Privire Comparativa Asupra Dispozitiilor Vechiului Cod de Procedura Penala Si a Prevederilor Noului Cod de Procedura Penala

Contents

Capitolul I. Considerații generale

Prezenta lucrare își propune să analizeze din perspectivă jurisprudențială și doctrinară aspecte cu privire la limitele judecății în primă instanță și extinderea acestor limite. În realizarea scopului procesului penal, ca orice persoană care a încălcat normele legii penale săvârșind o infracțiune să fie sancționată, urmărirea penală avînd un caracter preliminar și pregătitor, în sensul creării condițiilor necesare judecății, instanța de judecată constituie unicul organ judiciar înzestrat cu puteri jurisdicționale menit și apt a aplica, prin activitatea procesual – penală de judecată, sancțiuni ce sunt prevăzute expres de legea penală inculpațiilor ce se dovedesc a fi vinovați.

„Justiția” în cauzele penale este realizată doar de către instanțele de judecată, unicele chemate a asigura tragerea la răspundere penală a celor vinovați.

O analiză asupra obiectului judecății trebuie să se raporteze la faza procesuală a judecății penale, a activității de judecată desfășurate în fața unei instanțe de judecată, de la momentul sesizării și până la momentul pronunțării unei hotărârii definitive.

Semnificativ este că, în această fază, procesul penal este caracterizat, printre altele, prin manifestarea plenară a principiilor fundamentale, a garanțiilor cu valoare de principiu, asigurîndu-se astfel obiectivitatea și imparțialitatea actului de judecată, prin publicitatea ședinței de judecată, nemijlocirea îndeplinirii actelor procesuale și procedurale de către instanța judecătorească, contradictorialitatea în administrarea probelor și oralitatea ca formă de desfășurare a ședinței de judecată.

Noul cod de procedură penală, prevede în art. 371 că judecata este mărginită la faptele și persoanele arătate în actul de sesizarea a instanței.

Instituțiile de drept procesual ale extinderii acțiunii penale pentru alte acte materiale, extinderii procesului penal pentru alte fapte și cu privire la alte persoane nu se mai regăsesc în Noul Cod de procedură penală, obiectul judecății limitîndu-se doar la persoanele și faptele arătate în actul de sesizarea a instanței fără posibilitatea extinderii procesului penal la o altă persoană sau faptă la care s-ar fi putut referi extinderea.

Noua reglementare procesual – penală satisface pe deplin asigurarea principiilor care guvernează judecata, creând efectiv premisele desfășurării unui complex de acte procedurale și procesuale specifice, avînd drept obiectiv pronunțarea unei soluții legale și temeinice, întemeiată în egală măsură pe prevederile legale dar și pe adevăr.

Judecata în primă instanță are drept obiectiv soluționarea completă a cauzei penale, chiar dacă modalitatea de soluționare a acțiunilor penale, și eventual, civile este susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar exercitat în căile de atac, însă aceasta poate să devină unica judecată în condițiile în care împotriva unei sentințe nu este exercitată calea de atac prevăzută de prevederile legale. Drept urmare, corecta stabilire a obiectului judecății în primă instanță prezintă o semnificație aparte, iar posibilitatea extinderii acestui obiect, a lărgirii limitelor sale se impune a fi evaluată precaut, într-un mod strict și limitativ, potrivit prevederilor procesuale anterioare.

Cerința ca examinarea cauzei penale să se realizeze într-un termen rezonabil – în raport cu durata procedurii, natura cauzei, complexitatea procesului, comportamentul autorităților competente și al părților, dificultatea dezbaterilor – a determinat legiuitorul, în urma abordării unor repere conceptuale europene și prin prisma prevederilor internaționale la care România este parte, să înlăture din perisajul procesual actual instituția extinderii acțiuni penale asupra altor acte materiale și pe ceea a extinderii procesului penal, în cele ipoteze cunoscute.

Deși celeritatea judecării proceselor nu și-a aflat consacrarea în legislația penală anterioară în mod expres, este statuată în prezenta reglementare, fiind ușor a se observa că acest principiu îl regăsim ca o coordonată importantă a procesului echitabil, desfășurat într – un termen rezonabil conform art. 8 Noul Cod de procedură penală.

Având în vedere aceste considerente ratio legis, legiuitorul a ales să adopte o poziție tranșantă în a simplifica procedura de judecată și din perspectiva imposibilități extinderii acestuia, eliminând astfel o serie de controverse apărute atât în doctrină, cât și în practica judicară și asigurând, de asemenea, deplina respectare a principiului separației funcțiilor judicare în procesul penal, a caracterului echitabil al procesului,

În art. 3 Noul Cod de procedură penală este consacrat un principiu nou al procesului penal, care nu își are corespondent în vechiul cod, respectiv principiul separării funcțiilor judiciare. Acest principiu era abordat în doctrină, însă viziunea era diferită de cea din noul cod, deoarece se făcea distincție între funcțiile procesuale de acuzare, de apărare și de judecată.

Principala noutate adusă de principiul separării funcțiilor judiciare în noul Cod de procedură penală constă în aceea că el are în vedere doar organele judiciare care au competențe în procesul penal, neavând în vedere și pe inculpat sau persoanele vătămate. Astfel, s-a considerat că separarea funcțiilor judiciare presupune separarea activităților îndeplinite de organele de cercetare penală, procuror, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată.

În acest mod, noul Cod de procedură penală s-a depărtat de concepția vechiului cod, care reglementa doar activitatea organelor de urmărire penală și a instanței de judecată, dar nu a mers până la capăt cu separarea clară între cele trei funcții procesuale principale, respectiv funcția de judecată, funcția de acuzare și funcția de apărare.

Această separare ar fi fost una de substanță, deoarece ar fi consacrat o situație existentă în fapt și, în același timp, ar fi reglementat un principiu fundamental din sistemul adversial, care a stat la baza reglementărilor moderne ale fazei de judecată, inclusiv în sistemele continentale. Totodată, reglementarea principiului separării funcțiilor procesuale în acest mod ar fi acordat importanța cuvenită funcției de apărare în cadrul unui proces penal modern, ridicând-o la nivelul funcției corelative de acuzare. Prin menținerea acestei situații confuze cu privire la separarea celor trei funcții procesuale (de judecată, de acuzare și de apărare), se perpetuează incertitudinea din vechiul Cod de procedură penală cu privire la rolul procurorului în faza de judecată, dar și cu privire la interesele contrare pe care le au procurorul și inculpatul în cadrul fazei de judecată a procesului penal.

Explicațiile pentru care legiuitorul noului Cod de procedură penală a optat să nu reglementeze explicit principiul separării celor trei funcții procesuale – de judecată, de acuzare și de apărare – pot fi multiple. În primul rând, așa cum am arătat anterior, codul nu consacră un principiu al acuzării în adevăratul sens al cuvântului, deoarece procurorul nu își poate retrage acuzația după sesizarea instanței de judecată, astfel încât, în lipsa acuzației, să nu fie posibilă continuarea procesului penal. Aceasta ar fi fost o consecință firească a principiului separării funcției de acuzare și de judecată, așa cum este ea consacrată în sistemele de sorginte adversială, unde își are originea această regulă.

Se pare că, deși noul Cod de procedură penală a preluat mai multe elemente de drept adversial, inclusiv principiul oportunității urmăririi penale (într-o formă limitată), elementele de tip inchizitorial au cântărit mai mult în această opțiune. Or, continuarea judecății chiar și în lipsa unei susțineri a funcției acuzării de către organul care o exercită este un element de natură inchizitorială.

De asemenea, deși noul cod reglementează ca principiu fundamental dreptul la apă- rare al părților și subiecților procesuali principali, nu a reglementat distinct o funcție de apărare pe care ar trebui să o exercite inculpatul, deoarece s-a menținut principiul fundamental de sorginte inchizitorială al aflării adevărului, prin obligația organelor de urmărire penală de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Or, această regulă este incompatibilă cu existența unei funcții specializate a apărării, care să fie exercitată doar de către inculpat, personal sau prin avocat. Ea este mai degrabă o caracteristică a unui sistem inchizitorial, care nu cunoaște principiul separării funcțiilor procesuale.

Așadar, chiar dacă nu aceasta este concepția tradițională în legătură cu principiul separării funcțiilor judiciare, noul cod consacră în art. 3 alin. (1) Noul Cod de procedură penală următoarele funcții judiciare: funcția de urmărire penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și funcția de judecată. Cum principiul separării funcțiilor judiciare presupune ca fiecare dintre ele să fie exercitată de un organ diferit, potrivit art. 3 alin. (4)-(7) Noul Cod de procedură penală, funcția de urmărire penală este exercitată de procuror și de organele de cercetare penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală este exercitată de judecătorul de drepturi și libertăți, funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată este exercitată de judecătorul de cameră preliminară și funcția de judecată se realizează de către instanța de judecată. În practica judiciară s-a reținut că nu există date din care să rezulte că, prin soluționarea în cursul urmăririi penale a unei cereri a Ministerului Public, judecătorul ar fi considerat părtinitor și, ca atare, nu ar mai putea să compună un tribunal independent.

Îndeplinirea de către un judecător a unor proceduri în faza de urmărire penală, care nu se referă la privarea de libertate a acuzatului, ci la oportunitatea strângerii unor probe, fără ca prin aceste acte judecătorul să se fi pronunțat pe oportunitatea trimiterii în judecată, nu determină incompatibilitatea acestuia de a soluționa pe fond cauza. Mai mult decât atât, întrebările la care trebuie să răspundă un judecător atunci când ia decizii anterioare procesului nu sunt aceleași cu cele din cadrul deciziei sale finale. Atunci când dispune asupra unui arest preventiv sau ia alte decizii anterioare procesului, judecătorul evaluează datele disponibile pentru a constata dacă suspiciunea poliției sau a procurorului este întemeiată; atunci când se emite judecata la finalul procesului, el trebuie să evalueze dacă probele care au fost produse și dezbătute în instanță sunt suficiente pentru a dovedi vinovăția. Suspiciunea și probarea oficială a vinovăției nu trebuie considerate ca fiind același lucru.

În concluzie, declarația de abținere a fost respinsă. Hotărârea prezentată abordează problema aplicării în timp a dispozițiilor noului Cod de procedură penală privind separarea funcțiilor judiciare. Cum aceste dispoziții se aplică doar actelor procesuale efectuate după intrarea în vigoare a noului cod, un act efectuat de judecătorul de cameră preliminară în cursul urmăririi penale, anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, nu îl face incompatibil cu exercitarea funcțiilor de cameră preliminară și de judecată, deoarece nu exista o separare a funcțiilor judiciare în vechiul cod.

Așadar, emiterea de către judecătorul de cameră preliminară a unei autorizații de percheziție anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală nu îl face pe acesta incompatibil cu exercitarea funcției de cameră preliminară sau de judecată, după intrarea în vigoare a acestuia. Dacă este vorba însă de o propunere de arestare preventivă, care atrăgea incompatibilitatea judecătorului și sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, atunci această incompatibilitate va exista în continuare și după intrarea în vigoare a noului cod.

În art. 4 Noul Cod de procedură penală este consacrat principiul prezumției de nevinovăție, împreună cu un corolar al acestuia, desemnat prin adagiul in dubio pro reo. Se consideră în general că prezumția de nevinovăție are natura unei garanții procesuale acordate persoanelor urmărite penal sau judecate. Chiar dacă o singură persoană cercetată ar fi fost găsită nevinovată, tot s-ar fi justificat instituirea acestei prezumții pentru toate persoanele care urmează a fi cercetate.

În literatura de specialitate, se subliniază că este fundamental a se asigura obiectivitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane care a săvârșit o infracțiune, iar, pentru îndeplinirea nobilului considerent al părtinirii în înfăptuirea actului de justiție, cel ce sesizează instanța nu poate fi în nici un caz judecătorul cauzei.

Anticipând orientarea legiuitorului în eliminarea instituției extinderii procesului penal, a limitelor obiectului judecății, se remarcă că judecătorul poate să soluționeze corect o cauză doar dacă acesta se poate bucura de libertatea aprecierilor și convingerilor sale, fără a fi ori a se lăsa influențat de vreo pronunțare anticipată, precum aceea a extinderii obiectului judecății. Se consideră că exercitarea acțiunii penale trebuie să fie și să rămână prerogativa exclusivă a procurorului, constituind, în același timp, cerința decisivă, pentru ca instanța să își exercite pe deplin atribuțiile jurisdicționale, instanța de judecată fiind nevoie însă a rezolva conflictul de drept penal dedus judecății într-o manieră total obiectivă și fără să inițieize ori exercite în vreun fel funcția de învinuire.

În același context, am recunoscut imposibilitatea instanței de judecată de a proceda la autoseiszare – la extinderea obiectului judecății – fără a aduce atingere unor principii fundamentale, precum acela al separației funcției judiciare în procesul penal, dar și al prezumției de nevinovăție, creearea unor probleme serioase din punct de vedere al pronunțării unor soluții legale și temeninice, în împrejurarea în care probatoriul administrat într-o cauză penală duce la concluzia că inculpatul care face obiectul judecății a comis o altă faptă penală decât ceea cu care instanța deja fusese sesizată ori că o altă persoană a contribuit la comiterea infracțiunii deduse inițial judecății.

Literatura de specialitate a distins două poziții, opinii care s-au exprimat în legătură cu posibilitatea extinderii obiectului judecății. Pe de o parte, s-a susținut argumentat că instanța trebuie să aibă beneficiul de a judeca nu în limitele în care a fost sesizată prin rechizitoriu, ci în raport cu situația de fapt ce a s-a conturat din cercetarea judecătorească, sens în care s-a arătat că instanța trebuie să aibă un drept nelimitat de a extinde procesul penal cu privire la acte, fapte și persoane, indiferent dacă procurorul participă sau nu particpă la judecată.

Adepții acestui punct de vedere concep urmărirea penală doar ca fiind un mecanism de pregătire în condiții bune a judecății în primă instanță, iar cu privire la poziția judecătorului, apreciază că acesta nu trebuie să fie îngrădit în rezolvarea conflictului de drept.

În doctrină, s-a constat, cu caracter de noutate, menționarea judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră preliminară, iar analiza atentă a atribuțiilor acestora în exercitarea funcției judiciare arată că rolul lor este unul bine determinat și menit să asigure celeritatea procesului penal. În raport cu instituția extinderii obiectului judecății – instituție care în noul Cod de procedură penală, nu o mai regăsim – este de observat că prin mecanismul pus la îndemână de legiuitor – procedura judecătorului de cameră preliminară – s-a asigurat verificarea legalității trimiterii probelor și a efectuării actelor procesuale de către organul de urmărire penală, prin posibilitatea dată judecătorului de cameră preliminară de a soluționa plângerile împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată, precum și în alte situații expres prevăzute de prevederile legale.

Într-un asemenea context, prevederea unor instituții precum extinderea obiectului judecății, fie în varianta extinderii acțiunii penale pentru alte acte materiale, fie în aceea a extinderii procesului penal pentru alte fapt sau cu privire la persoane – în cursul judecății -, nu și-a mai găsit eficiență în împrejurarea în care o astfel de instiuție era pusă sub semnul întrebării, cel puțin din două puncte de vedere. Pe de o parte, noua viziune asupra rolului competențelor organelor judiciare are nevoie de consacrarea legislativă a principiului separării funcțiilor judiciare în procesul penal, iar, pe de altă parte, o contribuție cu adevărat importantă referitoare la celeritatea procedurii penale impunea prevederi care să nu permită, mai ales în cursul cercetării judecătorești, posibilitatea prelungirii activității jurisdicționale.

Un demers eficace și complet asupra obiectului judecății și a extinderii acesteia implică și obligă la o analiză aprofundată privitoare la faza procesuală a judecății penale, a activității de judecată desfășurate în fața primei instanțe de judecată, luând în seamă faptul că judecata în primă instanță constituie o etapă sine qua non în sistemul fazei de judecată, știut fiind că nici o cauză penală nu poate să își afle soluționarea în apel sau recurs . potrivit vechii reglementării – , ori în apel – potrivit actualului Cod de procedură penală – , fără să fi parcurs mai întîi etapa judecății în primă instanță. La fel de adevărat este și că devine pe deplin posibil ca hotărârea pronunțată de prima instanță, prin care s-a soluționat fondul cauzei, să cosntituie unicul act deliberativ și să se bucure de autoritate de lucru judecat în împrejurarea în care nu s-a exercitat calea de atac pusă la îndemână de către legiuitor.

Semnificativ este, printre altele, că în această fază se manifestă plenar principiile fundamentale ale procesului penal, dar și o serie de garanții cu caracter și valoare de principii.

Un alt element important în descrierea instituției, care se va impune a fi evaluat, îl reprezintă stabilirea obiectului judecății, din perspectiva legalei învestiri a instanței prin actul de trimitere în judecată, iar în acest sens s-au generat o bpgată preactică judiciară, dar și diverse opinii în doctrină.

Un alt aspect important, care fi abordat , în contextul abordării instiuției obiectului judecății, îl constituie verificare sesizării de către instanța de judecată conform art. 342 și urm. Noul Cod de procedură, și anume atribuțiile judecătorului de cameră preliminară.

Capitolul II. Descrierea instituției obiectului judecății și a extinderii obiectului judecății

2.1 Definirea instituției

Aflarea exactă a semnificației conceptului de „obiect al judecății” nu poate fi realizată fără inițierea unui demers care să își propună pentru început definirea noțiunii de „judecată”.

Judecata este susceptibilă de două înțelesuri:

În sens restrâns, prin judecată înțelegem operațiunea logică prin care completul de judecată soluționează cauza cu care a fost învestit;

În sens larg, judecata presupune un ansamblu de activități desfășurate, mai ales, de instanța de judecată, cu participarea activă atât a procurorului, cât și a părților asistate de apărător, având ca finalitate și scop aflarea adevărului referitor la fapta și la persoana, cu care instanța a fost sesizată și învestită.

Prin judecată, ca fază a procesului penal, înțelegem aceea etapă procesuală ce se desfășoară în fața instanțelor penale începând cu momentul sesizării inițiale și terminînd prin soluționarea definitivă a cauzei penale.

Stricto sensu, conceptul de judecată, semnifică operațiunea de logică și practică juridică prin care un organ cu cometență jurisdicțională rezolvă un conflict de drept cu care a fost învestit.

Dintre cele trei faze diferite parcurse de procesul penal român, în structura sa tipică – urmărire penală, judecată și punerea în executare a hotărârii penale – , judecata este singura activitate prin care se poate pronunța o sancțiune penală care va fi aplicată persoanei ce a comis o infracțiune.

Altfel spus, înfăptuirea actului de justiție constituie atribuția, prerogativa exclusivă a instanțelor de judecată, unicele cărora legiuitorul le-a conferit menirea de a aplica sancțiuni.

În doctrină s-a susținut, pe deplin îndreptăți, că judecata constituie faza centrală și ceea mai importantă a procesului penal, pentru că în cadrul acesteia se realizează soluționarea definitivă a cauzei penale, prin intermediul procedurii derulate de instanță devenind posibilă rezolvarea într-o manieră definitivă a cauzei sale, ceea ce echivalează, concret, cu atingerea scopului procesului penal.

Specificul activității de judecată își află consacrarea constituțională printre alte, în art. 126 din Constituția României, care prevede că justiția se realizează prin ÎCCJ (Înalta Curte de Casație și Justiție) și celelalte instanțe de judecată prevăzute de lege, prevederi care sunt de natură a înlătura orice îndoială privitoare la posibilitatea ca normele legale să fie aplicate și de alte organe jurisdicționale, altele decît instanțele de judecată.

Prevederile constituționale implică, în realizarea scopului procesului penal, în mod imperativ, desfășurarea unei activități de judecată în fața unei instanțe judecătorești care să pronunțe o hotărâre definitivă, o etapă indispensabilă în desfășurarea procesului penal.

Pe de altă parte, dezînvestirea primei instanțe, ca ,de altfel, și a instanței de control judiciar , se realizează prin adoptarea hotărârii cu valaore de act procesual deliberativ, ce marchează actul final al judecății, prin care se dă o rezolvare conflictului de drept penal dedus spre soluționare.

În plan terminologic, a judeca semnifică a își forma o opinie despre cineva ori despre ceva, examinând argumentele, luând în seamă împrejurările, urmările, a aprecia, a califica, a considera, dar și a examina o cauză ori o persoană în calitate de judecător și a da o hotărâre judiciară.

Conceptul de „judecată”, în sens larg, are în vedere faza procesului penal, care poate să parcurgă mai multe grade jurisdicționale, în funcțit de existența căilor de atac prevăzute de prevederile legale în vigoare.

În Noul Cod de procedură penală, procesul penal, în faza de judecată, parcurge două grade de jurisdicție, cauzele fiind judecate în primă instanță, cu posibilitatea judecării în apel, exercitarea căii de atac nefiind însă obligatorie.

Judecata penală ca primă fază a procesului penal, este prevăzută în Titlul III din Partea specială a Noului Cod de procedură penală, art. 349 – 4771.

Dispozițiile cuprinse în art. 349 – 370 Noul Cod de procedură, reprezintă norme de drept care prevăd aspecte comune pe care le presupune judecarea unei cauze penale, și anume judecata în primă instanță și judecata în căile de atac. Pe cale de consecință, aceste norme de drept avînd caracter general în judecarea unei cauze penale, instanța de judecată nu poate deroga de la aplicarea lor decât cu caracter de excepție, în cazul în care ar interveni vreo normă cu caracter special.

Judecata în primă instanță este o judecată completă a cauzei, atât în fapt, cât și în drept, atât asupra laturii penale cât și asupra laturii civile, atunci când se impune, prima instanță, având obligația legală de a verifica realitatea conflictului de drept penal, în concret:existența faptei ce a generat conflictul, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, precum și existența trăsăturilor esențiale ale infracțiunii și realizarea conținutului constitutiv.

Noul cod de procedură penală prevede judecata în primă instanță în Capitolul II al Titlului III din cadrul Părții speciale, art. 371 – 4071, iar prima dintre aceste norme procesual . penale reglementează obiectul judecății.

Conceptul de „obiect al judecății” îl reprezintă obiectivul urmărit prin desfășurarea activității de judecată, și anume soluționarea conflictului de drept care se deduce judecății.

Prevederile art. 371 Noul Cod de procedură penală prevăd că judecata se mărginește la persoanele și faptele care se arată în actul de sesizare a instanței de judecată.

2.2 Principiile organizatorice și procedurale ale judecății

Pe lîngă principiile generale care dirijuiesc procesul penal și care sunt specifice tuturor fazelor procesuale, judecata, fază distinctă a procedurii judiciare, este caracterizată prin existența și funcționarea unor principii proprii, precum:publicitate, nemijlocirea, contradictorialitatea și oralitatea.

Raportîndu-ne la principiile fundamentale ce guvernează întregul proces penal, inclusiv judecata, se remarcă că în această fază, principiile fndamentale au o deplină și eficientă aplicare.

Astfel, pentru a se asigura aplicarea fermă a principiului de bază al egalității în faza de judecată, Noul Cod de procedură penală prevede dispoziții speciale la judecata în apel, iar dispoziții speciale există și cu privire la principiile aflării adevărului, al rolului instanței de judecată, al garantării dreptului de apărare, dar și al garantării libertății persoanei.

Drept urmare, pentru ca faza de judecată să se poată realiza în condiții optime, legiuitorul a stabilit o serie de norme, ce pot fi gruptate astfel: principii de drept specifice fazei de judecată, norme de drept ce se aplică exclusiv activității de pregătire a ședinței de judecată și desfășurării propriu – zise a ședinței de judecată, atât în primă instanță, cât și în căile de atac ordinare ori extraordinare, precum și norme de drept privitoare la etapa deliberării și rezolvării cauzei printr-o hotărâre penală definitivă.

Judecarea procesului penal este imperativ a se realiza cu respectarea următoarelor principii de drept: al aflării adevărului, al exercitării rolului instanței în soluționarea cauzei deduse judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru completa lămurire a împrejurărilor cauzei, cu respectarea deplină a prevederilor legale, al publicității fazei de judecată, al nemijlocirii, al contradictorialității și al oralității acestei faze a procesului penal.

Acestea constituie așadar, norme cu caracter general aplicabile în orice proces penal.

Judecata are loc în ședință, ceea ce presupune că se desfășoară întrun anume loc destinat judecății, la o anumită dată în prealabil anunțată, cu asigurarea chemării părților pentru locul și data stabilite.

Participarea memebrilor completului de judecată, a procurorului, a părților, a apărărtorilor acestora la activitatea de judecată implică întrunirea acestora în același lc și timp, elemente ce semnifică, în fapt, desfășurarea unei ședințe de judecată.

Ședința de judecată are loc, de obicei, la sediul instanței de judecată, unde sunt amenajate săli speciale de judecată, conceptul de „ședință” impunându-se a fi abordat din perspectiva noțiunii de întrunire a tuturor participanțiilor la judecată în același loc și timp, și nu din perspectiva săli de ședință amenajate la sediul intanței – judecătorie, tribunal ori curte de apel.

Prevederile generale cu privire la judecată stipulează că, pentru motive întemeiate, judecata se poate desfășura, în tot sau parte, în alt loc, în vederea asigurării rolului educativ al judecății și a unei acțiuni eficiente asupra onștinței celor ce asistă la judecată.

Trebuie remarcat însă că o asemenea prevedere se reflectă din ce în ce mai puțin în jurisprudență, în contextul în care actual societate are la îndemână mai multe pârghii, mecanisme prin care să realizeze conștientizarea de către publicul larg a consecințelor înfrângerii normelor de drept.

Cadrul specific de desfășurare a ședinței de judecată, derularea activităților acestei faze a procesului penal – fază indispensabilă și o mare importanță, știut fiind că instanța de judecată este unica înzestrată cu atribuții jurisdicționale – sunt consacrate de prevederile procesuale care statuează asupra caracterului oral, nemijlocit și contradictoriu al judecății cauzei, în fața instanței constituite conform prevederilor legale.

Totodată, prevederile legale stabilesc publicitate ca principiu specific al ședinței de judecată, desemnând astfel posibilitatea ăe care o are orice persoană – fie aceasta interesată sau nu – de a asista la desfășurarea activităților procesuale și procedurale ale judecății. Altfel spus, judecata de desfășoară, de obicei, public, excepțiile de la acest principiu putând să vizeze caracterul nepublic al acesteia.

Caracterul public al ședinței consacră accesul liber la justiție, în concret, la locul de judecată, al fiecărei persoane care nu are calitatea procesuală în cauza care se judecă, în atare împrejurare – a asigurării accesului liber – ședința de judecată devenind publică chiar dacă nu se află nici o persoană la locul de judecată.

Publicitatea ședinței de judecată apare, în mod normal, ca și o reacție contra caracterului secret al procesului închizitorial, creînd garanțiile necesare ale instituirii unui control real și efectiv pe care publicul să îl exercite asupra modului în care se înfăptuiește actul de justiție.

Totodată, este ușor a se constata că publicitatea ședinței de judecată contribuie semnificativ la îndeplinirea obiectivului educativ, dar și intimidant asupra celor predispuși, înclinați a săvârși fapte incriminate de legea penală.

Consacrat constituțional, principiul publicității își are asigurată respectarea sub sancțiunea nulității absolute. Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă, așadar, în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista, la desfășurarea judecății, dând expresie garanției instituționale prin care se asigură că administrarea justiție este subiect al examinării de către public și contribuie la respectarea legii.

Curtea Europeană a Omului a subliniat importanța acestui principiu procesual, arătând că art. 6 par. 1. Din Convenția europeană a drepturilor omului, prevede, ca o cerință diferită a unui proces echitabil, publicitatea acestuia, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care face referire textul legal evocat are drept obiectiv protecția justițiabililor contra unei „justiții secrete”.

Prin transparența pe care o asigură administrării justiției, publicitatea dezbaterilor judiciare ajută la realizarea scopului principal – derularea unui proces echitabil în deplină concordanță cu principiile fundamnetale ale oricărei societăți democratice.

În materia administrării judtiției penale, acest principiu este prevăzut prin art. 352 Noul Cod de procedură penală, iar semnificația sa, atât ca drept individual al acuzatului, dar și ca garanție procesuală, este prevăzută în art. 281 Noul Cod de procedură penală ce instituie sancțiunea nulității absolute pentru ipotezele de nerespectare a publicității ședinței.

De la acest principiu, în procesul penal se recunosc o serie de excepții, respectiv o publicitate, mediată, simbolică, reprezentativă, restrânsă la o anumită categorie de persoane, opusă publicității populare ce este nelimitată și generală. Datorită caracterului lor derogator, aceste cazuri sunt mereu menționate expres în prevederile legale, neputând să fie deduse pe care de interpretare. Aceste excepții fie au caracter de generalitate maximă, fie sunt limitative la anumite domenii.

Astfel, prevederile art. 352 Noul Cod de procedură penală dispun că ședința de judecată este publică făcând excepție situațiile prevăzute de lege, subliniindu-se de către legiuitor că ședința desfășurată în camera de consiliu nu este una publică.

Caracterul nepublic ale judecății poate să aibă în vedere și minorii sub 18 ani, care nu pot să asite la procedura în fața instanței, cu excepția cazului în care aceștia au calitatea de părți sau martori. Aceeași interdicție este valabilă în situația persoanelor înarmate, făcând excepție persoanlul ce asigură paza și ordinea publică.

Legiutiorul a înțeles, că în vederea asigurării protecției unor interse de stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane, a intereselor minorilor sau ale justiție, la cerea procurorului, a părților sau din oficiu, să se poată declara ședința nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.

Totodată, instanța poate să declare ședința nepublică la solicitarea unui martor, în împrejurarea în care prin audierea sa în ședință publică s-ar aduce atingere siguranței, demnității sau vieții intime a acestuia ori a membrilor familiei sale, sau la cererea procurorului, a persoanei vătămate ori a părșilor, în situația în care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitate unor date sau informații.

Declararea ședinței nepublice se produce în cadrul unei ședințe publice, după ascultarea părților prezente, a persoanei vătămate și a procurorului, prevederea instanței în acest sens fiind executorie.

Se remarcă că, spre deosebire de vechea reglementare procesual- penală, excepția de la caracterul public al ședinței de judecată are în vedere doar situația ședinței nepublice, fără a se mai prevede ipoteza ședinței secrete.

În doctrină se exprimă opinia, conform căreia deși vechea reglementare utilisa sintagma ședința secretă, atâta timp cât prevederile procedurale admiteau că în sala de ședință sunt prezente părțile, reprezentanții acestora, apărătorii și alte persoane chemate de instanță în iteresul cauzei, se putea afiram, că o asemenea ședință de judecată era doa nepublică, nu și secretă.

De altfel, precizările realizate în cuprinsul noii prevederi procesual – penale în contextul în care conceptele de „ședință publică” și „ședință secretă” nu fuseseră clar delimitate, ci , dimpotrivă, prezentau elemente de identitate, sunt binevenite și înlătură ori tip de interpretări. Concret, un unic act de judecată prezintă caracter secret, în accepțiunea termenului, și anume deliberare, moment procesual la care iau parte doar membrii completului de judecată în fața cărora au loc dezbaterile.

Principiul nemijlocirii exprimă cerința ca instanța de judecată care urmează să soluționeze cauza să ia cunoștință în mod direct, nemijlocit de cererile procurorului, ale părților sau ale celorlalți subiecți procesuali și de excepțiile ridicate de aceștia ori din oficiu și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată. Doar percepând în mod direct, cu propriile simțuri, judecătorii pot să dobândească capacitatea de a afla adevărul; doar ascultând părțile, martorii, membrii completului de judecată pot să intervină, atunci când este nevoie, pentru lămurirea a aceea ce nu este încă lămurit, pentru a completa și preciza toate faptele, elementele de fapt, împrejurările de fapt în vederea unei soluționări juste a cauzei penale.

Drept urmare, instanța are obligația de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale și procedurale ce dau conținut, eficiență și finalitate întregii activității judiciare realizate în această etapă extrem de importantă și fundamentală a procesului penal.

Regula nemijlocirii este ce care dă posibilitatea instanței de judecată de a intra în contact direct cu elementele cauzei, iar funcționarea deplină a acestui principiu presupune și unicitatea completului de judecată în tot cursul judecării cauzei, iar pentru situația în care acest lucru nu este posibil este prevăzută ipoteza modificării completului până la începerea dezbaterilor.

După începerea dezbaterilor, orice modificare în componența completului de judecată atrage reluarea de la început a dezbaterilor tocmai în considerare aspectului că judecătorii ce participă la deliberare trebuie în mod imperativ să fi participat la dezbateri, deoarece întro asemenea măsură, ei vor putea ține cont, în soluția pe care o vor pronunța de cele constate, percepute în mod direct, de cele consemnate pe parcursul ședinței de judecată, de cele discutate în cadrul etapei dezbaterilor judecății.

Cu alte cuvinte, membrii completului de judecată, în cadrul dezbaterilor judiciare orale, percep în mod nemijlocit susținerile procurorului cu privire la învinuire, ale părților care își apără interesele legitime, formându-și astfel o copletă și corectă opinie, o convigere cu privire la soluția ce trebuie să o adopte.

Este greu de admis că judecătorii ce nu au fost de față la judecarea cauzei și care nu au perceput direct concluziile părților și ale procurorului ar putea să asigure rezolvarea cauzei în condiții depline de legalitate și temeinicie.

Noul Cod de procedură penală prevede nemijlocirea ca un principiu al judecății, însî, totodată, conceptul de nemijlocire include și noțiunea unei nemijlociri parțiale. Astfel, nemijlocirea este integrală atunci când judecata are loc, de la început și până la pronunțarea hotărârii, cu aceiași judecători care au fost prezenți tot timpul în completul de judecată, asigurându-se unicitatea completului de judecată și continuitatea ședinței de judecată.

Prevedere potrivit căreia completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul judecății cauzei capătă caracter de recomandare, în contextul în care prevederile legale, prevăd că, atunci când acest lucru nu este posibil, completul poate fi schimbat până la începerea dezbaterilor.

Cel de-al treilea principiu ce guvernează faza judecății este acela al contradictorialității ședinței de judecată și se consituie întrun intrument real și eficient în aflarea adevărului în procesul penal, în contextul în care toate aspectele care țin de cauza penală sunt supuse dezbaterii părților, procurorului, instanței și apărătorilor.

Teoretic, în accord cu principiul separației funcțiilor judiciare în procesul penal, principiu consacrat legislativ în Noul Cod de procedură penală, contradictorialitatea presupune ca funcția de învinuire să fie delimitată de funcția jurisdicțională și să fie așezată pe o poziție procesuală egală cu funcția de apărare.

Dintr- o astfel de perspectivă, învinuirea și apărarea se combat în fața instanței de judecată de pe poziții contradictorii, dar egale, așa încât autoritatea ce judecă și rezolvă cauza – instanța de judecată, unicul organ cu atribuții jurisdicționale – să ajungă la o apreciere corectă a probelor l, pe cale de consecință, la pronunțarea unei soluții legale și temeinice.

Fundamentarea judecății în baza unei dispute dintre incriminare și apărare conturează un alt principiu, și anume acela al „egalității de arme” între învinuire și apărare, în împrejurarea în care legiuitorul pune la îndemâna celor două părți procesuale – învinuit și victimă -, aceleași mijloace procesuale în îndeplinirea funcțiilor lor.

Astfel, atât funcția de învinuire cât și cea de apărare beneficiază de drepturi și garanții procesuale conretizate în participarea la judecată, în exercitarea dreptului de a formula cereri, de a ridica excepții, de apune concluzii, de a exercita căile de atac potrivit prevederilor legale, demersuri procesuale ce intră sub cenzura jurisdicțională a instanței de judecată, care le poate admite sau respinge, adoptând motivat propria soluție. În mod prectic, participanții la procesul penal au dreptul și reala posibilitate de a își exprima opinia, de își pune cuvântul referitor la orice chestiune de care depinde lămurirea pe deplin a cauzei, precum și justa sa rezolvare.

Desigur, abordarea disputei dintre acuzare și apărare nu trebuie să fie una strict formală, pozițiile acestora nefiind în mod fundamental diametral opuse, ci existând posibilitatea ca, în anumite probleme care țin de administrarea justiției, punctele de vedere exprimate în exercitarea învinuirii și apărării să coincidă.

Statul de drept nu poate să fie conceput decât în măsura în care democratismul real se manifestă prin egalitatea deplină a cetățenilor pe toate planurile. În jurisprudența europeană principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe toată perioadă desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca niciuna din acestea să fie avantajată în raport cu cealaltă parte procesuală. Acest principiu decurge în mod direct din faptul că orice persoană are dreptul la soluționarea cauzei sale în mod echitabil și constituie un element fundamental al dreptului la un proces desfășurat ăn echitate procesuală.

Principiul egalității părților impune ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a își susține cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul acesteia și ca exigența „egalității armelor”, în sensul unui just echilibru între părți, să funcționeze pe deplin.

Principiul egalității armelor este extrem de important , pentru că presupune respectarea dreptului la apărare, nevoia unei dezbateri contradictorii de cele mai multe ori, garanții puternice în care se integrează și care impun o efectivă protecție.

Jurisprudența europeană a precizat că principiul egalității reprezintă un element al conceptuolui mai extins de proces echitabil, care încorporează și dreptul fundamental la caracterul contradictoriu al tribunalului.

Părțile trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta în mod egal mijloacele de probă de care dispun, egalitatea în fața autorității implicând și egalitatea în fața autorității judecătorești, inclusiv în procesul penal.

Oralitatea, ca regulă a fazei de judecată este indisolubil legată de contradictorialitate, ele întegrându-se de fapt, una în cealaltă și ambele fiind încadrate în publicitate, formând așa- numitul triumvirat al principiilor tipice, specifice ședinței de judecată.

În mod natural, nu pot fi concepute contradictorialitatea și publicitatea fără oralitate, deoarece doar prin exprimarea orală a celor ce participă la activitatea judiciară a instanței judecătorul are posibilitatea reală de a percepe în mod nemijlocit cele spuse, susținute de participanții la procesul penal.

Prin natura, conținutul și efectele sale, oralitatea se constituie într-o garanție eficientă a judecății, ce pune la îndemâna organelor de cercetare penale, părților, apărătorilor alternativa formulării cererilor pe care le justifică poziția lor procesuală.

Totuși oralitatea nu trebuie înțeleasă în sensul său strict semantic, acela de viu grai, de mijloc de comunicare între participanții la procesul penal. O asemenea abordare limitată nu este corectă, atâta timp cât viul grai reprezintă mijlocul de comunicare pe parcursul întregiului proces penal, deci inclusiv în faza de urmărire penală, dar și de punere în executare a hotărârii penale.

Specifică fazei de judecată, oralitatea se impune a fi percepută și înțeleasă și în funcție de efectele în plan juridic pe care aceasta le generează făcându-se diferența că, în timp ce în faza de urmărire penală poate fi reținut doar ceea ce s-a consemnat, în faza judecății, la momentul pronunțării hotărârii, completul de judecată va ține cont și de ceea ce s.a discutat în etapa dezbaterilor.

Oralitatea ședinței de judecată asigură, mai ales în primul rând, publicitatea acesteia, pentru că publicul prezent poate să ia cunoștință în mod direct de apărare, învinuire, de susținerile martorilor și/sau experților, de hotărârea pronunțată.

În cel de-al doilea rând, oralitatea conferă eficiența cuvenită contradictorialității, făcând posibil ca procurorul și părțile să ia cunoștință, imediat, de cererile și susținerile participanților la proces, și să le însoțească ori să obiecteze privitor la acestea.

Termenii pe care legiuitorul i-a utilizat în reglementarea desfășurării ședinței de judecată sunt prin forța lor semnatică, elocvenți în conturarea completă a principiului oralității. Astfel, președintele declară deschisă ședința de judecată, dispune strigarea cauzei și apelul celor ce sunt citați, este citit actul de sesizare a instanței, este asud la cunoștința învinuitului în ce constă învinuirea, se procedează la acultatea părților , a martorilor, este acordat cuvântul procurorului și părților, i se să învinuitului ultimul cuvânt, este pornunțată hotărârea adoptată, etc..

Toate aceste activități implică desfășurarea lor orală.

Actele de judecată derulate oral își găsesc consfințirea materială prin consemnarea în documente scrise: declarații ale părților și martorilor, proocese-verbale, încheieri de ședință, minuta sentinței, a deciziei, dar și prin mijloace audio – video.

Oralitatea fiind de esența ședinței de judecată, nerespectarea acestei norme de bază atrage sancțiunea nulității, însă a unei nulități relative, ce presupune constatarea producerii unei vătămări părților din proces și care nu ar putea fi înlăturată astfel decât prin desființarea hotărârii pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

2.3 Procedura camerei preliminare

Procesul penal român actual cuprinde trei faze procesuale: urmărirea penală, judecata și executarea hotărârilor penale definitive, cu precizarea că între faza urmăririi penale și ceea a judecății redactorii noului Cod de procedură penală au interpus procedura de cameră preliminară , în care se verifică, după trimiterea în judecată, competența și legalitatea sesizării instanței, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organul de urmărire penală.

Fazele procesului penal reprezintă activități juridice cu caracter autonom prin obiectivul pe care fiecare dintre acestea urmează a îș îndeplini, dar și prin autoritățile, organele judiciare chemate să efectueze totalitatea de acte și măsuri procesuale, precum și prin natura, conținutul și efectele actelor, măsurilor procesuale și procedurale pe care le cuprind.

Existența fazei de urmărire penală a fost justitifcată de necesitatea înființării unor organe specializate în descoperirea infracțiunii, identificarea și prinderea infractorilor în vederea trimiterii lor în judecată.

Necesitatea gândirii unui sistem procesual modern, care să răspundă imperativelor creării unei justiții adaptate așteptărilor sociale, dar și a creșterii calității acestui serviciu public, necesitatea înlăturării deficiențelor cu care se confruntă sistemul procedural penal a determinat legiuitorul să introducă o instituție nouă, inovatoare, ce are drept scop, printre altele, eliminarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată – procedura de cameră preliminară.

Prin reglementarea acestei proceduri se are în vedere soluționarea chestiunilor, care țin de legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluționarea cu celeritate a cauzei în fond, fiind excluse unele dintre deficiențele ce au condus la condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea duratei rezonabile a procesului penal.

Denumită „cameră preliminară” și prevăzută în Titlul II al Părții speciale a Noului Cod de procedură penală, în cuprinsul art. 342 – 348, noua instituție în peisajul procesual român constituie, în sine, o fază preliminară a judecății, ce are principala menire de a bloca dosarele incorect întocmite să mai ajungă în fața judecătorului.

De remarcat însă că procedura de cameră preliminară are un caracter inedit relativ la nivelul științei procesual penale române, deoarece fondul legislativ român, a mai cunoscut o astfel de procedură, numită „ședințe pregătitoare”, reglementare introdusă prin Decretul nr. 506/1953 și abrogată prin Decretul nr. 437/1957.

După momentul procesual al trimiterii în judecată, dosarul intră în procedura camerei preliminare pe o durată de maxim 60 zile de la momentul înregistrării cauzei la instanță, perioadă de timp în care judecătorul de cameră preliminară, fără citarea părților și fără a participa procurorul, dispune asupra cererilor și excepțiilorce s-au ridicat de părți ori din oficiu.

În urma repartizării aleatorii judecătorului de cameră preliminară, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, în termen de minim 20 zile de la înregistrarea dosarului, se comunică inculpatului obiectul procedurii, drepturile pe care acesta le are în această fază procesuală, dar și termenul în care, de la data comunicării, poate să formuleze în scris cereri, excepții privitoare la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. Prevederi speciale sunt prevăzute în situația în care inculpatul este arestat, caz în care se reglementează și obligația judecătorului de cameră preliminară de a comunica acestuia la locul de deținere copie certificată a rechizitoriului și, după caz, treducerea autorizată a actului de inculpare.

În sarcina judecătorului de cameră preliminară stau și luarea măsurilor pentru a desemna un apărător din oficiu și stabilirea, în raport de complexitatea cauzei, a termenului în care poate fi formulate cereri, ridica excepții, dar și îndatorirea de a comunica aceste cereri, excepții parchetului.

În ipoteza în care s-au formulat cereri și excepții ori asemenea excepții au fost ridicate din oficiu, judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra lor printr-o încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a învinuitului, la expirarea termenului de 10 zile prevăzut de prevederile legale pentru ca parchetul să răspundă în scris solicitărilor, excepțiilor formulate de învinuit.

Dacă judecătorul de cameră preliminară constată că s-au încălcat prevederile legale în efectuarea actelor de urmărire penală, că există neregularități ale actului de sesizare sau au fost administrate în mod nelegal ori neloial probe în cursul urmăririi penale, conturându-se nulități, fie ele absolute ori relative, în accepțiunea prevederilor art. 280 – 282 Noul Cod de procedură penală, se va pronunța prin încheiere motivată ce va fi comunicată imediat perchetului emitent al actului de trimitere în judecată.

Este știut că sancțiunea procesuală în cazul administrării nelegale sau neloiale a unei probe constă în excluderea acesteia din procesul penal, probele obținute în mod nelegal neputând fi utilizate, iar nulitatea actului prin care s-.a autorizat ori dispus administrarea probei sau prin care aceasta a fost administrată determinând excluderea, înlăturarea acesteia.

În cazul în care judecătorul de cameră preliminară nu a fost învestit cu soluționarea unei cereri ori soluționarea unei excepții sau nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea termenelor procedurale prevăzute în art. 344 alin. (2) sau (3) Noul Cod de procedură penală, va constata legalitatea sesizării instanței, precum și a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și, pe cale de consecință, va dispune începerea judecății publice a cauzei.

În caz contrar, legiuitorul a pus la îndemâna judecătorului de cameră preliminară mai multe soluții, în funcție de încălcările pe care acesta le constată față de derularea fazei de urmărire penală.

Astfel, în urma procedurii de cameră preliminară – procedură nepublică, desfășurată în camera de consiliu și la care nu poate lua parte nici inculpatul, nici procurorul și nici alte persoane ce are putea avea un interes legitim – , judecătorul va trebui să finalizeze examenul legalității trimiterii în judecată, al legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală, din perspectiva garantării drepturilor procesuale ale celui acuzat.

Întrun asemenea context procesual se pot constata neregularități care pot să fie remediate în legătură cu actul de sesizare a instanței de judecată, ori dimpotrivă, neregularități ce fac imposibilă accederea în faza următoare a procesului penal – judecata -, și care impun restituirea cauzei la parchet.

Astfel, sancțiunea restituirii cauzei la parchet intervine în ipoteza în care rechizitoriul a fost întocmit neregulamentar, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut de prevederile legale, în împrejurarea în care o asemenea neregularitate atrage imposibilitatea stabilirii obiectului ori a limitelor judecății.

O asemenea prevedere prezintă o semnificație aparte în raport cu obiectul prezentului studiu, în condițiile în care instituții precum extinderea acțiunii penale la acte materiale, extinderea procesului penal la alte fapte ori extinderea procesului penal cu privire la alte persoane nu se mai regăsesc în faza de judecată, potrivit Noului Cod de procedură penală.

Se identifică, astfel rațiunea pentru care redactorii Noului Cod de procedură penală au înțeles să renunțe la aceste instituții, în împrejurarea în care prin filtrul procedurii de cameră preliminară se asigură rezolvarea tuturor chestiunilor privitoare la obiectul, întinderea, limitele acestuia, sens în care pentru corecta stabilire a obiectului judecății este prevăzută posibilitatea restituirii cauzei la parchet.

Restiuirea cauzei la parchet operează atunci când procurorul solicită aceasta, în împrejurarea în care comunică judecătorului de cameră preliminară că nu mai menține prevederea de trimitere în judecată, ori când procurorul nu răspunde în termenul prevăzut de lege la solicitarea de remediere a neregularităților constatate de judecător în cuprinsul actului de sesizare.

În toate celalalte cazuri, în care a constat neregularități ale actului de sesizare, a procedat la excluderea unei ori a mai multor probe administrate ori a sancționat conform art. 280 – 282 Noul Cod de procedură penală actele de urmărire penală efecutate cu încălcarea prevederilor legale, deci prin nulitatea lor, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății.

Desigur, completul de judecată care va proceda la judecarea cauzei va ține cont de cele statuate în camera preliminară, probele excluse neputând fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei și, totodată, încălcarea dispoziției legale ce prevede desfășurarea procesului penal în faza urmăririi penale atrăgând nulitatea actului în condițiile prevăzute de prevederile legale, potrivit celor stabilite în procedura camerei preliminare, de către judecătorul cauzei.

Mai mult decât atât, legiuitorul a conferit atribuții specifice judecătorului de cameră preliminară în a verifica respectarea normelor cu privire la instanța competentă în soluționarea cauzei, în așa fel încât, dacă apreciază că instanța sesizată prin actul de inculpare nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară declină competența.

Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în cauză. Prevederea enunțată reprezintă unica excepție admisă cu privire la exercitarea fucțiilor judiciare în procesul penal.

Instituția judecătorului de cameră preliminară, ea însăși expresie a principiului separării funcțiilor judiciare în procesul penal, este compatibilă cu funcția de judecată, spre deosebire de funcția de urmărire penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, care,sunt în esența și finalitatea lor, incompatibile cu atributul de a judeca.

În fine, se mai impune precizarea că încheierea judecătorului de cameră preliminară, pronunțată în camera de consiliu și motivată, poate fi atacată în termen de 3 zile de la comunicare, de către procuror și inculpat, cu contestație cu privire la modul de rezolvare a cererilor și excepțiilor, precum și cu privire la soluțiile de restituire a cauzei la parchet, potrivit prevederilor legale, și la prevederea de începere a judecății, dar și la ceea de excludere a unor probe de la judecata în fond a cauzei.

Contestația se judecă de către judecătorul de cameră preliminară ierarhic superioară, iar când sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, contestația cade în sarcina completelui competent,conform prevederilor legale – complet de doi judecători . prevederile privind durata procedurii în camera preliminară, măsurile premergătoare, sar și procedura propriu – zisă și soluțiile.

O ultimă constatare cu privire la reglementarea camerei preliminare are în vedere atribuțiile judecătorului în această fază a procesului penal de a se pronunța, la cerere ori din oficiu, privitor la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea ori încetarea de drept a măsurilor preventive.

În cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă judecătorul de cameră preliminară verifică temeinicia și legalitatea acesteia, procedând potrivit art. 207 Noul Cod de procedură penală.

În concluzie, noua instituție de drept procesual penal a camerei preliminare, este clemată, prin coținutul reglementării, să răspundă exigențelor de legalitate, celeritate și echitate a procesului penal, reflecâtnd totodată, principiul separației funcțiilor judiciare în procesul penal.

2.4 Considerații referitoare la judecarea cauzei în primă instanță.

O etapă a judecății parcurge, indiferent de ciclurile procesuale, 3 stadii procesuale și anume:

Stadiul pregătirii ședinței de judecată;

Stadiul de desfășurare propriu – zisă a ședinței de judecată

Stadiul deliberării și adoptării hotărârii.

Fie că ne raportăm la stadiul judecății în primă instanță, la cel ce vizează judecata în cale de atac ordinară a apelului ori la ciclul procesual ordinar, pregătirea ședinței de judecată constă în efectuarea unor acte ce asigură buna desfășurare a ședinței, acte cu caracter administrativ, și care, situându-se în afara ședinței de judecată, nu reflectă principiile specifice judecății. Cel de-al doilea stadiu procesual este reprezentat de ședința de judecată ce se desfășoară în fața completului de judecată, cu participarea procurorului și a părților, în condiții de publicitate, oralitate, nemijlocire și contradictorialitae. În fine, un ultim pas al etapei judecății îl reprezintă deliberarea și adoptarea hotărârii.

În înfăptuirea scopului procesului penal – ca orice persoană care a încălcat normele legii penale, săvârșind o infracțiune, să fie sancționată, urmărirea penală avînd un caracter preliminar și pregătitor, judecătorul de cameră preliminară răspunzând exigențelor verificării legalității trimiterii de judecată constiuie singurul organ judiciar înzestrat cu puteri jurisdicționale, chemat, menit și apt să aplice, prin activitatea procesuală de judecată penală, sancțiuni prevăzute de lege inculpaților găsiți vinovați.

Structura procesului penal, care cuprinde în mod imperios faza de judecată, este expresia elocventă a faptului că justiția în cauzele penale este atributul exclusiv al instanțelor de judecată, unicele care au capacitatea dată de lege de a înfăptui tragerea la răspundere penală a celor intrați în conflict cu legea penală.

O analiză judiciaoasă a obiectului judecății trebuie să se raporteze la faza procesuală a judecății penale, a activității de judecată derulate în fața unei instanțe judecătorești, de la momentul dispunerii începerii judecății, prin încheierea definitivă a judecătorului de cameră preliminară, și până la acela al pronunțării unei hotărâri definitive.

Judecata în primă instanță este o treaptă absolut obligatorie în sistemul fazei de judecată pentru toate cauzele penale, treaptă ce se poziționează între momentul prin care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății și momentul dezînvestirii, concretizat, materializat în hotărârea judecătorească prin care instanța soluționează fondul cauzei.

Nici o cauză nu poate fi soluționată în apel fără să fi parcurs în mod necesar etapa judecății în primă instanță, însă este pe deplin posibil ca hotărârea prin care prima instanță dezleagă cauza să semnifice unicul act deliberativ, în împrejurarea în care atât procurorul, cât și părțile nu au înțeles să exercite calea de atac prevăzută de lege.

Importanța judecății în primă instanță privește și aspectul că dezînvestirea primei instanțe, ca de altfel, și a instanței de control judiciar se realizează prin adoptarea hotărârii, act procesual deliberativ ce reprezintă actul final al judecății, prin care organul judiciar soluționează conflictul de drept penal dedus spre rezolvare.

Prevederile art. 371 Noul Cod de procedură penală statuează că obiectul judecății constă în faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței de judecată mărginindu-se, limitându-se la acestea, fără ca legiuitorul să mai prevadă instituția extinderii judecății, a procesului penal la alte fapte ori persoane, astfel cum stipulau prevederile art. 317 vechiul Cod de procedură penală. Astfel, se poate constata că, potrivit cu noile prevederi procesual- penale, obiectul judecății este cel stabilit prin actul de trimitere în judecată, iar, în ipoteza în care, în procedura de cameră preliminară, judecătorul consideră că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) Noul Cod de procedură penală, respectiv în 5 zile de la comunicare, și aceea neregularitate atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecății, judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet.

Prin urmare, noile prevederi determină imposibilitatea extinderii obiectului judecății, a limitelor acesteia după debutul judecății în ședință publică, oferind judecătorului de cameră preliminară controlul exclusiv asupra corectei stabiliri a obiectului judecății prin actul de inculpare, control pe care acesta îl exercită în contextul verificării, după momentul procesual al trimiterii în judecată, cu privire la competență și legalitatea sesizării instanței, precum și la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organul de urmărire penală.

Neîndoielnic, evaluarea temeinciă a instituției judecății în primă instanță trebuie să includă cu prioritatea actul de sesizare a instanței de judecată, în concret, actul procedural prin care procurorul – în împrejurarea constatării respectării prevederilor legale care garantează aflarea adevărului, a caracterului complet al urmăririi penale și a existenței probelor necesare și legal administrate – dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală reiese că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal.

În mod imperativ, actul de sesizare a instanței – rechizitoriul – trebuie să cuprindă fapta care atrage răspunderea penală și, normal, persoana trimisă în judecată. Pe de altă parte, se impune ca fapta care reprezintă obiectul judecății să fie determinată în cuprinsul actului de sesizare prin toate elementele sale constitutive, relevând, în mod sigur, vocația la o anumită încadrare juridică, și, pe cale de consecință, voința expresă ca instanța să fie sesizată cu judecarea acelei fapte. Rechizitoriul se limitează, așadar, la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărireapenală și cuprinde, întro manieră corespunzătoare, mențiunile pe care ordonanța – act de urmărire penală – le conține, conform art. 286 alin. (2) Noul Cod de procedură penală, informațiile cu privire la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică a acesteia, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile vizând măsurile preventive sau asigurătorii, precum și cele privitoare la măsurile de siguranță, prevederea de trimitere în judecată ori ale mențiuni necesare pentru rezolvarea cauzei.

Judecata în primă instanță reprezintă etapa inițială și obligatorie a judecății, fără de care nu se poate înfăptui actul de justiție, devenind imposibilă aplicarea sancțiunii prevăzute de prevederile legale celui care a săvârșit o infracțiune, impunându-se ca procesul penal să parcurgă, în mod necesar, judecata în primă instanță, nefiind viabilă trecerea direct la judecata în căile de atac.

Drept urmare, judecata în primă instanță este etapa cu caracter general a judecății care se desfășoară în fața unei instanțe din cadrul sistemului unitar al instanțelor de judecată cu deplina aplicabilitate a principiilor și normelor comune prin care este prevăzută judecata, celelalte etape având un caracter special și eventual.

Judecata în primă instanță are drept scop soluționarea completă a cauzei penale, chiar dacă modalitatea de soluționare a acțiunilor penale și civile este susceptibilă de a fi upusă cenzurii jurisdicționale exercitate ca urmare a promovării căilor de atac, însă ea poate deveni unica judecată în condițiile în care împotriva unei sentințe nu se exercită nici o cale de atac.

Judecata în primă instanță este structurată, asemenea oricărei etape a judecății, în 3 stadii procesuale: măsurile de pregătirea a ședinței de judecată, desfășurarea ședinței de judecată și deliberarea și darea hotărârii.

Fixarea primului termen la care va avea loc ședința de judecată se face cu ajutorul sistemului informatic care va proceda și la repartizarea aleatorie a dosarelor pe completele de judecată.

În cazul în care dosarul privește inculpați aflați în stare de arest preventiv, judecata se desfășoară de urgență și cu precădere.

Judecata se poate desfășura în condiții de legalitate numai dacă părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită. Pentru aceasta, se va dispune citarea părților și a celorlalte persoane care trebuie potrivit legii să fie chemate la judecată.

Dacă partea se înfățișează în instanță personal sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, iar acesta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată, se consideră acoperită orice nelegalitate survenită în procesul de citare iar părții i se acordă termenul în cunoștință, nemaifiind citată pentru termenele următoare.

Procurorul, nefiind parte în procesul penal nu se citează, el având obligația să participe la judecată în toate cazurile prevăzute de lege.

În cazurile în care potrivit legii este obligatorie desemnarea unui apărător din oficiu, președintele instanței va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat, dacă partea nu are deja apărător ales. Avocatul desemnat din oficiu are obligația să studieze dosarul până la termenul de judecată și poate lua legătura cu inculpatul dacă acesta este în stare de arest preventiv.

Președintele completului de judecată se va îngriji de întocmirea listei cauzelor care se vor judeca în ziua respectivă. La întocmirea listei se ține seama de ordinea înregistrării dosarelor la instanță, dându-se întâietate celor în care există inculpați arestați și celor în care judecata se face de urgență. Lista de ședința se afișează cu 24 de ore înaintea termenului de judecată la intrarea în sala de ședință.

Dacă unele din aceste măsuri pregătitoare nu au fost îndeplinite, înaintea termenului de judecată președintele completului de judecată va acționa de urgență pentru realizarea lor.

2.5 Noutăți legislative în reglementarea obiectului judecății. Privire comparativă asupra dispozițiilor Vechiului Cod de procedură penală și a prevederilor Noului Cod de procedură penală

Potrivit art. 349 Noul Cod de procedură penală nu mai este enunțat rolul activ al instanței. Totuși, conform aceluiași articol (și art. 5 alin.1,instanța, ca organ judiciar, este supusă principiului aflării adevărului, respectiv are obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului ( principiul aflării adevărului este indisolubil legat de rolul activ al organelor judiciare și reprezintă o trăsătură a sistemului procesual de tip continental). În acest context, există o ambiguitate cu privire la rolul instanței în material probațiunii ( înlăturând rolul activ al instanței în ceea ce privește sarcina probei, pare că Noul Cod de procedură penală se orientează spre sistemul procesual adversial în care judecătorul are rol de arbitru și garant al legalității procedurilor, concluzie ce pare a fi confirmată și de expunerea de motive; însă, păstrând principiul aflării adevărului – art. 5 alin. 1, adăugând și posibilitatea instanței de a administra probe din oficiu – art. 100 alin. (2), art. 374 alin(8) și ( 10), art. 376 alin.( 4), orientarea spre sistemul adversial este infirmată ).

Potrivit art. 352 Noul Cod de procedură penală se reafirmă regula publicității ședinței de judecată ; excepția o reprezintă ședința nepublică, renunțându-se la ședința secretă, acest din urmă concept fiind în dezacord cu dreptul la un proces echitabil. Se precizează expres caracterul nepublic al ședinței în camera de consiliu. Interdicția asistenței minorilor la ședința de judecată este modificată; practic, interdiciția vizează minorii în integralitate, fără distincții în funcție de palierele de vârstă, cu excepțiile prevăzute expres ( fiind ridicată limita de vârstă de la 16 la 18 ani; totuși, o persoană având vârsta de 18 ani nu mai este minoră); această regulă cunoaște excepții atunci când minorii au calitatea de participanți în procesul penal ( părți, respectiv inculpat sau parte civilă sau alți subiecți procesuali, respective martori).

Interdicția asistenței la ședința de judecată privește și persoanele înarmate, făcând excepție cele care fac parte din personalul care asigură paza și ordinea instanței ( jandarmeria, personalul administrației penitenciare care însoțește persoanele private de libertate ). Art. 352 alin. (3) Noul cod de procedură penală preia art. 290 alin.( 2) vechiul Cod de procedură penală, la care adaugă un nou motiv – intereselor minorilor sau ale justiției –, care justifică declararea ședinței nepublice.

Art. 352 alin. (4) Noul cod de procedură penală reglementează ipoteze noi de declarare a ședinței nepublice: la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în ședință publică s-ar aduce atingere siguranței

ori demnității sau vieții intime a acestuia sau a membrilor familiei sale; la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitatea unor informații.

Art. 352 alin.(5) Noul cod de procedură penală preia cu modificări art. 290 alin. 3 vechiul Cod de procedură penală:

primă modificare este impusă de concordanța cu concepția NCpp privind participanții în procesul penal, respectiv persoana vătămată care nu mai are calitatea de parte, ci de subiect procesual principal;

a doua modificare o reprezintă înlăturarea precizării referitoare la procuror (când participă la judecată),procurorul participând întotdeauna la judecarea cauzelor;

a treia modificare constă în precizarea expresă a caracterului executoriu al dispoziției de

declarare a ședinței ca fiind nepublică.

Art. 352 alin.(6) Noul Cod de procedură penală preia, în esență, art. 290 alin.( 4) vechiul Cod de procedură penală; diferențele constau în referirea la persoana vătămată, înlocuirea termenului de apărător cu cea de avocat, precum și a sintagmei celelalte persoane chemate de instanță în interesul cauzei cu cea de celelalte persoane a căror prezență este autorizată de instanță.

Capitolul III. Considerații de natură procesuală

3.1 Participanții la judecata în primă instanță

În sens larg, prin participanți în procesul penal înțelegem totalitatea organelor judiciare, a părților și a altor subiecți procesuali care își desfășoară activitatea împreună, în procesul penal.

În sens restrâns, în noțiunea de participanți în procesul penal se includ organele judiciare, avocatul, părțile și subiecții procesuali principali.

Pe lângă aceștia, la procesul penal mai participă însă și alte persoane care nu au interese directe în cauză, iar acestea sunt: martorii, experții, interpreții, grefierii, executorii judecătorești, agenții procedurali, precum și alte persoane.

Deși avocatul este inclus în categoria participanților în sens restrâns, el nu este interesat în cauză în mod direct, dar se situează pe poziția părții ori subiectului procesual căruia îi acordă asistență juridică.

În orice cauză penală vor fi însă întotdeauna prezenți anumiți participanți și anume: organele judiciare, precum și suspectul sau inculpatul.

Potrivit Constituției, autoritatea judecătorească se compune din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.

Organele judiciare care participă în procesul penal reprezintă statul, iar acestea sunt: instanțele judecătorești, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi și libertăți, procurorul și organele de cercetare penală.

Potrivit art. 301 din Noul Cod de procedură penală, în cursul judecății, procurorul și oricare dintre părți pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii.

Procurorul va susține învinuirea numai atunci când din probele administrate rezultă vinovăția celui trimis în judecată, prezentând liber și motivat concluziile pe care le consideră întemeiate.

Inculpatul precum și celelalte părți se bucură de drepturile procesuale prevăzute în lege. Uneori, prezența inculpatului în fața instanței este obligatorie (spre exemplu dacă inculpatul este arestat, chiar și în altă cauză). El poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii atât cu privire la latura penală cât și cu privire la latura civilă a cauzei.

Partea vătămată poate de asemenea să formuleze cereri, ridica excepții și formula concluzii cu privire la latura penală a cauzei, partea civilă și partea responsabilă civilmente în legătură cu latura civilă a cauzei.

Judecarea în primă instanță a cauzelor presupune în primul rând prezența organelor judiciare (instanța și procurorul) apoi a părților, precum și a persoanelor care pot ajuta la rezolvarea conflictului de drept penal dedus judecății.

Ținând seama de rolul important al procurorului în asigurarea respectării legii, în prezent dispozițiile legii prevăd participarea procurorului la ședințele de judecată în primă instanță în cauzele în care instanța a fost sesizată prin rechizitoriu, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare, ori în cauzele în care unul din inculpați se află în stare de detenție sau în vreuna din situațiile prevăzute în art. 171 alin. (2) din vechiul Cod de procedură penală (inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reținut sau arestat chiar și în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical, chiar în altă cauză ori dacă se apreciază că inculpatul nu-și poate face singur apărarea), precum și în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a închisorii.

La ședințele de judecată privind alte infracțiuni , procurorul participă când consideră necesar. Când legea prevede participarea obligatorie a procurorului la judecată, acesta trebuie să fie prezent la toate termenele de judecată, nu numai la termenul la care se dezbate cauza în fond. Procurorul va participa atât la judecarea laturii penale cât și a laturii civile. În cursul judecării cauzei în primă instanță, procurorul își exercită rolul activ în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale. El va susține învinuirea în instanță pe baza probelor administrate și potrivit conștiinței sale.

Pentru a-și realiza drepturile lor procesuale, părțile trebuie să fie citate. Neprezentarea părților legal citate nu împiedică judecarea cauzei. În ceea ce îl privește pe inculpat, citația trebuie să-i fie înmânată cu cel puțin 5 zile înaintea termenului fixat. Dacă inculpatul se află în stare de deținere, acestuia i se comunică și copia actului de sesizare. Judecata nu poate avea loc decât în prezența inculpatului aflat în stare de deținere, astfel că inculpatul arestat este adus obligatoriu la judecată. În cursul judecății, învinuitul și inculpatul precum și celelalte părți pot fi reprezentați, cu excepția cazurilor în care prezența inculpatului este obligatorie.

Alături de inculpat și celelalte părți, la judecarea cauzelor penale în primă instanță pot participa martori, experți și interpreți, care trebuie citați. Lipsa nejustificată a martorului, părții vătămate, părții responsabile civilmente, a apărătorului, expertului sau interpretului legal citat se sancționează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.

Instanța nu se sesizează din oficiu, ci aceasta trebuie sesizată potrivit legii, prin rechizitoriul procurorului sau prin plângerea formulată împotriva soluției de netrimitere în judecată dată de procuror.

Judecata se mărginește la fapta și persoana arătate în actul de sesizare a instanței, iar în caz de extindere a procesului penal și la fapta și persoana la care se referă extinderea.

3.2 Obiectul și periodizarea judecății în prima instanță

Noul Cod de procedură penală renunță la posibilitatea judecării unei alte persoane sau cu privire la o altă faptă decât cea arătată în actul de sesizare, consecutiv renunțării la posibilitatea extinderii procesului penal cu privire la alte fapte ori alte persoane, instituții care în noua reglementare nu se mai regăsesc.

„Actul de sesizare” continuă să fie, ca și în reglementarea anterioară, rechizitoriul și încheierea judecătorului care, în procedura plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, dispune admiterea plângerii, desființarea soluției atacate și începerea judecății. De precizat că este vorba de judecătorul de drepturi și libertăți, iar o astfel de soluție nu se poate pronunța decât în cauzele în care procurorul, în cursul cercetării penale, a pus în mișcare acțiunea penală.

3.3 Rezolvarea acțiunii penale

Acțiunea penală este mijlocul prin intermediul căruia se realizează tragerea la răspundere penală și pedepsirea celui vinovat de săvârșirea unei infracțiuni. Acțiunea penală nu se naște din săvârșirea infracțiunii, ci din norma juridică prin care o anumită faptă este considerată ca infracțiune. Din săvârșirea faptei se naște doar folosința sau exercițiul acțiunii. Acțiunea penală este o importantă instituție a dreptului procesual penal întrucât este mijlocul legal prin intermediul căruia se realizează scopul procesului penal.

Prin punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva suspectului, acesta devine inculpat, parte în procesul penal. Actul prin care se pornește acțiunea penală împotriva cuiva, se numește act de inculpare. Ordonanța procurorului sau rechizitoriul emis de acesta sunt cele mai uzuale acte de inculpare.

Obiectul acțiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a infractorului. Acțiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal.

Săvârșirea unei fapte penale provoacă declanșarea unei acțiuni penale, iar subiecții raportului juridic născut din săvârșirea acelei fapte devin subiecții acțiunii, cu calități inverse însă. Subiectul activ principal al acțiunii penale și titular al acesteia este întotdeauna statul. Statul exercită acțiunea penală prin intermediul procurorului. Subiect activ secundar al acțiunii penale este persoana vătămată prin infracțiune. Subiect pasiv al acțiunii penale este întotdeauna persoana care a comis infracțiunea și care este trasă la răspundere penală. Întrucât răspunderea penală este personală și acțiunea penală este personală, ea exercitându-se numai împotriva celui ce a săvârșit infracțiunea.

Acțiunea penală se caracterizează prin anumite trăsături specifice:

acțiunea penală aparține statului, care prin organele sale specializate are dreptul să tragă la răspundere penală persoanele care comit infracțiuni

acțiunea penală este obligatorie, întrucât infracțiunile sunt fapte socialmente periculoase pentru reprimarea cărora statul este dator să intervină. De la caracterul obligatoriu al acțiunii penale fac excepție faptele pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de depunerea plângerii penale prealabile.

acțiunea penală este indisponibilă deoarece odată pusă în mișcare, ea nu poate fi retrasă, ci trebuie continuată până la stingerea ei. Acțiunea penală se poate stinge atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, prin rămânerea definitivă a soluției ce se dă în cauza penală.

acțiunea penală este indivizibilă, exercitarea ei extinzându-se asupra tuturor participanților la infracțiune. Oricând s-ar descoperi ulterior noi participanți la săvârșirea infracțiunii, acțiunea penală se extinde și asupra acestora.

acțiunea penală este individuală, adică poate fi exercitată numai împotriva inculpatului. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acțiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.

Punerea în mișcare a acțiunii penale nu trebuie confundată cu momentul începerii urmăririi penale. Imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu comiterea unei infracțiuni, ele declanșează procesul penal prin începerea urmăririi penale. Nu întotdeauna însă, odată cu declanșarea procesului penal, organele de urmărire penală pun în mișcare și acțiunea penală. Începerea urmăririi penale poate avea loc “in rem” (pentru faptă) sau “in personam”, pe când punerea în mișcare a acțiunii penale se realizează numai “in personam” (față de persoană), ceea ce înseamnă că pentru a putea fi pusă în mișcare acțiunea penală este necesar ca persoana care urmează să fie trasă la răspundere penală să fie cunoscută cu toate datele ei de stare civilă.

De cele mai multe ori, de la momentul săvârșirii infracțiunii și până la identificarea autorului ei trece o anumită perioadă de timp. De aceea, de regulă, momentul începerii urmăririi penale și cel al punerii în mișcare a acțiunii penale nu coincid.

Pentru punerea în mișcare a acțiunii penale există două feluri de condiții: pozitive și negative.

Condițiile pozitive constau în constatarea că s-a săvârșit o infracțiune și în cunoașterea identității persoanei care a săvârșit-o.

Pentru punerea în mișcare acțiunii penale trebuie să existe temeiuri suficiente (probe) din care să rezulte presupunerea rezonabilă că o anumită persoană a comis o infracțiune și nu doar simple bănuieli. Probele nu trebuie confundate cu existența unei convingeri depline că persoana respectivă a comis infracțiunea; convingerea deplină se formează numai în cursul defășurării ulterioare a procesului penal.

Condițiile negative constau în inexistența vreunui caz din cele prevăzute în articolul 16 din Noul Cod de procedură penală.

Toate cazurile de la art. 16, vor atrage în cursul urmăriririi penale, soluția clasării.

În cursul judecății, intervenția vreunuia dintre cazurile de la art. 16 lit. „a”-„d” vor determina soluția achitării, pe când cazurile de la litera „e” până la litera “j” vor impune soluția de încetare a procesului penal.

Dacă nu există nici unul din cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, aceasta va fi exercitată, adică va fi susținută în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului. Procurorul și organele de cercetare penală au obligația să exercite acțiunea penală pe tot parcursul urmăririi penale. În timpul judecării cauzei, acțiunea penală se exercită tot de către procuror. În mod normal, acțiunea penală se stinge prin judecată, adică prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.

Dacă însă există vreo cauză de împiedicare, acțiunea penală nu va putea fi exercitată și va fi stinsă, iar soluția ce se va pronunța va fi diferită în funcție de momentul adoptării ei.

Astfel, în cursul urmăririi penale, dacă se ivește vreun caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale, procurorul va dispune clasarea cauzei.

În cursul judecății cauzei, instanța de judecată va pronunța:

achitarea, când există vreunul din cazurile prevăzute în articolul 16 lit. a – d,

înceterea procesului penal, când există vreunul din cazurile prevăzute în art. 16 literele e – j.

3.4 Rezolvarea acțiunii civile

Acțiunea civilă este instrumentul juridic prin care sunt trași la răspundere civilă inculpatul și partea responsabilă civilmente, deoarece prin infracțiunea comisă s-au încălcat și normele dreptului civil, astfel încât fapta va atrage atât răspunderea penală cât și răspunderea civilă.

Obiectul acțiunii civile este tragerea la răspundere civilă a inculpatului și eventual, a părții responsabile civilmente. Repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile, în natură sau prin plata unui echivalent bănesc. Repararea în natură se poate realiza prin una din următoarele modalități:

restituirea lucrului,

restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii,

desființarea totală ori parțială a unui înscris,

prin orice alt mijloc de reparare.

Această modalitate de reparare a pagubei are caracter prioritar față de repararea pagubei prin echivalent bănesc.

Paguba cauzată prin infracțiune cuprinde atât paguba efectivă (damnum emergens), folosul nerealizat (lucrum cessans – de exemplu dobânda legală datorată de la săvârșirea infracțiunii și până la achitarea sumei), dar și cheltuielile pe care partea le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Restituirea lucrului ca primă modalitate de reparare în natură a pagubei este posibilă ori de câte ori lucrurile care aparțin părții civile au fost ridicate în cursul procesului penal, de la inculpat sau de la persoana care le deține (dobânditorul de bună-credință).

Această măsură poate fi dispusă de către procuror sau de către judecător, în funcție de faza procesuală în care se află cauza.

Restituirea lucrului se face doar dacă nu se stânjenește aflarea adevărului în procesul penal și întotdeauna cu obligația pentru persoana care l-a primit, de a păstra lucrul până la soluționarea definitivă a cauzei.

Dacă prin restituirea lucrului nu se acoperă complet paguba cauzată prin infracțiune, inculpatul va fi obligat în plus și la plata unei despăgubiri care să realizeze astfel o justă reparație a pagubei cauzate (de exemplu, când s-au deteriorat bunurile sustrase).

Restabilirea situației anterioare reprezintă o altă modalitate de reparare în natură a pagubei și se recurge la ea ori de câte ori este posibilă revenirea la situația anterioară săvârșirii infracțiunii. Această măsură se poate dispune numai de către instanța de judecată în cursul judecății.

La desființarea totală sau parțială a unui înscris ca modalitate de reparare în natură a pagubei se recurge de regulă în situația săvârșirii infracțiunilor de fals, când instanța trebuie să dispună desființarea înscrisurilor falsificate.

Repararea pagubei prin echivalent bănesc se realizează prin obligarea inculpatului și a părții responsabile civilmente la plata unei sume de bani, ori de câte ori nu este posibilă repararea în natură.

În practica judiciară s-a recurs la această modalitatede reaparare a pagubei în cazurile în care bunurile sustrase sau obținute prin înșelăciune, abuz de încredere, etc., nu mai sunt găsite, ori sunt distruse; atunci când au fost efectuate cheltuieli cu îngrijiri medicale în ipoteza infracțiunilor contra persoanei; dacă victima infracțiunilor care au dus la moartea acesteia contribuia la întreținerea altei persoane, etc.

Se pot acorda despăgubiri atât pentru prejudiciul efectiv cauzat cât și pentru prejudiciul viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică

Acordarea despăgubirilor bănești se poate face atât prin acordarea unei sume globale cât și prin acordarea unor prestații periodice.

Sunt supuse reparării prin echivalent bănesc, atât prejudiciile patrimoniale cât și prejudiciile nepatrimoniale. Repararea prejudiciilor nepatrimoniale are ca fundament legal, art. 1391 din Noul Cod civil.

Caracteristic prejudiciilor nepatrimoniale sau daunelor morale cum mai sunt denumite, este că nu au o valoare economică precis evaluabilă în bani, rămânând la latitudinea instanței, aprecierea cuantumului acestuia. În practica judiciară s-au acordat daune morale pentru prejudicii afective constând în suferințele psihice cauzate de moartea unei persoane iubite, desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă, durerile fizice cauzate prin răniri, loviri, vătămări corporale, etc.

Subiecții activi ai acțiunii civile sunt:

partea civilă, adică persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul moral sau material;

Ministerul Public care are obligația să exercite acțiunea civilă în fața instanței de judecată atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau care capacitate de exercițiu restrânsă;

Subiecții pasivi ai acțiunii civile sunt:

inculpatul, care este și subiect pasiv principal al acestei acțiuni, întrucât el este cel care a produs un prejudiciu prin comiterea infracțiunii;

partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă în procesul penal, potrivit legii civile pentru pagubele cauzate prin fapta inculpatului.

Spre deosebire de acțiunea penală, acțiunea civilă se pornește și se exercită numai în măsura în care persoana vătămată sau succesorii acesteia înțeleg să fie despăgubiți pentru prejudiciul produs (excepție fac acele cazuri când acțiunea civilă se exercită din oficiu de către procuror).

Ca atare, acțiunea civilă are în principiu caracter disponibil, deși în anumite cazuri menționate mai sus, ea este exercitată din oficiu. Astfel, partea civilă poate renunța în tot sau în parte, la pretențiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor în apel.

Asupra acestei renunțări, partea civilă nu mai poate reveni și nici nu mai are dreptul să introducă acțiune separată la instanța civilă pentru aceleași pretenții. În plus, acțiunea civilă are caracter accesoriu, adică poate fi exercitată în cursul procesului penal numai atunci când poate fi pusă în mișcare acțiunea penală.

Pentru ca acțiunea civilă să fie exercitată în procesul penal, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții:

Infracțiunea săvârșită să fi produs un prejudiciu (material sau nepatrimonial). Acțiunea civilă nu se poate exercita decât dacă infracțiunea săvârșită este una de rezultat, nu și în ipoteza unei infracțiuni de pericol. Spre exemplu, conducerea unui autovehicul pe drumurile publice fără permis de conducere este o infracțiune de pericol care exclude producerea vreunui prejudiciu.

Între infracțiunea săvârșită și prejudiciu să existe legătură de cauzalitate. Fără existența acestei legături, persoana care a săvârșit fapta n-ar putea fi obligată la despăgubiri, lipsind temeiul tragerii la răspundere juridică a acelei persoane.

Prejudiciul să fie cert, adică sigur atât sub aspectul existenței sale cât și sub aspectul posibilităților de evaluare. Prejudiciul cert poate fi atât actual cât și viitor. Un prejudiciu cert și viitor este spre exemplu, cel rezultat din pierderea capacității de muncă a unei persoane. Prejudiciul eventual nu poate fi acoperit întrucât există o lipsă de certitudine cu privire la producerea sa în viitor.

Prejudiciul să nu fi fost reparat. De principiu, acoperirea prejudiciului va împiedica exercitarea acțiunii civile, dar trebuie avut în vedere dacă prejudiciul a fost acoperit total sau numai parțial, caz în care acțiunea civilă este exercitabilă. De asemenea, se mai impune a se stabili dacă acoperirea prejudiciului s-a făcut de către terțe persoane care au contribuit la aceasta din dorința de a ajuta victimele infracțiunii și nu pentru a-l degreva pe inculpat de această obligație (de exemplu, cazul colegilor de serviciu care înmânează victimei infracțiunii o sumă de bani pentru ajutorarea acesteia).

Repararea prejudiciului să fie pretinsă de către persoana fizică sau juridică îndreptățită. Pentru obținerea reaparării prejudiciului, persoana păgubită trebuie să-și manifeste voința în acest sens prin constituirea de parte civilă.

În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, nu este nevoie de manifestarea de voință a acestora, acțiunea civilă exercitându-se din oficiu de către procuror, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.

Prin rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal trebuie să se acorde o despăgubire integrală. Posibilitățile de plată ale inculpatului și părții responsabile civilmente nu influențează nici existența răspunderii civile și nici cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate.

În fața instanței penale nu pot fi deduse pe calea acțiunii civile alte raporturi juridice decât acelea izvorâte din paguba pricinuită prin infracțiune.

Acțiunea civilă se pune în mișcare prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate în contra inculpatului sau părții responsabile civilmente.

Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal în locul persoanei vătămate. Dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acțiunea civilă poate fi disjunsă.

Constituirea de parte civilă se face printr-o declarație scrisă sau orală în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată.

Manifestarea de voință a persoanei vătămate în acest sens se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în cursul judecății, numai până la începerea cercetării judecătorești. Când declarația de constituire ca parte civilă se face oral, organul judiciar are obligația să o consemneze într-un proces verbal sau în încheiere, după caz. Odată cu declarația de constituire ca parte civilă, persoana păgubită trebuie să indice natura și întinderea pretențiilor, a motivelor, precum și a probelor pe care se întemeiază acestea.

Acțiunea civilă se susține în proces de către partea civilă, iar pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se susține de către reprezentantul lor legal ori de către procuror, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.

În cazul în care partea civilă decedează, se reorganizează, este radiată ori dizolvată în cursul urmăririi penale sau al judecății, se vor introduce în cauză moștenitorii/succesorii în drepturi/lichidatorii acesteia, în măsura în care doresc să intervină în proces. Opțiunea moștenitorilor/suscesorilor trebuie exprimată în termen de cel mult două luni de la deces, dizolvare, reorganizare ori lichidare. Decesul/radierea inculpatului va conduce la efecte diferite după cum decesul se produce în faza urmăririi penale sau a judecății. Când inculpatul decedează/este radiat în cursul urmăririi penale, procesul penal va lua sfârșit, iar partea civilă se va putea adresa instanței civile cu acțiune civilă, separată, împotriva moștenitorilor/succesorilor sau părții responsabile civilmente. Dacă inculpatul decedează în cursul judecării cauzei, partea civilă are posibilitatea să continue acțiunea civilă în fața instanței penale împotriva moștenitorilor inculpatului și a părții responsabile civilmente. Când partea responsabilă civilmente decedează, se reorganizează, este radiată ori dizolvată, acțiunea civilă va fi continuată în fața instanței penale, numai dacă partea civilă indică instanței moștenitorii/succesorii în drepturi/lichidatorii acesteia, în termen de cel mult două luni de la data când a luat cunoștință de acea împrejurare.

Acțiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal atunci când a fost alăturată acțiunii penale și s-a sesizat instanța penală. Odată cu soluționarea laturii penale a cauzei, instanța se va pronunța și asupra laturii civile, având următoarele trei posibilități:

Să respingă acțiunea civilă dacă se dispune achitarea inculpatului în temeiul articolului 10 literele „a” și „c”, datorită lipsei de temei juridic al acțiunii sau dacă lipsește culpa civilă, lipsește paguba ori nu există legătură de cauzalitate între infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul și paguba produsă.

Să admită acțiunea civilă în totalitate sau în parte atunci când se constată săvârșirea unei fapte penale și producerea unui prejudiciu material sau moral, indiferent dacă se pronunță sau nu condamnarea inculpatului. În cazurile de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal în baza art. 16, literele „b” teza a 2-a, „d” și „h”, dacă prin fapta comisă s-au cauzat prejudicii, instanța va admite acțiunea civilă și va acorda despăgubiri civile celui prejudiciat.

Să lase nesoluționată acțiunea civilă atunci când pronunța achitarea inculpatului în temeiul art. 16 literele „b” teza 1 și „e” precum și când dispune încetarea procesului penal în temeiul art. 16 literele „f”, „g”, „i” și „j” precum și în cazul în care a intervenit un acord de recunoaștere a vinovăției. În aceste cazuri, cel interesat se poate adresa cu acțiune instanței civile.

Ori de câte ori soluționarea acțiunii civile atrage depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale, instanța penală poate disjunge acțiunea civilă care va rămâne însă în competența instanței penale. În aceste cazuri, se constituie un dosar separat care va fi soluționat de aceeași instanță. Disjungerea se poate dispune de instanță din oficiu, la cererea procurorului sau la cererea părților. Încheierea prin care se dispune disjungerea laturii civile este definitivă.

Capitolul IV. Deliberarea și pronunțarea hotărârii

4.1 Ședința de judecată

Măsurile premergătoare sau procedura preliminară are rolul de a pune dosarul în stare de judecată. În această etapă, președintele instanței ia măsuri privind fixarea termenului de judecată, desemnarea completului și asigurarea apărării. Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. În cauzele în care sunt inculpați arestați, judecata se face de urgență și cu precădere. Tot în această fază președintele instanței trebuie să ia măsuri privind citarea părților și a persoanelor care urmează să participe la judecată, precum și măsuri de asigurare a apărării. Dacă desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, se iau măsuri pentru aceasta.

Președintele completului de judecată trebuie să ia toate măsurile necesare pentru ca la termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să nu sufere amânare. El împreună cu membrii completului de judecată trebuie să studieze dosarele, practica judiciară și literatura de specialitate care are legătură cu cauza ce urmează a fi judecată. Lista cu cauzele ce urmează a fi judecate va fi afișată la instanță, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată.

Ședința de judecată este împărțită în 4 etape distincte și anume:

– Începutul judecății

– Cercetarea judecătorească

– Dezbaterile și

– Ultimul cuvânt al inculpatului.

1. Începutul judecății. Conținutul său este dat de anumite activități cu caracter organizatoric și anume:

– se declară ședința deschisă, aceasta pentru asigurarea ordinii și solemnității ședinței de judecată. Din acel moment, cei prezenți trebuie să respecte disciplina. Președintele completului de judecată are pentru aceasta dreptul să ia anumite măsuri în cadrul dreptului de poliție a ședinței: să ceară publicului să păstreze liniștea, să îndepărteze anumite persoane din sală dacă încalcă măsurile de disciplină luate. Partea îndepărtată din sală din aceste motive va fi chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor, iar președintele completului îi va aduce la cunoștință actele esențiale efectuate în lipsă ți îi va citi declarațiile celor ascultați.

– se face strigarea cauzei și apelul celor citați, având în vedere că pe listă se găsesc mai multe cauze și ca atare este nevoie să se strige cauza care este la rând. După strigarea cauzei, președintele completului va dispune să se facă apelul părților și a celorlalte persoane citate, constatând care din ele s-au prezentat. Tot acum se verifică dacă procedura de citare este legal îndeplinită. Când sunt nereguli în procedura de citare, judecata se amână.

– se verifică legalitatea sesizării instanței. Instanța poate fi sesizată prin rechizitoriul procurorului, precum și prin plângerea formulată împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată. Acesta sunt modalități de sesizare principale. Mai există și modalități de sesizare suplimentare: extinderea procesului penal pentru alte fapte, extinderea procesului pentru alți inculpați și extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale. În afara acestor modalități de sesizare mai există și modalități complementare sau de trimitere: casarea cu trimitere, declinarea de competență, regulatorul de competență și strămutarea cauzelor penale. La începerea judecății, în prima zi de înfățișare, instanța este datoare să verifice din oficiu, regularitatea actului de sesizare.

Dacă neregularitatea actului de sesizare nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare în vederea refacerii acestuia.

Dacă este vorba de un rechizitoriu, instanța trebuie să verifice dacă el îndeplinește condițiile prevăzute de lege, atât în ceea ce privește conținutul cât și în ceea ce privește confirmarea lui.

– se fac anumite verificări privitoare la inculpat. Aceasta presupune verificarea identității inculpatului și procedura de citare a acestuia. Tot acum se verifică de către instanță regularitatea luării și menținerii arestării preventive a inculpatului. Se mai verifică dacă inculpatul a primit citația și copia actului de sesizare a instanței cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată fixat. Dacă inc nu a primit actul de sesizare și acesta cere, judecata se amână și I se înmânează inc. copia actului de sesizare.

– se iau măsuri privind martorii, experții și interpreții. După apelul martorilor, experților și interpreților, președintele cere martorilor să părăsească sala de ședință și le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviințarea sa. Astfel se înlătură posibilitatea ca martorii ascultați mai târziu să fie influențați de declarațiile martorilor ascultați mai înainte. Experții pot rămâne în sală deoarece ei și-au exprimat opinia în raportul de expertiză depus la dosar. Dacă însă acestora li s-ar cere anumite lămuriri, ei pot fi invitați să părăsească sala de ședințe pentru a nu fi influențați de inculpat ori de martori.

– se dau anumite lămuriri și se are în vedere pronunțarea asupra cererilor și excepțiilor ridicate. Președintele instanței pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă în cauză, dar numai până la momentul citirii actului de sesizare. Totodată instanța întreabă procurorul și părțile dacă au de formulat excepții, cereri sau dacă propun administrarea de probe noi.

– se poate proceda direct la judecarea cauzei în cazul recunoașterii vinovăției de către inculpat, pe baza probelor admnistrate în faza de urmărire penală. Judecarea se poate realiza în această modalitate până la începerea cercetării judecătorești numai dacă inculpatul recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței, și nu mai solicită alte probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate depune la acest termen. Atunci când juecata se realizează în această modalitate, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei cu închisoarea și de reducerea cu o pătrime a limitelor de amendă.

2. Cercetarea judecătorească. Această etapă are ca obiect administrarea probelor necesare rezolvării cauzei penale. Mai este denumită și anchetă judecătorească. În cadrul ei se readministrează probele din faza de urmărire penală, dar la cererea părților și a procurorului se pot administra și probe noi.

Cercetarea judecătorească începe cu citirea actului de sesizare a instanței. După aceasta președintele completului de judecată are obligația să-l lămurească pe inculpat cu privire la dreptul pe care îl are de a pune întrebări coinculpaților, celorlalte părți, martorilor, experților, ori de a da explicații când consideră necesar.

Administrarea probelor în cercetarea judecătorească începe prin ascultarea inculpatului. Neascultarea inculpatului atrage nulitatea hotărârii dacă implică o vătămare care nu a putut fi înlăturată în alt mod. Inc. este lăsat întâi să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări de către președintele instanței, de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați precum și de apărătorul inculpatului a căruia ascultare se face.

Dacă în cauză sunt mai mulți inculpați, ascultarea fiecăruia se face în prezența celorlalți inculpați. Uneori însă ascultarea unui inculpat în prezența celorlalți coinculpați ar putea impieta asupra aflării adevărului, astfel că instanța poate dispune ca ascultarea lui să se facă fără ca ceilalți să fie de față. Declarațiile luate însă separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalți inculpați după ascultarea lor.

După ascultarea inculpaților se va proceda la ascultarea celorlalte părți, după aceeași procedură ca și în cazul inculpaților.

Urmează apoi o activitate deosebit de importantă în cercetarea judecătorească și anume ascultarea martorilor.

Aceștia sunt invitați pe rând în sala de judecată și sunt ascultați după aceeași procedură ca și inculpații. După ce martorul a fost ascultat, i se pot pune întrebări de către instanță, de către procuror, de partea care l-a propus și apoi și de către celelalte părți.

Dacă ascultarea martorului nu mai este posibilă (spre exemplu acesta a decedat), instanța va proceda la citirea depoziției date de el în cursul urmăririi penale și va ține seama de ea în cursul judecării cauzei. Când unul sau mai mulți martori lipsesc, instanța poate dispune amânarea cauzei.

Martorul care lipsește nejustificat poate fi adus silit la instanță.

După ascultare, martorii rămân în sala de ședință până la terminarea actelor de cercetare care se desfășoară în cauza respectivă. Acest lucru va împiedica martorii ascultați să ia legătura cu cei care nu au fost încă ascultați. Se poate și renunța la audierea anumitor martori, dar această posibilitate trebuie pusă în discuție și instanța să fie de acord cu ea.

Dispozițiile pentru ascultarea martorului se aplică în mod corespunzător și în caz de ascultare a expertului sau interpretului.

Dacă în cauza supusă judecății există mijloace materiale de probă, instanța poate dispune din oficiu sau la cerere, aducerea și prezentarea lor. După aducerea lor, mijloacele materiale de probă pot fi examinate de instanță, de procuror sau de către părți, se arată martorilor sau experților pentru a face precizări cu privire la ele.

Se poate întâmpla ca din cercetarea judecătorească să rezulte necesitatea administrării unor probe noi și atunci instanța amână în acest scop judecarea cauzei sau judecarea ei în continuare. Probele noi sunt acelea care nu au fost administrate în cauză. Asupra cererilor de administrare a noilor probe instanța se pronunță motivat prin admiterea sau respingerea lor.

Cercetarea judecătorească se consideră terminată atunci când au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului și urmează discutarea lor în condiții de oralitate, publicitate și contradictorialitate.

Pe parcursul cercetării judecătorești pot să apară anumite situații care impun aplicarea acelor instituții prevăzute în art. 332-337 din Codul de procedură penală și anume: restituirea cauzei la procuror, schimbarea încadrării juridice, extinderea acțiunii penale și extinderea procesului penal.

Restituirea cauzei la procuror se poate dispune de instanța judecătorească atunci când urmărirea penală a fost efectuată de un organ necompetent.

Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale se dispune atunci când cercetare penală a fost efectuată de alt organ decât cel competent. Lipsa de competență după materie și după calitatea persoanei este sancționată cu nulitate absolută. Instanța poate dispune restituirea cauzei la procuror numai atunci când constatarea încălcării legii are loc înainte de terminarea cercetării judecătorești. Cauza nu se restituie când constatarea încălcării legii are loc după începerea dezbaterilor sau când instanța schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracțiune pentru care competența de cercetare penală ar fi revenit altui organ de cercetare.

Potrivit alineatului 2 al art. 332 din C.p.p. instanța se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale și în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței de judecată, prezența învinuitului sau a inculpatului și asistarea acestuia de către apărător.

Schimbarea încadrării juridice. Încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organul judiciar a concordanței între faptă ca realitate obiectivă și textul legal care o descrie și incriminează. Realizarea încadrării juridice a faptei are importanță atât pentru aplicarea corectă a legii penale, cât și pentru buna desfășurare a procesului penal. În funcție de încadrarea juridică a faptei se stabilește organul de urmărire penală competent, instanța competentă, compunerea completului de judecată, prezența procurorului la judecata cauzei, a apărătorului, etc. Încadrarea juridică a faptei nu este însă ceva imuabil, ci ea se poate schimba după procedura prevăzută în art. 334 din Codul de procedură penală.

Astfel se poate schimba încadrarea juridică a faptei din faptă consumată în tentativă și invers, dintr-o infracțiune în altă infracțiune, din forma simplă a infracțiunii în forma calificată și invers, ori alte situații.

Schimbarea încadrării juridice a faptei poate fi cerută de procuror, de către părți sau poate fi pusă în discuție din oficiu de către instanța de judecată. Cererea de schimbare a încadrării juridice se formulează de obicei în cursul dezbaterilor judiciare, după administrarea probelor când se pune problema determinării încadrării juridice corecte a faptei pentru care urmează a fi condamnat inculpatul. Ea mai poate fi formulată și în cursul cercetării judecătorești, de obicei atunci când de noua încadrare juridică depinde competența instanței de judecată. Practic, potrivit dispozițiilor legale în materie, schimbarea încadrării juridice a faptei poate avea loc oricând în cursul judecății procesului penal și în orice stadiu procesual.

Procedura de schimbare a încadrării juridice are două etape:

 punerea în discuția părților și a procurorului a noii încadrări juridice

 aducerea la cunoștință inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei la urma ședinței de judecată, ori amânarea acesteia pentru a-și pregăti apărarea.

Punerea în discuția părților a noii încadrări juridice este necesară, reprezentând punerea în practică a principiului contradictorialității. Practica judiciară recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că nu este necesară punerea în discuția părților a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei dintr-o infracțiune mai gravă într-una mai ușoară.

Dacă instanța schimbă încadrarea juridică a faptei, are posibilitatea să păstreze cauza spre soluționare sau să-și decline competența instanței superioare. Când schimbarea încadrării juridice a faptei într-o infracțiune de competența instanței superioare se face în cursul cercetării judecătorești sau al dezbaterilor, cauza nu va mai fi restituită procurorului pentru refacerea urmăririi penale deoarece cercetarea judecătorească are o eficiență superioară urmăririi penale.

Extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale. Potrivit art. 335 alin. 1 din Codul de procedură penală, extinderea acțiunii penale are ca obiect alte acte materiale care intră în conținutul infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată. Această situație se regăsește în cazul infracțiunii continuate, al celei continue, complexe sau de obicei, iar actul de trimitere în judecată se referă doar la unele din actele componente. Este în interesul unei bune administrări a justiției ca inculpatul să fie judecat pentru toate actele materiale care intră în conținutul infracțiunii și în plus, infracțiunea continuată, complexă și de obicei constituie cazuri de indivizibilitate ce impun judecarea împreună a tuturor actelor materiale.

Cererea de extindere a acțiunii penale se poate formula de către procuror, de părți sau poate fi invocată din oficiu de către instanța de judecată, dar se dispune numai de către instanță. După extinderea acțiunii penale, instanța judecă infracțiunea în întregul ei, sau poate dispune restituirea cauzei procurorului, potrivit art. 333 din Codul de procedură penală, pentru completarea urmăririi penale.

Dacă cu privire la unele acte materiale care intră în conținutul infracțiunii deduse judecății s-a pronunțat deja o hotărâre judecătorească definitivă, instanța va reuni cauza cu cea deja judecată, va desființa acea hotărâre și va pronunța o nouă hotărâre care se va referi la toate actele materiale.

Extinderea procesului penal pentru alte fapte. Are loc atunci când în cursul judecății, în sarcina inculpatului se descoperă date cu privire la săvârșirea unei alte fapte prevăzute de lege penală, având legătură cu infracțiunea pentru care este trimis în judecată.

Trebuie îndeplinite două condiții pentru ca instanța să poată dispune extinderea procesului penal și anume:

 Existența noilor fapte să rezulte din probele administrate în cursul judecății

 Faptele noi să fie în legătură cu infracțiunea pentru care este trimis inculpatul în judecată.

Odată întrunite aceste condiții se va proceda de următoarea manieră:

– Procurorul solicită instanței extinderea procesului penal, iar aceasta poate admite sau respinge cererea. Dacă nu se admite cererea procurorului, judecata va continua în limitele inițiale ale actului de trimitere în judecată. Dacă însă instanța admite cererea procurorului, va dispune prin încheiere extinderea procesului penal

– După extinderea procesului penal de către instanță, procurorul poate să adopte mai multe poziții:

1. Să declare că pune în mișcare acțiunea penală pentru aceste fapte

2. Să declare că nu pune în mișcare acțiunea penală pentru aceste fapte, dar solicită trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale.

Instanța se va pronunța asupra extinderii procesului penal prin încheiere. După ce extinde procesul penal în acest mod, instanța poate proceda la judecarea cauzei sau la trimiterea ei procurorului, atunci când prin extindere se rețin în sarcina inculpatului fapte pentru care este necesară sesizarea instanței de către procuror.

Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane. Această situație este reglementată prin articolul 337 din Codul de procedură penală și se poate petrece în două cazuri:

 Când în cursul judecății se descoperă date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei pentru care este judecat inculpatul, ( participația penală coautor, instigator sau complice )

Când în cursul judecății se descoperă date cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului.

Procedura de extindere în aceste situații este aceeași cu cea prevăzută la extinderea procesului penal cu privire la alte fapte.

Chestiuni legate de măsurile preventive, de siguranță și asiguratorii. În cazurile de restituire, de trimitere a dosarului la procuror și în cazul extinderii procesului penal, instanța trebuie să se pronunțe asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor de siguranță și asupra măsurilor asiguratorii luate față de persoanele cu privire la care s-a dispus restituirea cauzei sau trimiterea dosarului la procuror

4.2 Dezbateri judiciare

Dezbaterile judiciare constituie o activitate specifică judecății și constă în efectuarea de expuneri, formularea orală și contradictorie a concluziilor, în fața instanței de către procuror și de către părți, reprezentanții ori apărătorii acestora. Pe bună dreptate se consideră că etapa dezbaterilor reprezintă punctul culminant al procesului penal în care funcțiile procesuale sunt exercitate cu amploare maximă. Potrivit sensului restrâns al noțiunii și care ne și interesează, dezbaterile judiciare sunt acea parte a ședinței de judecată în care se dă cuvântul procurorului și părților pentru a expune punctul lor de vedere în legătură cu situația de fapt și de drept rezultată din cercetarea judecătorească precum și în legătură cu orice altă problemă.

Dezbaterile au ca obiect însuși fondul cauzei și rezolvarea acesteia, referindu-se la existența faptei, la vinovăția și rolul inculpatului la săvârșirea ei, la circumstanțele reale și personale care se circumscriu pericolului social al faptei și periculozității infractorului. Dezbaterile judiciare sunt obligatorii astfel că lipsa lor duce la nulitatea absolută a hotărârii judecătorești pronunțate în cauză atunci când participarea procurorului, a inculpatului și a apărătorului său este obligatorie.

Fiind o parte a activității procesuale, dezbaterile se desfășoară într-o ordine prestabilită și se axează pe anumite probleme și anume: stabilirea situației de fapt, concluziile de drept care se pot trage din situația de fapt prezentată, aprecierea socială a faptei, și a persoanei inculpatului, în vederea unei juste individualizări a sancțiunii penale.

Potrivit art. 340 din Codul de procedură penală, întâi se dă cuvântul procurorului, apoi părții vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente și inculpatului. Practic se dă cuvântul întâi celor care susțin învinuirea și pretențiile civile apoi intervin cei care combat aceste susțineri și în final se dă cuvântul inculpatului care are astfel posibilitatea să dea ultimele explicații în apărarea sa. Președintele instanței poate da cuvântul și în replică, respectându-se aceeași ordine. Pentru motive temeinice, dezbaterile pot fi întrerupte, dar întreruperea nu poate fi mai mare de 5 zile.

În cadrul dezbaterilor, procurorul pune concluzii atât în latura penală cât și în latura civilă a cauzei. El trebuie să menționeze fapta pentru care solicită condamnarea și încadrarea juridică a acesteia, prezintă probele din care rezultă vinovăția inculpatului, pericolul social al faptei și cere aplicarea pedepsei cu modalitatea de individualizare.

Poziția procurorului în sala de ședință trebuie să aibă un rol educativ atât pentru inculpat cât și pentru cei prezenți în sala de judecată. Dacă cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea, existând vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 literele a-j din Codul de procedură penală, procurorul va formula motivat concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal. În latura civilă a procesului penal procurorul poate susține în fața instanței de judecată acțiunea civilă pornită de partea vătămată, iar atunci când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, procurorul este obligat să susțină interesele civile ale acesteia chiar dacă nu este constituită parte civilă.

Partea vătămată pune concluzii în latura penală a cauzei prin susținerea învinuirii și menționarea probelor care o confirmă, arătarea încadrării juridice a faptei și sancțiunea care urmează a fi aplicată inculpatului.

Partea civilă pune concluzii cu privire atât cu privire la acțiunea penală cât și cu privire la acțiunea civilă pe care a pus-o în mișcare și a exercitat-o în fața primei instanțe, ori care a fost pusă în mișcare din oficiu în cazurile prevăzute de lege. În cuvântul său, partea civilă trebuie să se refere la fapta cauzatoare de prejudiciu pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, la probele administrate, întinderea prejudiciului, modalitatea de acoperire a acestuia și să conțină solicitarea de obligare a inculpatului și a părții responsabile civilmente dacă este cazul, la repararea pagubei cauzate.

Partea responsabilă civilmente pune concluzii numai cu privire la latura civilă a cauzei, putând cere respingerea acțiunii civile promovate împotriva sa, ori poate să arate că valoarea pagubei cauzate este mai mică decât cea pretinsă.

Inculpatul pune concluzii atât în latura penală cât și în latura civilă a cauzei. Dacă el nu recunoaște comiterea faptei va indica probele de nevinovăție, iar dacă a recunoscut fapta, va putea argumenta că nu este prevăzută de legea penală, ori că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și ca atare va putea solicita achitarea sa. Dacă recunoaște comiterea infracțiunii, va putea argumenta că fapta se încadrează într-o infracțiune mai ușoară, sau că există circumstanțe atenuante în cauză, va putea solicita aplicarea unei sancțiuni mai blânde. Pe latură civilă, inculpatul poate cere respingerea acțiunii civile sau admiterea ei numai în parte în limitele dovedirii ei.

Dacă părțile sunt asistate de apărători li se acordă cuvântul la dezbateri.

4. Ultimul cuvânt al inculpatului reprezintă un moment distinct al judecății când președintele completului de judecată, înainte de a se încheia dezbaterile dă ultimul cuvânt inculpatului personal. Aceasta reprezintă o garanție a dreptului de apărare, dându-se posibilitatea inculpatului să-și exprime liber poziția cu privire la fondul cauzei. Acest moment procesual a ultimului cuvânt acordat inculpatului are o importanță deosebită, inculpatul nu poate fi întrerupt în cadrul ultimului cuvânt, nu i se pot pune întrebări, iar dacă s-a omis acordarea ultimului cuvânt, acest lucru atrage sancțiunea nulității relative.

După terminarea dezbaterilor care este marcată de ultimul cuvânt al inculpatului, președintele declară ședința închisă și se trece la deliberare și la luarea hotărârii. Dacă socotește necesar, președintele instanței poate să ceară părților să depună concluzii scrise, dar și părțile pot proceda în acest fel chiar dacă nu li s-a cerut de către instanță.

Capitolul V. Sentința penală

Sentința penală este actul procesual prin care prima instanța de judecată soluționează conflictul de drept penal adus în fața sa. Ea trebuie să întrunească anumite caracteristici:

– Să fie legală,

– Să se pronunțe în numele legii,

– Să fie temeinică, adică să conțină adevărul de spre fapătele reținute în cauză

– Să permită verificarea dacă judecata s-a desfășurat în condiții de legalitate și cu respectarea dreptului părților

– Să sigure deplina executare a celor dispuse prin ea.

Hotărârea judecătoreasă dată în primă instanță este structurată în 3 părți:

– Partea introductivă (sau practicaua)

– Expunerea (sau considerentele)

– Dispozitivul (de fapt minuta pronunțată de judecător)

Partea introductivă se întocmește în două modalități după cum pronunțarea hotărârii a avut loc în ziua în care a avut loc judecata sau la o dată ulterioară judecării.

Dacă hotărârea se pronunță în ziua judecății, nu se mai întocmește o încheiere separată de ședință, iar mențiunile care se fac cu acea ocazie devin și mențiuni obligatorii pentru sentință.

Dacă hotărârea se pronunță într-o zi ulterioară judecății, partea introductivă a sentinței are un conținut limitat (denumirea instanței, data pronunțării soluției, locul unde s-a judecat cauza, numele membrilor completului de judecată, al procurorului și al grefierului), întrucât toate celelalte date sunt conținute în încheierea de ședință dată cu ocazia dezbaterii cauzei.

Lipsa unor mențiuni esențiale din această parte a sentinței va atrage nulitatea absolută a acesteia dacă acele mențiuni nu se pot constatat din celelalte părți ale sentinței (mențiunea judecării cauzei în ședință publică, prezența procurorului, etc.).

Expunerea (considerentele sentinței) cuprinde constatările la care a ajuns instanța cu privire la fapta dedusă judecății, la temeiurile răspunderii penale, la probele pe care se întemeiază și alte date necesare soluționării cauzei. Astfel, potrivit art. 356 alin 1 din C.p.p., expunerea trebuie să cuprindă următoarele: datele privind identitatea părților, descrierea faptei ce formează obiectul învinuirii, timpul și locul comiterii, încadrarea juridică dată faptei, analiza probelor care au servit ca temei al soluționării cauzei, a celor care au fost înlăturate, motivarea dată soluției cu privire la latura civilă a cauzei, analiza oricăror elemente de fapt importante.

Concret, în expunere, sentința conține fapta sau faptele reținute în sarcina inculpatului, forma și gradul de vinovăție, circumstanțele atenuante sau agravante care operează în cauză, starea de recidivă, timpul care se deduce din pedeapsa aplicată, actele din care rezultă acest lucru. Totodată se va mai arăta dacă este cazul, pentru ce fapte se dispune condamnarea și pentru ce fapte se dispune achitarea sau încetarea procesului penal. Expunerea trebuie să fie în concordanță cu dispozitivul, adică cele constatate nu pot avea altă soluție în dispozitiv.

Dispozitivul cuprinde datele privitoare la persona inculpatului, soluția dată de instanță cu privire la infracțiune, indicându-se în caz de condamnare denumirea acesteia și textul de lege în care se încadrează, pedeapsa aplicată, modalitatea de executare, iar în caz de achitare sau încetare a procesului penal, temeiul legal al achitării sau încetării, precum și soluția dată cu privire la latura civilă: repararea pagubei materiale și a daunelor morale.

Dispozitivul mai trebuie să cuprindă cele hotărâte cu privire la deducerea reținerii și arestării preventive, măsurile preventive, măsurile asiguratorii, cheltuielile judiciare, restituirea lucrurilor care nu sunt supuse confiscării, rezolvarea oricăror alte probleme de care ține soluționarea cauzei.

Dispozitivul mai trebuie să cuprindă întotdeauna mențiunea că este supusă apelului sau recursului, după caz, cu arătarea termenului în care poate fi exercitată calea de atac, mențiunea datei la care s-a pronunțat hotărârea și aceasta s-a făcut în ședință publică.

Sentința este semnată de membrii completului de judecată și de către grefier.

Chiar și nedefinitivă, sentința penală va produce anumite efecte:

– Dezinvestește prima instanță de judecarea cauzei, nemaiputându-se reveni asupra soluției, cu excepția îndreptării unor erori materiale, înlăturarea unor omisiuni vădite

– Hotărârea se comunică părților care au lipsit atât de la judecată cât și de la pronunțare

– Permite curgerea termenului de apel sau de recurs și primirea cererilor de apel și recurs

– Punerea în executare a unor dispoziții ale sentinței penale: arestarea preventivă a inculpatului condamnat, eliberarea sa în anumite situații, punerea în executare a măsurilor asiguratorii și confirmarea măsurii de siguranță a internării medicale

5.1 Soluții pe care le poate pronunța prima instanță

Deliberarea și obiectul deliberării. Procedura deliberării primei instanțe de judecată se desfășoară după regulile comune, cu unele particularități. Astfel completul de judecată deliberează întâi cu privire la chestiunile de fapt, adică la temeinicia învinuirii, apoi în măsura în care s-a reținut că a săvârșit fapta dedusă judecății, asupra chestiunilor de drept privind răspunderea penală și sancțiunea care I se va aplica inculpatului.

După rezolvarea laturii penale, se deliberează cu privire la chestiunile de fapt și de drept referitoare la prejudiciul cauzat prin infracțiune, răspunderea civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente precum și cu privire la stabilirea modalităților de reparare a prejudiciului.

În final, completul de judecată deliberează cu privire la măsurile preventive și asiguratorii, mijloacele materiale de probă, cheltuielile judiciare, precum și asupra oricărei probleme care ține de justa soluționare a cauzei.

Deliberarea asupra chestiunilor de fapt se realizează prin operațiunea de apreciere a probelor. Dacă instanța constată în timpul deliberării că nu au fost lămurite toate aspectele de fapt ale cauzei, va dispune prin încheiere repunerea cauzei pe rol și va proceda la administrarea probelor considerate necesare. După aceasta se vor relua dezbaterile asupra cauzei și se va trece la o nouă deliberare.

Luarea hotărârii. Acesta este actul jurisdicțional prin care se soluționează cauza și marchează activitatea de înfăptuire a justiției. Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului de voință al membrilor completului de judecată ( dacă acel complet este format din mai mulți judecători cum este cazul judecății în fond care se desfășoară la Înalta Curte de Casație și Justiție) și care decid fie în unanimitate, fie în majoritate.

După luarea hotărârii se redactează minuta, adică actul procedural în care se consemnează ceea ce s-a hotărât. Hotărârea prin care se soluționează cauza în primă instanță se numește sentință penală.

Soluțiile care se pot da asupra laturii penale a cauzei. Instanța hotărăște prin sentință asupra laturii penale a cauzei, pronunțând după caz condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

– Condamnarea inculpatului este soluția cel mai des adoptată în practica judiciară (este și firesc să fie așa pentru că altfel am avea un sistem judiciar ineficient) și se dispune atunci instanța constată că inculpatul a comis cu vinovăție penală fapta pentru care este trimis în judecată. Hotărârea de condamnare trebuie să fie motivată în fapt și în drept.

– Achitarea inculpatului se pronunță atunci când din probele administrate rezultă că în cauză este incident vreunul din cazurile de la art. 10 literele a-e din Codul de procedură penală. De asemenea, hotărârea de achitare trebuie motivată în fapt și în drept.

– Încetarea procesului penal se dispune de către instanță atunci când constată existența vreunuia din cazurile de la art. 10 literele f-j din Codul de procedură penală. Și această din urmă soluție trebuie motivată atât în fapt cât și în drept.

Soluțiile care pot fi date asupra laturii civile a cauzei. Potrivit art. 346 din Codul de procedură penală, în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanța se pronunță prin aceeași sentință și asupra acțiunii civile. Soluția dată asupra laturii civile depinde de soluția dată asupra acțiunii penale în ceea ce privește existența faptei și vinovăția autorului ei.

– Instanța poate admite acțiunea civilă și obliga la repararea pagubei conform legii civile în caz de condamnare a inculpatului, achitare a lui în baza art. 10 literelor b/1, d și e din Codul de procedură penală, precum și în caz de încetare a procesului penal în baza art. 10 literele g, h și i din Codul de procedură penală.

Atunci când instanța admite acțiunea civilă se pronunță și asupra măsurilor asiguratorii dacă au fost luate anterior.

– Acțiunea civilă va fi respinsă când este neîntemeiată, sau când achitarea se întemeiază pe dispozițiile art. 10 literele a sau c din C.p.p., lipsind elementele răspunderii civile. În aceste situații, măsurile asiguratorii luate se revocă.

– Instanța penală va lăsa nesoluționată acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul de la art. 10 litera b, ori când pronunță încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile de la art. 10 literele f și j din C.p.p. precum și în caz de retragere a plângerii prealabile. În astfel de situații, măsurile asiguratorii se mențin, dar ele încetează de drept dacă partea vătămată nu introduce acțiunea în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de încetare a procesului penal.

Dacă rezolvarea acțiunii civile ar putea provoca întârzierea soluționării laturii penale a cauzei, instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile și amânarea judecării acesteia într-o altă ședință.

5.2 Comunicarea sentinței penale

Instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei chiar dacă nu există constituire de parte civilă în cazurile prevăzute în art. 17 alin 1 din C.p.p., când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Tot prin hotărâre judecătorească instanța se pronunță asupra cheltuielilor judiciare, stabilind cuantumul acestora și persoanele obligate să le achite.

Apoi legea prevede că hotărârea se pronunță în ședință publică, dar de fapt ceea ce se pronunță este doar dispozitivul hotărârii sau minuta, deoarece în acest moment hotărârea nu este redactată, existând doar minuta. La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează. Când părțile au lipsit atât de la judecată cât și de la pronunțare, li se comunică copii de pe dispozitivul hotărârii. Inculpatului deținut sau i se comunică copii de pe dispozitivul hotărârii, iar după redactarea hotărârii și copii de pe aceasta.

5.3 Efectele sentinței penale nedefinitive

Capitolul VI. Concluzii și propuneri de lege ferenda

BIBLIOGRAFIE