Probatiunea Ca Modalitate de Reeducare In Sistemul Penal Actual

CAP.I – SANCȚIUNEA PENALĂ

În teoria și legislația penala contemporană, urmare a studiilor și a practicii privind sancționarea infracțiunilor, s-a ajuns la o diversificare a sancțiunilor de drept penal. Pe lângă pedepse, care, mult timp au fost unicele sancțiuni penale, s-au introdus măsurile de siguranța, care au dus la o mare generalizare, ele se găsesc înscrise în toate codurile penale contemporane, bineînțeles, ele diferind ca natură și fel de la o legislație penală la alta.

În Codul penal român s-au înscris și alte măsuri cu caracter sancționar, anume măsurile educative, care și ele sunt sancțiuni cu caracter penal. În această lumină, sancțiunile cu caracter penal sau sancțiunile de drept penal sunt : pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative.

În cadrul sancțiunilor de drept penal, pedeapsa, care este singura sancțiune penală menită să asigure restabilirea ordinii de drept încălcate prin săvârșiri de infracțiuni ocupă un loc esențial. Reprezentând cel mai important mijloc de constrângere, să se constituie în toate legiuirile penale moderne în instrumentul cel mai eficient – deocamdată de neînlocuit – al luptei pentru prevenirea și combaterea criminalității și asigurarea securității sociale.

Se face distincție între scopul imediat și mediat al infracțiunii.

Alți autori remarcă printre scopurile sancțiunii penale prevenția generală și specială.

Prin sancțiuni de drept penal se înțeleg sancțiunile pe care le statornicește și reglementează numai dreptul penal. Acestea se caracterizează prin câteva trăsături sau caractere generale care le dau o fizionomie proprie, comună; în același timp sunt anumite trăsături sau caractere prin care pedepsele se deosebesc de măsurile de siguranță.

În primul rând, toate sancțiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere sau de restrângere a unor drepturi ori libertăți, având prin aceasta caracter represiv sau de sancțiune.

În al doilea rând, toate aceste sancțiuni sunt prevăzute de legea penală, având prin aceasta un caracter legal.

În al treilea rând, toate sancțiunile de drept penal se aplică ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, cu alte cuvinte, se aplică post delictum.

În al patrulea rând, sancțiunile de drept penal se aplică infractorilor, adică persoanelor care răspund penal.

În cele din urmă, sancțiunile de drept penal, intervenind în urma săvârșirii unei infracțiuni, adică a încălcării unor norme de conduită, se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni și al restabilirii autorității normelor de conduită încălcate prin infracțiune.

Ca și celelalte instituții fundamentale ale dreptului penal, infracțiunea și răspunderea penală, sancțiunile de drept penal nu pot acționa eficient decât dacă corespund principiilor fundamentale ale politicii penale și ale dreptului penal și dacă sunt guvernate de aceste principii. Cele mai multe principii sunt comune tuturor instituțiilor fundamentale, dar ele acționează într-un mod specific cu privire la sancțiunile de drept penal.

Pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative, ca instituții fundamentale ale dreptului penal, sunt orientate în reglementarea lor de o seamă de principii de bază ale dreptului penal, cum este principiul umanismului sau de principiul legalității, dar aceste principii străbat întregul drept penal. În afară de aceste două principii s-au elaborat și prevăzut unele principii care au greutate specifică.

Principiul stabilirii prin lege a sancțiunilor de drept penal. Acest principiu este o restrângere asupra pedepsei, a principiului de bază al legalității și aceasta constă în faptul că numai acea măsură de constrângere devine pedeapsa care este prevăzută de lege, că fără lege nu există pedeapsă. Se întemeiază pe ideea că, pedeapsa, fiind o măsură de constrângere severă și privind valori umane deosebit de importante, cum sunt libertatea, bunurile, pedeapsa trebuie stabilită de stat prin lege și numai prin lege. Pedeapsa fiind stabilită prin lege, se va putea cunoaște atât de cei ce săvârșesc infracțiuni, cât și de ceilalți și, astfel, pedeapsa va deveni o frână, un mijloc de prevenire a infracțiunilor.

Principiul stabilirii unor sancțiuni de drept penal compatibile cu conștiința morală și juridică a societății, se referă la latura social – morală a pedepselor, în înțelesul că pedepsele trebuie să fie admise de conștiința juridică și morală a societății. Pedeapsa privativă de libertate sau amenda sunt pedepse compatibile cu conștiința morală și juridică. Pedeapsa bătăii corporale, înfierarea, mutilarea sau legarea de stâlpul infamiei, expunere la batjocura publică sunt respinse de conștiința juridică și morală, fiindcă implică chinuri și batjocorirea demnității omului.

Principiul stabilirii unor sancțiuni de drept penal adaptabile și revocabile. Potrivit acestui principiu, este recomandabil a se stabili, pe de o parte, pedepse adaptabile, adică pedepse care prin natura lor se pot diviza și grada, și pe de altă parte, pedepse revocabile, adică pedepse care, în caz de eroare judiciară, se pot retrage. De exemplu pedeapsa privativă de libertate, pedeapsa pecuniară, sunt pedepse adaptabile și revocabile. Ele se pot grada, se pot da într-o cantitate mai mare sau mai mică și pot fi retrase în caz de eroare. Dar pedeapsa cu moartea, de exemplu, nu este o pedeapsă adaptabilă, fiindcă nu se poate grade și nici revoca.

Acest principiul este aplicabil și pentru măsurile de siguranță și măsurile educative.

Principiul individualizării legale a sancțiunilor de drept penal. Acesta este principiul după care se stabilește măsura sau cantitatea pedepsei. Potrivit lui, legiuitorul individualizează pedeapsa, adică o adaptează după gravitatea faptei si pericolul social pe care îl prezintă infractorul. Astfel pentru infracțiuni grave (contra persoanei, contra statului) se prevăd în lege pedepse severe și în limite mai ridicate, iar pentru infracțiuni mai ușoare se prevăd pedepse mai mici. Este aplicabil de asemenea și pentru măsurile de siguranță și cele educative.

Sancțiunile de drept penal reprezintă o instituție reprezintă o instituție de bază a dreptului penal care alături de instituția infracțiunii si instituția răspunderii penale formează pilonii oricărui sistem de drept penal.

CAP.II – EFECTELE PRIVAȚIUNII DE LIBERTATE

Paradigma pedepsei în modernitate a devenit una centrată pe închisoare.

Analiza comparată a curentelor prezente în domeniul sancțiunilor penale indică faptul că încercarea reprezintă, cu anumite variații geoculturale, reperul esențial al sistemelor penale conventționale. Ea este, în special în societățile moderne centralizate, atât în ochii publicului, cât și în cei ai profesioniștilor, sancțiunea cu cel mai ridicat nivel de pedepsire.

Centralitatea închisorii în modernitate, provine însă, nu numai din frecvența statistică a utilizării ei, ci și din transformarea ei în element de comparație pentru sancțiunile neprivative de libertate.

Încarcerarea este în multe sisteme penale sancțiunea normală, elementul de comparație în funcție de care sancțiunile neprivative de libertate sunt introduse, apreciate și implementate, în funcție de care se determină valoarea lor penală.

Prezența, uneori în proporții semnificative, a sancțiunilor neprivative de libertate în diferite sisteme penale, nu înseamnă, așa cum se mai afirmă uneori, abandonarea paradigmei prisonocentrice.

Un studiu al Națiunilor Unite, evidenția o hartă extrem de variată a practicii actuale a sancțiunilor penale.

Există state în care sancțiunile neprivative de libertate – avertismentul, amenda, confiscarea, reprezintă peste 70% din totalul condamnărilor pronunțate, în alte țări, peste 50% dintre condamnări sunt privative de libertate, însă există și o categorie de state în care, cel puțin în termeni cantitativi, nu se evidențiază un trend clar.

Un Raport al Națiunilor Unite, realizat de Consiliul Economic si Social, identifica (în 1996) un număr de 90 de țări care mai mențin încă în legislație, pedeapsa capitală. Dintre acestea unele n-au mai pronunțat-o de 10 ani, iar altele o practică extrem de rar, pentru infracțiuni deosebit de grave. Din 1989, 25 de țări au abrogat dispozițiile referitoare la pedeapsa capitală, inclusiv România, însă, în anumite regiuni ale globului, în special în Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Asia și Statele Unite, se înregistrează o rezistență la eliminarea din legislație a pedepsei capitale.

Pedeapsa corporală este, de asemenea practicată ca tip de pedeapsă penală.

Încarcerarea cunoaște rate variabile. În privința trendului global raportul înregistrează schimbări spectaculoase la nivelul țărilor de tranziție.

Perioada 1985 – 1990 s-a caracterizat prin scăderea ratelor încarcerării, pentru ca în mai puțin de 5 ani, trendul să devină ascendent.

În ce privește factorii care influențează trendurile încarcerării, Raportul Națiunilor Unite subliniază absența unei corelații statistic semnificative cu nivelul de dezvoltare al statelor. Analiza corelațiilor dintre un număr de indicatori ai dezvoltării economice și al calității vieții și numărul de încarcerări, nu indică o legătură semnificativă. Cu toate acestea, unele studii identifică o corelație pozitivă între încarcerare și rata șomajului. De asemenea, nu se înregistrează o corelație pozitivă între gradul de dezvoltare al statelor și frecvența utilizării sancțiunilor neprivative de libertate este valabilă doar pentru unele țări occidentale.

Analiza internațională comparată, identifică o tendință de combinare a sancțiunilor privative și neprivative de libertate, sau de asociere a mai multor sancțiuni neprivative de libertate. Raportul Națiunilor Unite face referire la patru tipuri de sancțiuni neprivative de libertate care sunt mai frecvent folosite: libertatea supravegheată, mustrarea, amenda și munca neremunerată în serviciul comunității. Dintre sancțiunile neprivative de libertate, libertatea supravegheată și munca în serviciul comunității, sunt cele mai puțin folosite (cu excepția Republicii Coreea, Israelului și Slovacia).

Probațiunea definită în Raportul Națiunilor Unite ca “procedură prin care o persoană vinovată de comiterea unei infracțiuni este liberată de instanță, fără încarcerare, sub supravegherea unei persoane oficiale”, a cunoscut, în intervalul 1990 – 1994 tendințe contradictorii. În 16 țări a crescut numărul persoanelor puse sub probațiune, în timp ce în alte 11 țări, a scăzut. Cele mai ridicate rate ale practicii probațiunii la suta de mii de locuitori, s-au înregistrat în Statele Unite ale Americii (536), urmată de Canada (269), de Marea Britanie (217), Scoția (117) și de Federația Rusă (100).

Închisoarea a rămas pe tot parcursul secolului XX, sancțiunea penală de referință în majoritatea sistemelor penale. Ratele încarcerării au continuat să fie ridicate deși ratele infracționalității au scăzut constant de la începutul secolului XIX până la mijlocul secolului XX, după care au reînceput să crească.

Unii cercetători apreciază că declinul infracționalității se datorează dezvoltării birocrațiilor statale moderne, industrializării și centralizării, dar mai mult de atât s-ar fi datorat revigorării valorilor religioase și recunoașterii morale înregistrate în sec. XIX. Aceste valori și credințe au influențat educația primită în familie, în școli, la biserică și, pe cale de consecință, comportamentului comunitar.

Există și puncte de vedere care susțin că declinul infracționalității este rezultatul unui “proces de civilizare” mai general și de lungă durată care a afectat cel puțin toate societățile occidentale.

Efectele încarcerării sunt complexe. Ele se extind asupra vieții infractorului, sănătății sale mentale, carierei profesionale, asupra familiei și comunității în care se reîntoarce. Între efectele închisorii, se numără abuzul împotriva copiilor și violența domestică, răspândirea unor boli infecțiose, riscul sporit pentru siguranța și coeziunea comunitară. Încarcerarea afectează socializarea copiilor și tinerilor.

Michael Tonnz și Joan Petersila apreciau că se pot identifica cel puțin șase efecte colaterale ale închisorii :

reduc șansele celui care a ispășit o pedeapsă privativă de libertate să-și găsească un loc de muncă;

produc efecte pe termen lung asupra sănătății fizice și mentale a celui încarcerat;

contribuie la izolarea și marginalizarea familiei lor;

închisoarea este criminogenă, o adevărată școală pentru infractori;

pericolul ca stilul de viață și valorile închisorii să fie “exportate” în comunitate;

reacția la mediul penitenciar, determină de multe ori, stări și tendințe autolitice.

Ispășirea unei pedepse privative de libertate are efecte pe termen lung asupra posibilităților ulterioare ale persoanei care a comis fapte penale de a se reintegra în comunitate. În multe sisteme penale, încarcerarea, ca pedeapsă principală, este însoțită și de o serie de interdicții și limitări care operează după expirarea perioadei de detenție. Aceste restricții se referă la o gamă variată de drepturi și libertăți, începând cu drepturile părintești, dreptul de a practica o anumită profesie sau de a ocupa o funcție publică, drepturi politice (de a lege, de a fi ales). Mai mult de atât, multe legislații interzic angajarea , pe anumite posturi, a unor persoane care au comis infracțiuni. Un alt impediment de reintegrare în comunitate a celor ce au comis fapte penale ar fi blocarea accesului pe piața forței de muncă. Toate acestea asociate cu un nivel educațional și de pregătire profesională reduse, conturează un spectru redus al șanselor de reintegrare socială a persoanelor care au ispășit o pedeapsă privativă de libertate. Una dintre puținele opțiuni pe care infractorii eliberați le au la dispoziție este continuarea carierei infracționale.

În cazul copiilor și tinerilor, survenind într-o perioadă care în mod normal este dedicată educației și pregătirii profesionale, pedeapsa privativă de libertate contribuie la marginalizarea și excluderea lor socială ulterioară.

Cum închisoarea este recunoscută pentru valențele sale criminogene, fiind “o adevărată școală de pregătire a infractorilor”, deținuții mai tineri sunt socializați în atitudini antisociale, sporind probabilitatea ca după eliberare să comită fapte penale și mai grave.

În situația persoanelor care au un loc de muncă, instanțele sunt mult mai înclinate să pronuțe o sancțiune neprivativă de libertate. Amenzile sunt de asemenea considerate alternative viabile pentru cei care muncesc. Existența unui loc de muncă este deseori invocată în instanță ca circumstanță de atenuare a sancțiunii pronunțate, în sensul că familia care pierde sprijinul financiar, ar fi mult mai afectată de încarcerare, decât dacă nu ar avea nimic de pierdut.

Există puține cercetări cu privire la efectele încarcerării asupra familiei persoanei private de libertate, în special asupra dezvoltării copiilor. În acest sens, se evidențiază faptul că minorii ai căror părinți sunt încarcerați se confruntă cu stigmatizarea socială și discriminarea, au tendința de a dezvolta un comportament agresiv, manifestă tulburări emoțional-afective, tendințe de izolare.

Părinții au un rol important în dezvoltarea copiilor, fiind considerați modele pentru aceștia. Așadar, în cele mai multe cazuri, aceasta conduce la concluzia că minorii ai căror părinți au ispășit o pedeapsă privativă de libertate prezintă un risc sporit de a deveni ei înșiși infractori, deasemenea, copiii abuzați, vor abuza la randul lor, însă există și cazuri în care copii ai căror părinți sau frați mai mari au o cariară infracțională, au devenit extrem de motivați în direcția depășirii marginalizării și neîncrederii cu care erau tratați în diverse medii școlare, vecinii, prietenii de joacă.

Pentru mulți deținuți, contactul cu închisoarea înseamnă specializarea și continuarea, uneori pe toată durata vieții, a carierei infracționale. Joan Moore, specialistă americană, explică acest fenomen prin așa-numita loialitate, pe care mulți o găsesc în bandele care sunt deja formate.

Daniel Nagin observa deasemenea, că închisoarea a devenit o experiență extrem de familiară în unele comunități încât nu mai reprezintă un stigmat pentru cei care au fost încarcerați, pierzându-și astfel efectul de prevenire. Uneori se produce și un fenomen de contagiune și preluare în comunitate a “stilului și valorilor vieții penitenciare”.

Puțini specialiști se îndoiesc azi de faptul că recursul la închisoare mai asigură prevenția generală și specială – principalele scopuri penale pentru care ea a avut o carieră îndelungată, devenind una dintre instituțiile “de referință” ale modernității.

CAP.III – JUSTIȚIA RESTITUTIVĂ (RESTAURATIVĂ)

Alături de concepția tradițională – a pedepsei ca sancțiune represivă – s-au dezvoltat și o serie de abordări alternative. Unele tratează comportamentul infracțional în contextul relațiilor comunitare, iar pedeapsa ca mijloc de transformare a caracterului și de “renaștere morală” a persoanei care comite acte ilicite. În literatură, acestă filozofie penală este cunoscută sub numele de “teoria paternalistă a pedepsei”. Alte perspective au încercat să integreze tiți factorii sociali implicați în comiterea infracțiunii: victima, comunitatea, infractorul. Această orientare a fost consacrată sub denumirea de justiție restitutivă.

Filozofia perspectivei paternaliste asupra pedepsei este opusă celei practicate de sistemele represive, în cadrul căreia accentul cade pe infractorul și pe obligația acestuia de a suporta privațiuni intense, astfel încât altă dată “să se gândească de două ori dacă mai comite o astfel de faptă” (Herbert Fingarette). În concepția paternalistă, pedeapsa este benefică pentru individ, deoarece separarea de comunitate – dacă este o comunitate dreaptă și decentă – este un adevărat rău, iar reintegrarea un adevărat bine pentru el. “Privarea de libertate – observa R. A. Duff – sprijină acest bine deoarece creează posibilitatea și stimulează autoexaminarea reflexivă care, cel puțin la modul ideal, induce căință și autoreformare”. Autoexaminarea reflexivă poate fi, de asemenea, stimulată și de alternativele la pedeapsa privativă de libertate cum ar fi munca în favoarea comunității, libertatea supravegheată, restituirea, probațiunea.

Justiția restitutivă reprezintă o alternativă la sistemul penal tradițional. Ea nu este un program sau un grup de programe, ci o nouă paradigmă – victimă, infractor, comunitate – în sistemul jurisdicțional penal. Ea se sprijină pe supoziții diferite, opuse justiției represive, asupra cauzelor infracționalității, răspunderii penale, prevenirii comiterii de noi fapte ilicite.

Partizanii justiției restitutive apreciază ca această nouă filozofie penală se sprijină pe cel puțin cinci principii fundamentale :

Infracțiunea reprezintă mai mult decât o încălcare a legii penale și o sfidare la adresa autorității guvernamentale.

Infracțiunea reprezintă scurtcircuitarea unei relații tridimensionale – victimă, comunitate, infractor.

Deoarece infracțiunea prejudiciază victima și comunitatea, scopurile esențiale vor fi repararea pagubei, protecția victimei și a comunității.

Victima, comunitatea și infractorul vor participa împreună în stabilirea răspunsului la infracțiune, autoritățile guvernamentale vor renunța la monopolul lor asupra acestui proces.

Deciziile asupra fiecărui caz în parte se vor întemeia, în primul rând, pe nevoile victimei și ale comunității și nu numai pe nevoile infractorului, gradul său de vinovăție, pericolul pe care îl reprezintă sau antecedentelor sale penale.

Această nouă filozofie penală a reprezentat baza unei largi integrări a comunității în procesul prevenirii și controlului infracționalității și a constituit, în același timp, fundamentul înțelegerii potențialului sancțiunilor non-privative de libertate.

Scopurile și obiectivele acestei noi filozofii penale ar fi după McGuire și Priestlz (1995):

Condamnarea infracțiunii. Răspunsul la infracțiune va defini limitele comportamentului dincolo de care cetățenii nu pot trece. Condamnarea infracțiunii va lua forma pedepsei sau a altor obligații impuse infractorului.

Re-educarea individuală a infractorilor.

Prevenirea infracționalității în modalități generale. Principiile restitutive susțin rolul comunității în controlul și reducerea infracționalității. Intervenția restitutivă va urmări capacitatea comunității de a-și asuma acest rol.

Sprijinirea victimei.

Menținerea costurilor de administrare la un nivel minim.

Programele justiției restitutive se pot aplica în trei stadii procedurale diferite :

înaintea pronunțării hotărârii judecătorești de condamnare;

după pronunțarea hotărârii de condamnare, dar înaintea ispășirii pedepsei;

după ispășirea pedepsei.

Justiția restitutivă a devenit un nou domeniu, în permanentă dezvoltare, al sistemului penal mai larg. Această nouă filozofie penală este prezentă la nivelul reglementărilor ONU cu privire la tratamentul socio-juridic al infracționalității în general, al celei juvenile în special.

Ideea de a integra victima și comunitatea în cadrul justiției penale a fost susținută și de Consiliul Europei. În 1979, Consiliul Europei aprecia că problemele infractorilor nu pot fi rezolvate în mod adecvat doar de către serviciile juridice de probațiune, ci de serviciile generale de asistență socială și presupunea înființarea “Consiliilor de Reabilitare”.

În 1992, Consiliul Europei a adoptat Regulile Europene cu privire la Măsurile și Sancțiunile Comunitare.

Reguli europene cu privire la sancțiuni și măsuri comunitare

Regula 20 : Nu va exista nici o discriminare pe bază de rasă, culoare, origine etnică, naționalitate, sex, limbă, religie, opinii, politice sau de altă natură, statut economic sau social, condiție fizică sau mentală, în impunerea și implementarea sancțiunilor și măsurilor comunitare.

Regula 21 : Nici o sancțiune sau măsură comunitară care restrânge exercițiul drepturilor civile și politice ale infractorilor nu va fi adoptată sau impusă dacă este contrară normelor acceptate de comunitatea internațională în materia drepturilor omului și libertăților fundamentale. Aceste drepturi nu vor fi restrânse în procesul implementării sancțiunilor sau măsurilor comunitare dincolo de limitele impuse prin hotărârea judecătorească.

Regula 22 : Natura sancțiunilor și măsurilor comunitare precum și modalitățile implementării lor trebuie să fie în acord cu drepturile omului recunoscute infractorului de către legislația internațională.

Sistemul penal românesc se află în plin proces de restructurare ca urmare a proceselor reformei și tranziției, a obligațiilor internaționale asumate de România. Una dintre obligațiile esențiale prevăzute în Constituția din 1991 se referă la adoptarea legislației naționale la convențiile și pactele privitoare la Drepturilor Omului. În acest sens art.20 (2) din Constituția României prevede expres: dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturilor fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementărilor internaționale. Nu putem să nu observăm însă că ritmul adoptării legislației este foarte lent.

În ordine istoric cronologică “probațiunea” (probation) este una dintre primele sancțiuni comunitare, practicată ca măsură alternativă la pedeapsa privată de libertate. Apariția sa a fost determinată, pe de o parte, de necesitatea dezvoltării sistemelor judiciare adaptate delicvenței juvenile, iar pe de altă parte, de apariția unor noi curente în criminologie care pledează pentru controlul infracționalității din afara sistemului justiției penale.

În țările caracterizate prin sisteme juridice cutumiare (common-law) cum ar fi Anglia si SUA, probațiunea s-a dezvoltat pornind de la o serie de practici și tradiții comunitare prezente încă din perioada medievală sub forma “angajamentului” și a “încredințării pe garanție”.

În cazul sistemului bazat pe angajament nu era prevăzută nici un fel de supraveghere, însă în cadrul celui bazat pe încredințarea pe garanție era implicată existența unei a treia persoane care își asumă în mod voluntar sarcina de a supraveghea comportamentul infractorului în comunitate.

Managementul comportamentului infractorului în comunitate trebuie să fie realizat de o “persoană cu experiență” care sprijină, consiliază și monitorizează infractorul. Această persoană este în același timp agentul prin intermediul căruia statul impune anumite cerințe, care sunt chiar mai mari decât permite cadrul juridic – căutarea unui loc de muncă, notificarea schimbării adresei. În aceste condiții, probațiunea a reprezentat o intervenție discreționară bazată pe rolul formativ-educativ al valorilor comunitare, dincolo și în afara prevederilor stricte ale legii (R. Harris, 1997).

În țările caracterizate prin sisteme juridice cutumiare, normele și valorile comunității reprezintă în continuare una din sursele fundamentale ale normativității juridice (iar legea este, de cele mai multe ori nu altceva decât sancționarea acestei tradiții).

Alături de tradiția comunitară un rol important în instituționalizarea și profesionalizarea probațiunii în Anglia, l-a jucat și dreptul civil (Stohete Law), însă multe dintre reglementările juridice și legile existente în sistemul actual al justiției penale engleze, observă Barclay, își au sursa în common law, unele infracțiuni comportă chiar o dublă reglementare deși, “deseori infracțiunile prevăzute de common law sunt abnegate de normele juridice de drept penal”.

În timp ce în cadrul sistemelor common law probațiunea s-a dezvoltat trecând de la o poziție informală la integrarea sa intr-un cadru politico-juridic, în țările Europei continentale s-a petrecut un proces opus, supravegherea s-a grafat și asociat cu sistemul reglementat de dreptul penal al suspendării executării pedepsei.

Studiile și cercetările din domeniu apreciază însă, că în ciuda tradiției apreciabile, probațiunea modernă s-a dezvoltat în secolul XX, în special după cel de-al doilea război mondial, în anii 60.

După D. Garland probațiunea este exemplară pentru paradigma statului bunăstării generale, pentru modul în care acesta a tratat infracțiunea și infractorii “Ea pune accent pe reabilitare, pe studiu de caz și abodare individuală, pe reintegrare. Problema infracționalității a fost înțeleasă ca problemă a indivizilor și familiilor care necesitau ajutor și sprijin, a comunităților dezorganizate și marginalizate. Centrul atenției nu l-a reprezentat infracțiunea în sine, ci problemele personale și sociale care favorizează comportamentul infracțional. Infracțiunea este considerată un simpton, un declanșator al intervenției consilierului de probațiune, erau acelea care promovau și conduceau programele de control al infracționalității prin intervenție socială. Ele au reprezentat avangarda efortului de a raționaliza și minimiza practica penală, de a folosi experiența profesională, tehnicile asistenței sociale, cunoștințele criminologice și clinice în controlul infracționalității. Astfel conceput, serviciul de probațiune era parte integrantă a unui proiect politic mai amplu, proiectul statului bunăstării generale, cu preocuparea sa pentru solidaritate, integrare, pentru raționalitate socială, expresie a unui stil de gândire caracteristic, orientat spre căutarea cauzelor și soluțiilor sociale la problemele cu care se confruntă societatea”. (D. Garland, 1997)

Abandonarea proiectului statului bunăstării, după anii 80, reîntoarcerea la ideologia utilitarist-contractualistă cu accentul său pe individualism și responsabilitate, n-au lăsat neafectată nici sfera politicilor penale. Individul este privit ca o persoană rațională care răspunde pentru actele sale. Libertatea și autonomia personală sunt valorile centrale ale vieții sociale. Ele nu sunt limitate decât de respectarea libertății egale a celuilalt. Infracțiunea reprezintă o încălcare a îndatoririlor izvorâte din contractul social pentru care individul este cauza problemelor sociale și nu efectul acestora. Rezultă că drepturile victimei și ale comunității – la reparație și siguranță – sunt situate deasupra drepturilor infractorului.

Începând cu anii ‘80, accentul s-a pus, în primul rând pe supraveghere, reabilitarea trecând pe un plan secund sau fiind chiar absentă din unele programe. Probațiunea tradițională a fost considerată o măsură mult prea slabă față de varietatea tipurilor de infracțiuni și infractori. De asemenea multe sisteme penale au recurs, din nou masiv la închisoare. Costurile ridicate ale încarcerării, supraaglomerarea locurilor de detenție, au condus la apariția sancțiunilor intermediare, la “celulele construite în comunitate”. Aceste unități ideologice și-au pus amprenta și asupra activității consilierului și agenției de probațiune.

Într-un studiu recent realizat sub egida Națiunilor Unite, Institutul Interregional pentru Cercetarea si Prevenirea Infracțiunilor, J. Klaus (1998, p.12) propune patru argumente în favoarea probațiunii și a măsurilor comunitare:

măsurile comunitare sunt mult mai potrivite pentru anumite tipuri de infracțiuni și infractori;

deoarece evită privarea de libertate și încarcerarea, aceste măsuri sunt centrate pe reintegrarea în comunitate și reabilitare, fiind, din aceste motive, mult mai umane;

sunt în general, mai puțin costisitoare decât sancțiunile privative de libertate;

prin descreșterea numărului de condamnați din închisori de evită supraaglomerarea, facilitându-se administrarea acestora precum și tratamentul corecțional aplicat celor care rămân în detenție.

Literatura de specialitate apreciază că nu există concept care descrie și aplică unitar probațiunea. “Sistemele de probațiune reflectă particularitățile de timp și spațiu, culturale, economice, ale politicilor și practicii penale dintr-un anumit stat, păstrând însă, în același timp, câteva trăsături fundamentale comune, precum și identitatea și orientarea profesională a consilierilor de probațiune”. (R. Harris, 1995, p.4)

Probațiunea îndeplinește un complex de funcții, scopuri și obiective. În comentariul asupra regulilor de la Tokyo, se menționează două funcții principale – de control, care rezidă în sprijinirea infractorului să nu mai comită noi fapte penale și funcția de asistență, care asigură reintegrarea socială a infractorului.

Spre deosebire de probațiunea tradițională, care era centrată pe infractor, curentul dominant în filozofia și practica măsurilor și sancțiunilor comunitare, integrează toate părțile implicate, inclusiv victima și comunitatea. Această relație tridimensională se regăsește la nivelul scopurilor și obiectivelor îndeplinite de probațiune.

Studiile internaționale asupra practicii comparate a probațiunii identifică următoarele scopuri:

Controlul infracționalității;

Reintegrarea comunitară;

Pedeapsă;

Prevenirea săvârșirii de noi fapte penale.

Pornind de la scopuri, analiza comparată identifică următoarele obiective ale probațiunii:

Să-I ferească pe cei care au comis infracțiuni cu grad redus de pericol social de mediul penitenciar. Cei puși sub supraveghere rămân în comunitate, unde beneficiază de sprijinul familiei și al serviciilor sociale.

Să evite stigmatizarea persoanelor care au comis fapte penale, etichetarea lor drept “răufăcători”. Rămânând în comunitate, cei puși sub probațiune nu sunt priviți ca ex-pușcăriași care au trecut prin închisoare.

Să favorizeze reconstrucția comportamentală și reintegrarea socială prin menținerea unor legături comunitare – loc de muncă, relațiile cu familia, integrarea în programe de asistență și terapie.

Menținerea în comunitate a celor care au săvârșit fapte penale contribuie la rezolvarea problemei supraaglomerării închisorilor, reducând în același timp costurile economice și taxele la care sunt supuși contribuabilii.

Obiectivul inițial al justiției restitutive a fost acela de a restabili echilibrul dintre victimă și infractor. În consecință, sensul originar al justiției restitutive l-a reprezentat medierea victimă-infractor precum si furnizarea unor servicii centrate pe victimă.

În Declarația de principii fundamentale de justiție referitoare la victimele criminalității și la victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 40/34 din 29 decembrie 1985, se identifică patru puncte în capitolul care tratează în mod expres asistența acordată victimelor:

13. Victimele trebuie să primească sprijin material, asistență medicală, psihologică și socială necesară, prin mijloace guvernamentale, voluntare sau comunitare.

14. Victimele trebuie să fie informate cu privire la serviciile sociale și de sănătate ce le au la dispoziție și despre alte forme de asistență la care au acces imediat.

15. Poliția, Justiția, Ministerul Sănătății, serviciile sănătății și alte instituții interesate trebuie să fie pregătite pentru a-și oferi sprijinul sau asistența promptă și eficientă.

16. În acordarea de servicii și asistență victimelor, atenția trebuie îndreptată spre cei care au nevoi speciale din cauza vătămărilor sau a unor factori de tipul celor menționați anterior.

Un alt act internațional, Recomandarea 21/1987 a Consiliului Europei privind asistarea victimelor și prevenirea victimizării, prescrie mult mai amplu dimensiunile victimizării, indicând în art.10 promovarea coordonării :

serviciilor de protecție a victimelor cu instituțiile din sistemul de justiție penală și cu alte servicii publice și private;

serviciilor de protecție a victimelor cu instituțiile din sistemul de justiție penală și cu alte servicii publice și acordând o atenție specială vulnerabilității unor categorii de victime, promovând în art.4 asigurarea victimelor și familiilor acestora, în mod special a celor mai vulnerabile, prin:

acordarea ajutorului în caz de urgență, incluzând aici și protecția împotriva represaliilor agresorului;

asigurarea unei asistențe medicale, psihologice, sociale și materiale permanente;

consilierea în legătură cu alte eventuale agresiuni;

informații cu privire la drepturile victimei;

asistența juridică pe timpul derulării procesului, în baza respectării dreptului la apărare (Anexa 10).

Pentru infractor ea reprezintă asumarea răspunderii și efortul de reintegrare.

Nucleul actual al paradigmei justiției restitutive este reprezentat de relația tridimensională dintre victimă, infractor și comunitate, generată de comiterea infracțiunii.

Termenul de justiție restitutivă a fost inițial folosit alternativ cu cel de mediere victimă infractor, justiție relațională sau de echilibru.

În anii 90 astfel de programe erau prezente în majoritatea țărilor occidentale. De exemplu, în Austria medierea victimă-infractor a devenit parte integrantă a justiției pentru minori din1989.

Studiile asupra eficienței programelor de mediere raportează rate ridicate de eficiență.

În Canada, de exemplu, victimele și infractorii se întâlnesc în închisoare. Aceste întâlniri nu vizează un scop anume – restituire, tranzacție sau liberare condiționată. Ele sunt realizate deoarece victima dorește să se întâlnească cu infractorul, să se afle mai mult despre ceea ce s-a întâmplat pentru a-și depăși teama și furia, pentru a se vindeca de traumele psihice suferite. Studiile realizate de serviciile canadiene de corecție comunitară, menționează că 89% dintre victimele unor infracțiuni grave și violente doresc să se întâlnească cu infractorii.

Medierea este apreciată ca una dintre tehnicile cheie ale justiției restitutive. Cel de-al doilea Seminar European “Meditation and Probation” a pus în evidență o serie de aspecte, cerințe și principii care trebuie simultan considerate în deciziile de administrare și implementare a medierii :

existența cadrului juridic care reglementează măsurile de reabilitare și supraveghere comunitară.

reperația înainte de represiune. În timp ce prevenirea și medierea sunt practicate pe scară largă în cadrul justiției pentru delicvența juvenilă, fiind considerate răspunsurile cele mai potrivite pentru astfel de situații, aplicarea lor infractorilor majori trebuie apreciată de la caz la caz, pe baza unor anumite criterii morale, juridice, gravitatea faptei comise, circumstanțele reale și personale.

cine este adevărata victimă – infractorii fiind și ei, de cele mai multe ori, victime ale violenței individuale sau comunitare, persoane marginalizate.

sfera infracțiunilor cărora li se aplică medierea, variază de la o comunitate la alta. În Anglia ea nu poate fi pronunțată în cazul violenței domestice și rasiale precum și al omorului. În Germania nu există criterii de excludere. Alte criterii de restrângere a aplicării medierii se referă la vârstă, recidivă, tipul și natura infracțiunii.

în ce privește administrarea medierii, practicile variază de asemenea, de la o comunitate la alta. În unele țări europene (Anglia) ea poate fi încredințată doar agențiilor de probațiune, în timp ce în altele (Norvegia) ea poate fi administrată și de voluntari.

dreptul victimei de a depune mărturie.

dreptul infractorului la asistență juridică pe toată durata medierii.

datoria mediatorului de a depune mărturie și de a beneficia de protecție juridică.

imparțialitatea și neutralitatea mediatorului.

pentru a fi acceptată, intr-un anumit context cultural și politic, medierea trebuie să răspundă la un număr de întrebări : “cine trebuie să beneficieze de ea”, “cine optează pentru ea și de ce”.

ca și în alte situații legate de răspândirea pe piață a unor noi produse, există pericolul ca medierea să fie privită ca remediu “pentru orice persoană și orice situație” pierzându-și astfel avantajele. Din acest motiv, scopurile medierii trebuie precis clarificate. Ele variază, începând cu siguranța comunității, continuând cu reconcilierea victimă-infractor și prevenirea comiterii unor noi fapte penale.

mișcarea pentru susținerea și promovarea medierii riscă potențial confruntarea cu mișcările pentru drepturile victimei și ale femeii.

eficiența medierii depinde de profesionalismul intervenției. Mediatorii nu sunt juriști, judecători ori terapeuți, ci o a treia parte neutră mandatată și pregătită profesional să rezolve probleme și conflicte.

Medierea răspunde atât drepturilor victimei cât și necesității de reabilitare a infractorului.

Întrevederea în grup familial reprezintă o altă modalitate a practicii actuale a justiției restitutive. Ea se bazează pe aceleași principii ca ale medierii victimă-infractor, însă cu două deosebiri majore :

întrevederea cuprinde un grup mai larg de persoane : familie, prieteni, colegi, profesori, etc.

își asumă împreună răspunderea pentru infractor și pentru îndeplinirea înțelegerii realizate cu victima.

Această formă de practică a justiției restitutive s-a dezvoltat inițial în Noua Zeelandă, unde a și devenit, din 1989, parte integrantă a sistemului justiției pentru minori.

După anii ‘90, întrevederea în grup familial s-a extins și în Australia unde a devenit, de asemenea, parte integrantă a sistemului justiției penale pentru minori.

Cercurile de condamnare, ca formă a practicii justiției comunitare, s-au dezvoltat inițial în Canada și Statele Unite, pornind de la tradiția tratamentului comunitar al delicvenților. Aceste cercuri integrează victima, infractorul, cei care îl sprijină, precum și membrii marcanți ai comunității. Ele sunt deschise participării oricărui membru al comunității și vizează identificarea cauzelor infracțiunii precum și stabilirea răspunderii infractorului. Procesul se bazează pe negociere, conciliere și consens. Rezultatul final trebuie să fie acceptat de către toți membrii cercului. Numele procedurii vine de la așezarea participanților “în cerc” și are de regulă, mai multe etape.

Inițial se realizează un interviu cu infractorii care acceptă să participe. Ulterior sunt organizate cercuri separate cu victima, precum și cu toți cei care s-au simțit vătămați prin comiterea infracțiunii și cu infractorul. Organizatorii încearcă să cultive și să dezvolte o relație apropiată cu victima și infractorul și să creeze o rețea de sprijin pentru ei. În final se întrunește un cerc de condamnare, deschis comunității care va elabora un plan de condamnare. Cercurile monitorizează, de asemenea, respectarea condițiilor impuse infractorului precum și progresele înregistrate de acesta.

Probațiunea restitutivă și comitetele cetățenilor sunt alte forme sub care se practică justiția restitutivă în Statele Unite ale Americii.

Această formă de practică a justiției restitutive se întemeiază pe cinci principii :

victima este recompensată și tratată;

comunitatea este readusă la situația anterioară;

infractorul înțelege efectele faptei sale;

infractorul învață modalități de a evita comiterea de noi infracțiuni;

comunitatea oferă infractorului o nouă șansă de reintegrare.

În unele state nord americane ele sunt abilitate să decidă în infracțiuni minore, în care prejudiciul nu depășește o anumită valoare, în timp ce în altele ele se pot pronunța și asupra unor măsuri alternative la pedeapsa cu închisoarea.

Infractorii și bordul de conducere al comitetului, împreună cu victima redactează un plan de recuperare. Planul este prezentat în instanță sub formă de recomandare. Cele mai multe planuri impun restituirea, munca neretribuită în serviciul comunității, precum și consiliere sau terapie. Evaluarea acestui tip de practică, a evidențiat un grad ridicat de eficiență. Infractorii implicați în astfel de programe au avut rate mai reduse de încălcare a condițiilor impuse de hotărâre, precum și de rate mai reduse ale recidivei, în comparație cu grupul de control.

Programele întemeiate pe principiile justiției restitutive sunt astăzi răspândite în întreaga lume. Deși practica lor variază, cercetarea comparativă indică un trend ascendent, generalizarea lor de la delicvența juvenilă sau infracțiunile cu grad redus de pericol social spre infracțiuni grave și deosebit de grave, precum și aplicarea lor în toate etapele procesuale.

CAP.IV – ORIENTĂRI ACTUALE PRIVIND PROBAȚIUNEA

Fundamente socio-juridice ale probațiunii tratează, din perspectivă interdisciplinară, o instituție dezvoltată, în special în state din Europa occidentală și America de Nord, ca alternativă la pedeapsa tradițională cu închisoarea.

Până la apariția Ordonanței nr.92 din 31 august 2000, privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, în legislația română actuală, nu existau reglementări exprese cu privire la probațiune, deși în Codul penal, Codul de procedură penală, Legea nr.23/1969 privind executarea pedepselor, Legea nr.82/1999 privind înlocuirea închisorii contravenționale cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități neremunerate în folosul comunității (Anexa 15) există o serie de dispoziții care, nu numai că reprezintă temeiuri ale probațiunii, include și o serie de elemente specifice, fără a avea însă caracterul unitar al acesteia.

Instituția probațiunii a pătruns recent în România și a fost realizată inițial (din 1997) în cadrul unor programe și proiecte dezvoltate de societatea civilă, însă în ipostaza de serviciu public specializat în reîntegrarea și supravegherea în comunitate a persoanelor care au comis fapte penale, a fost reglementată așa cum am mai precizat , prin apariția O.G. nr.92/2000.

Ruth Goatly – consultant englez pentru implementarea probațiunii în România – observa că în timp ce Anglia a avut nevoie de aproape un secol pentru a avea un act normativ în domeniul probațiunii (1907), în România el a fost adoptat în mai puțin de trei ani. Pe baza acestui act normativ, au fost înființate servicii de probațiune, iar în vara anului 2001, au fost ocupate prin concurs primele posturi de consilieri de probațiune.

Cu sprijinul unor instituții și specialiști din Anglia, Statele Unite ale Americii, Olanda, Franța, o serie de instituții de învățământ superior din România au dezvoltat programe de pregătire și formare profesională a consilierilor de probațiune.

Dacă până în prezent legislația penală prevedea posibilitatea menținerii în libertate, în anumite condiții, a persoanelor care au comis infracțiuni, concomitent cu impunerea în sarcina acestora a unor obligații (art.86, alin.1, lit.a-d din Codul penal), precum și a unor măsuri (art.86, alin.3, lit.a-f și art.103, alin.3, lit.a-c din aceeași lege), a căror respectare era supravegheată fie de către un judecător special desemnat, fie de către o persoană sau un anumit organ, Ordonanța nr.92/2000 asigură o îmbunătățire a modului de efectuare a activității, toate acestea reprezentând garanții de eficientizare a sistemului sancționar.

Semnificativ este că, prin reglementarea acestor activități la un nivel juridic superior, se dovedește faptul că societatea românească a acceptat ideea că pedepsirea infractorilor se poate realiza și în alte condiții decât în prezent.

Elementul de noutate, poate cel mai important, îl constituie reglementarea în art.3a activității de asistență și consiliere atât a condamnaților aflați în penitenciar, cât mai ales a celor ce execută pedeapsa în regim neprivativ de libertate.

Prin activitatea de consiliere și asistență, așa cum sunt prevăzute în Ordonanța nr.92/2000, se acționează direct, tocmai asupra unora din multiplele cauze care pot determina săvârșirea unor infracțiuni.

De asemenea, deși din modul de formulare, utilizat în cuprinsul legii, a condiției în care pot fi desfășurate activitățile de asistență și consiliere, ar putea duce la concluzia că acestea au un pronunțat caracter de relativitate, totuși nu putem să nu subliniem esența acestei reglementări.

Ea reprezintă o mentalitate nouă în dreptul românesc de abordare a problemei reintegrării sociale a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Punctul de pornire în activitatea cu infractorii, în special a celor condamnați la sancțiuni neprivative de libertate, îl constituie apelul la simțul responsabilității, precum și la disponibilitatea acestora de a-și asuma responsabilități. Toate formele de asistență care sunt oferite infractorului trebuie să aibă ca scop dezvoltarea capacității de a opta și acționa în mod responsabil fără voința acestuia de a-și schimba comportamentul, nici o altă acțiune nu va determina acest lucru.

Un alt principiu, care izvorăște din cuprinsul acestui nou act normativ, este cel al cooperării, care integrează multiple acțiuni cu un profund caracter specializat și diversificat, ceea ce demonstrează buna adaptare la complexitatea scopului urmărit de serviciile de reintegrare socială și supraveghere.

Dacă până acum în România, executarea sancțiunilor și a pedepselor era exclusiv apanajul organelor de stat, în prezent, prin această nouă manieră de abordare a problemei sancționării și reintegrării sociale a infractorilor, se realizează un transfer parțial, nu numai a responsabilității, ci a posibilității de acțiune, către societate, care devine din simplu spectator, un participant real.

Este evident că justiția nu poate fi administrată eficient în afara comunității pe care trebuie să o slujească. Realitatea a demonstrat că organele de executare nu pot întotdeauna să se ocupe singure de toate nevoile infractorului. Mai mult, infractorul face parte din comunitate, existența sa în afara acesteia fiind imposibilă.

Se observă că, pe măsură ce comunitatea va deveni tot mai conștientă de drepturile, dar și de obligațiile sale, de faptul că eșecul persoanei care a comis o infracțiune reprezintă în același timp și propriul eșec, precum și de faptul că, simpla izolare a infractorilor nu este o soluție și stă numai în puterea ei să schimbe, atunci scopul acestui act normativ, ca de altfel a întregii legislații penale, va putea fi atins cu o mai mare eficiență.

Necesitatea specializării personalului de probațiune rezidă însăși de natura activității pe care va trebui să le desfășoare și care, dată fiind importanța scopului declarat, nu va accepta nici o derogare. Miza jocului, siguranța publicului, este mult prea mare pentru a putea permite să acceptăm ca aceasta activitate să nu aibă caracter specializat, efectuată de un personal profesionist.

Modul în care se va desfășura probațiunea în România, rezultă prin reglementarea în Capitolul III al Ordonanței nr.92/2000, a activităților serviciilor de reintegrare socială și supraveghere.

Astfel, în ceea ce privește atribuția de supraveghere a respectării de către persoana condamnată, a măsurilor prevăzute în art.86, alin.1, lit.a-d din Codul penal, se remarcă faptul că aceasta are un domeniu de aplicabilitate restrâns la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inclusiv în cazul minorilor după împlinirea vârstei de 18 ani. Spre deosebire de aceasta, atribuția de supraveghere a respectării obligațiilor prevăzute în art.86, alin.3, lit.a-f din Codul penal, precum și a celor prevăzute în art.103, alin.3, lit. a-c din același cod, își găsesc aplicabilitatea atât în cazul condamnării la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cât și a pedepsei închisorii cu executarea la locul de muncă, respectiv în cazul condamnării la măsura educativă a libertății supravegheate sau control al minorului după împlinirea vârstei de 18 ani.

De asemenea, din cuprinsul Ordonanței nr.92/2000 rezultă că atribuțiile serviciului de reintegrare socială și supraveghere privesc cinci categorii de persoane :

inculpații;

condamnații supuși unor măsuri de supraveghere pe durata termenului de încercare (în art.86, alin.1, lit.a-d din Codul penal);

condamnații supuși executării uneia sau mai multor obligații din cele stabilite (art.86, alin.3, lit.a-f din Codul penal);

minorii față de care s-a luat măsura educativă a libertății supravegheate (art. 103, alin.3, lit.a-c din Codul penal);

condamnații la pedepse privative de libertate.

Desfășurarea activității de colaborare a serviciilor de reintegrare socială cu celelalte instituții publice sau persoane private precum identificarea locurilor de muncă, a cursurilor școlare sau a celor de calificare și recalificare profesională, reprezintă o manieră activă de abordare a problemei reintegrării sociale a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Prin reglementarea atribuțiilor de consiliere individuală a infractorilor, de inițiere și derulare a unor programe de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni, a programelor de resocializare, precum și a celor privind activitățile lucrative, socio-pedagocice, de instruire școlară și formare profesională, se demonstrează cu mai multă tărie scopul preponderent al instituțiilor create prin acest act normativ.

O altă activitate, deosebit de importantă, care excede atât activității de supraveghere cât și celei de asistență și consiliere, este cea de întocmirea referatelor de evaluare, la solicitarea instanțelor, precum și a referatelor periodice de reintegrare socială și supraveghere.

Trebuie menționat faptul că, deși aceste referate au un caracter orientativ, totuși ele sunt de natură a oferi autorităților cu atribuții în domeniul penal informații care să permită luarea unor decizii în deplină cunoștință de cauză, extinzându-se astfel obiectul deliberării.

De remarcat că Ordonanța nr.92/2000 cuprinde o serie de garanții cu privire la confidențialitatea datelor cuprinse în dosarul de reintegrare socială a condamnatului, prin reglementarea strictă a condițiilor de păstrare și consultare, inclusiv de distrugere a acestuia după un anumit termen, nu numai ca efect al reabilitării de drept, ci și pentru a preveni o eventuală utilizare în alte scopuri a acestora.

Totodată se impune să evidențiem concordanța ordonanței privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate cu reglementările europene în domeniu și în special cu prevederile Recomandării nr.R (92)16 a Comitetului de Miniștri către Statele Membre ale Consiliului Europei privind sancțiunile și măsurile aplicate în comunitate.

Modul concret și detaliat de punere în practică a activităților de reintegrare socială și supraveghere a infractorilor a fost stabilit prin Hotărârea Guvernului României nr.1.239 din 29 noiembrie 2000, prin care a fost adoptat Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței nr.92/2000 (Anexa 19).

SUBCAP. I – DEFINIȚIA PROBAȚIUNII

Din punct de vedere etimologic, termenul de probațiune provine din latinescul probatio, care desemna o perioadă de demonstrație, sau o încercare și iertare. Acei condamnați care au demonstrat dorința de schimbare de-a lungul perioadei stabilite, prin îndeplinirea condițiilor impuse pentru probațiunea lor, sunt iertați și eliberați de alte implicații ale sistemului de justiție penală.

De asemenea, în dicționarul Oxford sunt oferite două sensuri termenului de probation, și anume :

sistemul prin care o persoană care a fost găsită vinovată pentru săvârșirea unei infracțiuni nu este trimisă în penitenciar, dar căreia îi este legal solicitat să se prezinte cu regularitate la un for oficial pentru o perioadă de timp determinată, și

testarea aptitudinilor sau comportamentului unei persoane pentru a constata dacă acea persoană este corespunzătoare, în special pentru o slujbă.

Literatura de specialitate apreciază că nu există un concept care descrie și explică unitar probațiunea. “Sistemele de probațiune reflectă particularitățile de timp și spațiu, culturale, economice, ale politicilor și practicii penale dintr-un anumit stat, păstrând însă, în același timp, câteva trăsături fundamentale comune, precum și identitatea și orientarea profesională a consilierilor de probațiune”.

În documentele ONU, probațiunea ca sancțiune dispusă printr-o hotărâre judecătorească este definită ca metodă aplicată unor infractori selectați, ce constă în suspendarea condiționată a pedepsei și punerea lor sub supravegherea personală a consilierului de probațiune pentru a I se acorda asistență și tratament.

Robert M. Bohm și Keith N. Haley definesc probațiunea ca fiind o sentință impusă de către instanța asupra infractorilor care fie au pledat vinovați, fie au fost găsiți vinovați. În loc să fie încarcerat, un infractor plasat sub probațiune este reținut în comunitate sub supravegherea agenției de probațiune. Infractorului I se asigură supraveghere și servicii. Continuarea probațiunii depinde de acordul infractorului în ceea ce privește regulile și condițiile probațiunii.

Dean J. Champion definește termenul din aceeași perspectivă juridică, a pedepsei. Astfel, în accepțiunea autorului probațiunea reprezintă menținerea în comunitate a infractorilor condamnați cu suspendarea condiționată a pedepsei, evitându-se astfel încarcerarea pentru aceia care arată, sub supravegherea unui ofițer de probațiune, un bun comportament (Black 1990:1202). Probațiunea este o strategie de primă linie, în care judecătorii impun pedepse condiționate în locul încarcerării. Sentințele de primă linie sunt cele impuse atunci când un inculpat a fost condamnat pentru o infracțiune. Aceasta este diferența față de strategia de ultimă linie, inclusiv liberarea condiționată, în care infractorii sunt condamnați să execute o perioadă de timp în închisoare. Ulterior, aceștia trebuie să adere la diferite condiții stabilite de instanță în ordinele de probațiune. Există câteva tipuri de probațiune, cum ar fi probațiunea shock sau pedepse împărțite în care condamnații sunt încarcerați pe o perioadă scurtă de timp după care aceștia sunt eliberați și plasați în comunitate pentru a executa diferența de pedeapsă sub probațiune.

Din perspectivă sociologică M. Tomic-Malic și D. Kalogeropoulos definesc probațiunea ca fiind o modalitate de penalizare cu fundament socio-pedagogic, caracterizată printr-o combinație între supraveghere și asistență. Ea este aplicată în regim de libertate delicvenților selecționați în funcție de personalitatea lor criminologică cât și de receptivitatea lor în raport cu regimul, scopul principal fiind acela da a oferi subiectului posibilitatea de a-și modifica atitudinea față de viață în societate și de a se reintegra în mediul social, la libera sa dorință, fără riscul de a încălca din nou o normă penală.

Dificultățile în definirea termenului de probațiune se regăsesc transpuse și în cuprinsul Ordonanței nr.92/2000 privind înființarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, care de altfel nici nu utilizează acest termen însă prin modul de reglementare a atribuțiilor acestor servicii specializate este acoperită aproape întreaga gamă de activități specifice probațiunii.

SUBCAP. II – REGLEMENTĂRI ALE PROBAȚIUNII ÎN DREPTUL COMUNITAR

Printr-o traditie care reflectă originile comunitare ale probatiunii,consilierii de probatiune au fost recrutati dintre cei care au diplomă în asistentă socială,sau au pregatire în domeniul știintelor sociale și comportamentale.

Analiza comparata indica o paleta foarte larga a sistemelor de pregătire a consilierilor de probațiune.

În Olanda, cererea de consilieri de probațiune a crescut foarte mult în ultimul deceniu datorită aplicării pe scară largă a sancțiunilor neprivative de libertate. Pentru a putea profesa în acest domeniu nu este necesara o diploma universitară. Există în schimb o academie specializată doar în pregătirea profesională a celor care urmează să lucreze în domeniul probațiunii. După absolvire, cei care se angajează sunt instruiți de managerul agenției. Există de asemenea cursuri speciale de pregătire a managerilor de agenție.

Malta și-a revizuit recent și ea sistemul de pregătire a consilierilor de probațiune. Inițial aceștia erau recrutați dintre absolvenții studiilor de asistență socială. Din 1994 a fost organizată o formă specială de pregătire post-universitară a profesionaliștilor în domeniul probațiunii. Candidaților li se cere să aibă cel puțin trei ani de studii universitare în domeniul disciplinelor socio-umane. Durata cursului de specializare este de un an. Cei care-l absolvă primesc Diplomă în Probațiune.

Canada (British Columbia)pregătește pentru activitatea în agențiile de probațiune absolvenții din domeniul științelor socio-umane prin cursuri de 12 săptămâni. Ele sunt organizate sub egida Institutului de Justiție și completate cu pregătirea la locul de muncă. Există, de asemenea, posibilitatea completării acestei pregătiri inițiale prin cursuri specializate în domeniul violenței domestice.

În Japonia nu sunt reglementate cerințe speciale pentru cei care creează în domeniul probațiunii. Absolvenții din domeniile sociologiei, psihologiei, științelor educației sau drept, care doresc să lucreze în corecția comunitară, dau un examen pentru posturile scoase la concurs în serviciile guvernamentale de probațiune. Pe baza rezultatelor obținute la examen, candidații sunt ierarhizați pe trei niveluri. Cei situați la al treilea nivel au nevoie de opt ani de experiență pentru a trece la nivelul superior; cei de la nivelul intermediar de 4 ani; iar candidații plasați la nivelul maxim au nevoie doar de 6luni de experiența. La intrarea în serviciul de probațiune, noii angajați participă la un curs intensiv de trei luni, urmat de pregătire la locul de muncă timp de un an. Ulterior fiecare angajat beneficiază anual de o perioadă de 2-4 săptămâni de actualizare a cunoștințelor. În fiecare an sunt selectați trei consilieri care studiază în străinătate. În sistemul guvernamental de administrare a sancțiunilor neprivative de libertate lucrează 800 de angajați. Activitatea lor este însă sprijinită de 48000 de consilieri de probațiune voluntari, selectați dintre persoanele importante din comunitate.

Jamaica recrutează consilierii de probațiune dintre absolvenții de științe ale educației. Ei sunt instruiți în activitatea de probațiune printr-un curs de trei luni – care include tehnici de supraveghere și de consiliere. Urmează apoi o pregătire la locul de muncă.

În România, pregătirea profesională și domeniile din care se pot recruta consilieri de probațiune sunt reglementate prin lege. Ordonanța nr.92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate prevede în art.8, lit.f că poate deveni consilier de probațiune persoana care este licențiată în asistență socială, psihologie, sociologie, pedagogie sau drept ori este absolventă a unei forme de învățământ post-universitar în domeniul probațiunii. Ordonanța prevede, de asemenea, obligativitatea de a absolvi cursurile de reintegrare socială și supraveghere organizate de Ministerul de Justiție ori o formă de învățământ post-universitar în domeniul reintegrării sociale și de a câștiga concursul de ocupare a funcției pentru care candidează.

Esențială în practica probațiunii este învățătura continuă, autoinițiată sau sub forma unor cursuri periodice. Deschiderea la experiența de învățare din practica cotidiană, din activitatea desfășurată în fiecare caz în parte sunt, de asemenea socotite condiții importante ale eficacității intervenției consilierului de probațiune. Dimensiunea comparativă a învățării, precum și schimbul internațional de informații sunt considerate, de asemenea surse valoroase ale îmbunătățirii performanțelor profesionale în probațiune.

CAP.V – DESFĂȘURAREA EFECTUĂRII PROBAȚIUNII

Reabilitarea și reintegrarea socială a infractorilor sunt considerate nucleul dur, tradițional al activității de probațiune. Chiar dacă în timp, ei i

s-au adăugat și alte activități – medierea supravegheată, de exemplu – reabilitarea este aceea care conferă legitimitate socială acestei profesii.

Reușita procesului de reabilitare este condiționată de evaluarea a cel puțin trei dimensiuni (P. Gendreau, C. Roberts, M. hough):

evaluarea factorilor și condițiilor care au generat comportamentul infracțional (evaluarea nevoilor);

evaluarea riscului de recidivă;

evaluarea riscului la care este supusă comunitatea și consilierul de probațiune (evaluarea gradului de pericol al infractorului față de comunitate, victimă, consilier de probațiune, familie, față de propria sa persoană).

Evaluarea nevoilor infractorilor reprezintă una dintre activitățile profesionale tradiționale ale consilierului de probațiune. Ea se realizează, de regulă, pe baza unui metodologii care îmbină tehnici calitative și cantitative.

Cele mai multe instrumente utilizate în practica evaluării folosesc tehnica scorurilor obiective și a scalelor de evaluare.

Scalele de evaluare a nevoilor infractorilor cuprind, de regulă, o listă de probleme cu care se confruntă cel mai frecvent infractorii – șomaj, nivel educațional redus, consum de droguri și alcool, tulburări psihice, disfuncționalități în relațiile de familie, probleme interpersonale.

Fiecare nevoie este evaluată pe baza unei scale cu trei intensități (scăzută, medie, ridicată).

Unele servicii de probațiune, folosesc în complementaritate cu scalele de evaluare a nevoilor, informații statistice (cu privire la recidivism), teste și chestionare de personalitate, ghiduri de interviu. Se dezvoltă astfel adevărate sisteme de evaluare care permit după Burnett:

ameliorarea calității actului de evaluare;

îmbunătățirea procesului de alocare a resurselor;

aprecierea impactului strategiei de supraveghere asupra variatelor nevoi ale infractorului.

Identificarea-evaluarea naturii problemelor și nevoilor cu care se confruntă infractorul, a corelației dintre acestea și comportamentul infracțional reprezintă unul dintre obiectivele centrale ale activității de reabilitare și supraveghere în comunitate. Evaluarea se realizează, de regulă, la începutul perioadei de supraveghere și la sfârșitul ei, precum și la alte intervale stabilite de consilier, în funcție de nevoile și riscurile pe care le prezintă fiecare infractor în parte.

O dată cu trecerea de la paradigma sociologică la cea psihologică (“what works”) probațiunea se îndepărtează de viziunea tradițională a statului bunăstării generale, orientându-se, preponderent, spre responsabilitatea personală. Astfel se pune un accent mai redus pe factorii sociali ai comportamentului infracțional (sărăcia, șomajul) aceștia fiind completați sau înlocuiți cu cei de natură psihologică – impulsivitate, absența sentimentului de empatie cu victima.

Unele servicii de probațiune din Anglia, observa M. Hough, au mers chiar mai departe clasificând nevoile și riscurile :

în factori primari sau criminogeni, incluzând aici consumul de droguri și alcool, viziunea antisocială, lipsa autocontrolului;

în factori secundari sau non-criminogeni, cum ar fi problemele financiare, lipsa locuinței, a locului de muncă (…).

Evaluarea riscului de recidivă, deși strâns legată de stabilirea nevoilor, este un proces diferit. Acest sistem se bazează pe analiza statistică a unor eșantioane reprezentative, în scopul identificării acelor caracteristici care diferențiază grupul celor care încalcă legea și a celor care o respectă. În Anglia, de exemplu, Home Office folosește o scală construită pe baze statistice. Ea îmbină informația referitoare la antecedentele penale ale persoanei cu variabile de natură socială (șomaj, absența locuinței, consum de droguri și alcool) în scopul determinării probabilității de recidivă. Aceste scale construite pe baze statistice oferă o probabilitate ipotetică. Ele permit integrarea persoanei într-un grup cu o anumită probabilitate de risc. Dincolo de această încadrare, revine consilierului de probațiune misiunea de a stabili, în concret, riscul real de recidivă. Scala în sine nu este un substitut pentru decizia consilierului, ci doar un instrument ajutător, care nu poate înlocui aprecierea reală pe care trebuie să o realizeze în fiecare caz în parte (R. Aubrey, M. Hough (1997), J. Klaus (1998), R. Ville, U. Yvekic, J. Klaus (1997), L. Motiuk (1997)).

În România, serviciile de probațiune folosesc scale de evaluare a riscului de recidivă practicate în Anglia. Ele nu sunt adoptate sau validate la populația și configurația fenomenului infracțional din România.

Un alt tip de evaluare – strâns legat de recidivă – se referă la gradul de pericol pe care îl reprezintă infractorul față de comunitate, victimă, consilier de probațiune, familie, sau chiar față de propria sa persoană. Acest tip de evaluare este parte integrantă a procesului de supraveghere care presupune și protecția celor care sunt în pericol. Eșecul în managementul riscului poate atrage răspunderea juridică a serviciilor de probațiune pentru neglijență. În ce privește managementul infractorilor periculoși, studiile și cercetările în domeniu recomandă utilizarea combinată a evaluării clinice cu aceea a circumstanțelor reale și personale ale comiterii faptei.

Practica probațiunii este extrem de diversă și variată de la un stat la altul. Pe fondul acestei mari diversități identificarea unor constante ale obligațiilor profesionale ale consilierului de probațiune nu se poate realiza decât pe o bază comparativă.

În majoritatea sistemelor penale activitatea consilierului de probațiune este implicată în cel puțin trei momente procedurale distincte și anume:

în faza de cercetare/ urmărire penală (pre-procesuală), sau în cursul procesului penal, dar înaintea pronunțării hotărârii judecătorești;

după pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare, dar înaintea ispășirii pedepsei;

după ispășirea pedepsei.

Rapoartele de evaluare realizate de consilierii de probațiune contribuie la formularea punctului de vedere al instanței și la luarea deciziei.

Raportul de evaluare realizat înaintea hotărârii judecătorești de condamnare, la cererea instanței, oferă completului informația necesară opțiunii și deciziei pentru un tip de măsură sau pedeapsă penală, pentru stabilirea în concret a răspunderii penale.

Această practică a rapoartelor realizate în această etapă procedurală piedică o serie de probleme procedurale, organizaționale, precum și de natură morală și anume printre cele mai des menționate se enumeră:

Momentul procedural al întocmirii lor – înainte sau după stabilirea vinovăției.

Cine trebuie să realizeze raportul-un specialist sau un generalist.

Impactul raportului asupra judecătorului și infractorului. Cine poate să ceară efectuarea raportului – instanța, apărarea, serviciul social de supraveghere? Dacă este bine ca el să fie prezentat în această fază procesuală și infractorul – în versiunea integrala sau prescurtată?

Este necesar raportul în orice situație?

Consilierul de probațiune ar trebui sau nu să facă să facă recomandări?

Cum se realizează efectiv, la nivelul serviciului de probațiune, și cine anume decide repartizarea consilierilor pentru întocmirea rapoartelor și în funcție de ce criterii: experiență profesională și specializare, sex, origine etnică, număr de cazuri.

Raportul de evaluare, după pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare este realizat fie la cererea instanței fie a infractorului sau la cererea instituției penale primitoare. În diferite jurisdicții ele sunt folosite și în cererile adresate instanței de a modifica hotărârea inițială de punere sub probațiune sau/ și condamnare. Scopul lor este de a recomanda instanței o măsură comunitară în cazul:

suspendării executării pedepsei,

al eliberării condiționate,

sau după ispășirea pedepsei privative de libertate.

Aceste rapoarte trebuie să cuprindă un minimum de informații referitoare la:

termenele realizării și transmiterii lor la autoritățile competente;

informarea autorității care a dispus suspendarea executării pedepsei sau liberarea condiționată de progresele realizate de infractor în îndeplinirea condițiilor impuse;

înștiințarea instanței cu orice informație care ar contribui la modificarea planului de liberare condiționată;

auditarea rapoartelor cu privire la obiectivitate, punctualitate, adecvarea informației la condițiile impuse de instanță.

Procedura modificării hotărârii de punere sub probațiune cunoaște variații importante în funcție de sistemul penal precum și de reglementările juridice ale activității serviciilor specializate în reabilitarea și supravegherea în comunitate a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. În unele sisteme penale, așa cum este și cel românesc, numai instanța poate modifica, suspenda sau revoca hotărârea judecătorească de punere sub probațiune.

În toate situațiile de încălcare a prevederilor hotărârilor judecătorești de punere sub probațiune, se va întocmi un raport, pe baza interviului cu infractorul, precum și cu informații obținute din alte surse. Raportul scris va face parte din dosarul infractorului. El se va comunica atât infractorului cât și autorității competente.

Raportul face referire la următoarele aspecte:

descrierea detaliată a împrejurărilor în care a avut loc încălcarea obligațiilor impuse de hotărârea de supraveghere;

dreptul infractorului de a examina raportul pe baza căruia se solicită modificarea sau revocarea măsurii de supraveghere;

dreptul infractorului de a prezenta propriul său punct de vedere asupra presupusei încălcări înainte de a se lua o decizie de modificare sau revocare a hotărârii de punere sub supraveghere;

recomandarea consilierului de modificare sau revocare a hotărârii pronunțate de instanța competentă trebuie să țină cont de faptul că pedeapsa privativă de libertate reprezintă o decizie de ultimă instanță.

Pregătirea profesională a consilierului de probațiune trebuie să asigure cunoștințele și deprinderile necesare supravegherii și reintegrării în comunitate a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.

CAP.VI EFICACITATEA PROBAȚIUNII ȘI ALTE PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Specificul activității de probațiune își pune amprenta asupra managementu-lui și organizării serviciilor de asistență și reinserție comunitară a infractorilor. Se urmărește ca aceste particularități să aibă în vedere cel puțin următoarele particularități:

Probațiunea deși s-a constituit ca o practică profesională distinctă, desprinsă din asistența socială, să mai păstreze în comun cu aceasta o serie de obiective, metode și strategii de intervenție.

Activitatea de probațiune indiferent dacă este practicată de organisme publice sau private să fie reglementate prin lege, și în această calitate să devină parte integrantă a sistemului justiției penale.

Activitatea de probațiune să fie centrată pe subiect, pe nevoile comunitare, pe obligația de a respecta condițiile impuse de hotărârea judecătorească, ceea ce face dificilă standardizarea practicilor manageriale și de organizare.

Dificultatea concilierii obiectivelor de asistență cu cele ale supravegherii.

Concilierea riscului de recidivă cu siguranța comunitară, cu drepturile victimei.

Practica organizării și funcționării serviciilor de probațiune, atât în Europa occidentală cât și în SUA, este semnificativă pentru tentativele de integrare a elementelor de noutate promovate de diferite demersuri și studii în domeniul management-ului performant.

Căutarea performantă a unor noi metode de prevenire a infracționalității se împletește cu aceea a cercetării și identificării, de asemenea permanente, a unor noi metode de organizare, structurare și conducere apte să răspundă obiectivelor, scopurilor și misiunii serviciilor de probation.

Un inventar transnațional al priorităților management-ului și organizării serviciilor de probațiune, realizat în perioada 1997-1998,menționa:

clarificarea obiectivelor și scopurilor organizaționale;

coerența internă și adaptarea externă la nevoile comunității;

structura organizațională, integrarea noilor tehnologii în realizarea sarcinilor curente;

stabilirea unei cariere profesionale clare în domeniul corecției comunitare, precum și a perspectivelor de dezvoltare în acest domeniu;

stabilirea unor proceduri standardizate de adunare, cercetare și evaluare a datelor și informațiilor;

transformarea serviciilor de probațiune într-un membru credibil care contribuie la furnizarea unor servicii specializate în cadrul sistemului integrat al justiției.

Rațiunea de a fi a oricărei organizații este detectabilă la nivelul scopului, misiunii și obiectivelor pe care le îndeplinește. Se dorește ca acestea să îndeplinească o funcționalitate multiplă și anume:

Să legitimeze organizația în cadrul comunității.

Să individualizeze și să relaționeze organizația cu mediul comunitar prin identificarea ofertei sale sociale în comparație cu organizații de același tip.

Să contureze cadrul general și direcțiile de acțiune și dezvoltare ale organizației.

Să ofere reperele structurării interne a organizației.

Să contribuie la planificarea pe termen scurt, mediu și lung a activității departamentelor.

Să orienteze activitatea internă a organizației furnizând atât managerilor cât și membrilor informații cu privire la sarcinile pe care le au de îndeplinit, criteriile de evaluare a performanțelor profesionale, strategiile de motivare a personalului.

Să contribuie la dezvoltarea încrederii angajaților și a sentimentului de apartenență la organizație.

Să ofere criterii de evaluare a eficienței și eficacității organizaționale.

Procesul de realizare a scopului și misiunii se întemeiază pe un ansamblu de valori, între care, locul central îl dețin:

respectul pentru demnitatea umană;

respectul pentru drepturile tuturor membrilor societății;

respectul pentru potențialul uman de creștere și dezvoltare;

respectul pentru tradiția culturală și religioasă a infractorului.

Pe baza scopului, misiunii și valorilor, obiectivul strategic al serviciului canadian de probațiune este reducerea ratei infracționalității și a riscului de recidivă.

Acestea sunt influențate de poziționarea lor în cadrul sistemului judiciar sau în cadrul structurilor de executare a pedepselor.

Unul dintre cele mai răspândite modele a serviciilor de probațiune, reglementează organizarea și funcționarea serviciilor de supraveghere în cadrul sistemului justiției penale, pe lângă instanțe ca un departament distinct, cu sarcini și atribuțiuni proprii.

Prin acestea se urmărește realizarea următoarelor avantaje:

receptivitate și promptitudine sporite în raport cu solicitările instanței;

instanțele au o imagine mai exactă asupra resurselor implicate în activitatea de supraveghere;

plasate într-un departament de aplicare a pedepselor i s-ar atribui o poziție inferioară și prioritate redusă.

Au fost și oponenți ai acestui model.

În România serviciile de probațiune au funcționat inițial ca inițiativă privată sub forma fundațiilor și asociațiilor. Activitatea lor a fost însă de la început coordonată de un departament de specialitate din cadrul direcției penitenciarelor și a beneficiat de consultanță științifică, de asistență tehnică și financiară din partea experților Fondului Know-Haw al Guvernului Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

La începutul anului 2000 existau 11 astfel de organizații în România.

Prin OG nr.92 se prevede înființarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, sub autoritatea Ministerului Justiției, ca organisme specializate fără personalitate juridică.

Scopul acestui Serviciu este de a proteja populația și de a contribui la reducerea infracționalității prin promovarea sentințelor cu caracter comunitar.

Obiectivele urmărite de Serviciul de reintegrare socială și supraveghere din România, potrivit art.11, paragraf 1, din OG nr.92/2000 sunt următoarele:

Să supravegheze respectarea de către persoana condamnată, a măsurilor prevăzute de art.86-3 (Măsurile de supraveghere și obligațiile condamnatului) alin.1, lit.a-d din Codul penal.

Să supravegheze respectarea obligațiilor impuse condamnatului de către instanță prevăzute în art.86-3, alin. 3, lit.a-f Codul penal.

Să supravegheze executarea obligațiilor impuse minorului de către instanță, prevăzute de art.103 (Libertatea supravegheată), alin.3 lit. a-c din Codul penal.

Să întocmească, la cererea instanțelor de judecată, referate de evaluare cu privire la persoanele care au săvârșit infracțiuni și sunt menținute în stare de libertate sau cu privire la inculpați.

Să colaboreze cu instituțiile publice în vederea executării măsurii obligării minorului la prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public.

Să desfășoare, la cerere, activități de consiliere individuală a infractorilor în ceea ce privește comportamentul social, de grup și individual.

Să inițieze și să deruleze programe speciale de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni.

Să inițieze și să deruleze împreună cu voluntarii și reprezentanții societății civile, precum și cu organizații guvernamentale și neguvernamentale române și străine, programe de resocializare a persoanelor care au săvârșit infracțiuni și sunt menținute în stare de libertate sau cu care ispășesc o pedeapsă privativă de libertate și care au solicitat să participe la aceste programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea condițiilor impuse de instanța de judecată și pentru reintegrarea lor socială.

Să colaboreze cu instituțiile publice și private, precum și cu persoanele fizice și juridice din razelor de competență, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor școlare precum și a celor de edificare sau recalificare profesională.

Analiza scopului, misiunii și obiectivelor serviciilor de probațiune, trebuie să aibă în vedere cele patru mari axe, pentru a articula activitatea lor și care-și pun amprenta asupra procesului de planificare și evaluare a întregii activități:

politicile penale guvernamentale;

axa justiției penale;

axa comunitară;

victima și drepturile sale.

Studiile comparative asupra management-ului serviciilor de probațiune din lume, evidențiază faptul că cele mai multe agenții de corecție comunitară nici nu cuantifică informații cu privire la standardele de performanță. Unul dintre principalele motive invocate ar fi ne-claritatea misiunii si a obiectivelor organizaționale, precum și confuzia între activități care ar contribui la realizarea lor. Ele își pun amprenta asupra metodelor și criteriilor de evaluare a eficienței și eficacității organizaționale.

CONCLUZII

Probațiunea este o instituție nou apărută in sistemul penal si tratează infracționalitatea din mai multe puncte de vedere, nu numai din perspectiva persoanei care comite fapte ilicite. Aceasta încearcă să integreze toți actorii sociali implicați în comiterea infracțiunii și anume victima, comunitatea și infractorul.

Aceasta orientare, denumita și justiția restitutivă, este o noua paradigma in sistemul jurisdicțional și este opusă justiției represive.

Se încearcă să se facă o delimitare, o mai buna standardizare a sancțiunilor penale, în funcție de gradul lor de gravitate.

Înainte de apariția acestei instituții se practicau pedepsele, la un nivel represiv ridicat, indiferent de gravitatea faptelor săvârșite. Însă, nu este corect sa nu fie analizate sub toate aspectele, pentru a primi o individualizare justa a pedepsei.

Probațiunea poate fi privita ca o a doua șansă în viața unei persoane, ca un drept ce trebuie respectat, deoarece, aplicându-i-se o sancțiune severa, unei persoane, care a săvârșit o fapta minora sau unei persoane minore, integrarea acesteia in societate este redus. Aceasta opinie este îmbrățișată de majoritatea autorilor, susținând ca închisoarea este o adevărată școală de infractori.

Sistemul penal român, aflându-se în plin proces de restructurare, se încearcă o adaptare a legislației naționale la convențiile și pactele referitoare la Drepturile Omului, însă ritmul adoptării legislației este foarte lent.

Bibliografie

Abraham, P., Nicolăescu, V., Ștefăniță, Jașnic, “Introducere în probațiune”, Edit. Național, 2001.

Balahur, Doina, “Fundamente socio – juridice ale probațiunii”, Edit. Bit, 2001.

Bulai, Costică, “Manual de drept penal. Partea generală”, Edit. ALL, 1997.

Giurgiu, Narcis, “Drept penal general – doctrină, legislație, jurisprudență”, Edit. Cantes, Iași, 2000.

Matei, Basarab, “Drept penal. Partea generală”, Vol.I, Ediția a IV-a revăzută și adăugită Lumina Lex, București, 2002.

Mitrache, Constantin, Mitrache, Cristian, “Drept penal român. Partea generală”, Casa de editură și presă Șansa, 2002.