Probatiunea In Procesul Penal

Considerații introductive

Lucrarea de față „Probațiunea în procesul penal” oferă o tratare științifică și aprofundată a probelor și mijloacelor de probă în procesul penal precum și importanța acestora deoarece fără cunoașterea soluțiilor privind probele și mijloacele de probă nu este de conceput realizarea funcțiilor și finalităților procesului penal.

În elaborarea lucrării am folosit materialul legislativ, jurisprudențial și documentar existent la data de 1 iunie 2015. Astfel, datorită importanței temei abordate am luat în considerare exclusiv actele normative în vigoare, prevederile cuprinse în noul Cod de procedură penală și noul Cod penal, care au intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014 analizate, acolo unde este cazul, în paralel cu prevederile din codurile anterioare sau din legile penale speciale ale căror norme de incriminare au fost preluate în noile coduri.

Prin valorificarea opiniilor exprimate în literatura de specialitate și având în vedere noile reglementări ale Codului de procedură penală, acestea au fost examinate și sistematizate în diverse capitole: studiu referitor la istoria și aplicarea probelor în procesul penal; probele în procesul penal; declarațiile părților și ale subiecților procesuali principali; metode speciale de supraveghere și cercetare; procedee de descoperire și ridicare a înscrisurilor, mijloacele materiale de probă; expertiza, constatarea și fotografierea precum și alte instituții legate de administrarea probelor în procesul penal.

Capitolul 1. Studiu referitor la istoria și aplicarea probelor în procesul penal

Secțiunea I. Importanța probelor în dreptul procesual penal

Statul, prin intermediul organelor sale specializate, intervine pentru a-i sancționa, reeduca și reda societății pe cei care săvârșesc infracțiuni. Astfel încât, descoperirea infracțiunilor, identificarea și prinderea infractorilor, strângerea și administrarea probelor, inclusiv tragerea la răspundere penală constituie o activitate complexă care este desfășurată de organele specializate ale statului.

Scopul acestor operațiuni judiciare este descoperirea adevărului. Iar adevărul este certitudinea pe care o obținem ca urmare a faptului care s-a petrecut astfel precum noi îl socotim.

Mijloacele prin intermediul cărora judecătorul ajunge să-și formeze certitudinea sunt probele pe care legea le pune la dispoziția lui.

Astfel în opinia lui Bentham: „probele sunt mijloacele de care ne servim în descoperirea adevărului și aceste mijloace pot fi bune sau rele, complete sau incomplete”. Mittermaier definește proba astfel: „totalitatea motivelor producătoare de certitudine”. Iar Domat numește proba „ceea ce încredințează spiritul de un adevăr”.

În dreptul nostru, fiecărei probe i se acordă importanța cuvenită în funcție de informațiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală deoarece la noi a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probei.

Secțiunea a II-a. Scurt istoric

În istoria procesului penal putem distinge mai multe sisteme de probațiune care corespund unor concepții diferite în ceea ce privește cunoașterea adevărului. Aceste sisteme de probațiune pot fi localizate în anumite epoci sau orânduiri sociale, ele reflectând inclusiv atitudinea claselor sociale dominante față de modul de administrare a justiției.

În ceea ce privește trecutul probelor, în materie criminală, avem în vedere două popoare de la care se trage în cea mai mare parte civilizația de azi: grecii și romanii.

Când vorbim de legislația antică, la greci, trei par a fi fost mijloacele de proba, în materie criminală: martorii, tortura și proba prin apă fiartă.

Martorii erau datori să se înfățișeze în persoană înaintea acuzatorului și, ambele părți, atât acuzatorul, cât și acuzatul, aveau dreptul să-și aibă martorii lor.

Un alt mijloc de probă o reprezenta tortura. Originea torturii o găsim în sclavagism. Sclavii erau socotiți nedemni de a mărturisi de bună voie în instanță și de aceea mărturiile lor se luau în urma unor prealabile torturi cu biciul și roata. La început tortura se aplica numai sclavilor, dar pe parcurs și oamenilor liberi. Isocrat zicea: „că nimic nu indică mai bine adevărul decât tortura. Un martor poate să mintă, dar în mijlocul torturii adevărul singur vorbește.”

Probele în dreptul roman erau și ele tot în număr de trei: probe scrise, martori și tortura. Probele scrise alcătuiau toate actele cu care se dovedea vinovăția sau nevinovăția unui acuzat. Romanii aveau dreptul la percheziție. Acest mijloc de probă era întrebuințat, mai ales când era vorba de acte sau condice de ridicat.

În timpul republicii, dreptul de citare al martorilor îl avea numai acuzatorul. Numărul martorilor era limitat, judecătorul stabilind dinainte câte persoane urmau să fie ascultate.

În Codul lui Hammurabi (aproximativ 1760 î. Hr.) se regăsește procedura denumită „judecata lui Dumnezeu” în conformitate cu care, dacă cel învinuit de vrăjitorie era aruncat în apă și nu se scufunda, era apărat de pedeapsă.

În orânduiala feudală, sistemul empiric a fost înlocuit cu cel religios, unde pentru a se afla adevărul se recurgea la „serviciile” divinității. Statul feudal centralizat a introdus sistemul probelor formale, în cadrul căruia valoarea probelor era aprioric stabilită. În cadrul acestui sistem, mărturisirea inculpatului era prima asupra tuturor probelor, fiind considerată regina probelor (proba probatissima), iar declarația unui singur martor nu avea nici o valoare (testis unus testis nullus).

Mai târziu, sistemul formal a fost înlocuit cu sistemul sentimental și sistemul științific al probelor. În cadrul acestui sistem, judecătorii aveau libertatea să aprecieze probele, ei luându-le în seamă numai pe acelea care le inspirau certitudini asupra adevărului real.

Secțiunea a III-a. Noul cod de procedură penală și codul anterior. Prezentare comparativă

În vederea aflării adevărului într-o cauză penală, organele judiciare trebuie să lămurească cauza sub toate aspectele prin intermediul probelor.

Probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar mijloacele de probă care pot servi ca probă trebuie să nu fie interzise prin lege.

Dispozițiile referitoare la probele și mijloacele de probă în noul C.pr.pen. au ca scop soluționarea cu celeritate a procesului penal și eficientizarea actului de justiție.

În acest context, noua reglementare renunță la enumerarea limitativă a mijloacelor de probă dând posibilitatea administrării oricărui mijloc de probă necesar pentru aflarea adevărului.

Proba se obține în procesul penal prin mijloacele de probă. Astfel că în art. 64 din C.pr.pen. anterior se utiliza o formulare mai precisă și nuanțată, de natură să înlăture eventualele confuzii conceptuale între probe și mijloace de probă: astfel, elementele de fapt care pot servi ca probă se vor constata prin mijloace de probă. Acestea pot fi obținute de către autoritățile judiciare prin diferite procedee de probațiune. Enumerarea mijloacelor de probă din noul C.pr.pen. (denumit în continuare C.pr.pen.) diferă de aceea stabilită în C.pr.pen. anterior. Astfel, C.pr.pen. nu mai enumeră drept mijloace de probă: înregistrările audio și video, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele, astfel era prevăzut în trecut. Constatările tehnico-științifice, contatările medico-legale și expertizele nu mai sunt enumerate printre mijloacele de probă, ele fiind în realitate, procedee probatorii, adică modalități diferite care operează asupra mijloacelor de probă. Soluția legislativă este bine-venită, de vreme ce raportul de constatare tehnico-științifică și medico-legală, ca și raportul de expertiză sunt înscrisuri care relatează existența unor probe, ele căpătând caracterul de mijloace de probă ca orice înscris.

În ceea ce privește administrarea probelor, față de vechiul cod, legiuitorul pentru a asigura echitabilitatea procedurii, a arătat în mod expres cazurile în care organele judiciare pot respinge administrarea unor probe, atunci când: în raport cu obiectul probațiunii din cauză proba nu este relevantă; dacă pentru dovedirea elementului de fapt care reprezintă obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; când faptul este notoriu proba nu este necesară; dacă proba este imposibil de obținut; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită; administrarea probei este contrară legii.

O altă diferență se remarcă prin faptul că, în C.pr.pen. anterior, în art. 68 se interzice folosirea mijloacelor de constrângere în administrarea unei probe, precum și promisiuni și îndemnuri în scopul de a obține probe, în schimb în C.pr.pen. prin art. 101 s-a introdus principiul loialității administrării probelor, care interzice întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe, arătând în alin. (2) că este interzisă folosirea de metode sau tehnici de ascultare care pot afecta capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei.

Astfel, acestă reglementare a fost făcută în scopul protejării demnității persoanei și în sensul ca acesta să aibă parte de un proces echitabil și dreptul la o viața privată.

De asemenea, C.pr.pen. a adoptat o serie de reguli generale și în materia audierii persoanelor, în audierea suspectului sau inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, precum și în cazul audierii martorilor. Astfel, principalele elemente de noutate introduse prin proiect sunt:

în cursul audierilor e garantată demnitatea și protecția sănătății persoanei;

pentru a respecta dreptul la un proces echitabil, înainte de prima ascultare a suspectului sau a inculpatului i se vor comunica în scris drepturile acestuia. Totodată, în vederea asigurării celerității în procesul penal, suspectului sau inculpatului i se aduce la cunoștință obligația de a se prezenta la chemarea organelor judiciare, și i se va atrage atenția că, se poate emite un mandat de aducere împotriva sa dacă nu îndeplinește această obligație. Totodată trebuie să comunice în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția suspectului sau inculpatului că în cazul neîndeplinirii acestei obligații citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că a luat cunoștință de acestea.

în cursul urmăririi penale, ascultarea suspectului sau inculpatului este înregistrată cu mijloace tehnice audio sau audiovideo;

în cadrul primei audieri, persoanei vătămate i se aduc la cunoștință următoarele drepturi și obligații: dreptul de a fi asistată de avocat și de a propune probe, dreptul de a fi încunoștiințată cu privire la derularea procedurii, obligația de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, obligația de a comunica orice schimbare de adresă, obligația de a spune adevărul;

reglementarea expresă, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Serves contra Franței), a privilegiului împotriva autoincriminării și în ceea ce privește audierea martorului;

în ceea ce privește protecția martorilor, proiectul distinge între martorii amenințați și cei vulnerabili, prevăzând măsuri speciale de protecție.

De exemplu: dacă potrivit Codului anterior, se întâmpla ca în foarte multe cauze penale, un martor după ce este audiat față de acesta să înceapă urmărirea penală, pentru a fi înlăturat acest impediment a fost introdusă dispoziția prin care martorul are dreptul de a nu se acuza conform art. 118 din C.pr.pen., astefl declarația sa neputând fi folosită în cursul unui proces penal.

În ceea ce privește datele referitoare la traficul informațional sau a celor provenite din sisteme de telecomunicații, proiectul C.pr.pen. reglementează instituția conservării rapide a datelor informatice, a datelor referitoare la traficul informațional sau a celor provenite din sisteme de telecomunicații în conformitate cu prevederili persoanei și în sensul ca acesta să aibă parte de un proces echitabil și dreptul la o viața privată.

De asemenea, C.pr.pen. a adoptat o serie de reguli generale și în materia audierii persoanelor, în audierea suspectului sau inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, precum și în cazul audierii martorilor. Astfel, principalele elemente de noutate introduse prin proiect sunt:

în cursul audierilor e garantată demnitatea și protecția sănătății persoanei;

pentru a respecta dreptul la un proces echitabil, înainte de prima ascultare a suspectului sau a inculpatului i se vor comunica în scris drepturile acestuia. Totodată, în vederea asigurării celerității în procesul penal, suspectului sau inculpatului i se aduce la cunoștință obligația de a se prezenta la chemarea organelor judiciare, și i se va atrage atenția că, se poate emite un mandat de aducere împotriva sa dacă nu îndeplinește această obligație. Totodată trebuie să comunice în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția suspectului sau inculpatului că în cazul neîndeplinirii acestei obligații citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că a luat cunoștință de acestea.

în cursul urmăririi penale, ascultarea suspectului sau inculpatului este înregistrată cu mijloace tehnice audio sau audiovideo;

în cadrul primei audieri, persoanei vătămate i se aduc la cunoștință următoarele drepturi și obligații: dreptul de a fi asistată de avocat și de a propune probe, dreptul de a fi încunoștiințată cu privire la derularea procedurii, obligația de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, obligația de a comunica orice schimbare de adresă, obligația de a spune adevărul;

reglementarea expresă, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Serves contra Franței), a privilegiului împotriva autoincriminării și în ceea ce privește audierea martorului;

în ceea ce privește protecția martorilor, proiectul distinge între martorii amenințați și cei vulnerabili, prevăzând măsuri speciale de protecție.

De exemplu: dacă potrivit Codului anterior, se întâmpla ca în foarte multe cauze penale, un martor după ce este audiat față de acesta să înceapă urmărirea penală, pentru a fi înlăturat acest impediment a fost introdusă dispoziția prin care martorul are dreptul de a nu se acuza conform art. 118 din C.pr.pen., astefl declarația sa neputând fi folosită în cursul unui proces penal.

În ceea ce privește datele referitoare la traficul informațional sau a celor provenite din sisteme de telecomunicații, proiectul C.pr.pen. reglementează instituția conservării rapide a datelor informatice, a datelor referitoare la traficul informațional sau a celor provenite din sisteme de telecomunicații în conformitate cu prevederile art. 16 și 17 din Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică. Datorită volatilitatea acestor date, a fost reglementat un procedeu rapid, cu scopul eficientizării luptei împotriva infracțiunilor informatice sau a pornografiei infantile comise prin intermediul internetului.

Noile dispoziții procesuale aduc îmbunătățiri esențiale la identificarea persoanelor sau a obiectelor, la percheziție (domiciliară, corporală, a unui vehicol, informatică și acces într-un sistem informatic), expertiză (medico-legală psihiatrică, toxicologică etc.) cât și cu privire la fotografiere, amprentarea suspectului, a inculpatului sau a altor persoane.

Astfel, noul proiect prevede că expertiza poate fi efectuată de experți oficiali sau de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate. Pentru administrarea cu celeritate a probatoriului, proiectul dă posibilitatea înlocuirii expertului dacă fără a se justifica, acesta nu termină raportul de expertiză până la termenul-limită fixat, sau în cazul în care manifestă dezinteres față de sarcina ce i-a fost încredințată. Se poate face un supliment de expertiză dacă se constată că expertiza nu este completă, iar acestă deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului. Efectuarea unei noi expertize se poate dispune numai în cazul în care concluziile raportului de expertiză sunt fie neclare fie contradictorii, sau între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

În ceea ce privește supravegherea tehnică, față de vechea reglementare, actuala prin art. 139 alin. (2) s-a extins și asupra: falsificarea de instrumente de plată electronică; șantaj; lipsire de libertate; evaziune fiscală; infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice, chiar și pentru alte infracțiuni pentru care legea prevede închisoarea de 7 ani sau mai mare.

Proiectul are în vedere, de asemenea, și fotografierea și amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane, privite ca mijloace probatorii noi, precum și condițiile în care este posibilă admisă publicarea fotografiei unei persoane.

Secțiunea a IV-a. Aspecte de drept comparat privind strângerea și administrarea probelor și mijloacelor de probă precum și utilizarea probelor obținute ilegal sau prin tortură în procesul penal

Respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale constituie esența unei societăți democratice deoarece nu poate exista democrație fără a asigura recunoașterea și respectarea acestor valori recunoscute universal și care au o importanța deosebită pentru fiecare societate.

În ceea ce privește drepturile omului, statele au anumite obligații în vederea respectării lor. Astfel, statele au obligația de a nu face nimic de natură a aduce atingere drepturilor recunoscute, dar și obligația de a face, ca obligații pozitive, anume de a lua toate măsurile care se impun pe plan intern, legale, administrative sau judiciare, spre a asigura respectarea acelorași drepturi.

Conform art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.

Această dispoziție are ca scop apărarea integrității fizice și morale a persoanei, demnitatea ei. Interdicția impusă este una absolută și nici o derogare de la dispozițiile sale nu este permisă de Convenție.

În ceea ce privește sarcina probei referitor la tratamentele interzise prin art. 3 se aplică principiul referitor la faptul că: reclamantul trebuie să facă dovada faptelor care constituie tortură, tratamente ori pedepse inumane ori degradante. Instanța europeană a arătat că afirmațiile unui reclamant privitoare la relele tratamente la care a fost supus trebuie să se bazeze pe probe apropiate și convingătoare.

Un alt aspect, cu o importanță deosebită, atât în dreptul intern cât și în cel internațional este reprezentat de dreptul la tăcere. Acest drept nu este prevăzut în mod expres în Convenția europeană a drepturilor omului dar acestă lipsă a fost suplinită de către Curtea Europeană care a inclus privilegiul împotriva autoincriminării și dreptul de a păstra tăcerea între garanțiile implicite ale dreptului la un proces echitabil.

Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă o garanție de care se bucură persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni atât în cazul procedurilor desfășurate în fața organelor de poliție sau a procurorului, cât și a procedurilor din fața instanței de judecată.

Din această jurisprudență rezultă că dreptul la tăcere și privilegiul împotriva autoincriminării nu au caracter absolut. Curtea impune, în vederea respectării caracterului echitabil al procedurii, interdicția utilizării unor constrângeri inadecvate care afectează însăși esența drepturilor, astfel, în cauza Heaney și McGuiness c. Irlandei s-a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană, în condițiile în care reclamanții, care erau suspectați de comiterea unor acte de terorism, au refuzat să dea declarații referitoare la locul unde s-au aflat la momentul comiterii infracțiunii de care erau acuzați, ceea ce a echivalat cu săvârșirea unei noi infracțiuni, potrivit legii irlandeze privind combaterea actelor de terorism, pentru care li s-a aplicat, într-un dosar separat, pedeapsa de 6 luni închisoare; Curtea a apreciat că „gradul constrângerii” la care au fost supuși reclamanții (condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate pentru refuzul de a prezenta detaliat situația deplasărilor și a acțiunilor lor într-o anumită perioadă de timp, a tuturor informațiilor de care dispuneau în legătură cu comiterea infracțiunii) a condus, în fapt, la vătămarea esenței dreptului la tăcere și a privilegiului împotriva autoincriminării, chiar dacă justificarea acesteia a constat în apărarea ordinii și siguranței publice.

Alte aspecte de drept comparat

§Grecia. În ceea ce privește probele, legislația elenă se bazează pe principiul acuzării de către o parte. Adică, instanța acționează numai la cererea unei părți și pronunță o hotărâre pe baza faptelor prezentate ca reale și dovedite de către părți și a cererilor pe care le depun acestea. Faptele notorii, a căror autenticitate nu poate fi pusă la îndoială în mod rezonabil sau care sunt cunoscute de către instanță dintr-o altă procedură judiciară sunt luate în considerare automat, fără a mai fi necesar să se prezinte probe.

Principiul de bază este că părțile propun și aduc probe. Instanța poate sa dispună din proprie inițiativă prezentarea oricăror probe permise de lege, chiar dacă părțile nu le-au menționat. Mijloacele de probă cuprind mărturisiri, rapoarte întocmite de experți, acte, audierea părților, a martorilor, jurământul părții și prezumțiile de fapt.

§Franța. În cele mai multe cazuri, există obligația de a furniza dovezi, prezumții din partea persoanelor care trebuie să dovedească un fapt. În general, probele pot fi furnizate de persoanele care au interesul de a răsturna aceste prezumții. De exemplu, în cazul în care un copil este născut în timpul căsătoriei, soțul mamei este prezumat a fi tată.

Anchete pregătitoare pot fi dispuse de către judecător, la cererea uneia dintre părți, dar judecătorul poate, de asemenea, să ia inițiativa în obținerea și administrarea probelor. Probele pot fi furnizate prin orice mijloace (declarații, înscrisuri, expertize judiciare etc.). Mărturia, precum și alte mijloace de probă, sunt lăsate la latitudinea judecătorului. Acesta nu va admite nici o probă obținută prin mijloace frauduloase (camera ascunsă, înregistrări telefonice ilegale etc.) sau într-un mod care nu respectă viața privată. Declarațiile date pe răspundere proprie, de către cel implicat direct în cauza dedusă judecății, nu vor avea statutul de probă.

Totuși, dreptul francez este unul în care materia nulității a fost cel mai des modificată pe cale legislativă. Conform C.pr.pen. din anul 1959 existau două feluri de nulități: nulitățile textuale (prevăzute de lege) și nulitățile substanțiale (neprevăzute de lege, dar referitoare la violarea unei reguli importante). În prezent, sunt aplicabile o serie de prevederi privind câteva nulități textuale, interesând în special perchezițiile și interceptările telefonice ale convorbirilor unui avocat și nulitățile substanțiale referitoare la „nesocotirea unei formalități substanțiale prevăzute printr-o dispoziție a C.pr.pen. sau orice altă dispoziție de procedură penală iar în ambele cazuri judecătorul nu poate constata nulitatea „decât atunci când a avut ca efect lezarea intereselor părții la care se referă”.

§Germania. Potrivit Constituției Germaniei, deminitatea umană este inviolabilă. Respectul și protecția acesteia este o datorie a tuturor autorităților statului. În ceea ce privește utilizarea probelor obținute prin rele tratamente și tortură, în Germania sunt interzise o serie de metode de interogatoriu, și anume: 1. Libertataea acuzatului de a lua propriile decizii nu va fi stânjenită prin aplicarea de tratamente degradante, prin extenuare, interferențe fizice, administrarea de droguri, tortură, viclenie sau hipnoză. Coerciția poate fi utilizată atât cât este permisă de procedura penală; 2. Măsurile care afectează memoria acuzatului sau capacitatea de a înțelege nu sunt permise; 3. Declarațiile obținute în aceste condiții nu pot fi folosite în instanță împotriva sa, chiar dacă acuzatul este de acord cu acest lucru.

În dreptul german, obținerea de probe prin citarea unui expert poate fi, respinsă, dacă instanța dispune ea însăși de un specialist cu cunoștințele necesare cazului. Solicitarea de audiere a unui al doilea expert poate fi respinsă atunci când instanța consideră că fapta a fost deja dovedită de primul expert.

§Italia. Potrivit prevederilor Constituției, toate actele de violență morală și fizică asupra unei persoane vor fi pedepsite. Codul de procedură penală face referire la inutilizabilitatea probei, invaliditatea probei constituind o regulă generală. Doctrina italiană a creat conceptul de invaliditate care cuprinde, pe de o parte, nulitățile relative sau absolute și, pe de altă parte, inutilizabilitatea, noțiune proprie probei și al cărei regim este același ca în cazul nulităților absolute. Inutilizabilitatea poate fi ridicată din oficiu de către judecător, chiar și pentru prima dată, în casație (instanța de ultimul grad), fără să fie necesară producerea vreunui prejudiciu vreuneia dintre părți.

§Olanda. Potrivit Constituției acestei țări, drepturile unei persoane nu pot fi violate de către o altă persoană. Prevederile Convenției împotriva torturii au fost implementate la nivel național, în cadrul Codului Penal, prin adoptarea Legii nr. 479/1988 privind Convenția împotriva torturii.

Pedepsele prevăzute de Codul Penal pentru utilizarea torturii în vederea obținerii de probe în cadrul proceselor penale pot ajunge și la închisoare, de până la 20 de ani, fiind dispuse în funcție de gravitatea infracțiunii, de la caz la caz.

Probele ilegale pot fi împărțite în mijloace de probă obținute în mod ilegal și în dovezi utilizate ilegal. Faptul că mijloacele de probă sunt obținute în mod ilegal nu înseamnă, neapărat, că utilizarea acestora este ilegală. Rămâne întotdeauna la latitudinea instanței să aprecieze dacă, având în vedere circumstanțele cauzei, probele trebuie sau nu să fie considerate ilegale.

§Austria. Această țară și-a revizuit recent legislația pentru a asigura o mai bună protecție a drepturilor omului și în concordanță cu dispozițiile Convenției ONU din 1948 împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

Relele tratamente, tortura, practicile inumane sau degradante sunt interzise în Austria, probele obținute prin oricare dintre aceste mijloace sau altele asemănătoare neputând fi administrate în procedura judiciară.

Dacă, pentru a obține o probă, o parte încalcă o dispoziție de drept penal care protejează drepturile și libertățile fundamentale ale omului (de exemplu vătămarea corporală, răpirea, constrângerea unui martor să depună mărturie), proba astfel obținută este inadmisibilă și nu este acceptată de instanță.

Doar probele obținute ilegal, prin încălcarea Codului de procedură penală și care subminează astfel garantarea adevărului și a acurateței hotărârii, sunt inadmisibile.

§S.U.A. În Statele Unite, de regulă, în cauzele penale sarcina probei revine procurorului. Acest fapt este relevat de adagiul latin „incumbit probatio qui dicit, non negat que”, respectiv „sarcina probei se bazează pe cele ce se afirmă, nu pe ceea ce se neagă”. Acest principiu este cunoscut sub numele de prezumția de nevinovăție.

În cazul nerespectării sarcinii probei, judecătorul sau curtea de jurați vor lua decizia în consecință iar persoana acuzată este prezumată nevinovată. În general, probele sunt prezentate și administrate în timpul procesului în fața judecătorului și a juraților care urmează să pronunțe hotărârea finală. Instanța nu va admite nici o probă obținută prin mijloace ilegale sau într-un mod care aduce atingere vieții private.

Sistemul judiciar american respectă normele privind sarcina probelor prevăzute de Federal Rules of Evidence, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2008.

Potrivit art. 105, admisibilitatea probelor este limitată. În situația în care o probă este admisibilă pentru una dintre părți, dar nu este admisibilă și pentru cealaltă parte, instanța poate să limiteze folosirea probei în scopul său inițial. Prin folosirea unei probe nu se poate aduce un prejudiciu unei părți, aceasta nu trebuie să fie confuză și să-i inducă în eroare pe jurați. O probă relevantă este considerată acea probă care poate demonstra producerea unui fapt sau poate lămuri o serie de aspecte din care rezultă că este mai mult decât probabil că acea faptă s-a produs. Toate probele trebuie corelate cu contextul procesual în care au fost solicitate.

Art. 402 prevede faptul că toate probele sunt admisibile, cu excepția celor care sunt interzise de Constituție, de legile adoptate de Congres, precum și de regulile impuse de Curtea Supremă a SUA.

Capitolul 2. Probele în procesul penal

Secțiunea I. Noțiunea, importanța și clasificarea probelor

§ Noțiunea de „probă” în procesul penal

Pentru a soluționa o cauză penală, organele judiciare trebuie să stabilească realitatea situației de fapt, precum și toate împrejurările referitoare la persoana făptuitorului, astfel încât ele au nevoie de date sau dovezi pentru a stabili dacă o persoană este sau nu vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.

Datorită complexității informațiilor pe care le aduc probele în procesul penal acestea au fost definite ca fiind elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal [art. 97 alin. (1) C.pr.pen.].

§ Importanța probelor în procesul penal

Probele au un rol însemnat în administrarea justiției penale de aceea putem afirma că întregul proces penal este dominat de problema probelor. Acest lucru se explică prin faptul că, din momentul în care a fost declanșat procesul penal și până la soluționarea sa definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. De-a lungul timpului, a existat o intensă preocupare pentru perfecționarea sistemelor de probațiune deoarece înfăptuirea justiției penale depinde, în principal, de sistemul probator.

Analiza fiecărei probe în parte, și apoi în ansamblul lor, trebuie să conducă la o singură concluzie logică și anume dacă s-a comis sau nu fapta, iar în caz afirmativ, dacă se poate reține ori nu vinovăția persoanei acuzate.

§ Clasificare probelor

În privința clasificării probelor, în literatura de specialitate sunt adoptate, în principiu, aceleași criterii. Astfel, probele pot fi clasificate după caracterul lor, după izvoarele din care provin și după legătura lor cu obiectul probațiunii.

În funcție de caracterul sau natura lor, probele se clasifică în probe în sprijinul învinuirii sau al apărării, ele devenind astfel probe în acuzare sau probe în apărare.

Probele în acuzare sunt acelea prin care se face dovada vinovăției învinuitului sau inculpatului sau a unui element care contribuie la stabilirea vinovăției acestuia.

Probele în apărare sunt cele care dovedesc nevinovăția inculpatului, o împrejurare care survine în favoarea acestuia, existența unor circumstanțe de natură să atenueze răspunderea penală a acestuia. Probele în apărare sunt administrate în general de apărare, dar pot fi administrate și de orgnele judiciare pe baza rolului activ și a obligației aflării adevărului în cauză; aceste probe trebuie strânse, administrate și verificate din oficiu de către organele judiciare, independent de poziția apărării.

În funcție de izvoarele lor, probele pot fi imediate și mediate.

Probele imediate sunt cele obținute din sursa lor originală și se mai numesc și probe primare. Sunt astfel de probe: conținutul declarației unui martor ocular, conținutul unui înscris original, conținutul procesului-verbal de examinare a corpurilor delicte.

Probele mediate sau derivate sunt acele împrejurări care provin dintr-o sursă mai îndepărtată, derivată, alta decât cea originală. Este, de exemplu, o astfel de probă conținutul declarației unui martor care povestește ceea ce a aflat de la un martor ocular despre o anumită situație sau împrejurare.

După legătura lor cu obiectul probațiunii, probele se împart în probe directe și probe indirecte.

Probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăția sau nevinovăția suspectului sau inculpatului, ele conținând informații care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspecte legate de rezolvarea problemelor esențiale în cauza penală. De exemplu: prinderea făptuitorului în flagrant delict, conținutul declarației prin care făptuitorul recunoaște săvârșirea faptei.

Probele indirecte sunt elemente de fapt care dovedesc faptele probatorii din ansamblul cărora se poate constata dacă faptul principal există sau nu. Aceste probe trebuie corroborate cu conținutul altor probe directe sau indirecte. Astfel, o singură probă directă, provenită dintr-un izvor sigur poate fi suficientă pentru dovedirea faptului principal dar o singură probă indirectă nu este suficientă. Pot fi considerate probe indirecte: dacă se găsește un obiect asupra unei personae iar aceasta nu poate justifica proveniența obiectului și nici prezența posesorului obiectului în apropierea locului de unde a fost sustras obiectul respectiv.

Într-o altă clasificare în funcție de obiect, probele sunt principale, secundare și incidentale.

Probele principale se referă la existența faptului imputat, probele secundare privesc împrejurările de natură a agrava sau a atenua vinovăția inculpatului, iar probele incidentale servesc la dovedirea unor excepții ridicate pe parcursul cauzei.

În raport de realitățile la care se referă, probele pot fi împărțite în preexitente și survenite.

O probă preexistentă o constituie o împrejurare de fapt care este anterioară săvârșirii infracțiunii, iar o probă este survenită dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul comiterii infracțiunii sau chiar ulterior.

În literatura de specialitate a secolului al XVIII-lea întâlnim și alte clasificări, concepute în funcție de relevanța probelor în ceea ce privește vinovăția sau nevinovăția făptuitorului. Potrivit acestor opinii, probele pot fi perfecte sau imperfect. Probele perfecte sunt acelea care exclud posibilitatea nevinovăției cuiva, iar cele imperfecte nu exclud nevinovăția unei persoane. Mai multe probe imperfecte pot alcătui o probă perfectă.

Secțiunea a II-a. Obiectul probațiunii

§ Noțiunea de „obiect al probațiunii”

Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal.

Prin obiect al probațiunii (thema probandum) înțelegem ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în vederea soluționării cauzei penale. Potrivit legii procesual penale (art.98 C.pr.pen.), în obiectul probațiunii sunt incluse faptele și împrejurările de fapt care au relevanță informativă cu privire la: existența și săvârșirea infracțiunii de către inculpat; faptele cu privire la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă; faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.

Este important de precizat faptul că în obiectul probațiunii se includ doar faptele și împrejurările de fapt. Nu intră în obiectul probei normele de incriminare sau dispozițiile procedurale, care sunt prezumate a fi cunoscute de participanții la procesul penal, cu excepția dispozițiilor legale din dreptul străin sau a normelor extrapenale care se află într-o legătură cu tipicitatea faptei (de pildă, în ipoteza în care se invocă eroarea de drept extrapenal drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei).

Cu privire la obiectul probațiunii, doctrina arată că există un obiect generic sau abstract și unul specific sau concret. Obiectul generic are caracter general și trebuie dovedit în orice proces iar obiectul concret reprezintă obiectul probațiunii într-un proces determinat și trebuie dovedit în fiecare caz concret.

Obiectul inițial al probei poate fi lărgit ca urmare a extinderii urmăririi penale cu privire la alte fapte sau persoane; potrivit noului C.pr.pen nu mai este posibilă extinderea procesului penal în faza judecății cu privire la alte fapte sau la alte persoane.

Dacă, după pronunțarea unei hotărâri definitive într-o cauză, după ce au fost administrate toate probele necesare, se descoperă fapte sau împrejurări noi necunoscute de către instanța de judecată și care pot dovedi netemeinicia hotărârii pronunțate, se constată de fapt că obiectul probațiunii nu a fost epuizat și că se impune rejudecarea cauzei, urmare a formulării căii extraordinare de atac a revizuirii.

Așadar, obiectul probațiunii este un ansamblu, dialectic, dinamic, de realități de fapt ce necesită a fi dovedite prin probe în procesul penal pentru aflarea adevărului și, în consecință, pentru justa soluționare a cauzei, atât în latura penală cât și în latura civilă.

§ Faptele și împrejurările care trebuie dovedite

Când vorbim de obiectul probațiunii, vorbim de fapte sau împrejurări care au relevanță asupra fondului cauzei (existența sau inexistența infracțiunii, identificarea făptuitorului, devedirea vinovăției făptuitorului) și fapte sau împrejurări care privesc normala desfășurare a procesului penal (starea sănătății suspectului sau inculpatului, când acesta susține că este bolnav și cere suspendarea procesului penal).

Reprezintă fapte sau împrejurări de fapt ce trebuie dovedite (obligatoriu) în cadrul procesului penal:

faptele principale (res probanda), care sub aspectul lor sunt probe directe, cu ajutorul cărora putându-se face dovada existenței sau inexistenței faptei, a urmărilor ei socialmente periculoase și a vinovăției sau nevinovăției făptuitorului.

Faptele principale, prin cantitatea și calitatea informațiilor pe care le furnizează, pot conduce, singure, la rezolvarea cauzei penale.

De exemplu, în cazul unei omucideri, un fapt principal îl constituie acțiunea prin care a fost curmată viața persoanei; în cazul unui furt, faptul principal îl constituie sustragerea bunului mobil de către făptuitor.

faptele probatorii (res probantes), sunt acele fapte și împrejurări care, deși nu se cuprind în faptul principal, prin existența sau inexistența lor asigură constatarea existenței sau inexistenței faptului principal. Spre exemplu, în cazul omuciderii, pot fi considerate fapte probatorii: relațiile de dușmănie dintre făptuitor și victimă, obiectele care au pete de sânge cu grupa sanguină a victimei și care sunt găsite la locuința făptuitorului, faptul că victima și presupusul făptuitor au fost văzuți împreună cu puțin timp înainte de săvârșirea omorului etc. Faptele probatorii se mai numesc și indicii, adică fapte sau împrejurări care permit formularea unor deducții logice privind aspecte ale rezolvării cauzei.

faptele care se referă la normala desfășurare a procesului penal (de exemplu, cele referitoare la formularea unei propuneri de arestare în lipsă ori cele referitoare la suspendarea procesului penal, la lipsa nejustificată/justificată a apărătorului la un termen de judecată).

§ Fapte sau împrejurări care pot fi dovedite

Există o anumită categorie de realități de fapt care – deși nu se află în relație nemijlocită cu faptul de dovedit ci sunt doar conexe și vecine acestuia – pot să procure informații din care organele de urmărire penală sau instanța de judecată pot deduce, prin raționament, concluzii cu privire la realitatea faptului imputat unei anumite persoane. Din această categorie fac parte faptele similare, auxiliare și negative.

faptele similare sunt acelea care se aseamănă cu faptele principale fără să se afle însă în vreo legătură de cauzalitate cu acestea. Un exemplu de fapt similar este modul de comitere a infracțiunii, care, datorită repetării sale cu multă exactitate, poate conduce la identificarea făptuitorului.

faptele auxiliare sunt realități de fapt care oferă informații cu privire la veridicitatea sau lipsa de veridicitate a probelor administrate ce tind la stabilirea faptului principal. De pildă, împrejurările de fapt (cum ar fi relațiile strânse de prietenie, de afaceri, de concubinaj) care arată lipsa de loialitate a relatărilor unui martor privind realitatea faptului principal de probat.

faptele negative sau pozitive determinante. De exemplu, alibiul, care reprezintă apărarea prin care învinuitul sau inculpatul arată că nu poate fi, în mod obiectiv, considerat autor sau alt participant la săvârșirea infracțiunii de care este acuzat, întrucât, la momentul săvârșirii infracțiunii, se afla în alt loc decât acela în care a fost comisă infracțiunea, fiind astfel într-o imposibilitate fizică de a se afla la locul săvârșirii infracțiunii.

§Faptele sau împrejurările care nu trebuie dovedite

prezumțiile legale absolute (iuris et de iure). În consecință, când legea instituie o prezumție legală absolută, faptul astfel prezumat nu trebuie dovedit. În cazul prezumției legale relative (iuris tantum) se poate face dovada contrară. Astfel, prezumția lipsei de discernământ a minorilor între 14-16 ani poate fi înlăturată prin probe care dovedesc contrariul.

faptele notorii (notorium non est probandum) sau evidente (de exemplu, este notoriu că orașul Craiova este în România, și este evident că în România la ora 1 a.m. este noapte).

faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la care părțile, de comun acord, nu ridică probleme acceptându-le existența sau inexistența. Totuși, în doctrină s-a arătat că, în cazul faptelor esențiale în soluționarea cauzei, organele judiciare au obligația să facă dovada lor, iar în cazul faptelor și împrejurărilor neesențiale care nu influențează asupra răspunderii penale nu se impune dovedirea lor.

§ Faptele și împrejurările care nu pot forma obiectul probațiunii

limitări legale ale obiectului probațiunii. Principiul care călăuzește probațiunea în procesul penal este acela al admisibilității oricărei probe cu condiția ca aceasta să fie concludentă și utilă pentru aflarea adevărului. Totuși acest principiu are două limitări și anume: limitări legale și limitări impuse de concepțiile noastre despre lume și societate.

Există situații în care legea interzice administrarea de probe în ceea ce privește dovedirea unor fapte sau împrejurări de fapt. De exemplu, potrivit art. 116 alin. (3) C.pr.pen., nu pot face obiectul declarației martorului acele împrejurări a căror confidențialitate poate fi opusă prin legea organelor judiciare, în măsura în care autoritatea competentă sau persoana îndreptățită nu își exprimă acordul în acest sens.

limitări ale obiectului probațiunii derivate din concepția noastră despre lume și societate. De exemplu, nu poate fi admisă proba că o anumită persoană a săvârșit o infracțiune de prostituție deoarece nu are suficiente mijloace de trai, știut fiind că legea nu permite realizarea de venituri decât din surse licite. De asemenea, nu pot face obiect al probațiunii faptele sau împrejurările care nu sunt posibile (de exemplu, moartea unei persoane a fost provocată de o fantomă).

faptele negative nedeterminate. Acestea nu intră în obiectul probațiunii deoarece nu se pot proba (de exemplu, nu se poate proba faptul că, o persoană a avut întotdeauna o bună purtare în societate).

Secțiunea a III-a. Cerințele probelor

De asemenea, administrarea unei probe presupune constatarea posibilității desfășurării procedeului probatoriu prin intermediul căruia se obține proba.

Astfel, pentru a putea fi administrată într-o cauză penală, proba trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

să fie admisă de lege (admisibilitatea);

să aibă legătură cu soluționarea procesului (pertinența);

să aibă un rol hotărâtor în soluționarea cauzei (concludența);

să fie posibilă administrarea probei;

să fie necesară administrarea acesteia (utilitate).

§ Admisibilitatea probei

De regulă, orice probă este admisibilă, dar pentru realizarea scopului procesului penal, în conținutul obiectului probațiunii pot fi cuprinse numai probele care aduc suficiente informații ce ajută la rezolvarea problemelor pe care le ridică fondul cauzei. Totuși trebuie să ținem cont de art. 99 alin. (3) C.pr.pen. care prevede faptul că persoana vătămată, suspectul și părțile pot propune organelor judiciare administrarea de probe, aceste cereri neputând fi respinse dacă sunt îndeplinite cerințele probelor.

De asemenea, cererea de administrare a unei probe este respinsă ca inadmisibilă dacă cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită sau cererea de probațiune este respinsă, motivat dacă administrarea probei este contrară legii. Vor fi astfel, respinse ca inadmisibile și cererile de probațiune privind faptele sau împrejurările care nu sunt concordante cu concepția noastră despre lume și societate, care sunt contrazise de regulile științei.

§ Pertinența probei

Dacă faptele și împrejurările invocate în procesul penal au legătură cu fapta dedusă judecății, acestea sunt considerate ca fiind probe pertinente (de exemplu, relatarea de către un martor ocular a modului în care inculpatul a lovit victima).

Probele pertinente sunt elementele de fapt care au o strânsă legătură cu împrejurările și faptele ce trebuiesc dovedite. Nu orice probă pertinentă contribuie însă la aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale. Astfel, proba pertinentă trebuie sa fie și concludentă.

§ Concludența probei

Probele sunt concludente dacă sunt esențiale în cauză și contribuie hotărâtor la soluționarea procesului. Probele concludente sunt pertinente având legătură cu cauza, însă nu orice probă pertinentă este și concludentă. De exemplu, relațiile de dușmănie dintre autorul omorului și victimă constituie o probă pertinentă, având legătură cu cauza, dar nu și concludentă, deoarece nu aduce informații esențiale și edificatoare pentru rezolvarea cazului. Concludența probelor este strâns legată de obiectul probațiunii, deoarece proba concludentă urmează să dovedească o faptă sau împrejurare care face parte din obiectul probațiunii. Dacă probele nu au valoare informațională, ele pot fi respinse ca fiind nerelevante.

§ Administrarea probei trebuie să fie posibilă

Organele judiciare pot respinge cererea privitoare la administrarea unei probe dacă acesta e imposibil de obținut. Imposibilitatea administrării unei probe este constatată fie cu ocazia formulării cererii de probațiune, fie ulterior admiterii acesteia, pe parcursul utilizării unui anumit procedeu probatoriu.

De exemplu, cererea de probațiune va fi respinsă atunci când se solicită efectuarea unei cercetări la fața locului în cursul fazei de judecată pentru o infracțiune la regimul circulației pe drumurile publice, invocându-se necesitatea stabilirii urmelor de frânare ale vehiculului. În acest caz, intervalul de timp dintre momentul săvârșirii infracțiunii și momentul procesual când a fost formulată solicitarea va determina respingerea cererii, proba fiind imposibil de obținut. Aceeași soluție se impune atunci când se solicită audierea unui martor cu privire la care organul judiciar are date din care rezultă că acesta a decedat.

§ Utilitatea probei

Prin probe utile înțelegem acele elemente de fapt care prin informațiile pe care le furnizează, sunt necesare pentru soluționarea procesului. Nu orice probă concludentă este și utilă dar orice probă utilă este implicit și concludentă. Utilitatea este atributul probei concludente care nu a fost încă administrată (de exemplu, dacă într-o cauză există mai mulți martori oculari, organul judiciar, după ascultarea unora dintre ei, poate respinge ca inutilă propunerea de a mai fi ascultați și alți martori).

Secțiunea a IV-a. Administrarea probelor

Administrarea probelor este acea activitate procesuală prin care organele judiciare, din oficiu sau la cererea părților și a subiecților procesuali principali, strâng elementele de fapt necesare pentru justa soluționare a cauzei, în vederea aflării adevărului în procesul penal.

Sarcina probațiunii (onus probandi), este stabilită distinct, în funcție de administrarea probelor în latura penală sau în latura civilă a cauzei. Astfel, potrivit art. 99 alin. (1) C.pr.pen. în acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, iar în ațiunea civilă, părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.

În consecință, vom reține faptul că, sarcina probațiunii, în ceea ce privește punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, revine:

procurorului (în principal) și organului de cercetare penală, în cursul fazei de urmărire penală;

procurorului (în principal) și instanței de judecată, în cursul fazei de judecată.

În cauzele, în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, sarcina probei revine și persoanei vătămate care, față de natura infracțiunii a cărei victimă a fost, este cel mai bine plasată în aducerea de elemente probatorii relevante.

În cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăția suspectului ori a inculpatului, dubiul va profita acestuia, considerându-se că nu există temei pentru tragerea la răspundere penală a acestuia (in dubio pro reo). Deci, conform art. 99 alin. (2) C.pr.pen. suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția.

De asemenea, potrivit art. 100 alin. (4) C.pr.pen. se poate respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe dacă: în raport cu obiectul probațiunii din cauză, proba nu este relevantă; în cazul în care pentru demonstrarea elementului de fapt care constituie obiectul probei sunt administrate suficiente mijloace de probă; deoarece faptul e notoriu proba nu este necesară; proba este imposibil de obținut; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită; administrarea probei este contrară legii.

§Principiul loialității și legalității administrării probelor.

Legalitatea administrării probelor este acea regulă potrivit căreia în procesul penal trebuie administrate probele obținute cu respectarea dispozițiilor legale din mijloacele de probă prevăzute de lege. Astfel, principiul legaliății, omniprezent în desfășurarea procesului penal, impune permanent luarea măsurilor necesare pentru respectarea acestei reguli de bază. Iar principiul loialității decurge din dreptul la un proces echitabil și implică o anumită „moralitate procedurală” a organelor de urmărire penală în activitatea de strângere a probelor pentru a asigura credibilitatea actului de justiție și aflarea adevărului; astfel, organele judiciare nu trebuie să pună în balanță eficacitatea procedurilor și loialitatea procesulă, pentru a decide care dintre acestea urmează a fi sacrificată pentru aflarea adevărului, indiferent de natura sau gravitatea infracțiunii investigate.

Conform art. 101 C.pr.pen. prin principiul loialității administrării probelor se înțelege faptul că:

este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe;

nu pot fi folosite metode sau tehnici care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Este interzisă audierea unei persoane aflată în hipnoză, stare asemănătoare cu somnul/somnambulismul, provocată artificial prin sugestie, în timpul căruia controlul conștient asupra propriei comportări și contactul cu realitatea slăbesc, acțiunile celui hipnotizat fiind supuse voinței hipnotizatorului. De asemenea, chiar dacă ar exista consimțământul persoanei care urmează a fi audiată, este interzisă narcoanaliza, ca modalitate de explorare a subconștientului subiectului aflat în stare de narcoză.

nu le este oermis organelor judiciare penale să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.

În cazul în care se încalcă principiul legalității și loialității în administrarea probelor intervine sancțiunea excluderii probei nelegal sau neloial administrate

Secțiunea a V-a. Excluderea și aprecierea probelor

§ Aprecierea probelor

Una dintre cele mai importante reguli ale sistemului probator penal românesc este cea a libertății aprecierii probelor, aspect reglementat și de art. 103 din C. pr. pen care prevede faptul că organele judiciare pot aprecia probele din dosar în mod liber, fără constrângeri legale. Aprecierea probelor reprezintă ansamblul proceselor intelective de evaluare a tuturor probelor administrate de organele judiciare în vederea aflării adevărului într-o cauză penală, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza penală, pe bază de probe, în vederea aflării adevărului.

Judecătorul este liber să aprecieze probele datorită faptului că acestea nu au o valoare stabilită dinainte prin lege astfel încât conform art. 103 alin. (1) C.pr.pen. „sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Totuși prin intermediul aceluiași articol avem o derogare de la principiul liberei aprecieri a probelor în cadrul alin. (3) „hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea unei pedepsei sau de amânare a acesteia nu se poate întemeia în măsura determinată pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați”. Rezultă de aici faptul că judecătorul nu poate pronunța una dintre soluțiile prevăzute de lege numai pe baza unor probe rezultate din declarațiile investigatorului, ale colaboratorului sau ale martorului protejat, în ciuda faptului că intima lui convingere este în favoarea reținerii vinovăției făptuitorului. Dar având în vedere interpretarea per a contrario a acestui articol rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obținute probe directe pot conduce la pronuțarea uneia dintre soluțiile enumerate mai sus care conțin constatarea faptului că o persoană a comis o infracțiune.

Instanța de judecată va dispune soluția condamnării numai în circumstanțele înlăturării principiului „in dubio pro reo”, aspect ce rezultă din art. 103 alin. (2) C.pr.pen. astfel „în luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, având în vedere toate probele evaluate. Astfel condamnarea se poate dispune doar în cazul în care instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

Hotărârile judecătorești sunt supuse controlului judiciar în căile ordinare de atac și cu privire la modalitățile de apreciere a probelor; instanța de apel poate să aprecieze altfel decât prima instanță probele administrate în cauză.

(A se vedea Sentința nr. 1638 din 14 septembrie 2004, nepublicată, Judecătoria Buftea, din anexa nr. 1)

§ Excluderea probelor

Excluderea probelor este o sancțiune procedurală care intervine în materia probațiunii în momentul încălcării principiilor legalității și loialității administrării probelor precum și în cazul în care au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenția europeană.

Un prim aspect al excluderii probelor este reglementat prin art. 102 alin.(1) C.pr.pen. „Probele folosite prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal”. Analizând cele citate, reținem că singura condiție pentru incidența sancțiunii excluderii probelor este să fie „obținute prin tortură”. Este reglementată atât excluderea probelor directe, cât și a celor derivate. Sub acest ultim aspect se consacră ceea ce în doctrina din domeniu este numit „efectul la distanță” sau „fructele pomului otrăvit” (fruits of the poisonous tree). În caz contrar, modalitatea de obținere a probei aduce grave prejudicii demnității umane.

Conform art. 102 alin. (2) C.pr.pen. „probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”. Din analiza acestui text rezultă inutilizabilitatea probelor nelegal administrate, cu consecința excluderii lor, este condiționată de încălcarea principiului legalității administrării probelor. Este de precizat faptul că, sancțiunea nulității absolute „se constată din oficiu sau la cerere” iar sancțiunea nulității relative „poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispozitiei legale încălcate”. În schimb, sancțiunea excluderii probelor nelegal sau neloial obținute în cursul urmăririi penale poate fi invocată în faza camerei preliminare de cătrejudecătorul de cameră preliminară sau de către inculpat.

Un ultim aspect în cazul excluderii probelor este reglementat de art. 102 alin. (4) C.pr.pen. conform căreia „probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod”.

În consecință, probele derivate din probe administrate în mod nelegal (altele decât probele administrate prin tortură) vor fi excluse din materialul probator al cauzei, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: probele derivate au fost obținute în mod direct din probe administrate în mod nelegal și probele derivate nu puteau fi obținute în alt mod.

Din condițiile de mai sus rezultă că proba poate fi apreciată ca fiind derivată dacă este obținută direct și exclusiv din proba nelegală, în sensul constatării existenței unei strânse legături cu aceasta din urmă. Stabilirea acestei legături este în sarcina organului judiciar penal competent. Important de precizat este faptul că probele derivate sunt probe obținute în mod legal (obținere care are loc întotdeauna ulterior probelor nelegale) iar excluderea lor din ansamblul probator este determinată de strânsa legătură cu probele obținute nelegal.

Capitolul 3. Declarațiile părților și ale subiecților procesuali principali

Secțiunea I. Noțiunea și importanța mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii în procesul penal

O probă prin conținutul său furnizează anumite informații care vor fi administrate într-un proces penal doar prin modalitățile prevăzute anume de C.pr.pen., aceste modalități purtând denumirea de mijloace de probă.

Mijlocul de probă constituie o cale legală prin care o probă este administrată în procesul penal astfel încât cele două noțiuni „probă” și „mijloc de probă” nu pot fi confundate.

Sub marginala „proba și mijloacele de probă” art. 97 alin. (2) C.pr.pen. arată mijloacele de probă admise de lege: „declarațiile suspectului sau ale inculpatului; declarațiile persoanei vătămate; declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; declarațiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de extertiză sau de constatare și alte mijloace de probă care nu sunt interzise prin lege.”

Prin coroborarea art. 97 cu art. 101 și 102 din C.pr.pen. rezultă că mijloacele de probă obținute prin încălcarea principiului loialității și principiului legalității nu pot fi folosite în procesul penal.

În alin. (3) al art. 97 C.pr.pen. a fost definit procedeul probatoriu ca fiind „modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă”.

În acest fel se realizează delimitarea la nivel conceptual între următoarele trei noțiuni : procedeu probatoriu – mijloc de probă – probă. De exemplu, în situația recunoașterii săvârșirii infracțiunii de către inculpat, pot fi făcute următoarele distincții:

proba în acuzare, care poate conduce la reținerea vinovăției inculpatului, este recunoașterea săvârșirii infracțiunii;

această probă este obținută prin intermediul declarației inculpatului, respectivul înscris reprezentând mijlocul de probă;

mijlocul de probă, la rândul său, presupune, ca procedeu probatoriu, obținerea audierii inculpatului.

În urma constatării prevederilor C.pr.pen. care se aplică în materia probațiunii penale, se pot face următoarele precizări în ceea ce privește relația etiologică existentă între mijloacele de probă și procedeele probatorii:

declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților se obțin prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare (confruntarea sau videoconferința);

înscrisurile și mijloacele de probă pot presupune, ca procedee probatorii, percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea, reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale;

rapoartele de expertiză sau constatarea se obțin prin intermediul expertizelor și constatărilor;

procesele-vebale sunt mijloce de probă care sunt obținute în urma efectuării anumitor procedee probatorii, după cum urmează: identificarea persoanelor și a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare (accesul la un sistem informatic, interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță, livrarea supravegheată etc.), luarea amprentelor suspectului, inculpatului, și altor persoane; utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorile;

fotografia este obținută în urma activității de fotografiere.

Mijloacele de probă au o importanță deosebită deoarece ajută la aflarea adevărului și soluționarea cauzelor penale.

Secțiunea a II-a. Declarația suspectului sau a inculpatului

Potrivit dispozițiilor din Codul de procedură penală, suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală; calitatea de susupect se dobândește numai în momentul în care procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de persoana respectivă.

Declarația suspectului sau a inculpatului reprezintă mijlocul de probă în procesul penal deoarece se pornește de la faptul că suspectul sau inculpatul cunoaște cel mai bine împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea.

Iar prin adagiul nemo tenetur edere contra se, avem în vedere faptul că declarațiile suspectului sau ale inculpatului constituie un drept al acestuia, și nu o obligație deoarece acesta poate invoca dreptul la tăcere sau poate să refuze să dea declarații. Prin acest mijloc de probă se pune în vedere o dublă funcționalitate în procesul penal: în primul rând, furnizează informațiile necesare aflării adevărului, iar, în al doilea rând, constituie prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală își exercită dreptul la apărare.

În ceea ce privește audierea suspectului sau inculpatului, avem numeroase dispoziții legale cu privire la aceasta, și anume: suspecul sau inculpatul poate fi audiat prin interpret (art.105); daca se află în stare de dentenție, poate fi audiat prin videoconferință [art. 106 alin. (2)]; organul judiciar îi comunică acestuia calitatea în care este audiat [art. 108 alin. (1)]; dacă se constată contraziceri între declarațiile suspectului sau inculpatului audiat se poate proceda la confruntarea cu alte personane [art. 131 alin. (1) și (2)]; în faza de judecată inculpatul este audiat (art. 378) etc.

Obținerea declarațiilor suspectului sau inculpatului presupune desfășurarea a trei etape: stabilirea situației procesuale a persoanei audiate; comunicarea drepturilor și obligațiilor și procedura de ascultare propiu-zisă.

În cadrul primei audieri conform art. 107 alin. (1) C.pr.pen., organul judiciar adresează suspectului sau inculpatului întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa unde dorește să îi fie comunicate pe viitor actele de procedură, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.

Suspectului sau inculpatului i se va comunica de către organul judiciar calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru comiterea căreia este suspectat sau fapta pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.

În cadrul art. 108 alin. (2) C.pr.pen. se precizează faptul că suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință, înainte de audiere, drepturile prevăzute de art. 83 C.pr.pen., după cum urmează: dreptul de a nu da nici o declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nici o consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia; dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii; dreptul de a avea un avocat ales sau dreptul ca la cerere să i se desemneze un avocat din oficiu; dreptul de a ridica excepții și de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale și alte drepturi prevăzute de lege.

Suspectul și inculpatul mai este încunoștiințat, de asemenea și cu privire la următoarele obligații: obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă și obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință.

În cursul urmăririi penale, procedura comunicării drepturilor și obligațiilor, se aduce la îndeplinire o singură dată adică înaintea primei audieri. Aceste drepturi și obligații i se comunică și în scris, sub semnătură. În ipoteza în care suspectul sau inculpatul nu poate sau în cazul în care refuză să semneze, pentru a se constata acest aspect se va încheia un proces-verbal. De asemenea, organul judiciar trebuie să aducă la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, în care suspectul sau inculpatul își recunoaște vinovăția, iar în cursul judecății are posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei, ca urmare a recunoașterii învinuirii.

După ce au fost îndeplinite dispozițiile prevăzute în art. 107 și 108 C.pr.pen., suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată iar mai apoi i se vor pune întrebări. Atât înainte cât și în cursul audierii, suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul. De asemenea, organul judiciar, când consideră necesar, poate permite suspectului sau inculpatului să utilizeze însemnări și notițe proprii.

Este important de precizat faptul că această relatare liberă poate fi orală, dar, în același timp se poate materializa și în conținutul unei declarații olografe, în cuprinsul căreia suspectul sau inculpatul relatează propria sa versiune în ceea ce privește învinuirea ce i se aduce. Ulterior, organul judiciar poate adresa întrebări suspectului sau inculpatului; de lege lata, întrebările pot fi adresate și de persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente.

În cursul audierii, susupectul sau inculpatul are posibilitatea de a-și exercita dreptul la tăcere.

Acest drept la tăcere este strâns legat de privilegiul împotriva autoincriminării, împreună reprezentând o garanție a echitabilității procedurii de care se bucură persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni atât în cazul procedurilor desfășurate în fața organelor de poliție sau a procurorului, cât și a procedurilor din fața instanței de judecată. Garanția dreptului de a păstra tăcerea este însoțită de procedura avertismentului, ce presupune obligația organelor judiciare de a atrage atenția celui în cauză că tot ceea ce el declară va putea fi folosit împotriva sa.

Totuși, putem observa faptul că dreptul la tăcere și privilegiul împotriva autoincriminării nu au caracter absolut. (A se vedea Sentința penală nr. 2159 din 27 octombrie 2004, nepublicată, Judecătoria Buftea din anexa nr. 3)

Este important de precizat și faptul că în situația în care în cursul cercetării judecătorești inculpatul refuză să dea declarții și invocă în susținerea acestui refuz dreptul la tăcere, instanța dispune citirea declarațiilor pe care acesta le-a dat anterior fără a se considera încălcat astfel, dreptul la tăcere, dacă aceste declarații au fost obținute în absența oricărei „constrângeri inadecvate”. Dacă inculpatului sau suspectului nu i-a fost adus la cunoștință dreptul la tăcere, mijlocul de probă astfel obținut este exclus deoarece conform art. 102 C.pr.pen. el este considerat neloial sau nelegal obținut.

Dreptul la tăcere este în stransă legătură și cu prezumția de nevinovăție. Iar în vederea garantării acestor drepturi, instanțele judecătorești nu pot ajunge la concluzii defavorabile acuzatului prin interpretarea tăcerii acestuia. Totuși se pot trage concluzii defavorabile ca urmare a exercitării dreptului la tăcere dacă: acuzatul a avut posibilitatea de a lua contact cu un apărător înainte de a fi audiat; aceste concluzii nu sunt singurele sau principalele elemente de fapt care susține acuzarea și împrejurările de fapt ce rezultă din alte mijloace de probă administrate în cauză impun în mod necesar o explicație din partea acuzatului, pe baza căreia ar urma să se aprecieze soliditatea probațiunii în temeiul căreia procurorul susține acuzarea. Există astfel de situații în cazul în care sunt descoperite obiecte, urme ale infracțiunii pe inculpat sau pe hainele acestuia pe baza cărora se poate naște suspiciunea rezonabilă că a participat la infracțiunea de care este acuzat sau dacă există probe din care rezultă suspiciunea că inculpatul a fost prezent la locul săvârșirii infracțiunii în jurul orei comiterii faptei penale și că prezența lui este în legătură cu participarea sa în activitatea infracțională. Totuși pentru a fi necesar un răspuns din partea celui acuzat aceste probe în acuzare trebuie să fie suficient de solide.

Pentru ascultarea suspectului sau inculpatului se face apel la regulile tactice impuse de domeniul criminalisticii:

fiecare suspect sau inculpat este asultat separat, fără ca de față să fie alți suspecți sau inculpați, în eventualitatea în care există mai mulți (la aceasta se poate adăuga faptul că nu este recomandabilă nici prezența altor persoane, chiar străine în cauză, cu excepția apărătorului sau a altei persoane care potrivit legii trebuie să fie de față);

suspectul sau inculpatul trebuie lăsat să declare liber tot ce știe în cauză (adică nu va fi întrerupt până la terminarea relatării, chiar dacă se constată că este nesincer);

ascultarea suspectului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea unor eventuale declarații date anterior;

suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii;

nu se va admite folosirea de violențe, amenințări sau alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe;

în cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere.

Conduita organului judiciar, pe timpul relatării libere are o semnificație tactică deosebită:

va fi impusă o atmosferă de calm și răbdare, evitându-se întreruperile sau intervențiile inutile, chiar și în situația nesincerității celui ascultat;

va fi urmărit cu atenție, în permanență, fără ostentații, comportamentul celui ascultat, privirea sa și modul în care ea pendulează de la investigator în altă direcție, pentru sesizarea stărilor de neliniște, de derută, a încercărilor de disimulare;

vor fi evitate, pe întreaga durată a ascultării, expresiile, gesturile de supărare, de nemulțumire sau de enervare, întreaga sa atitudine trebuind să se caracterizeze prin reținere și prin impasibilitate, astfel încât nici o reacție să nu-i trădeze părerile referitoare la susținerile persoanei anchetate.

În urma declarației facute de suspect sau inculpat, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce. Tactica formulării de întrebări este în funcție de declarațiile făcute anterior de suspect sau inculpat, de caracterul lor sincer și complet.

Procedeele tactice de ascultare a suspectului sau inculpatului sunt următoarele:

tactica ascultării repetate, utilizată frecvent în cazul declarațiilor incomplete, contradictorii și mincinoase, în care întrebările de detaliu au o mare importanță;

tactica ascultării încrucișate, având drept scop destrămarea sistemului de apărare al suspectului sau inculpatului, dar este privită cu anumite rezerve deoarece poate avea ca efect dezorientarea, încurcarea celui ascultat;

tactica întâlnirilor surpriză, folosită în momentele psihice de o anumită tensiune, create special pentru obținerea unor declarații sincere;

tactica „complexului de vinovăție”, care constă în alternarea unor întrebări neutre cu întrebări ce conțin cuvinte „afectogene”, referitoare la faptă, la rezultatele ei, la persoanele implicate, care dă rezultate bune la persoanele mai sensibile.

Conform art. 110 C.pr.pen. declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris pentru a putea fi folosite în cadrul procesului penal și pentru a se putea observa cu exactitate ceea ce suspectul sau inculpatul a declarat. În momentul consemnării acestor declarații se vor trece și data, ora începerii și ora încheierii ascultării suspectului sau inculpatului precum și întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat. În ceea ce privește estimarea duratei, aceasta este obligatorie deoarece se are în vedere evitarea unei forme de violență psihică dar și fizică ca urmare a unui interval de timp exagerat.

Pentru a avea posibilitatea de a afla dacă cele declarate de el au fost consemnate în mod corect el va citi personal declarația scrisă de către organul judiciar și dacă este de acord cu conținutul acesteia o va semna. De asemenea, tot sub semnătură, el are dreptul să facă completări, rectificări ori precizări, la finalul declarației, dacă va considera necesar.

Potrivit art. 110 alin. (4) C.pr.pen., declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire panală, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luat printr-un interpret.

Prin alin. (5) se precizează faptul că, în cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo.

Totuși legea nu acordă o forță probantă superioară acestui mijloc de probă, indiferent de conținutul declarației suspectului sau inculpatului (recunoașterea faptei, negarea faptei etc.). Declarația suspectului sau inculpatului este divizibilă (organul judiciar reținând numai ceea ce se coroborează cu alte probe) și retractabilă, numai dacă aceasta se impune în urma aprecierii întregului material probator din cauză.

Regula este aceea că, declarația suspectului sau inculpatului nu mai este considerată „regina probelor” ( regina probationum), dar există și excepții în cazul procedurii speciale a acordului de recunoaștere a vinovăției (art. 478 și urm. C. pr. pen.) și în cursul fazei judecății, în măsura în care inculpatul recunoște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, cercetarea judecătorească se poate desfășura după o procedură simplificată, caracterizată prin posibilitatea reducerii semnificative a administrării de probe.

Secțiunea a III-a. Declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente

Persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente datorită faptului că sunt persoane care au cunoștință despre săvârșirea faptei penale și despre făptuitor, pot fi ascultate în vederea administrării unor probe utile cauzei. Partea vătămată poate furniza informații privitoare atât la modul de operare – cu predilecție în ipoteza infracțiunilor contra persoanei – cât și la persoana făptuitorului, în timp ce persoana responsabilă civilmente nu are cunoștință despre comiterea faptei, dar poate furniza informații referitoare la făptuitor și la circumstanțele care au favorizat încălcarea legii penale.

Luând în considerare faptul că, vătămarea de ordin material, moral ori fizic care se produce prin comiterea unei infracțiuni, declarațiile părții vătămate și ale părții civile sunt, de regulă, prima sursă de informații a organelor de urmărire penală, ele concretizându-se, într-un prim moment, în actele de sesizare a organelor judiciare.

Audierea persoanei vătămate, a parții civile și a părții responsabile civilmente presupune trei etape: stabilirea situației personale a persoanei audiate; comunicarea drepturilor și obligațiilor și procedura de ascultare propriu-zisă.

Înainte de luarea primei declarații a persoanei vătămate, a părții civile sau a părții responsabile civilmente, acestora li se vor pune o serie de întrebări de către organul de urmărire panală sau de către instanța de judecată, cu privire la: nume; prenume; poreclă; data și locul nașterii; codul numeric personal; numele și prenumele părinților; cetățenia; starea civilă; situația militară; studiile; profesia ori ocupația; locul de muncă; domiciliul; dacă solicită un interpret, în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima; precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.

În a doua etapă, comunicarea drepturilor și obligațiilor, legiuitorul a stabilit anumite diferențe, datorită conduitei procesuale active a persoanei vătămate, pentru ca, inculpatul să fie tras la răspundere pentru infracțiunea săvârșită.

Conform art. 111 alin. (2) C.pr.pen. persoana vătămată are următoarele drepturi și obligații: dreptul de a fi asistată de un avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul ca la cerere să i se desemneze un avocat din oficiu; dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege; dreptul de a ridica excepții și de a pune concluzii, în condițiile prevăzute de lege; dreptul de a fi încunoștințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civilă; obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare; obligația de a comunica orice schimbare de adresă.

Persoana vătămată, cu ocazia primei audieri este încunoștiințată de faptul că, va fi informată dacă inculpatul privat de libertate sau condamnat la o pedeapsă privativă de libertate este pus în libertate.

Audierea persoanei vătămate, în cursul urmăririi penale, se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă persoana vătămată a solicitat în mod expres acest lucru, iar înregistrarea este posibilă.

Persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente, este lăsată să declare tot ceea ce dorește referitor la obiectul cauzei, având dreptul de a se consulta cu avocatul iar când organul judiciar, consideră necesar, poate permite acesteia să utilizeze însemnări și notițe proprii.

Această etapă a relatării libere, este urmată mai apoi de adresarea de întrebări. Exact ca și în cazul suspectului sau inculpatului se poate aprecia că în faza urmăririi penale întrebările se adresează de organul de urmărire penală, dar și de către suspect sau părțile din dosar, prin avocații care participă la audiere. În ceea ce privește faza de judecată, conform art. 380 alin. (2) C.pr.pen., persoanelor menționate li se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente și avocații acestora. Pentru justa soluționare a cauzei aceste întrebări pot fi puse și de către președinte și ceilalți membri ai completului, dacă aceștia consideră că este necesar.

În cursul obținerii declarației persoanei vătămate, a părții civile sau a părții responsabile civilmente se pot aplica reguli derogatorii de la procedura comună. Situațiile care necesită aplicarea acestor măsuri specifice sunt: constatarea stării de oboseală excesivă sau de boală a persoanei ascultate; starea de deținere a persoanei ascultate și constatarea necesității de a proteja persoana vătămată sau partea civilă.

În ceea ce privește protecția persoanei vătămate și a părții civile, procurorul sau instanța de judecată poate dispune față de acestea măsurile de protecție prevăzute de art. 125-130 C.pr.pen. în următoarele cazuri:

când există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a persoanei vătămate sau a părții civile ar putea fi puse în pericol din pricina datelor pe care le furnizează;

când este vorba de un minor ori de o persoană care a suferit o traumă în urmare comportamentului pe care suspectul sau inculpatul l-a avut ulterior;

când măsurile sunt necesare pentru protecția vieții private sau a demnității persoanei vătămate sau a părții civile.

Secțiunea a IV-a. Declarația martorului

În practică, s-a constat, de-a lungul timpului, că pentru aflarea adevărului, declarațiile martorilor au o contribuție esențială, astfel încât proba testimonială în procesul penal a dobândit caracterul de probă firească, inevitabilă, un instrument necesar pentru cunoașterea împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor.

Unii autori au denumit martorii, pentru a sublinia importanța acestui mijloc de probă în procesul penal, „ochii și urechile justiției”.

Martorul este persoana care are cunoștință despre o faptă sau despre o împrejurare de fapt care constituie probă într-o procedură judiciară și care din acestă cauză este chemată pentru a fi ascultată în proces.

De regulă, în calitate de martor poate fi audiată orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări care constituie probă, indiferent de starea sa fizică (nevăzător, surd, mut, surdomut) sau psihică; organele judiciare având posibilitatea să aprecieze care dintre aceste persoane sunt apte să furnizeze informații necesare rezolvării cauzelor penale.

Referitor la capacitatea de a fi martor, orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali. Persoanele care se află într-o situție ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor vor putea fi audiate când organul judiciar constată că aceasta este capabilă să povestească în mod conștient fapte și împrejurări conforme cu realitatea. În acest sens organul judiciar va dispune din oficiu sau la cerere orice examinare necesară.

Părțile și subiecții procesuali principali, nu pot fi audiați în calitate de martori, deoarece, aceștia sunt interesați în mod direct de soluția ce se va pronunța în cauză, în consecință, nimeni nu poate depune mărturie în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua). De asemenea, persoanele juridice, nu pot avea calitatea de martor în procesul penal.

Organele judiciare, au datoria să depună toate diligențele în vederea creării posibilității contactării martorului (telefon, fax, e-mail, sau prin intermediul unei terțe persoane) chiar dacă, respectivul martor își schimbă domiciliul sau locuința în care își desfășoara viața privată (cu sau fără forme legale).

Nu pot face obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare. Însă, aceste fapte sau împrejurări, pot face obiectul declarației martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul în acest sens.

În ceea ce privește, obligația păstrării secretului, persoanele incluse în această categorie sunt cele care, în exercitarea unei profesii sau unei funcții, ajung în posesia unor informații care nu pot fi aduse la cunoștința organelor judiciare, fiind grevate de obligația păstrării secretului, în oricare dintre modalitățile sale: secret de stat sau secret de serviciu.

Iar, în categoria, obligației păstrării confidențialității putem spune că legiuitorul a avut în vedere acele situații în care o anumită persoană ajunge în posesia unor informații care nu pot fi aduse la cunoștința organelor judiciare, în alte situații decât cele reglementate în materia informațiilor secret de stat sau secret de serviciu. În acest caz este vorba de secretul profesional, prevăzut ca urmare a exercitării unei profesii sau a unei funcții.

Exceptând persoanele care nu pot fi audiate ca martori, în procesul penal există anumite categorii de persoane care deși pot fi ascultate ca martori au dreptul să refuze să dea declarații în calitate de martori. Aceste persoane conform art. 117 alin. (1) C.pr.pen. sunt următoarele:

soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului;

persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului;

Prin această reglementare ligiuitorul a urmărit ocrotirea sentimentelor de afectațiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații sau surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de acesta din urmă.

Un alt aspect important este prevăzut de art. 117 alin. (4) C.pr.pen. conform căruia persoana care îndeplinește una dintre calitățile prevăzute la alin. 1 în raport cu unul dintre suspecți sau inculpați este scutită de obligația de a depune mărturie și împotriva celorlalți suspecți sau inculpați, în cazul în care declarația sa nu poate fi limitată doar la aceștia din urmă.

Martorului trebuie să i se comunice obiectul cauzei și mai apoi va fi întrebat daca este membru de familie sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori a celorlalte părți din procesul penal sau dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu una dintre aceste persoane sau dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. În cazul în care față de martor, s-a dispus o măsură de protecție a datelor de identitate, acestuia nu i se vor adresa întrebări în ceea ce privește persoana sa.

Conform art. 120 alin. (2) C.pr.pen. martorului i se aduc la cunoștință următoarele drepturi și obligații: dreptul de a fi supus măsurilor de protecție și de a beneficia de restituirea cheltuililor prilejuite de chemarea în fața organelor judiciare, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege; obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa; obligația de a comunica în scris, orice schimbare a adresei la care este citat, în termen de 5 zile, atrăgându-i-se atenția că în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate dispune împotriva sa sancțiunea prevăzută de art. 283 alin. (1); obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Înainte de a fi ascultat, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, martorul va fi întrebat de către președintele completului de judecată sau de către președintele completului de judecată dacă dorește să depună jurământ religios sau declarație solemnă.

Dacă martorul acceptă să presteze jurământ religios, acesta va rosti următorul text: „Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu, Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. Iar în cazul în care martorul optează pentru declarația solemnă, acesta va rosti următoarul text: „Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu.”

În timpul depunerii jurământului, cu excepțiile impuse de credința religioasă, martorul ține mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie.

În ceea ce privește procedura de ascultare a martorului aceasta se desfășoară în cadrul a trei etape: relatarea liberă de către martor; adresarea de întrebări; consemnarea declarației.

Prima precizare care se face în acest sens este aceea că, fiecare martor este audiat separat și fără prezența altor martori. Inițial, martorul este lăsat să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus și mai apoi va urma etapa în care martorului i se pot adresa întrebări.

În cursul fazei de urmărire penală, întrebările sunt formulate, în principiu, de către organul judiciar care desfășoară audierea. De asemenea, există posibilitatea legală recunoscută persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente de a adresa întrebări martorilor audiați. Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Dacă martorul a fost propus de către una dintre părți, i se pot pune întrebări de către acesta, de către procuror, de persoana vătămată și de celelalte părți și, indiferent de persoana care a propus martorul, acestuia i se pot adresa întrebări și de președintele și de ceilalți membri ai completului de judecată, ori de câte ori este necesar pentru justa soluționare a cauzei.

Declarația martorului este divizibilă, putând fi acceptată în tot sau în parte de organele judiciare, însă nu este retractabilă; retractarea declarațiilor date anterior în cauză poate atrage răspunderea penală a martorului pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Declarațiile martorilor sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor. În cazul audierii martorului minor, în vârstă de până la 14 ani, audierea acestuia să se facă în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui, sau a persoanei ori a reprezentantului instanței căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare. Dacă persoanele prezentate mai sus nu pot fi prezente sau în cazul în care au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente sau martor în respectiva cauză, ori există suspiciunea rezonabilă că pot influența declarația minorului, audierea acestuia are loc în prezența unui reprezentant al autorității tutelare sau a unei rude cu capacitate de exercițiu deplină, stabilite de organul judiciar. Dacă se consideră necesar, la audierea martorului minor va participa și un psiholog. În cazul audierii minorului trebuie să se evite producerea oricărui efect negativ asupra stării sale.

§ Protecția martorilor amenințați

Pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal și pentru a proteja interesele persoanelor chemate să contribuie la aflarea adevărului legiuitorul a introdus dispoziții speciale privind ascultarea martorilor aflați în situații speciale. Astfel, în Codul de procedură penală sunt prevăzute două categorii de martori după cum urmează: martorii amenințați și martorii vulnerabili.

Acordarea statutului de martor amenințat reprezintă un act de dispoziție al procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau al instanței de judecată care presupune constatarea existenței unei suspiciuni rezonabile că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea sa profesională ori a unui membru din familia acestuia ar putea fi puse în pericol din cauza datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau din cauza declarațiilor sale.

Declarația martorului pentru care s-au dispus măsurile de protecție, nu va cuprinde datele de identitate sau adresa reală, acestea vor fi trecute într-un registru special la care vor avea acces în condiții de confidențialitate doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța.

La intervale de timp rezonabile, procurorul va verifica dacă mai este necesară menținerea acestor măsuri de protecție iar în caz contrar, prin ordonanță motivată, dispune încetarea acestora, în cazul în care starea de pericol nu a încetat aceste măsuri de protecție se mențin pe tot parcursul procesului penal.

În cursul fazei de judecată, acordarea statutului de martor amenințat se face de către completul de judecată, din oficiu, la cererea procurorului, a martorului, a părților sau a persoanei vătămate.

Propunerea care este formulată de procuror va cuprinde și numele martorului care urmează a fi ascultat în faza de judecată și față de care se dorește dispunerea măsurii de protecție plus motivarea concretă a gravității pericolului și a necesității măsurii.

În ceea ce privește audierea martorilor amenințați, legiuitorul aplică procedura propriu-zisă prevăzută pentru audierea martorilor. Ca regulă derogatorie de la procedura ordinară, avem posibilitatea audierii martorului aminințat prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere. Astfel că, prin art. 129 C.pr.pen. se arată că proba testimonială poate fi obținutăchiar dacă martorul nu este prezent fizic în locul în care se află organul judiciar. Declarația martorului amenințat se înregistrează prin mijloace tehnice audio și video. Suportul pe care a fost înregistrată declarația martorului, sigilat cu sigiliul parchetului sau a instanței de judecată în fața căreia s-a făcut declarația se înregistrează în condiții de confidențialitate. Suportul care conține înregistrarea efectuată în cursul urmăririi penale, este înaintat la terminarea urmăririi penale instanței competente, împreună cu dosarul cauzei și este păstrat în condiții de confidențialitate. Conținutul declarației, de pe suport se redă integral în formă scrisă. În cursul urmăririi penale declarația se semnează de organul de urmărire penală sau de judecătorul de drepturi și libertăți și de către procurorul care s-a aflat la audierea martorului precum și de martorul amenințat. În cursul judecății declarația martorului se semnează de către președintele completului de judecată.

§Martorul vulnerabil.

În sensul art. 130 alin. (1) C.pr.pen., procurorul sau, după caz, instanța poate acorda statutul de martor vulnerabil următoarelor persoane: martorului minor și martorului care a suferit o traumă în urma săvârșirii infracțiunii ori în urma comportamentului pe care suspectului sau inculpatului l-a avut după comiterea infracțiunii.

Odată ce au fost stabiliți martorii vulnerabili, față de ei se vor lua măsurile de protecție prevăzute de Codul de procedură penală. Distorsionarea vocii și a imaginii nu este obligatorie.

Secțiunea a V-a. Procedee speciale de obținere a declarațiilor părților și a altor subiecți procesuali principali

§Confruntarea

Confruntarea este procedeul probatoriu constând în reascultarea simultană a persoanelor între ale căror declarații, date anterior în aceeași cauză penală, există contradicții sau neconcordanțe, în vederea lămuririi cauzei.

Acest procedeu complementar poate fi folosit fie de către organul de urmărire penală sau fie de către instanța de judecată, când acestea constată existența unor contradicții sau neconcordanțe între declarațiile părților. Prin confruntare, pe lângă lămurirea contrazicerilor care există în declarațiile persoanelor audiate în aceeași cauză se pot obține noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale.

Persoanele care sunt confruntate vor fi ascultate numai cu privire la faptele și împrejurările în privința cărora declarațiile lor se contrazic sau sunt neconcordante, trebuind să răspundă la întrebările puse de cei care fac confruntarea.

Declarațiile date de persoanele confruntate se vor consemna într-un proces verbal ce va fi semnat de către acestea și de către organul judiciar care a efectuat confruntarea.

§Audierea prin interpret

Conform prevederilor art. 105 alin. (1) C.pr.pen., dacă o persoană care este audiată nu înțelege, nu vorbește sau nu se exprimă bine în limba română, audierea acesteia se face prin interpret. Interpretul va putea fi desemnat de organele judiciare sau de către părți ori persoana vătămată, dintre interpreții autorizați, potrivit legii. Interpretul poate fi folosit și în cazul în care la dosar există înscrisuri într-o altă limbă decât cea română.

Audierea poate avea loc în prezența unei persoane care poate comunica cu cel ascultat în cazul în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau în cazul în care nu se poate asigura un interpret autorizat. Totuși, audierea prin interpret este reluată imediat ce acest lucru este posibil.

În cazul în care persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu ajutorul unei persoane care poate comunica prin limbaj special. Comunicarea se poate face și în scris dar dacă nu este posibil nici acest lucru, audierea se va face cu ajutorul unei persoane care are aptitudini de comunicar

Secțiunea a VI-a. Identificarea persoanelor

Identificarea persoanelor constituie un procedeu probatoriu care poate fi dispus de procurori, de organele de cercetare penală, în cursul urmăririi penale, prin ordonanță sau de instanță, în cursul judecății, prin încheiere, în cazul în care identificarea unor persoane (părți, subiecți procesuali principali, alți participanți) este necesară în scopul clarificării împrejurărilor cauzei.

Identificarea persoanelor se va face prin recunoașterea unei persoane dintr-un grup care este constituit de către organul judiciar sau prin recunoașterea persoanei după fotografii. Identificarea se desfășoară în așa fel încât persoanele care urmează să fie identificate să nu o vadă pe cea care le identifică.

Toate aspectele cu privire la desfășurarea activității de identificare a persoanelor, precum și declarațiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într-un proces verbal.

Dacă organul de urmărire penală consideră necesar, activitatea de identificare este înregistrată audiovideo. În cazul în care mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeași persoană, organele judiciare competente vor lua măsuri prin care să fie evitată comunicarea între cei care au făcut identificarea și cei care urmează să o efectueze. În ceea ce privește persoana care urmează să participe la mai multe identificări, organele judiciare competente, iau măsuri ca persoana supusă identificării să fie situată între persoane diferite de cele care au participat la procedurile anterioare.

Capitolul 4. Metode speciale de supraveghere sau cercetare

După felul în care sunt concepute, metodele speciale, apar ca fiind procedee probatorii, așa cum rezultă și din cuprinsul art. 138 din C.pr.pen. unde sunt prezentate metodele speciale de supraveghere sau cercetare: interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane; reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale; utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor; participarea autorizată la anumite activități; livrarea supravegheată; obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul comunicațiilor, reținute de către aceștia în temeiul legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

Secțiunea I. Supravegherea tehnică

Prin supraveghere tehnică conform art. 138 alin. (13) C.pr.pen. se înțelege utilizarea uneia dintre metodele care vor fi detaliate în ceea ce va urma.

1.Când vorbim de interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță, ne referim la monitorizarea, interceptarea, accesul, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin diverse mijloce de comunicare.

În acest sens, cu ajutorul unor mijloace tehnice, sunt surprinse și supravegheate convorbirile sau comunicările private de către o anumită persoană, mai apoi aceste interceptări sunt stocate pe un suport ca mai apoi să poată fi ascultate, vizualizate și redate în mod exact.

2.Prin accesul la un sistem informatic, se înțelegem pătrunderea într-un sistem sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor programe specializate în scopul de a identifica probe.

Astfel, accesul presupune ceretarea resurselor sistemului informatic, pentru a putea descoperi anumite informații sau pentru obținerea reprezentării sitemului. Acest acces se realizează de către organele de urmărire penală, cu ajutorul unor persoane specializate care au obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate.

Potrivit art. 138 alin. (4) C.pr.pen. prin sistem informatic se înțelege ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea autonomă a datelor, cu ajutorul unui program informatic.

Prin date informatice conform art. 138 alin. (5) C.pr.pen. se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau concepte care se află într-o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program care are capacitatea să determine executare unei funcții de către un sistem informatic.

3. Prin supraveghere video sau audio se înțelege observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale persoanelor, iar prin fotografiere înțelegem acea acțiune de fixare a imaginii unui obiect sau a unei persoane, în format digital sau pe hârtie fotografică, cu ajutorul unui aparat fotografic.

4. Prin localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice conform art. 138 alin. (7) C. pr. pen. se înțelege folosirea unor dispozitive care pot determina locul unde se găsește persoana sau obiectul la care sunt atașate. Prin intermediul acestui procedeu se poate ajunge la determinarea locului sau itinerariului unei persoane prin mijloace tehnice.

5. Iar prin metoda de obținere a datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se înțelege, operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate prin intermediul unei instituții de credit, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.

Supravegherea tehnică se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad, pe o durată de cel mult 30 de zile.

Supravegherea tehnică poate fi dispusă doar după îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

să fie începută urmărirea penală . Supravegherea tehnică poate fi dispusă numai după începerea urmăririi penale, care, în condițiile noii codificări, presupune începerea etapei de investigare a faptelor.

există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unor infracțiuni contra securității naționale prevăzute de noul Cod penal și de legi speciale, infracțiuni de, de falsificare de instrumente, de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracțiuni de corupție și infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracțiuni care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații eletronice ori alte infracțiuni pentru care legea prevede închisorii de 5 ani sau mai mare.

măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;

subsidiaritatea, adică probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar dăuna anchetei sau dacă există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare .

În ceea ce privește încunviințarea supravegherii tehnice, procurorul va face o cerere ce va fi soluționată, în cameră de consiliu, cu participarea sa obligatorie, în aceeași zi. Dacă judecătorul de drepturi și libertăți consideră că cererea este întemeiată va dispune prin încheiere admiterea acesteia și va emite un mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie.

Judecătorul de drepturi și libertăți, fie admite, fie respinge cererea, printr-o încheiere care nu este supusă căilor de atac. Dacă va fi respinsă, o altă cerere se va formula doar dacă au apărut fapte și împrejurări necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare.

În anumite condiții, procurorul poate dispune provizoriu luarea anumitor măsuri de supraveghere tehnică. În acest sens trebuie sa fie îndeplinite următoarele condiții:

sunt îndeplinite condițiile necesare pentru dispunerea supravegherii tehnice de către judecătorul de drepturi și libertăți;

există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică de la judecătorul de drepturi și libertăți ar determina unul dintre următoarele efecte: întârzierea substanțială a cercetărilor; pierderea, alterarea sau distrugerea probelor; punerea în pericol a siguranței părților din proces.

Ordonanța de autorizare a supravegherii tehnice va avea același conținut ca și încheierea judecătorului de drepturi și libertăți. Măsura supravegherii tehnice poate fi autorizată pentru o perioadă de cel mult 48 de ore. Procurorul are obligația ca în maxim 24 de ore de la expirarea măsurii să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia pentru confirmării măsurii, înaintând un proces-verbal în care sunt redate rezumativ activitățile de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei.

În urma primirii dosarului cauzei, judecătorul de drepturi și libertăți:

va confirma măsura dispusă de procuror în termen de 24 de ore, prin încheiere, în cameră de consiliu, fără citarea părților dacă sunt îndeplinite condițiile legale;

infirmă măsura luată de procuror și dispune distrugerea probelor astfel obținute.

Durata mandatului de supraveghere tehnică, în cursul fazei de urmărire penală este de maxim 30 de zile. Acest termen poate fi prelungit pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. În urma acestor prelungiri adiționale, conform art. 144 alin. (3) C.pr.pen., durata totală a măsurilor, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși, în aceeași cauză, 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio, sau prin fotografiere, efectuate în spații private, care nu poate depăși 120 de zile. Mandatul de supraveghere tehnică este pus în executare de către procuror sau poate fi pus în executare la cererea acestuia, de către organul de cercetare penală sau de lucrătorii specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului. Pentru executare a mandatului de supraveghere tehnică, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice, de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, în limitele competențelor acestora.

În momentul în care nu mai există temeiurile care au justificat luarea luarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul are obligația de a înceta imediat acestă măsură, chiar înainte ca durata mandatului să expire, informând totodată despre acesta judecătorul care a emis mandatul. Dacă este necesar, date care rezultă dintr-o măsură de supraveghere tehnică, pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni.

Conform art. 145 alin. (1) C.pr.pen. din momentul în care măsura a, procurorul informează, în scris în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privința sa. Astfel, în urma informării, persoana supravegheată are dreptul de a la lua cunoștintă, la cerere, de conținutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică efectuate. Termenul în care se poate formula acestă cerere este de 20 de zile de la data comunicării.

Efectuarea acestei informări poate fi amânată de către procuror, motivat, dacă ar putea conduce la: perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză; punerea în pericol a siguranței victimei sau dificultăți în cadrul supravegherea tehnică asupra altor persoane care au legătură în respectiva cauză.

În cazul în care s-a dispus o soluție de clasare, împotriva căreia nu s-a formulat plângerea în termenul prevăzut la art. 340 C.pr.pen. sau dacă plângerea a fost respinsă, procurorul îl va înștiința de îndată pe judecătorul de drepturi și libertăți. Acesta din urmă, va dispune conservarea suportului material sau a copiei certificate a acestuia.

Secțiunea a II-a. Reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale

Procedeu probatoriu prin care sunt reținute, predate sau percheziționate scrisorile, trimiterile poștale sau obiectele trimise sau primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice altă persoană care este bănuită că primește ori trimite aceste bunuri de la persoanele precizate mai sus, este cunoscut sub denumirea de reținere, predare sau percheziționarea trimiterilor poștale.

Acest procedeu se poate dispune de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad. Această măsură poate fi dispusă și de către procuror, dar, doar cu caracter provizoriu.

Pentru a putea fi dispusă reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: trebuie să există o suspiciune rezonabilă în ceea ce privește săvârșirea sau pregătirea unei infracțiuni; măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți obișnuite.

Cu titlu de excepție, și pentru a se asigura confidențialitatea dintre avocat și client, precum și pentru a se asigura dreptul la apărare, este interzisă reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței sau a trimiterilor poștale trimise ori primite în raporturile dintre avocat și suspectul sau inculpatul pe care acesta îl apără, cu excepția cazului în care există date că avocatul săvârșește sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C.pr.pen.

În legătură cu procedura de emitere a mandatului de reținere predare sau percheziționare a trimiterilor poștale, durata procesului, prelungirea acestei durate și posibilitatea autorizării provizorii a metodei de către procuror, se vor aplica dispozițiile comune aplicabile în materia supravegherii tehnice.

În ceea ce privește punerea în executare a mandatului de reținere, predare și percheziționare a trimiterilor poștale, unitățile poștale sau de transport și orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează activități de transport sau transfer de informații sunt obligate să rețină și să predea procurorului scrisorile și trimiterile poștale la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizația emisă de procuror. Corespondența, trimiterile poștale sau obiectele astfel ridicate și percheziționate care nu au legătură cu cauza se vor restituie persoanei în drept să le primească.

La fel ca în cazul procedurii supravegherii tehnice, după efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa. După momentul informării, persoana a cărei corespondență, trimiteri poștale sau obiecte au fost ridicate și percheziționate are dreptul de a lua cunoștință de activitățile efectuate.

Prin dispunerea reținerii, predării sau percheziționării trimiterilor poștale se aduce atingere inviolabilității corespondenței, drept fundamental al persoanei. Modalitatea prin care se pune în executare această metodă nu presupune utilizarea unor procedee speciale, cum ar fi, de exemplu, accesul într-un sistem informatic, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, livrarea supravegheată sau obținerea de date generate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului etc. În aceste condiții, se apreciază că reținerea, predarea ori percheziționarea trimiterilor poștale ar fi trebuit să fie localizate în Capitolul VI, Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri, fiind mai aproape, ca natură juridică, de procedeele probatorii prevăzute în acest capitol.

Secțiunea a III-a. Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor

Prin utilizarea investigatorului sub acoperire și a colaboratorilor se înțelege mijlocul prin care se obține date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, cu ajutorul unei persoane cu o identitate falsă.

Procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală este titularul exclusiv al autorizării folosirii investigatorilor sub acoperire, iar acestă măsură ce va fi dispusă pentru o perioadă de maxim 60 de zile, durată ce poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. Durata totală a măsurii, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși un an, cu excepția infracțiunilor contra vieții, securității naționale, cele cu privire la infracțiunilor de, spălare a banilor, precum și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Conform art. 148 alin. (1) C.pr.pen., condițiile cu îndeplinirea cărora se poate autoriza folosirea investigatorului sub acoperire sunt următoarele:

existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale prevăzute de C. pen. și de alte legi speciale, ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede închisorii de 7 ani sau mai mare;

măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;

nici probele și nici localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obținute în alt mod.

În activitatea pe care o desfășoară, investigatorul sub acoperire culege date și informații în baza ordonanței emise de procuror. De asemenea, investigatorul sub acoperire poate utiliza și alte procedee probatorii speciale, și anume supravegherea tehnică constând în supravegherea video, audio sau prin fotografiere, precum și participarea autorizată la anumite activități.

Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfășurarea activității autorizate. Activitatea persoanei care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele nu constituie infracțiune.

Activitatea desfășurată de investigatorul sub acoperire se concretizează în probe, în principal, prin întocmirea unui proces-verbal de către procuror. În acest scop, investigatorul sub acoperire are obligația de a pune la dispoziția procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală datele și informațiile obținute. De asemenea, investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal în aceleași condiții ca și martorii amenințați.

Dacă persoana suspectată de săvârșirea sau pregătirea săvârșirii unei infracțiuni dintre cele prevăzute în art. 148 alin. (1) lit a) C.pr.pen. profită de „oportunitatea” oferită de investigatorii sub acoperire, în împrejurări în care rezultă că acesta ar fi acționat în același fel dacă „oportunitatea” ar fi fost oferită de o altă persoană, nu se poate reține existența provocării; în schimb, dacă prin activitatea desfășurată de către investigatorii sub acoperire, făptuitorul a fost determinat să comită o infracțiune, pe care altfel, în absența manoperelor utilizate de investigatori, nu ar fi săvârșit-o, probele astfel obținute de procuror nu vor putea fi folosite în cadrul procesului penal.

Procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate, de asemenea, în anumite situații excepționale, să autorizeze folosirea unui colaborator dacă:

sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru participarea investigatorului sub acoperire;

folosirea investigatorului sub acoperire este insuficientă pentru obținerea datelor necesare, ori nu este posibilă.

Secțiunea a IV-a. Participarea autorizată la anumite activități și livrarea supravegheată

§ Participarea autorizată la anumite activități

Conform art .138 alin. (11) C.pr.pen., prin participarea autorizată la anumite activități se înțelege comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracțiuni de corupție; efectuarea de tranzacții sau operațiuni privind un bun sau o persoană despre care se bănuiește că este dispărută sau că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri; prestarea unui serviciu, desfășurat cu autorizarea organului judiciar competent, în vederea obținerii de mijloace de probă necesare soluționării cauzei.

Procurorul este organul judiciar competent care dispune participarea autorizată la anumite activități și care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile. Măsura poate fi prelungită cu câte 60 de zile iar durată totală nu poate depăși un an, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă.

Potrivit art. 150 alin. (1) C.pr.pen. se poate dispune măsura de participare autorizată la anumite activități doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de trafic sau în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale care au legătură, potrivit art. 43, cu infracțiunile enumerate mai sus;

măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, împotriva informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea infracțiunii;

probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

Măsura participării autorizate la anumite activități este dispusă de procuror, prin ordonanță, care trebuie să cuprindă următoarele mențiuni: denumirea parchetului și data emiterii; numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; obiectul ordonanței, precum și motivele de fapt și de drept ale dispunerii participării autorizate la anumite activități; date referitoare la măsurile asiguratorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, dacă este cazul; indicarea activităților autorizate; perioada pentru care s-a autorizat măsura; persoana care desfășoară activitățile autorizate; semnătura celui care a întocmit-o.

Persoana care a desfășurat activitățile autorizate va putea fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. În vederea desfășurării activității autorizate, organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziția persoanei care desfășoară activitățile autorizate orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfășurarea activității respective. Astfel, persoana care pune la dispoziție sau folosește înscrisurile ori obiectele, nu va comite o infracțiune prin desfășurarea acestor activități, în cazul în care acestea constituie infracțiuni.

§ Livrarea supravegheată

Conform art. 138 alin. (12) C.pr.pen., livrarea supravegheată reprezintă acea tehnică de supraveghere și cercetare prin care se permite intrarea, tranzitarea sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora se crede că sunt deținute sau că au fost obținute în mod ilegal sub supravegherea ori cu autorizarea autorităților competente, în vederea investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârșirea acesteia.

Livrarea supravegheată poate privi intrarea bunurilor în țară (de plidă o cantitate de arme care se află în zona liberă și care urmează să fie introdusă în țară), tranzitarea bunurilor pe teritoriul țării (de exemplu, fie ipoteza în care o cantitate de droguri care este introdusă pe teritoriul țării în scopul tranzitării acesteia, fie cazul în care drogurile se aflau deja pe teritoriul țării și acestea urmează să fie livrate într-o altă zonă a țării), sau ieșirea bunurilor de pe teritoriul țării (de exemplu, o cantitate de bunuri furată intrată/aflată pe teritoriul țării ce urmează a fi transportată în străinătate); deopotrivă, vor putea fi realizate cumulativ două sau chiar toate modalitățile alternative ale livrării enumerate mai sus.

Organul judiciar competent care, prin ordonanță, dispune livrarea autorizată, este procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală.

Dispozițiile prin care este reglementată această formă de cooperare internațională nu sunt aplicabile în cazul în care un tratat internațional la care România este parte cuprinde dispoziții contrare.

Acest procedeu probatoriu special nu are prevăzută o anumită perioadă de desfășurare. În mod practic, metoda probatorie este efectuată în timp, între data plecării transportului și data, eventuală, a descoperirii infracțiunii sau a arestării persoanelor vizate.

Livrarea supravegheată este pusă în aplicare de către poliție sau de altă autoritate competentă iar modul de punere în aplicare este stabilit, coordonat și controlat de procuror. Punerea în aplicare a livrării supravegheate nu constituie infracțiune.

Organele care au efectuat livrarea supravegheată au obligația de a întocmi, la finalizarea livrării supravegheate pe teritoriul României, un proces-verbal cu privire la activitățile desfășurate, pe care îl înaintează procurorului.

Secțiunea a V-a. Obținerea unor date de la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau de la furnizorii de sevicii de comunicații electronice destinate publicului.

Această metodă specială de supraveghere și cercetare reprezintă procedeul probatoriu prin care organele judiciare pot intra în posesia datelor de trafic sau de localizare pe care furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului au obligația de a le reține pentru o durată de 6 luni potrivit art. 3 din Legea 82/2012, respectiv: a) datele necesare pentru urmărirea și identificarea sursei unei comunicări; b) datele necesare pentru identificarea destinației unei comunicări; c) datele necesare pentru a determina data, ora și durata comunicării; d) datele necesare pentru identificarea tipului de comunicare; e) datele necesare pentru identificarea echipamentului de comunicație al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament; f) datele necesare pentru identificarea locației echipamentului de comunicații mobile.

Furnizorii de servicii care sunt obligați să pună la dispoziția organelor de urmărire penală datele solicitate sunt:

furnizorii de rețele publice de comunicații electronice, care sunt, potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2011, acele persoane a căror activitate constă, în tot sau în parte în instalarea, operarea, controlul sau punerea la dispoziție a unor sisteme de transmisie și, acolo unde este cazul, a altor echipamente, care permit transportul semnalelor prin cablu, prin unde radio, prin mijloace optice ori prin mijloace electromagnetice, incluzând rețelele de comunicații electronice prin satelit, rețelele terestre fixe, cu comutarea de circuite și cu comutarea de pachete, inclusiv internet, și mobile, rețelele electrice, în măsura în care sunt utilizate pentru transmiterea de semnale, rețelele utilizate pentru transmisia serviciilor de programare audio-vizuale și rețelele de televiziune prin cablu, indiferent de tipul de informație transmisă; aceste rețele sunt utilizate, în întregime sau în principal, pentru furnizarea de servicii de comunicații electronice destinate publicului; de exemplu, Vodafone este un furnizor de rețele publice de comunicații electronice;

furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, sunt potrivit art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr 111/2011, acele persoane a căror activitate constă, în tot sau în parte în furnizarea unor servicii, de regulă contra cost, de transmitere a semnalelor prin rețelele de comunicații electronice, de exemplu, o societate comercială care furnizează servicii de televiziune, internet și telefonie, utilizând rețele publice de comunicații electronice.

Organul judiciar competent care autorizează solicitarea transmiterii datelor este judecătorul de drepturi și libertăți. Pentru a fi obținută autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți trebuie îndeplinite următoarele condiții: să fie începută urmărirea penală; să existe suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni grave; să existe motive pentru a se crede că datele sau informațiile solicitate constituie probe în ceea ce privește comiterea unei infracțiuni grave.

Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță în termen de 48 de ore de la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu. De asemenea, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului care cooperează cu organele de urmărire penală au datoria de a păstra secretul operațiunii efectuate.

§ Obținerea de date privind situația financiară a unei persoane.

Acestă operațiune constituie procedeul probatoriu prin care organele judiciare pot obține de la instituțiile de credit sau de la oricare altă instituție care deține date privind situația financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existența și conținutul conturilor și a altor situații financiare ale unei persoane.

Procurorul va obține comunicarea acestor date doar dacă sunt îndeplinite următoare condiții: să fie începută urmărirea penală; să existe indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni; să existe motive pentru a se crede că datele solicitate au valoare de probe.

Secțiunea a VI-a. Conservarea datelor informatice

Conservarea datelor informatice presupune păstrarea datelor deja existente, obținute prin intermediul unui sistem informatic și care sunt înregistrate pe un anumit suport, în scopul evitării alterării, degradării sau ștergerii acestora; așadar, procedeul vizează datele informatice, inclusiv datele referitoare la traficul internațional, care au fost stocate cu ajutorul unui sistem informatic și care se găsesc în posesia sau sub comanda unui furnizor de rețele publice de comunicații electronice ori a unui furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

Organul judiciar competent să dispună conservarea datelor informatice este procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală.

Durata conservării datelor informatice se poate dispune pentru o perioadă de maximum 60 de zile. Durata va putea fi prelungită, de procuror, o singură dată, pentru o durată de maximum 30 de zile dar doar pentru motive temeinic justificate.

Ordonanța prin care s-a dispus conservarea datelor informatice se transmite, de îndată oricărui furnizor de rețele publice de comunicații electronice ori furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului în posesia căruia se află datele necesare.

Dacă datele referitoare la traficul internațional se află în posesia mai multor furnizori de rețele publice de comunicații electronice ori furnizori de servicii de comunicații electronice ori furnizori de servicii de comunicații electronice destinate publicului, furnizorul în posesia căruia se află respectivele date informatice are obligația de a pune, de îndată, la dispoziția organului de urmărire penală informațiile necesare identificării celorlalți furnizori, în vederea cunoașterii tuturor elementelor din lanțul de comunicare folosit.

În termen de maxim 90 de zile, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi și libertăți autorizarea prealabilă în vederea solicitării transmiterii acestor date. De asemenea, procurorul poate dispune și ridicarea măsurii conservării datelor informatice.

Judecătorul de drepturi și libertăți se va pronunță într-un termen de 48 de ore în ceea ce privește solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în cameră de consiliu. Procurorul are obligața să încunoștiințeze, până la terminarea urmăririi penale, persoanele față de care se efectuează urmărirea penală și ale căror date au fost conservate.

Capitolul 5. Procedee de descoperire și ridicare a înscrisurilor. Mijloacele materiale de probă

Secțiunea I. Înscrisurile ca mijloace de probă

Înscrisul este actul unilateral sau convențional care emană de la una sau mai multe persoane fizice sau juridice de drept public (inclusiv organe judiciare) sau de drept privat ori care aparține acestor persoane.

Înscrisurile pot fi:

oficiale, când emană de la o unitate publică sau care aparține unei asemenea unități; sunt înscrisuri oficiale atât originalul înscrisului, cât și copiile legalizate ale acestuia;

sub semnătură privată, când înscrisul semnat este apt să producă consecințe juridice în mediul privat (între particulari).

Conform art. 198 alin. (1) C.pr.pen. dacă din conținutul înscrisurilor rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului acetea pot servi ca mijloace de probă.

Procesele-verbale ocupă un loc deosebit în cadrul înscrisurilor, ca mijloace de probă în procesul penal. Prin proces-verbal se înțelege acel înscris în care organele prevăzute de lege consemnează constatări făcute personal (ex propriis sensibus).

Potrivit art. 199 alin. (1) C.pr.pen. procesul-verbal trebuie să cuprindă următoarele elemente: numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie; locul unde este încheiat; data la care s-a încheiat procesul-verbal; data și ora la care a început și s-a sfârșit activitatea consemnată în procesul-verbal; numele, prenumele, codul numeric personal și adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului-verbal, cu menționarea calității acestora; descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate; numele, prenumele, codul numeric personal, etc.

Procesul-verbal trebuie să fie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie, precum și de către persoanele la care se referă ori de persoanele ce au participat la întocmirea procesului-verbal; dacă persoane menționate mai sus refuză sau nu poate să semneze, se va face mențiune despre aceast aspect, precum și despre motivele imposibilității ori refuzului de a semna. Procesele-verbale, datorită faptului că sunt înscrisuri oficiale, ele sunt sub protecția legii penale astfel încât, nu pot fi sustrase, distruse, ascunse, alterate, dezvăluite sau falsificate. De asemenea, înscrisurile sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor având aceeași valoare probantă ca orice alt mijloc de probă și pot fi reținute la stabilirea situației de fapt dintr-o cauză penală sau înlăturate motivat de către organele judiciare.

Secțiunea a II-a. Mijloacele materiale de probă

Obiecte care conțin (corpul persoanei care a suferit leziuni traumatice în urma violențelor exercitate asupra sa) sau poartă o urmă a faptei săvârșite (obiectele pe care s-au descoperit urme biologice ale infractorului), precum și alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului (facturile false găsite la sediul unei societăți comerciale și înregistrate fictiv în contabilitate) reprezintă mijloacele materiale de probă.

Denumite și „martori muți” ai înfăptuirii justiției, mijloacele materiale de probă pot furniza uneori informații mai exacte decât martorii persoane fizice și nu ridică niciodată suspiciunile care poate fi întâlnită, uneori la persoanele chemate ca martori.

De asemenea, potrivit art. 197 alin. (2) C.pr.pen. obiectele care sunt produsul infracțiunii precum și mijloacele materiale de probă care au fost utilizate sau care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni sunt corpuri delicte.

Persoana care deține un mijloc material de probă este obligată să îl prezinte la cererea organului de urmărire penală sau instanței de judecată. Mijloacele materiale de probă pot fi ridicate și cu ocazia efectuării unei cercetări la fața locului, percheziții ori prin procedeul probatoriu al ridicării silite, fiind păstrate la sediul organului de urmărire penală.

Mijloacele materiale de probă, în funcție de forța doveditoare pe care o au, constituie probe directe atunci când furnizează informații cu valoare probantă deosebită și în rest constituie probe indirecte

Secțiunea a III-a. Percheziția și formele percheziției

§ Percheziția.

Percheziția este un act procedural, efectuat frecvent în practică și destinat căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă urme ale unei infracțiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute organului judiciar și care pot servi la aflarea adevărului.

Percheziția, în funcție de legătura cu derularea unui proces penal, poate fi: judiciară (domiciliară, corporală, percheziția asupra vehiculelor și percheziția informatică) și extrajudiciară (percheziția vamală, percheziția efectuată la accesul într-o instituție publică, aeroport, complex sportiv, etc.).

§ Percheziția domiciliară

Conform art. 157 alin. (2) C.pr.pen., prin domiciliu se înțelege o locuință sau orice spațiu delimitat în orice mod ce aparține sau este folosit de către o persoană fizică sau juridică.

Percheziția domiciliară este un procedeu probatoriu ce constă în cercetarea locuinței unei persoane fizice, a sediului unei persoane juridice, sau a oricărui alt spațiu, delimitat în orice mod pentru descoperirea și strângerea probelor cu privire la infracțiunea pentru care s-a început urmărirea penală, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.

Potrivit art. 158 alin. (1) C.pr.pen., percheziția domicilară poate fi dispusă la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia. În cursul judecății, percheziția se dispune, de către instanța învestită cu judecarea cauzei, din oficiu sau la cererea procurorului.

Pentru a fi dispusă, percheziția domiciliară trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au o strânsă legătură infracțiunea; există presupunerea că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la acestă infracțiune, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.

Cererea prin care procurorul solicită dispunerea unei percheziții domicilare trebuie să cuprindă date cu privire la locului unde urmează a se efectua percheziția, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor care sunt căutate în locuri apropiate, descrierea acestor locuri; precizarea probelor sau datelor din care rezultă o suspiciune cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau cu privire la deținerea obiectelor ori înscrisurilor ce au legătură cu o infracțiune; indicarea infracțiunii și a probelor din care rezultă că în locul unde se solicită efectuarea percheziției se găsește suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii ori urme ale săvârșirii infracțiunii; numele, prenumele.

Procurorul va înainta cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți. Solicitarea procurorului pentru efectuarea percheziției domiciliare se soluționează, în termen de 2 de ore, în cameră de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie. Mai apoi, judecătorul prin încheiere, va admite cererea atunci când este întemeiată, și va încuviința efectuarea percheziției. Astfel, mandatul de percheziție este emis de îndată iar întocmirea minutei este obligatorie. Încheierea instanței (ca act procesual) și mandatul de percheziție (ca act procedural) trebuie să cuprindă următoarele elemente: denumirea instanței; data, ora și locul emiterii; numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziție; perioada pentru care mandatul a fost emis nu poate depăși 15 zile; scopul pentru care a fost emis; descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția sau, dacă este cazul, și a locurilor învecinate acestuia; numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reședința ori sediul căreia se efectuează percheziția, dacă este cunoscută; datele de identificare ale făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut; descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că se află în locul unde se efectuează percheziția, indicarea urmelor săvârșirii; mențiunea că mandatul de percheziție poate fi folosit o singură dată; semnătura judecătorului și ștampila instanței.

Atât încheierea de admitere a cererii de efectuare a percheziției domiciliare, cât și încheierea de respingere nu sunt supuse căilor de atac. O nouă cerere de efectuare a unei percheziții domiciliare în același loc poate fi formulată doar dacă s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, care nu erau cunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecător.

În faza de urmărire penală percheziția domiciliară se va efectua de către organul de cercetare penală sau de către procuror care va fi însoțit, după caz, de lucrători operativi. În faza de judecată, în cazul în care instanța de judecată a dispus efectuare percheziției, mandatul este trimis procurorului pentru a lua măsuri în vederea efectuării percheziției; instanța de judecată poate efectua personal percheziția domiciliară numai cu ocazia efectuării unei cercetări la fața locului.

Potrivit art. 159 alin. (5) și (6) C.pr.pen., înainte de începerea percheziției, organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a mandatului persoanei la care percheziția va fi efectuată, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care cunoaște persoana la care se va efectua percheziția și, dacă este cazul, custodelui.

Există și cazuri în care percheziția poate fi începută fără înmânarea copiei mandatului de percheziție, sau fără solicitarea predării obiectelor sau persoanelor, precum și fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenței unui avocat ori a unei persoane de încredere, în următoarele situații: când este clar faptul că se vor face pregătiri pentru distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanță pentru cauză sau pentru acoperirea urmelor; dacă există suspiciunea că în spațiul în care urmează a se efectua percheziția se află o persoană a cărei viață sau integritate fizică este pusă în pericol; dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii.

Conform art. 159, alin. (3) C.pr.pen. percheziția domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6:00 sau după ora 20:00, cu excepția infracțiunii flagrante sau când percheziția urmează aibă loc într-un local care este deschis publicului la acea oră. Dacă este necesar, organele judiciare pot restricționa libertatea de mișcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul în care este efectuată percheziția. Percheziția poate fi extinsă și în locuințele învecinate, cu condiția ca acestea sa fie înștiințate. Înainte de începerea percheziției persoanele prevazute la alin. (5) și (6) al art. 159 C. pr. pen. li se aduce la cunoștință faptul că pot preda de bunăvoie obiectele și persoanele căutate. În cazul în care obiectele sau persoanele care sunt indicate în mandat sunt predate de bunăvoie, percheziția nu va mai avea loc. De asemenea, persoanelor li se aduce la cunoștință faptul că au dreptul de a fi asistate de un avocat pe toată durata percheziției. În cazul în care li se solicită prezența unui avocat, începerea percheziției va fi amânată cu cel mult două ore și astfel se vor lua măsuri de conservare a locului până la venirea acestuia. Percheziția poate începe și înainte de a expira termenul de două ore dacă avocatul nu poate fi contactat sau dacă percheziția trebuie să fie făcută de urgență. Dacă persoana la care se face percheziția este reținută sau arestată, ea va fi adusă la percheziție iar în cazul în care acest lucru nu este posibil percheziția se va face în prezența unui reprezentant sau martor asistent. Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă, prin folosirea forței, încăperile, spațiile sau mobilierul în care s-ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele infracțiunii sau persoanele căutate, dacă deținătorul acestora nu este prezent sau nu dorește să le deschidă. În urma deschiderii acestora, organele judiciare trebuie să încerce să evite daunele nejustificate.

Conform art. 159 alin. (17) C.pr pen. organele judiciare care efectuează percheziția pot folosi forța, în mod adecvat și proporțional, pentru a intra în domiciliu:

în cazul în care există motive întemeiate pentru a anticipa rezistența armată sau a altor tipuri de violență ori în cazul în care există un pericol cu privire la distrugerea sau alterarea probelor;

dacă s-a refuzat efectuarea percheziției sau dacă nu a fost primit nici un răspuns la solicitările organelor.

Locul în care se desfășoară percheziția, precum și persoanele sau obiectele găsite pe parcursul percheziționării pot fi fotografiate ori înregistrate audiovideo. Aceste fotografii și înregistrări sunt anexate procesului-verbal de percheziție și fac parte integrantă din acesta.

În cadrul procedurii de ridicare a obiectelor și înscrisurilor și de efectuare a percheziției sunt prevăzute anumite dispoziții speciale. În acest sens, se precizează faptul că, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează. În cazul în care există obiecte care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete și sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii. Dacă există obiecte care nu pot fi ridicate acestea se vor lăsa în păstrarea celui la care se află sau a unui custode. Persoanei care le păstrează i se pune în vedere că are obligația de a le păstra și conserva, precum și de a le pune la dispoziția organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancțiunea prevăzută de art. 275 din C.pen. În art. 160 alin. (4) C.pr.pen. se arată că probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigilează.

Ca urmare a efectuării percheziției se va întocmi un proces-verbal. Acesta se semnează pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, de persoana la care s-a făcut percheziția, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum și de celelalte persoane care au participat la efectuarea acestui act procedural.

Copia procesului-verbal se lasă celui la care s-a făcut percheziția sau de la care s-au ridicat obictele ori înscrisurile. În lipsa acestuia, copia procesului-verbal se lasă reprezentantului, unui membru al familiei sau oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care cunoaște persoana la care se va efectua percheziția și, dacă este cazul, custodelui, dacă au participat la percheziție.

Obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt atașate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârșirii infracțiunii se ridică și sunt conservate. În cazul în care obiectele, înscrisurile sau urmele ridicate, nu pot fi atașate la dosar, acestea vor fi fotografiate. Mijloacele de probă astfel rezultate se vizează de organul de urmărire penală și se atașează la dosar. Aceste mijloace materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul, până la soluționarea definitivă a cauzei. Dacă există obiecte care nu au legătură cu cauza, acestea vor fi restituite persoanei căreia îi aparțin, cu excepția celor care sunt supuse confiscării, în condițiile legii.

În sensul art. 164 C.pr.pen. percheziția la o autoritate publică, la o instituție publică sau la alte persoane juridice de drept public se va efectua astfel: organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a mandatului de percheziție reprezentantului autorității, instituției sau persoanei juridice de drept public; perheziția se efectuează în prezența reprezentantului autorității, instituției sau persoanei juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exercițiu; se va lăsa o copie de pe procesul-verbal de percheziție reprezentantului autorității, instituției sau persoanei juridice de drept public.

Alte forme de percheziție

§Percheziția cororală

Conform art. 165 C.pr.pen. percheziția corporală implică examinarea corporală externă a unei persoane, a cavității bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau sub controlul său în momentul efectuării percheziției.

Acest tip de percheziție poate fi dispusă, după caz, de organele sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice. Procedeul probatoriu poate fi utilizat atât în cadrul procesului penal, cât și anterior declanșării urmăririi penale. Cea mai des întâlnită ipoteză de efectuare a percheziției corporale este reprezentată de procedura constatării infracțiunilor flagrante.

Este obligatoriu ca percheziția să se efectueaze de o persoană de același sex cu persoana percheziționată; cu ocazia efectuării percheziției corporale trebuie evitată supunerea celui percheziționat la tratamente inumane sau degradante.

Dacă există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziții corporale vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte sau alte obiecte care sunt relevante pentru aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice procedează la efectuarea acesteia.

În ceea ce privește condițiile de formă, procesul-verbal trebuie să fie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie și de persoana percheziționată. În cazul în care persoana percheziționată refuză sau nu poate să semneze, se va face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna. O copie a procesului-verbal se lasă persoanei percheziționate.

§Percheziția asupra unui vehicul

Percheziția unui vehicul este procedeul probatoriu ce constă în cercetarea exteriorului sau interiorului unui mijloc de transport sau a componentelor sale când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris ascunde existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că executarea unei percheziții este utilă pentru descoperirea și strângerea probelor.

În ceea ce privește efectuarea unei percheziții asupra unui vehicul, a condițiile de dispunere, organele care pot proceda la activitatea probatorie și măsurile care se dispun față de urmele infracțiunii, mijloacele materiale de probă ori înscrisurile descoperite se vor aplica regulile de la percheziția corporală.

§Percheziția informatică

Potrivit art. 168 alin. (1) C.pr.pen., prin percheziție în sistemul informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înțelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate astfel, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.

Percheziția informatică poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia ori la cererea procurorului, atunci când pentru descoperirea și strângerea probelor este necesară verificarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice.

Percheziția informatică, poate fi solicitată, în cursul judecății, și de către părți ori de către persoana vătămată. În cursul urmăririi penale, părțile ori persoana vătămată nu pot solicita judecătorului de drepturi și libertăți dispunerea percheziției informatice ci, dacă apreciază utilă efectuarea acesteia pot adresa procurorului (care efectuează sau supraveghează urmărirea penală) o cerere în acest sens.

Pentru ca percheziția informatică să poată fi dispusă trebuie să existe o suspiciune rezonabilă, că prin realizarea acestui procedeu probatoriu pot fi descoperite, ridicate sau conservate probe aflate într-un sistem informatic sau pe un suport de stocare a datelor informatice cu privire la săvârșirea infracțiunii pentru care a fost începută urmărirea penală, iar obținerea acestor probe este necesară (și proporțională) pentru buna desfășurare a procesului penal. Nu se poate dispune percheziția informatică înainte de începerea urmăririi penale, iar pentru dispunerea acesteia nu este necesar ca organul de urmărire penală să fi dispus, în prealabil, continuarea urmăririi penale față de suspect sau punerea în mișcare a acțiunii penale.

Cererea pe care procurorul o adresează judecătorului de drepturi și libertăți se va soluționa în cameră de consiliu, fără citarea părților, în schimb participarea procurorului este obligatorie. Judecătorul dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este întemeiată, încuviințarea efectuării percheziției informatice și emite de îndată mandatul de percheziție.

În ceea ce privește durata mandatului de percheziție informatică, legea nu prevede o perioadă determinată pe parcursul căreia se poate efectua percheziția informatică, ceea ce înseamnă, practic, că acest procedeu probatoriu se poate încuviința și pune în aplicare pe tot parcursul fazei de urmărire penală.

Dacă, cu ocazia efectuării percheziției unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt sistem sau suport și sunt accesibile din cel inițial, procurorul dispunde de îndată conservarea, copierea datelor informatice identificate și va solicita de urgență completarea mandatului. De asemenea, pentru asigurarea integrității acestor date, procurorul va dispune efectuarea de copii. Se va dispune efectuarea de copii și în cazul în care ridicarea obiectelor care conțin datele informatice necesare ar afecta grav desfășurarea activității persoanelor care dețin aceste obiecte. Copiile se realizează cu mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.

Percheziția se va efectua în prezența suspectului sau inculpatului, iar organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca prin acesta, faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se efectuează percheziția să nu devină, in mod nejustificat, publice. Datele informatice identificate cu caracter secret se păstrează în condițiile legii.

Secțiunea a IV-a. Identificarea obiectelor. Ridicarea de obiecte și înscrisuri.

În conformitate cu art. 135 alin. (1) C.pr.pen. obiectele despre care se crede că vor putea contribui la aflarea adevărului în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni sunt predate în vederea identificării, după ce persoana care face identificarea le-a descris în prealabil. În cazul în care aceste obiecte nu pot fi aduse, persoana care face identificarea poate fi condusă la locul unde se află obiectele.

Activitatea de identificare este consemnată într-un proces-verbal având următorul conținut: mențiuni cu privire la ordonanța sau încheierea prin care s-a luat această măsura; locul unde procesul-verbal a fost încheiat; data, ora la care a început și ora la care s-a terminat activitatea, cu menționarea oricărui moment de întrerupere; numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă; numele și prenumele persoanei care face identificarea; descrierea amănunțită a obiectelor identificate.

Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, în cursul urmăririi penale, în situația în care organul de urmărire apreciază că este necesar, activitatea de identificare și declarația persoanei care face identificarea vor fi înregistrate audiovideo. Înregistrarea este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia și poate fi folosită ca mijloc de probă.

§ Ridicarea de obiecte și înscrisuri

Ridicarea de obiecte și înscrisuri este procedeul probatoriu prin care sunt ridicate obiecte, date informatice sau înscrisuri cunoscute, ce pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, de la persoanele fizice sau juridice care le dețin; se realizeză în scopul strângerii mijloacelor de probă necesare pentru buna soluționare a cauzei.

Astfel, conform art. 169 C.pr.pen. obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal vor fi ridicate de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată.

În cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni și sunt temeiuri de a se crede că un obiect, dată informatică ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, pot dispune, prin ordonanță, respectiv prin încheiere, organele de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța de judecată ca:

persoana fizică sau juridică în posesia căreia se află obiectele sau înscrisurile să le prezinte și să le predea, sub luare de dovadă;

orice persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României să comunice anumite date informatice aflate în posesia sau sub controlul său, care sunt stocate într-un sistem informatic ori pe un suport de stocare a datelor informatice;

furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului trebuie să comunice date referitoare la abonați, utilizatori și la serviciile prestate, aflate în posesia sau sub controlul său, altele decât cuprinsul comunicațiilor și decât datele generate sau prelucrate de către furnizori, reținute de către aceștia în temeiul legii speciale privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

De asemnea, în C.pr.pen. sunt cuprinse și o serie de dispoziții referitoare la asigurarea integrității datelor informatice transmise în cadrul procedeului probatoriu de natură a asigura fiabilitatea probelor.

În sensul art. 170 alin. (4) C.pr.pen., ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței trebuie să cuprindă: numele și semnătura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei care este obligată să predea obiectul, înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului sau a datelor informatice ce trebuie predate, precum și data și locul unde trebuie să fie predate. Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că și o copie a unui înscris sau a datelor informatice poate servi ca mijloc de probă, reține numai copia. Dacă obiectul, înscrisul sau datele informatice au caracter secret ori confidențial, prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea secretului ori a confidențialității.

Este important de precizat faptul că legea prevede ridicarea silită a obiectelor și înscrisurilor în cazul în care acestea nu sunt predate de bunăvoie. Astfel, se arată că ridicarea silită a obiectelor și înscrisurilor este dispusă de către organele de urmărire penală, prin ordonanță, sau de instanța de judecată, prin încheiere. Împotriva măsurii de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia se poate face plângere de către orice persoană interesată, aplicându-se dispozițiile referitoare la contestarea măsurilor asigurătorii. ( A se vedea Decizia nr. 5748 din 4 noiembrie 2004, I.C.C.J., Secția penală, din anexa nr. 5)

Secțiunea a V-a. Cercetarea la fața locului

Cercetarea la fața locului este procedeul probatoriu ce constă în cercetarea locului unde se bănuiește că s-a săvârșit infracțiunea, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și atunci când există suspiciuni cu privire la decesul unui persoane (de pildă, în vederea descoperirii și fixării urmelor infracțiunii, a stabilirii poziției și stării mijloacelor materiale de probă și împrejurărilor în care infracțiunea a fost săvârșită).

Cercetarea la fața locului este dispusă prin ordonanță de către organele de urmărire penală, și prin încheiere de către instanța de judecată.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune prezența medicului legist sau a oricăror persoane a căror prezență o consideră necesară la cercetarea la fața locului. Dacă suspectul sau inculpatul este reținut sau arestat preventiv ori la domiciliu și nu poate fi adus la cercetarea la fața locului, organul de urmărire penală îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat și îi asigură, la cerere, reprezentarea.

Secțiunea a VI-a. Reconstituirea

Deși nu este un procedeu propriu-zis de descoperire și ridicare a înscrisurilor și mijloacelor materiale de probă, reconstituirea este tratată alături de cercetarea la fața locului deoarece are unele elemente comune cu acesta, și anume: ambele acte procedurale se efectuează la locul săvârșirii infracțiunii și prin amândouă se urmărește (în condiții specifice) stabilirea împrejurărilor și condițiilor în care fapta a fost săvârșită.

Astfel, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea și stabilirea unor date sau probe administrate ori pentru a descoperi împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru soluționarea cauzei, poate să procedeze la reconstituirea, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care s-a comis fapta. Organele judiciare procedează la reconstituirea activităților sau a situațiilor, având în vedere împrejurările în care fapta a fost comisă, pe baza probelor administrate. În cazul în care declarațiile martorilor, ale părților sau ale subiecților procesuali principali cu privire la activitățile sau situațiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, astfel, reconstituirea trebuie efectuată separat pentru fiecare varinată a desfășurării faptei descrise de aceștia. În principiu, reconstituirea, se efectuează în prezența suspectului sau inculpatului, afară de cazul când acesta nu este posibilă. Atunci când asistența judiciară este obligatorie, resconstituirea se face în prezența acestuia, asistat de avocat, iar dacă suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să participe, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane.

Capitolul 6. Expertiza, constatarea și fotografierea

Secțiunea I. Constatarea

Constatarea este procedeul probatoriu ce constă în examinarea unor situații de fapt, mijloace de probă, sau persoane de către specialiști, medici-legiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe, când există pericol de dispariție a mijloacelor de probă (de plidă, dispariția urmelor infracțiunii) sau de schimbare a unor situații de fapt (de exemplu, pentru constatarea rapidă a unor situații financiare), ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei (moarte suspectă).

Constatările tehnico-științifice sunt întâlnite în mod frecvent în cazul accidentelor de circulație, pentru a se stabili poziția autovehiculelor, aderența părții carosabile, condițiile de vizibilitate etc., în cazul infracțiunilor contra securității și sănătății în muncă, al infracțiunilor la regimului traficului de droguri etc..

Constatarea se efectuează conform unei proceduri mult mai simplificate față de expertiză, din cauza urgenței. Astfel, pentru a procura datele necesare rezolvării cauzei, organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării stabilește, prin ordonanță, obiectul constatării, formulează întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.

Operațiile și concluziile constatării se consemnează într-un raport scris iar acest raport va fi completat doar dacă se apreciază că este necesară opinia unui expert sau concluziile raportului de constatarea sunt contestate.

Secțiunea a II-a. Expertizele

Expertiza este procedeul probatoriu care se poate dispune atunci când pentru constatarea, lămurirea sau evaluarea unor împrejurări sau fapte ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.

Expertiza se clasifică în funcție de mai multe criterii:

În funcție de natura problemelor ce urmează a fi lămurite avem:

expertiza criminalistică (ce poate fi, la rândul ei, de mai multe feluri: expertiză dactiloscopică, traseologică, balistică, grafică etc.);

expertiza medico-legală (prin intermediul căreia pot fi lămurite probleme privind asfixia mecanică, moarte subită, viol, etc.);

expertiza tehnică (cu ajutorul căreia pot fi lămurite de exemplu anumite probleme în cazul accidentelor de circulație);

În funcție de titularul dispoziției sau al solicitării de a fi efectuată expertiza:

expertiza tehnică judiciară (care este efectuată din dispoziția organelor de urmărire penală, a instanțelor judecătorești sau a altor organe cu atribuții jurisdicționale, de către expertul sau specialistul numit de acestea);

expertiza tehnică extrajudiciară (care este efectuată la cererea persoanelor fizice sau juridice având calitatea de subiecți procesuali principali sau părți în procesul penal).

După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei:

expertizele facultative;

expertizele obligatorii.

După criteriul modului de desemnare a expertului:

expertiza simplă sau oficială (în cazul căreia organul penal îl numește pe expert și controlează activitatea de expertizare făcută de acesta);

expertiza contradictorie (cu ajutorul căreia experții sunt aleși și numiți de către organele judiciare penale, subiecții procesuali principali și părți);

expertiza supravegheată (în cazul căreia părțile pot desemna un specialist care are atribuții de control asupra modului de efectuare a expertizei, specialistul care supraveghează expertiza fiind denumit și consilier tehnic).

După modul de organizare:

expertize simple (efectuate de către un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate);

expertize complexe sau mixte (în care, pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei, sunt necesare cunoștințe din mai multe ramuri ale științei sau tehnicii).

Conform art. 172 C.pr.pen. expertiza se dispune, fie la cerere sau fie din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată. Iar conform alin. (3) al aceluiași articol cererea prin care se solicită efectuarea expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.

Este considerat expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândește acestă calitate în condițiile legii și este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experții tehnici judiciari, întocmit, pe specialități și pe județe, respectiv pe municipiul București.

Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau mai poate fi numit și prin încheierea instanței. De regulă, organul de urmărire penală sau instanța de judecată desemnează un singur expert.

În ceea ce privește incompatibilitatea expertului, ne sunt reliefate următoarele cazuri: a fost reprezentant sau avocat al unei părți ori al unui subiect procesual principal chiar și în altă cauză; este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea , ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 C. pen. cu una dintre părți, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; a fost martor, în cauză; este tutore sau curator al unei părți sau al unui subiect procesual principal; există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea expertului este afectată; persoana a avut calitatea de expert în aceeași cauză, cu excepția situației în care aceasta este recomandată de părți sau de procuror.

Dacă a fost desemnată drept expert o persoană care se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate precizate mai sus, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările și concluziile acesteia. De asemenea, persoana astfel desemnată, care se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate menționate mai sus, este obligată să se abțină, în caz contrar recuzarea acesteia poate fi cerută de către subiecții procesuali principali, părți sau procuror.

În activitatea ce o desfășoară expertul are anumite drepturi și obligații.

Drepturile expertului sunt următoarele: dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleași motive pentru care martorul poate refuza depunerea mărturiei; dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei; dreptul de a solicita explicații organului judiciar care a dispus efectuarea executarea cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate; dreptul de a cere lămuriri părților și subiecților procesuali principali, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare ; dreptul de a primi un onorariu pentru activitateaîndeplinită în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei; dreptul de a beneficia de măsuri de protecție, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a expertului ori a unui memebru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a activității de expertiză; dreptul expertului tehnic judiciar care are calitatea de salariat la concediul fără plată pe timpul necesar pentru efectuarea expertizei tehnice judiciare care i-a fost încredințată.

Obligațiile expertului sunt: obligația de a se prezenta în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat; obligația întocmirii raportului de expertiză cu respectarea termenului stabilit în ordonanța organului de urmărire penală sau în încheierea instanței; termenul-limită din ordonanță sau încheiere poate fi prelungit, la cererea expertului, pentru motive temeinice, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni; obligația medicului legist de a solicita organelor judiciare modificarea sau completarea obiectului expertizei în situația în care constată, pe parcursul efectuării expertizei, și alte aspecte cu implicații medico-legale deosebite de cele care formează obiectul lucrării; obligația medicului legist de a păstra secretul profesional.

Există și cazuri când expertul este înlocuit fie din motive imputabile acestuia, fie din motive obiective care nu îi pot fi reproșate acestuia. Astfel, conform art. 176 C.pr.pen, expertul va fi înlocuit dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de expertiză până la termenul fixat sau dacă este admisă declarația sa de abținere sau cererea de recuzare. Expertul este înlocuit și în cazul în care se află în imposibilitatea obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza. Expertul care este astfel înlocuit trebuie să depună de îndată la dispoziția organului judiciar toate actele sau obiectele încredințate, precum și observațiile cu privire la activitățile desfășurate până la momentul înlocuirii sale. În caz contrar acesta poate fi sancționat cu amenda judiciară între 500 și 5.000 lei.

În ceea ce privește procedura efectuării expertizei trebuie să ținem cont că, în primul rând, va fi desemnat un expert. Acesta va fi desemnat fie de organul judiciar penal, fie de instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate unde va fi efectuată investigația. După ce expertul a fost numit se va fixa un termen la care sunt chemate părțile, subiecții procesuali principali, precum și expertul pentru a li se da anumite lămuriri. Astfel, la termenul fixat se aduce la cunoștința procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali, obiectul expertizei și faptul că ei pot adresa întrebări expertului și că pot face observații cu privire la aceste întrebări sau că pot cere modificarea sau completarea lor. La expertiză pot participa și experți desemnați de către părți. Expertului i se pune în vedere faptul că el are obligația de a studia obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și de a expune o opinie imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate. În cele din urmă, organul de urmărire penală sau instanța de judecată va pune în vedere expertului termenul până la care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștiințându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile sau subiecții procesuali principali.

Constatările, lămuririle, evaluările și opinia expertului în urma executării expertizei sunt expuse într-un raport scris.

Potrivit art. 178 alin. (4) C. pr. pen., raportul de expertiză va cuprinde:

Partea introductivă. Aici va fi trecută data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștiințării părților, dacă au participat la acesta și au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;

Partea expozitivă. Sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate;

Concluziile. Se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare precum și orice alte precizări și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.

În sensul art. 179 C.pr.pen, dacă din raportul de expertiză nu rezultă cu suficientă claritate concluziile la care a ajuns expertul, acesta poate fi chemat pentru a fi audiat, în vederea lămuririi anumitor constatări sau concluzii. Conform alin. (2) al aceluiași articol dacă expertiza a fost efectuată de o instituție medico-legală, institut sau laborator de specialitate, aceasta va numi un expert, dintre cei care au participat la efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanță.

Dacă, totuși, acestă audiere nu suplinește lipsurile expertizei, atunci se va apela la un supliment de expertiză care va fi efectuat, fie de același expert iar când acest lucru nu este posibil se va desemna un alt expert. De asemena, în cazurile expres prevăzute de lege, se poate dispune efectuarea unei noi expertize, dacă concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului. Conform art. 181 alin. (2) C.pr.pen, în cazul în care se va dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituție medico-legală, acesta este efectuată de către o comisie, în condițiile legii.

În ceea ce privește prezentarea scriptelor de comparație art. 183 C.pr.pen. arată că, în cauzele privind infracțiuni de fals în înscrisuri, organul de umărire penală sau instanța de judecată va putea dispune să fie prezentate scripte de comparație. Modul în care pot fi procurate aceste scripte de comparație diferă în funcție de locul în care acestea se găsesc. Astfel, dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autoritățile în drept sunt obligate a le elibera iar în cazul în care scriptele se găsesc la o persoană, organul de urmărire penală sau instanța îi pune în vedere să le prezinte.

Scriptele respective sunt introduse într-un plic sigilat care va fi vizat de organul de urmărire penală sau de președintele completului de judecată și se semnează de acela care le prezintă. Organul de urmărire penală ori instanța va putea solicita suspectului sau inculpatului să prezinte o lucrare scrisă cu mâna sa ori să scrie după dictare iar în cazul în care acesta refuză, se face o mențiune în acest sens în procesul-verbal. Este important de precizat faptul că refuzul de a se conforma solicitării organului de urmărire penală sau instanței nu va putea fi interpretat în defavoarea suspectului sau inculpatul. Potrivit art. 182 C.pr.pen., în cazurile privitoare la infracțiunea de falsificare de monede ori de alte valori, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate cere lămuriri institutului de emisie.

§ Expertiza medico-legală psihiatrică

Expertiza medico-legală psihiatrică este o specie a expertizei medico-legale, care conform art. 184 alin. (1) C.pr.pen. se efectuează în cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, în cazul infracțiunii de ucidere sau vătămare a copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța are o îndoială asupra discernământului suspectului sau inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației. Totodată se va stabili și termenul de prezentare în vederea examinării iar acest tip de expertiză se efectuează în cadrul instituției medico-legale de către o comisie.

Pentru a fi efectuat acest tip de expertiză este necesar sa se obțină consimțământul scris al persoanei care urmează a fi supusă expertizei iar acest consimțământ va fi dat doar în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu, în fața organului judiciar, iar în cazul minorului este necesară și prezența ocrotitorului legal. Conform art. 184 alin. (4) C.pr.pen. în cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale, efectuarea expertizei, ori nu se prezintă pentru a fi examinat de către comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți pentru emiterea unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. Această măsură va fi luată pentru o perioadă de maximum 30 de zile, dar doar după autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia.

De la data sesizării, judecătorul de drepturi și libertăți stabilește ziua și ora de soluționare a propunerii, în temen de maximum 3 zile. Acest termen este comunicat procurorului, precum și avocatului care reprezintă suspectul sau inculpatul, care are dreptul, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei și propunerea formulată de procuror. Suspectul sau inculpatul se citează. Propunerea de luare a măsurii internării nevoluntare se soluționează numai în prezența suspectului sau inculpatului, cu excepția situației în care acesta este dispărut, se sustrage sau când din cauza stării sănătății sau din cauză de forță majoră ori stare de necesitate acesta nu se poate prezenta.

În ceea ce privește participarea procurorului și a avocatului fie ales, fie numit din oficiu al suspectului sau inculpatului, acesta este obligatorie.

În urma luării acestei măsuri, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință imediat în limba pe care o înțelege, motivele internării, iar în acest sens se încheie un proces-verbal.

În cazul în care, după dispunerea acestei măsuri, suspectul sau inculpatul se află în stare de deținere, judecătorul de drepturi și libertăți informează administrația locului de deținere despre măsura internării și dispune transferul arestatului într-o secție de psihiatrie a unui penitenciar-spital.

Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți poate fi criticată prin intermediul contestației, în termen de 24 de ore de la pronunțare, la instanța ierarhic superioară celei în cadrul căreia funcționează judecătorul de drepturi și libertăți. Acestă contestația nu suspendă executarea și va fi soluționată în 3 zile de la data înregistrării și nu este suspensivă de executare. Pentru soluționarea acesteia se va dispune citarea suspectului sau inculpatului, iar prezența avocatului numit sau ales din oficiu este obligatorie. În cazul în care contestația este admisă, se va respinge propunerea de internare.

Măsura internării medicale pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice poate fi prelungită o singură dată, pentru o durată de cel mult 30 de zile; iar comisia de expertiză medico-legală psihiatrică va sesiza procurorul sau în funcție de situația existentă, poate sesiza instanța, asupra necesității prelungirii măsurii internării cu cel puțin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Acestă sesizarea va trebui să conțină următoarele elemente: descrierea activităților efectuate și motivele din pricina cărora examinarea nu a fost finalizată pe parcursul internării, examinările ce urmează să fie efectuate și precizarea perioadei pentru care este necesară prelungirea acestei măsuri.

În cazul în care înainte de expirarea duratei internării nevoluntare se constată că măsura luată nu mai este utilă, persoana internată sau comisia de expertiză medico-legală psihiatrică va sesiza de îndată organul care a dispus măsura pentru ca aceasta să fie revocată. Respectiva sesizare va fi soluționată de urgență, în camera de consiliu, după audierea avocatului ales sau numit din oficu al persoanei internate iar participarea procurorului este obligatorie. Încheierea prin care se va pronunța judecătorul de drepturi și libertăți sau instanță de judecată nu este supusă nici unei căi de atac.

§ Expertiza toxicologică

Premisa necesară pentru dispunerea unei asemenea expertize , potrivit art. 188 alin. (1) C.pr.pen., o reprezintă existența unei suspiciuni cu privire la producerea unei intoxicații. În acest caz, se va dispune efectuarea expertizei toxicologice, în cursul urmăririi penale, de către organele de urmărire penală, prin ordonanță, iar în cursul judecății, de instanță, prin încheiere.

În vederea efectuării expertizei, produsele considerate suspecte că ar fi determinat intoxicația sunt trimise instituției medico-legale sau unei alte instituții specializate.

Ca urmare a efectuării expertizei toxicologice se redactează un raport, care va avea conținutul oricărui raport de expertiză. Specific acestui mijloc de probă este faptul că în cuprinsul său vor fi formulate concluzii care cuprind constatări de specialitate cu privire la tipul substanței toxice, cantitatea, calea de administrare, precum și consecințele posibile ale substanței descoperite, precum și alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.

§ Expertiza genetică judiciară.

Expertiza genetică judiciară presupune stabilirea ADN-ului unei persoane prin utilizarea unui set de determinări biochimice prin care informația deținută în anumite fragmente necodate ale macromoleculei de acid dezoxiribonucleic este transformată într-un cod alfanumeric specific fiecărui individ, iar apoi compararea acestuia cu ADN-ul rezultat dintr-o altă probă biologică în scopul de a constata dacă acestea corespund (de pildă, pentru a compara ADN-ul rezultat din sângele unei persoane cu ADN-ul rezultat din urmele de sânge ridicate de la locul comiterii unei crime).

Conform art. 191 alin. (2)-(5) C.pr.pen., expertiza genetică judiciară se efectuează în cadrul instituțiilor medico-legale, al unei instituții ori unui laborator de specialitate sau al oricărei alte instituții de specialitate certificate și acreditate în acest tip de analize. Probele biologice astfel recoltate pot fi utilizate numai la identificarea profilului genetic judiciar. Acesta din urmă, care este obținut cu ocazia examinării corporale poate fi folosit și în altă cauză penală, dacă servește la aflarea adevărului. Rezultatele activității de expertiză genetică sunt consemnate în cuprinsul unui raport de expertiză. (A se vedea Decizia nr. 659 din 6 februarie 2002, I.C.C.J., Secția penală, din anexa nr. 6).

Secțiunea a III-a. Alte lucrări medico-legale

În conformitate cu dispozițiile O.G nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, activitatea de medicină legală constă în efectuarea de expertize, constatări și alte lucrări medico-legale, cum ar fi autopsia medico-legală, examinarea medico-legală, exhumarea.

§ Autopsia medico-legală

Autopsia medico-legală reprezintă un procedeu probatoriu prin intermediul căruia se facilitează efectuarea expertizei medico-legale sau a constatării medico-legale pe cadavre.

În consecință, autopsia medico-legală va fi dispusă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată, doar în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaște cauza morții ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracțiune ori în legătură cu comiterea unei infracțiuni. În cazul în care corpul victimei a fost înhumat, va fi dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie.

Autopsia are caracter urgent atunci când decesul a survenit în perioada în care persoana se află în custodia poliției, a Administrației Naționale a Penitenciarelor, sau în cazul în care a fost internată împotriva voinței sale ori în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman ori degradant. În acest caz, indiferent de stadiul în care se găsește procesul penal, actul de dispoziție aparține procurorului.

Organul de urmărire penală sau instanța de judecată va solicita opinia unui medic legist pentru a constata dacă este necesară efectuarea autopsiei medico-legală. În toate cazurile, autopsia se efectuează în cadrul instituției medico-legale, potrivit legii speciale. În cadrul efectuării autopsiei medico-legale pot fi cooptați și specialiști din alte domenii medicale, la solicitarea medicului legist, cu excepția medicului care a tratat persoana decedată.

Organul de urmărire penală trebuie să anunțe și un membru de familie despre data la care va avea loc autopsiei și despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la autopsiei.

Rezultatele autopsiei medico-legale se concretizează în cuprinsul unui raport de expertiză, întocmit de medicul legist, care trebuie să cuprindă următoarele mențiuni: date cu privire la identitatea persoanei decedate sau elemente de identificare ale acesteai, dacă identitatea nu este cunoscută; felul morții; cauza medicală a morții; dacă există leziuni traumatice și mecanismul de producere a acestora; natura agentului vulnerant și legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice și deces; urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate; data probabilă a morții; precum și orice alte elemente care pot duce la lămurirea împrejurărilor producerii morții.

Autopsia medico-legală a fetusului se poate dispune, de organele de urmărire penală sau de instanța de judecată, pentru a se stabili vârsta intrauterină, capacitatea de supravețuire extrauterină, felul și cauza morții, precum și pentru stabilirea filiației, când este cazul.

În ceea ce privește autopsia medico-legală a nou-născutului, acesta se poate dispune pentru a se stabili dacă copilul a fost născut viu, durata supravețuirii extrauterine, felul și cauza medicală a morții, data morții, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naștere, precum și pentru stabilirea filiației, când este cazul.

§ Exhumarea

Conform art. 186 alin. (1) C.pr.pen., exhumarea este dispusă de către instanța de judecată sau de către procuror, în vederea stabilirii felului și cauzei morții sau în vederea identificării cadavrului și pentru stabilirea oricăror elemente necesare soluționării cauzei.

Potrivit aceluiași articol exhumarea se face în prezența organului de urmărire penală. Dispozițiile referitoare la efectuarea autopsiei sunt de aplicare și în cazul exhumării.

§ Examinarea medico-legală a persoanei

În ceea ce privește examinarea medico-legală a persoanei în vederea constatării urmelor și a consecințelor unei infracțiuni , acesta se efectuează fie la solicitarea unei persoane care a fost victima unei infracțiuni, fie în cazurile în care organele judiciare au dispus efectuarea unei constatări sau a unei expertize medico-legale.

De regulă, examinarea medico-legală se efectuează de medicul legist, prin următoarele modalități: prin examinare fizică, atunci când este necesară constatarea leziunilor traumatice sau pe baza documentației medicale puse la dispoziția medicului legist, doar în cazul în care examinarea fizică nu este posibilă sau nu este necesară.

În urma efectuării examinării medico-legale va fi întocmit un certificat medico-legal sau, după caz, un raport de expertiză.

Certificatul medico-legal sau raportul de expertiză trebuie să cuprindă următoarele mențiuni: descrierea leziunilor traumatice, precum și opinia expertului cu privire la natura și gravitatea leziunilor; mecanismul și data producerii acestora; urmările pe care acestea le-au produs. (A se vedea Sentința nr. 721 din 31 mai 2005, nepublicată, Tribunal București, Secția I Penală, din anexa nr.6).

§ Examinarea fizică

Potrivit art. 190 alin. (1) C.pr.pen., examinarea fizică a unei persoane presupune examinarea externă și internă a corpului acesteia, precum și prelevarea de probe biologice.

Examinarea fizică poate fi realizată indiferent dacă există sau nu consimțământul scris al persoanei care urmează să fie examinată sau a altei persoane.

Trebuie să existe consimțământul scris al persoanei ce urmează a fi examinată. În ceea ce privește persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, consimțământul este solicitat reprezentantului legal, iar în cazul celor cu capacitate de exercițiu restrânsă, consimțământul scris al acestora trebuie să fie exprimat în prezența ocrotitorilor legali.

În cazul în care vorbim de lipsa consimțământului scris al persoanei care urmează a fi supusă examinării fizice, al reprezentantului legal ori a încuviințării din partea ocrotitorului legal, judecătorul de drepturi și libertăți va dispune, la cererea motivată a procurorului, prin încheiere, examinarea fizică a persoanei, dacă această măsură este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care asigură buna desfășurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă sau consecință a infracțiunii poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia.

Dacă este vorba despre o examinare fizică internă sau de recoltare de probe biologice, în condițiile existenței consimțământului, activitate probatorie trebuie efectuată de un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală în domeniu, cu respectarea vieții private și a demnității umane. Examinare fizică internă a minorului care nu a împlinit 14 ani se poate face în prezența unuia dintre părinți, la solicitarea părintelui.

Recoltarea de probe biologice prin metode noninvazive, în vederea efectuării expertizei genetice judiciare se poate realiza și de către persoanlul de specialitate al Poliției Române.

În cazul conducerii unui vehicol de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziția organelor de constatare și cu consimțământul celui supus examinării.

În urma efectuării examinării fizice, organul de urmărire penală va întocmi un proces-verbal ce trebuie să cuprindă: numele și prenumele organului de urmărire penală care îl încheie, ordonanța sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a fost încheia; data, ora la care a început și ora la care s-a terminat activitatea; numele și prenumele persoanei examinate; natura examinării fizice; descrierea activităților desfășurate; lista probelor rezolvate în urma examinării fizice.

În toate cazurile, și anume efectuarea examinării fizice în condițiile existenței consimământului, ale autorizării judecătorului sau ale efectuării urgente a examinării ca urmare a ordonanței organului de urmărire penală, procesul-verbal este înaintat de îndată judecătorului de drepturi și libertăți.

Rezultatele obținute din analiza probelor biologice pot fi folosite și în altă cauză penală, dacă servesc la aflarea adevărului. Probele biologice care nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate sunt conservate și păstrate pe o durată de cel puțin 10 ani de la epuizarea căilor ordinare de atac ale hotărârii judecătorești

Secțiunea a IV-a. Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane

Fotografierea reprezintă un procedeu probatoriu care are drept rezultat obținerea fotografiei, mijloace de probă conținând informații vizuale statice care pot contribui la aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Prin fotografiere se fixează imaginea anumitor persoane sau a anumitor obiecte pe hârtie fotografică sau în format digital, cu ajutorul unui aparat fotografic.

Potrivit art. 196 alin. (1) C.pr.pen. organele de urmărire penală pot dispune fotografierea și luarea amprentelor persoanelor în privința cărora există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar și în lipsa consimțământului acestora.

În cazul în care este necesar să se stabiliească identitatea persoanei sau pentru o bună desfășurare a urmăririi penale, organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicității fotografia suspectului, inculpatului sau a altei persoane.

Capitolul 7. Alte instituții legate de administrarea probelor în procesul penal

Secțiunea I. Comisia rogatorie

Termenul de comisie rogatorie, semnifică, de fapt, o activitate procesuală menită să asigure buna desfășurare a procedurilor penale, prin care un organ de urmărire penală sau o instanță de judecată care nu poate efectua nemijlocit un act procedural sau realiza un procedeu probatoriu solicită efectuarea/realizarea acestuia de către un organ judiciar, din aceeași categorie și de același grad, dintr-o altă circumscripție teritorială (de exemplu, de organul de urmărire penală sau instanța de judecată în a cărei circumscripție se află martorul care urmează să fie ascultat sau locul unde trebuie efectuat actul sau realizat procedeul probatoriu, ridicarea de înscrisuri, cercetarea la fața locului, percheziții).

Totuși, prin comisia rogatorie nu pot fi realizate/efectuate acte procesuale (de pildă, începerea urmăririi penale, continuarea urmăririi penale față de suspect, extinderea cercetărilor, trimiterea în judecată) ori dispuse măsuri procesuale (de exemplu, dispunerea arestării preventive, arestul la domiciliu, a controlului judiciar sau pe cauțiune, ori a unei măsuri asigurătorii).

Actul de dispoziție în sensul efectuării probațiunii prin comisie rogatorie este ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței de judecată. Aceste acte de dispoziție trebuie să conțină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta și întrebările ce trebuie să i se pună. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată care efectuează comisia rogatorie poate pune și alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă din cursul ascultării.

Potrivit legii, și părțile au anumite drepturi în cazul comisiei rogatorii. Astfel, când comisia rogatorie s-a dispus de instanța de judecată, părțile pot formula și în fața acesteia întrebări, care vor fi transmise intanței ce urmează a efectua comisia rogatorie. Totodată, oricare dintre părți poate cere să fie citată la efectuarea comisie rogatorii.

Secțiunea a II-a. Delegarea

Delegarea ca și comisia rogatorie este activitatea prin care un organ de urmărire penală sau o instanță de judecată încredințează dreptul de efectuare a unui act procedural privind anumite mijloace de probă, pe care nu le poate efectua nemijlocit, unui organ ierarhic inferior, competent teritorial, sau unui alt organ judiciar ce nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege privind competența funcțională (de pildă, procurorul poate delega efectuarea unei cercetări la fața locului sau ascultării unui martor, organul de cercetare penală din altă localitate decât cea a sediului parchetului; instanța care în cursul judecății dispune efectuarea unei dispoziții domiciliare deleagă efecuarea acesteia procurorului).

În rest, dispozițiile care reglementează comisia rogatorie în privința condițiilor pentru dispunerea acesteia, conținutul comisiei rogatorii, drepturile subiecților procesuali principali și ale părților în cazul acestei instituții se aplică în mod corespunzător și în caz de delegare.

Secțiunea a III-a. Martorii asistenți

Martorii asistenți sunt martorii care asistă la efectuarea unui act procedural, în cazurile prevăzute de lege. Actualul C.pr.pen. nu mai cuprinde o reglementare autonomă a instituției martorilor asistenți, făcând referire la aceștia în două ipoteze ce țin de efectuarea percheziției domiciliare/informatice:

când persoana la care se face percheziția este reținută sau arestată va fi adusă la percheziție. Dacă aceasta nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și percheziția domiciliară/informatică sa fac în prezența unui reprezentant ori martor asistent (art. 159 alin. (11), respectiv art. 168 alin. (11) C.pr.pen.);

în cazul în care în spațiul unde urmează a fi efectuată percheziția nu se află nici o persoană, acesta se efectuează în prezența unui martor asitent (art. 159 alin. (15) C.pr.pen.). (A se vedea Sentința nr. 1178 din 24 septembrie 2004, nepublicată, Tribunal București, Secția I Penală, din anexa nr. 8).

Concluzii

În vederea cunoașterii faptelor, cea mai însemnată activitate a organelor judiciare și a părților este consacrată administrării tuturor probelor necesare și aprecierii lor complete și juste.

Este important de precizat și faptul că, sistemul probator, ca ansamblu de norme juridice care reglementează probele și mijloacele de probă, are o influență hotărâtoare în înfăptuirea justiției penale. Fiind un mijloc de cunoaștere a faptelor ce s-au petrecut în realitatea obiectivă, probele dau posibilitatea cunoașterii fenomenelor din natură și societate, în raport de nivelul cunoștințelor și de interesul manifestat pentru aflarea adevărului.

Astfel, noul Codul de procedură penală cuprinde dispoziții mult mai complexe referitoare la materia probațiunii în procesul penal față de vechea reglemenatere dar prezintă și anumite lipsuri.

În primul rând, în cadrul art. 111 C.pr.pen., referitor la obligațiile persoanei vătămate, în ceea ce privește modul de audiere al acesteia, putem preciza faptul că, textul este unul lacunar, deoarece nu sunt prevăzute consecințele pe care le poate suferi partea vătămată dacă nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de lege. În consecință, în lipsa unor sancțiuni expres prevăzute, obligațiile își pierd din valoare. Ca propunere de lege ferenda, apreciez că ar fi necesar să se introducă în cadrul art. 111, alin. (21) prin care să se precizeze în mod exact sancțiunile aplicabile persoanei vătămate.

În schimb, este de apreciat faptul că prevederile art. 117 din noul C.pr.pen. sunt mult mai cuprinzătoare și mult mai precise față de vechea reglementare (art. 80 din vechiul C.pr. pen.). Cu titlu de exmplu, potrivit art. 117 alin. (4), persoana care îndeplinește una dintre calitățile prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol, în raport cu unul dintre suspecți sau inculpați, este scutită de obligația de a depune mărturie și împotriva celorlalți suspecți sau inculpați, în cazul în care declarația sa nu poate fi limitată doar la aceștia din urmă. La fel și art. 118 C.pr.pen. care răspunde exigențelor impuse de jurisprudența Curții de la Strasbourg cu privire la protecția împotriva autoincriminării.

Cu caracter de noutate, actualul C.pr.pen. a rezervat capitolul III din titlul IV special identificării persoanelor și a obiectelor. Totuși, consider că în cadrul art. 134 alin. (6) C.pr. pen. ar trebui sa fie precizat faptul că, activitatea de identificare trebuie să fie înregistrată audiovideo în mod obligatoriu și nu doar atunci când organul de urmărire penală consideră necesar. Acest aspect este motivat de faptul că înregistrarea audiovideo obligatorie reprezintă, practic, o garanție importantă cu privire la respectarea procedurii de identificare, deoarece rezultatul acestei proceduri este foarte important. Astfel, în contextul aprecierii materialului probator al cauzei organul de urmărire penală are tot interesul să procedeze la înregistrare pentru a o putea opune contestărilor ulterioare.

Un minus al Codului de procedură penală ar fi acela că, în cadrul actualei reglementări se acordă o minimă importanță instituțiie reprezentate de „martorii asisitenți”. De lege ferenda, este necesară completarea capitolului IX din titlul IV, cu art. 202 prin care să fie detaliată instituția martorilor asistenți deoarece simpla precizare a lor în cadrul art. 159 alin. (11) și (15), respectiv art. 168 alin. (11) C. pr. pen. se dovedește a fi insuficientă. În momentul de față, până vor fi făcute aceste schimbări în actuala reglementare, consider că trebuie să respectăm prevederile vechiului Cod în privința martorilor asistenți, respectiv organele judiciare să evite folosirea ca martori asistenți a minorilor sub 14 ani, ori a persoanelor interesate în cauză sau a celor care fac parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.

Astfel, având în vedere faptul că, pentru soluționarea cauzelor penale, organele judiciare sunt obligate să depună toate diligențele necesare pentru a ajunge la concluzia existenței sau inexistenței infracțiunii, vinovăției sau nevinovăției făptuitorului etc., legea ar trebui să fie mult mai permisivă înlăturând o serie de restricții (termene mult prea lungi) care îngreunează buna desfășurare a activității de descoperire a probelor necesare pentru justa soluționare a cauzelor.

În concluzie, instituția probelor este cea care guvernează întregul proces penal și care îi dă rațiunea de a fi deoarece toate datele și informațiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sunt furnizate prin intermediul probelor; de unde și adagiul „Idem est non esse et non probatari”.