debitorul se gasește în una dintre categoriile prevăzute la art. 1 alin. (2) lit. c) sau d), comunicarea, notificarea oricărui act de procedură față de debitor, inclusiv a celor privind deschiderea procedurii, se va efectua numai prin Buletinul procedurilor de insolvență.
De asemenea, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii simplificate, va întocmi și va supune tribunalului, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăși, de această dată, 60 de zile de la desemnarea sa, un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabil.
În situatia în care, deși debitorul nu se încadrează în criteriile prevăzute la art. 1 alin. (2), practicianul apreciază că pentru acesta nu există o posibilitate reală de reorganizare efectivă a activității acestuia, în raport se vor indica motivele care nu permit redresarea și se va propune intrarea în faliment, o asemenea propunere.
În cazul în care raportul administratorului judiciar va face propunerea de intrare în faliment, judecătorul-sindic va dispune, în termen de 3 zile de la primirea raportului, publicarea unui anunț referitor la raport în Buletinul procedurilor de insolvență, cu indicarea datei adunării creditorilor, într-un termen de maximum 10 zile de la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. e), la care va supune votului adunării creditorilor propunerea administratorului judiciar și punctul de vedere al comitetului creditorilor asupra acesteia.
În acele rare cazuri în care debitorii supuși procedurii simplificate au anumite bunuri în patrimoniu, inventarul acestora se va realiza potrivit art. 113-115, iar lichidarea averii falitului în condițiile art. 116-120, eventualele sume obținute din această operațiune urmând să fie distribuite în conformitate cu regulile prevăzute de art. 121-130 din lege.
De regulă, procedura simplificată va fi închisă fie pentru că se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative și niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, fie pentru că judecătorul-sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În ambele cazuri, însă, prin sentință pronunțată, tribunalul va dispune și radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.
Totuși, nu este exclus că, în cazul procedurii deschise în urma formulării cererii introductive de către debitor în condițiile art. 32, judecătorul-sindic să constate, la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor, că nu s-a depus nicio cerere, situație în care acesta va pronunța o sentință de închidere a procedurii și de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii.
4. DELIMITAREA PROCEDURII GENERALE DE PROCEDURA SIMPLIFICATĂ
Delimitarea a două instituții juridice presupune semnalarea asemănărilor și a deosebirilor de regim juridic dintre ele.
Legea insolvenței instituie în cadrul procedurii speciale pe care o reglementează două regimuri juridice distincte – procedura generală și procedura simplificată, care, amândouă, urmăresc același scop, și anume acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență prin instituirea unei proceduri colective, în cadrul uneia dintre modalitățile concrete: reorganizarea judiciară sau, după caz, falimentul.
Starea de insolvență care caracterizează patrimoniul debitorului apt să intre sub incidența procedurii în oricare din cele două regimuri menționate are două componente: insolvență vădită și insolvența iminentă care, deopotrivă. conduc la aplicarea procedurii.
Patrimoniul debitorului supus procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată, trebuie să se gasească în stare de insolvență, aceasta fiind prezumată ca vadită în cazul în care debitorul nu a plătit datoria sa unuia sau mai multor creditori în 30 de zile de la data scadenței, ori trebuie să se afle în stare de insolvență iminentă daca se dovedește, cu mijloacele de probă admise de lege, că la momentul exigibilității datoriei acesta nu va putea onora plățile cu fondurile bănești disponibile la data scadenței.
Sfera participanților la procedura insolvenței, în ambele forme, înglobează aceleași persoane: debitorul, subiect pasiv al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificată; masa credală, cu cele două structuri reprezentative – adunarea creditorilor și comitetul creditorilor; administratorul special și practicianul în insolvență – administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz.
În ipoteza cererii introductive promovate de creditori judecătorul-sindic poate desemna un administrator judiciar, exceptie făcând situația în care debitorul și-a manifestat voința de a se supune procedurii simplificate, numirea directă a unui lichidator având loc, de regulă, în cazul în care procedura colectivă a fost deschisă la cererea debitorului care și-a manifestat intenția de a fi supus procedurii falimentului. În alte ipoteze, administratorul judiciar desemnat provizoriu poate fi convertit în lichidator la solicitarea creditorilor.
Ca trăsături distinctive între cele două forme ale procedurii de insolvență se menționează următoarele:
a) procedura generală se aplică debitorilor prevăzuți de art. 1 alin. (1), în timp ce procedura simplificată se aplică debitorilor enumerați de alin. (2) al aceluiași text de lege;
b) procedura generală se aplică debitorilor insolvenți indiferent de calitatea acestora de comercianți sau necomercianți, pe când procedura simplificată, în unele cazuri se aplică doar debitorilor care au calitatea de comerciant;
c) în cadrul procedurii generale, debitorul poate intra succesiv în reorganizare judiciară și apoi în faliment sau, separat, numai într-una dintre acestea, în timp ce în procedura simplificată debitorul intră direct în faliment;
d) în procedura generală trecerea unei perioade de observație este obligatorie în toate cazurile pe când în procedura simplificată este posibil ca debitorul să nu treacă printr-o asemenea perioadă, ci, odată cu deschiderea procedurii colective, să intre direct în faliment;
e) în procedura simplificată activitatea debitorului se reduce la închiderea controlată a afacerii și la eventualele acte de conservare a patrimoniului, în timp ce în procedura generală debitorul are posibilitatea de a desfășura activități curente;
f) chiar dacă întreaga procedură a insolvenței se caracterizează prin efectuarea cu celeritate a actelor și operațiunilor prevazute de lege, în procedura generală principiul celerității este mai puțin pregnant decât în procedura simplificată, care a fost concepută pe un asemenea principiu;
g) într-o logică juridică elementară, procedura generală constituie regula în materie de insolvență, pe când procedura simplificată reprezintă excepția de la această regulă.
CONCLUZII
Pentru a sublinia delimitarea dintre cele două proceduri ale insolvenței regelementate de lege vom analiza următoarea speță soluționată de Tribunalul Bucuresti Sectia a VII a Comercială prin Sentința comericală nr. 3284/2010:
Prin cererea înregistrata la data de 27.10.2009 sub nr.42574 creditoarea MLCI a solicitat deschiderea procedurii insolvenței în contradictoriu cu debitoarea TAG care se afla în stare de insolvență de mai mult de 30 zile și nu a achitat creanța în suma de 18.592,63 lei și 21.480,14 euro.
La data de 04.01.2009 prin sentința comercială nr.1 judecătorul-sindic a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de TAG conform art. 33 alin. 6 din Legea 85/2006, constatând că societatea creditoare are o creanță certă, lichidă și exigibilă.
Administratorul judiciar desemnat în cauza în cadrul raportului de activitate, la data de 18.02.2010 a solicitat trecerea la faliment a debitoarei, prin procedura simplificată.
Prin raport de activitate, acesta a arătat că a verificat declarațiile de creanță, motiv pentru care a întocmit tabelul preliminar și tabelul definitiv, facând de asemenea referire la bunurile aflate în patrimoniul debitorului și solicitînd instantei intrarea în faliment prin procedura simplificată, întrucât raportul întocmit în temeiul disp. art.54 din lege a fost publicat în Buletinul procedurilor de insolvență și notificat atât creditorului care a solicitat deschiderea procedurii cât și debitorului.
În acest sens, administratorul judiciar a aratat că societatea debitoare nu a prezentat documentele prevăzute de art. 28 din Legea 85/2006 și că documentele contabile ale acesteia nu se găsesc.
Instanța de judecată a reținut că, potrivit art.1 alin.2 procedura simplificată prevăzută de legea 85/2006 se aplică debitorilor aflați în stare de insolvență, care se încadrează în una dintre următoarele categorii:
a) comercianți, persoane fizice, actionând individual;
b) asociații familiale;
c) debitorii care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) și îndeplinesc una dintre următoarele condiții:
1. nu dețin nici un bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerțului;
d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. a) – f) și h) în termenul prevăzut de lege;
e) societăți comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
f) debitori care și-au declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptățiți să beneficieze de procedura de reorganizare judiciară prevazută de prezenta lege.
În spetă, s-a constatat că documentele contabile ale societății debitoare TAG nu se găsesc și că, aceasta, prin reprezentanții săi, nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute de art. 28 din lege, deși a fost notificată în acest sens.
În consecință fiind îndeplinite dispozițiile art. 1, alin.2, lit. c și d din lege și dispozițiile art. 54 din lege ne aflăm în situația întrării în faliment prin procedura simplificată.
Având în vedere delimitarea amintita anterior facem următoarele precizări:
În speța prezentată ne aflăm în situația intrării în faliment prin procedura simplificată întrucât:
a. Debitoarea TAG nu a prezentat documentele prevăzute de art. 28 din Legea 85/2006 (lit. d) și documentele contabile ale acesteia nu se găsesc (lit. c, pct. 2)
b. Debitoarea TAG este o societate comercială, prin urmare nu se pune problema dacă are sau nu calitatea de comerciant
c.În situația debitoarei TAG s-a solicitat deschiderea procedurii falimentului.
d.Deschiderea procedurii insolvenței față de TAG s-a făcut la data de 04.01.2009 prin sentința comercială nr.1, pe cale de consecință perioada de observație s-a finalizat.
Astfel așa cum am încercat să evidențiem atât teoretic cât și practic delimitarea atât a procedurii generale cât și a procedurii simplificate are o mare însemnătate în ce privește aplicarea procedurii insolvenței.
BIBLIOGRAFIE
Csaba Bela Nasz, Deschiderea procedurii insolvenței, Ed. C.H. Beck, București, 2009;
I. Turcu, Tratat de insolvență, Ed. C.H Beck, București, 2006:
S. Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 1997;
S. Cărpenaru,Drept commercial roman, Ed. All Educațional, București, 1998;
I. Turcu, Legea procedurii insolventei – comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2007;
I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenței. Comentarii pe artcole, Ed. C. H. Beck, București, 2006;
I Schiau, Regimul juridic al insolvenței comerciale, Ed. All. Beck, București, 2001;
A. Avram, Procedura insolvențe. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2008;
C. Bîrsan, M. Gaiță, M.M Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Institutul European, Iasi, 1997;
Gh. Gheorhiu, Procedurareorganizării judicare și a falimentului, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
Revista Dreptul nr. 10/2006
http://www.jurisprudenta.com/
BIBLIOGRAFIE
Csaba Bela Nasz, Deschiderea procedurii insolvenței, Ed. C.H. Beck, București, 2009;
I. Turcu, Tratat de insolvență, Ed. C.H Beck, București, 2006:
S. Angheni, Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 1997;
S. Cărpenaru,Drept commercial roman, Ed. All Educațional, București, 1998;
I. Turcu, Legea procedurii insolventei – comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2007;
I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenței. Comentarii pe artcole, Ed. C. H. Beck, București, 2006;
I Schiau, Regimul juridic al insolvenței comerciale, Ed. All. Beck, București, 2001;
A. Avram, Procedura insolvențe. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2008;
C. Bîrsan, M. Gaiță, M.M Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Institutul European, Iasi, 1997;
Gh. Gheorhiu, Procedurareorganizării judicare și a falimentului, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
Revista Dreptul nr. 10/2006
http://www.jurisprudenta.com/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura Generala Si Procedura Simplificata a Insolventei (ID: 129198)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.