Procedura Divortului Dupa Noul Cod Civil
CAPITOLUL I. – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CĂSĂTORIA
1.1. Noțiunea de căsătorie
Legea folosește acest termen în două sensuri. În primul sens, căsătoria înseamnă actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească. Căsătoria este considerată ca fiind act juridic-condiție, deoarece părțile pot decide numai ca dispozițiile legale care stabilesc statutul căsătoriei să li se aplice ori nu, fără posibilitatea de a le modifica.
În al doilea rând, căsătoria înseamnă situația juridică, în principiu permanentă, a celor căsătoriți. Această situație juridică este determinată de reglementarea legală privind căsătoria, care devine aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei, și există pe tot timpul cât durează raportul de căsătorie.
Deși Codul familiei nu dă o definiție a căsătoriei, putem concluziona că acesta este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie3.
Accepțiunea dată de Codul familiei noțiunii de căsătorie este diferită, după cum legiuitorul se referă la actul juridic al căsătoriei sau la starea juridică a soților în timpul căsătoriei. Căsătoria este într-adevăr, în primul rând un act juridic, pentru încheierea căruia este nevoie, ca viitorii soți să-și exprime consimțamântul valabil în condițiile stabilite de lege. În art. 3-18 din Codul familiei, reglementând încheierea căsătoriei, legiuitorul folosește noțiunea de căsătorie în acest sens, de act juridic care se încheie între soți.
După încheierea căsătoriei, soții au un statut legal de persoane căsătorite, în tot timpul cât durează aceasta. De fapt, starea de persoane căsătorite este efectul pe care îl generează încheierea căsătoriei ca act juridic. Codul familiei folosește noțiunea de căsătorie în acest al doilea sens, anume de statut legal al soților, în art. 25-36, prin care se reglementează raporturile personale și patrimoniale dintre soți.
Familia, cea mai veche cutumă a umanității, cum o numea distinsul profesor Jean Carbonnier, se bucură de o nouă abordare, care, chiar dacă nu este perfectă, reușește în mare măsură să modernizeze reglementările din domeniu, potrivit valorilor societății contemporane. Este vorba despre o abordare care ține cont de noile realități apărute în domeniul vieții familiale, generate, pe de o parte, de evoluția raportului dintre libertatea individului și interesul familiei, care generează o mai mare independență patrimonială a fiecăruia dintre soți, iar pe de altă parte, de o nouă interpretare și protecție a interesului superior al copilului.
În linii generale, noul Cod civil aduce o serie de noutăți atât de ordin material cât și procedural.
Astfel, se stabilește o competență unică în rezolvarea cauzelor privind aspectele de dreptul familiei reglementate de Codul civil, care aparține instanței tutelare.
Vom prezenta, pe scurt, o parte dintre noutățile aduse de noua reglementare în domeniul căsătoriei, ca instituție specifică a dreptului familiei.
Logodna
Instituție a dreptului familiei care nu se regăsește în prezent în Codul familiei, logodna a existat în dreptul românesc anterior actualei reglementări, reprezentând promisiunea reciprocă a două persoane de a se căsători.
Deși încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei, iar logodna nu este obligatoriu să se finalizeze prin încheierea căsătoriei (clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei fiind considerată nescrisă), aceasta poate produce unele efecte juridice în anumite situații.
Dacă în mod tradițional, logodna nu producea nici un fel de efecte juridice, în doctrină considerându-se doar că, în caz de renunțare nejustificată la o căsătorie proiectată, acela dintre logodnici care a fost părăsit, avea dreptul să se adreseze instanței judecătorești, în temeiul art. 998 C. civ., pentru a cere ca acela din a cărui culpă a fost ruptă logodna să fie condamnat la daune interese, cu condiția de a dovedi că desfacerea logodnei i-a cauzat un prejudiciu [1], în noua reglementare aceasta poate genera unele efecte juridice în cazurile prevăzute de art. 268 și 269 din noul Cod civil.
Astfel, în cazul ruperii logodnei, darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, sunt supuse restituirii, cu excepția darurilor obișnuite. Nu se specifică dacă este vorba despre darurile primite de oricare dintre logodnici de la alte persoane, ori de darurile pe care aceștia și le fac între ei; în tăcerea legii, considerăm că orice astfel de daruri sunt supuse restituirii. Totodată, practicii judiciare îi va reveni sarcina de a stabili criteriile în baza cărora se va putea aprecia, într-un mod unitar, care dintre aceste daruri pot fi considerate “obișnuite”, în vederea excluderii lor de la obligația restituirii în condițiile legii.
De asemenea, logodnicul care rupe logodna în mod abuziv, sau care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna, poate fi obligat la despăgubiri.
Competența soluționării acțiunii aparține instanței de tutelă (art. 265 din noul Cod civil), iar dreptul la acțiune se prescrie într-un termen special, de un an de la data ruperii logodnei.
Căsătoria
În ceea ce privește căsătoria, în general, noua reglementare nu este fundamental deosebită de cea actuală. Se constată însă o alunecare spre aplicarea teoriei contractualiste a căsătoriei, prin introducerea posibilității încheierii unei convenții matrimoniale, prin care viitorii soți, sau soții, în cazul încheierii acesteia în timpul căsătoriei, își pot alege regimul matrimonial aplicabil sau pot include clauze de preciput, nemaifiind nevoiți ca, prin încheierea căsătoriei, să supună unor norme legale imperative și unice toate aspectele organizării vieții lor de familie.
Cu privire la dreptul de a încheia o căsătorie, în noul Cod civil se precizează, în mod expres, condiția diferenței de sex, căsătoria putându-se încheia doar între bărbat și femeie. Mai mult chiar, în art. 277 din noul Cod civil, nici căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini, nu sunt recunoscute în România. Considerăm că această reglementare va putea genera un contencios interesant în ceea ce privește unele efecte patrimoniale, pe care le-ar putea produce totuși, pe teritoriul României, o astfel de căsătorie nerecunoscută de legea noastră.
Este o reacție fermă a legiuitorului român față de tendința internațională de extindere a căsătoriilor între persoane de același sex, pe care le apreciez ca fiind destul de dăunătoare educației copiilor care sunt crescuți în astfel de căsnicii.
1.2.Definiția căsătoriei
Noțiunea de căsătorie mai este folosită în știința juridică ca, desemnând ansamblul normelor juridice vizând modul de încheiere a actului juridic al căsătoriei, precum și starea legală de căsătorie, fiind așadar o instituție juridică a dreptului familiei.
Prin căsătorie se desemnează și ceremonia care are loc atunci când se încheie actul juridic al căsătoriei.
Căsătoria este deci, uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiata în concordanță cu dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii și reglementată de normele imperative ale legii.
1.3.Natura juridică a căsătoriei
In perioada romana casatoria era o institutie pur civila, insa, din cauza influentei mereu crescânde a bisericii crestine, a dobândit, treptat, un caracter religios.
Legislatia civila, sub influenta dreptului canonic, a capatat din ce in ce mai mult dispozitii bisericesti, asa ca, in preajma secolului al X-lea, reglementarea casatoriei a iesit complet din domeniul dreptului civil. Secole in sir autoritatile bisericesti in tarile catolice au pastrat competenta exclusiva a bisericii de a se pronunta in orice chestiuni care interesau raporturile matrimoniale. Casatoria dobândit astfel un caracter pur religios, transformându-se intr-o institutie de drept canonic, cârmuita de o legislatie speciala, elaborata de soboarele bisericesti si de juristii bisericii catolice.
Începând din secolul al XVl-lea, autoritatile civile din Franta au reactionat împotriva atotputerniciei bisericii in aceasta materie. Urmare a acestei reactii, autoritatile civile, ajutate de ordonantele regilor francezi, au recâstigat, încetul cu incetuI, anumite drepturi, cum ar fi acela de a judeca procesele privitoare la interesele patrimoniale izvorând din casatorie sau la nulitatea casatoriei.
Constitutia franceza din 1791 declara: ca legea considera casatoria drept un contract civil. Legiuitorul revolutionar a atribuit ofiterului starii civile competenta de a celebra casatoriile. Aceasta organizare a trecut in Codul Napoleon, de unde a fost împrumutata si de legiuitorul roman.
In tarile romanesti, pana la laicizarea casatoriei – efectuata prin promulgarea Codului civil din 1864 – casatoria era o institutie pur religioasa; numai celebrarea casatoriei de catre ministrul cultului putea sa dea persoanelor care Se casatoreau calitatea de soti.
Intrarea in vigoare a Codului civil a însemnat o noua era in dreptul matrimonial roman.
Casatoria s-a transformat, dupa modelul legislatiei franceze, intr-un contract civil, iar ofiterii de stare civila erau singurii competent! sa o celebreze.
Casatoria religioasa are radacini adânci in traditia populara, astfel ca, Constitutia din 1866 a prevazut, cu privire la actele de casatorie, ca ele trebuie întocmite. întotdeauna, înaintea slujbei religioase, care pentru casatorie va fi obligatorie, afara de cazurile prevazute de lege. In acest fel, textul constitutional a transformat casatoria intr-un contract mixt: casatoria civila trebuia sa fie celebrata mai intai, dupa care sotii erau obligati sa se casatoreasca si la biserica.
Fata de împrejurarea ca legea speciala anuntata nu a fost votata niciodata, s-a pus problema daca o casatorie celebrata numai înaintea ofiterului starii civile este valabila.
Majoritatea doctrinei si jurisprudenta din acea vreme au dat un raspuns afirmativ.
Prin urmare, legiuitorul constituant a prevazut o obligatie, pe care n-a sanctionat-o, ramanand astfel o simpla declaratie de principii, care n-a fost pusa in concordanta cu prevederile Codului civil. Si nici nu putea fi altfel, caci, odata admisa teoria contractului civil, era imposibil a se introduce in legislatia civila dispozitii de drept canonic, fara a viola principiul libertatii constiintei.
Controversa a fost curmata definitiv prin Constitutia din 1923, care, in art. 23, prevedea: "Actele starii civile sunt de atributia legii civile. Întocmirea/ acestor acte va trebui sa preceada totdeauna binecuvântarea religioasa?
In forma reprodusa mai sus, textul constitutional nu suprima celebrarea religioasa, dar nu o mai declare obligatorie, aceasta avand doar caracter de recomandare.
In peisajul legislativ international casatoria are, fie un caracter exclusiv laic, fie un caracter exclusiv religios , fie un caracter mixt.
In legatura cu natura juridica a casatoriei, in doctrina juridica s-au conturat trei teorii, si anume:
1) teoria contractual – care considera casatoria fie un contract civil ,,sui generis", fie un act juridic – conditie, fie un act juridic – uniune;
2) teoria institutionala – potrivit careia casatoria este o institute juridica, un statut reglementat de lege;
3) teoria mixta (contractual-institutionala), dominanta in doctrina juridica occidentala.
In opinia noastra, casatoria este un act juridic bilateral, solemn si irevocabil, de dreptul familiei. Împrejurarea ca are caracter bilateral, nu transforma acest act intr-un contract.
Intre acestea exista mai multe deosebiri, si anume:
1) – In cazul contractului, fiecare parte urmareste un scop diferit de al celeilalte parti, in vreme ce, in cazul casatoriei, ambele parti urmaresc un scop comun, respectiv întemeierea unei familii;
2) – efectele juridice ale contractului sunt determinate de parti, in limitele legii, pe când, in cazul casatoriei, vointa par Întocmirea/ acestor acte va trebui sa preceada totdeauna binecuvântarea religioasa?
In forma reprodusa mai sus, textul constitutional nu suprima celebrarea religioasa, dar nu o mai declare obligatorie, aceasta avand doar caracter de recomandare.
In peisajul legislativ international casatoria are, fie un caracter exclusiv laic, fie un caracter exclusiv religios , fie un caracter mixt.
In legatura cu natura juridica a casatoriei, in doctrina juridica s-au conturat trei teorii, si anume:
1) teoria contractual – care considera casatoria fie un contract civil ,,sui generis", fie un act juridic – conditie, fie un act juridic – uniune;
2) teoria institutionala – potrivit careia casatoria este o institute juridica, un statut reglementat de lege;
3) teoria mixta (contractual-institutionala), dominanta in doctrina juridica occidentala.
In opinia noastra, casatoria este un act juridic bilateral, solemn si irevocabil, de dreptul familiei. Împrejurarea ca are caracter bilateral, nu transforma acest act intr-un contract.
Intre acestea exista mai multe deosebiri, si anume:
1) – In cazul contractului, fiecare parte urmareste un scop diferit de al celeilalte parti, in vreme ce, in cazul casatoriei, ambele parti urmaresc un scop comun, respectiv întemeierea unei familii;
2) – efectele juridice ale contractului sunt determinate de parti, in limitele legii, pe când, in cazul casatoriei, vointa partilor are doar rolul de a determina aplicarea statutului legal al casatoriei;
3) – in principiu, contractul este susceptibil de modalitati (conditia si termenul), fata de casatorie, care nu poate fi afectata de modalitati;
4) – contractul, rezultând din vointa partilor {mutuus consensus), poate înceta prin acordul lor de vointa in acest sens (mutuus dissensus}, pe când casatoria numai exceptional poate fi desfacuta prin acordul sotilor;
5) – neexecutarea unei obligatii contractuale atrage rezolutiunea (sau, dupa caz, rezilierea), pe când casatoria poate fi desfacuta numai prin divort;
6) – nulitatea casatoriei prezinta anumite particularitati fata de cele ale contractului si ale celorlalte acte juridice.
1.4.Caracterele căsătoriei
Acestea rezultă din definiția căsătoriei și sunt:
Căsătoria este o uniune între un bărbat și o femeie. Această uniune se întemeiază prin consimțământul celor ce se căsătoresc și, odată încheiată, este reglementată de normele legale, devenite aplicabile prin asemenea consimțământ.
Căsătoria este liber consimțită. Exprimarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc este garantată prin dispozițiile legale, care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecțiunea reciprocă a viitorilor soți.
Căsătoria este monogamă. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei, și anume afecțiunea reciprocă a soților. Dispozițiile legale asigură caracterul monogam al căsătoriei.
Căsătoria se încheie în formele cerute de lege. De aici rezultă că ea are un caracter solemn. Căsătoria se încheie numai într-un anumit loc, în fața unei autorități de stat, într-o zi dinainte fixată și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor viitori soți, cu posibilitatea pentru public de a asista.
Căsătoria are un caracter civil. Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat. Uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică.
Căsătoria se încheie pe viață. De regulă, legătura căsătoriei este menită să dureze între soți pe tot timpul vieții. Căsătoria se poate desface, prin divorț.
Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi între bărbat și femeie. Această egalitate se referă atât la condițiile în care se încheie căsătoria, cât și la relațiile dintre soți sau dintre aceștia și copiii lor.
Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Întemeierea relațiilor de familie constituie conținutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia.
1.5.Impedimentele căsătoriei
Impedimentele sau piedicile la căsătorie (condițiile de fond negative) sunt împrejurări de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei.
Ca natură juridică, impedimentele sunt limite legale ale capacității matrimoniale sau ale dreptului de a încheia o căsătorie (incapacități speciale).
Într-adevăr, dreptul de a încheia o căsătorie este un drept fundamental al persoanei, consacrat de art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 12 din CEDO, dar exercitarea lui se supune legilor fiecărei țări, care stabilesc în concret care sunt condițiile
legale pentru încheierea valabilă a căsătoriei.
La baza impedimentelor stau rațiuni de ordin biologic, psihologic, social și moral.
Impedimentele la căsătorie se clasifică după următoarele criterii:
a) din punctul de vedere al sancțiunii încălcării lor, impedimentele sunt dirimante și prohibitive. Încălcarea impedimentelor dirimante atrage sancțiunea nulității căsătoriei, în timp ce încălcarea celor prohibitive atrage numai sancțiuni administrative pentru ofițerul de stare civilă care a celebrat
căsătoria în disprețul lor;
b) din punctul de vedere al opozabilității lor, respectiv al persoanelor între care ele există impedimentele sunt absolute și relative. Astfel, impedimentele absolute opresc căsătoria unei anumite persoane cu orice alte persoane, iar cele relative opresc căsătoria unei persoane doar cu o altă persoană, determinată.
Nu se confundă această clasificare cu aceea a nulităților în absolute și relative. De exemplu, rudenia este un impediment relativ, deoarece interzice căsătoria între persoanele care sunt rude, dar sancțiunea care se aplică în cazul încălcării acestui impediment este nulitatea absolută.
Impedimentele la căsătorie sunt reprezentate de acele împrejurări de fapt sau de drept, a căror existență împiedică încheierea căsătoriei. Cu alte cuvinte, ele sunt condiții negative, deoarece numai lipsa lor determină încheierea unei căsătorii valabile. Codul familiei reglementează următoarele impedimente:
• Bigamia (existența unei căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți);
• Rudenia de sânge, în linie dreaptă și colaterală, până la gradul IV inclusiv;
• Rudenia rezultată din adopție;
• Tutela;
• Alienația și debilitatea mintală.
Bigamia
Potrivit art. 5 C.fam., este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.
Art. 273 N.C.civ. prevede, de asemenea, că „Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.”
Este consacrat, astfel, principiul monogamiei, a cărui încălcare constituie infracțiunea de bigamie, incriminată de art. 303 C.pen.
Impedimentul este dirimant (potrivit art. 19 C.fam., încălcarea lui se sancționează cu nulitatea absolută) și absolute (persoana căsătorită nu se poate căsători cu nici o altă persoană).
În cazul a două căsătorii succesive, se pot face următoarele precizări, în raport cu soarta primei căsătorii:
– dacă prima căsătorie nu a fost valabil încheiată și este lovită de nulitate, iar persoana în cauză încheie o a doua căsătorie, nu există bigamie, chiar dacă prima căsătorie este declarată nulă după încheierea celei de-a doua căsătorii, deoarece nulitatea are, în principiu, efect retroactiv;
– dacă prima căsătorie se desface prin divorț (art. 37 alin. (2) și art. 38 C.fam.), nu există bigamie, dar numai dacă cea de a doua căsătorie este încheiată după data rămânerii irevocabile (definitive, potrivit N.C.civ.) a hotărârii de divorț (art. 39 alin. (1) C.fam., art. 382 alin. (1) din N.C.civ.);
– dacă prima căsătorie încetează prin decesul unuia dintre soți, nu există bigamie, dacă data încheierii celei de a doua căsătorii se situează după data decesului. În cazul în care soțul din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, ceea ce interesează, este data morții stabilită prin hotărâre judecătorească și această dată trebuie să fie anterioară încheierii noii căsătorii de către soțul supraviețuitor.
Cea de a doua căsătorie poate fi declarată nulă, chiar dacă între timp ea a încetat prin decesul oricăruia dintre soți, inclusiv al soțului bigam, sau a fost desfăcută prin divorț.
De exemplu, nulitatea căsătoriei pentru bigamie poate fi declarată chiar dacă, între timp, soțul bigam a decedat. În acest, caz, soțul din prima căsătorie are tot interesul să ceară desființarea celei de a doua căsătorii pentru bigamie, pentru a înlătura de la moștenire pe soțul supraviețuitor din cea de a doua căsătorie.
Dacă, însă, acesta din urmă a fost de bună-credință, necunoscând cauza de bigamie, păstrează calitatea de soț până la desființarea căsătoriei, astfel încât la moștenirea soțului bigam va veni atât soțul supraviețuitor din prima căsătorie, cât și cel din cea de a doua căsătorie.
Potrivit art. 22 din C. fam (art. 293 alin. (2) din N.C.civ.), în cazul în care soțul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă este valabilă, iar prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Este un caz de aparentă bigamie soluționat de legiuitor în favoarea celei de-a doua căsătorii, ținând seama de faptul că aceasta este cea care produce efecte, prin existența în fapt a relațiilor de familie. Art. 293 alin.
(2) din N.C.civ. prevede expres condiția ca soțul care s-a recăsătorit să fi fost de bună-credință, soluție pe care doctrina a susținut-o si sub imperiul Codului familiei. În caz contrar, există bigamie.
b. Rudenia
Potrivit art. 6 alin. (1) C.fam. (art. 274 alin. (1) din N.C.civ.), este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, la nesfârșit, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Cu toate acestea, alin. (2) al art. 6 din C.fam. prevede că, pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea (veri) poate fi încuviințată de președintele consiliului județean în cuprinsul căruia cel care cere această încuviințare își are domiciliul sau, după caz, de către primarul general al municipiului București (art. 28 alin. (2) din Legea nr.119/1996).
Motivele temeinice pot să constea, spre exemplu, în starea de graviditate a viitoarei soții.
Reglementarea se menține și sub imperiul Noului Cod civil (alin. (2) al art. 274), cu particularitatea că dispensa de rudenie, adică autorizarea, se acordă de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea, pe baza unui aviz medical special în acest sens.
Este un impediment dirimant (este sancționat cu nulitatea absolută) și relativ (există numai între rudele prevăzute de lege).
Trei precizări sunt necesare:
– rudenia constituie impediment indiferent că este din căsătorie sau din afara căsătoriei;
– pentru identitate de rațiune, rudenia din afara căsătoriei este impediment la căsătorie, chiar dacă nu a fost legal stabilită, atunci când este de notorietate și se reflectă într-o posesie de stat evidentă;
– potrivit art. 50 alin. (4) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției „impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte, și rudele sale firești, pe de altă parte, cât și între adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte, și persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopției, pe de altă parte.” În același sens, alin. (3) al art. 274 din N.C.civ. prevede că impedimentul din rudenie se aplică și în cazul rudeniei din adopție.
Prin urmare, în cazul adopției, impedimentul există sub două aspecte:
a) în ceea ce privește raporturile adoptatului cu rudele sale firești, deci cu familia de origine, deși, ca urmare a adopției încetează orice raporturi juridice de rudenie firească. Este, așadar, interzisă căsătoria între adoptat și rudele sale firești, deoarece acest impediment are la bază existența unei legături de sânge;
b) în ceea ce privește raporturile dintre adoptator și rudele acestuia și adoptat este de asemenea interzisă căsătoria, deoarece adopția, fiind cu efecte depline este asimilată rudeniei firești.
c. Adopția
Art.7 Codul familiei (fără corespondent în N.C.civ), prevede că: „este oprită căsătoria:
• între cel care adoptă sau ascendenții lui, pe de o parte și cel adoptat ori descendenții acestuia, de altă parte;
• între copiii celui care adoptă, de o parte și cel adoptat sau copiii acestuia, de alta;
• intre cei adoptați de aceeași persoană;
Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b și c poate fi încuviințată, (art.6 alin. 2). Impedimentul prevăzut la art.7 lit. b Codul familiei se referea la adopția cu efecte restrânse (nereglementată în actuala lege), deoarece la adopția cu efecte depline, adoptatul devine rudă cu adoptatorulși rudele acestuia, iar rudenia întemeiată pe legătura de sânge incetează. Așa fiind, căsătoria este oprită între adoptat și rudele sale din adopție, în aceleași condiții ca și între rudele sale firești (art.6 Codul familiei).
d. Tutela
Potrivit art. 8 C.fam., în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră ce se află sub tutela sa.
Aceeași reglementare se regăsește în art. 275 din N.C.civ. Impedimentul este relativ, prohibitiv sub imperiul C.fam. (nu atrage nulitatea căsătoriei) și dirimant sub imperiul N.C.civ., care îl sancționează cu nulitatea relativă.
e. Alienația, debilitatea mintală și lipsa vremelnică a facultăților mintale
Potrivit art. 9 teza I C.fam., este oprit să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal. Reglementarea identică se regăsește în art. 276 din N.C.civ.
Este un impediment dirimant, deoarece încălcarea lui se sancționează cu nulitatea absolută (art. 19 C.fam.), și absolut, deoarece persoana care se află într-o asemenea situație nu se poate căsători cu nici o altă persoană.
Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători, indiferent dacă este sau nu pus sub interdicție, deoarece textul nu distinge. Deci nu există identitate de situație între starea care generează acest impediment și lipsa capacității de exercițiu a persoanei;
Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători nici măcar în momentele de luciditate pasageră. Cu alte cuvinte, această situație nu se rezumă la o lipsă a discernământului.
Alienația sau debilitatea mintală constituie impediment la căsătorie, deoarece o asemenea stare este incompatibilă cu finalitatea căsătoriei.
Pot fi încadrate în categoria alienației și debilității mintale bolile psihice grave, precum: schizofrenia, oligofrenia, precum și alte afecțiuni care alterează grav și permanent discernământul persoanei, chiar dacă aceasta cunoaște unele perioade pasagere de luciditate.
Spre deosebire de art. 9 C.fam., care în teza a II-a, interzice căsătoria celui lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale, noul Cod civil reglementează distinct această ipoteză în art. 299. Conținutul normativ este identic, numai că, din punctul de vedere al tehnicii legislative, s-a optat pentru două texte separate, sancțiunea fiind diferită pentru fiecare caz în parte. Astfel, numai alienația sau debilitatea mintală este impediment la căsătorie a cărui încălcare se sancționează cu nulitatea absolută, pe când lipsa vremelnică a discernământului constituie doar o cauză de nulitate relativă. Lipsa vremelnică a discernământului poate fi determinată de diverse cauze (boală gravă, alta decât aceea care poate fi calificată ca alienație mintală sau debilitate mintală, beție, hipnoză etc.).
f. Tabel comparativ privind impedimentelele căsătoriei
CAPITOLUL II. – CONCEPȚII JURIDICE PRIVIND DIVORȚUL
2.1.1 Concepții în funcție de temeiul juridic al divorțului
Desfacerea căsătoriei, divortul, este singura modalitate de disolutie a căsătoriei valabil încheiate. Codul familiei consacră institutiei desfacerii căsătoriei Capitolul IV al Titlului I, art. 37-44, dispozitiile dreptului material completându-se cu cele ale Codului de procedură civilă privitoare la divort, art. 607-619, prin care se instituie o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, de urmat în toate pricinile având ca obiect desfacerea căsătoriei.
Dispozitiile relative la divort au fost substantial modificate prin Legea nr. 59/1993 si, comparând textele remarcăm abandonarea principiului caracterului excepTional al desfacerii căsătoriei. Aceeasi modificare legislativă a reintrodus divortul prin consimtământ mutual, prevăzându-se că, în anumite conditii, căsătoria poate fi desfăcută si „numai pe baza acordului ambilor soti” art. 38 alin. (2) C.fam.
Noua reglementare a Codului civil modifică în mod radical conceptia clasică legată de desfacerea căsătoriei, aducând în discutie posibilitatea realizării divortului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, introducând criterii mult mai relaxate din perspectiva cazurilor de divort edictate prin lege.
2.1.2 Concepții în funcție de natura motivelor de divorț
După temeiul juridic care stă la baza divorțului distingem:
Concepția divorțului prin efectul voinței părților
Concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești
Concepția mixtă a divorțului
Concepția divorțului prin prisma Codului Civil Român din 1865
Concepția adoptată de Codul Familiei
a. Concepția divorțului prin efectul voinței părților
Această concepție își are originea în repudium-alungarea soției de către soț, din vechiul drept roman, germanic, ebraic, islamic, ș.a., expresie elocventă a puterii maritale nelimitate a bărbatului în acele vremuri.
Cu timpul s-a atenuat puterea maritală a soției și aceasta a dobândit, și ea, dreptul la repudium, căsătoria putând fi desfăcută prin voința unilaterală a oricărui dintre soți precum și prin consimțământul unilateral al soților (divortum commum consensu).
în doctrină concepția divorțului prin efectul voinței soților, și-a găsit argumentare mai ales în cadrul teoriei contractuale asupra căsătoriei. S-a spus că, așa cum încheierea căsătoriei are loc prin voința soților, tot astfel este logic ca și desfacerea acesteia să poată avea loc prin voința lor. Desfacerea constituie o reziliere, după caz, comună sau unilaterală deoarece contractele încheiate pe durată nedeterminată, cum este și căsătoria, este admisă și rezilierea unilaterală.
în ceea ce privește constatarea consimțământului mutual al soților, acesta se face, în cele mai multe din legislațiile care reglementează acest fel de divorț. Sunt însă și legislații potrivit cărora constatarea consimțământului mutual al soților se face pe cale administrativă, prin înregistrarea divorțului la organele de stare civilă, la simpla cerere a soților.
b. Concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești
Conform acestei păreri, divorțul se poate pronunța numai prin hotărâre judecătorească și numai dacă există motive temeinice de divorț. în această concepție voința soților are rolul doar de a promova divorțul prin acțiune sau cerere recondițională, nu însă și rolul de a soluționa desfacerea căsătoriei ca în concepția precedentă.
în doctrină concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești corespunde teoriei instituționale asupra căsătoriei și teoriei căsătoriei-uniune; ea se justifică atât prin considerentul că, așa cum este, cosimțământul viitorilor soți nu este îndestulător pentru încheierea căsătoriei, tot astfel nu este îndestulător pentru desfacerea acesteia cât și prin necesitatea de a asigura stabilitatea căsătoriei și de a combate atitudini ușuratice față de căsătorie și familie.
c. Concepția mixtă a divorțului
Această concepție eclectică se înfățișează, mai ales în aplicarea sa legislativă, sub două variante:
în prima variantă, regula este desfacerea căsătoriei prin efectul voinței soților și numai prin excepție, când soții nu se înțeleg asupra divorțului, desfacerea căsătoriei are loc prin efectul hotărârii judecătorești.
în a doua variantă, regula este desfacerea căsătoriei prin efectul hotărârii judecătorești și numai prin excepție în cazurile anume și limitativ prevăzute de lege, desfacerea căsătoriei poate avea loc prin efectul voinței soților.
d. Concepția divorțului prin prisma Codului Civil Român din 1865
Codul Civil Român din 1865 a adoptat concepția mixtă în cea de-a doua variantă. în conținutul ei reglementarea era restrictivă: pentru a putea divorța în acest fel, bărbatul trebuia să aibă 25 de ani, iar femeia 21 de ani; cererea de divorț nu se primea dăcă de la încheierea căsătoriei ar fi trecut 20 de ani și nici după ce femeia ar fi împlinit 45 de ani; în cazul căsătoriilor autorizate de părinți sau de alți ascendenți era necesar și consimțământul acestora la divorț (art. 254 – 276 C.p. ; aceste texte au fost abrogate prin Legea 18/1948).
e. Concepția adoptată de Codul Familiei
Codul Familiei a adoptat (la fel ca cele mai numeroase legislații moderne) în privința temeiului juridic al divorțului, o concepție mixtă, la baza căreia există regula că desfacerea căsătoriei are loc prin efectul hotărârii judecătorești pentru motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei și numai prin excepție (în cazurile limitativ prevăzute de lege), divorțul poate avea loc pe baza acordului de voință al soților. în această ultimă situație, desfacerea căsătoriei are loc tot pe calea hotărârii judecătorești. Art. 38 alin. 1 din Codul Familiei prevede că: “instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
Divorțul pe baza acordului ambilor soți se poate pronunța dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 38 alin. 2 din Codul Familiei și anume:
până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la data încheierii căsătoriei
nu există copii minori rezultați din căsătorie.
2.1.2 Concepții în funcție de natura motivelor de divorț
După natura subiectivă sau obiectivă a motivelor de divorț, distingem:
Concepția divorțului – sancțiune
Concepția divorțului remediu
Concepția mixtă asupra divorțului
Concepția divorțului prin prisma Codului Civil Român din 1865
Concepția adoptată de Codul Familiei
a. Concepția divorțului – sancțiune
Potrivit acestei concepții restrictive, divorțul este o sancțiune pentru culpa, pe care, la cererea soțului inocent instanța o pronunță împotrivă soțului vinovat față de consortul său, de neîndeplinirea unor îndatoriri rezultate din căsătorie, iar dacă ambii sunt vinovați divorțul se pronunță din vina amândurora.
Divorțul apare ca o sancțiune civilă, în sistemele de drept în care relațiile de familie sunt reglementate de dreptul civil sau la o pedeapsă de dreptul familiei, în sistemele de drept în care dreptul familiei constituie o ramură de drept distinctă de drept civil.
Pentru a se cere divorțul, însă, culpa trebuie să fie imputabilă soțului împotriva căruia se cere divorțul. Unii autori consideră că toată culpa trebuie să fie atât de gravă încât viața în comun a soților să fi devenit imposibil de continuat.
Alți autori consideră că, fiind o sancțiune pentru o faptă culpabilă, divorțul se poate pronunța, dacă a fost cerut chiar când continuarea căsătoriei nu a devenit imposibilă datorită faptei săvârșite.
Concepția divorț-sancțiune se întâlnește mai ales în legislațiile care au urmat Codului Civil Francez din 1804, legislații în care ideea de culpă stă la bază a numeroase instituții juridice, printre care se află și divorțul.
Art. 38 din Codul Familiei nu enumeră motivele de divorț ci indică faptul că vinovăția unuia sau ambilor soți în degradarea relațiilor de familie reprezintă un criteriu în funcție de care instanța judecătorească pronunță desfacerea căsătoriei. Culpa în exclusivitate nu poate conduce ea însăși la desfacerea căsătoriei, ci trebuie dovedită și vătămarea gravă a raporturilor dintre soți care face imposibilă continuarea căsătoriei.
Motivele de divorț invocate și dovedite de către soți în cursul procesului, permit instanței stabilirea culpei în destrămarea căsniciei în sarcina unuia sau ambilor soți. Acest lucru prezintă importanță, deoarece stabilirea vinovăției în sarcina unuia sau ambilor soți nuanțează unele efecte specifice divorțului. Astfel, conform art. 41 alin. 4 din Codul Familiei, dacă divorțul s-a pronunțat numai din vina unuia dintre soți acesta nu va putea beneficia de pensie de întreținere din partea fostului soț timp de un an de la desfacerea căsătoriei, în vreme ce dreptul la întreținere al soțului nevinovat este nelimitat în timp.
În condițiile în care divorțul s-a dispus din vina ambilor soți, fiecare dintre foștii soți are drept de întreținere pe toată durata stării de nevoie determinată de o incapacitate de muncă survenită în timpul căsătoriei sau înainte de încheierea acesteia. De asemenea, culpa unuia dintre soți sau culpa ambilor în desfacerea căsătoriei, poate constitui un criteriu de preferință în atribuirea beneficiului contractului de închiriere asupra locuinței comune.
b. Concepția divorț-remediu
Pronunțarea divorțului în acest caz nu este condiționată de culpa vreunuia dintre soți, ci de imposibilitatea continuării căsătoriei, cel puțin pentru unul dintre soți.
Divorțul este o soluție, un remediu menit a pune capăt vieții în comun a soților, devenită cu neputință de continuat, fie din motive imputabile, fie din motive neimputabile soților. Astfel de exemplu, dacă unul dintre soți este bolnav și s-a creat o situație care nu mai poate continua, divorțul urmează a se pronunța.
Este o concepție largă și generoasă, deoarece admite divorțul ori de câte ori se ivește câte o împrejurare care face imposibilă continuarea căsătoriei. Această concepție o întâlnim din ce în ce mai des în legislațiile contemporane, fiind cu precădere susținută de doctrina juridică și în legislația noastră, sunt precizate motive de natură obiectivă care, indiferent de conduita culpabilă a vreunuia dintre soți pot fundamenta o acțiune de divorț.
Conform art. 38 alin. 3 din Codul Familiei, “oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei”. Legea nu face distincție și deoarece desfacerea căsătoriei pe motivul precarității stării de sănătate a unuia dintre soți evocă ideea divorțului remediu se consideră că se are în vedere atât natura fizică, organică, cât și pe cea psihică, indiferent dacă acestea sunt sau nu vindecabile; graviditatea și formele concretete de manifestare ale maladiei prezintă importanță sub aspectul admisibilității acțiunii juridice.
Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal cât timp nu a avut discernământul faptelor sale, este lovită de nulitate absolută. Dacă o asemenea boală psihică a intervenit ulterior încheierii căsătoriei, cererea de divorț întemeiată pe dispozițiile art. 38. alin. 2 este admisibilă. în cazul în care divorțul este cerut pentru alienație sau debilitate mintală cronică, în condițiile art. 613 indice 1, alin. 1, litera a din Codul de Procedură Civilă, instanța urmează a desface căsătoria fără a o pronunța din vina celui în cauză.
Prin urmare consecințele stării de sănătate – în care se încadrează și alienația mintală cronică – asupra căsătoriei, sunt lăsate la aprecierea instanței de judecată, cererea de divorț putând fi făcută chiar de către soțul bolnav. în cazul în care divorțul se pronunță pe baza acordului soților, instanța va dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunța divorțul din vina unuia sau ambilor soți (art. 617, alin. 3 din Codul de Procedură Civilă).
Comparația divorț – sancțiune cu divorț – remediu:
În prima concepție, divorțul sancționează pe soțul care s-a făcut vinovat de vătămarea iremediabilă a relațiilor dintre soți sau pe ambii soți, dacă este cazul, pe când în cea de-a doua concepție, divorțul remediază, pune capăt unei situații intolerabile între soți. Motivele care pot duce la desfacerea căsătoriei în cazul divorț-sancțiune sunt numai cele din culpă, ca abandonul, sau infidelitatea, pe când, în cea de-a doua concepție sunt asemenea motive și cele fără culpă ca alienația sau debilitatea mintală.
Prima concepție este restrictivă pentru că admite divorțul doar în cazul culpei unuia dintre soți, pe când cea de-a doua concepție este largă, fiind că este admisă ori de câte ori survine o imposibilitate de continuare a căsătoriei.
c. Concepția mixtă asupra divorțului
Aceasta rezultă din combinarea primelor două concepții. Astfel, aceasta prezintă două tipuri :
divorțul este o sancțiune și numai prin excepție poate fi remediu.
divorțul este întotdeauna remediu, dar de cele mai multe ori presupune și culpa unuia sau ambilor părți.
Potrivit acestei concepții, divorțul se pronunță dacă un soț a săvârșit o faptă culpabilă, datorită căreia continuarea căsătoriei este imposibilă. Această imposibilitatea poate fi apreciată mai mult sau mai puțin sever. Astfel, dacă fapta este apreciată mai puțin sever, divorțul ne apare ca un remdiu, iar dacă fapta este apreciată mai sever, divorțul ne apare ca o sancțiune.
d. Concepția divorțului prin prisma Codului Civil Român din 1865
Codului Civil Român din 1865 a adoptat concepția divorțului – sancțiune în forma sa clasică prin enumerarea motivelor de divorț (articolele 211 – 215) prin care s-a admis și divorțul prin consimțământul mutual, care poate fi un remediu, care în practică a fost ocolit, datorită procedurii greoaie și îndelungate.
e. Concepția adoptată de Codul Familiei
Această concepție rezultă din art. 38 din Codul Familiei.
Din cuprinsul articolului se poate trage concluzia că divorțul nu se poate pronunța avându-se în vedere culpa exclusivă a unuia dintre soți, sau cea a ambilor soți. Chair dacă nu admite că “motivele temeinice” din art. 38 din Codul Familiei se reduc la “culpa soțului sau a soților ”, divorțul nu se poate pronunța numai pentru că există acestea, ci numai dacă, datorită ei, raporturile dintre ei s-au vătămat grav, astfel încât continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă. Așadar nu poate fi privit în afara ideii de imposibilitate a continuării acestei căsătorii.
Motiv exclusiv de divorț nu poate fi nici imposibilitatea continuării căsătoriei, căci ar însemna, în caz afirmativ, ca instanța să pronunțe divorțul dacă reclamantul face dovada numai a imposibilității continuării căsătoriei pentru el, ceea ce ar submina stabilitatea căsătoriei și a familiei. înseamnă că divorțul nu este doar un remediu pentru o situație ce nu mai poate continua.
Astfel, din analiza art. 38 din Codul Familiei, așa cum acesta a fost modificat prin Legea 59/1993, rezultă că a fost adoptată concepția mixtă privind natura motivelor de divorț. Numai existența culpei, fară celelalte condiții nu justifică desfacerea căsătoriei. în acest sens, Instanța Supremă a dat și îndrumarea următoare:
“Divorțul se pronunță din vina soțului pârât sau din vina ambilor soți. El nu se poate pronunța decât dacă instanța constatată că motivele care fac imposibilă continuarea căsătoriei au fost provocate de către soțul pârât, nu și atunci când cauza dezbinării este imputabilă exclusiv soțului reclamant”.
M. Deaconu susține că, în situația în care, la data introducerii acțiunii de divorț, soțul reclamant se află în relații de concubinaj din care au rezultat unul sau mai mulți copii minori, ne aflăm în prezența unor motive temeinice, obiective, de desfacere a căsătoriei prin divorț, instanța trebuind să pronunțe divorțul fără a stabili culpa unuia sau altuia dintre soți. în acest mod se poate ajunge la admiterea unei acțiuni de divorț și, când există culpa exclusivă a reclamantului, astfel consacrându-se concepția divorț-remediu.
Pronunțarea divorțului din vina ambilor soți se va face numai atunci când culpa concurentă a soțului reclamant este gravă și ar putea duce, singură, la desfacerea căsătoriei. Din îndrumare ar rezulta că Tribunalul Suprem împărtășește concepția divorțului sancțiune. însă, din cuprinsul art. 38 din Codul Familiei, rezultă că divorțul nu este condiționat de culpa vreunuia dintre soți. Acest lucru îndreptățește pe unii autori să considere că art. 38 din Codul Familiei permite interpretarea mai largă a divorțului-remediu. De altfel și textul inițial al art. 38 din Codul Familiei a fost cu precădere interpretat în literatura de specialitate, în cadrul concepției generale divorț-remediu.
2.1.3 Concepții în funcție de reglementerea motivelor de divorț
La fel ca în situațiile precedente, există mai multe concepții privitoare la această problemă și anume:
Concepția enumerării motivelor de divorț
Concepția stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorț
Concepția mixtă
Concepția divorțului prin prisma Codului Civil Român din 1865
Concepția adoptată de Codul Familiei
a. Concepția enumerării motivelor de divorț
Sunt legislații în care sunt individualizate toate motivele de divorț și legislații în care sunt precizate doar unele motivele (de exemplu adulterul sau condamnarea la temniță grea), pe când altele sunt determinate generic (de exemplu: cruzimile sau injuriile).
Multe legislații fac distincție între motivele peremptorii, a căror invocare implică instanța să pronunțe divorțul (ca în cazul adulterului) și motivele neperemptorii lăsate la aprecierea instanței de judecată, care, în funcție de gravitatea motivelor invocate are facultatea de a admite sau de a respinge acțiunea de divorț (ca în cazul injuriilor).
Deși legislația română a adoptat sistemul criteriilor de apreciere de divorț în practica juridică se întâlnesc diverse situații care pot fi calificate de către instanța juridică drept motive temeinice pentru desfacerea căsătoriei, situații pe care instanța de judecată le-ar fi luat în considerare cu titlu consultativ, nu ca izvor de drept.
În literatura de specialitate, s-a arătat că: “refuzul unuia dintre soți de a contribui material la susținerea căsătoriei nu poate constitui motiv de divorț, pentru aceasta existând alte sancțiuni decât desfacerea căsătoriei”. Analizând practica instanțelor de judecată în această materie se poate ajunge la o clasificare a motivelor de divorț fără ca aceasta să fie exhaustivă:
sustragerea îndelungată și nejustificată a soțului pârât de la obligația de convețuire, dacă, în raport cu împrejurările cauzei (stabilite pe baza probelor administrate) instanța și-a format convingerea că despărțirea în fapt a soților a devenit definitivă și reluarea vieții conjugale nu mai este posibilă.
infidelitatea unuia dintre soți sub forma adulterului.
nepotriviri fiziologice care afectează raporturile conjugale și care fac imposibilă continuarea căsătoriei.
injuriile, neînțelegerile, actele de violență, beția și alte manifestări, dacă din punct de vedere obiectiv și subiectiv prezintă gravitatea unor motive de divorț.
rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte evidente, de destrămare a vieții de familie. Simpla separație de fapt a soților nu poate justifica admiterea acțiunii de divorț decât dacă s-a făcut din culpa pârâtului.
b. Concepția stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorț
Potrivit acestei concepții, legea nu prevede motivele de divorț, ci numai criteriile după care instanța de judecată trebuie să aprecieze, de la caz la caz, dacă motivele invocate de soți, în vederea desfacerii căsătoriei, pot sau nu să fie primite ca motive de divorț.
Codul Familiei a prevăzut posibilitatea desfacerea căsătoriei numai pentru motive temeinice. Aceste motive nu sunt definite în cod; ele însă, trebuie să fie determinate și din care să rezulte că viitorul soților a devenit imposibil.
Stabilirea motivelor nu este lăsată la simpla apreciere subiectivă a soților, instanțele judecătorești în baza rolului lor activ, trebuie să cerceteze dacă motivele invocate sunt cele reale și să verifice, de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice fiecărei căsătorii, dacă acestea constituie într-adevăr motive temeinice de divorț.
întotdeuna, însă, trebuie să se țină seama de totalitatea împrejurărilor concrete și de interesele copiilor minori rezultați din căsătorie.
c. Concepția mixtă
Aceasta presupune admiterea ambelor concepții anterioare în cadrul aceleiași legislații. Prin urmare, ea constă în stabilirea criteriilor de apreciere a motivelor de divorț și enunțarea doar a câtorva din motivele cele mai evidente de divorț.
d. Concepția divorțului prin prisma Codului Civil Român din 1865
Codul Civil a adoptat sistemul enumerării motivelor de divorț. în articolele 211, 213 și 215, Codul Civil făcea distincție între motivele peremptori, care erau specificate (adulterul, condamnarea la muncă silnică sau rechiziune – temniță grea – vrăjmășia vieții unuia dintre soți de către celălalt, precum și faptul de a “nu-i fi făcut arătare de îndată ce alte personaje îi vrăjmășesc viața”) și motivele neperemptorii, generic determinate (excese, cruzime sau insulte grave).
e. Concepția adoptată de Codul Familiei
Legiuitorul român a adoptat concepția stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorț. Anterior, în vechea reglementare, înainte de Legea nr. 59/1993, Codul de Procedură Civilă adăugase la acest sistem și pe cel al enumerării motivelor de divorț.
Astfel art. 613 alin. 1 (în prezent modificat complet) prevedea ca motiv de divorț faptul că soțul pârât se afla într-una din următoarele împrejurări:
suferă de alienație sau de debilitate mintală cronică;
este declarat dispărut prin hotărâre judecătorească definitivă;
și-a părăsit soțul și s-a stabilit în străinătate;
a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă contra celuilalt soț;
instigare la omor contra acestuia;
vătămare corporală gravă a soțului reclamant;
nedenunțarea acestor fapte;
favorizarea celor care le-au săvârșit;
a fost condamnat pentru săvârșrea unei infracțiuni privitoare la viața sexuală;
a fost condamnat pentru una sau mai multe infracțiuni să vârșite cu intenție, la pedeapsa închisorii de cel puțin trei ani.
Codul Familiei a adoptat sistemul stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorț și a renunțat la sistemul formalist al enumerării motivelor de divorț întâlnite în cadrul Codului Civil; a fost consacrată concepția potrivit căreia divorțul se poate pronunța când “datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
Criteriile după care instanța de judecată apreciază motivele de divorț sunt:
temeinicia motivelor
imposibilitatea continuării căsătoriei pentru soțul care solicită desfacerea căsătoriei
Prin motive temeinice se înțeleg cele care, de regulă, sunt considerate astfel de opinia publică și de practica judiciară, adică fapte reale, care în mod obiectiv, fără referiri la cazuri de speță, sunt atât de grave încât îndreptățesc desfacerea căsătoriei. Prevederile acestui criteriu sunt îndeplinite ori de câte ori instanța constată că motivele de divorț invocate sunt reale și privite ca temeinice.
Motivele de divorț trebuie să aibă, totodată, o asemenea influență încât “raporturile dintre soți să fie grav vătămate și continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă”. Cerințele acestui criteriu sunt îndeplinite numai dacă instanța stabilește că raporturile dintre soți sunt grav vătămate, că această vătămare este iremediabilă și că, din această cauză, continuarea căsătoriei este imposibilă pentru soțul care cere desfacerea ei.
Criteriul imposibilității continuării căsătoriei fiind unul subiectiv se pot ivi cazuri de speță în care – deși din punct de vedere obiectiv există motive temeinice, acestea nu vatămă grav relațiile dintre soți, continuarea căsătoriei fiind posibilă.
Anterior modificării Codului Familiei, prin Legea nr. 59/1993, legiuitorul a prevăzut încă două criterii, considerate subsidiare față de celelalte: durata căsătoriei și interesele copiilor minori. Actuala reglementare prevede și un alt criteriu – starea sănătățiii soțului reclament (art. 38 alin.3 “oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei”).
În literatura de specialitate, s-a apreciat că noua reglementare a divorțului este de natură să apere căsătoria numai în limite rezonabile, fiind înlăturate exagerările legislative în această materie.
2.2. Desființarea căsătoriei
2.2.1 Generalități privind desființarea căsătoriei
Plecând de la definiția oferită de dreptul civil, prin nulitatea căsătoriei se înțelege acea sancțiune civilă care constă în desființarea căsătoriei în cazul în care actul de căsătorie a fost încheiat prin încălcarea dispozițiilor legale. Nulitatea căsătoriei intervine ca o sancțiune a nerespectării unor condiții de fond și de formă, prevăzute de lege, pentru încheierea căsătoriei.
2.2.2 Nulități prevăzute expres de lege și nulități virtual
În preocuparea de a se menține căsătoria pe cât este cu putință, Codul civil prevede cazurile de nulitate a căsătoriei în art. 293 și 295.
S-a pus problema dacă mai există și alte cazuri de nulitate a căsătoriei decât cele expres prevăzute de lege, adică dacă există nulități virtuale, implicite, în materia căsătoriei. Asemenea nulități au fost admise de literatura juridică în două cazuri: a) căsătoria fictivă; b) căsătoria între persoane al căror sex nu este diferențiat.
S-a decis că încheierea căsătoriei mai înainte de împlinirea termenului de 10 zile prevăzut de lege nu duce la nulitatea căsătoriei, ci numai la sancțiuni disciplinare împotriva delegatului de stare civilă.
2.2.3 Nulități absolute și nulități relative
Ca și în dreptul comun, nulitatea căsătoriei poate fi absolută și relativă. În ceea ce privește distincția între aceste feluri de nulități există unele deosebiri și față de dreptul comun. Astfel, în unele cazuri, în interesul menținerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată, chiar dacă este vorba de nulitatea absolută. Tot astfel, în cazul căsătoriei putative, efectul retroactiv al nulității căsătoriei este înlăturat în privința soțului de bună-credință. În continuare vom enumera cauzele de nulitate absolută:
a) Căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispozițiilor legale cu privire la vârsta matrimonială ( art. 19 și 4 C. fam. ). Deși această nulitate este absolută ea poate fi acoperită în următoarele situații ( art. 20 C. fam. ):
– dacă soțul care nu avea vârsta legală pentru încheierea căsătoriei a împlinit-o între timp.
– dacă soția a dat naștere, până la constatarea nulității, unui copil.
– dacă, până la constatarea nulității, soția a rămas însărcinată.
b) Căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită bigamia ( art. 273 C. civil). Această nulitate are ca scop apărarea principiului monogamiei căsătoriei. Jurispridența. prevede că în cazul în care soțul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit și, după aceasta hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă, iar prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii primei căsători. Dacă cel declarat mort se reîntoarce și anulează hotărârea declarativă de moarte, căsătoria nouă, încheiată cu rea-credință, este nulă. Căsătoria încheiată de soțul celui declarat dispărut prin hotărâre judecătorească este lovită de nulitate pentru bigamie.
c) Căsătoria este încheiată între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege ( art. 274 C. civil, Legea 71/2011). Căsătoria este oprită fără a deosebi între rudenia din căsătorie și cea din afara căsătoriei, între persoane care sunt rude în linie directă, indiferent de gradul de rudenie, sau colaterală, până la gradul patru inclusiv. Este lovită de nulitate absolută și căsătoria încheiată între adoptat, indiferent dacă adopția este cu efecte restrânse sau cu efecte depline, și rudele sale firești în același grad prohibit de lege.
d) Căsătoria încheiată între cel care adoptă sau rudele lui, pe de o parte, și cel adoptat și rudele acestuia, pe de altă parte (275 C. civil). Adoptatul devine rudă cu rudele adoptatorului, ca un copil firesc al acestuia din urmă, iar drepturile și îndatoririle izvorâte din filiație între adoptat și părinții săi firești și rudele acestora încetează.
e) Căsătoria aste încheiată de alienatul sau debilul mintal (art. 276). Alienații sau debilii mintal nu se pot căsători, nu numai pentru că starea lor este exclusivă de manifestarea unui consimțământ liber, dar și din pricina considerentelor de ordin biologic. S-a decis că, pentru constatarea nulității căsătoriei în cazul alienației sau debilității mintale, aceste situații trebuie să existe la data încheierii căsătoriei și pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, nu numai în momentul căsătoriei, ci și ulterior.
f) Căsătoria este încheiată fără respectarea prevederilor art. 271 C.Civil. Nulitatea intervine când lipsește consimțământul viitorilor soți, ori acesta nu a fost exprimat cu respectarea condițiilor de formă necesare pentru încheierea căsătoriei.
g) Incompetența delegatului de stare civilă. Căsătoria este nulă dacă a fost încheiată de un funcționar care nu avea împuternicirea de delegat de stare civilă ( raționae materiae ), afară de cazul în care a exercitat în mod public atribuția de delegat de stare civilă ( error communis facit ius )12.
g) Căsătoria fictivă. Căsătoria este fictivă dacă sunt îndeplinite mai multe condiții:
– căsătoria să nu se fi încheiat în scopul de a întemeia o familie, adică de a crea relații personale și patrimoniale pe care căsătoria le implică.
– căsătoria să se fi încheiat în scopul sau intenția de a se obține unele efecte secundare ale acesteia, cum ar fi folosința locuinței, sau scopul de a se eluda anumite dispoziții legale imperative, altele decât cele care reglementează căsătoria.
– căsătoria fictivă există numai în cazul în care cauza de nulitate anterioară sau concomitentă încheierii căsătoriei nu a dispărut, ulterior, prin conviețuirea soților13.
h) Căsătoria între persoane de același sex (art. 277 C. civil). Odată stabilit că diferența de sex nu există, căsătoria nu se poate încheia.
i) Lipsa afișării în extras a declarației de căsătorie și lipsa la încheierea căsătoriei a doi martori. Nulitatea intervine potrivit art 283, 288 C Civil.
Acțiunea în declararea nulității absolute poate fi introdusă de către orice persoană interesată. Acțiunea nu se poate prescrie.
Cauze de nulitate relativă. Această nulitate intervine în cazul viciilor de consimțământ: eroarea, dar numai asupra identități fizice a celuilalt soț, dolul și violența.
2.3. Desfacerea căsătoriei
2.3.1. Concepții juridice privind desfacerea căsătoriei
Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitivă a soților, pronunțată în condițiile legii .
Singura modalitate de disoluție a căsătoriei valabil încheiate este divorțul.
Prin excelență judiciară divorțul – de la cuvântul francez ,, divorce “ – fie că este pronunțat la inițiativa unuia dintre soți , fie pe temeiul consimțământului ambilor , stinge pe data rămânerii irevocabile a hotărârii instanței , principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile dintre soți , în special efectele de natură personală .
În societatea contemporană, divorțul a devenit un fapt aproape banal; pe măsură ce rata divorțialității este în continuă creștere, disrupția maritală se ,,liberalizează “, este din ce în ce mai acceptată, nu ca un eșec, ci ca o posibilă soluție .
Atenuarea considerabilă a presiunii normelor și obiceiurilor tradiționale , o oarecare indulgență legală manifestată prin abandonarea unora din condițiile restrictive ale divorțului și poate nu în ultimul rand, scăderea influienței bisericii și religiei au favorizat o mai mare permisivitate în ceea ce privește divorțul .
Unii autori ai literaturii juridice interbelice s-au întrebat rhetoric , dacă divorțul își are locul într-o legislație ,, bine chibzuită “ ?
Totuși divorțul este necesar pentru că și cităm :
,, Dacă în principiu căsătoria trebuie să fie considerată ca indisolubilă , nu credem că legea să poată impune omului să continue traiul în comun în condiții imposibile , căci libertatea individuală este mai presus de lege . Nu este admis ca la adăpostul legii și al principiului indisolubilității , căsătoria să favorizeze relații ilicite ; menținerea unor asemenea situații este dăunătoare interesului social mai mult decât desfacerea căsătoriei care nu mai corespunde scopului său “ .
Deceniile care ne despart în timp nu au erodat justețea concluziei de mai sus . Divorțul nu este o instituție perfectă , doar un rău necesar care pune capăt unui rău și mai grav . Desfacerea cu prea mare ușurință a căsătoriei , pentru motive mai degrabă iluzorii , ar risca să transforme căsătoria aflată la temelia edificiului social , într-o simplă uniune temporară .
1.2 Istoric
În dreptul roman divorțul era current , simpla manifestare de voință a unuia dintre soți era suficientă pentru realizarea sa – repudium – , exista însă și divorțul prin consimțământ mutual , dar și prin simpla contractare a unei noi căsătorii , astfel neputând a fi bigamie .
Creștinismul s-a ridicat împotriva divorțului , iar biserica catolică a proclamat , încă din secolul al XII – lea , dogma indisolubilității căsătoriei care face parte din sfintele taine .
Consecința naturală a acestei doctrine a fost înlăturarea divorțului timp de mai multe secole .
Revoluția franceză a admis în mod larg divorțul prin consimțământ mutual sau la cererea unuia dintre soți , pentru juste motive .
În teritoriile românești divorțul a fost întotdeauna admis . Potrivit reglementării vechi , în Transilvania se admitea pe lângă divorț și separațiunea de corp sub titulatura de ,, separție de pat și masă “ .
Codul civil de la 1864 , având la bază principiile codului napoleonian , a reglementat la noi , divorțul , în modul cel mai amănunțit pentru cauze limitative dar și cu o procedură greoaie , anevoioasă .
1.3 Reglementare legală actuală a divorțului în legislația română
Repetând , menționăm că divorțul este un rău necesar căci pune capăt unui rău și mai grav, însă pe de altă parte abuzul divorțului ar duce la consecințe foarte grave în ceea ce privește familia și prin urmare trebuie aplicat cu foarte mare grijă .
Considerăm că aceasta este și recomandarea legiuitorului, care a încredințat instanțelor judecătorești – iar nu altor autorități – dreptul de a statua asupra menținerii sau desfacerii căsătoriei și a instituit o procedură specială , adaptată particularităților cauzelor cu acest obiect .
În legislația română până la modificarea Codului familiei prin Decretul nr. 779/1966, nu se făcea distincția între încetarea căsătoriei și desfacerea căsătoriei prin divorț , precizându-se că desfacerea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre soți , declararea judecătorească a morții sau prin divorț .
În prezent, încetarea căsătoriei este caz diferit de desfacerea ei, ce se poate realiza prin divorț, conform Cap. VII, Secțiunea 1, C. civil. Desfacerea căsătoriei prin divorț se poate produce numai în timpul vieții soților, în anumite condiții pe care legiuitorul le-a stabilit art. 374, 375, 378, 378 C. civil .
Divorțul se poate realiza pe cale judecătorească, cale administrativa, sau procedura notarială.
2.3.2. Motive de desfacere a căsătoriei
Divorțul constituie obiectul de preocupare și pentru alte științe sociale decât dreptul și, în special, pentru sociologie care realizează cele mai profunde studii cu privire la această problematică, fiind de un veritabil folos pentru științele juridice și pentru procesul de îmbunătățire a legislației.
Cunoașterea motivelor de divorț este importantă și pentru practicianul dreptului, atât în ce privește soluția propriu-zisă asupra divorțului, cât și soluțiile date asupra cererilor accesorii divorțului (în special în problema încredințării copiilor minori rezultați din căsătorie). Astfel, statistica divorțulurilor evidențiază că marea majoritate a soluțiilor pronunțate sunt motivate pe ideea culpei comune a soților, deși instanțele judecătorești nu ar trebui să aibă rețineri în pronunțarea divorțului din vina exclusivă a unuia dintre soți, atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru pronunțarea unei asemenea soluții și vinovăția este evident exclusivă.
Spre exemplu, în cazul în care unul dintre soți, de regulă bărbatul, este alcoolic și aceasta a condus la alterarea vieții de familie, generând stari de angoasă, tensiuni și conflicte perpetue, faptul că soția a reacționat în sensul de a-i imputa soțului respectiva atitudine, ripostă chiar concretizată în certuri repetate nu trebuie să conducă la concluzia culpei comune pentru că riposta în acest caz este justificată, mai ales când tindea la salvarea căsătoriei și protejarea copiilor.
Bineînțeles că aprecierea gradului de vinovăție este o chestiune deosebit de delicată și instanța trebuie să o facă cu toată grija.
Art. 373 din Codul civil prevede ca divorțul poate avea loc:
a) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Așa cum este formulat textul, se lasă posibilitatea instanței de judecată să facă o apreciere a întregului material probatoriu ce va fi administrat în timpul procesului. Motivele de divorț invocate și dovedite trebuie să aibă o anumită gravitate care să ducă la întreruperea conviețuirii și, în final, la desfacerea căsătoriei.
Divort prin acord:
Conform art. 373 Cod civil desfacerea casatoriei se poate pronunta la cererea ambelor parti sau ca urmare a cererii introdusa de unul din soti si acceptata de catre celalalt sot.
In acesta situatie instanta nu va stabili nici un fel de culpa a vreunuia dintre soti la desfacerea casatoriei și nu este necesara dovedirea unor motive de divort prin urmare nu trebuie audiati nici martori.
Acesta modalitate de divort este cea mai simpla, divortul pronuntandu-se chiar de la primul termen de judecata.
Cererea de divort trebuie semnata de ambii soti sau introdusa de un sot si acceptata de catre celalalt sot in fata judecatorului la primul termen de judecata.
Hotararea de divort care se pronunta pe baza acordului sotilor este definitiva si irevocabila (sentinta pronuntata nu mai poate fi atacata).
Divort din motive temeinice:
Conform art. 373 Cod civil divortul poate fi pronuntat si in cazul in care din motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav si iremediabil vatamate.
In acest caz instanta trebuie sa constate indeplinirea a trei conditii:
– existenta unor motive temeinice
– sa existe o vatamare grava a raporturilor dintre soti
– imposibilitatea continuarii casatoriei
În jurisprudență se apreciază ca motive temeinice de divorț:
despărțirea în fapt a soților, precum și refuzul nejustificat al unuia dintre ei de a locui împreună cu celălalt; aceasta despărțire trebuie să fie însă definitivă, ea să se datoreze soțului pârât, și amândouă să facă imposibilă continuarea căsătoriei;
infidelitatea sau încălcarea de către unul dintre soți a obligației de a nu întreține relații sexuale în afara căsătoriei;
nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează normala desfășurare a raporturilor intime între soți;
neînțelegeri grave între soți manifestate prin jigniri, insulte sau prin alte manifestări violente și care au condus la deteriorarea definitivă și iremediabilă a relațiilor, făcând imposibilă continuarea căsătoriei;
existența unei boli grav, incurabile, a unuia dintre soți și necunoscută celuilalt soț decât ulterior căsătoriei, dacă se stabilește că manifestările ulterioare ale bolii sunt din ce în ce mai dese și de natură să justifice refuzul soțului reclamant de a conviețui cu soțul pârât;
rele purtări de ordin moral concretizate în fapte evidente de destrămare a vieții de familie.
Sub acest aspect, desigur că discuțiile din literatură și jurisprudență sunt foarte bogate. Se poate reține că o încălcare directă a unei îndatoriri sau obligații nerespectarea obligației de a hotărâ de comun acord în ce privește căsătoria, sau se poate reține o atitudine care, de o manieră generală încalcă aceste îndatoriri sau obligații (îngaduința unuia dintre soți ca parintele său să se implice în viața lor de familie).
Referitor la nerespectarea obligației de fidelitate, doctrina actuală, în special cea străină reține că nu numai adulterul constituie motiv de divorț dar și relațiile echivoce cu un terț pot fi considerate injurioase pentru un soț, ca sa nu mai discutăm de relațiile homosexuale sau lezbiene. Se consideră uneori motiv de divorț nerespectarea obligației de a contribui la cheltuielile menajului comun sau la creșterea și întreținerea copiilor.
Nerespectara obligațiilor de coabitare, prin abandonul provizoriu sau definitiv al domiciliului conjugal, ca și refuzul de a întreține relații sexuale sau excesul cerut celuilalt soț au fost apreciate ca “motive temeinice” pentru divorț. La acestea s-au adăugat o serie de comportamente și atitudini legitime și de neagreat între soț și fața de terți.
Spre exemplu: indiferența fața de celălalt soț, ce reprezintă o încălcare a obligației de asistență, violențele psihice, injuriile, atitudinea ostilă prea exigentă sau dimpotrivă lipsa de comunicare sunt considerate, pe bună dreptate, încălcări ale îndatoririi de lipsă de respect al celuilalt soț. În sfârșit acuzațiile aduse față de terți, dezvăluirea unor indiscreții, atitudinile defăimătoare la adresa celuilalt aduc în mod clar atingere obligației de solidaritate în ceea ce privește onoarea familiei. În general, se apreciază că temeinicia motivelor de divorț este un criteriu obiectiv, în timp ce imposibilitatea continuării căsătoriei și interesele copiilor minori constituie un criteriu subiectiv.
Prin urmare, in aceasta situatie instanta trebuie sa constate existenta atat a culpei sotilor, cat si faptul ca raporturile dintre acestia sunt grav si iremediabil vatamate iar continuarea casatoriei nu mai este posibila.
Cat priveste motivele temeinice pentru care poate fi pronuntat divortul, in lege acestea nu sunt precizate expres, insa, in literatura de specialitate si in practica, au fost considerate motive temeinice de divort urmatoarele imprejurari:
Divort din culpa comuna:
In cazul in care, in temeiul art. 373 lit. b) Cod civil se solicita desfacerea casatoriei din cauza unor motive temeinice care au vatamat grav raporturile de familie, insa din probatoriul administrat instanta constata vina ambilor soti, atunci va pronunta divortul din culpa comuna ambilor soti. Probele care vor putea fi solicitate de sotii: inscrisuri, martori si interogatorii.
Divortul din culpa exclusiva a unuia dintre soti:
In cazul in care exista motive intemeiate si probe solide se poate solicita instantei de judecata pronuntarea divortului din culpa exclusiva a sotului parat.
Motive intemeiate pentru a se pronunta divortul din culpa exclusiva a unui sot pot fi (exemplificativ): relatiile extraconjugale, violenta conjugala fizica sau verbala, alcoolismul etc., insa toate acestea trebuie sa poata fi dovedite cu probe: martori, certificate medico-legale, alte inscrisuri.
Fireste, toate probele administrate trebuie sa arate ca este imposibila continuarea casatoriei si ca nu exista posibilitate de impacare intre soti.
Daca din probele administrate rezulta culpa exclusiva a sotului reclamant la divort, in practica judiciara a fost apreciata aceasta situatie ca nefiind suficienta pentru desfacerea casatoriei, instanta pronuntand respingerea actiunii.
Divortul in caz de separare:
Daca intre soti a intervenit o separare cu o durata de cel putin 2 ani, iar in acest interval nu exista perioade de reluare a convietuirii sotilor, oricare dintre ei poate formula cerere de divort. Probe: inscrisuri si martori.
Divortul din motive de sanatate
La art. 373 lit. d) Noul Cod civil este prevazuta si posibilitatea ca unul din soti, respectiv cel care are o problema de sanatate grava sa poata solicita desfacerea casatoriei.
Cererea o poate introduce doar sotul bolnav, iar problema de sanatate trebuie sa fie de natura a face imposibila continuarea casatoriei.
2.4. Delimitări terminologice
Desfacerea căsătoriei nu trebuie confundată cu încetarea căsătoriei sau desființarea acesteia. Astfel, încetarea căsătoriei se produce de drept, prin moartea sau declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. Desființarea căsătoriei este o consecință a unei hotărâri judecătorești de constatare sau de declarare a nulității căsătoriei, iar desfacerea căsătoriei are loc în momentul în care hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă și irevocabilă.
În cazul încetării, la fel ca și în cazul desfacerii, căsătoria își păstrează efectele juridice produse pentru trecut, actul juridic neproducând efecte și pentru viitor, spre deosebire de desființare, în urma căreia se consideră că actul juridic de căsătorie nu a fost încheiat niciodată.
O altă distincție constă în momentul în care apar cauzele care atrag dispariția căsătoriei. Acestea sunt anterioare sau concomitente, la încetarea și desfacerea căsătoriei, pe când la desfacerea căsătoriei apar ulterior încheierii actului juridic. Nulitatea sancționează căsătoria care nu a fost valabil încheiată, iar desfacerea sancționează o căsătorie valabil încheiată, care însă nu mai poate continua pentru cel puțin unul dintre soți, deoarece, de exemplu, relațiile dintre soți sunt grav vătămate.
Capitolul III – Divorțul – mijloc de desfacere a căsătoriei
3.1. Concepții privind divorțul
3.1. 1 Considerații generale
Divorțul este reglementat în capitolul al VII, titlul I din Codul civil ( art. 373 – 404 ) sub denumirea Desfacerea căsătoriei. Aici se găsește întreaga reglementare de drept material a divorțului.
Legea nr 202/2010 aduce in scenă o parte din reglementările cuprinse în noul Cod civil și în noul Cod de procedură civilă, in vederea pregătirii aplicării acestor acte normative deosebit de complexe, care vor presupune importante schimbări atât în cadrul dreptului material, cât și al celui procesual.
Printre instituțiile juridice care se bucură de o reformare importantă se află și divorțul
Astfel, Legea nr. 202/2010 aduce noutăți importante atât în privința condițiilor în care se poate pronunța divorțul, cât și in cadrul procedurii prin care pot fi soluționate astfel de cereri.
1. Soluționarea divorțului prin acordul soților
Divorțul prin acordul soților a fost reglementat până in prezent prin Legea nr 59/1993, care a statuat că acesta poate fi pronunțat dacă până la data cererii a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și nu există copii minori rezultați din căsătorie [art. 38 alin, (2) C fam.].
Noua lege elimină cele două condiții, făcând posibilă pronunțarea divorțului prin acordul soților indiferent cât timp a trecut de la încheierea căsătoriei și până la data cererii de divorț și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătoria părților ori adoptați in acest sens, noua reglementare se aseamănă cu dispozițiile din noul Cod civil cu privire divorțul prin acordul soților. Mai mult chiar Legea privind unele măsuri pentru accelerarea judecaților preia din noul Cod civil și modalitățile alternative de realizare a divorțului prin acordul soților, respectiv divorțul prin procedura administrativă și cel prin procedura notarială.
2. Soluționarea divorțului prin acordul soților de către instanța judecătorească
Divorțul prin acordul soților cunoaște o reglementare mult mai relaxată prin Legea privind unele măsuri pentru accelerarea judecăților, prin renunțarea legiuitorului la cele două condiții impuse de Legea nr. 59/1993. Astfel, instanța judecătorească poate pronunța divorțul prin acordul soților ori de cate ori există consimțământul valabil exprimat in acest sens al ambilor soți, indiferent de durata căsătoriei lor și de existența copiilor minori rezultați din căsătorie sau adoptați.
Singura împrejurare care împiedică pronunțarea unui astfel de divorț o constituie incapacitatea soțului pus sub interdicție.
3. Soluționarea divorțului pe cale administrativă sau prin procedura notarială
Procedura administrativă, precum și cea notarială constituie modalități alternative de soluționare a cererii de divorț prin acordul soților, care pot fi utilizate atunci când soții nu au copii minori rezultați din căsătoria pe care doresc să o desfacă sau adoptați și se înțeleg cu privire la numele pe care il vor purta, după divorț (în cazul soților care și-au schimbat numele la încheierea căsătoriei).
In textul legii nu se face referire și la copiii pe care soții i-ar avea dinaintea desfacerii căsătoriei, copii care nu sunt din căsătorie dar au ca părinți pe ambii soți. Din ansamblul reglementărilor dreptului familiei insă, reiese că aceștia sunt asimilați sub toate aspectele copiilor din căsătorie.
Cele două proceduri sunt necontencioase, aspect ce poate fi cu ușurință dedus chiar din modul de reglementare, legea prevăzând faptul că ofițerul de stare civilă sau notarul public poate constata" desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le certificatul de divorț in condițiile legii, in timp ce instanța poate «admite" ori pronunță" divorțul prin acordul soților.
Constatarea divorțului prin acordul soților pe cale administrativă ori prin procedura notarială a fost reglementată în art. 375-378 din noul Cod civil. Dispozițiile cuprinse în aceste articole sunt preluate în mod identic in Legea nr. 202/2010, ceea faciliteaza implementării noului Cod civil
4. Soluționarea divorțului in celelalte cazuri
A. Divorțul din culpa
Cu privire la divorțul din culpă, prevăzut de lege ca fiind pronunțat atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, mica reformă a justiției nu aduce mari noutăți.
Constatăm că Legea nr. 202/2010 menține același text cu privire la această forma a divorțului care, de altfel, se regăsește și in art. 373 din noul C civ.
Datorită extinderii posibilității soluționării divorțului prin acordul soților si in situația familiilor care au copii minori rezultați din căsătorie, apreciem că incidența cererilor de divorț din culpa unuia sau a ambilor soți va fi mult redusă, multe dintre cauzele de pană acum intrând in această categorie, chiar dacă soții se înțelegeau cu privire la toate aspectele nemaiexistand nici o dificultate în obținerea divorțului prin acordul soților și nici vreo miză importantă pentru stabilirea culpei, divorțul este mult simplificat, fapt care ar putea stimula transformarea, cu mult mai multă ușurință, a unor impulsuri negative din viața de cuplu în acțiuni de divorț.
Art. 38 alin, (2) C. fam., modificat prin art. II pct. 1 din legea nr. 202/2010, prevede că divorțul poate avea loc: „atunci cand din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă". După cum se poate lesne observa, nici de data aceasta legiuitorul nu circumstanțiază motivele temeinice pentru care ar putea interveni divorțul soților, lăsăndu-le la aprecierea instanței. Considerăm că, in continuare, jurisprudența va deține rolul creator în acest domeniu.
In funcție de motivele de divorț invocate și dovedite în cursul judecării cauzei, instanța poate pronunța divorțul din culpa unuia sau a ambilor soți.
In Legea nr. 202/2010 nu au fost preluate integral dispozițiile privind pronunțarea divorțului din culpă existente in noul Cod de procedură civilă.
Astfel in art. 922 alin.(3) din noul C pr civ. se prevede că dacă paratul nu a făcut cerere reconvențională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamatul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată". Este o dispoziție inspirată din actuala practică judiciară, care va comporta o singură excepție, in privința pronunțării divorțului din culpa exclusivă a soțului reclamant atunci cănd soții sunt separați în fapt de cel puțin cinci ani și soțul reclamant solicită divorțul, asumându-și responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei [art. 923 alin. (1) din noul C. pr. civ.].
B Divorțul pronunțat la cererea aceluia dintre soți a carui stare de sănătate face imposibili continuarea căsătoriei
Nici pentru această formă de divorț, Legea privind unele măsuri pentru accelerarea judecăților nu aduce noutăți semnificative, procedura fiind aceeași ca si în cadrul divorțului din culpă.
3.1. 2 Concepții care au la bază temeiul juridic al divorțului
a) Concepția divorțului prin efectul voinței soților. Potrivit acestei concepții căsătoria poate fi desfăcută, fie prin voința unilaterală a oricăruia dintre soți, modalitate ce-și are originea în repudium-ul din dreptul roman, fie prin acordul de voință a soților.
Din punct de vedere doctrinar concepția și-a găsit argumentarea în cadrul teoriei contractuale asupra căsătoriei: de vreme ce încheierea căsătoriei are loc prin voința soților, desfacerea acesteia se realizează tot prin voința lor. Desfacerea căsătoriei apare ca o reziliere, după caz, comună sau unilaterală.
b) Concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești. În această concepție, voința soților se rezumă numai la promovarea acțiunii de divorț în justiție, ea neavând și rolul de a soluționa și desfacerea căsătoriei. Acest rol revine în exclusivitate instanței judecătorești, învestită cu soluționarea acțiunii de divorț.
Sub aspect doctrinar, concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești a fost consacrată în cadrul teoriei instituționale asupra căsătoriei și a teoriei – uniune. Principalul argument susținut de aceste teorii se referă la împrejurarea că, deoarece la încheierea unei căsătorii nu este suficientă manifestarea consimțământului viitorilor soți, ea nu este îndestulătoare nici la desfacerea căsătoriei.
c) Concepția mixtă. Această concepție prezintă două variante:
– în prima variantă, regula este desfacerea căsătoriei prin efectul voinței soților și, numai prin excepție, divorțul are loc prin efectul hotărârii judecătorești;
– în a doua variantă regula este desfacerea căsătoriei prin efectul hotărârii judecătorești și, numai prin excepție, în cazurile prevăzute expres de lege, divorțul are șoc prin efectul voinței soților.
d) Concepția Codului civil român din 1865. Codul civil român din 1865 a adoptat o concepție mixtă în cea de-a doua variantă. Astfel, divorțul prin consimțământul mutual este posibil cu îndeplinirea următoarelor condiții: soțul să fi împlinit vârsta de 25 de ani, iar soția 21; în momentul introducerii cererii de divorț să fi trecut cel puțin 2 ani de la data încheieri căsătoriei; să nu fi trecut 20 de ani de căsătorie, iar soția să nu fi împlinit 45 de ani ( art. 254-276).
e) Concepția adoptată de Codul familiei. În tocmai ca și cele mai numeroase legislații moderne, Codul român de familie a adoptat în privința temeiului juridic al divorțului, o concepție mixtă, în baza căreia regula este desfacerea căsătoriei prin efectul hotărâri judecătorești, pentru motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei și, numai prin excepție, în cazurile anume și limitativ prevăzute de lege, divorțul poate avea loc pe baza acordului de voință a soților. Însă, și în această ultimă situație, desfacerea căsătoriei se realizează pe baza unei hotărâri judecătorești.
f) Concepția adoptată de Codul civil.
Astfel, art. 373 C. Civ.. prevede că: „Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
Temeiul divorțului nu poate fi – cu unele excepții – nici numai imposibilitatea continuării căsătoriei, căci ar însemna, în caz afirmativ, ca instanța să pronunțe divorțul dacă reclamantul face numai dovada imposibilității continuării căsătoriei pentru el, ceea ce ar submina stabilitatea căsătoriei și a familiei. Înseamnă că divorțul nu este numai un remediu pentru o situație ce numai poate continua.
3.1. 3 Concepția dreptului nostru privind divorțul
Astfel, după cum la încheierea căsătoriei este necesar consimțământul liber al soților, tot așa voința cestora trebuie să fie luată în considerare atunci când se manifestă în sensul desfacerii căsătoriei. Oricare dintre soți trebuie să aibă dreptul să ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare, datorită unor motive temeinice care au vătămat grav și iremediabil raporturile dintre soți, a devenit cu neputință pentru el. A nu admite acest drept soților înseamnă a reveni la sistemul indisolubilității căsătoriei.
Când se pune problema desfacerii căsătoriei trebuie să se aibă în vedere și caracterul social al căsătoriei. Căsătoria, bază a familiei, nu constituie numai o problemă de ordin personal, nu interesează numai pe cei doi soți, ci și societatea. În toate relațiile de familie trăiește un interes social. Caracterul social al căsătoriei face ca voința soților să nu poată constitui prin ea însăși un temei suficient pentru desfacerea ei. Prin urmare, soarta căsătoriei nu poate să fie lăsată numai la aprecierea soților. De ceea manifestarea de voință a soților sau numai a unuia dintre soți poate fi luată în considerație pentru pronunțarea divorțului numai atunci când se bazează pe faptul imposibili8tății continuării căsătoriei, datorită unor motive temeinice. Această imposibilitate se constată de către autoritatea de stat competentă. Statul este direct interesat în apărarea căsătoriei și a familiei și de aceea a reglementat modul în care poate fi admis divorțul.
Dar apărarea căsătoriei nu înseamnă menținerea ei cu orice preț. Această idee se găsește și în cazul admiterii divorțului prin consimțământul soților, căci, dacă legea admite un asemenea divorț, înseamnă că în realitate există suficiente temeiuri care au determinat pe soți să divorțeze, legea recunoscând această temeinicie. În consecință, divorțul prin consimțământul soților este tot un mijloc pentru desfacerea căsătoriei. Deci legea noastră cunoaște atât admisibilitatea, în cazuri justificate, a divorțului, cât și principiul stabilității căsătoriei și familiei.
3.2. Divorțul prin acordul soților
Noua reglementare a Codului civil modifică în mod radical concepția clasică legată de desfacerea căsătoriei, aducând în discuție posibilitatea realizării divorțului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, introducând criterii mult mai relaxate din perspectiva cazurilor de divorț edictate prin lege.
Așa cum prevede art. 373 lit. A, C. civ. „divorțul poate fi pronunțat și numai pe baza acordului ambilor soți dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
Art. 374 C.civ. stabilește că divorțul prin acordul soților poate fi solicitat instanței de judecată în următoarele condiții:
– indiferent de data încheierii căsătoriei;
– indiferent de existența sau nu a unor copii minori rezultați din căsătorie;
– în condițiile existenței consimțământului soților, consimțământ liber și neviciat;
– la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată decelălalt soț.
Noua reglementare din Cod civil, ata de reglementarea din Codul fam. relevă o extindere importantă a ariei de incidență a divorțului prin acordul părților, fiind dată posibilitatea desfacerii căsătoriei în acești termeni și pentru soții ce au copii minori născuți din căsătorie. De asemenea, apreciem ca deosebit de importantă abordarea mai puțin formalistă din perspectiva desființării unor termene stricte.
Subliniem faptul că divorțul prin acordul soților nu poate fi admis în niciun caz dacă unul dintre soți este pus sub interdicție. În toate împrejurările, instanța învestită cu soluționarea cererii de desfacere a căsătoriei prin acordul soților este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț
3.3. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială
Modernitatea dispozițiilor noului Cod civil este, relevată pe deplin în abordarea absolut revoluționară pentru sistemul de drept român a posibilității desfacerii căsătoriei prin acordul soților în fața unui notar sau în fața unui ofițer de stare civilă.
Art. 375 C.civ. stabilește că dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori născuți din căsătorie sau adoptați, pot solicita desfacerea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă sau a unui notar public de la locul căsătoriei sau de la locul ultimei locuințe comune a soților.
Rezultă, deci, că se poate solicita desfacerea căsătoriei prin acordul soților pe cale notarială sau administrativă în următoarele condiții:
– inexistența din căsătorie a unor copii minori, copii născuți din căsătorie sau adoptați;
– existența acordului soților;
– la cererea comună a ambilor soți.
Similar cu reglementarea actuală a divorțului prin acordul soților, în noua procedură de desfacere a căsătoriei prin acord pe cale administrativă sau prin procedură notarială se instituie un termen de 30 de zile de la primirea cererii de către ofițerul de stare civilă sau notarul public pentru eventuala retragere a cererii de divorț.
După expirarea acestui termen, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor verifica dacă soții stăruie să divorțeze și dacă există consimțământul lor liber și neviciat în acest scop. Dacă soții vor stărui în divorț, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor proceda la eliberarea unui certificat de divorț în care nu se vor face mențiuni cu privire la culpa soților.
Din interpretarea dispozițiilor art. 376 alin. (4) și (5) și art. 378 C.civ., apreciem că decizia luată de ofițerul de stare civilă sau de notarul public, atunci când admite solicitarea soților și procedează la eliberarea certificatului de divorț, nu este supusă niciunei căi de atac, rămânând însă în discuție posibilitatea formulării unor cereri în temeiul legii contenciosului administrativ.
Pentru a se putea realiza desfacerea căsătoriei în această procedură este esențial ca părțile să se înțeleagă cu privire la numele de familie pe care urmează să-l poarte după divorț. În ipoteza unor divergențe dintre soți pe acest aspect, ofițerul de stare civilă sau notarul public vor emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț, îndrumând soții să se adreseze instanței de judecată, în condițiile reglementate de art. 374 din C.civ. pentru divorțul prin acordul soților pe cale judiciară.
În ceea ce privește celelalte cereri formulate de soți cu privire la alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg, competența de soluționare a acestora revine instanței de judecată.
În contextul în care divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială introduce posibilitatea de a determina competența în raport de locul încheierii căsătoriei sau de locul ultimei locuințe comune a soților, se pune în mod necesar problema reglementării unui circuit al comunicărilor de ordin administrativ prin care să se poată realiza în mod efficient mențiunile necesare în actul de căsătorie în scopul informării publice a terților.
Astfel, art. 377 din C.civ. stabilește că, dacă solicitarea de divorț este depusă chiar la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, va face mențiunile necesare în actul de căsătorie. În situația în care cererea a fost înregistrată la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă, imediat după emiterea certificatului de divorț, va înainta o copie certificată a acestuia la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, aceasta urmând a efectua mențiunile necesare în certificatul de căsătorie.
În ipoteza constatării desfacerii căsătoriei prin acordul soților de către notarul public, notarul va emite certificatul de divorț și va înainta de îndată o copie certificată a acestuia la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, aceasta urmând a efectua mențiunile necesare în certificatul de căsătorie.
În ipoteza în care soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie pe care să-l poarte după divorț, ofițerul de stare civilă sau notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț. În practică, însă, se poate pune și problema refuzului acestor agenți ai autorității publice de a proceda la desfacerea căsătoriei, dacă nu sunt întrunite condițiile art. 375 C.civ. Legiuitorul a avut în vedere ca, în aceste situații, să precizeze foarte clar în art. 378 alin. (2) C.civ. că împotriva acestui refuz nu există nicio cale de atac. Aceasta nu exclude posibilitatea ca soții să se adreseze cu o cerere de divorț instanței de judecată, cerere formulată în conformitate cu oricare din motivele reglementate de art. 373 C.civ.
Dacă refuzul ofițerului de stare civilă sau al notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț este un refuz abuziv, oricare dintre cei doi soți se poate adresa pe cale separată pentru repararea prejudiciului instanței competente în materie.
3.3. Motivele de divorț
3.3. 1 Reglementarea motivelor de divorț
Redactarea nouă menține sistemul de a nu se enumera motivele de divorț și a se putea desface căsătoria atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți s-au vătămat grav și nu mai este posibilă continuarea căsătoriei.
Temeinicia motivelor de divorț se apreciază de la caz la caz, de către instanța de judecată. Acordul părților pentru desfacerea căsătoriei și cererea de divorț a unui soț pe temeiuri de sănătate sunt considerate de lege motive temeinice.
Potrivit redactării noi, primind cererea de divorț, președintele instanței va da reclamantului sfaturi de împăcare și, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei.
O situație deosebită este aceea când se cere desfacerea căsătoriei pe baza acordului soților. În acest caz președintele instanței verifică la primirea cererii de divorț existența consimțământului soților, după care va fixa un termen de două luni în ședință publică. La acest termen se va verifica dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și, în caz afirmativ, se va trece la judecarea cauzei fără a se mai administra probe cu privire la motivele de divorț; dacă este cazul se vor administra probe pentru soluționarea cererilor accesorii divorțului.
Rezultă că în prezent, cererea de divorț pentru alienație mintală cronică ori pentru debilitate mintală cronică este supusă procedurii de drept comun în materia divorțului, pe care am menționat-o înainte. Cererea de divorț o poate face, pe acest motiv, chiar soțul bolnav. De asemenea, se poate cere divorțul pentru ori care altă boală care face imposibilă continuarea căsătoriei, cererea se face chiar de către cel bolnav.
Din cele arătate rezultă că, exceptând acordul soților pentru divorț, pentru a se putea pronunța divorțul trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) existența unor motive temeinice;
b) acestea să fi vătămat grav raporturile dintre soți;
c) continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.
Această reglementare este de natură să apere căsătoria, dar în limite rezonabile, cu înlăturarea exagerărilor de orice fel deoarece stabilitatea căsătoriei nu depinde numai de lege, ci și de alți factori extrajuridici.
3.3. 2 Rolul reglementării motivelor de divorț
Fundamentul stabilității căsătoriei îl constituie esența morală a acesteia, adică afecțiunea și înclinația reciprocă a soților, completată cu sentimentul datoriei morale față de familie și societate și cu comunitatea spirituală dintre soți. Ca o consecință a unității dintre interesele personale și cele obștești, în căsătorie se realizează, în principiu, armonia dintre datoria morală a soților și sentimentele și înclinațiile lor reciproce. Pe de altă parte, fără o comunitate spirituală, fără o mare prietenie între soți, nici nu poate să existe cu adevărat o dragoste pe care să se întemeieze o căsătorie trainică. Încă din momentul încheierii căsătoriei, soții își confruntă profunzimea sentimentelor reciproce de afecțiune, prețuire și prietenie cu sentimentul răspunderii față de îndatorirea pe care și-o asumă prin întemeierea unei familii, cu toate implicațiile pe care aceasta le comportă.
În sensul stabilității familiei un rol însemnat revine reglementării legale privind divorțul. Această reglementare constituie un puternic mijloc de luptă împotriva atitudinilor ușuratice față de familie și societate și, totodată, contribuie la formarea unor deprinderi și obișnuințe, în cadrul relațiilor de familie, conforme cu cerințele moralei, pe care le exprimă normele dreptului familiei.
Dacă divorțul s-ar obține cu ușurință, fără seriozitate și simțul de răspundere necesar, acest fapt ar putea avea o influență defavorabilă asupra relațiilor de
familie chiar în momentul întemeierii acestora prin căsătorie, în sensul că încheierea căsătoriei s-ar putea face fără prea multă chibzuință și spirit de răspundere. Viitorii soți ar putea face aceasta, deoarece ar ști că vor putea desface căsătoria ce o vor încheia fără nici o dificultate. Încheierea unor asemenea căsătorii nu ar fi nici în interesul soților respectivi și nici al societății.
Dimpotrivă, dacă divorțul nu este permis, decât pentru motive bine întemeiate, verificate de organul de stat competent, datorită cărora continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei sau prin consimțământul soților, acesta va avea o influență pozitivă asupra celor ce vor să se căsătorească, atrăgându-le atenția asupra importanței pe care o prezintă căsătoria și asupra răspunderii pe care și-o asumă prin încheierea ei. O asemenea reglementare legală a divorțului este atât în interesul celor ce vor să încheie căsătoria, cât și a societății.
3.3. 3 Clasificarea motivelor de divorț
În practica judiciară au fost considerate, de exemplu, motive temeinice de divorț:
– refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal, ceea ce înseamnă separația în fapt imputabilă soțului pârât;
– infidelitatea unuia dintre soți sub forma adulterului;
– atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soți, care se exprimă prin acte de violență și alte asemenea manifestări, ori care are drept consecință neînțelegeri grave între soți care fac imposibilă continuarea căsătoriei;
– existența unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale;
– existența unor boli grave incurabile de care suferă unul dintre soți și necunoscută de celălalt soț decât după încheierea căsătoriei, dacă se stabilește că manifestările ulterioare ale bolii sunt din ce în ce mai dese și de natură să justifice refuzul soțului reclamant de a mai coabita cu soțul pârât, continuarea căsătoriei devenind imposibilă. Dimpotrivă, boala curabilă și care nu a fost ascunsă celuilalt soț nu poate constitui motiv de divorț. De asemenea, faptul că unul dintre soți suferă de o boală gravă nu este de natură să conducă, prin el însuși, la desfacerea căsătoriei dacă nu se face dovada că, din cauza manifestărilor determinate de boală, conviețuirea este imposibilă, deoarece îmbolnăvirea impune respectarea obligației de sprijin moral și reciproc;
– rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte evidente de destrămare a vieții de familie ;
– separația în fapt a soților nu poate legitima admiterea acțiunii de divorț, decât dacă ea se datorează soțului pârât;
S-a decis că în cazul în care între soți nu au existat neînțelegeri, instanța are obligația de a stabili motivul real pentru care unul din soți a plecat cu serviciul într-o altă localitate decât cea în care se află domiciliul lor conjugal, și în ce măsură, din acest motiv, căsătoria a devenit imposibilă pentru soțul reclamant.
Împrejurarea că soțul pârât nu a contribuit la întreținerea gospodăriei nu poate constitui, prin ea însăși, motiv temeinic de divorț, deoarece acesta poate fi rezolvată pe alte căi legale decât cea a desfacerii căsătoriei.
3.3. 4 Interesele copiilor minori
Prin copii minori trebuie să se înțeleagă cei ai soților respectivi din căsătorie, cei din afara căsătoriei și cei adoptați. Soluția se impune, deoarece, se face o aplicare a principiului constituțional privind ocrotirea copilului ( art. 49 Constituția României ), iar acest din urmă text acoperă cu ocrotirea sa pe toți copiii minori, fără nici o distincție. Se ține seama de interesele copiilor minori, nu și de durata căsătoriei, dar nu pentru temeinicia și imposibilitatea căsătoriei, ci numai pentru soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor minori, obligația de întreținere și folosința locuinței.
3.3. 5 Rolul culpei în procesul de divorț
Stabilirea culpei unuia dintre soți sau a ambilor prezintă interes în ceea ce privește unele efecte ale divorțului. Astfel:
a) Pensia de întreținere. Potrivit C. Civ., soțul care este vinovat de desfacerea căsătoriei este îndreptățit să primească întreținerea din partea celuilalt soț, după desfacerea căsătoriei, numai în decurs de un an de la data acestei desfaceri. În cazul recăsătoririi soțului vinovat, în decursul acestui an, dreptul la întreținere încetează. Dacă ambii soți sunt vinovați de desfacerea căsătoriei, atunci fiecare dintre ei este îndreptățit să ceară pensia de întreținere de la celălalt, nedeterminat în timp, aceasta este reglementarea dată prin Decretul nr.779 din1966. Dreptul la întreținere al soțului care nu este vinovat de divorț, de la celălalt soț, nu este țărmuit în timp.
b) Culpa exclusivă a soțului reclamant. Acesta, dacă soțul pârât nu cere și el desfacerea căsătoriei, justifică respingerea acțiunii de divorț. Divorțul nu se poate pronunța decât dacă instanța constată că motivele temeinice care fac cu neputință continuarea căsătoriei au fost provocate de soțul pârât, nu și atunci când cauza dezbinării este imputabilă soțului reclamant. Pronunțarea divorțului din vina ambilor soți se va face atunci când vina concurentă a soțului reclamant este gravă și bine stabilită și ar fi putut duce ea singură la desfacerea căsătoriei. Instanța constată desfacerea căsătoriei, fără a pronunța divorțul din culpă când se cere pentru alienație mintală și debilitate mintală cronică, ori boala gravă și incurabilă.
c) Încredințarea copiilor minori. Stabilirea culpei nu prezintă importanță numai prin ea însăși pentru încredințarea copilului minor. Acesta poate fi încredințat și soțului din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria, dacă interesele lui sunt în acest sens, căci „ un soț rău ( împotriva căruia s-a pronunțat divorțul ) nu este neapărat și un părinte rău”. Pintre factorii care se vor lua în considerare pentru a decide privitor la încredințarea copilului minor va fi culpa soțului respectiv.
d) Beneficiul contractului de închiriere privitor la locuința comună. În situația în care soții nu au copii și nici nu au căzut de acord cu privire la beneficiul contractului de închiriere privitor la locuința comună, acesta era acordat „soțului care a obținut divorțul” ( art. 12 alin. 1 Legea nr. 5 din 1973); Legea nr. 114/1996, ulterior modificată, a abrogat Legea nr. 5/1973, cu excepția unor dispoziții privind stabilirea și plata chiriei, menținute temporar, dar prevede aceeași soluție pentru acordarea locuinței.
e) Revocarea libertăților. Donațiile făcute între soți în timpul căsătoriei sunt revocabile. Donațiile pe care soții și le-au făcut mai înaintea de încheierea căsătoriei sunt revocabile în condițiile dreptului comun. În această situație hotărârea de divorț care ar indica vina unuia dintre soți ar putea constitui un mijloc de probă pentru dovedirea ingratitudinii.
f) Efectele de ordin moral, educativ. Culpa de divorț prezintă importanță și sub acest aspect. Reținerea, în hotărârea de divorț, a faptului că unul dintre soți este vinovat de distrugerea căsătoriei înseamnă atitudinea societății față de acei care, prin comportarea lor, lipsită de simț și de răspundere față de familie și societate, încalcă regulile de conviețuire și constituie un exemplu negativ pentru ceilalți cetățeni. Opinia publică acționează din ce în ce mai hotărât împotriva acelora care dau dovadă de ușurință în relațiile de familie. De aceea menționarea în hotărârea de divorț a soțului culpabil prezintă importanță sub aspect moral, educativ.Top of Form
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedura Divortului Dupa Noul Cod Civil (ID: 129191)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.