Procedee Tactice DE Audiere A Banuitului Si Invinuitului
PROCEDEE TACTICE DE AUDIERE
A BĂNUITULUI ȘI ÎNVINUITULUI
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND AUDIEREA BĂNUITULUI ȘI ÎNVINUITULUI
1.1. Declarațiile bănuitului și învinuitului, importanța probatorie a acestora
în procesul penal
1.2. Audierea bănuitului și învinuitului ca mijloc de reeducare și de
asigurare a drepturilor acestora la apărare
2. PARTICULARITĂȚI TACTICE DE AUDIERE A BĂNUITULUI
ȘI ÎNVINUITULUI
2.1. Pregătirea în vederea audierii bănuitului și a învinuitului
2.2. Procedee tactice aplicate cu prilejul audierii bănuitului și învinuitului în
situația cooperării acestora cu organul de urmărire penală
2.3. Procedee tactice aplicate cu prilejul audierii bănuitului și învinuitului în
situația conflictuală pentru demascarea depozițiilor false
3. FIXAREA ȘI VERIFICAREA DECLARAȚIILOR BĂNUITULUI
ȘI ÎNVINUITULUI
3.1. Fixarea declarațiilor bănuitului și învinuitului
3.2. Verificarea declarațiilor bănuitului și învinuitului
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Anexa 1. Studiu de caz: analiza circumstanțelor cauzei penale de învinuire a cet.M.D
Anexa 2. Declarație privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master
INTRODUCERE
Actualitatea problemei abordate. Scopul procesului penal, potrivit art.1, alin. (2) CPP al Republicii Moldova este protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni, precum și protejarea persoanei și societății de faptele ilegale ale persoanelor cu funcții de răspundere în activitatea lor legată de cerctarea infracțiunilor presupuse sau săvîrșite, astfel ca orice persoană care a săvîrșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și condamnată.
Întru realizarea acestor deziderate un rol impunător revine și științei criminalistice, știință care se ocupă de problematica ce ține de cercetatea și descoperirea infracțiunilor. Dar trebuie să avem în vedere că știința criminalistică vine cu recomandările sale care mai apoi iau forma legii cum este cazul audierii bănuitului și a învinuitului. În așa fel, observăm că criminalistica este conținutul material al procesului penal, pe când însuși procesul penal constituie forma și cadrul legal al acestuia.
Probarea unei infracțiuni, stabilirea vinovăției celor care au săvîrșit-o reclamă activități multiple inclusiv audierea persoanelor bănuite sau învinuite ca fiind implicate în comiterea acestora. Audierea persoanelor bănuite sau învinuite de săvîrșirea unei infracțiuni este prevăzută în legislația procesual penală a Republicii Moldova ca activitate inerentă cercetării și descoperirii unei fapte penale, care impune organelor de urmărire penală cunoștințe metodice și tactico-psihologice, aplicarea acestora la un nivel adecvat profesional. Față de alte investigații legate de strângerea probelor, audierea reprezintă activitatea cu fregvența cea mai ridicată. Desfășurarea procesului penal e de neconceput fără ascultarea celui în jurul căruia se va concentra înteaga activitate a organelor de urmărire, purtătorul celor mai ample și utile informații – învinuitul și bănuitul. Activității de ascultare i se consară în pocesul penal cea mai mare parte din timp și cel mai mare volum de muncă, de unde și actualitatea temei în cauză. Proba testimonială dobîndită la audierea bănuitului și învinuitului este importantă deoarece el este subiectul principal cu ocazia declanșării unui proces penal și el este sursa celor mai bogate și detaliate informații referitoare la cauza dată, la rîndul lor aceste informații au un rol relevant pentru justa soluționare a cauzei și realizarea scopului procesului penal al Republicii Moldova.
Scopul și obiectivele proiectului. Scopul lucrării de față este analiza doctrinei criminalistice privind audierea bănuitului și învinuitului, elaborarea pe această bază a unor concluzii și recomandări practice orientate spre perfecționarea activităților practice de audiere a acestor subiecți ai procesului penal. Din acest scop au decurs și obiectivele studiului nostru: – a formula noțiunea de declarații a bănuitului și învinuitului și a arăta importața probatorie a acestora; – a demonstra că audierea bănuitului și învinuitului este un mijloc de reeducare și de asigurare a drepturilor acestora la apărare; – a expune sarcinile de pregătire în vederea audierii bănuitului și a învinuitului; – a arăta procedeele tactice aplicate cu prilejul audierii bănuitului și învinuitului în situația cooperării acestora cu organul de urmărire penală, dar și în situația conflictuală pentru demascarea depozițiilor false; a caracteriza elementele de fixare și verificare a declarațiilor bănuitului și învinuitului.
Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective. În cadrul cercetării temei au fost utilizate metode logico-juridice, istorice, analitice, de drept comparat, precum și statistice.
Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova, ale Codului penal și de procedură penală a Republicii Moldova în vigoare, Legea Republicii Moldova “Cu privire la statutul ofițerului de urmărire penală” nr.333, adoptată la 10.11.2006 și publicată în Monitorul Oficial nr.195 din 22.12.2006, alte acte normative departamentale ce țin de domeniul criminalisticii, activității speciale de investigații.
Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Importanța teoretică și valoarea practică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize complexe a stării actuale a literaturii de specialitate privind audierea bănuitului și a învinuitului, în baza căreia se formulează concluzii și recomandări, a căror realizare, în opinia autorului va optimiza aplicarea cunoștințelor criminalistice de specialitate în audierea acestor subiecți ai procesului penal. Conținutul lucrării și modul de expunere, credem permite utilizarea ei în procesul de instruire juridică profesională a studenților, dar și ca ghid practic la dispoziția practicienilor în activitatea profesională de combatere a criminalității.
Sumarul compartimentelor proiectului
În compartimentul 1 „Considerații generale privind audierea bănuitului și învinuituui” se pune accentul pe conceptual, caracteristica criminalistică și importanța audierii bănuitului și învinuitului în procesul penal.
În compartimentul 2 „Particularități tactice de audiere a bănuitului și învinuitului” se expun regulile tactice, organizatorice și procesuale de audiere a bănuitului și învinuitului, precum și procedeele efective aplicate în cazul când persoanele audiate cooperează cu organele de urmărire penală, dar și în cazurile de conflict cu acestea.
În compartimentul 3 „Fixarea și verificarea declarațiilor bănuitului și a învinuitului” se analizează principalele elemente specifice de fixare procesuală și tehnică criminalistică ale acestui act de urmărire penală. Totodată se arată specificitatea verificării alibiului bănuitului sau învinuitului, adică afirmațiile acestora potrivit cărora la momentul critic al faptei se aflau chipurile în alt loc decît cel unde s-a comis actul infracțional.
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND AUDIEREA
BĂNUITULUI ȘI ÎNVINUITULUI
1.1. Declarațiile bănuitului și învinuitului, importața probatorie a acestora
în procesul penal
Bănuitul și învinuitul sunt principalii subiecți cu ocazia declanșării procesului penal [12, p.153]. Potrivit legii procesual penale a Republicii Moldova, bănuitul este persoana fizică față de care există anumite probe că a săvîrșit o anumită infracțiune pînă la punerea ei sub învinuire. Persoana poate fi recunoscută în calitate de bănuit prin unul din următoarele acte procedurale, după caz: 1) procesul-verbal de reținere; 2) ordonanța sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive neprivative de libertate; 3) ordonanța de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit; art 63, alin.(1) CPP al RM. În privința bănuitului poate fi luată și măsura privarivă de libertate în formă de arest pînă la zece zile prevăzută la art. 307, alin.(5) CPP al RM. Învinuit este persoana fizică față de care s-a emis ordonanța de punere sub învinuire [2].
Subiecții principali ai procesului penal, precum bănuitul și învinuitul, sînt direct cointeresați în cauza penală, care prin intermediul declarațiilor sale se străduie să-și apere interesele și, totadată cu aceste declarații ei se apără de acuzarea înaintată, iar colectarea probelor, verificarea și aprecierea lor se face după unele reguli specifice. Aceasta și este dictată de normele procesuale și de recomandările științei criminalistice, în faza urmăririi penale bănuitul și învinuitul cunosc nu în totalitate ce probe deține organul de urmărire penală iar la terminarea urmăririi cunosc deja complet ce probe sînt la dosar, cu excepțiile prevăzute de lege.
Declarațiile bănuitului de obicei se referă la împrejurările cauzei și mai mult cuprind din ceea ce s-a petrecut, comparativ cu declarațiile martorilor. Deseori bănuitul sau învinuitul se referă la: motive, momente anterioare săvîrșirii infracțiunii sau ulterioare săvîrșirii ei și mai puțin la circumstanțele perioadei când s-a comis infracțiunea [30, p.135].
Până a defini audierea este necesar de văzut ce reprezintă însăși declarația. Declarația prezintă o mărturisire, o afirmare a unor convingeri, opinii sau sentimente, ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej. Declarațiile sunt depuse în cadrul urmăririi penale și judecării cauzei și sunt recunoscute ca mijloc de probă doar dacă au fost depuse în cadrul acțiunii procesuale respective, în cazul nostru – audierea bănuitului și învinuitului. Unele date obținute în cadrul altor acțiuni procesuale, cum ar fi, spre exemplu percheziția, nu pot fi recunoscute ca declarații. Deasemenea nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă datele incluse în procesul-verbal de reținere sau ordonanța de punere sub învinuire [11, p. 204].
La art. 102 alin.(1) CPP al RM se prevede că: declarații sînt informațiile orale sau scrise, date în cadrul procesului penal de către o persoană și care au importanță pentru justa soluționare a cauzei. Această prevedere se referă la declarații în general, pe cînd la art. 103 alin.(1) CPP al RM se prevede expres că: declarațiile bănuitului, învinuitului sînt informațiile orale sau scrise depuse de aceștia în cadrul audierii în conformitate cu prevederile legislației procesual penele referitor la circumstanțele care au servit temei pentru a-i recunoaște în această calitate, precum și la alte împrejurări ale cauzei pe care le cunosc [2].
Deci, putem defini că audierea este o acțiune procesuală, ce presupune recepționarea de către organul de urmărire penală potrivit prevederilor legii procesual penale de la bănuit sau învinuit a datelor pe care el le cunoaște referitor la activitatea infracțională și la circumstanțele care au servit a fi recunoscut în această calitate și care au importanță la soluționarea cauzei.
În această definiție a audierii sînt reflectate trăsăturile ei esențiale. În primul rînd, audierea se privește ca o acțiune de urmărire penală, în acest fel se prezintă rolul activ al persoanei care-l petrece. În al doilea rînd, audierea este un proces ce presupune primirea declarațiilor de la bănuit și învinuit. În al treilea rînd, această acțiune procesuală este înfăptuită de un subiect special și într-o ordine procesuală strict stabilită. În al patrulea rînd, tot ceea ce posedă bănuitul sau învinuitul la cauza dată este relevant. Obiectul audierii bănuitului și învinuitului sînt declarațiile sale referitor la circumstanțele ce au servit a-l recunoaște în această calitate și orice informație ce o deține despre activitatea infracțională la cauza dată [37, p.16].
Din punct de vedere al științei criminalistice și al procesului penal, audierea reprezintă un proces de acumulare a probelor, pe cînesual penale de la bănuit sau învinuit a datelor pe care el le cunoaște referitor la activitatea infracțională și la circumstanțele care au servit a fi recunoscut în această calitate și care au importanță la soluționarea cauzei.
În această definiție a audierii sînt reflectate trăsăturile ei esențiale. În primul rînd, audierea se privește ca o acțiune de urmărire penală, în acest fel se prezintă rolul activ al persoanei care-l petrece. În al doilea rînd, audierea este un proces ce presupune primirea declarațiilor de la bănuit și învinuit. În al treilea rînd, această acțiune procesuală este înfăptuită de un subiect special și într-o ordine procesuală strict stabilită. În al patrulea rînd, tot ceea ce posedă bănuitul sau învinuitul la cauza dată este relevant. Obiectul audierii bănuitului și învinuitului sînt declarațiile sale referitor la circumstanțele ce au servit a-l recunoaște în această calitate și orice informație ce o deține despre activitatea infracțională la cauza dată [37, p.16].
Din punct de vedere al științei criminalistice și al procesului penal, audierea reprezintă un proces de acumulare a probelor, pe cînd din punct de vedere al psihologiei, este un proces specific de comunicare al ofițerului de urmărire penală, procurorului cu bănuitul sau învinuitul. Din punct de vedere al teoriei informației, audierea bănuitului sau învinuitului prezintă un proces de transmitere-primire a informației care are importanță pentru cauză.
Deasemenea, din perspectiva clasificării făcute de știința criminalistică, audierea bănuitului sau învinuitului apare ca o varietate a audierii în general. Tot dacă este să ne referim la audiere, putem spune că audierea bănuitului sau învinuitului poate fi clasificată în: audierea primară și audierea repetată, deși audierea repetată este și un procedeu tactic. Din punct de vedere al importanței declarațiilor bănuitului sau învinuitului, ca date de fapt pe care ofițerul de urmărire penală, procurorul le primește în procesul penal la acțiunea procesuală dată, pot fi ca probe directe sau indirecte, în apărare sau în acuzare.
Declarațiile bănuitului sau învinuitului mai pot fi clasificate și în dependență de: dacă recunoaște el fapta incriminată sau o contestă. În dependență de obiectul audierii sînt: declarații despre propriile fapte sau despre faptele altor persoane.
În unele cazuri una și aceeași probă poate direct să dovedească un fapt și indirect alt fapt, ca în cazul cînd proba dovedește că omorul a fost săvîrșit cu deosebită cruzime, dar în același timp poate dovedi că făptuitorul este iresponsabil [11, p. 203].
Declarațiile bănuitului sau învinuitului potrivit legislației procesual penale a Republicii Moldova sînt recunoscute ca probe prevăzute la art.93 alin.(2) CPP al RM [2]. Ele reprezintă niște urme spirituale lăsate în psihicul persoanei ce reprezintă fapte ce s-au petrecut și pe care persoana le-a perceput și memorat. Datele despre aceste fapte care se întîlnesc în daclarațiile persoanei, în cazul nostru bănuit sau învinuit, servesc ca probe la cauza penală. Nu este corect a susține și a recunoaște ca probe la dosar, însăși faptul infracțiunii, deoarece la momentul cînd se pornește și desfășoară urmărirea penală el nici nu mai există în materialitatea sa [37, p. 9].
Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar datele care sînt pertinente, concludente și utile pentru cauza dată. Prin natura lor, declarațiile bănuitului și învinuitului sunt utilizate în primul rînd pentru apărarea intereselor legitime, constituind un drept și nu o obligație. În afară de faptul că declarațiile bănuitului sau învinuitului constituie o modalitate de exercitare a dreptului la apărare, declarațiile făptuitorului pot furniza informații utile pentru soluționarea cauzei penale. Declarațiile conțin nu numai date de fapt, dar și anumite opinii, presupuneri etc., acestea nu au valoare probantă, dar pot fi utilizate în calitate de versiuni privind existența sau inexistența unor împrejurări care fie înlătură învinuirea, fie atenuează răspunderea [11, p. 202].
Potrivit codului de procedură penală al Republicii Moldova, art.8, alin.2. prevede că nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăția sa. Această prevedere confirmă bine faptul că declarațiile bănuitului sau învinuitului sînt un mijloc de apărare a sa dar, el nu poate fi forțat să de-a declarații. Aceasta este un drept al său și nu o obligație în cazul în care persoana va fi silită să dea declarații, atunci aceste declarații nu pot servi ca probe, deoarece ele au fost dobîndite prin încălcarea legii. Logica desfășurării probatoriului ne demonstreză dificultatea și uneori imposibilitatea de a demonstra inexistența unui fenomen (în acest caz- al vinovăției).
Vinovăția persoanei trebuie dovedită de către subiectul care invocă prezența vinovăției și nu invers [10, p.19]. Deasemenea bănuitul sau învinuitul este în drept de a nu mărturisi împotriva sa sau a rudelor sale apropiate, aceasta este o garanție procesuală destul de importantă și este prevăzută de codul de procedură penală al Republicii Moldova la art. 21, alin.(1) unde se prevede că nimeni nu poate fi silit să mărturisească împotriva sa sau a rudelor sale apropiate, a soțului sau a soției, logodnicului sau să-și recunoască vinovăția[2]. Fără a intra în detalii subliniem că bănuitul sau învinuitul în cazul dat nu va fi tras la răspundere penală din cauza că nu a oferit delarații ce îi agravează situația, care în final va putea refuza ofițerul de urmărire penală, procurorul cînd acesta îi va propune să declare. Trebuie de remarcat că acest refuz al său nu trebuie să fie interpretat ca vinovăție a sa, ci este un drept pe care legea îl oferă. Acest drept însă nu poate justifica neprezentarea lui când este citat de organul de urmărire penală [11, p.202].
Bănuitul sau învinuitul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de urmărire penală, procuror privitor la dreptul său de a tăcea și de a nu mărturisi împotriva sa și să primească explicații asupra acestui drept al său. Motivele recunoașterii dreptului de a tăcea țin în special de protecția acuzatului împotriva aplicării forței coercitive, abuzive, din partea autorității statale asupra sa. Dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare, presupune în special că într-o cauză penală partea acuzării caută să-și întemeieze argumentarea fără a recurge la elemente probante obținute prin constrîngere sau presiuni în pofida voinței acuzatului [10, p.20].
Declarațiile bănuitului și a învinuitului se aseamănă însă sunt și deosebiri particulare.
Bănuitul nu poate fi în prealabil audiat în calitate de martor deoarece în asemenea cazuri se încalcă dreptul la apărare, cît și principiul libertății de a mărturisi împotriva sa(art.21 CPP). Dreptul bănuitului de a da declarații presupune și informarea sa referitor la esența bănuielii. Obiectul declarațiilor bănuitului este același ca și al învinuitului, constituind atît circumstanțele importante pentru cauză, cît și relațiile acestuia cu alte persoane, bănuiți, învinuiți, relațiile cu partea vătămată, cu martorii etc.
Declarațiile învinuitului ca și ale bănuitului, au importanță pentru cauză, deoarece acesta este un mijloc de informare referitor la circumstanțele cauzei, cît și un mijloc de apărare a drepturilor și intereselor legitime. Obiectul declarațiilor învinuitului îl constituie atît datele formulate în ordonanță de punere sub învinuire, cît și oricare altă circumstanță pertinentă la cauza dată. Învinuitul poate depune declarații referitor la anumite circumstanțe atenuante, relațiile sale cu alți învinuiți, bănuiți referitor la anumite circumstanțe atenuante, relațiile sale cu alți învinuiți bănuiți referitor la circumstanțele care au contribuit la comiterea infracțiunii. Învinuitul poate să se pronunțe și asupra anumitor împrejurări care nu fac obiectul cercetării în cauza dată, dar valoare probantă vor avea doar declarațiile depuse în cadrul audierii [11, p.203].
Ca probe nu pot fi considerate datele de fapt, ce au fost dobîndite pe căi neprocesuale cu ajutorul mijloacelor nepermise de lege: cînd bănuitul a fost mințit, a fost aplicată violența fizică sau psihică. În așa fel nu vor fi considerate ca probe declarațiile ce au fost dobîndite anterior pornirii urmăririi penale și nerespectate cerințele de formă – nu a fost întocmit procesul-verbal. Adică în cazul dat trebuie de respectat cerința de legalitate a audierii.
Legalitatea audierii presupune respectarea de către organul de urmărire penală a tuturor cerințelor legale ce se referă la audiere, adică petrecerea ei imediat după reținere, asigurarea bănuitului sau învinuitului dreptului la apărare; petrecerea audierii în timp de noapte (între orele 22:00 – 06:00 care potrivit art. 6 CPP este timpul nopții), doar în cazurile prevăzute de lege (cazuri ce nu suferă amînare). Acestea sînt cazuri cînd necesitatea audierii a apărut subit, fie în cadrul executării altor acțiuni procesuale, fie în cazul unui flagrant delict, cînd există declarații că sînt tentative de a ascunde probele sau de a le distruge. În cazuri de audiere în timpul nopții este necesar de a indica în procesul-verbal de audiere motivul respectiv.
Trebuie de menționat că încălcarea prevederilor legale de petrecere a audierii atrage deseori și răspunderea penală art.309/1CPP ce prevede răspunderea penală pentru tortură [37 , p.22; 3; 11, p.205]. Deci, obiectivitatea, și plenitudinea audierii garantează într-un fel legalitatea sa. Referitor la învinuit, cînd se înaintează acuzarea potrivit prevederilor legii procesual penale (art.282 CPP RM), care de asemenea prevede asigurarea dreptului la apărare și se face cu prezența avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanței de punere sub învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit. Tot acest articol prevede că învinuitul este audiat în aceleași condiții prevăzute de lege referitor la audiere [2]. Trebuie de spus că lipsa avocatului la înnaintarea acuzării atrage nulitatea acestui act. Ordonanța de punere sub învinuire și rechizitoriul sînt într-un oarecare mod o versiune, a organului de urmărie penală. Învinuitul nu este obligat să declare doar în limitele acestei versiuni el poate încălca această limită și nu va fi sancționat. Aceasta este încă un criteriu de delimitare a declarațiilor bănuitului sau învinuitului de declarațiile martorilor. Deci putem conchide că declarațiile bănuitului și învinuitului au o natură dublă: a) sînt folosite ca probe deoarece în ele se conțin date de fapt ce au importanță la justa soluționare a cauzei; b) mijloc de apărare contra acuzării înnaintate de organul de urmărire penală [30, p.135]. În literatura de specialitate s-a evidențiat că există diferență între declarațiile bănuitului și explicațiile sale date pe marginea învinuirii că acestea sînt doar niște păreri de apreciere a tot ceea ce este specificat în ordonanța de punere sub învinuire. Însă această delimitare este condiționată deoarece declarațiile bănuitului referitoare la circumstanțele cauzei sînt în același moment și explicații.
În ciuda faptului că obiectul audierii bănuitului sau învinuitului constituie acțiunile sale proprii, bănuitul sau învinuitul este acela ale cărui declarații reprezintă sursa primară, de aceea ele sînt de neînlocuit în procesul penal. Însă trebuie de deosebit că în cazul în care declarațiile bănuitului sau învinuitului se referă la alte persoane atunci avem de aface, cu probe ce nu sînt direct de la sursă (cazul că el a auzit de la complicele său unele date importante pentru cauză).
În procesul penal de tip inchizitorial unor probe li se acorda o forță dedinainte prestabilită. Acest proces a născut teoria formală a probelor care se baza pe principiul determinării anticipate a importanței fiecărei probe stabilite de monarh și cumulate în norma juridică. Legea stabilea care probe sunt suficiente și recunoștea ca fiind perfectă proba recunoașterii de către învinuit a vinovăției. Legea pe care se baza sistemul formal de probațiune a determinat aplicarea torturii în procesul penal pentru a obține recunoașterea vinovăției care a devenit obișnuită [11, p.185]. Cel puțin cu 60 de ani în urmă în perioada de după cel de al doilea război mondial se susținea că recunoașterea vinovăției de bănuit sau învinuit costituie probă de o valoare mai pronunțată după afirmarea că recunoașterea constituie regina probelor.
Fostul procuror al URSS, A.E. Vîșinschii, consideră că în cazurile de infracțiuni contra statului declarațiile bănuitului sau ale învinuitului capătă calitatea de probe ce au forța probantă cea mai esențială. Mai apoi această afirmare, pe bună dreptate a fost criticată [după 34, p.288].
Astăzi la noi în țară legislația procesual penală prevede libera apreciere a probelor care nu acordă o valoare probantă deosebită recunoașterii de către bănuit sau învinuit a vinovăției, dar are tot aceeași valoare ca și toate probele, chiar și art.101, alin.(3) CPP al RM prevede că nici o probă nu are valoare dinainte stabilită pentru organul de urmărie penală sau instanța de judecată. Deasemenea doar recunoașterea de către bănuit sau învinuit a vinovăției, nu poate fi pusă la baza învinuirii doar dacă este confirmată de alte probe și circumstanțe împreună coroborate. Deseori se întîmplă că organul de urmărire penală încearcă să-l convingă pe bănuit sau învinuit ca să recunoască vinovăția. CPP al Republicii Moldova prevede în art. 254 preve că organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă și obiectivă, a circumstanțelor cauzei pentru stabilira adevărului, chiar și în cazu în care învinuitul sau bănuitul recunoaște vinovăția[3; 11, p. p.185]. În concluzie putem spune că ascultarea bănuitului și a învinuitului reprezintă înainte de toate, un important mijloc de obținere a probelor , neglijarea căruia nu este decît în detrimentul cercetării în mod obiectiv și sub toate aspectele a infracțiunii săvîrșite [12, p.154].
Audierea bănuitului sau învinuitului trebuie să fie efectuată imediat după reținere sau aplicarea unei măsuri preventive sau după emiterea unei ordonanțe de recunoaștere în calitate de bănuit, cît și după înaintarea acuzării învinuitului în prezența unui apărător ales sau numit din oficiu. În cazul în care solicită el poate avea întrevederi cu apărătorul sau (art.64-66CPP al RM). Întrevederea cu apărătorul în condiții de confidențialitate nu poate fi limitată în timp. Audierea persoanei în faza de urmărire penală poate fi efectuată și în alte locuri decît locul de plasament al organului de urmărire penală, acestea pot fi locul de trai, locul de serviciu, locul de tratament al făptuitorului sau locul comiterii infracțiunii ș.a. Faptul audierii în locurile respective este determinat de mai mulți factori: fie că este urgent de a audia persoana după efectuarea unei acțiuni procesuale, cum ar fi de exemplu percheziția; fie persoanei îi este dificil de a depune declarații neaflîndu-se la locul comiterii faptei; fie că starea sănătății învinuitului îl împiedică să se prezinte la citare. În asemenea situații în procesul- verbal se indică motivul audierii persoanei la locul respectiv [11, p.205].
Pînă la audiere, dacă persoana acceptă să fie audiată, este necesar de stabilit limba în care persoana va depune declarații, iar în caz de necesitate să invite un interpret.
Dreptul făptuitorului de a depune declarații nu este în funcție de recunoașterea sau negarea vinovăției. O prevedere legală destul de importantă este faptul că audierea nu poate începe cu citirea sau reamintirea declarațiilor depuse anterior de persoană. Conform altei prevederi, făptuitorul nu poate prezenta o declarație întocmită anterior, avînd totuși dreptul de a utiliza anumite notițe asupra amănuntelor greu de memorizat (art.104 alin. (3) CPP al RM) [2].
1.2. Audierea bănuitului și învinuitului ca mijloc de reieducare și de asigurare a drepturilor acestora la apărare
Tendința firească a celui ajuns în fața organului de urmărire penală, în calitate de învinuit sau bănuit este aceea de a se sustrage de la răspunderea penală care în acest scop, de regulă neagă faptele iar atunci cînd sub evidența probelor este silit să le recunoască, prezintă faptele astfel încît să-și amelioreze situația.
Se știe deasemenea, că bănuitul sau învinuitul poate uza de orice mijloace, oricît de imorale ar fi fără ca legea să-l sancționeze, în vreme ce organul de urmărire penală trebuie să utilizeze numai mijloace permise de lege [8, p.276].
Acțiunea procesuală de audiere a bănuitului și învinuitului, se înfăptuiește doar după ce a fost pornită urmărirea penală potrivit CPP al RM care prevede că doar cercetarea la fața locului și percheziția corporală șau ridicarea (art.279 alin.( 1) CPP al RM) [2] pot fi efectuate și până la pornirea procesului. Odată pornită, urmărirea penală se desfășoară și se termină cu întocmirea rechizitoriului de către procuror, apoi cauza se trimite în judecată. Judecata stabilind că persoana este vinovată va pronunța o sentință de condamnare a inculpatului. Inculpatului condamnat i se va stabili o pedeapsă. Potrivit art.61CP al RM pedeapsa, are drept scop restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni atît din partea condamnaților, cît și a altor persoane [3]. Din această prevedere observăm care este scopul pedepsei penale, dar pînă a ajunge la pedeapsă are loc urmărirea penală. Încă de la această fază organul de urmărire penală trebuie să purceadă la o reeducare a bănuitului sau învinuitului.
Ofițerul de urmărire penală, procurorul trebuie ca prin prisma scopurilor pedepsei penale, prin această acțiune procesuală să atingă aceste scopuri: a) de corectare a bănuitului sau învinuitului, adică prin diverse mijloace licite să schimbe mentalitatea, toate concepțiile, ideile, convingerile viciate ale bănuitului sau învinuitului și să-i readucă stima față de lege, normele etice, morale ale societății. Prin corectarea bănuitului sau învinuitului se înțeleg unele schimbări ale concepțiilor și deprinderilor celui condamnat, care exclud posibilitatea săvîrșirii unei noi infracțiuni de către acesta. Prin reieducare înțelegem așa schimbări radicale în conștiința făptuitorului, care nu numai că exclud orice posibilitate a recidivei, dar și care l-ar transforma pe fostul infractor într-un cetățean conștient al societății ce-și determină conduita corectă și faptele nu din teamă față de lege, din frica de pedeapsă, ci din dorința de a fi util societății. b) prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni din partea învinuitului [14, p.273].
Respectarea legalității audierii este importantă nu numai din perspectiva primirii de la bănuit sau învinuit a datelor care corespund realității sau să fie admise ca probe, dar are adînci înclinații spre reeducarea bănuitului sau învinuitului. O așa ordine de petrecere a audierii contribuie la reeducarea bănuitului și a învinuitului a conștiinței juridice. Rolul de reeducare a audierii mai depinde și de cît de principial, insistent este ofițerul de urmărire penală, procurorul [37, p.22]. Poziția destul de rece și situarea prea fermă pe poziția acuzării, neîcrederea ofițerului de urmărire penală, a procurorului știrbește din rolul de reeducator al organului de urmărie penală. Putem spune că ofițerul de urmărire penală pe lîngă acele trăsături care le posedă trebuie să îmbine și unele calități de pedagog și psiholog să poată pătrunde în esența motivelor care au dus la săvîrșirea infracțiunii. În activitatea sa, ofițerul de urmărire penală, procurorul trebuie să mai posede așa calități ca să fie un maiestru al profesiei sale, să poată ieși din orice încurcătură, calitatea de a gîndi într-un mod analitic, omenia tot este aceea ce trebuie să posede – altfel spus să fie o persoană de o înaltă cutură specială dar și generală.
Organul de urmărire penală trebuie să fie calm și răbdător, deoarece aceasta constituie o componentă a activității sale și dacă nu le posedă trebuie să le cultive. Calmul prezintă adeseori cheia succesului activității de ascultare, știut fiind că în majoritatea situațiilor timpul lucrează împotriva bănuitului și a învinuitului [8, p.278].
Un reputat jurist, referindu-se la tipul ideal al organului de urmărire penală, la însușirile ce trebuie să le posede persoana acestuia, afirma că pentru a mulțumi pe toată lumea, un ofițer de urmărire penală, procuror trebuie să aibă înțelepciunea proverbială a biblicului Solomon- răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea științifică a lui Pasteur și inventivitatea lui Edison [33, p.75]. Ascultarea bănuitului și a învinuitului, mai cu seamă măiestria de a conduce, reprezintă, așa cum spunea criminalistul Hans Gross, criteriul de apreciere a organului de urmărire penală, criteriul după care se recunoaște organul de urmărire penală bine pregătit, adică activitatea ce dă adevărata măsură a însușirilor și aptitudinilor sale [24, p.461].
Rolul ofițerului de urmărie penală, a procurorului în cadrul audierii bănuitului și a învinuitului depinde și de respectarea drepturilor prevăzute de lege ale justițiabilului. CPP al RM prevede ca principiu general al procesului penal la art.10, alin.(1). Respectarea drepturilor, libertăților și demnității umane – toate organele și persoanele participante la procesul penal sînt obligate să respecte drepturile, libertățile și demnitatea persoanei. Nu este admis ca organul de urmărire penală să intimideze bănuitul sau învinuitul cu afirmația că este un criminal considerînd că în așa fel îl va educa în el, ba din contra îl traumează psihologic după care el nu va avea acea încredere pe care trebuie să o aibă în el. Pierzînd încrederea el va fi mai predispus să săvîrșească infracțiuni. Prin aceasta ofițerul de urmărire penală încalcă prevederile legii procesual penale. În așa fel prin respectarea prevederilor legale se atinge un rezultat benefic în reieducarea bănuitului și a învinuitului. Deasemenea bănuitului și învinuitului, trebuie să i se asigure dreptul la apărare, prevăzut de lege mai ales în cazurile în care el nu are posibilitate de ași lua un apărător(art. 17 alin.(1;5 CPP al RM), combinat cu stabilirea contactului psihologic(să aibă încredere unul în altul) [2].
Ajunși față în față acești doi factori, organul de urmărire penală și bănuitul sau învinuitul ce apare în poziția celui ce a săvîrșit infracțiunea. Organul de urmărie penală ce ocupă o poziție opusă care este investit cu prerogative prin lege în vederea tragerii la răspundere penală a factorului opus. De aici tendința bănuitului și învinuitului de a vedea în organul de urmărie penal un adversar care în situația dată va face o „greșeală” nu-l va cruța. Așadar ascultarea bănuitului și a învinuitului constitute o luptă, un joc al inteligenței, purtat înainte de toate, cu arme psihologice [8, p.276].
Conștientizarea consecințelor infracțiunii, teama de a fi identificat și tras la răspundere penală, generează neliniște și siguranță, stare care își lasă amprenta asupra modului de comportare a făptuitorului. Această stare supraîncărcată emoțional și în întregime stăpînită de puternice tulburări spirituale determină consolidarea în conștiința făptuitorului a dominantei de apărare sub a cărei influiență subiectul întreprinde diverse acțiuni de protejare [12, p.158].
Ca orice preocupare constantă, activitatea organului de urmărire penală, își imprimă „amprente profesionale” asupra psihologiei sale, dezvoltînd deprinderi, înclinații ce determină o anumită optică (uneori deformată), un anumit mod de a gîndi, o anumită concepție, chiar anumite trăsături de caracter. Elemente de deformare care își impun amprenta asupra psihologiei organului de urmărire penală, procurorului își află cauza în funcția procesuală pe care o exercită – cea de învinuire, în orientarea costantă a activității sale spre relevarea acelor împrejurări care susțin învinuirea.
Actualmente în multe state printre care și în Republica Moldova în multe sfere de activități legate de specificul funcțiilor lor, atribuite prin lege sau creat codurile deontologice. Aceasta a cuprins și sfera activității organelor de urmărire penală (codul deontologic al procurorului, al polițiștilor etc.), care în mare parte facilitează acest proces de reieducare, ofițerul de urmărire penală fiind ținut să respecte prevederile sale și îl obligă la un comportament care în nici un caz nu va permite să intimideze bănuitul și învinuitul să-i încalce drepturile care din cîte știm are o influiență benefică asupra reeducării bănuitului și a învinuitului. Deasemenea prin comportamentul său obiectiv și mereu acționînd doar potrivit prevederilor legii aceasta va avea în esență un rol educator care fiind un etalon de slujitor al legii și destoinic cetățean [7, p.110].
Audierea aparține categoriei de așa acțiuni de urmărire penală, tactica cărora are un pronunțat aspect etic. Audierea trebuie să se conformeze prevederilor legii procesului penal și să corespundă normelor etice Audierea aparține coeficientului de așa acțiuni de urmărire penală, tactica cărui are un pronunțat aspect etic. Audierea trebuie să se conformeze prevederilor legii procesului penal și să corespundă normelor etice [37, p.23].
2. TACTICA AUDIERII BĂNUITULUI ȘI ÎNVINUITULUI
2.1. Pregătirea în vederea audierii bănuitului și a învinuitului
Este bine știut că pentru ca o activitate umană să fie relizată cu succes este necesară o bună pregătire. De obicei, prima etapă a audierii este numită „pregătirea în vederea audierii” [37, p.87; 20, p.62].
Organul de urmărire penală, are scopul de a recepționa de la bănuit și învinuit declarații veridice care corespund realității despre întreaga activitate infracțională (starea de fapt reală), declarații care ulterior vor înlesni verificarea lor, chiar posibilitatea dobîndirii altor probe și informații importante.
Pregătirea în vederea audierii bănuitului și învinuitului presupune acțiuni premergătoare care vor înlesni atingerea scopului audierii cu respectarea garanțiilor procesuale [20, p.62].
Pregătirea ca formă de organizare a audierii presupune determinarea în primul rînd a scopului audierii conform materialelor dosarului pe care organul de urmărire penală îl are în procedură și în rîndul doi crearea condițiilor optime în vederea desfășurării acestei acțiuni procesuale: timpul, locul metodele de realizare, fixarea rezultatelor. Prin urmare organizarea audierii include: 1) studierea amănunțită a materialelor dosarului, stabilirea cercului de împrejurări la care este necesar de acumulat declarații în timpul audierii; 2) acumularea de cunoștințe în cazul în care este necesar de a primi declarații care sînt dintr-un domeniu care necesită unele cunoștințe speciale,consultarea de literatură a unui specialist etc; 3) studierea personalității bănuitului și învinuitului; 4) elaborerea unui plan după care se va conduce organul de urmărire penală în timpul audierii; 5) crearea unei ambianțe pozitive penru desfășurarea cu succes a audierii; 6) alegerea momentului și locului potrivit; 7) pregătirea mijloacelor tehnice de fixare a declarațiilor audiatului.
1. Studierea amănuțită a materialelor dosarului și stabilirea cercului de împrejurări asupra cărora este necesar de primit declarații: Pentru a stabili cercul de împrejurări despre care este necesar de primit declarații, organul de urmărire penală trebuie să studieze bine materialele dosarului, să cunoască, ce probe există, care sunt în acuzare care în apărare, etc. [18, p.603].
Deci, pentru ca ascultarea să-și atingă scopul, se impune întîi o pregătire informativă a celui investit cu efectuarea activității în cauză care la rîndul ei presupune ce declarații a dat anterior audiatul, ce probe confirmă aceste declarații și care le infirmă. Pregătindu-se de audiere ofițerul de urmărire penală, procuroul trebuie să cerceteze atît corpurile delicte cît și declarațiile date de persoana care urmează a fi audiată la ascultările precedente și în cazul în care se depistează contradicții în declarații de clarificat și de le exclus [20, p.62-63].
Este deosebit de important de menționat că la pregătirea în vederea audierii trebuie deosebit un moment, diferența la pregătire în funcție de poziția bănuitului și învinuitului. La pregătirea în vederea audierii în situația cooperării trebuie de menționat ca probele, corpurile delicte să fie pregătite și asupra lor să fie întocmit un plan cu întrebări amănunțite ca să explice asupra lor cît mai detaliat și apoi fixate prin mijloacele cunoscute. Cunoașterea dosarului este importantă pe motivul cînd un moment nu este clar sau dubios în dosar el cunoscîndu-l bine va pune la punct acest moment prin cererea de explicații de la bănuit, învinuit pe marginea întrebărilor adresate. Important de asemeni la pregătirea în vederea audierii bănuitullui și învinuitului este ca ofițerul de urmărire penală, procurorul să dea dovadă că el cunoaște bine ce sa întîmplat. Se realizează acest lucru prin studierea dosarului, dînd dovadă și de autoritatea de reprezentant al statului.
2. Studierea literaturii pentru cazul cînd audierea este legată de întrebări privind unele domenii necunoscute de organul de urmărire penală: Sînt destul de dificile în practică situațiile cînd obiectul audierii este legat de specialitatea ce nu-i cunoscută ofițerului de urmărire penală, procurorului. Trebuie de menționat cazul în care ofițerul de urmărire penală, procurorul efectuiază cercetarea și cauza dată este legată de unele domenii științifice ce necesită cunoștințe speciale. Pentru a se orienta mai bine în astfel de situații se recomandă de făcut cunoștință cu literatura de specialitate din domeniul dat, de consultat un specialist. În cazul audierii legate de întrebări referitor la un raport de expertiză este de dorit de a invita expertul. Uneori înainte de a purcede la audiere este necesar de a lua cunoștință la moment cu, de pildă, condițiile de muncă, procesul de producție – cînd infracțiunea este legată de asemenea procese [37, p.89].
Deseori în practică se întîmplă că unii ofițeri de urmărire penală, procurori se specializează în cercetarea anumitor categorii de infracțiuni ce permite o mai bună orientare în diverse situații.
3. Studierea personalității bănuitului și învinuitului: pentru stabilirea unui contact psihologic cu bănuitul sau învinuitul, alegerea procedeelor tactice ce vor fi aplicate în scopul primirii de la el declarații ce vor corespunde adevărului și să-l depistăm cînd dă declarații neveridice este necesar să studiem personalitatea bănutului și învinuitului. La studierea personalității bănuitului și învinuitului este necesar de evidențiat: a) trăsăturile psihice ale bănuitului sau învinuitului; b) cum se caracterizează el în societate; c) aptitudinile sale profesionale; d) modul de viață și calitățile sale morale; e) relațiile sale cu alte persoane antrenate în cauză; f) experiența lui în relațiile cu oranele de drept, antecedentele penale [33, p.26].
În condițiile unui deficit de informație și timp ce este caracteristic pentru procesul cercetării o mare importanță o are intuiția, dar în situații conflictuale de a ține cont și a aplica teoria reflecției ce presupune a gîndi într-un așa mod și de a intui tot algoritmul de apărare, exprimat în declarațiile date cu care el se va apăra întreprinse de bănuit și învinuit și de stabilit posibilele variante ale comportamentului său, de a crea condiții în vederea realizării unui posibil comportament și de-l folosit pentru a influiența tactic asupra bănuitului sau învinuitului.
Calitățile psihice ale bănuitului sau învinuitului de asemenea pot fi evidențiate în procesul comunicării individuale la audiere. Pentru aceasta uneori ofițerul de urmărie penală, procurorul nemijlocit anterior audierii sau chiar la începutul audierii, cînd ofițerul de urmărire penală, completează datele ce țin de partea introductivă a procesului-verbal comunică între ei despre biografia bănuitului și învinuitului, relațiile familiale și chiar cele personale [31, p.131-132].
În așa fel putem spune că studierea personalității bănuitului și învinuitului debutează din momentul cînd s-a luat hotărîrea de a audia bănuitul și învinuitul. Astfel putem delimita studierea personalității bănuitului și învinuitului în două etape: 1) pînă la începerea audierii bănuitului sau învinuitului; 2) în procesul audierii bănuitului sau învinuitului. În consecință menționăm că audierea bănuitului și învinuitului se poate înfăptui prin: a) culegerea unor caracteristici obiective, esența acestei metode constă în colectarea unor știri despre persoana bănuitului și învinuitului care sînt luate de la diverse persoane inclusiv care au supravegheat această persoană în diverse perioade și în diverse locuri de activitate umană. Caracteristicile la rîndul lor pot fi diverse: în formă scrisă,orală și de altă natură. Ele se pot baza pe o perioadă mai lungă de timp de supraveghere, dar se pot baza și pe o perioadă scurtă. Situația cînd persoana poate fi supravegheată în timp mai îndelungat este atunci cînd se află la serviciu și conducătorul poate furniza o informație despre perioada cît se afla la serviciu, relațiile cu colegii în cadrul colectivului, atitudinea față de muncă; b) analiza materialelor dosarului unde se pot găsi acte ce pot caracteriza personalitatea bănuitului și învinuitului cum sînt diverse acțiuni procesuale ca: audierea martorului care poate furniza informații despre personalitatea bănuitului și învinuitului, audierea diverselor persoane care cunosc audiatul; c) de asemenea putem primi informație de la instituția de învățămînt în care el își face studiile; d) putem primi informație din cercul său de prieteni sau deosebit de important este dintre unele persoane care se află în relații amicale (vecini, persoane cunoscute în urma practicării unui hobby); e) informațiile operative de care dispune polițistul de sector etc. Referindu-ne la informațiile parvenite din activitatea operativă de investigații putem menționa următoarele, dar nu este o metodă de scutire a personalității bănuitului și învinuitului, mai este importantă prin aceea că ea ne permite a prognoza comportamentul bănuitului și învinuitului în timpul audierii, atitudinea sa față de anumite probe de a contracara tentativele, de se a înțelege influența martorii coparticipanții, de a ghici mișcările la care are de gînd să purceadă audiatul și de a cunoaște trăsăturile sale de caracter, personalitatea în scopul de a facilita contactul psihologic, de a primi declarații veridice și detaliate, de a alege linia tactică necesară [37, p.92].
O metodă foarte des aplicată în practică este analiza rezultatelor activității sale infracționale care presupune că se poate prin acțiunile persoanei date și chiar urmele lăsate de observat și de a concluziona că persoana dată are unele aptitudini într-o meserie oarecare, că deține unele cunoștințe în domeniu (medic, electrician, contabil etc), după uneltele fabricate se poate de ajuns la o concluzie care presupune că persoana dată este un infractor profesionist [38, p.203].
O altă metodă ce poate fi aplicată la studierea personalității audiatului este supravegherea comportamentului acestuia ce presupune o percepere special îndreptată în scopul de a studia personalitatea, din diverse aspecte psihice. Deosebirea ei față de observarea empirică presupune ceva dirijat spre ceva- concentrarea atenției [25, p.98].
Unii ofițeri de urmărire penală, procurori reduc acest procedeu doar la aceea că personalitatea audiatului se poate studia doar prin aceea că se anexează caracteristicele de la locul de muncă a audiatului. Credem că este o eroare deoarece ne dăm seama că nici o caracteristică nu poate să evidențieze obiectiv o persoană și mai ales în ansamblu personalitatea, dar mai ales o caracteristică a unei persoane care este bănuită în săvîrșirea unei infracțiuni. Într-o caracteristică predomină elementul subiectivismului. Este evident faptul că caracteristica va putea evidenția într-o manieră foarte accentuată trăsăturile negative ale acestei persoane pe cînd persoana dată se află în niște relații bune, prietenești, ea va da o caracteristică care va evidenția trăsăturile pozitive ale audiatului [37, p.92].
Dacă audiatul anterior a mai avut unele divergențe cu legea (tras la răspundere penală), atunci este necesar de luat cunoștință cu materialele dosarului în care el a fost bănuit,învinuit și de atras atenția asupra comportamentului său la audierile pe dosarul precedent.
Datele ce caracterizează personalitatea audiatului cu succes pot fi folosite la audiere însă nu trebuie supraapreciată importanța lor, nu trebuie să ne creeze ideea că dacă persoana se caracterizează negativ, apoi ea și în cazul audierii va manifesta un comportament negativ. Însă cazul cînd persoana dacă se caracterizează pozitiv ea în cadrul audierii va da declarații sincere și conforme realității se întîmplă frecvent dar nu permanent. În consecință pregătirea de audiere trebuie să fie individuală de la caz la caz [21, p.141].
4. Elaborarea unui plan: Abordînd și alt aspect al pregătirii în vederea audierii trebuie de menționat că terbuie de elaborat un plan pentru ca o audiere să se soldeze cu succes. Este important de știut că ofițerul de urmărire penală, în cadrul audierii planul terbuie să fixeze întrebările la care trebuie să primească răspuns, adică trebuie să stabilească obiectul audierii, noi terbuie să cunoaștem cu privire la ce trebuie să audiem bănuitul și învinuitul, anume ce întrebări ne interesează mai mult,care par mai importante în opinia organului de urmărire penală. Totuși este necesar de spus că toate întrebările de le pregătit este aproape imposibil, de ghicit, gîndit, calculat toate întrebările care pot fi puse și eventualele răspunsuri care pot fi primite din partea bănuitului și învinuitului. Ofițerul de urmărire penală, procurorul trebuie să formuleze întrebările astfel, ca întrebarea dată, să o pregătească pe următoarea, iar următoarea să reiasă din cea precedentă. Tot aici trebuie, ca ofițerul de urmărire penală, procurorul formulînd întrebările în planul audierii ca să nu se limiteze doar la ele, de aceea pe parcursul audierii el trebuie să analizeze logic și să le confrunte cu legitățile logicii răspunsurile date de bănuit și învinuit la întrebările adresate de ofițerul de urmărire penală, procuror, deoarece numai analizîndu-le logic ofițerul de urmărire penală, poate să descopere în ele unele neconcordanțe și contradicții cu legile logicii. În așa caz analizînd logic declarațiile și confruntîndu-le cu materialele dosarului să adreseze înapoi bunuitului și învinuitului întrebări ce reies din răspunsurile sale și din succesiunea întrebărilor din plan ca bănuitul și învinuitul în caz de dă declarații ce nu corespund realității și duce în eroare organul de urmărire penală, el imediat să contracareze această încercare. Referitor la elaborarea planului menționăm că el trebuie să fie clar, citeț alcătuit, ca să nu se întîmple cazul ca organul de urmărire penală, să întocmească un plan superficial ca apoi în cazul audierii să nu înțeleagă singur ce a alcătuit [12, p.165; 34, p.284-285; 18, p. 605].
Uneori se întîmplă situația cînd audierea se petrece în cazuri ce nu suferă amînare. În acest caz trebuie să ne limităm doar la elaborarea planului de lucru a petrecerii audierii, se stabilesc circumstanțele ce urmează a fi dovedite și consecutivitatea lor. Pe cînd ordinea de prezentare a probelor și procedeele tactice ce urmează a fi aplicate se vor stabili pe parcursul audierii. Iarăși apare situația că la alcătuirea întrebărilor trebuie să atragem atenția și la consecutivitatea adresării lor. Deaceea în plan trebuie să prevedem consecutivitatea adresării lor, putem spune că tot este un procedeu tactic. Referitor la stabilitatea planului de elaborare menționăm că el nu este atît de rigid cum pare la prima vedere din totalitatea recomandărilor, dar este unul flexibil care în dependență de viziunea organului de urmărire penală și linia tactică aleasă poate fi modificat.
Referitor tot la planul audierii la ficare episod uneori este binevenit de a elabora un conspect la probele acumulate, în conspectul dat se va conține o expunere succintă a datelor obținute cu referire la materialele dosarului [32, p.74].
5. Crearea unei ambianțe pozitive pentru desfășurarea cu succes a unei audieri: pentru aceasta este necesar ca în locul unde se va desfășura audierea să nu fie prezente unele obiecte, persoane care nu ar trebui să fie acolo, să nu fie alți colaboratori ai organului de urmărire penală, să nu deranjeze sau să intimideze cu prezența sa, prezența unor obiecte care ar deranja cumva audiatul sau iar distrage atenția, telefonul să fie deconectat, să nu intre sau iasă alte persoane etc. Acest loc trebuie să fie unul mobilat luminos, să nu fie diverse inscripții pe pereți adică să fie o atmosferă care relaxează într-un fel audiatul ca el să nu simtă presiunea asupra sa ca învinuit.
6. Alegerea momentului și locului potrivit audierii: referitor la momentul audierii are importanță alegerea de catre organul de urmărire penală a consecutivității audierii din perspectiva tactică. În acest sens, CPP al RM prevede la art.104 alin.(1) că: audierea bănuitului se face imediat după reținerea lui sau după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat. Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului în stare de oboseală, precum și în timpul nopții, decît doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amînare. Referitor la locul unde urmează a fi audiat de regulă este sediul organului de urmărire penală,dar în dependență de situația audiatului poate fi și alt loc. Art.104 alin.(7) prevede dacă bănuitul, învinuitul nu are posibilitatea de a se prezenta pentru a fi audiat, organul de urmărire penală procedează la audierea acestuia la locul aflării lui. Însă de regulă organul de urmărire penală, trebuie să se străduie ca locul audierii să fie sediul biroul lui oficial, deoarece este tactic argumentat [2].
7. Pregătirea mijloacelor tehnice de fixare a declarațiilor bănuitului: aici se include pregătirea magnetofonului pentru înregistrare ca să fie în stare bună de funcționare, informarea specialistului ca să fie pregătit pentru audiere cu mijloacele tehnice necesare, calculatorul, persoana care va dactilografia să fie anunțată ca la ora cuvenită să fie prezentă. La pregătire mai este necesar de făcut unele copii de pe documente (probe, corpuri delicte) ca audiatul să nu încerce să le distrugă [5, p.97-98].
2.2. Procedee tactice aplicate cu prilejul audierii bănuitului și învinuitului în situația
cooperării acestora cu organul de urmărire penală
De la bun început trebuie de menționat că audierea bănuitului și învinuitului parcurge următoarele 3 faze: 1) stabilirea și verificarea identității; 2) relatarea liberă; 3) faza întrebări-răspunsuri (interogatoriul) [12, p.165].
Conform CPP al RM art.104, alin. (2) persoana care efectuiază urmărirea penală, înnainte de a-l audia pe bănuit, învinuit îl întreabă numele, prenumele, data, luna, anul și locul nașterii, precizează cetățenia, studiile, situația militară, situația familială și persoanele pe care le întreține, ocupația, domiciliul și altă informație necesară pentru identificarea persoanei lui, după aceea îl întreabă dacă el acceptă să facă declarații asupra bănuielii sau învinuirii.
În acest sens, în practică se întâlnesc mai multe situații: 1.situația de conflict; 2. situația neconflictuală (cooperarea); 3. situația semiconflictuală [25, p.71]. Unii autori mai deosebesc și situația” pasivă”, care presupune că audiatul nu face nici un efort în vederea expunerii declarațiilor adică nu întreprinde nici o acțiune de acest fel de apărare contra bănuielii învinuirii înaintate doar tace, se închide în sine. Semiconflictuală este situația cînd audiatul recunoaște parțial vinovăția faptei și nu recunoaște alte momente cum ar fi circumstanțele agravante sau recunoaște o infracțiune mai puțin gravă. Se întîmplă și situația cînd se împleticește dreptatea cu adevărul ce din punct de vedere criminalistic pare mai adevărat [18, p.608].
Stabilirea identității – prima fază a audierii se aplică conform art. 104, alin.(2) CPP al RM care prevede ce trebuie de stabilit [2]. Această etapă nu constituie un simplu act formal după cum consideră unii practicieni dar reprezintă un mijloc de studiu al personalității celui ascultat, un bun prilej de a determina atitudinea acestuia față de situația în care se află, a stării sale psihologice. Datele obținute la această fază de ascultare trebuie să contribuie la precizarea modului în care se va desfășura dialogul de mai departe, la stabilirea procedeelor ce urmează a fi aplicate în continuare. Practica demonstrează că sunt frecvente cazurile cînd cei interogați nu își descriu amănunțit biografia și evită unele din ele creînd posibilitatea de a distrage atenția organului de urmărire penală de la unele momente din viața lor considerîndu-le riscante. Punerea în evidență a unor atare încercări urmată de o discuție asupra lor este de natură să convingă audiatul că pe parcursul audierii nici o faptă pe care dorește s-o ascundă, nu va trece neanalizată de organul competent [12, p.166].
După verificarea identității audiatului se întreabă dacă dorește să facă declarații asupra bănuielii sau învinuirii ce i se incriminează de persoana care efectuează audierea.
Relatarea liberă este următoarea fază a audierii, care presupune expunerea faptelor ce constituie obiectul audierii de către audiat într-o consecutivitate aleasă de el sau recomandată de organul de urmărire penală, a faptelor ce corespund realității. Această etapă a audierii este necesară reieșind din următoarele consderente: 1. În primul rînd organul de urmărire penală nu în toate cazurile cunoaște plenitudinea de circumstanțe în care sa săvîrșit infracțiunea ce este specific ca unele circumstanțe sînt cunoscute doar persoanei ce a săvîrșit-o (adevăratele motive unde a ascuns corpurile delicte etc). 2. Alt aspect este că uneori nici audiatul nu ține minte toate detaliile cînd a săvîrșit infracțiunea, deaceea el relatează într-o anumită consecutivitate și sînt mai mari șansele ca el să-și amintească unele circumstanțe ale infracțiunii. 3. Alt moment este că relatarea liberă în cazul în care audiatul a inventat legenda(falsă) cu scopul de a evita răspunderea penală, atunci el cînd va relata liber va fi nevoit să înpleticească minciuna cu adevărul deorece este foarte ușor de depistat că minte, însă varianta cea mai rezonabilă pentru a părea mai real este să amestice minciuna cu adevărul deoarece minciună în stare ideală este greu de născocit dar și mai ușor se depistează deoarece este cu multe superficialități și contradicții. 4. Relatarea liberă crează situația în care audiatul expune declarațiile sale așa cum sînt și nu știe ce anume îl interesează pe organul de urmărire penală, și ce el cunoaște mai puțin [20, p.84].
Organul de urmărire penală, în timpul relatării libere nu trebuie să întrerupă sau să distragă audiatul de la relatare. Totuși el poate interveni cu unele corective în cazul în care audiatul se abate vădit de la obiectul audierii. Situația cooperării presupune încredere reciprocă între cei doi factori, de aceea orice întrerupere a audiatului presupune scoaterea audiatului din albia audierii cînd comunică despre activitatea sa infracțională și poate duce la transformarea situației cooperatiste într-o situație dificilă. Deaceea, întreruperea trebuie să se facă prudent [25, p.74].
Organul de urmărire penală cînd audiatul expune liber trebuie să-l asculte cu maximă atenție ca să nu se întîmple situația că audiații să aibă senzația că nu este ascultat de nimeni. Pe parcursul relatării libere de asemeni nu se recomandă ca să întocmim procesul-verbal deoarece duce la unele fragmentări abateri a audiatului și reduce eforturile sale spre a-și aminti unele evenimente, fapte, și ifluențează negativ asupra legăturilor de asociere [37, p.98]. La această fază ofițerul de urmărire penală, procurorul terbuie să se limiteze doar la unele notițe referitor la unele păreri ale sale la această fază, despre unele neclarități, scăpări eventuale contradicții etc. Audiatul trebuie permanent să simtă interesul organului de urmărire penală asupra declarațiilor sale și tot el să-l covingă prin mijloce licite pe audiat că este cea mai bună cale aleasă de el de a mărturisi adevărul. Dar recunoașterea de către audiat a vinovăției încă nu înseamnă că declarațiile sale corespund realității. Anterior cînd recunoșterea de către audiat a vinovăției era considerată „regina probelor”, ea se dobândea mai des prin tortură, astăzi CPP al RM statuează valoarea ei ca probă obișnuită [8, p.241].
Un moment tactic la această situație este atunci cînd persona este prinsă în flagrant delict și recunoaște fapta imputată. În acest caz știința criminalistică recomandă ca audiatul să fie cît de curînd posibil audiat și declarațiile sale confirmate cu probe, făcînd mereu trimitere la ele și verificate probele prin metodele cunoscute. Aceasta se justifică prin aceea că fiind surprins în delict flagrant lui i se anihilează pentru un moment dominanta de apărare și el practic nu opune nici o rezistență și declară veridic. Dar după ce va trece un timp dominanta de autoapărare revine și el va opune rezistență. În cazul cînd imediat după reținere el va cere ca să fie audiat peste un timp nu trebuie să-i dăm această posibilitate deoarece se pierde un moment tactic important- revine dominanta de apărare [19, p.27].
Trebuie de atenționat și despre unele reguli generale ce se referă la tactica audierii bănuitului și învinuitului: 1.organul de urmărire penală trebuie să aibă în permanență un rol activ; 2.să fie obiectiv și să audieze pe deplin; 3. să facă audierea luînd în calcul personalitatea audiatului; 4. să efectuieze audierea cu un scop bine determinat [41, p.39].
Referitor la rolul activ al organul de urmărire penală, el trebuie să dețină inițiativa și rațional să aplice procedeele tactice, adică procedeul ce urmează a fi aplicat trebuie să fie necesar la situația concretă. A audia obiectiv înseamnă că organul de urmărire penală, nu este în drept să reducă unele declarații ale audiatului sau să le schimbe conform părerii sale [32, p.82].
Principalele motive care explică atitudinea audiatului de a recunoaște fapta sunt: a) La o anumită categorie de infractori în momentele ce succedă săvîrșirea infracțiunii propria activitate este supusă unui examen critic, unui examen de conștiință, care uneori sfîrșește printr-o atitudine de dezaprobare a faptei comise sau care conduce la luarea hotărîrii de a înlătura consecințele dăunătoare ale propriei activități, în astfel de situații, determinant al recunoașterii este remușcarea, regretul, căința, mustrarea de cuget, dorința de a dobîndi liniștea sufletească, nevoia de descătușare împing făptuitorul la mărturisire. b) Adeseori, recunoașterea este pornită de nevoia de ușurare interioară, de nevoia de a se elibera. Într-adevăr,în timpul ascultării între cei doi termeni ai acestei activități- învinuitul sau bănuitul și organul de urmărire penală, se duce o luptă psihologică, care creează celui ascultat o stare de extremă încordare de neliniște. Pe parcursul acestei dispute istovitoare, efortul prelungit, permanentul autocontrol pot înfrînge orice capacitate de rezistență, iar mărturisirea constituie pentru învinuit sau bănuit o eliberare [39, p.42]. c) Alteori, recunoașterea este pornită de nevoia de a se confesa destăinuiri, tendința proprie mai cu seamă a celor ce au săvîrșit infracțiunea sub stăpînirea unor puternice sentimente. O astfel de atitudine este provocată de ceea ce i se aduce,în fața căreia făptuitorul nu rezistă pentru a-și exprima punctul său de vedere, de a explica motivul care l-a împins la săvîrșirea faptei,toate acestea într-un scop de atenuare de scuză. d) Mărturisirea poate fi provocată de rațiune logică cînd natura și caracterul probelor care susțin învinuirea alcătuiesc un lanț fără breșe, iar bănuitul și învinuitul se află în impas, nu vede o altă ieșire din situație, toate acestea îl conving de inutilitatea negării unor fapte pe deplin dovedite. e) La unii infractori cum ar fi cei minori, infractorii tineri care săvîrșesc infracțiuni sub imboldul unor pasiuni, mărturisirea poate fi determinată de orgoliu, de avanitate nemărginită.
Aceasta a fost faza relatării libere, după care urmează interogatoriul, adică adresarea întrebărilor bănuitului și învinuitului și ascultarea răspunsurilor.
Criminalistica deosebește mai multe feluri de întrebări care se pot adresa învinuitului: 1) de completare; 2) de precizare; 3) de reamintire; 4) de control; 5) demascatoare [18, p.604].
1) întrebările de completare, sînt întrebările adresate cu scopul de a îndeplini declarațiile primite, de a lichida golurile existente în ele, deasemenea pot fi îndreptate la detalierea declarațiilor; 2) întrebările de precizare, presupun că sînt adresate tot cu scopul de a detalia declarațiile,dar mai des pentru concretizarea datelor obținute; de exemplu D-voastră a-ți arătat că cuțitul era lîngă cadavru,dar puteți spune din ce parte a cadavrului și la ce distanță era cuțitul. 3) întrebări de reamintire, care urmăresc scopul de a reaminti persoanei audiate ce crează careva asocieri; la prima vedere s-ar părea că așa întrebări nu pot fi adresate bănuitului și învinuitului, dar sînt cazuri cînd audiatul nu-și poate aminti unele circumstanțe în cazul comiterii infracțiunii sub imperiul unei tulburări sufletești, unele retrăiri, afect sau chiar mai mulți ani în urmă de un ucigaș în serie cum este omorul. 4) întrebările de control se pun în scopul de a verifica declarațiile primite sau de a primi unele date pentru a putea fi verificate; 5) întrebările demascatoare au scopul de a descoperi minciuna în declarații date de audiat [28, p.56].
Obiectul interogatoriului este în funcție de poziția pe care se mențin bănuitul și învinuitul. În situația dată, acesta recunoaște vinovăția, întrebările date trebuie adaptate în felul următor: în condițiile recunoașterii învinuirii acestora li se pot adresa întrebări de completare, dacă se consideră că pe parcursul relatării libere au fost omise fapte importante pentru soluționarea cauzei, de precizare cînd anumite împrejurări ale faptei au fost elucidate incomplet sau imprecis, și de verificare-inițiate în vederea obținerii de date care pot confirma declarațiile celui ascultat. Cei mai „experimentați” procedează la recunoașterea în mod precipitat, urmărind trimiterea dosarului în judecată, fără ca declarațiile lor să fie consolidate cu probe, pentru ca în instanță să renunțe la declarații și în acest fel să se sustragă de la răspundere.
Ca procedee tactice la audierea bănuitului și învinuitului recomandate de știința criminalistică și de practica organelor de urmărire penală, sînt: 1) stabilirea contactului psihologic între organul de urmărire penală și bănuit și învinuit; 2) analiza comportamentului celui ascultat și a declarațiilor lui cu scopul de a stabili deplinătatea declarațiilor și dacă ele corespund adevărului; 3) acordarea de ajutor bănuitului și învinuitului de a-și reaminti unele momente legate de pregătirea, comiterea și ascunderea urmelor infracțiunii [20, p.84].
Contactul psihologic în practica de urmărire penală este un gen de relații specifice acestui gen de activități și care contribuie la realizarea actului de comunicare între cei doi factori ai procesului de audiere. Organul de urmărire penală, va tinde să excludă din comunicarea dată caracterul conflictual și să mențină cu audiatul un contact psihologic durabil [31, p.23].
Crearea contactului psihologic cu bănuitul și învinuitul este o condiție primordială pentru a primi declarații veridice necesare stabilirii adevărului în cauză. El trebuie menținut nu doar pe parcursul audierii, dar și pe întreaga perioadă legată de cercetarea cauzei.
Printre metodele de stabilire a unui contact psihologic cu bănuitul și învinuitul se înscriu:1) eticheta organului de urmărire penală, trebuie să dee dovadă de competență în materie excluzîndu-se orice element de neseriozitate și formalitate; 2) comportamentul organului de urmărire penală, care trebuie să dee dovadă de înțelegere a situației în care se află audiatul.
Înnaintarea acuzării, aducerea la cunoștință a ordonanței de punere sub învinuire trebuie să fie însoțită și de o parte de explicații a conținutului ei și a fiecărui articol și alineat al CP al RM ce i se incriminează, iar pe de altă parte drepturile și obligațiile sale, inclusiv dreptul de a putea să nu dea declarații împotriva sa și de a putea să se apere prin toate mijloacele neinterzise de lege și că poate contesta toate acțiunile organul de urmărire penală la judecătorul de instrucție și că la terminarea urmăririi penale poată să facă cunoștință cu materialele dosarului [35, p.72]. În cazul cînd se află în stare de arest organul de urmărire penală trebuie să-i explice termenul prevăzut de lege pentru aflarea în stare de arest, inclusiv să se intereseze de condițiile aflării lui în stare de arest.
Organul de urmărire penală, trebuie să explice bănuitului și învinuitului prevederile CP al RM despre căința sinceră și participarea activă a bănuitului și învinuitului la descoperirea infracțiunii ce constituie circumstanțe atenuante care vor fi luate-n considerație la individualizarea pedepsei. Probabil nimic nu este mai favorabil pentru stabilirea unor relații reciproce cînd organul de urmărire penală, cu atitudinea sa față de cauza dată inspiră bănuitului și învinuitului că va examina într-un mod foarte obiectiv și minuțios această cauză, că va respecta strict prevederile legii, că va ține cont de toate explicațiile și argumentele invocate de bănuit și învinuit și asigurarea intereselor acestora ce nu contravin legii [31, p.25].
Pentru crearea contactului psihologic o anumită importanță o are și personalitatea bănuitului și învinuitului. Este evident că este mai ușor de a stabili un contact psihologic cu persoanele comunicabile înzestrate cu capacitatea de a înțelege și a se expune asupra faptelor și mai dificil cu persoanele închise în sine ce au o atitudine ostilă față de organele de drept. Se întîmplă și cînd organul de urmărire penală, în scopul creării și menținerii unui contact psihologic purcede la o tactică oarecum riscantă de a da unele promisiuni audiatului. Pentru ca organul de urmărire penală, să promită audiatului trebuie respectate unele condiții: 1) respectarea promisiunii să fie de competența oranului de urmărire penală; 2) promisiunea ce o va executa să nu aibă scopul de a primi de la el anumite declarații; 3) organul de urmărire penală are posibilitatea de a executa promisiunea, în caz că nu o va îndeplini va fi calificată ca ducere în eroare a audiatului și va duce la ruperea contactului psihologic; 4) îndeplinirea promisiunii să nu dăuneze urmăririi penale ce trebuie verificată de el.
În scopul de a da dovadă că vor fi respectate și garantate drepturile audiatului ofițerul de urmărire penală, poate să invite procurorul să participe la audiere [20, p.82].
La art. 104, alin. (7) CPP al RM se menționează că dacă bănuitul și învinuitul nu are posibilitate de a se prezenta pentru a fi audiat, ofițerul de urmărire penală procedează la audiere la locul aflării lui. Trebuie de spus că prevederea dată nu trebuie privită ca o simplă stipulație legală dar are și o importanță tactică deoarece se menționează despre locul audierii bănuitului și învinuitului. Locul audierii bănuitului și învinuitului este și el un factor psihologic de care trebuie de ținut cont la stabilirea contactului. Organul de urmărire penală va proceda la audierea lui la locul aflării sale dar se poate întîmpla că audiatul să se afle în stare de arest atunci va fi audiat în izolator. Audierea bănuitului și învinuitului la locul aflării lui mai are și un alt aspect tactic prin aceea că se află în apartamentul, domiciliul său, atunci atmosfera este de partea sa și atunci rolul diriguitor poate fi preluat de audiat. Tot un aspect important la stabilirea contactului psihologic este ca audiatul să se simtă comod, să nu fie prezente obiecte specifice acestei activități sau chiar colegi care prin prezența lor să intimideze pe audiat. Contactul după cum am spus este încredere reciprocă, atmosferă normală netensionată. Întemeetorul criminalisticii Hans Gross, menționa că ofițerul de urmărire penală trebuie într-o măsură oarecare să-l înțeleagă pe audiat, deasemenea mai menționa o trăsătură a ofițerului de urmărire penală, de a fi un bun și calm ascultător [24, p.141].
La audiere organul de urmărire uneori este nevoit să cedeze de la tactica aleasă întrucât audiatul nu este încă pregătit să relateze. Trebuie evitate categoric situațiile ca audiatul să spună categoric „nu” deoarece mai apoi îi va fi greu să-și încalce principiul enunțat și să spună „da” .
Referitor la procesul psihologic de formare a declarațiilor bănuitului și învinuitului, acesta este același ca la martori și partea vătămată, adică: recepția, memorarea și reproducerea datelor în fața organului de urmărire penală. Percepția și memorarea sunt influențate de diverși factori de natură obiectivă – înprejurările în care are loc percepția, iar cei subiectivi țin de calitățile psihofiziologice și de trăsăturile audiatului [33, p.23]. Rolul jucat la săvîrșirea infracțiunii, precum și poziția procesuală în care se află în proces conferă audiatului un aspect psihologic propriu, cunoscîndu-l pe care organul de urmărire penală va putea aplica procedeele tactice de ascultare într-o situație sau alta, și în contextul probelor existente. Deaceea, teza potrvit căreia bănuitul și învinuitul constituie sursa cea mai bogată și exactă de informații trebuie privită nuanțat.
Pentru corecta selectare și aplicare a procedeelor tactice de ascultare se impune a se preciza atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvîrșită precum și față de urmările acesteia, adică precizarea formei de vinovăție cu care s-a săvîrșit infracțiunea. Cînd poziția psihică a făptuitorului se caracterizează prin intenție premeditată, atențiea acestuia este în mod egal distribuită atît asupra activităților ce precedă începutul de executare cît și asupra activității de executare propriu-zise, de unde și constatarea că întinderea și fidelitatea percepției și memorării faptelor se răsfrîng deopotrivă asupra întregului proces de formare a unor atare declarații. Într-adevăr, în componența sa psihică, premeditarea presupune existența, între momentul înnăuntrul căruia făptuitorul calm chibzuiește asupra modului de săvîrșire a faptei, asupra mijloacelor, asupra celor mai propice condiții de loc și de timp. Această formă de vinovăție se reflectă în declarațiile bănuitului și învinuitului în precizia și abundența detaliilor referitoare la împrejurările anterioare, concomitente și chiar ulterioare momentului săvîrșirii infracțiunii, cu excepția acelor situații cînd în timpul săvîrșirii infracțiunii făptașul s-a aflat sub stăpînirea unei emoții, care de regulă are efect distructiv asupra percepției și memorării.
Cînd hotărîrea de a săvîrși infracțiunea a fost luată sub imperiul unei puternice tulburări sufletești provocată de exemplu de atitudinea injustă a victimei, sau cînd activitatea făptuitorului a constituit o ripostă la un atac injust (legitima apărare), ori a fost pricinuită de sentimente de o deosebită patimă etc., declarațiile sincere ale bănuitului și învinuitului se caracterizează prin descrierea exactă, prin precizia amintirii a tot ceea ce a precedat începutul executării, declarații care pe măsură ce se apropie de momentul executării activității materiale devin tot mai lacunare, mai imprecise. Explicația caracterului lacunar al impreciziei acestor declarații e dată de predominarea proceselor de inhibiție asupra celor de excitație [8, p.253].
În scopul verificării dacă audiatul nu-și poate aminti ceva, motivînd prezența unor factori obiectivi sau subiectivi, un procedeu tactic aplicat în cazul dat de a verifica dacă audiatul este de bună-credință este necesar de precizat care au fost condițiile în care a perceput și memorat în așa fel ca audiatul să nu-și dea seama care este scopul acestei precizări [43, p.26-27].
Pentru depășirea acestor situații cînd audiatul nu-și poate aminti în virtutea circumstanțelor menționate, este necesar de apelat la reactivarea memoriei prin procedeele de asociere. Aceste procedee presupun asocierea în timp, spațiu, după contrast [34, p.282-283].
Asocierea în timp este recomandabilă persoanei de a declara într-o așa ordine după cum s-a desfășurat întreaga etapă infracțională începînd cu momentul cel mai apropiat din momentul începerii activității infracționale și finisînd cu consecințele sale. Uneori, se poate asocia cu un moment mai special (sărbătoare). În alte cazuri este suficient din faptele deja amintite și stabilite de menționat un detaliu legat de acel fragment de timp [26, p.69]. Pentru a stabili acel fragment de timp în interiorul căruia s-a desfășurat evenimentul dat este recomandabil ca să se amintească tot parcursul desfășurării evenimentului în detalii și consecutivitate, de stabilit timpul fiecărui eveniment și detaliu și de împreunat toate aceste fragmente de timp. Asocierea în spațiu presupune situația cînd persoana a uitat unele detalii ale cazului cercetat, aici se recomandă de a prezenta persoanei date un obiect, o fotografie a locului faptei în scopul de a-și aminti unde anume la locul faptei era obiectul dat, unde se afla el,cine se afla lîngă el, este în cazul dat și ieșirea la fața locului.
Asocierea după contrast, presupune reactivarea memoriei unei persoane prin prezentarea sau compararea cu un obiect care posedă unele trăsături aflate în contrast cu obiectul sau detaliul ce ne interesează, exemplul poate fi alb-negru, înalt-jos.
2.3. Procedee tactice aplicate cu prilejul audierii bănuitului și învinuitului în situația
conflictuală pentru demascarea depozițiilor false
Principalul subiect al raportului de drept care ia naștere cu privire la declanșarea unui proces penal este autorul actului prevăzut de legea penală. În cadrul audierii bănuitului și învinuitului se deosebesc următoarele situații: 1)situația conflictual-tensionată; 2) situația cînd audiatul recunoaște parțial faptele (situația semiconflictuală); 3) situația pasivă [25, p.31].
Procesul investigării todeauna prezintă cadrul unui conflict real în care concură părți adverse. Una din ele se străduie să camufleze urmele infracțiunii, alta – de a descoperi vinovatul. Ambele părți tind spre scopuri diferite, radical opuse și reciproc își pun piedici în atingerea scopului. Problema tactică în cadrul audierii constă în a crea o așa situație prin care ofițerul de urmărire penală, se va afla în poziția de lider în cele mai neprielnice împrejurări.
Situația în care audiatul refuză de a intra în discuție se numește situație conflictual-tensionată. O primă sarcină a ofițerului de urmărire penală, procurorului în cazul dat este de a aplana acest conflict prin metode de influiență, de a-l pune într-o situație în care el va fi nevoit să dea declarații veridice. Aceasta se atinge prin explicarea bănuitului și învinuitului că poziția ocupată de el îi este în defavoarea sa și că conlucrarea cu organul de urmărire penală îi va atenua pedeapsa. Sarcina oranului de urmărire penală, este de a transforma acest conflict într-o situație non-conflictuală.
Tactica audierii bănuitului nu este identică cu tactica audierii învinuitului. În primul rînd, la bănuit este mai evident și mai pronunțat instinctul de autoapărare și este mai mult predispus la ascunderea informației obiective, al doilea rînd el se află într-o situație mai pronunțată de panică și încordare psihologică, al treilea rînd, atitudinea bănuitului față de ofițerul de urmărire penală, procuror este mai ostilă și relațiile dintre ei sînt mai reci, în al patrulea rînd, pentru orientarea sa ulterioară bănuitul tinde a obține informații despre aceea cît îi este cunoscut organului de urmărire penală pe cauza dată și de cîte probe dispune. Bănuitul la prima sa audiere nu dispune de informația ce probe deține organul de urmărire penală și consideră că ofițerul de urmărire penală, procurorul nu deține probele necesare pentru a-i dovedi vinovăția și consideră că va evita răspunderea [27, p.46]. Putem spune că bănuitul opune o rezistență mai mare comparativ cu învinuitul.
Referitor la situația cînd audiatul recunoaște parțial faptele ce i se incriminează este situația cînd în principiu audiatul dă declarații veridice dar în aceste declarații veridice se conțin și unele date ce nu corespund adevărului. Deseori aceasta se face cu un scop anume de a fi tras la răspundere pentru o infracțiune mai ușoară în comparație cu infracțiunea pe care a săvîrșit-o cu circumstanțe agravante. Se întîmplă că bănuitul și învinuitul recunoaște un episod în scopul ca ofițerul de urmărire penală, procurorul să atragă atenție asupra acestui episod și să se abată de la alte episoade.
Situația pasivă presupune poziția cînd bănuitul și învinuitul nu dorește să dea declarații sub orice pretext, se închide în sine. Fazele ce sînt parcurse în cadrul audierii bănuitului și învinuitului în situația conflictuală sînt acelea ca la audierea bănuitului și învinuitului în cazul cooperării sînt: 1) stabilirea și verificarea identității; 2) relatarea liberă; 3) interogatoriul [12, p.154].
Procedeele tactice aplicate în cadrul audierii bănuitului și învinuitului sînt:
1) formarea și menținerea contactului psihologic între bănuit și învinuit și organul de urmărire penală; 2) analiza declarațiilor în procesul de audiere cu scopul de a stabili veridicitatea lor; 3) influiența psihologică în procesul audierii aplicată nemijlocit în scopul de a anihila interesul bănuitului și învinuitului de a da declarații false și de a primi declarații veridice.
Referitor la procedeul tactic de formare a contactului psihologic între ofițerul de urmărire penală, procuror și bănuit, învinuit se aplică tactica precedentă. La orice audiere a bănuitului și învinuitului trebuie anihilată situația cînd aceștea sunt indiferenți, apatici, ei trebuie să fie implicați într-un dialog cu ofițerul de urmărire penală, procurorul care va permite o influiență psihologică asupra lor [31, p.25]. Ofițerul de urmărire penală, procurorul trebuie să-i aducă la cunoștință bănuitului și învinuitului că îi poate ataca toate actele de dispoziție a ofițerului de urmărire penală, procurorului la judecătorul de instrucție conform art.313 CPP al RM.
Metodele de analiză a declarațiilor bănuitului și învinuitului cu scopul de a stabili veridicitatea lor și poziția bănuitului și învinuitului sunt: a) se poate de stabilit dacă alibiul este fals prin mai multe feluri: 1) bănuitul și învinuitul care minte nu este în stare de a imagina pînă la micro-detalii prezența sa în alt loc (cu ce s-a ocupat pînă la acel loc, cine la văzut, cum era timpul în acel loc ș.a), detalii care numai persoana prezentă în acel loc le poate cunoaște. Noi îl putem întreba cine poate să confirme declarațiile sale. Dar este important de respectat o serie de prevederi. Persoanele desemnate de bănuit și învinuit se audiază în amănunt, unde se aflau și cu ce se ocupau în momentul cînd a fost săvîrșită infracțiunea, ce distanță îi despărțea pe ei de locul comiterii infracțiunii și cine poate confirma declarațiile martorilor menționați și de ce martorului dat așa de bine i s-a memorizat această zi; 2) unui om îi vine greu să-și amintească după ce a trecut o perioadă de timp unde a fost,ce a făcut, doar în cazul cînd în această zi s-a petrecut ceva neobișnuit el poate ține minte sau în cazul cînd el intenționat memorează evenimentele din ziua dată. Bănuitul care a săvîrșit infracțiunea ține minte detaliile din această zi, caz în care va fi reținut. Anume întrebările de detaliu ne vor demonstra neconcordanța existentă între declarațiile persoanelor fapt ce ne dovedește că declarațiile sînt false. Audierea persoanelor în cazul dat se face după principiul deducției, întrebările se pun într-o așa consecutivitate ca bănuitul și învinuitul să nu-și poată da seama ce anume îl interesează pe ofițerul de urmărire penală, procuror și ce răspuns ar dori el să obțină. Ofițerul de urmărire penală, procurorul ia măsuri pentru aceea ca martorii să nu comunice între ei sau cu bănuitul și învinuitul [37, p.123]. Martorii ce trezesc suspiciuni trebuie audiați în aceeași zi dar la intervale de timp diferite și ofițerul de urmărire penală să ia măsuri ca martorii audiați să nu comunice cu cei neaudiați [29, p.38].
Un alt procedeu de depistare a alibiului fals, este ca bănuitul și învinuitul intenționat memorează cît mai multe fapte, amănunte, detalii din ziua cînd a săvîrșit infracțiunea. Fiind audiat el descrie foarte amănunțit cum a petrecut ziua cînd a săvîrșit infracțiunea și foarte peisagistic descrie faptele, evenimentele petrecute. Dînd aceste declarații, ofițerul de urmărire penală, procurorul trebuie să-i dea să semneze imediat în procesul-verbal fragmentul dat de declarație. Apoi el se audiază referitor la zilele petrecute cu o zi sau două anterior zilei săvîrșirii infracțiunii și cu o zi sau două ulterior asestei zile.În cazul dat noi vom vedea că relatarea referitor la zilele date sînt mai sărace în detalii. Ofițerul de urmărire penală, procurorul după aceasta îl va întreba pe audiat cu ce se explică faptul că cu o zi sau două sau mai multe în urmă, relatările sale despre aceste zile sînt mai sărace în detalii decît cele în care sa săvîrșit infracțiunea.În cazul dat noi vedem că alibiul este fals și că alibiul său și declarațiile sînt pregătite din timp pentru așa situații.
b) o altă situație ce ne poate vorbi despre aceea că declarațiile bănuitului și învinuitului nu corespund realității este situația cînd audiatul neagă unele fapte care sînt stabilite prin probe incontestabile. Este cazul cînd bănuitul învinuitul susține că nu a fost prezent în acel loc dar din declarațiile martorilor reiese contrariul.
c) în cazul cînd relatează incomplet motivînd că nu a perceput corect deși în situația dată nu existau condițiile care ar perturba perceperea sau motivează că nu ține minte deși nu putea în virtutea circumstanțelor să le uite.
Un alt procedeu tactic de apreciere a declarațiilor bănuitului și învinuitului este, verificarea după concordanța lor logică internă. Cînd întîlnim în declarațiile unei și aceleiași persoane rupturi logice de desfășurare firească a lucrurilor, așa cum ar trebui să fie în realitate, atunci putem spune este un semn că ele sînt false. În așa fel el în fabula sa scoate unele elemente care s-au produs și întroduce altele noi care nu s-au produs și logic nu sînt legate între ele la nivel de detalii și la examinarea lor minuțioasă se depistează [23, p.53]. Ne poate mărturisi că declarațiile bănuitului și învinuitului nu corespund realității situația, cînd declarațiile sale sînt din cuvintele altei persoane sau rodul fanteziei proprii acolo pe loc. În așa declarații nu sînt elaborate bine pînă la capăt toate verigile detaliile unor circumstanțe aparte și la una și aceeași audiere apar contradicții în declarațiile sale, sau la audierea repetată. Se explică prin aceea că bănuitul și învinuitul în cazul dat le născocește pe loc și mai apoi nu ține minte și este nevoit să mintă neținînd cont de ceea ce a spus anterior [38, p.203].
Audierea repetată în scopul verificării dacă declarațiile corespund realității, este recomandabil că la audierea repetată să se schimbe ordinea relatării. La depistarea contradicțiilor ne ajută întrebările de detalizare a ofițerului de urmărire penală, procurorului. Tot aici se recomandă a fixa întrebările și răspunsurile la ele în procesul- verbal și să fie semnate aceste întrebări și răspunsuri pentru ca mai apoi să nu fie contestate de persoana audiată. Trebuie de comparat declarațiile date de persoană la diferite audieri pentru a descoperi neclaritățile, contradicții și de le clarificat [26, p.28].
Factorul „pe neașteptate” este destul de util, în cadrul audierii, combinat cu observarea asupra comportamentului bănuitului. Deseori în aceste situații bănuitul se simte ca și cum descoperit și nu mai întreprinde practic nici o rezistență. Se mai întîmplă situații cînd bănuitul este prins în flagrant îi este paralizat mecanismul de autoapărare și el cere un anumit timp ca să-și vină în fire, spunînd că mai apoi va da declarații. În cazul dat ofițerul de urmărire penală, procurorul trebuie să fie foarte atent deoarece acordîndu-i timpul necesar el se va calma, își va veni în fire, îi va reveni dominanta de apărare, va analiza bine situația în care se află și se poate ivi situația că el să nu mai dea declarații sau să dee declarații false. Procedeul tactic dat se poate bine combina cu observarea asupra manifestărilor fiziologice ale bănuitului care, fiind o consecință a procedeului tactic aplicat ca manifestări fiziologice sînt înroșirea feței, trermurul vocii, scăderea salivației, creșterea tensiunii arteriale, transpirații, paloarea tegumentelor etc. După părerea profesorului A. Ratinov trebuie de observat ca aceste manifestări fizioloice să apară în urma aplicării unui procedeu tactic dar să nu fie consecința altui fenomen. Fiind consecința procedeului tactic ofițerul de urmărire penală, procurorul va observa dacă este aleasă bine linia tactică sau să nu comită vre-o greșeală la aprecierea liniei tactice. Manifestările fiziologice nu sînt considerate ca probe care să dovedească că anume persoana în cauză este autorul infracțiunii, au doar un caracter de orientare [38, p.204].
Un semn ce demostrează faptul că declarațiile sînt false, sînt pauzele nejustificate la întrebările adresate de ofițerul de urmărire penală, procuror în cazul cînd ele nu sînt legate de careva amintiri, detalii. Deaceea se recomandă ca ofițerul de urmărire penală, procurorul să se atîrne critic față de declarațiile lui, dar pînă la o anumită măsură ca să nu apară neîncrederea din partea audiatului [28, p.74].
În practică de obicei se întîmplă că bănuitul cînd răspunde veridic la întrebările adresate are un procent mare de siguranță și răspunde liber cu deamănuntul, însă cînd nu răspunde veridic atunci el se încurcă, ritmul său încetinește, devine mai timid. Dar trebuie de menționat că chiar și cînd relatează cu un glas fin nu înseamnă că este adevărat.
Comparativ cu martorul care poartă răspundere penală pentru darea de declarații false, bănuitul nu poartă răspundere pentru declarații false sau pentru refuzul de a face declarații, ceea ce înseamnă că el este mai predispus de a da declarații false.
Audierile repetate au elemente pozitive, întrucât bănuitul, învinuitul dînd declarații la audierea precedentă el le compune, la audierea repetată el se află într-o tensiune psiholoică și nu își amintește ce a spus anterior și iarăși este nevoit să născocească uitînd de ceea ce a spus anterior- apar contradicții în declarațiile sale date la audieri diferite, renumita maximă „ca să poți bine minți trebuie să ai memorie bună” [20, p.83].
Audierea în cazul infracțiunilor săvîrșite cu participație deasemenea se deosebește de audierea în cazul infracțiunii săvîrșite de un singur autor. Pentru a primi declarații veridice în așa caz terbuie să organizăm într-o anumită ordine audierea bănuitului și învinuitului. Consecutivitatea audierii se face în cazul dat după principiul că declarațiile bănuitului și învinuitului audiat anterior să mărească volumul de probe în cauza dată, care să faciliteze audierile ulterioare [26, p.73].
În primul rînd este rațional de audiat : a) Pe acel bănuit și învinuit care după datele ce le posedă ofițerul de urmărire penală, procurorul va da declarații veridice care posedă trăsături pozitive de personalitate, care a jucat un rol secundar la săvîrșirea infracțiunii și căruia i se prevede o pedeapsă mai blîndă și care are un interes ca să nu fie echivalat după gradul de vinovăție cu acei care la săvîrșirea infracțiunii au jucat un rol activ sau cu recidiviștii; b) Este recomandabil de audiat acele persoane în legătură cu care ofițerul de urmărire penală, procurorul deține mai multe probe în acuzarea sa și care vor conștientiza ineficiența contestării învinuirii; c) În condiții similare față de toți bănuiții și învinuiții și volumul de probe este recomandabil ca să audiem pe acei bănuiți sau învinuiți care ne pot oferi informație despre alți bănuiți sau învinuiți. Tot în cazul cînd pe cauza dată trec mai mulți bănuiți și învinuiți, cînd nici unul din ei nu dorește să facă declarații veridice, este recomandabil ca să observăm în privința cărui bănuit și învinuit sînt mai multe probe ce-i dovedesc vinovăția sau a avut un rol secundar, și să audiem bănuitul și învinuitul aplicînd procedee tactice sau combinații de procedee ce nu contravin prevederilor legii și moralei. Acest mecanism presupune depistarea verigii slabe a lanțului și forțarea lui. Lucrînd cu bănuitul și învinuitul dat îl vom aduce sub presiunea probelor și convingerii lor la aceea ca el să declare veridic, ca apoi cu declarațiile obinute să putem facilita audierea celorlalți bănuiți și învinuiți care opun rezistență.
Trebuie de menționat că la săvîrșirea infracțiunii cu participație constituie rezultatul cooperării mai multor persoane, precum și existența unei comunități de interese între participanți conferă psihologiei cobănuiților sau coînvinuiților note particulare. Într-adevăr, față de situația în care infracțiunea a fost săvîrșită de o singură persoană, în cazul participanților care se situează pe poziția negării faptelor trebuie să se realizeze un consens, o punere de acord, adică să se elaboreze o versiune comună care să fie însușită de toți. Existența însă a unor sensibile diferențieri sub raportul capacităților de memorare și de verbalizare a faptelor explică dificultatea realizării acelei versiuni comune, a realizării concertului între participanți. Din acest punct de vedere condiția cobănuiților, coînvinuiților este mai grea față de cel care a săvîrșit de unul singur infracțiunea. Dominanta psihologică a cobănuiților sau coînvinuiților e marcată de temerea că unul sau altul dintre ei se va trăda, va ceda manevrelor ofițerului de urmărire penală de sentimentul de insecuritate la gîndul că unul sau altul s-ar putea desolidariza și va recunoaște faptele pentru a beneficia de un regim mai blînd de sancționare. Deaceea starea psihică a participanților, sentimentul de teamă, de neîcredere față de cei ce au cooperat la săvîrșirea infracțiunii constituie un solid punct de plecare la elaborarea procedeelor tactice de ascultare a cobănuiților [9, p.125].
Exploatarea stării psihice sub stăpînirea căreea se află participanții impune înainte de toate încercarea de a convinge pe cel ascultat de inutilitatea rezistenței, adresarea îndemnului de a recunoaște faptele deoarece după cum e bine cunoscut ori de cîte ori la săvîrșirea unei infracțiunii participă două sau mai multe persoane mai curînd sau tîrziu una dintre ele va vorbi, va recunoaște mai înainte ca alții să fi vorbit. Tot astfel celui ascultat trebuie să i se explice într-un mod convingător, că a recunoaște sincer faptele nu înseamnă a se desolidariza, nu înseamnă a trăda cauza celorlalți atîta vreme cît oricare dintre ei, mai devreme sau mai tîrziu va face acest lucru, ci a explica exact măsura contribuției sale alături de ceilalți participanți la săvîrșirea infracțiunii. Acesta este momentul în care celui ascultat trebuie să i se amintească că este preferabil să vorbească el primul, deoarece dacă o face un alt cobănuit sau coînvinuit, acestea în încrederea de a-și ușura situația ar putea prezenta faptele în defavoarea sa.
Dacă încercările de acest fel rămîn infructuoase pot fi utilizate acele procedee tactice menite a spori temerea sub stăpînirea căreia se află cel ascultat, că unul dintre participanți a recunoscut faptele. Aceste procedee presupun folosirea unor stratageme constînd în provocarea abilă a unor situații, împrejurări în adoptarea de către ofițerul de urmărire penală, procuror a unor atitudini de natură a insinua, a face să se creadă că unul dintre participanți a vorbit, a dezvăluit faptele. Firește, nu este vorba de folosirea unor mijloace nepermise, a unor mijloace de inducere în eroare, ci a unor manevre tactice, a unor capcane psihologice de natură a convinge că ofițerul de urmărire penală, procurorul se află în posesia unor date, informații și că acestea au fost obținute prin recunoașterea faptelor de către unul din cobănuiți sau coînvinuiți. Astfel poate fi utilizat cu succes procedeul tactic al regizării unor „întîlniri întîmplătoare” la sediul organului de urmărire, între doi cobănuiți sau coînvinuiți ori între cobănuit sau coînvinuit și martorul considerat de rea-credință [43, p.34].
Un alt procedeu tactic a cărui utilitate impusă în cazul săvîrșirii infracțiunii prin participație este audierea repetată la intervale variabile de timp în cazul unei înțelegeri comune asupra unor explicații însușită de toți participanții. Eficiența unui asemenea procedeu este explicată, în ciuda străduitoarelor eforturi de preparare a depozițiilor, de dificultatea de a reproduce în exact aceeași termeni declarația memorată, de dificultatea de a evita, unele neconcordanțe atît între propriile declarații repetate la intervale, cît mai cu seamă între declarațiile sale și ale celorlalți participanți.
Referitor la alibi cînd se invocă de două sau mai multe persoane este real pe fondul coincidenței declarațiilor lor în privința elementelor importante, mereu se va constata existența unor nepotriviri, unor neînsemnate neconcordanțe în privința aspectelor secundare, a elementelor de detaliu, datorită existenței unor sensibile diferențieri sub raportul capacităților de percepție și memorare. Așa fiind cazul, constartarea unei depline coincidențe a declarațiilor celor ascultați e de natură a ridica serioase semne de suspiciune (au învățat declarațiile pentru eventuale situații).
Dacă ascultarea bănuitului sau învinuitului este de regulă realizată de un singur ofițer de urmărire penală, procuror, se ivesc și situații cînd la efectuarea acestei activități alături de acesta apare necesară participarea și a altor ofițeri de urmărire penală, procurori, fie concomitent fie în mod succesiv. Perzența la ascultarea aceluiași bănuit sau învinuit a mai multor ofițeri de urmărire penală, procurori poate îmbrăca fie forma participării concomitente a două sau trei persoane care vor susține împreună interogatoriul, fie forma interogării lor de două persoane în mod succesiv.
Atît una cît și alta din modalități, numite „ascultarea încrucișată” sînt impuse de rațiuni tactice[18, p.625].
În prima dintre situații participarea concomitentă a mai multor ofițeri de urmărire penală, la ascultarea bănuitului și învinuitului, întrebările formulate în serie de către cele două sau trei persoane care participă la interogatoriu se referă la diverse aspecte ale infracțiunii săvîrșite iar bănuitul sau învinuitul urmează să răspundă rînd pe rînd la întrebările adresate.
Eficiența acestui procedeu nu odată verificată în practică rezidă în explicații de natură psihlogică. Cînd ascultarea este realizată de ofițerul de urmărire penală de unul singur, atunci contactul repetat dintre acesta și învinuit sau bănuit are drept consecință o anumită familiarizare a celor doi termeni, cunoașterea reciprocă a modului de a se comporta, de a reacționa, intuiția într-o anumită măsură a comportamentului pe care o va adopta. Previziunea în anumite limite a modului de a se comporta, a ofițerului de urmărire penală conferă bănuitului sau învinuitului o anumită încredere în propria capacitate de disimulare, în capacitatea de a opune rezistență manevrelor utilizate de ofițerul de urmărire penală, procuror. Participarea simultană la interogatoriu a două sau trei persoane e de natură a produce modificări în psihologia sus numită, a bănuitului sau învinuitului. Dacă pînă în acest moment manifesta o anumită încredere în capacitatea sa de rezistență, prezența concomitentă a mai multor ofițeri de urmărire penală e de natură a o anihila, deoarece bănuitul sau învinuitul este conștient de faptul că întrebările adresate de către aceștia vor surprinde cea mai șubredă latură a apărării sale, că întrebările formulate în serie îl vor împresura, nu-i vor lăsa răgazul să chibzuiască și în cele din urmă, copleșit de forța atacului va fi silit să cedeze, să recunoască faptele. Tot astfel, față de situația în care ascultarea este efectuată de un singur ofițer de urmărire penală, prezența simultană a două sau mai multor persoane la realizarea acestei activități conferă acestora avantajul de a sesiza cu mai multă ușurință momentele de dezorientare ale bănuitului sau învinuitului în care se va interveni cu întrebări energice, surprinzătoare.
Utilizarea celeilalte modalități de audiere (ascultarea în mod succesiv a bănuitului sau învinuitului de către doi ofițeri de urmărire penală) este justificată numai în măsura în care cei ce participă la ascultare adoptă față de bănuit sau învinuit atitudini cu totul diferite (opuse). Astfel se recomandă ca unul dintre ofițerul de urmărire penală să adopte față de cel ascultat o linie tactică fermă, energică, să utilizeze mijloace drastice, ceea ce înseamnă că dacă o asemenea conduită nu constituie o trăsătură temperamentală, aceasta trebuie să fie înzestrată cu o anumită capacitate de disimulare, de natură a atribui expresiei feței, un aer cît mai sever, să știe să mimeze furia, nerăbdarea, nemulțumirea etc. .
Atitudinea adoptată cel de al doilea ofițer de urmărire penală care participă la ascultarea aceluiaș bănuit și învinuit trebuie să constituie opusul conduitei mai sus menționate. Așa fiind celălalt ofițer de urmărire penală terbuie să adopte față de cel ascultat, o atitudine de înțelegere o conduită conciliantă sesizabilă atît în tonul discuției cît și în înfățișare.
Atîta timp cît în această a doua situație audierea bănuitului și învinuitului nu se petrece în prezența concomitentă a celor doi ofițeri de urmărire penală în intervalul de timp situat între o ascultare și alta, cei ce cooperează la realizarea acestei activități, trebuie să se informeze reciproc asupra datelor obținute în mod separat de fiecare dintre ei și tot odată să elaboreze în comun linia tactică pe care o vor urma, să formuleze lista întrebărilor care vor fi adresate, a chestiunilor ce urmează a fi apreciate cu ocazia ascultării separate ulterioare.
În cazul acestui procedeu se scontează la un anumit efect psihologic: contrastul frapant între atitudinile adoptate de cei doi ofițeri de urmărire penală oferă un cîmp de alternativă care este de presupus, că nu va rămîne fără ecou în psihicul celui ascultat. Mai sensibil la un tratament mai blînd, ofițerul de urmăririe penală care în cursul ascultării a adoptat o atitudine înțelegătoare, mai curînd sau mai tîrziu va cîștiga simpatia și încrederaea bănuitului de natură a produce acea aporopiere favorabilă comunicării deschise, recunoașterii fără reticențe a faptelor [43, p.43].
Aceste procedee tactice nu pot fi aplicate în orice stadiu al cercetărilor, după cum nu pot fi utilizate nici la ascultarea oricărui bănuit sau învinuit. Sub primul aspect se recomandă utilizarea unuia sau altuia dintre procedee după ce ofițerul de urmărire penală în urma contactelor sale cu bănuitul sau învinuitul constată că acesta se situiază pe poziția negării faptelor. Sub cel de-al doilea aspect, procedeele tactice de mai sus se recomandă a fi aplicate la ascultarea bănuitului sau învinuiului capabili să opună o rezistență înverșunată, când alte procedee sunt ineficiente.
Un alt procedeu tactic aplicat în cadrul audierii bănuitului și învinuitului este folosirea posibilităților tactice în cadrul fazei de relatare liberă. Anume aici bănuitul sau învinuitul în cea mai mare măsură își reprezină trăsăturile sale ca persoană și aspectul său psihic [20, p.128].
Dacă bănuitul sau învinuitul face declarații neveridice în cadrul relatării libere atunci:
1) este posibil în unele cazuri chiar contrar voinței să dee declarații mult mai veridice decît presupunea, deoarece urmează logica desfășurării gîndurilor sale, îndeosebi în cazul cînd el trebuie să țină cont de unele fapte care deja sînt dovedite incontestabil și ca să nu compromită întreaga legendă; 2) cînd încearcă în cadrul audierii să includă informația și consimțind nesiguranța informației date, modificînd în așa mod permanent se observă că el compune și minte; 3) optînd de a spune cît mai multe el poate menționa unele date importante pe care ofițerul de urmărire penală, procurorul nu le cunoștea și nu se prevedeau astfel de întrebări să-i fie adresate și chiar îl pot demasca, el neînțelegînd importanța lor; 4) nu va menționa așa circumstanțe legate de săvîrșirea infracțiunii despre care nevinovatul nu le va atinge( nu va menționa persoanele coparticipante );
Un alt procedeu tactic este folosirea contradicțiilor depistate între probele avute la dosar și declarațiile date. Acest procedeu tactic este folosit cu succes cu factorul „pe neașteptate”. Se folosește în așa fel ca învinuitul nu trebuie să cunoască ce probe deține ofițerul, procurorul și-n cazul dat învinuitul, negând îi vor fi prezentate probe care infirmă declarațiile sale.
Procedeul tactic de prezentare a probelor ce dovedesc poziția bănuitului și învinuitului. Referitor la prezentarea probelor deosebim așa procedee tactice: 1) progresiv; 2) frontal [20, p.133-134].
Potrivit procedeului progresiv audierea bănuitului sau învinuitului debutează cu prezentarea probelor de mai redusă importanță, dar convingătoare cum ar fi de exemplu cele ce dovedesc existența unor aspecte adiacente, subsecvente referitoare la infracțiune sau la făptuitor, după care rînd pe rînd sînt înfățișate probe din ce în ce mai temeinice, adică probele care dovedesc existența faptului principal(declarații ale martorilor oculari, rapoartele de expertiză etc).
Forța demascatoare a probelor prezentate înregistrează o linie ascendentă iar finalitatea urmărită este aceea de a convinge bănuitul sau învinuitul că organul de urmărire penală se află în posesia unor temeinice probe în acuzare, că adevărul este cunoscut și este alogic tăgăduirea faptelor.
Aplicarea în astfel de situații a procedeului progresiv de audiere presupune pe de o parte audierea rînd pe rînd a bănuitului sau învinuitului cu privire la fiecare infracțiune ce i se impută, iar pe de altă parte în cazul fiecărei infracțiuni, înfățișarea mai întîi a probelor mai puțin importante, urmată de prezentarea dovezilor a căror forță probantă descrie o linie ascendentă.
Potrivit procedeului frontal, bănuitului sau învinuitului i se adresează întrebări nemijlocit legate de săvîrșirea infracțiunii, după care fără alte preparative i se înfățișează pe neașteptate cele mai convingătoare probe care dovedesc săvîrșirea infracțiunii și vinovăția făptuitorului, precum și cele care infirmă apărările formulate de el. Utilizarea acestui procedeu presupune identificarea acelui moment de descumpănire psihică, cînd prin prezentarea celor mai demascatoare probe se crează acel moment de șoc psihologic în care bănuitul sau învinuitul cedează și numai e capabil să opună rezistență care în consecință este nevoit să recunoască faptele.
Procedeul tactic al prezentării frontale a probelor în acuzare poate fi utilizat în raport cu circumstanțele cauzei, în situații în care ascultarea bănuitului sau învinuitului se situiază într-un moment imediat următor săvîrșirii faptei, adică mai înnainte ca acesta să-și fi elaborat propria linie tactică, mai înainte de a-și fi preparat depoziția și are menirea de a-l surprinde nepregătit.
Atunci cînd se află în posesia unor probe temeinice cu privire la modul de comitere a infracțiunii poate fi utilizat procedeul evocării de către ofițerul de urmărire penală, procuror în însăși cronologia lor a principalelor momente ale activității infracționale, a drumului parcurs de către făptuitor din primul și pînă la ultimul moment al săvîrșirii faptei. Un astfel de procedeu va fi cu atît mai convingător cu cît expunerea făcută de ofițerul de urmărire penală, procuror acoperă toate sau principalele episoade ale activității infracționale și cu cît acesta operează cu probe, cu informații a căror exactitate merge pînă la detalii.
Evitarea riscurilor legate de folosirea acestei reguli tactice impune, însă luarea unor precauții menite a-i asigura eficiența. Astfel, cursul activității infracționale trebuie reconstituit nu pe baza unor supoziții, unor deducții logice desprinse din activitatea practică de cercetare a infracțiunilor de acest gen ci pe baza unor date a căror realitate a fost în prealabil verificată. Atunci cînd în urma încercării de refacere a drumului parcurs de activitatea infracțională au rămas spații albe este contraindicat de a se utiliza aceste procedee sau a se suplini golurile cu presupuneri ale ofițerului de urmărire penală, procurorului deoarece în eventualitatea neverificării lor va duce bănuitul sau învinuitul la sesizarea lor neîntîrziată, iar finalitatea urmărită va fi compromisă. Dimpotrivă expunerea riguros exactă care urmărește pas cu pas principalele secvențe ale activității infracționale e de natură să convingă bănuitul sau învinuitul că ofițerul de urmărire penală e bine pregătit, iar această constatare va crea acea stare de derută, de desconcentrare psihică favorabilă recunoașterii faptelor [8, p.270].
Mai este un moment față de care ofițerul de urmărire penală, procurorul trebuie să fie mai atent în cazul audierii repetate, cînd se întîlnesc aceleași declarații cuvînt în cuvînt și la general date la audierile precedente, putem spune că este un semn că declarațiile date au fost învățate ca mai apoi să fie reproduse în fața organului de urmărire penală.
Sînt procedee tactice ce se folosesc în scopul depistării declarațiilor false. Așa procedee se clasifică în procedee tactice de influiență logică, psiholoică, emoțională, combinații tactice.
Procedeele de influiență emoțională presupun: a) trezirea sentimentului de căință și recunoaștere sinceră realizat prin explicarea bănuitului sau învinuitului că varianta sa de comportament de tăgadă a faptelor nu este în favoarea sa și explicarea diferenței de comportament cu consecințele lor; b) influența asupra bănuitului sau învinuitului folosind trăsăturile sale pozitive cum ar fi funcția deținută, înaltul profesionalism; c) folosirea sentimentului de antipatie față de alți coparticipanți la săvîrșirea infracțiunii și explicarea că poziția sa față de ei este mai inferioar, ceia ce-l intimidează și insuflarea sentimentului de nesiguranță a coparticipanților la cauza dată; d) manevrarea cu factorul „pe neașteptate”, adică ducerea unei audieri pasive și apoi brusc punerea unor întrebări neașteptate care să-l prindă nepregătit pe audiat.
3. FIXAREA ȘI VERIFICAREA DECLARAȚIILOR BĂNUITULUI ȘI ÎNVINUITULUI
3.1. Fixarea declarațiilor bănuitului și învinuitului
Mijlocul de bază de fixare și păstrare a informației este întocmirea procesului verbal [37, p.143]. Procesul-verbal al audierii bănuitului și învinuitului este un act procesual ce reflectă mersul și rezultatul audierii ce servește ca probă (art 93 alin. (2) pct.1 CPP al RM). Acest mijloc de fixare prevăzut la art.104alin. (5) CPP al RM care prevede că declarațiile bănuitului și învinuitului se consemnează în procesul-verbal al audierii. De asemanea bănuitul sau învinuitul are dreptul de a face cunoștință prin citirea lui tuturor participanților, tot ei au dreptul de a face obiecții la acest proces- verbal care urmează a fi consemnate. (art. 260 alin. ( 4) CPP al RM) [2].
Din perspectivă tactică procesul-verbal trebuie să corespundă anumitor cerințe:
a) consemnarea declarațiilor să se efectuieze în succesiunea în care s-a desfășurat audierea adică, să reflecte etapele pe care le parcurge activitatea de ascultare. Respectarea acestei cerințe asigură aprecierea declarațiilor nu numai după conținut, dar și după modul cum au fost obținute.
Dacă bănuitul sau învinuitul sînt ascultați pentru prima dată după fixarea răspunsurilor la întrebările de ordin biografic prevăzute în mod obligatoriu prin lege se va trece la consemnarea relatării libere, dar nu înainte de a specifica atitudinea bănuitului sau învinuitului față de suspiciunile sau învinuirea ce li se aduce (în cazul învinuitului respectiv încadrarea juridică a faptei). În cele din urmă în procesul-verbal se fixează întrebările adresate celui ascultat din partea ofițerului de urmărie penală, procuror și a participanților activi la acest act procedural (expert, specialist, avocat) și a răspunsurilor acestora.
În situația bănuiților sau învinuiților care recunosc integral învinuirea în procesul verbal de ascultare trebuie să fie specificate în mod detaliat conținutul activității infracționale, modul în care s-a activat, mijloacele folosite, unde, cînd și în ce mod acestea au fost procurate sau confecționate, care a fost motivul și scopul urmărit. În ipoteza, în care infracțiunea a fost săvîrșită în grup în procesul-verbal de ascultare trebuie să fie descrisă amănunțit forma de complicitate, rolul și contribuția celor implicați la pregătirea și săvîrșirea infracțiunii.
În procesul-verbal de ascultare a bănuitului și învinuitului care recunuosc parțial învinuirile aduse se vor expune sub toate aspectele menționate împrejurările de fapt, episoadele asupra cărora învinuitul își recunoaște vinovăția și în mod distinct, împrejurările învinuirii tăgăduite, precum și argumentele în baza cărora acestea sînt considerate ca neîntemeiate. Această ultimă remarcă se referă și la fixarea declarațiilor acelora care resping învinuirile ce li se aduc.
b) conținutul procesului-verbal de ascultare trebuie să reprezinte întocmai informația comunicată de cel ascultat. Faptele relatate se vor înregistra detaliat, integral, cu respectarea strictă a succesiunii producerii lor și fără a se omite ceva ce ar avea importanță pentru soluționarea justă a cauzei, după cum nici nu se va adăuga nimic la cele relatate de către bănuit și învinuit. Procesul-verbal se întocmește într-o formă laconică, conciziunea sa însă nu trebuie să fie în detrimentul fixării depline a declarațiilor, adică tot ce învinuitul consideră că are importanță pentru justa soluționare a cauzei în care este implicat și aparține de declarațiile sale în procesul-verbal trebuie să fie fixat. Declarațiile învinuitului sunt ale lui și deci lui îi aparține dreptul de a decide asupra conținutului procesului-verbal de ascultare(art 260 alin (4) CPP).
c) stilul în care este redactat procesul-verbal de ascultare trebuie să reflecte personalitatea celui ascultat, posibilitățile verbale pe care el le folosește în procesul de comunicare, formele lingvistice utilizate cu acest prilej. Nu se admite înlocuirea elementelor vii ale limbajului celui ascultat cu forme tipizate, orice altă formă de stilizare a declarațiilor. Momentele de înnaltă relevanță ca, spre exemplu modul în care s-a activat la locul faptei, conținutul convorbirii avute cu alte persoane participante anterior actului infracțional, se vor reproduce cuvînt cu cuvînt, cu excepția vulgarităților, formulelor indecente, amorale, conținutl cărora va fi redat mai literar.
d) procesul-verbal trebuie să cuprindă toate întrebările adresate bănuitului sau învinuitului și firește răspunsurile la fiecare întrebare în parte. Discuția ce se mai duce asupra acestei probleme în literatură este vădit inutilă. Întrebările prin intermediul cărora se realizează procedeele tactice, inclusiv cele de prezentare a probelor sau prin care se clarifică anumite împrejurări de fapt, demonstrează prin forma și conținutul lor atmosfera în care s-a desfășurat ascultarea, și deci fixate fiind, contribuie la aprecierea de către instanța de judecată a declarațiilor învinuitului făcute în faza de urmărire penală [12, p.175-176]. Folosirea unor termeni dintr-un domeniu de specialitate pe care nu le cunoaște, duce la aceea ca învinuitul în instanță să retracteze declarațiile menționate în procesul-verbal suținînd că el nu a declarat așa ceva [20, p.49].
Declarațiile se fixează în așa fel în procesul-verbal ca ele să poată fi înțelese clar și corect de către toți care vor face cunoștință cu el. Se întîlnesc cazuri cînd la întrebarea adresată dacă recunoaște vinovăția se dă un răspuns absolut, deși la o examinare minuțioasă a procesului verbal, observăm că învinuitul recunoaște că era în stare de ebrietate, dar nu fapta incriminată.
Procesul-verbal trebuie să fie întocmit corect, gramatic, citeț fără careva corectări. Este recomandabil mai întîi de audiat și apoi de fixat declarațiile. În cazul cînd este aplicată forma audierii întrebarea – răspunsul, declarațiile urmează de fixat pe etape sau pe episoade: mai întîi în procesul verbal se scrie întrebarea apoi se pronunță în glas și se fixează răspunsul primit. Acest procedeu este justificat din punct de vedere tactic că privează învinuitul de posibilitatea pregătirii unui răspuns fals în timp ce ofițerul de urmărire penală, fixează declarațiile [37, p.147].
Prezentarea probelor bănuitului sau învinuitului în cadrul audierii și aducerea la cunoștință a declarațiilor altor persoane trebuie menționat în procesul-verbal în formă de întrebare. Cînd se aduc la cunoștință fragmente din declarațiile din procesul verbal este de dorit de le transcris cuvînt cu cuvînt sau reprezentînd clar esența lor. Deasemenea trebuie să menționăm cui îi aparțin aceste declarații, data cînd a fost întocmit procesul verbal și numărul foii din dosar [20, p.49-50].
După relatarea liberă bănuitului sau învinuitului la rugămintea sa trebuie să li se ofere posibilitatea să scrie personal. Ofițerul de urmărire penală, procurorul trebuie să facă cunoștință ca mai apoi bănuitului sau învinuitului să-i fie adresate întrebări suplimentare iar răspinsurile date la aceste întrebări se fixează în procesul-verbal de către ofițerul de urmărire penală.
Un alt mijloc de fixare utilizat în practica judiciară este înregistrarea audio-sonoră a declarațiilor care este mai avantajoasă comparativ cu forma clasică de fixare [34, p.297].
Cu ajutorul înregistrării audio-sonore putem fixa nu numai rezlutatul final (totalizare), dar și întreaga desfășurare a audierii care mai apoi se va aprecia legalitatea audierii. Creînd senzația „prezenței în cadrul audierii” reproducerea înregistrării audierii ne va permite să stabilim ce a declarat bănuitul sau învinuitul, dar și cum a declarat, ce întrebări i s-au adresat, ce procedee tactice a folosit ofițerul de urmărire penală, și ce influiență au avut ele asupra învinuitului.
Înregistrarea sonoră compensează neajunsurile manuscrisului la procesul-verbal, dar are și ea un neajuns: a) se exclude caracterul activ al audierii; b) lipsa mijloacelor de individualizare a fonogramei – se pot crea multe copii; c) procesul–verbal se semnează de către bănuit sau învinuit și se pot introduce modificări, adăugiri la înregistrări nu este posibilă în așa certitudine. Nu este exclusă posibilitatea falsificării de înregistrare sonoră, fixarea în scris în procesul- verbal este mai simplă și accesibilă în aplicare. Dacă alcătuirea procesului-verbal este obligatorie, înregistrarea însă – nu, având doar are un caracter auxilar nesubstituind procesul-verbal în scris.
Un alt avantaj al înregistrării este că cît de cinstit (de bună-credință) este bănuitul sau învinuitul, ofițerului de urmărire penală, procurorului i se ivesc întrebări și precizări, deaceea înregistrarea face efectul prezenței și contribuie la suplinirea golurilor. Alt avantaj – înregistrarea cînd la efectuarea urmăririi penale participă mai mulți ofițeri de urmărire penală, procurori și cînd unul din ei nu a participat la audiere.
Înregistrarea pe bandă are și un aspect tactic, contribuie la depistarea altor persoane, scutește ofițerul de urmărire penală, procurorul de efectuarea diferitor însemnări. Alte avantaje sînt că bănuitul sau învinuitul nu va putea refuza declarațiile date și nu va putea invoca că asupra sa a fost aplicată tortura sau careva presiuni psihologice, sau că i s-au adresat întrebări sugestive.
Deseori la ascultarea înregistrării, bănuitul sau învinuitul susțin că pe bandă nu este înregistrat vocea lor, cauza e că glasul la înregistrare poate fi denaturat. Deci, este util de soluționat problema prin expertiza fonoscopică a vocii și vorbirii [18, p.363-364].
Alt avantaj mai este că toate intonațiile, schimbările vocii bănuitului sau învinuitului cînd sînt aplicate unele procedee tactice demascatoare sau sînt prezentate probe nu pot fi redate în procesul- verbal clasic ele sînt fixate pe bandă. Tot cu ajutorul bandei magnetice ofițerul de urmărire penală, procurorul în cazul cînd ceva nu iî este clar în procesul-verbal, va putea în orice moment să reproducă înregistrarea pentru a cunoaște mai bine audierea precedentă.
Un important mijloc de fixare este pe bandă video, deoarece se înregistrează obiectiv acțiunea procesuală, ce contribuie la stabilirea adevărului și se înregistrează în paralel cu imaginea și fonic. Deoarece audierea este o acțiune procesuală, înregistrarea video, ca mijloc de fixare ne redă destul de obiectiv și clar cum se petrece acțiunea procesuală dată. Folosirea înregistrării video în cadrul audierii este necesară: a) cînd trebuie de a demonstra respectarea condițiilor legale a audierii ce are importanță la aprecierea justă a lor; b) cînd se prezintă probe; c) în cazul audierii cu participarea translatorului; d) în cazul audierii la locul faptei [37, p.155].
Deasemeni la etapa actuală sînt aplicate mijloace digitale de fixare a declarațiilor dar trebuie de menționat că avantajul lor este acela că ele sînt mai simple în aplicare, pot fi aplicate chiar în lipsa specialistului. Însă ele au un dezavantaj care este acela că cu ajutorul tehnicii moderne ele pot fi falsificate și de aceea ele perd în forța probantă relativ la înregistrarea sonoră sau video.
Legea procesual-penală a RM prevede un astfel de mijloc de fixare a declarațiilor la art. 115 CPP RM. Pentru fixare cu astfel de mijloace este necesar ca organul de urmărire penală să anunțe bănuitul sau învinuitul despre aplicarea unor astfel de mijloace înnainte de începerea audierii. De asemenea nu se admite înregistrarea audio sau video a unei părți din audiere, precum și repetarea specială pentru înregistrare audio sau video a declarațiilor deja făcute. După înregistrarea audio sau video a acțiunii procesuale date urmează de a o reproduce în întregime în fața persoanei audiate, dacă are completări, de făcut și de înregistrat pe această casetă. Persoana audiată confirmă justețea declarațiilor.
3.2.Verificarea declarațiilor bănuitului și învinuitului
Sub aspect procesual, ascultarea bănuitului sau a învinuitului se încheie odată cu semnarea procesului-verbal. Din acest moment ofițerul de urmărire penală, procurorul va desfășura o amplă activitate de verificare a declarațiilor acestora, de rezultatele căreia depinde în totalitate calitatea cercetărilor și-n consecință, realizarea scopului procesului penal. În fond împrejurările unei cauze penale nu se pot considera clarificate atîta timp cît declarațiile persoanelor implicate în proces nu sînt verificate în mod obiectiv și sub toate aspectele [12, p.177-178].
Varificarea declarațiilor convinge ofițerul de urmărire penală în aceea că concluziile sale sînt corecte. Aceasta se înfăptuiește prin: 1) aplicarea procedeelor tactice în cadrul audierii; 2) confruntarea declarațiilor cu faptele deja stabilite; 3) colectarea probelor suplimentare.
Referitor la primele două metode se aplică procedeele menționate anterior în cadrul audierii, o precizare este că uneori corespunderea detaliilor în declarațiile bănuitului sau învinuitului și cu cele ale martorilor ar putea fi înțelegerea lor prealabilă. Toate contradicțiile între declarațiile bănuitului și a învinuitului trebuie să fie lichidate.
Colectarea suplimentară a probelor se realizează prin diverse acțiuni procesual-tactice (perchiziție, audierea, confruntarea, prezentarea spre recunoaștere) [37, p.159].
Audierea repetată constată circumstanțe care nu au fost obiectiv cercetate la prima audiere sau necesită o examinare mai aprofundată.
Audierea repetată urmărește scopul verificării declarațiilor de la prima audiere. Scopul ei va fi atins în următoarele condiții: a) prima audiere trebuie să fie făcută detaliat și aprofundat; b) audierea repetată este rațional de petrecut în altă consecutivitate; c) din punct de vedere tactic trebuie ca bănuitul sau învinuitul să nu cunoască în privința carui moment ofițerul de urmărire penală are dubii.
O altă acțiune procesuală este confruntarea în scopul înlăturării contradicțiilor în declarațiile persoanelor audiate, dar se mai pot întîlni cazuri cînd se descoperă probe noi. În cazul cînd circumstanțele cauzei cer efectuarea neîntîrziată a verificării declarațiilor bănuitului sau învinuitului, confruntarea poate fi efectuată în procesul audierii care se întrerupe pentru efectuarea ei.
Prezentarea spre recunoaștere- se are în vedere că în urma acestor acțiuni procesuale se verifică dacă este anume acea persoană sau acel obiect avut în vedere la audiere de bănuit sau învinuit sau în acel loc s-a întîmplat acțiunea și în așa fel de verificat persoana care dă declarații false. Se mai aplică și în cazul în care bănuitul sau învinuitul menționează că mai sînt și alți coparticipanți în cauză și ei neagă că au participat la săvîrșirea infracțiunii sau în general susțin că nu-l cunosc și i se prezintă spre recunoaștere [37, p.160-161].
Verificarea declarațiilor la fața locului – esența este că bănuitul sau învinuitul împreună cu reprezentantul organului de urmărire penală benevol se prezintă la locul infracțiunii și descrie circumstanțele și obiectele despre care s-au făcut declarații.
Persoană audiată arată calea spre locul săvîrșirii infracțiunii, descrie circumstanțele și obiectele despre care anterior au făcut declarații și răspunde la întrebările reprezentantului oranului de urmărire penală.
Efectuarea verificărilor la fața locului și confirmarea declarațiilor pe loc are sens în acel caz dacă în procesul demonstrării acțiunilor și povestirii la locul săvîrșirii faptei vor fi descoperite acele circumstanțe care confirmă obiectiv declarațiile persoanei date, vor fi obținute noi probe. Cu ajutorul acestor acțiuni procesuale se pot controla declarațiile coparticipanților în cazul infracțiunilor săvîrșite cu participație, de controlat declarațiile persoanei care s-a autodenunțat, dacă autodenunțul pare a fi fals.
Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea circumstanțelor ce pot avea importanță probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoștințe speciale în domeniul științei, tehnicii, artei sau meșteșugului [18, p.628-629].
Deseori se dispun expertizele criminalistice, contabilă, medicală, chimică, tehnică, balistică, medico-legală, tehnică a documentelor ș.a. în rezultatul cărora se confirmă, precizează sau infirmă datele care se conțin în declarații.
Activitatea operativă de investigație- ajută la stabilirea declarațiilor false, dobîndite în timpul audierii, de verificat dacă învinuitul nu s-a înțeles cu alte persoane, de stabilit noile surse de probă care anterior nu erau cunoscute și în același timp de verificat declarația, corespunderea lor cu adevărul. Datele în urma investigației operative servesc ca temei pentru luarea deciziei și formularea întrebărilor care vor urma percheziția și ridicarea de obiecte și documente și alte acțiuni de urmărire penală. Ele pot fi îndreptate pentru supravegherea și controlul probelor acumulate, de arătat urmăririi calea lor viitoare de stabilire și cercetare. În luarea acțiunilor procesuale (pornirea urmăririi penale, punerea persoanei sub învinuire, aplicarea măsurilor preventive ș.a.) și la aprecierea probelor trebuie luate în considerație nu datele în urma investigației operative, dar rezultatele realizării lor [37, p.162].
În modul cel mai exigent se vor verifica alibiurile bănuitului sau învinuitului, respectiv afirmațiile acestora potrivit cărora la momentul critic al faptei se aflau în alt loc decît cel unde s-a comis actul infracțional. Verificarea alibiurilor trebuie efectuată prompt penru a curma orice tentativă din partea celor chemați în fața organului de urmărire penală, altor persoane de a plăsmui dovezi în susținerea declarațiilor cu alibi.
ÎNCHEIERE
Rezultatele investigațiilor efectuate, a analizei doctrinei criminalistice și legislației privind audierea bănuitului și învinuitului permit a conchide că audierea bănuitului și învinuitului reprezintă o acțiune procedurală inerentă cercetării unei fapte penale. Mobilizarea bănuitului și învinuitului pentru a da explicații cu privire la faptele imputate de către organul de urmărire penală reclamă anumite eforturi bazate pe cunoștințe profesionale.
Audierea bănuitului și învinuitului trebuie să asigure realizarea sarcinilor procesului penal și anume: a) obținerea de probe necesare cunoașterii cu certitudine a împrejurărilor cauzei; b) asigurarea drepturilor acestora la apărare, recunoașterea și formarea în spiritul respectării normelor de drept și convețuire socială.
Legislația procesual penală în vigoare reglementează în mod detaliat ordinea și condițiile audierii bănuitului și învinuitului, însă pentru ca această activitate să se desfășoare eficient se impune aplicarea procedeelor tactice bazate pe cunoașterea proceselor psihologice după care se desfășoară activitatea de cunoaștere umană. În primul rînd, este vorba de o pregătire a organului de urmărire penală care presupne: – cunoaștera fără nici o rezervă a materialelor dosarului, ce probe sînt la dosar, corpurile delicte etc. – sudierea personalității bănuitului și învinuiului (cu numeroasele metode de studiere a lui – observare, experiment, etc); – elaborarea planului și pregătirea mijloacelor tehnice. În al doilea rînd, ne referim la stabilirea și menținerea unui contatct psihologic ce presupune respectarea recomandărilor științei criminalistice de a crea acea stare de încredere reciprocă între organul de urmărire penală și bănuitut, învinuit, Pentru atingerea acestui obiectiv am recomandat acele discuții pe teme neutre la faza de stabilire și verificare a identității. În cel de-al treilea rînd, este vorba despre aplicarea procedeelor tactice de influiență psihologică: prezentarea probelor în cele două variante: a) progresiv; b) frontal; – întîlnirile prin surprindere care au un efect psihologic pronunțat asupra psihicului bănuitului și învinuitului; – detalizarea declarațiilor; – audiere de către mai mulți ofițeri de urmărire penală.
În rîndul al patrulea, este cazul de menționat despre regulele tactice de fixare a declarațiilor bănuitului și învinuitului: – fixarea declarațiilor în limbajul specific bănuitului și a învinuiului; – folosirea pe larg a mijloacelor tehnice la fixarea declarațiilor bănuitului și învinuiului care contribuie la sporirea forței probante a acestor declarații.
În al cincilea rînd, este vorba de verificarea declarațiilor bănuitului și învinuitului prin mijloacele prevăzute de lege care sînt: a)confruntările; b)verificarea declarațiilor la fața locului; c) experimentul; d) prezentarea spre recunoaștere; e) activitatea operativă de investigații.
Reieșind din cele relatate, credem că scopul lucrării este atins, urmează să sperăm că în practică se va ține cont de recomandările făcute la efectuarea aceastei acțiuni de urmărire penală.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova, adoptată prin la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994, p. 1-6. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110 din 07.06.2003, p. 7-11. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970
Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 din 13.09.2002, p. 4-8. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331126
Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006, p.21-24.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=319077
Monografii, articole de specialitate
Aionițoaie C. s.a. Tratat de tactică criminalistică. Craiova: Carpați, 1992. 327 p.
Bercheșan V., Pletea C. Cercetarea la fața locului. În: Tratat de Tactică Criminalistică. : Carpați, 1992, p.26-75.
Capcelea V. Etica juridică. Chișinău: Muzeum, 2004. 239 p.
Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. : Gama, 1996. 481 p.
Ciopraga A., Criminalistica. : Junimea, 2001. 347 p.
Dolea I.ș.a. Comentariul Codului de procedură penală al Republicii . Chișinău: Cartier Juridic, 2005. 534 p.
, Roman D., Sedlețchi Iu. Drept procesual penal: Partea generală. Ed.a 2-a rev. și adăug. Chișinău: Cardidact, 2005. 335 p.
Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia centrală, 2011. 630 p.
Golunski Criminalistica. București: Editura Științifică, 1961. 565 p.
Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova (partea generală). Chișinău: Tipografia Centrală, 2002. 36 p.
Criminalistica. : Chemarea, 1992. 430 p.
Stancu E. Tratat de criminalistică. București: Universul juridic, 2002. 703 p.
Ароцкер Л.Е. Тактика и этика судебного допроса. Москва: Юридическая Литература 1969. 247 c.
Белкин Р.С., Аверианова Т.В., Россинская Е.Р. Криминалистика. Москва: Издательство НОРМА, 2006. 971 c.
Белкин Р.С. Фактор внезапности, его учет и использование при расследовании преступлений. Москва: Юрлитинформ, 1995. 274 c.
Васильев А.Н., Карнеева Л.М. Тактика допроса. Москва: Юридическая Литература 1970. 361 c.
Bасильев А. Следственная тактика. Москва: Юридическая Литература, 1976. 341 c.
Викторов Б., Белкин P. Kpиминалистика. Москва: Высшая школа, 1976. 279 c.
Воробиев Г.А., Тактика и психологические особенности судебных действий. Краснодар: КГУ, 1986. 249 c.
Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система криминалистики. – новое изд., переп. с изд.1908 г. Москва: ЛексЭст, 2002. 1116 c.
Доспулов Г.Г. Психология допроса на предварительном следствии. Москва: Юридическая Литература, 1976. 326 c.
Драпкин Л.Я. Основы теории cледственных ситуаций. Свердловск: СГУ, 1987. 259 с.
Дулов А. Судебная психология. Минск: Высшая школа, 1975. 258 c.
Ефимичев С.П., Кулагин Н.И. Допрос. Волгоград: ВСШ, 1979. 294 с.
Жбанков В.А. Человек как носитель криминалистически значимой информации, Москва: Юрист. 1993. 138 c.
Жогин Н.В., Карпец И.И. Теория доказательств в советском уголовном процессе (часть oсобенная ) Москва: Юридическая Литература,1967. 562 c.
Зорин Г.А. Психологический контакт при производстве допроса. Гродно: ГрГУ, 1986. 157 с.
Карацев К.М. Основные процессуальные и криминалистические положения допроса обвиняемого. Под ред. И.М. Мажитова. Алма-Ата: Адилет, 1969. 274 c.
Кертэс И. Тактика и психологические основы допроса. Москва: Юридическая Литература, 1965. 248 c.
Колдин В. Я., Яблоков Н.П. Криминалистика. Москва: МГУ, 1990. 573 c.
Лукашевич В.З. Гарантии прав обвиняемого в советском уголовном процессе. Ленинград: Издательство Ленинградского Университета, 1959. 272 с.
Настольная книга следователя. Тактические приемы проведения осмотра места происшествия и допросов при расследовании преступлений различной категории. Научно-методическое пособие. Под ред.А.И. Дворкина. Москва: Экзамен, 2006. 637 c.
Порубов Н.И. Научные oсновы допроса на предварительном следствии. Минск: Амалфея, 1978. 479 c.
Ратинов A. Судeбная психология следователя. Москва: Юрид. литература 1967. 271 c.
Рахунов Р. Признание обвиняемым своей вины. Москва: МГУ,1975. 211 с.
Cеливанов H. A., Теребилов В.И. Первоначальные следственные действия. Москва: Издательство Юридическая Литература, 1999. 239 c.
Соловъев А.Б. Использование доказательств при допросе (Библиотека следователя). Иркутск: ИрГУ, 1981. 192 с.
Соловъев А.Б. Очная ставка на предварительном следствии. Москва: Юридическая Литература, 1970. 159 c.
Филонов Л. Психологические cпособы выявления скрываемого обстоятельства. Москва: Юридическая Литература, 1979. 136 c.
Яблоков Н. П.Криминалистика. Mocквa: БЕК, 1990. 634 c.
Яблоков H.П. Криминалистика. Учебник. Mocквa: БЕК, 1997. 695 c.
ANEXE
Anexa 1
DECLARAȚIE
privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master
Subsemntatul……………………………………………………………………………………
absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din , Facultatea …………
specialitatea …………………………………………………………., promoția ………………………………
declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
elaborată sub îndrumarea dlui (d-nei)………………………………………………………………., pe care urmează să o susțin în fața Comisiei este originală, î-mi aparține și î-mi asum conținutul sâu în întregime.
Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.
Data………………………. Semnătură, student……………………………………………………
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova, adoptată prin la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994, p. 1-6. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110 din 07.06.2003, p. 7-11. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970
Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 din 13.09.2002, p. 4-8. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331126
Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii nr.195 din 22.12.2006, p.21-24.
http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=319077
Monografii, articole de specialitate
Aionițoaie C. s.a. Tratat de tactică criminalistică. Craiova: Carpați, 1992. 327 p.
Bercheșan V., Pletea C. Cercetarea la fața locului. În: Tratat de Tactică Criminalistică. : Carpați, 1992, p.26-75.
Capcelea V. Etica juridică. Chișinău: Muzeum, 2004. 239 p.
Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. : Gama, 1996. 481 p.
Ciopraga A., Criminalistica. : Junimea, 2001. 347 p.
Dolea I.ș.a. Comentariul Codului de procedură penală al Republicii . Chișinău: Cartier Juridic, 2005. 534 p.
, Roman D., Sedlețchi Iu. Drept procesual penal: Partea generală. Ed.a 2-a rev. și adăug. Chișinău: Cardidact, 2005. 335 p.
Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia centrală, 2011. 630 p.
Golunski Criminalistica. București: Editura Științifică, 1961. 565 p.
Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova (partea generală). Chișinău: Tipografia Centrală, 2002. 36 p.
Criminalistica. : Chemarea, 1992. 430 p.
Stancu E. Tratat de criminalistică. București: Universul juridic, 2002. 703 p.
Ароцкер Л.Е. Тактика и этика судебного допроса. Москва: Юридическая Литература 1969. 247 c.
Белкин Р.С., Аверианова Т.В., Россинская Е.Р. Криминалистика. Москва: Издательство НОРМА, 2006. 971 c.
Белкин Р.С. Фактор внезапности, его учет и использование при расследовании преступлений. Москва: Юрлитинформ, 1995. 274 c.
Васильев А.Н., Карнеева Л.М. Тактика допроса. Москва: Юридическая Литература 1970. 361 c.
Bасильев А. Следственная тактика. Москва: Юридическая Литература, 1976. 341 c.
Викторов Б., Белкин P. Kpиминалистика. Москва: Высшая школа, 1976. 279 c.
Воробиев Г.А., Тактика и психологические особенности судебных действий. Краснодар: КГУ, 1986. 249 c.
Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система криминалистики. – новое изд., переп. с изд.1908 г. Москва: ЛексЭст, 2002. 1116 c.
Доспулов Г.Г. Психология допроса на предварительном следствии. Москва: Юридическая Литература, 1976. 326 c.
Драпкин Л.Я. Основы теории cледственных ситуаций. Свердловск: СГУ, 1987. 259 с.
Дулов А. Судебная психология. Минск: Высшая школа, 1975. 258 c.
Ефимичев С.П., Кулагин Н.И. Допрос. Волгоград: ВСШ, 1979. 294 с.
Жбанков В.А. Человек как носитель криминалистически значимой информации, Москва: Юрист. 1993. 138 c.
Жогин Н.В., Карпец И.И. Теория доказательств в советском уголовном процессе (часть oсобенная ) Москва: Юридическая Литература,1967. 562 c.
Зорин Г.А. Психологический контакт при производстве допроса. Гродно: ГрГУ, 1986. 157 с.
Карацев К.М. Основные процессуальные и криминалистические положения допроса обвиняемого. Под ред. И.М. Мажитова. Алма-Ата: Адилет, 1969. 274 c.
Кертэс И. Тактика и психологические основы допроса. Москва: Юридическая Литература, 1965. 248 c.
Колдин В. Я., Яблоков Н.П. Криминалистика. Москва: МГУ, 1990. 573 c.
Лукашевич В.З. Гарантии прав обвиняемого в советском уголовном процессе. Ленинград: Издательство Ленинградского Университета, 1959. 272 с.
Настольная книга следователя. Тактические приемы проведения осмотра места происшествия и допросов при расследовании преступлений различной категории. Научно-методическое пособие. Под ред.А.И. Дворкина. Москва: Экзамен, 2006. 637 c.
Порубов Н.И. Научные oсновы допроса на предварительном следствии. Минск: Амалфея, 1978. 479 c.
Ратинов A. Судeбная психология следователя. Москва: Юрид. литература 1967. 271 c.
Рахунов Р. Признание обвиняемым своей вины. Москва: МГУ,1975. 211 с.
Cеливанов H. A., Теребилов В.И. Первоначальные следственные действия. Москва: Издательство Юридическая Литература, 1999. 239 c.
Соловъев А.Б. Использование доказательств при допросе (Библиотека следователя). Иркутск: ИрГУ, 1981. 192 с.
Соловъев А.Б. Очная ставка на предварительном следствии. Москва: Юридическая Литература, 1970. 159 c.
Филонов Л. Психологические cпособы выявления скрываемого обстоятельства. Москва: Юридическая Литература, 1979. 136 c.
Яблоков Н. П.Криминалистика. Mocквa: БЕК, 1990. 634 c.
Яблоков H.П. Криминалистика. Учебник. Mocквa: БЕК, 1997. 695 c.
ANEXE
Anexa 1
DECLARAȚIE
privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master
Subsemntatul……………………………………………………………………………………
absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din , Facultatea …………
specialitatea …………………………………………………………., promoția ………………………………
declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
elaborată sub îndrumarea dlui (d-nei)………………………………………………………………., pe care urmează să o susțin în fața Comisiei este originală, î-mi aparține și î-mi asum conținutul sâu în întregime.
Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.
Data………………………. Semnătură, student……………………………………………………
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedee Tactice DE Audiere A Banuitului Si Invinuitului (ID: 129154)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.