Procedee Tactice Criminalistice Aplicate la Audierea Martorilor
PROIECT DE LICENȚĂ
PROCEDEE TACTICE CRIMINALISTICE APLICATE LA AUDIEREA MARTORILOR
CUPRINS
INTRODUCERE
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL DE AUDIERE A DEPOZIȚIILOR MARTORILOR
1.1. Noțiunea și importanța declarațiilor martorului
1.2. Importanța procesului psihologic de formare a declaraților martorului
1.2.1. Recepția informațiilor
1.2.2. Memorarea faptelor
1.2.3. Reproducerea faptelor
1.3. Rezumat la capitolul 1.
2. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚILOR DE AUDIERE A MARTORILOR
2.1. Pregătirea în vederea audierii martorilor
2.2. Tactica audierii propriu-zise a martorilor
2.3. Mijloace de fixare a declarațiilor martorului
2.4. Rezumat la capitolul 2.
3. STUDIU DE CAZ: CAUZA PENALĂ NR. 2012032423 DE ÎNVINUIRE ÎN COMITEREA HULIGANISMULUI
3.1. Descrierea fabulei
3.2. Analiza practicii de audiere a martorilor prin prisma reglementărilor procesuale
3.3. Argumentarea sentinței
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Actualitatea temei prezentului studiu este o relatare teoretică și practică a proiectului de licență cu privire la modalitatea audierii martorului în procesul judiciar, ilustrat și de titlul lucrării „Procedee tactice criminalistice aplicate la audiereaa martorului”, în care am încercat să tratăm o serie de aspecte teoretice și practice din domeniu procesual penal, criminalistic și penal, care au fost elaborate de diverși autori în lucrările de specialitate.
Nu se poate vorbi de procedee tactice folosite în audierea martorilor fără a cunoaște cadrul procesual penal care reglementează acestă probă și totodată fără a cunoaște persoana martorului din perspectiva psihologiei judidicare. Lucrarea dată tratează tacticile și metodele cunoscute privind ascultarea martorilor. Sunt abordate probleme complete privind depozițiile martorilor cu implicații evidente atît în faza urmăririi penale, cît și în faza cercetării judecătorești.
Domeniului dat i-au fost consacrate numeroase cercetări, ținînd cont de gradul semnificativ pe care îl poartă procedeele tactice criminalistice aplicate la audierea martorului, atît din punct de vedere teoretic, cît și practic.
Scopul și obiectivele proiectului constă în studierea modalității de audiere a martorului în vederea soluționării juste a cauzei. Realizarea acestui scop condiționează soluționarea următoarelor sarcini:
Delimitarea bazei teoretice asupra procesului psihologic de formare a declaraților martorului;
Definirea elementelor și tipurilor recepției informațiilor;
Cercetarea memorării faptelor;
Caracterizarea reproducerii faptelor;
Prezentarea pregătirii în vederea audierii martorilor;
Determinarea și concretizarea abordărilor teoretice cu privire la tactica audierii propriu-zise a martorilor;
Prezentarea mijloacelor de fixare a declarațiilor martorului;
Examinarea unui studiu de caz.
Baza informațională a proiectului este prezentată de actele legislative ale Republicii Moldova, printre care ținem să menționăm Constituția Republicii Moldova, care reprezintă baza întregului sistem de drept, Codul penal, Codul de procedură penală, care reprezintă principalul act normativ care reglemantează tema vizată, diferite hotărîri, regulamente, ordine elaborate de organele de specialitate, precum și acte normative internaționale la care Republica Moldova a aderat sau acte normative internaționale la care Republica Moldova nu este parte, printre care putem menționa Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului.
Metoda de cercetare a prezentei lucrări este efectuată atît în aspect teoretic cît și practic, pentru a conferi gradul important al depozițiilor martorilor în vederea emiterii unei hotărîri legale și corecte pe parcursul lucrării am efectuat o analiză a problemei, care ulterior a fost aplicată în practică prin cercetarea fabulei propuse.
Drept suport teoretico-științific al lucrării date au servit diferite surse bibliografice consacrate aspectelor teoretice și practice ale sistemului penal atît din Republica Moldova cît și de peste hotarele țării.
Pentru o cunoaștere științifică mai profundă a problematicii cercetate au fost analizate viziunile doctrinarilor clasici, ale savanților din străinătate: Ciopraga A., Iacobuță I., Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Volonciu N., Stancu E., etc. și ale celor autohtoni: Doraș S., Catană E., Dolea I., Roman D., Vîzdoagă T., Grigoriu A., Orîndaș V. ș.a.
Sumarul cercetării au determinat structura proiectului, care include: introducerea, trei capitole, concluzii și recomandări, referințe bibliografice, anexe.
În Capitolul 1, intitulat „ Considerații generale privind procesul de audiere a depozițiilor martorilor”, am realizat un studiu asupra unei caracterizări generale ale procesului psihologic de formare a declaraților martorului, la fel, am relatat elementele și tipurile recepției informațiilor, precum am facut și o analiză asupra lor. În acest capitol am realizat caracteristica noțiunilor și importanța declarațiilor martorului, am evidențiat cercetarea memorării faptelor și caracterizarea reproducerii faptelor.
În capitolul 2 intitulat „Organizarea activităților de audiere a martorilor” ce este subdivizat în trei paragrafe am făcut un studiu asupra procedurilor pregătirii în vederea audierii martorilor și am relatat tactica audierii propriu-zise a martorilor, în ultimul paragraf al acestui capitol am prezentat mijloacelor de fixare a declarațiilor martorului.
În ultimul capitol al acestui studiu, intitulat „Studiu de caz: cauza penală nr. 2012032423 de învinuire în comiterea huliganismului”, am elucidat un caz practic cu implicarea martorilor în procesul judiciar, precum și o analiză amplă a organelor de drept în momentul audierii martorului din speța propusă.
În încheiere am prezentat impresiile rămase în urma studiului efectuat, prezentînd diferite opinii, precum și unele recomandări referitoare la domeniul studiat.
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PROCESUL DE AUDIERE A DEPOZIȚIILOR MARTORILOR
Noțiunea și importanța declarațiilor martorului
Unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și printre cele mai utilizate în cadrul procesului judiciar îl reprezintă declarațiile martorilor, a victimelor și a făptuitorilor. Legislatorii celor mai vechi timpuri, utilizînd proba cu martori în justiție, au privit-o cu scepticism, limitînd creditul ce trebuia să se acorde depozițiilor [33, p. 332].
În concepțiile empirice și mistice de tip arhaic se permitea organelor judiciare să interpreteze în mod liber și arbitrar proba cu martori. Astfel, jurămîntul “cu brazda pe cap” sau instituția conjuratorilor, cunoscute și folosite în vechiul drept romînesc constituiau manifestări concrete a unor concepții juridice. Concepțiile juridice despre probe erau în concordanță cu concepțiile politice și sociale. Așa se explică regulile de drept ce permiteau ca nobilul să fie crezut înaintea țăranului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeilor [25, p. 147].
Mărturisirea era “regina probelor” (proba probatissima), dar era obținută de cele mai multe ori prin tortură sau prin procedee de constrîngere. De asemenea, existau și reguli ce susțineau lipsa de temei a unui singur martor – testis unus testis nullus – sau reguli ce exprimau necesitatea dublării numărului de martori față de cei anterior ascultați, pentru a se dovedi contrariul unei depoziții, acestea fiind aspecte ale formalismului cantitativ.
Toți legislatorii au fost călăuziți de ideea relativității depozițiilor martorilor, deoarece mărturia se bazează pe recepția senzorială și este totdeauna lacunară datorită organelor noastre de simț ce sunt imperfecte. În pofida multiplelor surse de erori, mărturia este o probă utilă organelor judiciare, folosită pentru stabilirea adevărului în procesul penal [8, p. 183].
În activitatea de soluționare a cauzelor penale declarațiile martorilor constituie mijlocul de proba cel mai frecvent folosit. Pentru a sublinia importanța acestei probe unii autori au denumit martorii ca fiind „ochii și urechile justiției”.
Definind martorul, art. 90 din Codul de procedură penală arată că este persoana fizică care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, iar prin declarațiile martorilor se înțelege relatările făcute în fața organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal [2, art. 90].
În principiu, orice persoană fizică, fără deosebire de sex, vîrstă, religie, cetățenie, situație socială, poate fi chemată ca martor în procesul penal, indiferent de starea sa fizică (orb, surd sau mut), dacă ascultarea se face cu privire la fapte care le-a perceput cu simțurile sănătoase. Pot fi ascultate ca martor și persoanele care prezintă infirmități psihice, dacă au momente de luciditate în care să poată reda conștient cunoștințele pe care le au. Nu se interzice ascultarea unor minori, chiar la o vîrstă fragedă și nici a persoanelor aflate la o vîrstă înaintată, dacă se constată că au facultatea de a parcurge și de a reda corect ceea ce au perceput [31, p. 323].
De asemenea, pot fi ascultate ca martori și persoanele care au fost condamnate pentru mărturie mincinoasă. Se impune însă ca declarațiile unor astfel de persoane să fie apreciate cu maximă prudență de către organul judiciar. Cu privire la minori apreciem că aceștia pot fi ascultați ca martori atunci cînd organul judiciar consideră că minorul are capacitatea de a percepe, memora și reda ceea ce a văzut sau a auzit. Din această cauză, în funcție de particularitățile biopsihice ale minorilor normali, unii dintre ei pot fi ascultați de la o vîrstă mai fragedă, alții de la o vîrstă mai apropiată de majorat.
Importanța mijlocului de probă a declarațiilor martorilor, este de necontestat în procesul penal. De aceea, organul judiciar trebuie să depună toată stăruința pentru a identifica și asculta ca martor persoanele care au cunoștință despre vreo faptă sau vreo împrejurare ce pot ajuta la aflarea adevărului și soluționarea operativă și temeinică a cauzei penale.
Importanța declarației martorului rezultă și din faptul că acesta este, de regulă, neinteresat în cauză. Martorul îmbracă forma cea mai vie, mai expresivă de a prezenta, reproduce faptul infracțiunii în toată realitatea sa, în tot zbuciumul său și în aspectele sale complexe fizico-psihice [18, p. 94].
Importanța declarației martorului rămîne însă în sfera abstractului, dacă sunt ignorate de către organul judiciar condițiile obiective și subiective în care subiectul a perceput fapta sau împrejurarea în legătură cu care este ascultat, precum și posibilitatea denaturării intenționate sau neintenționate a realității percepute.
Dacă declarațiile martorilor constituie un important mijloc de probă într-un proces, în schimb valoarea probelor conținute în aceste declarații este extrem de variabilă, mergînd de la deplina încredere pînă la cea mai serioasă suspiciune. De aceea, o problemă deosebită în ascultarea martorilor și, în special, în aprecierea declarațiilor acestora o constituie stabilirea măsurii în care informațiile obținute reflectă cele petrecute și pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste în cauză.
Declarațiile martorilor nu reflectă întotdeauna realitatea, datorită unor cauze și condiții multiple si complexe ce țin de persoana martorilor și de împrejurările în care au fost percepute faptele și fenomenele.
Cercetările întreprinse în domeniul psihologiei martorilor au demonstrat că mecanismul de percepere, de fixare, de memorizare și de redare variază de la persoană la persoană, în raport cu dezvoltarea sa psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul și condițiile în care a perceput faptele și împrejurările, cu o infinitate de alte elemente ce acționează inițial sau care se suprapun între momentul percepției și acela al redării, așa încît în orice declarație apare ca inevitabil un coeficient de alterare inițială orirmațiile obținute reflectă cele petrecute și pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste în cauză.
Declarațiile martorilor nu reflectă întotdeauna realitatea, datorită unor cauze și condiții multiple si complexe ce țin de persoana martorilor și de împrejurările în care au fost percepute faptele și fenomenele.
Cercetările întreprinse în domeniul psihologiei martorilor au demonstrat că mecanismul de percepere, de fixare, de memorizare și de redare variază de la persoană la persoană, în raport cu dezvoltarea sa psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul și condițiile în care a perceput faptele și împrejurările, cu o infinitate de alte elemente ce acționează inițial sau care se suprapun între momentul percepției și acela al redării, așa încît în orice declarație apare ca inevitabil un coeficient de alterare inițială ori deformare subsecventă [36, p. 1].
Deci, în calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică indiferent de situația socială, vîrstă, sex, religie, cetățenie. Totodată pot fi martori inclusiv persoane cu anumite deficiențe senzoriale (orbi, surzi) sau de natură psihică.
Deși declarațiile martorilor constituie în materie penală, potrivit opiniei profesorului Vintilă Dongoroz, “o probă foarte plăpîndă”, totuși în procesul penal proba testimonială înfățișează caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală și în același timp esențială pentru realizarea scopului procesului penal.
Nevoile apărării ordinii publice și ale realizării scopului procesului penal au condus pe legiuitor să autorizeze, în sistemul de dovezi, proba testimonială ca regulă, deoarece prin natura lucrurilor cele mai multe infracțiuni se săvîrșesc astfel încît, chiar dacă lasă urme despre comitere lor, nu lasă însă urme despre persoana participanților.
Caracterul obișnuit și necesar al probelor ține de esența unui proces echitabil, constituind o garanție a exercitării dreptului fundamental al oricărei persoane la un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În interpretarea și aplicarea art. 6 din Convenție, în jurisprudența Curții de la Strasbourg s-a statuat că “într-o societate democratică, în sensul convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc important, încît o interpretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 nu ar corespunde scopului acestei dispoziții” [6, art. 6].
Importanța procesului psihologic de formare a declaraților martorului
Procesul de formare a declarațiilor martorilor implică un moment de achiziție a informațiilor circumscrise infracțiunii sau făptuitorului acesteia, un moment de conservare în memorie a informațiilor percepute și, în fine, momentul de comunicare a acestor informații organelor judiciare, pe calea reproducerii sau recunoașterii. La formarea acestui proces concură, într-o măsură sau alta, toate categoriile de senzații. Unele dintre acestea au un rol precumpănitor
(senzațiile vizuale și auditive), altele au un rol subsecvent (senzațiile tactile, olfactive și gustative).
Cercetările științifice cu privire la psihologia martorilor au demonstrat că declarațiile acestora , bazate pe mecanismele psihice ale procesului de cunoaștere a realității obiective, au anumite elemente specifice, condiționate de necesitatea comunicării cunoștințelor obținute în urma contactului cu spaiul infracțional organului judiciar, pentru a fi transformate în informații probante [17, p. 360].
Ele reprezintă rezultatul unui proces de recepție și stocare a faptelor cu semnificație juridică, urmat de reproducerea lor în condițiile și sub forma prevăzute de lege. Așadar, depozițiile martorilor se formează treptat, presupunînd trei faze succesive:
recepția – faza în care martorul, prin mijlocirea organelor de simț, percepe fapte legate de infracțiunea săvîrșită;
memorarea, adică evaluarea și stocarea faptelor percepute;
reproducerea acestora prin comunicarea lor orală sau în formă scrisă organului judiciar.
Procesul de formare a declarațiilor martorilor implică un moment de achiziție a informațiilor circumscrise infracțiunii sau făptuitorului acesteia, un moment de conservare în memorie a informațiilor percepute și, în fine, momentul de comunicare a acestor informații organelor judiciare, pe calea reproducerii sau recunoașterii.
La formarea acestui proces concură, într-o măsură sau alta, toate categoriile de senzații. Unele dintre acestea au un rol precumpănitor (senzațiile vizuale și auditive), altele au un rol subsecvent (senzațiile tactile, olfactive și gustative) [ 12, p. 165].
Referitor la recepția informațiilor ne vom referi la senzațiile cu rol determinant în formarea mărturiei, indicînd, totodată, procedeele tactice ce se desprind din specificul percepției vizuale și auditive.
Recepția auditivă se realizează prin organul auditiv al omului, care este capabil să perceapă, într-o infinitate de nuanțe, o multitudine de fenomene sonore ce însoțesc, fie în mod necesar, fie în mod întîmplător, săvîrșirea unor infracțiuni. Înălțimea, intensitatea și timbrul constituie cele trei însușiri caracteristice ale oricărui sunet, a căror percepție dă naștere senzațiilor. La dovedirea diverselor aspecte legate de comiterea infracțiunilor, cel mai mare interes îl prezintă percepția și redarea cuvintelor, a vorbirii.
Recepția reprezintă reflectarea în conștiință a datelor referitoare la infracțiune și făptuitorul ei. Ea se realizează în baza senzațiilor și percepției, acestea constituind faza inițială a procesului psihic de cunoaștere.
Senzația – impresie recepționată de un organ de simț influențat direct de realitatea înconjurătoare – semnalizează despre unele însușiri izolate ale factorilor de contact.
Percepția este actul psihic de sintetizare a senzațiilor, asigurînd cunoașterea obiectului sau a ființei în complexitatea însușirilor acestora, identificarea lor [19, p. 34].
Percepția senzorială se realizează în funcție de mai mulți factori, care în literatura de specialitate se subdivid în obiectivi și subiectivi. Factorii obiectivi sunt condiționați de împrejurările în care are loc percepția, cei subiectivi – de calitățile psihofiziologice ale martorului și de trăsăturile de personalitate ale acestuia.
Dintre factorii obiectivi de natură să influențeze percepția de către martor a faptelor legate de săvîrșirea unei infracțiuni pot fi:
a) intensitatea stimulilor care influențează asupra organelor senzoriale. Impulsurile trebuie să aibă puterea necesară pentru a provoca senzații. Există anumite limite ale senzațiilor cunoscute sub denumirile de pragul minim și pragul maxim de sensibilitate a omului. Pot produce senzații stimulii a căror valoare se încadrează în limitele senzoriale ale martorului. Organul judiciar trebuie să țină, de asemenea, cont de posibilitățile martorului de a reacționa la anumiți stimuli, fiindcă sensibilitatea organelor de simț diferă de la o persoană la alta în funcție de sfera de activitate, de interesele acestora;
Recepția vizuală este mărturia a cărei sursă o constituie senzațiile vizuale și reprezintă mărturia tip, mărturia cel mai frecvent întîlnită, deoarece, în aproape fiecare cauză penală, se resimte necesitatea reconstituirii cît mai fidele a configurației locului infracțiunii, a localizării spațiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi spațiale dintre obiecte, dintre obiectele și persoanele de a căror prezență la locul infracțiunii este, într-un fel sau altul, legată săvîrșirea acesteia.
Percepția însușirilor spațiale ale obiectelor presupune necesitatea precizării raporturilor spațiale se ivește deseori în procesul penal: distanța ce separă martorul de locul infracțiunii în momentul percepției, distanța dintre diferite obiecte, dintre persoane, dintre persoane și obiecte etc. [27, p. 34].
Unghiul de observație. Percepția vizuală mai depinde de unghiul de observație, dat fiind faptul că un anumit unghi de observație, în mod obiectiv, este favorabil pentru perceperea anumitor obiecte, persoane sau acțiuni și defavorabil pentru perceperea altor persoane, obiecte și
acțiuni din același spațiu;
Dependența preciziei raporturilor spațiale de distanța la care sunt situate obiectele, persoanele permite formularea următoarei legități: siguranța percepției scade odată cu distanța sau, altfel spus, exactitatea aprecierii acestei însușiri spațiale se află într-un raport invers proporțional cu distanța.
Despre distanța la care martorul poate percepe, menționăm că de la distanțe mari el va percepe doar conturul obiectelor, sunetelor și al altor fenomene din cîmpul infracțional. Semnalmentele persoanelor, elementele caracteristice ale obiectelor, alte amănunte și secvențe ale infracțiunii pot fi percepute, în cele mai favorabile condiții, de la o distanță de 50-60 m2 [17, p. 361].
Factorii de bruiaj (vîntul, ploaia), respectiv diferite obstacole fizice, perturbări climaterice pot reduce mult din calitatea percepțiilor. Nu sunt excluse și disimulările înfățișării, cînd persoanele cointeresate apelează la diferite forme de deghizare a aspectului lor exterior și a obiectelor cu care se activează, pentru ca să nu fie observați sau să fie observați în mod eronat.
La aplicarea procedeelor tactice de ascultare a persoanei vătămate nu se poate face abstracție de psihologia sa particulară, după cum aceste procedee nu pot fi deprinse de situația de parte a cărei participare la procese e legată de ideea apărării unor interese proprii, izvorîte din infracțiune. Atîta vreme cît consecințele dăunătoare ale faptei s-au răsfrînt în mod direct asupra ei, ar fi de așteptat ca declarațiile persoanei vătămate să constituie sursa celor mai bogate și fidele informații cu privire la modul de săvîrșire a infracțiunii. Emoția de frică, de mînie și afectele, cărora le corespund groaza, furia și disperarea, reduc considerabil controlul conștiinței asupra conduitei omului [20, p. 155].
A doua fază importantă a formării depozițiilor martorului, o constituie memorizarea faptelor, obiectelor și fenomenelor percepute în legătură cu săvîrșirea actului penal. Memorarea implică succesiunea a trei momente, între care există o strînsă unitate: faza de achiziție (memorare), faza de păstrare (reținere) și faza de reactivare (recunoaștere și reproducere).
b) Afecțiunile psiho-fiziologice cauzate de diverse maladii și de vîrstă, care intensifică procesul uitării. Faptele înregistrate în memorie nu rămîn fixe. Dimpotrivă, ceea ce caracterizează memoria voluntară este existența scopului mecanic, căruia i se adaugă folosirea unor procedee speciale, în vederea realizării acestui scop. Cu trecerea timpului, în informațiile
păstrate se înregistrează pierderi, datorate procesului uitării.
c) Starea emoțională cauzată de fenomenele percepute. Faptele cu repercusiuni emoționale pozitive sau negative se memorizează mai bine decît cele indiferente, emoțional neuter.
d) Gradul de înțelegere a fenomenelor percepute. Omul poate memoriza fenomene și împrejurări al căror sens și conținut îi sunt accesibile. Lucrurile necunoscute sunt imperceptibile și, prin urmare, nu pot constitui materie memorabilă.
e) Intervalul de timp care desparte momentul perceptiv de cel al reproducerii. Procesul uitării „șterge” din memorie anumite fapte, înlocuindu-le cu altele, care reprezintă interes la moment.
Ultima fază a procesului de formare a depozițiilor martorilor o constituie reproducerea în fața organului judiciar a faptelor memorizate. Calitatea și plenitudinea reproducerii sunt influențate de capacitățile și calitățile de personalitate ale martorului, de condițiile și împrejurările în care se desfășoară audierea acestuia și, în cele din urmă, de comportarea tactică a celor care îndeplinesc atribuțiile organelor judiciare. În procesul formării declarațiilor persoanei vătămate, deseori – datorită recrudescenței sentimentului de furie, mînie, indignare – pot surveni cele mai neașteptate cauze de distorsionare a faptelor.
După cum prezentarea denaturată a faptelor este sau nu dependentă de voința persoanei vătămate, alterarea faptelor poate avea un caracter conștient sau inconștient. Denaturările involuntare se datorează stării emoționale sub stăpînirea căreia persoana vătămată a perceput faptele și constau în „îngroșarea”, în supradimensionarea consecințelor faptei, în exagerarea gravității faptei, a prejudiciului fizic, moral sau material suferit [29, p. 367].
Recepția informațiilor
Ascultarea persoanelor de către organele de urmărire penală sau de către instanța de judecată, indiferent de poziția acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpînirea unor cunoștințe de psihologie judiciară. Procesul de formare a declarațiilor martorilor implică un moment de achiziție a informațiilor circumscrise infracțiunii sau făptuitorului acesteia, moment în care martorul prin mijlocirea organelor de simț percepe împrejurări legate de fapta săvîrșită, un moment de conservare în memorie a informațiilor percepute și un moment de comunicare a acestor detalii organelor judiciare pe calea reproducerii sau recunoașterii [12, p. 211].
La formarea acestui proces concură într-o măsură toate categoriile de informații, unele dintre acestea au un rol precumpănitor – senzațiile vizuale și senzațiile auditive – deoarece rare sunt situațiile cînd la formarea mărturiei nu participă văzul și auzul, altele au un rol subsecvent- senzațiile tactile, senzațiile olfactive, senzațiile gustative. O problemă deosebită în ascultarea martorilor o constituie, stabilirea măsurii în care informațiile obținute reflectă cele petrecute și pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste în cauză. Practica organelor judiciare demonstrează că depozițiile martorilor uneori, nu reflectă realitatea datorită unor cauze și condiții ce țin de persoana martorilor și de împrejurările în care au fost percepute faptele și fenomenel [23, p. 193].
Cercetările științifice au demonstrat în domeniul psihologiei martorilor că mecanismul de recepție, percepție, memorare, reproducere, variază de la o persoană la alta în raport cu dezvoltarea sa psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul și condițiile în care a perceput faptele și împrejurările. Pe lîngă acestea se adaugă și reaua-credință a martorilor, erorile celor care fac ascultarea. Toate acestea conduc la ideea că probele trebuie examinate cu mare atenție. În literatura de specialitate, s-a stabilit că veridicitatea declarațiilor unui martor și aprecierea forței probante nu poate fi concepută fără cunoașterea mecanismelor psihice care stau la baza formării mărturiei.
Recepția auditivă. Organul auditiv al omului este capabil să perceapă într-o infinitate de nuanțe, o multitudine de fenomene sonore ce însoțesc în mod necesar, fie în mod întîmplător săvîrșirea unor infracțiuni. Înălțimea, intensitatea și timbrul constituie cele trei însușiri catacteristice ale oricărui sunet a căror percepție dă naștere senzațiilor auditive. Senzația reprezintă cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor obiectelor și fenomenelor prin intermediul unuia dintre organele de simț. La dovedirea diverselor aspecte legate de comiterea infracțiunii interesul cel mai mare îl reprezintă percepția și redarea cuvintelor, a vorbirii. În cazul mărturiei auditive, declarațiile martorilor se pot întemeia în primul rînd pe senzațiile auditive, sursa acestora o constituie senzațiile auditive și alte categorii de senzații. La ascultarea martorului auditiv acesta trebuie să reproducă cuvinte, termeni, expresii, numere, cifre, a căror utilitate se verifică în acele situații în care cuvintele, termenii reprezintă însăși activitatea materială prin care se realizează latura obiectivă a infracțiunii. Determinarea lor exactă poate conduce la stabilirea unor împrejurări esențiale, la aflarea identității făptuitorului și participanților la infracțiune [32, p. 90].
Organul judiciar nu poate cere martorului să reproducă decît cuvinte, propoziții scurte, nu și în termini preciși întreaga conversație. Ceea ce poate reproduce martorul dintr-o conversație reprezintă sensul, conținutul de idei, deoarece este cu neputință ca cineva să rețină și să reproducă toți termenii ce o alcătuiesc. În aceste situații la aprecierea declarațiilor martorilor se va ține seama de posibilitățile reale de a percepe, de a înțelege conținutul unei convorbiri determinate de gradul de complexitate al acesteia (limba străină, discuție pe temă de specialitate), de gradul de cultură, de nivelul intelectual. La audierea martorilor se va ține cont de toate condițiile de mediu în care au fost percepute sunetele sau zgomotele. Cînd informațiile furnizate de martori privind localizarea spațială a sursei sonore sunt contrazise de împrejurările săvîrșirii infracțiunii, de datele existente în cauză se impune verificarea în condițiile prezente în momentul percepției pentru a se putea explica eventualele discordanțe. Localizarea greșită de către martor a sursei sonore în cazul săvîrșirii infracțiunilor poate îmbrăca forma iluziilor provocate de cauze de natură mecanică [37, p. 1].
Recepția vizuală. Mărturia a cărei sursă o constituie senzațiile vizuale reprezintă mărturia tip, depoziție cel mai frecvent întîlnită, deoarece aproape în fiecare cauză penală se resimte necesitatea reconstituirii cît mai fidele a configurației locului infracțiunii, a localizării spațiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi spațiale dintre obiecte, dintre obiectele și persoanele a căror prezență este legată de săvîrșirea infracțiunii. În funcție de condițiile de iluminare în care are loc recepția, coeficientul de fidelitate a mărturiei în privința culorilor și însușirilor spațiale ale obiectelor este diferențiat.
În cazul faptelor petrecute în condițiile luminii naturale, intensitatea luminii diferă după cum acestea au fost recepționate în timpul zilei (în condițiile luminei diurne), în timpul luminii crepusculare (în zori și în amurg) sau în timpul nopții (lumini nocturne) [12, p. 178].
Condițiile optime pentru percepția culorilor și a însușirilor spațiale ale obiectelor sunt oferite de lumina zilei. În cazul faptelor petrecute în condițiile luminii artificiale intensitatea și iluminatul pot influența percepția asupra culorii obiectelor.
Organele judiciare trebuie să ia în considerare ritmul diferit al instalării acomodării, în funcție de faptele petrecute în condițiile trecerii de la lumină la întuneric, durata șederii în noul mediu pentru a se convinge dacă faptele au fost percepute în momentul inițial, intermediar, final al acomodării. Se va ține seama și de intensitatea luminii, însă nu trebuie ignorate nici preocupările martorului anterioare săvîrșirii faptei. La evaluarea declarațiilor martorilor formate în astfel de condiții organele judiciare vor ține cont de cele menționate.
Percepția însușirilor spațiale ale obiectelor. În procesul penal se ivește necesitatea precizării unor raporturi speciale: distanța ce separă martorul de locul infracțiunii în momentul percepției, distanța dintre diferite obiecte, dintre persoane, dintre persoane și obiecte. Raportul de distanță dintre martor și locul infracțiunii reprezintă cel mai important factor ce asigură condițiile percepției la nivelul organelor de simț. Siguranța percepției scade odată cu distanța [21, p. 255].
Percepția însușirilor spațiale poate fi influențată de condițiile atmosferice existente în acel moment: atmosfera purificată (după ploaie, în zonele montane) micșorează distanțele astfel încît obiectele îndepărtate par fi mai apropiate, sau aceleași obiecte percepute în condițiile unei atmosfere încărcate (ceață, timp noros) apar a fi mai îndepărtate. În cazul unor profesii, meserii sau preocupări ale persoanei (ce lucrează în domeniul transporturilor, construcțiilor) care presupune operații de măsurare a dimensiunilor, a distanțelor poate ajunge la o evaluare de mare exactitate.
Percepția mișcării. Percepția mișcării interesează în cazul acelor infracțiuni la care precizarea mișcării unor obiecte, părți ale corpului ar putea contribui la cunoașterea mecanismului producerii infracțiunii, a cauzelor acesteia. În mărturie, interesul cel mai mare îl reprezintă aprecierea uneia dintre însușirile temporale ale mișcării, a cărei utilitate se verifică mai ales în cazul accidentelor de trafic rutier inexistența unor criterii sigure, lipsa de experiență a martorului (conducătorii auto, lucrătorii din domeniul transportului, al circulației), atribuie acestor aprecieri o valoare relativă, deoarece martorul comun evaluează în general viteza vehiculelor. Unii autori manifestă tendința de subevaluare a vitezelor reduse și de supraapreciere a vitezelor mari [19, p. 249].
Percepția timpului
A. Localizarea în timp a infracțiunii precum și a altor activități legate de infracțiune sau de făptuitor. Localizarea în timp a infracțiunii precum și a altor activități ce gravitează în jurul ei presupune încadrarea acestora în unități de timp cît mai precis delimitate, adică indicarea lunii, zilei, orei și chiar a minutului. Această localizare în timp prin mijlocirea declarațiilor martorilor e dependentă de însușirile obiective ale acestora de a fi reținut astfel de împrejurări, de intervalul de timp ce separă momentul percepției de cel al reproducerii [22, p. 125].
B. Precizarea duratei în timp a infracțiunii, în special a unor fapte, activități legate de infracțiune sau de făptuitor.
C. Precizarea succesiunii în timp a unor împrejurări legate de infracțiune sau de făptuitor.
Factorii obiectivi și subiectivi ce pot influența percepția. Factorii ce pot influența percepția își au originea în cauze externe sau pot rezida în însăși persoana celui ce percepe. În criminalistică se face distincție între factorii obiectivi și factorii subiectivi.
Factorii de natură obiectivă reprezintă acea categorie de stări, situații contextuale percepției independente de cel ce percepe care se pot repercuta favorabil sau defavorabil asupra mărturiei.
Factorii de natură subiectivă desemnează acele stări, situații legate personalitatea martorilor ale căror consecințe se pot răsfrînge asupra percepției, favorabil sau defavorabil.
Memorarea faptelor
Stocarea informațiilor se efectuează prin procesele de întipărire (memorare) și păstrare a elementelor de informație referitoare la conținutul acțiunii la care a participat martorul. Întipărirea (engramarea) nu este o acțiune mecanică, exercitată asupra masei cerebrale, ci trebuie înțeleasă ca formarea unor urme funcționale (aparent datorate schimbărilor calitative ce se produc în acizii nucleici), cam în genul acelora care se petrec prin imprimarea pe o bandă de magnetofon unde, în opoziție cu placa de gramofon, nu apar sinuozități pe suprafață. Faptele întipărite anterior nu rămîn neschimbate pe măsura acumulării unor date noi, ci suferă însemnate modificări. Cele două categorii de date (vechi și noi) nu rămîn isolate în memorie. Ele se organizează în unități logice, cu o structură mai complexă decît acea a grupelor componente. La rîndul lor, aceste unități se supun unor reorganizări și grupări de îndată ce subiectul asimilează noi informații. De aceea, pe bună dreptate, memorarea este concepută ca un proces activ de organizare și reorganizare a materialului. În același sens și păstrarea este un proces dinamic, ireductibil la „conservarea” pasivă a materialului. Dovada concludentă a caracterului dinamic al păstrării îl constituie fenomenul reminiscenței (restabilirea în memorie a faptelor uitate). În unele cazuri, reproducerea ulterioară este cu mult mai precisă și mai completă decît reproducerea anterioară, cu toate că, între timp, nu au survenit repetiții suplimentare.
Capacitatea de întipărire (memorare) nu este egală la nivelul diferitelor categorii de informații. În funcție de particularitățile individuale: unii își întipăresc și rețin cu precădere informațiile vizuale, alții sunt mai receptivi pe plan auditiv-verbal, reușind, deci, să rețină și să păstreze cu prioritate secvențe de evenimente care le-au parvenit pe cale auditiv-verbală.
Facilitatea sau relativa dificultate de a înregistra fapte, evenimente ori situații de natură vizuală sau auditivă este cauza unor lacune memoriale, față de care, cum s-a mai arătat, aveam tendințe de „completare logică”, ceea ce va duce în cele din urmă la diferite grade de distorsionare. Alături de aceste calități ale memoriei (apartenența la tipul auditiv sau cel vizual) care țin de particularitățile individuale, în psihologie se conoaște că unele informații se stochează doar cîteva secunde, altele timp de mai multe ore sau zile ori vreme îndelungată.
În funcție de durata stocării, vorbim de memorie de scurtă durată, de durată medie și de lungă durată [8, p. 271].
Aproape de un secol se cunoaște, că durata stocării variază în funcție de: tipul de material care se reține (material verbal, cifre, figuri, obiecte colorate, propoziții de lungime variabilă etc.), vîrsta subiectului, capacitățile sale intelectuale (reținerea de cuvinte, obiecte, fraze etc.). Capacitatea obișnuită de stocare-memorare a unui individ scade însă sensibil în cazul oboselii, al consumului de alcool, de tutun (la nefumători), cît și sub influența unor informații concurente care distrag atenția lui. În cazul în care conținutul memorial este de minimă importanță (reținerea unui număr de telefon care ulterior probabil nu aveam nevoie sau sumele parțiale la o operație de adunare etc.) vorbim de memorie de scurtă durată sau memorie primară. Această instanță memorială nu poate conține mai mult de 6-8 elemente (la omul adult normal) cum ar fi 6 sau 7 cifre ale unui număr de telefon și acestea sunt stocate cel mai mult în 20 sau 30 de secunde. Numai dacă în acest răstimp intervine orepetiție, conținutul va fi transmis memoriei de lungă durată sau celei de durată medie. Se remarcă în literatură că stocarea în memorie de scurtă durată se efectuează în condițiile concurenței mai multor serii de informații; în consecință, se poate presupune că memoria de scurtă durată filtrează și selectează informațiile [17, p. 364].
După părerile unor autori, imaginile din lumea exterioară, deci intrările informaționale sunt stocate temporal chiar sub formă iconică, vreme decîteva secunde, în registrul senzorial sau în memoria senzorială, de unde sunt transmise memoriei descurtă durată sau memoriei primare, considerată ca memorie activă.
Se presupune că la acest nivel ar avealoc majoritatea operațiilor de prelucrare a informațiilor (repetarea, codarea, selectarea, recuperarea informațiilor etc.). În memoria de lungă durată sau memoria secundară nu se stochează informațiile codate decît dacă au fost repetate. Cînd de exemplu, cerem de la un coleg un număr de telefon – la care acesta probabil este stocat în memoria de lungă durată – și-l formăm imediat, în cazul în care se semnalează „ocupat”, dacă nu-l repetăm pănî la o nouă formare „pierdem” cel puțin cîteva cifre și suntem nevoiți să-l mai cerem o dată. Referindu-ne la ciclul de procese care afectează martorul și contribuția lor la formarea mărturiei, putem deci conchide: informațiile pătrund în sistem prin canale senzoriale și sunt stocate, pentru o vreme foarte scurtă, în memoria de scurtă durată. Dacă condițiile sunt favorabile, o parte din informațiile care se scurg în memoria de scurtă durată (primară) se vor transmite în memoria de durată relativ lungă sau în ceade lungă durată (memoria secundară), de unde mai tîrziu ele pot fi recuperate – adesea prin utilizarea unor strategii – și traduse în comportamente. În această accepție, „utilizarea de strategii” se referă la procedeele de „căutare” în memorie, la eforturile pe care la depunem cînd unele imagini, nume sau date sunt pe „vîrful limbii”, situații în care se poate găsi martorul iar „traducerea în comportamente”, în acest caz, înseamnă transformarea conținuturilor memoriale – căutate și găsite – în declarație verbală sau scriptică. Cu toate acestea, oferindu-ne un punct de vedere care rezultă dintr-o analiză aprofundată afaptelor, ne ajută să înțelegem fenomenele de stocare și, în parte, și cele de recuperare (reactivare). Dar, pe lîngă mecanismele la care s-au referit autorii mai sus-citați, mai există și alți factori care, pe de o parte, facilitează, iar pe de alta, frînează receptarea, respectiv stocarea informațiilor. Astfel interesul pentru o anumită categorie de fapte facilitează receptarea, deci și stocarea lor. În anumite cazuri de accidente, cînd expertiza este făcută de conducători auto sau specialiști în materie, relatarea faptelor este mai clară (imagini precise), reținîndu-se bine chiar amănuntele. Cei neinițiați în problemele de mașini, circulație, accidente nu le pot reda cu lux de amănunte și competență. La fel se întîmplă și atunci cînd cineva, fiind avizat că va trebui să raporteze cele văzute, urmărește etent desfășurarea acțiunii, reușind să rețină ceea ce i s-a cerut (de exemplu, un cercetaș militar trimis în misiune). Deci, conștiința sarcinii mărește atît capacitatea de receptare pînă la nivelul optim, cîtși stocarea informațiilor a căror recuperare (reactivare, reactualizare) devine facilă. Deși asemenea situații se găsesc foarte rar în cadrul mărturiei, totuși, uneori, cel care urmărește derularea unui eveniment poate să-și dea seama că va deveni martor [25, p. 165].
Reproducerea faptelor
Reactivarea conținuturilor (informațiilor) recepționate, decodate și stocate anterior se referă fie la recunoașterea obiectelor, persoanelor sau a situațiilor repetate mai mult de către subiect, fie la reproducerea (descrierea, relatarea) verbală a lor. Recunoașterea (obiectelor, persoanelor, a locurilor etc.) presupune existența unei imagini, a unei reprezentări (în psihologie aceasta înseamnă apariția imaginii în absența vreunui stimul) care, reactivată, poate fi comparată cu obiectul, persoana sau locul arătat subiectului. Cu cît reprezentarea (imaginea) conține mai multe informații, mai multe „repere”, cu atît și procesul recunoașterii va fi mai ușor. Lipsa informațiilor, eroziunea lor, provoacă nesiguranță în recunoaștere, ezitări în declarație, incertitudine subiectivă (sentimentul incertitudinii). Acesta din urmă nu este însă în toate cazurile declarat de martor, ciadesea se manifestă în tendințe de completare logică a informațiilor lacunare, care în mod cert poate provoca o distorsiune sensibilă. Această memorie de recunoaștere constă într-o decizie de „da” sau „nu” privitoare la faptul că ceea ce i se arată sau i se spune martorului este o informație „veche” sau „nouă” [20, p.81].
A recunoaște deci un obiect arătat, o persoană sau un loc prezentat martorului, înseamnă a decide. „Deci, este o informație veche”. Oricum însă, memoria de recunoaștere la omul normal și adult funcționează de obicei bine și, în orice caz, mai ușor decît memoria reconstitutivă sau memoria reproductivă. Memoria reproductivă nu funcționează cu atîta ușurință ca memoria de recunoaștere, căci în cazul reproducerii, operația nu este o simplă decizie „da-nu”, ci o serie de strategii de căutare dintre cele mai complexe. În general – vorbind de mărturie – căutăm lanțuri asociative, adică informații conectate, care în momentul recepționării lor au fost legate între ele prin contiguitate cronologică (informații homeocronice) și care prin însuși faptul consecinței lor temporale au tendința de a se menține în înlănțuirea lor originală. Este de fapt remarcabil că evenimentele care constituie substanța celor mai multe mărturii nu decurg în mod obligatoriu după o logică prestabilită, ceea ce îngreunează cîteodată reamintirea lor, căci reproducerea, chiar în pofida realității, tinde să fie mereu logică. Reamintirea, adică recuperarea din memoria de lungă durată (secundară), întîmpină dificultăți nunumai cînd este vorba de redarea (verbală) a unor secvențe de evenimente, ci și atunci cînd trebuie să ne reamintim de un nume sau cuvînt.
De pildă, dacă martorul a asistat la un schimb de cuvinte între doi indivizi, poate fi întrebat dacă A l-a ofensat pe B sau nu. La un răspuns afirmativ, i se cere martorului să repete ofensa. Dacă expresia incriminată, de exemplu, a fost cea de „satrap”, martorul poate avea ezitări îna-și reaminti acest cuvînt utilizat destul de rar. El poate spune „samurai” (asociație logică „domn oriental”) sau „salahor” (asociație prin asonanță sau homeofonie). Aceste expresii (samurai, salahor ș.a.) arată o activă căutare în „rezervorul” memoriei de lungă durată și strategia de a detecta elemente similare, fie ca sens, fie prin asonanță, rimă etc., dar cu restricția de a avea aproximativ același număr de elemente informaționale (adică același număr de litere). Este interesant că martorul va spune cu precădere „samurai” sau „salahor” și foarte puțin probabil „tîlhar”, deși acest cuvînt exprimă o ofensă [25, p.231].
Exemplul de mai sus ne familiarizează puțin cu mecanismele memoriei reproductive, așa cum funcționează ea încondițiile unei situații foarte simple. Strîns legat de reactivarea conținuturilor stocate în memorie, intervine problema uitării. Vorbim deuitare oricînd nu ne reamintim un nume, un fapt, eveniment etc., sau cînd nu reușim să efectuăm oacțiune învățată anterior. Pot fi uitate conținutul unei discuții, secvența de idei dintr-o prelegere, calea pe care trebuie să o urmăm pentru a ajunge la o anumită adresă la care am mai fost ori să nu fim în stare a extrage rădăcina pătrată dintr-un număr deși, pe vremuri, am învățat poate chiar bine această operație relativ simplă. Uitarea este un fenomen cotidian, amnezia însă este o formămai gravă a uitării și constituie unsimptom patologic.
În general se crede că uitarea este în funcție de timp, în sensul că timpului i se acordă o calitate erosivă. Adevărul este că nu timpul ca atare afectează conținuturile memoriei, ci mai cu seamă calitatea acestor conținuturi. Cine nu știe că anumite lucruri le uităm numaidecît, altele în schim persistă în memoria nostră toată viața. Primul care a încercat să facă investigații exacte în acest domeniu a fost H. Ebbinghaus (1885). El a dat spre memorare unor subiecți un număr mare de silabe fără sens (pac, dol, fog, rem, tog, sep etc.). Cerînd subiecților să reproducă cele memorate, a constatat că numai după 20 de minute din totalul silabelor memorate s-au pierdut 50%, după o oră 60%, după 8 ore 70%, iar restul timpului s-au menținut cam 20%. Practic, aceasta înseamnă că etapa optimă a audierii unui martor este chiar după consumarea actului la care a asistat sau în perioada cît mai apropiată posibil, deci atunci cînd pierderile nu sunt prea mari. Din acest motiv, considerăm că în orice mărturie este obligatoriu să apreciem exact cît timp atrecum de cînd martorul a receptat evenimentul și cam ce procent de pierdere – evident cu aproximație – poate fi socotit ca normal. Uitarea însă nu se explică prin referire numai la „trecerea timpului”. O asemenea explicație ar presupune că există „urme memoriale” care cu timpul devin din ce în ce mai palide, ca pînă la urmă să dispară de tot. Cercetările mai noi insistă asupra faptului că ceea ce numim fapte uitate, în fond sunt conținuturi psihice (memoriale) pe care nu le putem reactiva ușor, ci cu foarte mari dificultăți. Se subliniază că informațiile din memoria secundară (de lungă durată) au o mare stabilitate și că de acolo nu„se pierd” informații. Ca dovadă, în vis, în stare de hipnoză sau prin procedee psihanalitice revin imagini, evenimente, figuri etc., pe care subiectul le-a considerat de mult uitate. Devin, deci, inerte, greu de reactualizat, acele conținuturi psihice (informații) care au fost stocate neorganizat, haotic în memoria de lungă durată. Rezistă la încercări de reactualizare (reamintire) fapte jenante, compromițătoare, considerate „rușinoase”. În legătură cu această categorie de „uitări” – de fapt refulări – , adepții psihologiei au elaborat o teorie vastă [25, p. 67].
Pe lîngă categoriile amintite, fenomenul de interferență negativă dintre conținuturi (informații) sau dintre acțiuni vechi și noi provoacă, de asemenea, disfuncții de natura uitării. De exemplu cel care aînvățat să conducă motocicleta și, după cîțiva ani de practică, vrea să învețe conducerea bărcii cu motor, inițial va avea dificultăți la manevrarea direcției, căci deprinderea anterioară operantă și stocată în memoria de lungă durată concurează cu modul nou de dirijare a vehicului acvatic. Aceste exemple ne dezvăluie un aspect particular al uitării anume că, ceea ce este „uitat” (refulat) se constituie în forțe dinamice care influențează, fără participarea conștiinței, activitatea noastră prezentă și distorsionează imaginile, informațiile asupra unor acțiuni desfășurate mai demult. Ambele forme ale reactivării – recunoașterea și reproducerea – se pot distorsiona și din cauza sugestibilității martorului [9, p. 188].
Sugestibilitatea poate fi temporară (în stare de boală, de intoxicație alcoolică, sub influența consumului de droguri) sau o caracteristică de durată. Copilul mic, de exemplu, este sugestibil, căci spiritul critic i se dezvoltă de-abia în jurul vîrstei de 10 ani iar adultul, deasemenea, în măsura în care este mai puțin inteligent sau în urma interacțiunii sale cu cei din jur, dacă adevenit o personalitate dependentă care se orientează în toate acțiunile și părerile sale după acțiunile și părerile altora (conformism). Există și o altă formă de sugestibilitate pe care am putea să o numim sugestibilitate de statut. Se întîlnește mai ales la oamenii cu un nivel socio-cultural scăzut, care consideră că tot ce spun „cei de sus” (în speță, ofițerul anchetator) este bun și se poate accepta fără nici o rezervă.
Această complezență față de „autorități” – care se manifestă și față de operatorii sociologi cînd chestionează subiecții – face ca martorul să tindă mai degrabă a spune „da” decît „nu” și, totodată, la întrebări sugestive să dea răspunsul în direcșia care i se pare că este dorită de „autoritate” (aici prin autoritate înțelegem orice persoană care înochii subiectului ar putea să aibă vreun ascendent asupra lui). Acest fenomen de complezență-sugestibilitate apare logic oricum în interacțiunea dintre autoritate și subiectul dependent, deci și sugestibil, dar apare mai punțin în relatarea spontană verbală neîntreruptă decît la interogatoriu. Din acestmotiv, utilizarea ambelor forme de informare – dar mai ales a relatării spontane neîntrerupte – se recomandă oricînd mărturia cuiva este decisivă în caz.
Este demn de remarcat faptul că atît martorul, cît și inculpații sunt dispuși sau mai puțin dispuși să facă depoziții complete, în funcție de statutul celui ce interoghează. S-ar părea că unii ar fi mai complezenți în fața unor ofițeri de grad mai mare decît în fața altora cu grade maimici. Printre particularitățile individuale care influențează depozițiile unui martor, alături de timpul scursde la eveniment – unde neapărat trebuie să socotim și plasticitatea sistemului nervos al martorului – se află în genere o memorie „bună”, „ținerea de minte” multă vreme, sugestibilitatea generală sau de moment, circumstanțială [27, p. 187].
Capacitatea de verbalizare este o calitate esențială de care trebuie să ținem seama. Este vorba aicide transpunerea în registrul verbal a unor evenimente ce se derulează, respectiv s-au derulat, în fața martorului care le-a receptat în mod intuitiv (prin organele senzoriale). Este adevărat, tot ceea ce percepem este denumit, dar, atîta vreme cît nu suntem obligați să relatăm verbal evenimentele văzute și auzite (deci trăite), ele se transpun în sistemul limbajului interior, în forme prescurtate, oarecum „stenografiate” și neorganizate. Cînd însă trebuie să le povestim e nevoie de încă o transpunere, de data aceasta în codul unui limbaj coerent logic-gramatical, care sigur poate asigura transmisibilitatea informațiilor, a întregului mesaj. Această transpunere secundară (secundară doar în timp) evident că poartă în sine alți germeni de distorsionare. Orice anchetator experimentat știe cît de rar se întîlnesc oameni care vorbesc inteligibil, reținut, cu economie de cuvinte dar cu conținut adecvat, dînd mereu elemente relevante, de mare acuratețe, carese pot apoi fructifica în rezolvarea cazului. Capacitatea de verbalizare corectă este o particularitate relativrară, din care cauză ofițerul, de fiecare dată, trebuie să pună un diagnostic precis asupra martorului (dar și inculpatului) privind capacitatea lui de verbalizare și, îm funcție de aceasta, să interpreteze materialul verbal (oral sau scriptic) oferit de el. Oricît de imparțial și dezinteresat ar părea un martor față de un eveniment la care a participat sau față de protagoniștii implicați, el nu se poate debarasa de unele atitudini ale sale. Atitudinile, făcînd parte din componențele sociale ale personalității, constituie seturi de dispoziții, interese, opinii sau scopuri care implică atît o anumită așteptare, cît și reacție adecvată.
Sintetizînd rezultatele cercetărilor întreprinse pe plan mondial, pe care profesorul Tiberiu Bogdan le-a urmărit cu perseverență și le-a confruntat cu propriile sale cercetări, domnia sa concluzionează: „Începînd cu anul 1900, cînd a părut cartea lui Alfred Binet despre sugestibilitate, mulți psihologi (W. Stern, O.Lipmann, Ed. Claparede, A.F.Koni ș.a.), alături de juriști, s-au ocupat de problemele psihologice ale probei restimoniale și de-a lungul întregului nostru secol s-au adunat rezultate experimentale dintre cele mai remarcabile. Ele au fost expuse și la noi cu foarte puține excepții, adevărurile stabilite atunci își păstrează valabilitatea în cea mai mare parte a cazurilor și azi. Din toate materialele experimentale adunate, cît și din practica de zi cu zi, o concluzie pertinent se impune: o mărturie total corectă, fidelă este o rară excepție și nu constituie regula” [9, p. 140].
Rezumat la capitolul 1
Astfel, în urma studiului efectuat putem conchide că unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și printre cele mai utilizate în cadrul procesului judiciar îl reprezintă declarațiile martorilor.
Deci, putem constata că, depozițiile martorilor se formează treptat, presupunînd trei faze succesive:
recepția – faza în care martorul, prin mijlocirea organelor de simț, percepe fapte legate de infracțiunea săvîrșită;
memorarea, adică evaluarea și stocarea faptelor percepute;
reproducerea acestora prin comunicarea lor orală sau în formă scrisă organului judiciar.
Procesul de formare a declarațiilor martorilor implică un moment de achiziție a informațiilor circumscrise infracțiunii sau făptuitorului acesteia, un moment de conservare în memorie a informațiilor percepute și, în fine, momentul de comunicare a acestor informații organelor judiciare, pe calea reproducerii sau recunoașterii.
Nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să nu-și aducă o contribuție esențială declarațiile martorilor, fapt ce a determinat pe unii autori să atribuie un interes sporit în procesul penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar în cunoașterea împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor.
Prin „declarațiile martorilor” putem înțelege „relatările făcute în fața organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal.”
Deși declarațiile martorilor constituie în materie penală, “o probă foarte plăpîndă”, totuși în procesul penal proba testimonială înfățișează caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală și în același timp esențială pentru realizarea scopului procesului penal.
Nevoile apărării ordinii publice și ale realizării scopului procesului penal au condus pe legiuitor să autorizeze, în sistemul de dovezi, proba cu martori, deoarece prin natura lucrurilor cele mai multe infracțiuni se săvîrșesc astfel încît, chiar dacă lasă urme despre comitere lor, nu lasă însă urme despre persoana participanților.
Caracterul obișnuit și necesar al probelor ține de esența unui proces echitabil, constituind o garanție a exercitării dreptului fundamental al oricărei persoane la un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În interpretarea și aplicarea art. 6 din Convenție, în jurisprudența Curții de s-a statuat că “într-o societate democratică, în sensul convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc important, încît o interpretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 nu ar corespunde scopului acestei dispoziții”.
Astfel, din textul capitolului I am observat că declarațiile martorilor au un caracter relativ (exceptînd aici depoziția mincinoasă) lucru constatat atît din îndelungata experiență judiciară, dar mai ales, dintr-o serie de cercetări sistematice, ale căror rezultate au făcut să se afirme că proba testimonială este aparent fragilă, uneori înșelătoare și cu o valoare destul de aleatorie.
Aprecierea depoziției unui martor este dificilă din cauza mai multor factori. Dacă mai mulți martori sunt prezenți la producerea unui fapt, în foarte puține situații vor fi doi care să dea o declarație exact la fel, iar o declarație perfect veridică este o excepție.
În dreptul procesual modern a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor, ceea ce înseamnă că aprecierea se face potrivit convingerii pe care relatările martorilor le formează polițiștilor, procurorilor și judecătorilor că sunt corecte și pot contribui la aflarea adevărului.
2. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚILOR DE AUDIERE A MARTORILOR
2.1. Pregătirea în vederea audierii martorilor
Reușita ascultării martorilor este asigurată de o pregătire minuțioasă al cărei scop îl constituie asigurarea condițiilor de realizare a ascultării. Din practica judiciară rezultă necesitatea pregătirii ascultării martorilor atît în cauzele penale considerate simple și, cu atît mai mult, în cauzele complexe. Întrucît pregătirea ascultării martorilor se desfășoară pe anumite coordonate, nu se cunosc situații în care unele dintre acestea ar dobîndi o anumită prioritate, prin urmare fiecare secvență a pregătirii are importanța sa, iar toate secvențele alcătuiesc un sistem, un întreg ce asigură succesul în desfășurarea interogării martorului.
Justificat se afirmă că obținerea unor declarații veridice și complete, menite să ducă la aflarea adevărului este influențată și de modul în care se face pregătirea ascultării. Nu de puține ori, lipsa de pregătire sau superficialitatea în efectuarea acestei activității au drept consecință obținerea unor declarații de slabă calitate, repetarea ascultării, cheltuieli inutile de timp și forțe, precum și tergiversarea cercetărilor, cu urmări deosebite asupra finalității judiciare [26, p. 131].
Studierea materialelor existente în dosarul cauzei constituie prima treaptă pe care o parcurge organul judiciar și are un rol determinant în asigurarea cadrului propice desfășurării în bune condiții a acestei activități.
Examinarea atentă, competentă, calificată a întregului material existent în dosarul cauzei asigură evitarea apariției unor consecințe negative în procesul ascultării. Încă din această fază organul de urmărire penală prefigurează întregul traseu al probațiunii judiciare, în cadrul căreia ascultarea martorilor constituie o etapă esențială [16, p. 132].
Examinarea minuțioasă a materialelor cauzei are drept scop:
stabilirea naturii faptei săvîrșite, a împrejurărilor ce o caracterizează, valorile sociale asupra cărora s-a răsfrînt;
persoanele implicate (persoana vătămată, învinuitul sau inculpatul) și activitatea desfășurată de fiecare;
locul și timpul săvîrșirii, modul cum au fost puse în valoare prin mijloace științifice urmele și mijloacele materiale de probă, precum și cunoștințele persoanelor care au perceput activitatea ilicită;
persoanele care pot relata fapte și împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului și modul în care au făcut percepția: în mod nemijlocit, mediată sau din zvon public;
condițiile care sunt necesare realizării ascultării, în raport cu vîrsta, starea de sănătate, corelate cu profilul psihologic al fiecărei persoane ce poate depune mărturie în procesul penal;
existența unor impedimente în ascultarea unor categorii de persoane și modalitățile legale ce urmează a fi folosite.
În această etapă are loc un examen al tuturor probelor, luate individual, cîntărindu-se cu mult discernămînt valoarea fiecăreia, seriozitatea și sinceritatea sursei din care provine, pentru a determina ce fapte sau împrejurări sunt dovedite de către materialul probator existent, ce fapte și împrejurări urmează a fi clarificate și care din acestea vor fi lămurite prin ascultarea martorilor [12, p. 199].
Dintre persoanele implicate în fapta săvîrșită o atenție deosebită trebuie acordată celor care urmează a fi ascultate în calitate de martori, în sensul că trebuie determinată o anumită ordine de audiere. Natura faptei săvîrșite direcționează investigațiile organului de urmărire penală pentru identificarea martorilor. Din această perspectivă organul judiciar poate identifica martorii cu relativă ușurință în cazul delapidării (persoanele care au atribuții de control și verificare a gestiunii) și în cazul accidentului de trafic rutier, cînd autorul părăsește locul faptei, urmele specifice de natură a identifica mijlocul de transport care a lovit victima orientează spre anumite categorii de persoane (conducătorii auto, mecanici, tinichigii) care pot fi ascultați în calitate de martori. O sursă deosebit de importantă în identificarea martorilor o constituie plîngerea sau denunțul persoanei vătămate, în conținutul cărora sunt nominalizați martorii care au perceput activitatea ilicită în totalitate sau numai secvențe ale acesteia. Se impune o anumită rezervă asupra persoanelor indicate de victimă sub aspectul sincerității, deoarece acestea pot exagera în depozițiile lor fie din solidaritate manifestată față de persoana vătămată, ascunzînd comportamentul provocator al acesteia, fie datorită schimbării de rol sau înțelegerilor survenite.
Nu trebuie neglijat nici locul faptei care poate constitui o sursă importantă în identificarea martorilor din categoria celor care efectuau serviciul în apropierea acestuia ori celor care se deplasau la serviciu sau către domiciliu.
În literatura de specialitate se afirmă că modul de operare și timpul săvîrșirii infracțiunii pot oferi indicii cu privire la categoriile de persoane din rîndul cărora pot fi identificați martorii (în cazul omorului săvîrșit cu arme de foc, zgomotul împușcării putea fi auzit de persoanele aflate în apropierea locului faptei) [12, p. 200].
După ce au fost stabilite persoanele care urmează a fi ascultate în calitate de martori, se determină faptele și împrejurările ce urmează a fi clarificate prin ascultarea acestora, insistîndu-se pe stabilirea unei anumite ordini în chemarea la interogatoriu, în sensul că, mai întîi vor fi audiate persoanele care au perceput în mod nemijlocit faptele și împrejurările de fapt care pot contribui la aflarea adevărului.
Sursa sau izvorul mărturiei constituie criteriul fundamental pe care se bazează ordinea chemării la interogatoriu a martorilor. De aceea, în studierea materialelor din dosarul cauzei, aceasta dobîndește o valență superioară și trebuie stabilită înainte de ascultare, întrucît practica judiciară a stabilit că mărturia are un grad ridicat de veridicitate cu cît verigile care se interpun între sursa informației și martor sunt mai puține. Organul judiciar este interesat de modul cum s-a făcut percepția faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi relatate, deoarece percepția vizuală are, în raport cu celelalte modalități de percepere (auditivă, tactilă gustativă etc.), o importanță mai mare, constituind sursa principală de achiziție a informației. De asemenea, prezintă importanță condițiile în care s-a realizat perceperea, în categoria acestora incluzîndu-se cele atmosferice, de vizibilitate, luminozitate, existența unor surse de bruiaj, a unor obstacole etc., la care se asociază vîrsta martorului, experiența de viață, arhitectura sa emoțională, existența unor interese în cauză ș.a. interese în cauză ș.a.
În ceea privește cunoașterea persoanei ce urmează a fi ascultată se recunoaște în mod unanim dificultatea cunoașterii martorului, aspecte ce a determinat strategii diferite, fundamentate pe cunoașterea anterioară ascultării sau pe cunoașterea în timpul ascultării, în raport de natura faptei săvîrșite. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că nu se poate dezvolta interogarea unui martor în orb, fără a cunoaște nimic despre persoana sa, deoarece o asemenea conduită se reflectă în conținutul declarației și se repercutează asupra finalității judiciare.
Alegerea momentului cînd urmează a se realiza cunoașterea martorului diferă, în raport de natura infracțiunii săvîrșite, condițiile comiterii ei, numărul persoanelor care au perceput faptele sau împrejurările, precum și aspectele ce pot fi lămurite cu fiecare martor ori categorie de martori. Astfel cunoașterea martorilor chemați pentru verificarea mențiunilor din înscrisurile încheiate de către făptuitor cu ocazia săvîrșirii unei delapidări sau înșelăciuni poate fi realizată în bune condiții și pe parcursul ascultării. În asemenea cazuri efectuarea unor activități prealabile de cunoaștere, avînd în vedere numărul mare de persoane ce trebuie ascultate, ar duce la cheltuieli nejustificate de timp și forțe, iar declarațiile nesincere pot fi înlăturate de depozițiile altor persoane ascultate în cauză [21, p. 265].
Diferit se pune problema cunoașterii unor martori oculari în cazul infracțiunilor de tîlhărie, omor etc., cînd datorită condițiilor în care a fost săvîrșită fapta și împrejurările acesteia au fost percepute de un număr foarte restrîns de persoane.
Din practica judiciară s-a desprins regula potrivit căreia cunoașterea martorilor trebuie realizată înaintea chemării la audiere, aceasta constituind temeiul pe care se fundamentează strategiile tactice de ascultare, specific fiecărui martor. Cunoașterea martorilor presupune obținerea și analizarea unor date despre persoanele ce urmează a fi ascultate. În afara datelor de identificare trebuie obținute cît mai multe informații legate de trăsăturile psihice ale persoanelor ce urmează să depună ca martori.
Calea pentru obținerea informațiilor care să-l caracterizeze pe cel care apare în calitate de martor, o constituie culegerea de date asupra personalității martorului. Astfel de informații trebuie să pună la îndemîna organului judiciar unele elemente de apreciere a martorului sub raportul creditului moral de care se bucură în mediul social căruia îi aparține, elementele din care să se desprindă considerația de care se bucură în rîndul celor din jur, conduit acestuia la locul de muncă, în societate, la domiciliu etc. Valoarea acestor informații de ordin general, menite a contura trăsăturile caracteristice ale martorului, se completează, cu acele elemente care indică poziția reală a martorului față de părți și cauza în care urmează a fi ascultat.
Martorul trebuie privit și prin prisma relațiilor și intereselor pe care le are în cauză, coroborate cu dispozițiile sale afective datorate împrejurărilor percepute care pot determina parțialitate sau o anumită nesinceritate. Nu trebuie ignorată poziția subiectivă față de părțile implicate în cauză, datorată incompatibilității între calitatea de martor și calitatea de parte în proces, a rudeniei cu vreuna dintre părți pentru care există prezumția de nesinceritate, simpatiei sau antipatiei, sentimentelor negative de teamă sau frică determinate de amenințarea făcută de învinuiți sau inculpați, aspecte care pot constitui surse de distorsiune ale mărturiei și care trebuie cunoscute înainte de ascultare [15, p. 125].
Se apreciază că întocmirea planului de ascultare a martorului este o activitate rezervată cazurilor importante, mai dificile, aspecte ce contravin organizării ascultării și principiilor planificării activității de cercetare penală. Nu trebuie restrînsă planificarea ascultării martorului numai la cauzele dificile – cînd declarațiile lui privesc împrejurări legate de fapte comise într-un
domeniu de strică specialitate, mai puțin cunoscut organului judiciar sau cînd activitatea de strîngere a probelor determină precizarea sau verificarea unui însemnat număr de aspecte.
Această necesitate mai apare și atunci cînd, datorită raporturilor în care se află martorul cu părțile și cauza, există temeiuri să se presupună că aceasta se va situa pe o poziție de rea-credință. În cauzele mai puțin complicate, atunci cînd declarațiile martorilor au un obiect restrîns, cînd poartă asupra unui fapt determinat, se elaborează fișa de cercetare care cuprinde, pe lîngă datele privitoare la cauză, persoanele care urmează a fi ascultate și problemele care se vor lămuri prin ascultare, nefiind excluse alte activități de urmărire penală: percheziții, confruntări, ridicări de obiecte și înscrisuri [26, p. 135].
Elaborarea planului de ascultare se plasează în momentul final al activității de pregătire în vederea audierii și se întemeiază pe elementele rezultate din studierea materialelor cauzei, stabilirea cercului de persoane, a modalității și ordinii de chemare a martorilor, culegerea de informații cu privire la martorii importanți.
Obținerea unor declarații complete depinde în mare măsură de modul în care sunt formulate întrebările, de ordinea în care sunt adresate și momentul psihologic în care sunt plasate. Ordinea întrebărilor trebuie să urmeze o linie firească, logică, astfel încît o întrebare să o pregătească pe alta, să decurgă în mod firesc una după alta. Cînd se presupune că martorul se va situa pe o poziție de rea-credință, trebuie să se realizeze elementul surprinderii prin adresarea unor întrebări neașteptate, ceea ce presupune ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante și să fie formulate întrebări de rezervă.
Ținîndu-se seama de poziția martorului de bună-credință sau de rea-credință – organul judiciar trebuie să-și reprezinte răspunsurile probabile pe care le va obține, iar acestea vor constitui punctul de plecare pentru formularea altor întrebări.
Conținutul planului se referă numai la un singur martor și va avea următoarea structură:
– problemele care trebuie lămurite în totalitate sau numai parțial;
– mijloacele de probă care vor fi folosite;
– modalitatea prezentării acestora și momentul cînd se va realiza; îndeplinească;
– existența unor variante de întrebări pentru martorii de rea-credință.
Planul de ascultare a martorilor este orientativ, pe parcursul ascultării poate fi modificat ori completat în funcție de atitudinea adoptată de martor. Aspectele relevante cu ocazia expunerii libere pot face inutilă adresarea unor întrebări, după cum se poate impune formularea și reconsiderarea altora, cum ar fi cazul în care martorul relevă împrejurări necunoscute, în raport cu care se impune precizarea altor aspecte și, implicit, necesitatea formulării unor noi întrebări sau adaptării celor inițiale [12, p. 208].
Contactul psihologic dintre anchetator și martor se realizează prin întrebări sau discuții exterioare obiectului cauzei și întotdeauna pe coordonatele activității plăcute, determinînd martorul să dialogheze, să-și expună experiențele și rezultatele obținute. Atitudinea calmă, serioasă, plină de înțelegere față de cei care datorită emoțiilor, bagajului intelectual redus sau faptului că se află pentru prima oară în fața autorității și comit erori în declarațiile lor, constituie premisa unei atmosfere favorabile dialogului.
Primirea martorului se face într-o atmosferă civilizată, chiar dacă acesta este de rea-credință. Acordarea respectului cuvenit nu numai în privința salutului, ci pe tot parcursul interogatorului conduce la instalarea încrederii, la obținerea unor declarații complete și veridice.
2.2. Tactica audierii propriu-zise a martorilor
Procedeele tactice, ce constituie tactica ascultării martorilor, după scopul urmărit prinaplicarea lor, se subdivid în trei categorii. Prima categorie include procedeele tactice destinate creării contactului psihologic, acesta prezentînd unul din principalii factori de care depinde succesul sau insuccesul ascultării. Categoria a doua cuprinde procedeele menite să acorde martorilor ajutorul necesar la reactivarea memoriei și reproducerea datelor recepționate în urma contactului cu fapta sau împrejurările acesteia. în categoria a treia se înscriu procedeele tactice de influență psihologică însituația în care se împune depășirea mărturiilor false.
Categoriile menționate se aplică în mod consecutiv în cele trei faze în care se desfășoară ascultarea martorilor: introductivă, de relatare liberă și de primire a răspunsurilor la întrebările adresate martorului de către organul de cercetare.
În prima fază organul însărcinat cu ascultarea martorului este obligat să stabilească identitatea lui, solicitîndu-i să-și declare numele, prenumele, etatea, domiciliul, starea familială, studiile etc. Declarațiile martorului vor fi verificate în baza documentelor de identitate. După identificare martorul este încunoștințat asupra cauzei și împrejurărilor în legătură cu ce este chemat șă depună mărturii și, concomitent, avertizat că este obligat să spună adevărul, în caz contrar poate fi tras la răspundere, penală pentru depoziții de mărturii mincinoase. Momentul final al fazei introductive de ascultare presupune stabilirea raporturilor martorului cu pricina, precum și cu persoanele participante la proces (învinuitul, victima), a eventualelor interese materiale sau morale ale acestuia și a altor împrejurăricare pot trezi suspiciuni referitoare la obiectivitatea declarațiilor [30, p. 233].
La această fază de contact cu martorii, organul de cercetare va apela la anumite procedee
tactice pentru a asigura crearea contactului psihologic necesar obținerii de declarații sincere și complete, dintre care menționăm:
primirea la timp și corectă a martorului, indiferent dacă el este chemat din inițiativa organului de cercetare sau a fost propus ca martor de învinuit sau victimă. Trebuie de avut în vedere,că așteptarea de lungă durată, orice formă de tratare necivilizată, lipsa de atenție vor trezinemulțumirea martorului și deci sunt în detrimentul contactului psihologic;
forma de manifestare și maniera de comportare a organului de cercetare. La crearea contactului psihologic contribuie mult;
înfățișarea și atitudinea serioasă, dar loială și binevoitoare, a anchetatorului față de martor șide relatările lui. înainte de a explica martorului obiectul cauzei și importanța pe care o pot avea relatările sale, organul judiciar trebuie să se prezinte, declarîndu-i familia, gradul și postul pe care îlocupă;
forma în care martorului i se explică drepturile și obligațiile pe care le are conform legislației în vigoare, în special, de a nu depune mărturii mincinoase. Această procedură trebuie executată în mod diferențiat, în funcție de calitățile și eventuala lui poziție. Dacă față de martorii de bună-credință și predispuși să contribuie la stabilirea adevărului ea va avea un caracter moderat, apoi față de cei ce nu inspiră încredere se impune o conștientizare insistentă asupra normelor respective, înspecial, a celor ce prevăd răspunderea penală pentru mărturii false sau pentru sustragerea de la obligația de a prezenta mărturi;
discuția liberă prin abordarea unor probleme de natură exterioară obiectului cauzei, dar care țin de activitatea martorului, îndeletnicirile sale profesionale sau casnice. O atare convorbire preliminară asigură, după cum s-a menționat, adaptarea martorului la rolul, condițiile, dar și la persoana (persoanele) cu care urmează să converseze [28, p. 138].
A doua fază – de relatare liberă – debutează cu invitația martorului de a expune tot ce știe referitor la fapta sau împrejurările de fapt pentru a căror lămurire a fost chemat.
Relatarea liberă are o deosebită semnificație tactică, deoarece reproducerea evenimentelor,acțiunilor și faptelor într-o altă ordine decît cea în care acestea au fost recepționate prezintă anumite dificulități, condiționate de necesitatea restructurării informației ordonate în memorie după o anumită logică.
Prin urmare, relatarea liberă, oferind martorului posibilitatea de a expune faptele în ordinea în care acestea au fost percepute și stocate în memorie, contribuie la armonizarea depozițiilor. În practică sunt frecvente situațiile în care unele persoane propuse ca martori de părți, în special de învinuiți, în felși chip se eschivează de la relatarea liberă a faptelor, cerînd să fie interogați. în cele din urmă seconstată că acești martori se dovedesc a fi mincinoși [24, p. 99].
Printre alte avantaje pe care le oferă relatarea liberă mai menționăm:
posibilitatea observării directe a li mbajului martorului, care îi permite organului de cercetare să stabilească anumite particularități de ordin psihofiziologic și de intelectualitate ale martorului;
reducerea la minimum a influenței organului de anchetă asupra conținutului de fond a depozițiilor martorului, acestuia oferindu-i-se posibilitatea să reproducă faptele memorate prin propriile mijloace intelectual-expresive;
posibilitatea organului judiciar de a observa fermitatea și certitudinea cu care martorul prezintă faptele, ceea ce permite a valorifica în mod adecvat declarațiile lui.
Procedeele tactice de natură să contribuie la desfășurarea cu succes a relatării libere sunt următoarele:
a) Crearea unei atmosfere favorabile desfășurării expunerii. Relatările martorului trebuie ascultate cu răbdare, calm și atent, fără a fi întrerupte. Organul de urmărire penală poate interveni, fără a-i sugera, numai în situația în care martorul relatează fapte vădit lipsite de semnificație pentru cauză,în vederea orientării mărturiilor spre obiectul cauzei.
b) Analiza criminalistică a unor secvențe din relatările martorului în scopul punerii înevidență a eventualelor contraziceri sau neclarități. Asupra unor momente considerate principale saude importanță deosebită, organul de anchetă poate solicita martorului, firește în mod civilizat și tacticos, anumite precizări inclusiv în ceea ce privește veridicitatea datelor prezentate.
c) Observarea asupra modului de comportare a martorului. Practica demonstrează că martorii care expun faptele așa cum au fost recepționate, sunt siguri și consecvenți în relatările lor. Dacă însă unele fapte sunt tăinuite sau denaturate, în expunere se observă mai puțină siguranță, acestea fiind prezentate în mod inhibitiv, neclar și chiar confuz.
d) Acordarea de ajutor martorilor care, din diferite motive, nu reușesc să prezinte mărturii înmod ordonat, sau întîmpină dificultăți în exprimarea gîndurilor. Sunt frecvente cazurile cînd martorii, în special, cei al căror nivel de cunoștințe este redus, fie datorită stării emoționale, fie datorită posibilităților lexico-expresive limitate sau specificului faptelor ce constituie obiectul ascultării, nu sunt în stare să reproducă cu certitudine evenimentele și faptele recepționate în legătură cu fapta penală săvîrșită. Se impune deci un ajutor din partea celui ce conduce ascultarea, ajutor care poate avea diverse forme: selectarea unor unități lexicale potrivite, reproducerea grafică (desenul, schița) afaptelor, demonstrarea acestora cu ajutorul anumitor obiecte, fotografii ș.a. [8, p. 277].
În faza a treia a ascultării martorilor, denumită de unii autori "fază (etapă) de interogare" saude "ascultare dirijată", organul judiciar intervine cu întrebări urmărind clarificarea sau precizarea anumitor aspecte ale declarațiilor făcute la etapa de relatare liberă. La interogarea martorilor se procedează în două situații:
1) cînd martorii de bună – credință pe parcursul relatării libere involuntar comunică date dubioase, incomplete sau contradictorii și 2) în cazul mărturiilor false prezentate de martorii mincinoși. În legătură cu declarațiile martorului de bună – credință, organul de anchetă poate interveni cu trei genuri de întrebări:
de completare pentru stabilirea anumitor fapte sau împrejurări de fapt la care martorul din diverse motive nu s-a referit;
de precizare,urmărindu-se determinarea cu exactitate a unor circumstanțe de loc, de timp, a modului și împrejurărilor în care s -a activat;
de verificare,destinate, în majoritatea cazurilor, stabilirii surselor din care martorul a obținut informațiile sau a condițiilor în care a avut loc recepționarea acestora. Pentru ca interogarea martorilor de bună-credințăsă se desfășoare eficient, este necesar ca întrebările ce urmează a fi adresate lui să corespundă următoarelor cerințe tactice:
să fie directe, clare, formulate laconic și în succesiunea în care s-au desfășurat relatările libere;
să fie expuse într-un limbaj accesibil persoanei ascultate, în special, în situația în care obiectul audierii aparține sferei de activitate specifice sau mai puțin cunoscute martorului;
prin conținutul de idei, modul de formulare și adresare, să nu sugereze anumite răspunsuri, știindu-se faptul că declarațiile martorilor sunt în funcție nu numai de natura întrebărilor, dar și de felul cum sunt adresate, de intonația și gesturile care însoțesc comunicarea acestora;
forme reale, întrebările din această categorie pot fi însoțite de prezentarea unor obiecte în natură, modele, fotografii, schițe etc. De exemplu, “Vi se prezintă fotografia de orientare la locul accidentului decirculație în cauză, precizați locul unde a fost tamponată victima?”
Probleme deosebite ridică faza de interogare a martorilor de rea-credință, a persoanelor care din prima fază sau pe parcursul relatării libere și-au demonstrat nesinceritatea sau tendința de a denatura faptele [7, p. 198].
Persoanele care depun mărturii mincinoase se cuvine a fi trase la răspundere penală conform legislației în vigoare,dar deoarece preocupările prioritare ale organelor de cercetare sunt legate de fiecare dată de stabilirea adevărului se impune o altă soluție – depășirea atitudinii iresponsabile a martorilor de rea-credință și obținerea de mărturii conforme realității. Evident că penalizarea martorilor conduce la pierderea acestora și, prin urmare, nu este decît în defavoarea clarificării cauzei.
Din perspectiva tacticii criminalistice, ascultarea martorilor tentați să depună mărturii
mincinoase presupune, pe de o parte, stabilirea motivelor care determină persoana respectivă să sesitueze pe poziții mincinoase, iar, pe de altă parte, conducerea ascultării într-o astfel de manieră, încît să se ajungă la determinarea acestora să abandoneze atitudinea iresponsabilă și să prezinte obiectiv faptele percepute.
Potrivit majorității lucrărilor consacrate tacticii criminalistice, există patru categorii de factori care determină martorii să ascundă sau să denatureze adevărul.
1) Cointeresarea materială sau morală în rezultatul cauzei datorită raportului de legătură cu învinuitul, victima sau altă parte în proces: rudenie, bună sau rea vecinătate, colegialitate de serviciu sau de studii, rivalitate, dușmănie, înrăire, invidie ș.a.;
2) Sentimentul de frică inspirat de monstruozitatea celor implicați în proces sau datorită presiunilor directe exercitate de către persoanele cointeresate (rude, prieteni, complici etc). De multeori martorii sau membrii familiei lor sunt intimidați prin diverse amenințări de răzbunare;
3) Sentimentul de inoportunitate a obligațiilor împovărătoare de martor, tendința de a evitaeventualele chemări repetate în fața organului de anchetă și în instanța de judecată;
4) Atitudinea persoanelor cu antecedente penale față de organul de urmărire penală, față de justiție în genere, determinată de relațiile avute cu acestea anterior.
Datele privind personalitatea martorului dobîndite pînă la procesul de ascultare, coroborate cucele obținute pe parcursul fazelor inițiale ale audierii, inclusiv, cea introductivă și de relatare liberă, oferă organului de anchetă posibilitatea de a dezvălui cu certitudine adevăratele motive care determină martorii să depună mărturii mincinoase și să procedeze în continuare la un interogatoriu în cunoștințăde cauză. Pe această cale martorilor le vor fi adresate întrebări prin a căror conținut, în mod direct sau indirect ei vor fi conștientizați că organul de anchetă cunoaște motivele care îi fac să ascundă sau să denatureze faptele. Acest prim procedeu tactic adeseori este suficient pentru ca martorii să abandoneze poziția nesinceră și să depună mărturii conforme realității [13, p. 78].
Dacă în urma aplicării procedeului tactic menționat nu s-a obținut rezultatul scontat, martorul continuînd să rămînă pe poziție de rea-credință, se recomandă să se procedeze la demascarea caracterului mincinos al depozițiilor, procedeu care presupune adresarea într-o ordine bine gîndită aunei serii de întrebări cu privire la anumite aspecte de loc sau de timp, la modul de operare și la mijloacele aplicate. Martorului i se poate cere descrierea semnalmentelor persoanelor participante, a anumitor obiecte și a ambianței de la locul faptei. Acest procedeul tactic se justifică, îndeosebi, atunci cînd se depun mărturii ticluite ori martorii înaintați de învinuit, încearcă să confirme alibiul făptuitorului.
Rezumînd, subliniem că martorilor li se pot prezenta probe care demonstrează cu certitudine că evenimentele, faptele și împrejurările ce constituie obiectul audierii sunt cu totul sau parțial de altă natură decît cum acestea au fost expuse. Dacă martorului concomitent cu prezentarea probelor, li se va aminti cu voce fermă obligația sa de a spune adevărul, dar și despre răspunderea penală la care riscă continuînd să susțină minciuna, acest procedeu tactic, în multe cazuri va influența decisiv comportarea lui ulterioară.
2.3. Mijloace de fixare a declarațiilor martorului
Reproducerea evenimentului judiciar constituie un fenomen complex care nu se desfășoară în mod mecanic, ci în strînsă legătură cu procesele gîndirii, nefiind posibilă decît prin reprezentări. Trebuie subliniat că reprezentările sunt strîns legate de particularitățile individuale ale fiecărei persoane, mai mult chiar la aceeași persoană reprezentările pot fi diferite, cele vizuale sunt exacte și stabile față de cele auditive care sunt instabile și inexacte [29, p. 386].
Din practica judiciară s-a desprins regula potrivit căreia ascultarea martorilor parcurge trei etape:
verificarea identității și ascultarea cu privire la datele personale;
relatarea liberă sau spontană ori ascultarea narării, redării faptelor sau împrejurărilor percepute;
adresarea de întrebări de către organul judiciar și ascultarea răspunsurilor.
Verificarea identității și ascultarea cu privire la datele personale – presupune adresarea unor întrebări referitoare la datele personale și ascultarea răspunsurilor primite în legătură cu cele solicitate [10, p. 162].
Opinăm că verificarea identității martorului trebuie efectuată și în situațiile cînd acesta este cunoscut, constituind o luare de contact în sens psihologic, iar pentru situațiile cînd există îndoială asupra identității martorului, aceasta poate fi stabilită prin orice mijloc de probă, în primul rînd pe baza actelor ce servesc la dovedirea stării civile în scopul evitării substituirilor de persoane. S-a admis că, din considerente de ordin tactic, sfera întrebărilor referitoare la identitate poate fi extinsă în beneficiul său ori al organului judiciar.
Sub primul aspect întrebările adresate conduc la diminuarea sau înlăturarea emoțiilor de care este cuprins, făcînd mai lesnicios dialogul, edifică martorul asupra informațiilor pe care le deține anchetatorul despre persoana sa, determinîndu-i o conduită corectă și degajată pe parcursul ascultării. În privința celui de al doilea aspect se realizează o cunoaștere mai bună a poziției pe care se situează și se alege strategia de ascultare [12, p. 214].
După ce s-a edificat cu privire la identitatea martorului legea instituie obligația organului judiciar de a cunoaște raporturile martorului cu părțile și dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii. Unele din aceste raporturi – calitatea de soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, cu partea vătămată raporturile de dușmănie, amiciție etc. dintre martor și părți sunt cunoscute de organele judiciare în virtutea activității cotidiene sau din relatările altor martori.
Importanța cunoașterii aspectelor invocate este folositoare organului judiciar atît în timpul ascultării prin utilizarea nu numai a întrebărilor, ci și a procedeelor tactice adecvate situației, cît și în evaluarea, aprecierea forței probante a declarațiilor martorilor.
Relatarea liberă sau spontană – debutează prin adresarea unei întrebări generale care oferă posibilitatea martorilor să declare tot ceea ce știu în legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire au fost solicitați să depună. De exemplu: „Arătați ce cunoașteți în legătură cu accidentul de circulație produs la data de … în locul…?
Evocarea liberă, mai ales cînd privește un volum mare de informații sau date care comportă un anumit grad de complexitate, nu înseamnă o simplă reproducere a fenomenelor în forma în care au fost percepute și memorate.
Reproducerea este un proces activ de gîndire, în care informațiile memorate sunt supuse unor modificări, restructurări. Ascultarea sub forma relatării libere se poate repercuta favorabil asupra declarației martorului atunci cînd expunerea este făcută în ordinea în care au fost percepute faptele și împrejurările cauzei, arătînd siguranță și claritate în evocarea lor sau, dimpotrivă, este defavorabilă cînd povestirea martorului este schematică, comprimată după o altă versiune decît cea în care s-a realizat perceperea evenimentului judiciar [23, p. 107-108].
Sunt numeroase situațiile în care martorii în relatarea lor liberă scot în evidență aspecte necunoscute pînă atunci organului judiciar, cu importanță pentru cauză ori elemente de natură a arăta alte fapte săvîrșite de către cei inculpați în cauza în care sunt ascultați.
În timpul relatării libere organul judiciar are posibilitatea cunoașterii martorului din modul în care face expunerea celor percepute, siguranța cu care prezintă faptele și împrejurările, ezitările, erorile, revenirile asupra unor aspecte din declarațiile făcute, precum și din robustețea argumentelor înfățișate. Cele constatate de organul judiciar în timpul relatării libere constituie premisa folosirii planului inițial de ascultare, iar în unele situații se impune adaptarea acestuia la oferta martorului pentru etapa adresării întrebărilor.
Adresarea de întrebări de către organul judiciar și ascultarea răspunsurilor – Această etapă are caracter facultativ spre deosebire de primele două care sunt obligatorii. Strategia ascultării în această etapă se stabilește avîndu-se în vedere, în principal, poziția martorilor ascultați. În cazul martorilor de bună credință care, în cadrul relatării libere, au avut omisiuni sau probleme insuficient clarificate, confuzii ori afirmații contradictorii, li se adresează întrebări de precizare și verificare pe marginea acestor aspecte. Scopul acestora este de a ajuta martorii să-și amintească detaliile necesare lămuririi complete a împrejurărilor cu privire la care sunt ascultați.
Întrebările pot fi cele prevăzute în planul întocmit inițial sau cele care l-au îmbunătățit ca urmare a ascultării relatării libere. Obținerea unor răspunsuri care să completeze relatarea liberă este condiționată de modul de comunicare dintre martor și organul judiciar, de mesajul pe care-l conține întrebarea, felul în care este înțeleasă, limbajul folosit care nu trebuie să depășească nivelul de instrucție sau de cultură la martorului [ 26, p. 141].
Întrebările trebuie să fie concise și să se refere la aspecte determinate, iar cînd se urmărește precizarea unui număr mare de împrejurări, nu este indicat ca toate acestea să fie cuprinse într-o singură întrebare, ci se recomandă adresarea de întrebări separate pentru fiecare aspect ce trebuie lămurit.
Întrebările trebuie adresate într-o anumită succesiune, impusă de sfera și natura împrejurărilor ce urmează să fie completate și precizate. Fiecare întrebare să decurgă în mod firesc din cea anterioară, astfel încît adresarea unei întrebări să fie pregătită de cea care i-a precedat, să permită precizarea succesivă a împrejurărilor rămase nelămurite în urma expunerii libere. De asemenea, întrebările trebuie să fie clare, scurte, precise să nu încurce martorul ori să-l sugestioneze, iar în cazul martorilor de rea-credință întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, anticipîndu-se răspunsurile acestora.
Principalele avantaje ale ascultării dirijate sunt:
elimină confuziile și contrazicerile pe care martorii le-au făcut în relatarea liberă și pot fi stabilite cauzele acestora;
oferă posibilitatea celui care a condus ascultarea de a ajuta martorii să-și amintească unele împrejurări uitate;
elimină posibilitatea martorilor de a se abate de la împrejurările care interesează cauza sau de a se opri la probleme nesemnificative, ignorîndu-le pe cele esențiale;
constituie un mijloc important pentru obținerea de date necesare cunoașterii personalității martorilor, precum și a sentimentelor pe care le au față de faptă și făptuitor;
constituie metoda de bază în demascarea martorilor de rea-credință care vor să ascundă, în mod deliberat, anumite împrejurări cunoscute [12, p. 219].
Ascultarea diferitelor categorii de martori – presupune, ca și demers, presupune acceptarea existenței unor particularități în ceea ce privește demersul profesional în funcție de modul de percepere a celor de interes pentru anchetă, de vîrstă, de cum și dacă cunosc limba română, etc.
Ascultarea martorilor oculari – mărturia bazată pe senzațiile vizuale este cea mai frecventă deoarece ochiul uman receptează cea mai mare cantitate de informație. De la martorii prezenți la desfășurarea evenimentelor, faptelor, împrejurărilor despre care sunt chemați să depună, se pot obține, sub rezerva influenței factorilor de natură psihologică, cele mai complete și veridice declarații. Sursa mărturiei nemijlocite o constituie percepția imediată, originară a faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de făptuitor, adică acele date, informații și cunoștințe dobîndite de martor prin propriile organe de simț [23, p. 133].
În cazul martorilor oculari organul judiciar trebuie să țină cont de condițiile percepției, de constanta acesteia și fenomenul iluziei, vîrsta și profesia martorului, precum și de factorii obiectivi sau subiectivi care pot constitui surse de distorsiune a mărturiei. Multitudinea factorilor obiectivi și subiectivi care pot influența declarațiile martorilor trebuie să determine organul de urmărire penală să manifeste circumspecție în cazul acestei categorii de martori.
Pe parcursul ascultării se recomandă să se insiste pe evidențierea tuturor declarațiilor legate de condițiile în care au avut loc faptele și împrejurările de fapt pentru care sunt solicitați să depună ca martori, aspecte care pune în evidență rolul atenției, fenomen psihic legat indisolubil de percepție, fără de care mărturia este de neconceput. În mărturie trebuie să se regăsească atenția voluntară și cea involuntară, precum și distribuția lor asupra evenimentului judiciar și preocupărilor martorului în momentul producerii acestuia.
Mărturia oculară presupune, pe de o parte, prezența în contextual producerii faptelor, a stimulilor adecvați (vizuali, auditivi), iar pe de altă parte, posibilitatea reală de percepție nemijlocită a acestor stimuli, de aceea percepția nemijlocită a stimulilor ce însoțesc infracțiunile implică, de obicei, prezența martorului în timpul și la locul producerii faptelor, adică în acele limite temporale și spațiale care să asigure percepția adecvată a stimulilor vizuali, auditivi etc.
Prin ascultarea martorilor oculari se reconstituie episoadele principale sau cele adiacente desfășurării faptelor, evenimentelor sau împrejurărilor de fapt pe care aceștia le-au perceput, în mod deosebit a relațiilor spațiale sau temporale. În cazul unui accident de circulație, martorii sesizează acest fapt ca urmare a zgomotului produs sau ca urmare a strigătului persoanei vătămate [24, p. 288].
Într-o atare situație organele judiciare vor avea de stabilit dacă martorii ocular au perceput împrejurările în care s-a produs accidentul de circulație sau numai urmările acestuia, adică acțiunile conducătorului auto și ale victimei după producerea evenimentului rutier. În relatările lor, martorii au tendința de a completa declarațiile cu păreri, presupuneri sau concluzii personale, referitoare la ceea ce s-a întîmplat pînă în momentul în care s-au sesizat de producerea accidentului.
În anumite cazuri însăși atenția poate constitui obiectul probațiunii judiciare, specifică infracțiunilor săvîrșite din culpă în care învinuitul sau inculpatul nu a depus diligențele necesare prevenirii evenimentului judiciar. Organul judiciar verifică, în activitatea de ascultare a martorului ocular, stabilitatea atenției, perceperea culorilor în raport cu timpul astronomic, condițiile atmosferice, starea fizică și psihică a martorului, trăirile emotive ce au însoțit percepția, precum și alte aspecte care pot influența relatările martorului ocular.
Apreciem că în ascultarea martorilor oculari locul unde s-a făcut perceperea faptelor și împrejurărilor pentru care este solicitat să relateze produce un efect evocator deosebit și recomandăm ca audierea să se înfăptuiască la fața locului. Martorii oculari au posibilitatea să perceapă semnalmentele, particularitățile sau caracteristicile făptuitorilor și, pe baza celor păstrate în memorie, pot contribui la identificarea acestora. În cazul ascultării acestei categorii de martori trebuie să fie solicitate cît mai multe detalii cu privire la condițiile percepție-timp, loc, luminozitate, durata perceperii, semnalmentele ori caracteristicile reținute [23, p. 199].
2.4. Rezumat la capitolul 2
Din textul capitolului studiat supra, se poate de rezumat că reușita ascultării martorilor este asigurată de o pregătire minuțioasă al cărei scop îl constituie asigurarea condițiilor de realizare a ascultării. Din practica judiciară rezultă necesitatea pregătirii ascultării martorilor atît în cauzele penale considerate simple și, cu atît mai mult, în cauzele complexe. Întrucît pregătirea ascultării martorilor se desfășoară pe anumite coordonate, nu se cunosc situații în care unele dintre acestea ar dobîndi o anumită prioritate, prin urmare fiecare secvență a pregătirii are importanța sa, iar toate secvențele alcătuiesc un sistem, un întreg ce asigură succesul în desfășurarea interogării martorului.
Astfel, putem observa activitățile necesare a le parcurge organele competente în vederea ascultării martorului care sunt după cum urmează
Pregătirea în vederea audierii martorilor,
Restectarea elementelor de tactică a audierii martorilor,
Utilizarea unor mijloace de fixare a declarațiilor martorului.
Deci se observă că obținerea unor declarații veridice și complete, menite să ducă la aflarea adevărului este influențată și de modul în care se face pregătirea ascultării. Nu de puține ori, lipsa de pregătire sau superficialitatea în efectuarea acestei activității au drept consecință obținerea unor declarații de slabă calitate, repetarea ascultării, cheltuieli inutile de timp și forțe, precum și tergiversarea cercetărilor, cu urmări deosebite asupra finalității judiciare.
Studierea materialelor existente în dosarul cauzei constituie prima treaptă pe care o parcurge organul judiciar și are un rol determinant în asigurarea cadrului propice desfășurării în bune condiții a acestei activități.
Examinarea atentă, competentă, calificată a întregului material existent în dosarul cauzei asigură evitarea apariției unor consecințe negative în procesul ascultării. Încă din această fază organul de urmărire penală prefigurează întregul traseu al probațiunii judiciare, în cadrul căreia ascultarea martorilor constituie o etapă esențială.
Am observant că procedeele tactice, ce constituie tactica ascultării martorilor, după scopul urmărit prinaplicarea lor, se subdivid în trei categorii. Prima categorie include procedeele tactice destinate creării contactului psihologic, acesta prezentînd unul din principalii factori de care depinde succesul sau insuccesul ascultării. Categoria a doua cuprinde procedeele menite să acorde martorilor ajutorul necesar la reactivarea memoriei și reproducerea datelor recepționate în urma contactului cu fapta sau împrejurările acesteia. în categoria a treia se înscriu procedeele tactice de influență psihologică însituația în care se împune depășirea mărturiilor false.
Categoriile menționate se aplică în mod consecutiv în cele trei faze în care se desfășoară ascultarea martorilor: introductivă, de relatare liberă și de primire a răspunsurilor la întrebările adresate martorului de către organul de cercetare.
În urma studiului efectuat putem constata cu certitudine că ascultarea martorilor parcurge trei etape:
verificarea identității și ascultarea cu privire la datele personale;
relatarea liberă sau spontană ori ascultarea narării, redării faptelor sau împrejurărilor percepute;
adresarea de întrebări de către organul judiciar și ascultarea răspunsurilor.
3. STUDIU DE CAZ: CAUZA PENALĂ NR. 2012032423 DE ÎNVINUIRE ÎN COMITEREA HULIGANISMULUI
3.1. Descrierea fabulei
Prin sentința Judecătoriei Ialoveni din 25.10.2012, MD a fost achitat de săvîrșirea infracțiunii prevăzute de art. 287 alin. (3) CP, deoarece fapta nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii.
Potrivit sentinței s-a stabilit că, MD a fost învinuit de organul de urmărire penală pentru faptul că, la data de 22.05.2011 orele 02.45, aflîndu-se în centrul satului Mileștii Mici raionul Ialoveni, avînd scopul comiterii unui act de huliganism însoțit de aplicarea violenței asupra persoanelor, fără careva motiv, încălcînd grosolan ordinea publică și exprimînd o vădită lipsă de respect față de societate, cu un cinism și obrăznicie deosebită s-a urcat la volanul automobilului de model Mercedes-Benz 210D cu n/î IL AX 816 și deplasîndu-se în direcția cetățenilor GureuV. și CV i-a tamponat, după care lui GV i-a fost aplicată o lovitură cu un obiect dur în regiunea capului. Lui GV și CV, i-au fost cauzate vătămări corporale ușoare cu dereglarea sănătății de scurtă durată.
Sentința a fost atacată cu apel de către procurorul în Procuratura raionului Ialoveni, BA, solicitînd casarea acesteia, rejudecarea cauzei cu pronunțarea unei noi horărîri potrivit ordinii stabilite pentru prima instanță, prin care MD să fie recunoscut vinovat de săvîrșirea infracțiunii prevăzute de art. 287 alin. (3) CP, fiindu-i aplicată o pedeapsă sub formă de închisoare pe un termen de 4 ani cu ispășirea pedepsei în penitenciar de tip semiînchis, în conformitate cu prevederile art. 90 CP a suspenda executarea pedepsei pe un termen de probă de 2 ani.
În motivarea apelului procurorul a indicat că, hotărîrea instanței de fond este ilegală și neîntemeiată, deoarece instanța nu le-a dat o apreciere justă și corectă probelor acumulate, prezentate și cercetate în ședința de judecată, care dovedesc cu certitudine vinovăția inculpatului MD în săvîrșirea infracțiunii prevăzute de art. 287 alin. (3) CP.
De asemenea, a declarat dezacordul său cu constatarea instanței că, învinuirea nu este clară cînd, în ce condiții, de către cine și cu ce obiect dur i-a fost aplicată lovitura lui GV, precum și, motivarea, în ce privește faptul că, unicul martor, fratele lui CA, care a declarat în cadrul urmăririi penale că, a văzut cum MD cu un obiect dur l-a pălit pe GV, nu a fost audiat în ședința de judecată, iar procurorul a renunțat la această probă, și potrivit prevederilor art.384 CPP nu pot fi puse la baza sentinței. Consideră că, depozițiile martorului CA sunt confirmate prin depozițiile părților vătămate și martorilor, cărora CA le-a relatat despre cele observate.
Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 16 aprilie 2013, a fost admis apelul procurorului, casată sentința și pronunțată o nouă hotărîre, prin care MD a fost recunoscut vinovat în săvîrșirea infracțiunii prevăzute de art.287 alin.(3) CP și stabilită pedeapsa sub formă de închisoare pe un termen de 3 ani. În temeiul art.90 CP s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei stabilite pe un termen de 2 ani.
În motivarea soluției adoptate, instanța de apel a constatat că, vinovăția inculpatului MD în săvîrșirea infracțiunii prevăzute de art.287 alin.(3) CP este dovedită pe deplin prin cumulul de probe pertinente și concludente prezentate în susținerea învinuirii și careva temei de a pune la îndoială veridicitatea acestor probe nu se atestă, deoarece ele au fost obținute cu respectarea normelor de procedură penală în ansamblu.
Instanța de apel a exclus calificarea "prin cinism deosebit ", deoarece nu au fost prezentate careva circumstanțe care ar constata prezența cinismului deosebit în acțiunile inculpatului, or potrivit Hotărîrii Plenului CSJ nr.4 din 19.06.2006 cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre huliganism, prin huliganism însoțit de un cinism deosebit se are în vedere încălcarea insistentă și demonstrativă a regulilor morale, manifestată prin disprețuire și batjocură față de bolnavi, de persoanele în etate, aflate în stare de neputință, prin purtare nerușinată în prezența altor persoane, trezind indignarea acestora.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 93 alin. (2) pct. 1 CPP au acceptat în calitate de probă declarațiile martorului CA, date în cadrul urmăririi penale, care au fost confirmate, și de către martorii BI, GA. Nerecunoașterea vinovăției de către inculpat și versiunea înaintată a fost respinsă de către instanța de apel, considerînd că este o linie de apărare inventată în scop de eschivare de la răspunderea penală.
La stabilirea pedepsei instanța de apel a ținut cont de gravitatea infracțiunii, care face parte din categoria infracțiunilor grave, de persoana inculpatului, care nu a recunoscut vina în cele comise, nu se căiește sincer, anterior nu a fost condamnat, la locul de trai se caracterizează negativ, are la întreținere un copil minor, prin infracțiunea comisă a atentat la una din valorile primordiale apărate de legea penală – integritatea fizică a persoanei, punînd în pericol viața persoanei, și a considerat că, corectarea inculpatului MD este posibilă fără izolarea de societate cu aplicarea pedepsei în baza art. 90 CP .
Decizia instanței de apel este atacată cu recurs de avocatul ST în numele inculpatului MD, solicitînd casarea acesteia cu menținerea sentinței Judecătoriei Ialoveni din 25 octombrie 2012, invocînd că, acțiunile inculpatului nu întrunesc elementele infracțiunii, iar decizia instanței de apel este nemotivată și neîntemeiată, deoarece nu s-a efectuat o analiză minuțioasă a probelor prezentate și greșit a ajuns la concluzia că, inculpatul este vinovat de săvîrșirea infracțiunii imputate.
Consideră că, instanța de apel incorect a respins versiunea inculpatului privitor la cele întîmplate la data de 21.05.2011 și depozițiile martorilor din partea inculpatului, raportul de expertiză medico-legală a inculpatului, punînd la baza deciziei de condamnare numai versiunea părților vătămate și a martorilor lor, precum raporturile de expertiză medico-legală a părților vătămate, procesul-verbal de cercetare la fața locului, de examinare a rangei metalice, recunoscută ca corp delict, procesul-verbal de cercetarea automobilului, ce-i aparține inculpatului. Menționează faptul că, corpul delict nu a fost prezentat de către procuror nici în instanța de fond, nici în apel pentru a fi examinat, iar la materialele cauzei lipsește recipisa CPR Ialoveni cu privire la recepționarea acestui obiect la camera de păstrare a corpurilor delicte, unde urma să fie păstrat potrivit ordonanței.
Nu este de acord cu faptul că, depozițiile martorului CA au fost acceptate ca probă în cauza dată, necătînd la faptul că, în instanța de fond procurorul a renunțat la audierea acestuia, ceia ce este contrar prevederilor art.389 alin.(2) CPP.
Judecînd recursul în raport cu materialele cauzei, Colegiul lărgit al CSJ concluzionează că acesta urmează a fi admis din următoarele considerente.
Potrivit art. 427 alin. (1) CPP, hotărîrile instanței de apel pot fi supuse recursului pentru a repara erorile de drept comise de instanțele de fond și de apel doar în cazurile stipulate în acest articol. Potrivit dispoziției art.435 alin.(1) pct.2) lit.c) CPP, instanța de recurs judecînd recursul admite recursul, casează hotărîrea atacată și dispune rejudecarea de către instanța de apel, în cazul în care eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanța de recurs.
Recurentul invocă în recursul său temeiul prevăzut de pct.6) alin.(1) art.427 CPP – „instanța a admis o eroare gravă de fapt, care a afectat soluția instanței”. Colegiul penal menționează că, hotărîrile pronunțate de instanțele ierarhic inferioare trebuie să fie motivate atît în fapt, cît și în drept, în corespundere cu prevederile legislației în vigoare, pentru a permite instanței superioare de a verifica corespunderea hotărîrii pronunțate cu legea. Necesită de avut în vedere că nu numai nemotivarea hotărîrii, dar și motivarea insuficientă sau motivarea în termeni generali, vagi, reprezintă motiv de casare. Nemotivarea ca o omisiune esențială apare astfel ca
un viciu de procedură.
Din conținutul deciziei instanței de apel, colegiul constată că, cauza a fost examinată punînd la baza condamnării inculpatului doar probele acuzării, versiunea părților vătămate, a martorilor lor, și contrar legislației în vigoare a acceptat depozițiile martorului CA, proba de la care procurorul a renunțat în instanța de fond. Nu s-a examinat versiunea inculpatului privitor la cele întîmplate la data de 22.05.2011, instanța de apel considerînd ca o linie de apărare inventată în scop de eschivare de la răspunderea penală, a martorilor lui, precum și, leziunile corporale depistate la inculpat, expunîndu-se doar că cauza penală în scopul verificării acestui fapt a fost disjungat prin ordonanța din 05.09.2011.
Potrivit Hotărîrii Plenului CSJ nr.22 din 12.12.2005 “Cu privire la practica examinării cauzelor penale în ordine de apel”, cu modificările și completările din 24.12.2010, avînd în vedere dispozițiile art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum acestea au fost interpretate și aplicate, după o hotărîre de achitare pronunțată de prima instanță, instanța de apel nu este în drept să pronunțe o hotărîre de condamnare, bazîndu-se exclusiv pe dosarul din prima instanță, care conține depozițiile martorilor și declarațiile inculpatului, același dosar, în temeiul căruia fusese achitat în primă instanță. Instanța de apel urmează să procedeze la o nouă audiere atît a inculpatului, cît și a anumitor martori ai acuzării solicitați de părți. Martorii acuzării se audiază din nou în cazul în care depozițiile lor constituie o mărturie acuzatorie, susceptibilă să întemeieze într-un mod substanțial condamnarea învinuitului.
Nerespectarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și încălcarea prevederilor art.24 și art.26 din CPP, care îl obligă pe acuzatorul de stat, după o hotărîre de achitare pronunțată de prima instanța, să solicite audierea inculpatului în instanța de apel și să prezinte în ședința de judecată anumite probe în susținerea acuzațiilor penale aduse inculpatului, poate fi apreciată ca nesusținere a acuzațiilor penale în privința inculpatului în cadrul examinării apelului declarat împotriva sentinței de achitare.
În speța dată, proba acuzării a fost martorul CA, care nemijlocit a susținut, că anume, MD i-a aplicat cu ranga metalică lovitură părții vătămate GV, de care a renunțat la examinarea cauzei penale în instanța de fond. Careva probe suplimentare în susținerea acuzațiilor penale aduse inculpatuluinu au fost prezentate de către procuror în instanța de apel.
Conform art.100 CPP, administrarea probelor constă în folosirea mijloacelor de probă în procesul penal, care presupune strîngerea și verificarea probelor, în favoarea și în defavoarea învinuitului, inculpatului, de către organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea altor participanți la proces, precum și de către instanță, la cererea părților, prin procedeele probatorii prevăzute de legislația procesul-penală. Din materialele dosarului reiese că, avocatul inculpatului a prezentat încheierea Judecătoriei Ialoveni din 25 iunie 2012, prin care s-a dispus admiterea plîngerii înaintată în baza art.313 CPP de către MD, fiind anulate ordonanțele procurorului în Procuratura Ialoveni, AZ, din 30 decembrie 2011 privind neînceperea urmăririi penale pe motiv că fapta nu întrunește elementele infracțiunii și ordonanța procurorului adjunct al raionului Ialoveni, IE, din 16 martie 2012, prin care a fost respinsă plîngerea lui MD privind dezacordul cu ordonanța de refuz în pornirea urmăririi penale, cu obligarea procurorului de a efectua un control suplimentar pe caz și expunerea motivată la toate argumentele invocate în plîngere, precum și, fotografiile din ziua incidentului (f.d.124-125;126-129).
Instanța de apel nu a verificat situația la zi a dosarului disjungat, la care se referă în decizia sa. Potrivit art.101 alin.(4) CPP, instanța de judecată este obligată să pună la baza hotărîrii sale numai acele probe la a căror cercetare au avut acces toate părțile în egală măsură și să motiveze în hotărîre admisibilitatea sau inadmisibilitatea tuturor probelor administrate.
În corespundere cu prevederile art.328 CPP, părțile, în procesul judecării cauzei, pot renunța la unele probe pe care le-au propus și dacă nu s-a solicitat examinarea lor de către altă parte, instanța dispune neexaminarea acestora. Se menționează faptul că, martorul de bază CA a dat depoziții doar la faza urmării penale (f.d.72), însă în instanța de fond nu a fost audiat potrivit prevederilor art.105-110 CPP, care se aplică în mod corespunzător, deoarece procurorul a renunțat la această probă, întrucît a fost în imposibilitatea de-a asigura prezența acestuia în ședința de judecată (f.d.150). La materialele cauzei este anexată cererea martorului CA din 07.06.2011, prin care informează procurorul că părăsește teritoriul Republicii Moldova în aceiași zi (f.d.74). La rîndul său, procurorul trebuia să i-a măsuri potrivit alin.(3) art.109 CPP, care prevede că, în cazul în care prezența martorului la judecarea cauzei va fi imposibilă din motivul plecării lui peste hotarele țării sau din alte motive întemeiate, precum și pentru a reduce sau a exclude supunerea martorului unui vădit pericol sau pentru a reduce revictimizarea martorului, procurorul poate solicita audierea acestuia de către judecătorul de instrucție, cu asigurarea posibilității bănuitului, învinuitului, apărătorului acestuia, părții vătămate și procurorului de a pune întrebări martorului audiat.
Mai mult ca atît, luînd în considerație că, sunt divergențe între declarațiile persoanelor audiate în această cauză, era necesar de a proceda la confruntarea acestor persoane, inclusiv cu cele ale căror declarații sînt defavorabile bănuitului, învinuitului, dacă este necesar, pentru aflarea adevărului și înlăturarea divergențelor, potrivit prevederilor art.113 CPP.
Însă, la materialele cauzei lipsește procesul-verbal de confruntare între inculpatul MD și martorul CA.
Potrivit textului recursului, Colegiul penal, reține că, se invocă și temeiul prevăzut de pct.8) alin.(1) art.427 CPP – „nu au fost întrunite elementele infracțiunii”, motivînd cu faptul că, este întru totul de acord cu constatările instanței de fond care obiectiv a examinat cauza și a dat o apreciere justă probelor acumulate și prezentate de procuror.
Colegiul menționează că, temeiul invocat – „nu sînt întrunite elementele infracțiunii” include cazurile cînd nu a fost stabilită fapta care corespunde elementelor constitutive ale infracțiunii, nici mijloacele de probă prin intermediul căror s-au constatat elementele constitutive, ori cînd nu au fost stabilite faptele care invocă circumstanțele atenuante și agravante ale infracțiunii. Infracțiunea de huliganism, prevăzută la art.287 CP, reprezintă acțiunile intenționate care încalcă grosolan ordinea publică și exprimă o vădită lipsă de respect față de societate, însoțite de aplicarea violenței asupra persoanelor sau de amenințarea cu aplicarea unei asemenea violențe, de opunerea de rezistență reprezentanților autorităților sau altor persoane care curmă actele huliganice, precum și acțiunile care, prin conținutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită.
De asemenea, instanțele de judecată urmează să delimiteze huliganismul de alte infracțiuni în dependență de sensul și orientarea intenției făptuitorului, de motivele, scopurile și circumstanțele acțiunilor săvîrșite de el. În speța dată, nu este stabilit motivul săvîrșirii de către inculpat a infracțiunii imputate, scopul și circumstanțele acestor acțiuni, precum și, apariția unui obiect special adaptat pentru vătămarea integrității corporale, fiind văzut doar de martorul Crețu A., care ulterior le-a relatat părților vătămate GV și CV, precum și, martorilor GA și BI. Acest fapt, a fost indicat de către procuror în apelul său (f.d.234).
Din considerentele expuse, Colegiul lărgit conchide că, decizia instanței de apel urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, din punctul de vedere a prezenței erorii de drept prevăzute de pct.6) alin.(1) art.427 CPP, eroare care nu poate fi corectată de către instanța de recurs. La noua judecare instanța de apel va ține seama de motivele expuse în prezenta decizie privind casarea soluției, verificînd legalitatea și temeinicia sentinței în baza materialelor dosarului și probelor administrate, respectînd prevederile art.414 CPP se va expune asupra tuturor motivelor invocate în apel și va adopta o hotărîre de vinovăție ori nevinovăție a inculpatului în săvîrșirea infracțiunii de huliganism, care să fie legală și întemeiată.
Astfel, CSJ a admits recursul ordinar declarat de avocatul ST în numele
inculpatului MD, casează total decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 16 aprilie 2013, în cauza penală privindu-l pe MD și dispune rejudecarea cauzei de către aceiași instanță, în alt complet de judecată.
3.2. Analiza practicii de audiere a martorilor prin prisma reglementărilor procesuale
Declarațiile martorului CA date în cursul procesului penal s-au consemnat în scris potrivit regulilor statuate de legea procesuală penală. Fixarea rezultatelor ascultării sa făcut printr-un proces verbal de ascultare care reprezintă mijlocul principal de fixare a declarațiilor făcute în fața organului judiciar.
De regulă, declarația este scrisă de organul de urmărire penală la mașina de scris, dar este posibil ca și martorului să-și scrie singur declarația în cabinetul de anchetă, atrăgîndu-i-se atenția să răspundă la toate problemele care fac obiectul declarației, urmînd să fie citită imediat în vederea completării cu răspunsurile la întrebări sau cu clarificarea aspectelor insuficient de precis redate de martor.
După fixarea declarațiilor, făcută în etapa expunerii libere, s-au consemnat întrebările și răspunsurile date de martorului CA. Declarația a fost citită martorului și semnată pe fiecare pagină și la sfîrșit de organul judiciar, martor, persoana care l-a asistă și eventual de interpret.
Ca mijloc principal de fixare a declarațiilor martorului CA a fost întocmit procesul verbal, care a cuprins o anumită formă și succesiune a declarațiilor făcute de CA.
Declarațiile martorului CA au fost verificate pe de o parte prin compararea conținutului acestora cu celelalte mijloace de probă – verificate – administrate în cauză, iar pe de altă parte, prin efectuarea diverselor activități de urmărire penală.
Astfel, declarațiile oricărui martor pot fi verificate prin ascultarea altor martori, a părții vătămate ori chiar a învinuitului. Cînd există contraziceri esențiale, fie între declarațiile diferiților martori și cele ale părților se folosește confruntarea.
Frecvent sunt folosite în acest scop reconstituirile, în mod deosebit, pentru a stabili posibilitatea martorilor de a percepe și memora în condițiile date ceea ce au afirmat cu ocazia ascultării. Studierea unor înscrisuri ori verificarea activităților pe care le-au desfășurat în perioada în care afirmă că s-au aflat sau că nu s-au aflat la locul săvîrșirii infracțiunii, pot duce de asemenea la rezultate pozitive.
Aprecierea probelor a fost etapa finală a activității organelor de urmărire penală. Aprecierea declarațiilor martorului CA a reprezintat rezultatul verificării lor și al concluziilor formulate privind existența sau inexistența faptelor rezultate din declarațiile respective. Astfel spus, în esență, aprecierea declarațiilor martorului constă în stabilirea sincerității și veridicității lor. Sinceritatea și veridicitatea sunt aspecte diferite. Buna-credință a martorului asigură obținerea unor declarații sincere ceea ce nu înseamnă că întotdeauna sunt și veridice. Sinceritatea declarațiilor martorului depinde de personalitatea acestuia, de convingerile intime că tot ceea ce a afirmat reprezintă adevărul. Veridicitatea declarațiilor reprezintă corespondența între faptele relatate și cele petrecute în realitate, de unde concluzia că, în procesul ascultării mîrturiilor, trebuie să se urmărească nu numai obținerea unor declarații sincere, ci și veridice.
Cu prilejul ascultării și aprecierii declarațiilor depuse de către martorului CA, organul de urmărire penală trebuie să țină cont de de mai multe calități a acesteia, psihice, de sănătate, de ele depinzînd posibilitățile și capacitatea de percepere și înțelegere a faptelor și fenomenelor la care au asistat. De asemenea nu trebuie omisă înclinația lor spre fantezie, concretizată în tendința de a exagera anumite aspecte pe marginea celor percepute și memorate.
3.3. Argumentarea sentinței
Curtea Supremă de Justiție în urma examinării cauzei specificate mai sus a a admis recursul ordinar declarat de avocatul ST în numele inculpatului MD, casează total decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 16 aprilie 2013, în cauza penală privindu-l pe MD și dispune rejudecarea cauzei de către aceiași instanță, în alt complet de judecată.
În susținerea Decizia luate de Curtea Supremă de Justiție se invocă că, sunt divergențe între declarațiile persoanelor audiate în această cauză, era necesar de a proceda la confruntarea acestor persoane, inclusiv cu cele ale căror declarații sînt defavorabile bănuitului, învinuitului, dacă este necesar, pentru aflarea adevărului și înlăturarea divergențelor, potrivit prevederilor art.113 CPP.
Potrivit textului recursului, Colegiul penal, reține că, se invocă și temeiul prevăzut de pct.8) alin.(1) art.427 CPP – „nu au fost întrunite elementele infracțiunii”, motivînd cu faptul că, este întru totul de acord cu constatările instanței de fond care obiectiv a examinat cauza și a dat o apreciere justă probelor acumulate și prezentate de procuror.
Colegiul menționează că, temeiul invocat – „nu sînt întrunite elementele infracțiunii” include cazurile cînd nu a fost stabilită fapta care corespunde elementelor constitutive ale infracțiunii, nici mijloacele de probă prin intermediul căror s-au constatat elementele constitutive, ori cînd nu au fost stabilite faptele care invocă circumstanțele atenuante și agravante ale infracțiunii. Infracțiunea de huliganism, prevăzută la art.287 CP, reprezintă acțiunile intenționate care încalcă grosolan ordinea publică și exprimă o vădită lipsă de respect față de societate, însoțite de aplicarea violenței asupra persoanelor sau de amenințarea cu aplicarea unei asemenea violențe, de opunerea de rezistență reprezentanților autorităților sau altor persoane care curmă actele huliganice, precum și acțiunile care, prin conținutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită.
De asemenea, instanțele de judecată urmează să delimiteze huliganismul de alte infracțiuni în dependență de sensul și orientarea intenției făptuitorului, de motivele, scopurile și circumstanțele acțiunilor săvîrșite de el. În speța dată, nu este stabilit motivul săvîrșirii de către inculpat a infracțiunii imputate, scopul și circumstanțele acestor acțiuni, precum și, apariția unui obiect special adaptat pentru vătămarea integrității corporale, fiind văzut doar de martorul Crețu A., care ulterior le-a relatat părților vătămate GV și CV, precum și, martorilor GA și BI. Acest fapt, a fost indicat de către procuror în apelul său (f.d.234).
Din considerentele expuse, Colegiul lărgit conchide că, decizia instanței de apel urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, din punctul de vedere a prezenței erorii de drept prevăzute de pct.6) alin.(1) art.427 CPP, eroare care nu poate fi corectată de către instanța de recurs. La noua judecare instanța de apel va ține seama de motivele expuse în prezenta decizie privind casarea soluției, verificînd legalitatea și temeinicia sentinței în baza materialelor dosarului și probelor administrate, respectînd prevederile art.414 CPP se va expune asupra tuturor motivelor invocate în apel și va adopta o hotărîre de vinovăție ori nevinovăție a inculpatului în săvîrșirea infracțiunii de huliganism, care să fie legală și întemeiată.
ÎNCHEIERE
Soluționarea unei cauze penale nu se poate concepe decît în condițiile ascultării persoanelor direct implicate și a celor care deși nu au participat activ la săvîrșirea faptei ilegale pot furniza informații valoroase care să contribuie la aflarea adevărului.
1. Ascultarea unei persoane are o dublă valență și anume:
reprezintă o modalitate importantă de obținere a mijloacelor de probă,
în anumite situații poate constitui o formă de exercitare a dreptului la apărare lucru valabil dacă avem în vedere ascultarea unui învinuit sau inculpat căruia în acest mod i se dă posibilitatea de a-și prezenta punctul de vedere și de a combate acuzațiile ce i se aduc.
2. O definiție generică a acestei activități sună astfel:
“Ascultarea persoanelor în ancheta penală este o activitate procesuală și de tactică criminalistică realizată de organele de urmărire penală, organe de cercetare penală și procurer, pentru a se stabili probele care vor contribui la aflarea adevărului în cauza respectivă”.
3. Astfel, pentru a afla adevărul într-o cauză penală înseamnă în general a stabili dacă fapta există și de cine a fost săvîrșită, dacă întrunește toate elementele constitutive ale unei infracțiuni și dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa. Adevărul însă trebuie aflat nu numai în ceea ce privește fondul cauzei ci și cu privire la orice act al procesului penal. Așadar aflarea adevărului într-o cauză penală nu se poate face decît cu ajutorul probelor. Aprecierea probelor în procesul penal este, desigur, liberă. Depinde însă de fiecare procuror sau judecător cum va folosi libertatea care i-a fost acordată în acest domeniu.
Deci, depozițiile martorilor se formează treptat, presupunînd trei faze succesive:
recepția – faza în care martorul, prin mijlocirea organelor de simț, percepe faptelegate de infracțiunea săvîrșită,
memorarea, adică evaluarea și stocarea faptelor percepute,
reproducerea acestora prin comunicarea lor orală sau în formă scrisă organului judiciar.
4. Organul judiciar are ca sarcină să fixeze informații probante obținute prin contactul direct cu ființa sau obiectul material în cadrul acțiunilor procesuale, sau în urma prezentării de către persoanele cointeresate în proces (învinuitul, vicitima) a anumitor obiecte.
5. După cum am observat mai sus, considerăm că procedeele tactice de ascultare nu pot și nu trebuie desprinse de psihologia martorului, nu trebuie tratate separat, ci, dintr-o anumită legitate sau particularitate psihică a acestuia trebuie desprins și procedeul tactic a cărui eficiență a fost verificată de practica audierilor. Acest mod de tratare, pe lângă avantajul înlăturării unor paralelisme, îngăduie organelor judiciare posibilitatea de a asocia procedeele tactice de anumite manifestări psihice ale martorilor. Aceasta înseamnă că cel ce conduce audierea va ști întotdeauna că o anumită atitudine, anumite particularități psihice ale celui ascultat, impun utilizarea unuia sau altuia dintre procedeele tactice.
6. Procesul de formare a declarațiilor martorilor implică un moment de achiziție a informațiilor circumscrise infracțiunii sau făptuitorului acesteia, moment în care martorul, prin mijlocirea organelor de simț percepe împrejurări legate de fapta săvârșită, un moment de conservare în memorie a informațiilor percepute, și în fine, momentul de comunicare a acestor informații organelor judiciare pe calea reproducerii sau a recunoașterii. La formarea acestui proces concură, într-o măsură sau alta, toate categoriile de informații. Unora dintre acestea (senzațiile tactile, olfactive și gustative) le revine un rol subsecvent; altora (senzațiile vizuale și auditive) le revine un rol precumpănitor deaorece rare sunt situațiile când la formarea mărturiei nu participă văzul și auzul.
BIBLIOGRAFIE
Acte legislative și normative.
1. Constituția Republicii Moldova adoptată la 29.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din12.08.1994.http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova Nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al R. Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php? action=view&view=doc&id=326970
3. Codul penal al Republicii Moldova Nr.985-XV din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al R.M. nr. 128-129/1012 din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php? action=view&view=doc&id=331268
4. Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului din 04.11.1950, în vigoare pentru Republica Moldova din 01.02.1998. În: ediția oficială ”Tratate internaționale”, 1998, volumul 1, p. 341. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=285802&lang=1
5. Legea cu privire la Procuratură, nr. 294-XVI din 25.12.2008. În: Monitorul Oficial nr.55-56/155 din 17.03.2009. http://www.procuratura.md/md/leg/
6. Legea Republicii Moldova cu privire la securitatea de stat a părții vătămate, martorilor și altor persoane, care au colaborat în procesul penal, nr.1458-XIII din 28.01.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 26-27 din 26.03.1998. http://www.transparency.md/Laws/lg_protectie.pdf
II. Monografii, articole de specialitate.
7. Avram M., Popovici T., Cobîșneanu V. Cercetarea infracțiunilor contra persoanei. Ghidul ofițerului de urmărire penală. Chișinău: ARC, 2004. 360 p.
8. Bogdan T. Probleme de psihologie judiciară. București: Ed. Științifică, 1973. 221 p.
9. Bogdan T., Sîntea I., Cornianu-Drăgan R. Comportamentul uman în procesul judiciar. București: Ed. Ministerului de Interne, 1983. 234 p.
10. Butoi I., Butoi I.T. Psihologie judiciară- Curs universitar. București: Ed. Fundației România de mâine, 2004. 440 p.
11. Catană E., Dolea I., Popovici T. ș.a. Inviolabilitatea persoanei în Republica Moldova. Chișinău: IRP , 2006. 280 p.
12. Ciopraga A., Iacobuță I. Criminalistica. Iași: Junimea, 2001. 426 p.
13. Dolea I., Roman D., Sedlețchi Iu. ș.a. Drept procesual penal. Chișinău: Cartier , 2005. 960 p.
14. Dolea I., Roman D., Vîzdoagă T. ș.a. Codul de procedură penală. Comentariu. Chișinău: Cartier, 2005. 500 p.
15. Doltu I. Matorul în procesul penal.București: Lumina Lex, 2004. 143 p.
16. Doltu I. Declarațiile martorilor în procedura penală română. În: Revista Dreptul, nr.7/1995, p. 41-42.
17. Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia-Centrală, 2011. 632 p.
18. Ionaș Al., Măgureanu I. Ascultarea persoanelor în procesul penal. Brașov: Omnia Uni S.A.S.T., 2001.194 p.
19. Măgureanu Il. Ascultarea persoanelor în procesul penal. București: Lumina Lex, 2004. 246 p.
20. Mejinschi V., Carp S. ș.a. Activitatea investigativ-operativă a organelor afacerilor interne. Chișinău: f.ed., 2008. 400 p.
21. Mircea Ion. Criminalistica. București: Lumina Lex, 1999. 351 p.
22. Mitrofan N. Psihologie judiciară – coordonator și coautor. ediția a II-a. București: Șansa S.R.L., 1994. 359 p.
23. Mitrofan N., Zdrenghea V. ș.a. Psihologie judiciară. București: Șansa S.R.L., 1994. 359 p.
24. Mole N., Harby C. Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenției europene pentru drepturile omului. Chișinău: f.ed., 2003. 68 p.
25. Neagu I. Drept procesual penal. Partea generală. București: Euro-Trading, 1992. 328 p.
26. Olteanu G., Voicu C., Păun C. ș.a. Ascultarea persoanei în cadrul anchetei. București: AIT Laboratories s.r.l., 2005, 244 p.
27. Orîndaș V. Procedură Penală. Chișinău: f. ed. 2001. 300 p.
28. Roman D., Vîzdoagă T., Grigoriu A. Organele de ocrotire a normelor de drept. Chișinău: Cartier, 2001. 279 p.
29. Stancu E. Tratat de Criminalistică. București: Universul Juridic, 2007. 736 p.
30. Stancu E. Criminalistica. vol. 2. București: Actami, 1997. 398 p.
31. Theodoru G. Drept procesual penal. Iași: Cugetarea, 1998. 644 p.
32. Tiberiu B. Probleme de psihologie juridical. București: Ed. științifică, 1973. 221 p.
33. Volonciu N. Tratat de procedură penală. București: Paideia, 1996. 513 p.
III. Culegeri de documente, practică judiciară.
34. Cauza penală cu nr. 2012032423 de învinuire a cet. MD de comiterera infracțiunii prevăzute de art. 287 al. (3) Cod Penal al Republicii Moldova.
IV. Site Internet.
35. Ascultarea inculpatului [online]. http://www.scj.ro/SP%20rezumate% 202006/SP% 20r%20828% 202006.htm (citat la 14.01.2014).
36. Mărturia martorului [online]. http://www.portalroman.com/articole/Marturia_Martorului-75.html (citat la 11.12.2013).
37. Tactica ascultării martorului [online]. http://www.juspedia.ro/1124/tactica-ascultarii-martorului/ (citat la 19.11.2013).
38. Tactica acultării învinuitului sau inculpatului [online]. http://facultate.regielive.ro/ cursuri /criminologie/tactica-ascultarii-invinuitului-sau-inculpatului-203297.html(citat la 14.01.2014).
39. Tactica ascultării unor categorii de participanți în procesul penal [online]. http://www. Referat.ro/referate/Tactica_ascultarii_unor_categorii_de_participanti_in_procesul_penal_c7659.html (citat la 21.01.2014).
ANEXA A
ANEXA B
DECLARAȚIE
privind originalitatea conținutului lucrării de licență/master
Subsemnatul……………………………………………………………………………………………………………..
absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din Moldova, Facultatea…………………..
specialitatea……………………………………………………………………………………………………………..
declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
elaborată sub îndrumarea dlui(d-nei)……………………………………………………………………………….,
pe care urmează să o susțin în fața comisiei este originală, îmi aparține și îmi asum conținutul său în întregime.
Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțînd inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.
Data……………………….Semnătură, student………………………………………………………..
BIBLIOGRAFIE
Acte legislative și normative.
1. Constituția Republicii Moldova adoptată la 29.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din12.08.1994.http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova Nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al R. Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php? action=view&view=doc&id=326970
3. Codul penal al Republicii Moldova Nr.985-XV din 18.04.2002. În: Monitorul Oficial al R.M. nr. 128-129/1012 din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php? action=view&view=doc&id=331268
4. Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului din 04.11.1950, în vigoare pentru Republica Moldova din 01.02.1998. În: ediția oficială ”Tratate internaționale”, 1998, volumul 1, p. 341. http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=285802&lang=1
5. Legea cu privire la Procuratură, nr. 294-XVI din 25.12.2008. În: Monitorul Oficial nr.55-56/155 din 17.03.2009. http://www.procuratura.md/md/leg/
6. Legea Republicii Moldova cu privire la securitatea de stat a părții vătămate, martorilor și altor persoane, care au colaborat în procesul penal, nr.1458-XIII din 28.01.1998. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 26-27 din 26.03.1998. http://www.transparency.md/Laws/lg_protectie.pdf
II. Monografii, articole de specialitate.
7. Avram M., Popovici T., Cobîșneanu V. Cercetarea infracțiunilor contra persoanei. Ghidul ofițerului de urmărire penală. Chișinău: ARC, 2004. 360 p.
8. Bogdan T. Probleme de psihologie judiciară. București: Ed. Științifică, 1973. 221 p.
9. Bogdan T., Sîntea I., Cornianu-Drăgan R. Comportamentul uman în procesul judiciar. București: Ed. Ministerului de Interne, 1983. 234 p.
10. Butoi I., Butoi I.T. Psihologie judiciară- Curs universitar. București: Ed. Fundației România de mâine, 2004. 440 p.
11. Catană E., Dolea I., Popovici T. ș.a. Inviolabilitatea persoanei în Republica Moldova. Chișinău: IRP , 2006. 280 p.
12. Ciopraga A., Iacobuță I. Criminalistica. Iași: Junimea, 2001. 426 p.
13. Dolea I., Roman D., Sedlețchi Iu. ș.a. Drept procesual penal. Chișinău: Cartier , 2005. 960 p.
14. Dolea I., Roman D., Vîzdoagă T. ș.a. Codul de procedură penală. Comentariu. Chișinău: Cartier, 2005. 500 p.
15. Doltu I. Matorul în procesul penal.București: Lumina Lex, 2004. 143 p.
16. Doltu I. Declarațiile martorilor în procedura penală română. În: Revista Dreptul, nr.7/1995, p. 41-42.
17. Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia-Centrală, 2011. 632 p.
18. Ionaș Al., Măgureanu I. Ascultarea persoanelor în procesul penal. Brașov: Omnia Uni S.A.S.T., 2001.194 p.
19. Măgureanu Il. Ascultarea persoanelor în procesul penal. București: Lumina Lex, 2004. 246 p.
20. Mejinschi V., Carp S. ș.a. Activitatea investigativ-operativă a organelor afacerilor interne. Chișinău: f.ed., 2008. 400 p.
21. Mircea Ion. Criminalistica. București: Lumina Lex, 1999. 351 p.
22. Mitrofan N. Psihologie judiciară – coordonator și coautor. ediția a II-a. București: Șansa S.R.L., 1994. 359 p.
23. Mitrofan N., Zdrenghea V. ș.a. Psihologie judiciară. București: Șansa S.R.L., 1994. 359 p.
24. Mole N., Harby C. Dreptul la un proces echitabil. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenției europene pentru drepturile omului. Chișinău: f.ed., 2003. 68 p.
25. Neagu I. Drept procesual penal. Partea generală. București: Euro-Trading, 1992. 328 p.
26. Olteanu G., Voicu C., Păun C. ș.a. Ascultarea persoanei în cadrul anchetei. București: AIT Laboratories s.r.l., 2005, 244 p.
27. Orîndaș V. Procedură Penală. Chișinău: f. ed. 2001. 300 p.
28. Roman D., Vîzdoagă T., Grigoriu A. Organele de ocrotire a normelor de drept. Chișinău: Cartier, 2001. 279 p.
29. Stancu E. Tratat de Criminalistică. București: Universul Juridic, 2007. 736 p.
30. Stancu E. Criminalistica. vol. 2. București: Actami, 1997. 398 p.
31. Theodoru G. Drept procesual penal. Iași: Cugetarea, 1998. 644 p.
32. Tiberiu B. Probleme de psihologie juridical. București: Ed. științifică, 1973. 221 p.
33. Volonciu N. Tratat de procedură penală. București: Paideia, 1996. 513 p.
III. Culegeri de documente, practică judiciară.
34. Cauza penală cu nr. 2012032423 de învinuire a cet. MD de comiterera infracțiunii prevăzute de art. 287 al. (3) Cod Penal al Republicii Moldova.
IV. Site Internet.
35. Ascultarea inculpatului [online]. http://www.scj.ro/SP%20rezumate% 202006/SP% 20r%20828% 202006.htm (citat la 14.01.2014).
36. Mărturia martorului [online]. http://www.portalroman.com/articole/Marturia_Martorului-75.html (citat la 11.12.2013).
37. Tactica ascultării martorului [online]. http://www.juspedia.ro/1124/tactica-ascultarii-martorului/ (citat la 19.11.2013).
38. Tactica acultării învinuitului sau inculpatului [online]. http://facultate.regielive.ro/ cursuri /criminologie/tactica-ascultarii-invinuitului-sau-inculpatului-203297.html(citat la 14.01.2014).
39. Tactica ascultării unor categorii de participanți în procesul penal [online]. http://www. Referat.ro/referate/Tactica_ascultarii_unor_categorii_de_participanti_in_procesul_penal_c7659.html (citat la 21.01.2014).
ANEXA A
ANEXA B
DECLARAȚIE
privind originalitatea conținutului lucrării de licență/master
Subsemnatul……………………………………………………………………………………………………………..
absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din Moldova, Facultatea…………………..
specialitatea……………………………………………………………………………………………………………..
declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
elaborată sub îndrumarea dlui(d-nei)……………………………………………………………………………….,
pe care urmează să o susțin în fața comisiei este originală, îmi aparține și îmi asum conținutul său în întregime.
Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.
De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțînd inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.
Data……………………….Semnătură, student………………………………………………………..
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procedee Tactice Criminalistice Aplicate la Audierea Martorilor (ID: 129153)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.