Principiului Neinterventiei

Introducere

Orice ramură de drept conține anumite principii generale, rezultat al abstractizării elementelor fundamentale ale normelor juridice care intră în competența acelei ramuri de drept.

Astfel, principiile fundamentale ale dreptului internațional s-au cristalizat în diferite perioade istorice. Chiar dacă unele dintre aceste principii au continuat să existe de-a lungul mai multor perioade, conținutul lor a suferit modificări substanțiale, în raport cu legile de dezvoltare specifice fiecărei perioade.

O serie de principii fundamentale ale dreptului internațional public au fost formulate de către burghezia în ascensiune, ca exemplu, principiul neamestecului în treburile interne (al neintervenției).

Dar, în perioada când comunitatea internațională era alcătuită numai din state bazate pe exploatare, principiul neimixtiunii avea un conținut foarte limitat, admițându-se numeroase și variate excepții „justificate” de doctrina dreptului internațional „clasic”.

Lucrarea de licență înmănunchează principiul neimixtiunii, un principiu fundamental al dreptului internațional public contemporan. Accentul este pus pe aspectul practic, pe implicația de ordin juridic privind aplicarea respectivului principiu.

În contextul secolului XX, principiul neamestecului în treburile interne ale altor state și-a găsit expresia în multe instrumente internaționale, de la documente universale, până la declarații regionale și bilaterale. Practica statelor, a organizațiilor și instituțiilor internaționale, atestă și ea manifestări active în spiritul neamestecului în treburile interne ale altor state.

În vederea conturării cadrului principiului neamestecului în contextul secolului XX, analiza este preocupată de o serie de întrebări cheie. Care este conținutul, care sunt obiectivele și care sunt excepțiile principiului neamestecului în treburile interne ale altor state, care este conținutul normativ și care este efectul legal al principiului, delimitează cercetarea cu privire la neamestec în secolul XX. Mai mult decât atât, analiza este preocupată de caracterul de normă  jus cogens al principiul neamestecului în treburile interne ale altor. Plecând de la aceste întrebări, studiul prezent este construit pe o dinamică integratoare, care analizează atât dreptul internațional convențional și cât și dreptul internațional cutumiar, cu privire la neamestecul în treburile interne ale altor state. Analiza cuprinde evenimentele și documentele care enunță o normă a neamestecului ca un principiu al dreptului internațional, pe parcursul secolului XX. În concluzie, articolul are rolul de a evalua perspectivele și considerentele, cu privire la neamestec, specifice secolului XX.

2. Considerații generale

De-a lungul istoriei, amestecul în politica internă sau externă ale altor state, face parte din caracterul vechii politici de dominație și forță, de inegalitate și subordonare. Statele mari și puternice din toate timpurile intervin în viața politică internă sau externă a statelor mai slab dezvoltate, prin diferite pretexte, punând în aplicare de obicei forța militară, atentând astfel la suveranitatea și independența statelor slabe sau „este o atitudine de stăpân față de supus” .

Principiul egalității în drepturi, principiul popoarelor de a-și hotărî singure soarta lor și principiul suveranității au ca consecință protejarea libertății popoarelor și statelor de a-și alege singure și independent opțiunea de dezvoltare care îi corespunde intereselor proprii. Dezvoltarea unui stat poate avea loc numai atunci când viața politică internă și externă nu este supusă nici unei imixtiuni străine sau că „statele nu trebuie să-și cauzeze reciproc prejudicii și au dreptul să nu permită ca un alt stat să se amestece în regimul celuilalt”.

Interzicerea intervențiilor în viața altor națiuni sau state nu este doar o concluzie ce derivă din principiile care stau la temelia dreptului internațional public, ci reprezintă un principiul fundamental al neimixtiunii. Acest principiu asigură securitatea ca fiecare națiune sau stat să fie stăpân pe soarta ei.

Pentru o mai buna dezvoltare a societății în relațiile dintre state nu trebuie să fie utilizat limbajul forței, presiunea și amenințarea pentru a-și impune voința unei națiuni alteia, ci trebuie ca relațiile internaționale să fie bazate pe respectul fiecărui stat și fiecărei națiuni.

Principiul neamestecului în treburile interne a fost consacrat pentru prima dată de către revoluția franceză, fiind încălcat mai târziu de către Napoleon Bonaparte în timpul războaielor; acest principiu își mai găsește dezvoltare în doctrina lui James Monroe, adresându-se cu un mesaj în fața Congresului la 2 decembrie 1823 afirma: „situația liberă și independentă a țărilor continentului american”. Cel mai des acest fundamental principiu al dreptului internațional public este invocat de statele mai mici și cele mai slab dezvoltate economic și militar împotriva politicii de expansiune și de amestec în treburile lor interne de către țările mai mari și mai puternic dezvoltate fiind consacrat parțial la Conferința de la Haga 1907, ca mai târziu, în articolul 15/8 al Pactului Ligii Națiunilor, de după primul război mondial.

În epoca contemporană, când societatea este influențată de curentul păcii și progresului relațiile internaționale își modifică sensul spre o nouă direcție, cea de asigurare a libertății popoarelor și statelor, astfel sau format toate premisele de respectare a principiului neintervenției. Cu toate că situația respectării acestui principiu pe arena mondială s-a încălcat de către Federația Rusă prin anexarea Crimeii fără de drept a unei regiuni din Ucraina, astfel Rusia desfășoară o politică agresivă, de amenințare a păcii omenirii, în încetarea de a se opune dezvoltării progresului și istoriei omenirii și astfel se amestecă în viața altor state și exercită presiuni. Datorită acestor acțiuni se aduce o tensionare a situației internaționale și se pune în primejdie liniștea națiunilor.

În doctrină se constată o diversificare a formelor de intervenție, o formă fiind cea directă și alta indirectă, aceasta însușind căile nemilitare, economice.

Cu toate acestea „trebuie de făcut totul pentru a se renunța cu desăvârșire la politica de forță și dictat în viața internațională, la amestecul în treburile interne ale altor state, la politica sferelor de influență, la hegemonie, că trebuie să se pună capăt cu hotărâre dominației imperialiste, colonialiste și neocolonialiste, promovându-se o politică bazată pe respectul independenței și suveranității naționale, pe colaborare egală, reciproc avantajoase între state”.

Rezultă că dreptul internațional public urmărește să asigure suveranitatea și independența țărilor, fiind chemat să întărească și să dezvolte principiul neimixtiunii care are un rol important în asigurarea și garantarea existenței libere, independente a națiunilor și țărilor.

3. Afirmarea principiului neintervenției ca principiul fundamental al dreptului internațional.

Principiului neamestecului de-a lungul procesului istoric al afirmării ca regulă juridică a relațiilor dintre state a avut un caracter antitetic. Obligativitatea de a nu se amesteca în viața unei țări ține cont de competența principiului neamestecului în treburile altui stat, principiu fundamental al dreptului internațional public, deoarece numai prin aceasta metodă se poate vorbi despre o consolidare a încrederii între popoare, păstrându-se și dezvoltându-se pe raporturi de respect reciproc.

Secole de-a rândul, state bazate pe exploatare au folosit intervenția în politica lor externă de subjugare a altor popoare și state. Afirmarea în doctrina dreptului internațional public ideii că intervenția în afacerile altor state încalcă principiile acestuia, a apărut abia pe la sfârșitul secolului XVIII-lea. Emer de Vattel fiind primul acreditat ca ar fi dat naștere principiului neintervenții în paragraful 37 „Aucune Puissance étrangère n'est en droit de s'en mêler”.

Ideea acestui principiu corespundea intereselor burgheziei în ascensiune. Burghezia a folosit principiu neimixtiunii în lupta împotriva feudalismului, în scopul de a-și apăra noua organizare a statului împotriva acelor puteri exterioare care încercau să restaureze regimurile monarhice anterioare.

În anul 1778, Franța este acuzată de către Marea Britanie că ar interveni în treburile sale interne, prin recunoașterea independenții Statelor Unite ale Americii. Franța se apăra prin faptul că odată ce statele de pe continentul Americii de Nord își declarase independența nu ar putea interveni în afacerile interne ale Marii Britanii. Anglia invocând că se situează pe poziția că relațiile dintre colonii și metropolă ar fi o problemă ce ține de afacerile interne ale ei. Fiind într-o poziție nejustificată cu realitatea acelor vremuri. Reținem că ambele țări s-au obligat pentru să nu intervină în viața internă ale altor state.

În operele unor doctrinari din secolele al XVII-lea și XVIII-lea, ca Christian Wolff, Samuel von Puffendorf și Emer de Vattel se întâlnesc referiri la caracterul ilicit al intervenției.

Astfel, Robespiere reafirmă ideea abatelui Grégoire din timpul revoluției franceze a anului 1789 privind la declarația dreptul ginților pe care o aduce sub stăpânirea Convenției, proclamând dreptul inviolabil al națiunilor la libertate.

Având izvoarele în acea concepție, Convenția, Franța în anul 1793 emite o declarație prin care anunță că va respinge orice intervenție care ar amenința independența sa și nu va mai interveni în afacerile altor state. Prin aceste acte emise, francezii au dorit să sublinieze că fiecare stat este o personalitate suverană și are dreptul prin forța libertății să-și dea o constituție, nici o putere externă nu va putea sa împiedice această manifestare de voință.

Ideile revoluției franceze au avut ecouri și în Statele Unite, secretarul de stat Tomas Jefferson subliniind, în instrucțiunile date ambasadorului său la Paris, în martie 1793, dreptul fiecărei națiuni de a-și alege și schimba liber formele de guvernare.

În afara continentului european principiul neintervenției nu a fost extins de către revoluția franceză, pentru că principiile dreptului internațional public au putere numai asupra popoarelor „civilizate” și „creștine”.

Noua Republică Franceză a dus războaie care aveau ca scop apărarea noului regim împotriva intervenției altor monarhi din afară, însă cu timpul toate aceste războaie sau transformat în războaie de cucerire și asuprire. Asupra tuturor statelor cucerite prin venirea lui Napoleon Bonaparte în fruntea Franței, se observa încălcarea principiului neintervenției prin instaurarea unor regimuri care aserveau Franța.

Edificiile feudale erau amenințate de către mișcările democratice, atunci Sfânta Alinat formată din Imperiul Rus, Prusiei și Imperiul Austriac, adoptă intervenția ca mijloc de stagnare ale acestor mișcări. Din această cauză se va negocia între împăratul Austriei, regele Prusiei și țarul Rusiei și semna în anul 1815 un document prin care fiecare parte se obligă să-și acorde asistență reciprocă în scopul restabilirii tronurilor și frontierelor în numele „principiului legitimității”. Astfel monarhiile au decis ca să oprească orice mișcare democratică în interiorul statelor lor, ba chiar să distrugă orice entități statale care se vor naște pe teritoriul altor regate. Motivul intervențiilor poate fi socotit astfel ca având un caracter ideologic. În anii 1820 și 1821, Rusia, Prusia și Austria participă la Congresele de la Troppau și Leibach, în care adoptă decizia de a interveni cu armata în Neapole și Sardinia, pentru a opri mișcarea democratică prin înlăturarea constituției impuse de popor și a restabili monarhia absolută invocând „pericolul” pe care îl reproduc regimurile democratice pentru alte state. Pentru ca această hotărâre să fie executată imperiul Austriac trimite armata în cele două state.

Potrivit rezoluțiilor adoptate în 1882, la Congresul de la Verona, de cele patru puteri continentale (Austria, Prusia, Rusia și Franța), Franța efectuează o acțiune similară în Spania. Deși Anglia a dezaprobat această politică atunci când a fost vorba de Europa, arătând că ea nu va acționa potrivit ideii „precauțiilor de luat împotriva unor eventuale pericole”, în 1840, împreună cu cele patru monarhii din est, intervine în Egipt, transformându-l în stat vasal Porții.

James Monroe, președintele Statelor Unite ale Americii s-a împotrivit doctrinei Sfintei Alianțe. Pe 2 decembrie 1823 James Monroe se prezintă în fața Congresului American cu un discurs, din care se naște „doctrina Monroe” este o doctrină a Statelor Unite care proclama că puterile europene nu vor mai coloniza și nu se vor mai amesteca în afacerile interne ale Americilor. Statele Unite ale Americii urmau să se proclame neutre în războaiele dintre puterile europene și coloniile lor. Daca aceste războaie ar fi apărut totuși, SUA ar fi urmat să considere astfel de conflagrații ca pe niște acțiuni ostile la adresa lor. Președintele Statelor Unite ale Americii, James Monroe a fost primul care a prezentat public această doctrină în timpul celui de-al șaptelea discurs anual asupra stării Uniunii ținut în fața Congresului SUA. Acesta este considerat unul dintre cele mai importante momente ale dezvoltării politicii externe ale SUA.

Doctrina Monroe a avut un caracter progresist la momentul proclamării, transformându-se într-o justificare a hegemoniei SUA pe continentul Americii de Sud. Interzicerea colonizării continentului american din partea statelor europene a fost o deviere de la afirmațiile anunțate în doctrina lui James Monroe. Profitând de afirmațiile doctrinei lui James Monroe, Statele Unite ale Americii își rezervau dreptul de a interveni în orice conflict ce poate avea loc dintr-un stat european și un stat American. Astfel SUA a format o politică de dominare a continentului american și această politică de dominație s-a sfârșit după cel de-al doilea război mondial, și în ceea ce privește intervențiile armate ale Statelor Unite ale Americii în afara continentului American.

În practica dreptului internațional public în secolul XIX-lea se cunoaște intervenția de poliție internațională aceasta se manifestă prin intervenții sub pretextul protecției persoanei și proprietăților cetățenilor unei țări aflați în străinătate. Această intervenție o putem exemplifica prin intervențiile SUA în Cuba în anul 1898 și intervențiile Angliei, Franței și SUA în China în timpul revoluției Boxerilor din anul 1900. O altă modalitate de intervenție a secolului XIX-lea este intervenția „în interesul umanității” prin aceasta se înțelege un amestec în treburile unui alt stat prin invocarea necesității de a ocroti cetățenii săi împotriva unor acte de încălcare flagrantă a drepturilor de către acel stat cum sunt acte de cruzime, persecuții, masacre. Prin aceste motivări „umanitare” marele puteri interveneau cu scopuri economice și politice, și se justifica astfel ingerințele militare în viața internă a altui stat, astfel în secolul XIX-lea intervențiile „în interes umanitar” au fost folosite pentru „apărarea” cetățenilor creștini ai Imperiului Otoman care aveau ca scop slăbirea și preluarea controlului asupra acestuia de către „conceptul european” și interesele comerciale ale marilor puteri europene.

Odată cu intensificarea intervențiilor principiul neimixtiunii începe să-și găsească locul în tratate, drept exemplu, tratatul de pace de la Paris din anul 1856, interzicând astfel ca marile puteri nu au dreptul să se amestece în raporturile sultanului cu supușii lui, nici în administrarea Imperiului Otoman.

O altă formă de amestec în treburile interne ale unui stat în istoria dreptului internațional public a fost sub formă de natură financiară ( plata unor împrumuturi luate de la alte state, recuperarea daunelor provocate cetățenilor altor state); astfel de intervenții au avut loc în unele state din America Latină. Prin aceste intervenții a fost dată nașterii doctrina Calvo (Calvo – jurist și diplomat argentinian) și doctrina Drago (Drago – ministru de externe al Argentinei), condamnând astfel intervențiile în America Latină.

În 1868 se naște doctrina Calvo, care se subliniază că nu este admisă nici într-un caz recuperarea daunelor aduse cetățenilor străini în urma revoluțiilor și războaielor civile prin intervenții diplomatice sau militare, pentru că astfel aduce atingere principiului egalității în drepturi a statelor. Astfel în secolul XIX-lea majoritatea convențiilor încheiate intre statele europene și statele americii latine conțineau „clausa Calvo”.

Între anii 1902 și 1903, a avut loc o campanie împotriva Venezuelei, având la temelia acestei intervenții, Germania, Anglia și Italia scopul de a o sili să-și plătească datoria publică, Drago subliniază că intervenția militară împotriva unui stat care nu-și îndeplinește obligația de a stânge creanța, în scopul ca creditorii străini să-i execute astfel pe aceea care au contractat împrumutul, nu este admisibilă.

În 1907 la cea de-a doua conferința de la Haga a fost adoptată convenția Drago-Porter unde s-a regăsit și doctrina Drago. Astfel în această convenție se consideră licită intervenția militară, atunci când statul debitor ignoră sau respinge hotărârile de arbitraj sau împiedică executarea arbitrajului. Convenția Drago-Porter nu a fost aplicată în raporturile internaționale.

Reflectând această practică a statelor, doctrina dreptului internațional din secolul XIX-lea, recunoscând principiul neintervenției îl golea de conținut, deoarece admitea, în același timp, motive „legale” de intervenție. Se acorda astfel în realitate o totală libertate de acțiune marilor puteri de a interveni în treburile țărilor mai slab dezvoltate din punct de vedere economic și politic.

La începutul secolului XX, neamestecul reprezenta unul dintre principiile de bază ale dreptului internațional, devenind tot mai dominant în gândirea statelor și a noilor actori internaționali. Astfel, încă de la începutul secolului principiul neamestecului câștigă tot mai multă sonoritate în sfera internațională, unde perioada de după Conferința de la Haga din anul 1907, a fost marcată de un interes sporit în procedurile de ajustare pașnică a controverselor dintre state, devenind o metodă primară utilizată de comunitatea internațională pentru evitarea războiului.

Până la primul război mondial, în anul 1908 Franța, Marea Britanie și Rusia emit o notă de intervenție, aprobată de către Germania și Italia, guvernului Bulgariei prin care îl invită să nu-și pună armata pe picior de război împotriva Turciei și să-i plătească acesteia compensații. Prin aceasta observăm că principiul neamestecului în treburile interne care este consacrat în doctrina dreptului internațional, era controversat în practica statelor. Caracterul înrobitor al imperialismului, politica agresivă de forță a marilor puteri corespundea structurii societății acelor vremuri.

Dreptul de a nu se amesteca în treburile interne ce ține în exclusivitate de competența acelui stat este reprezentat în articolul 15 § 8 a pactului Ligii Națiunilor după primul război mondial. Apoi acest principiu a fost întâlnit într-o serie de documente internaționale adoptate de țările din America Latină, astfel în Montevideo la 26 decembrie 1933 se încheie convenția asupra drepturilor și datoriilor statelor, în care se prevede, printre altele, că nici un stat nu are dreptul de a viola afacerile interne și externe ale altor state (art. 8). Într-un protocol adițional privitor la neintervenție semnat la Buenos-Aires din 1937, se zice că este inadmisibilă orice fel de intervenție, indiferent că este directă sau indirectă și de motivul invocat.

În Carta O.N.U. de asemenea regăsim principiul neimixtiunii consacrat în articolul 2 §7; pe lângă aceasta acest principiu se regăsește în diferite statute ale altor organizații internaționale, convenții, cum ar fi:

Articolul 15 a Cartei Organizației Statelor Americane: „Nici un stat sau grup de state nu are dreptul să intervină, direct sau indirect, pentru orice motiv, în afacerile interne sau externe ale oricărui alt stat. Acest principiu interzice nu numai intervenția armată, dar orice altă formă de intervenție sau amenințare împotriva elementelor sale politice, economice ori culturale”. (Se știe că această prevedere nu este respectată în practica O.S.A., ca urmare a politicii SUA.

Articolul 1 § 3 din Constituția U.N.E.S.C.O. prevede în scopul de a salvgarda independența, integritatea și diversitatea sistemelor culturale și educative ale statelor membre, nu va interveni în problemele care sunt de competența internă a fiecărui stat.

Articolul 8 din Pactul Ligii Statelor Arabe prevede obligația fiecărui stat al Ligii de a respecta forma de guvernământ stabilită în celelalte state membre.

Convenția de la Viena din 1961, cu privire la relațiile diplomatice articolul 41 aliniatul 1 „Fără prejudiciul privilegiilor și imunităților lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii și imunități au datoria de a respecta legile și regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat.”

Convenția de la Viena din 1963, cu privire la relațiile consulare articolul 55 aliniatul 1 „ Fără prejudicierea privilegiilor si imunităților lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii și imunități au datoria de a respecta legile și regulamentele statului de reședință. Ele au de asemenea datoria de a nu se amesteca in treburile interne ale acestui stat”.

În mod categoric este afirmat principiul inmixtiunii și în alte numeroase documente  și declarații, cum ar fi: Conferința de la Bandung (1955), Conferința de la Belgrad (1961) a statelor neangajate.

Principiul neintervenției a fost invocat de către Curtea Permanentă de Justiție Internațională în judecarea mai multor procese ce privesc litigiile privind decretele asupra naționalității din Maroc și Tunis și speța insulei Aaland din anul 1920. De asemenea fiind invocat și de către Curtea Internațională de Justiție în speța azilul din anul 1950, în speța Nottebohm (1955), împrumuturile Norvegiei din 1957. O altă speță rezolvată de către C.I.J. este speța Canalul Corfu, astfel se arată că: „Curtea nu poate considera un pretins drept de intervenție decât ca manifestare a unei politici de forță, care în trecut a dat naștere la cele mai mari abuzuri și care nu poate.. să-și găsească locul în dreptul internațional”.

Procesul de consolidare al principiului neamestecului a continuat cu Rezoluția 2131 de la 21 decembrie 1965, intitulată „Declarație asupra inadmisibilității amestecului în treburile interne ale altor state și protecția independenței și suveranității lor”. Astăzi, declarația de la 1965 este considerată drept cea mai importantă rezoluție a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite privind consolidarea principiului neamestecului în treburile interne ale altor state, afirmând că: „nici un stat nu trebuie să utilizeze sau să încurajeze utilizarea de măsuri, economice, politice, sau orice alt tip de măsuri, pentru a constrânge un alt stat, în scopul de a obține de la acesta subordonarea exercitării drepturilor sale suverane și de a asigura de la acesta avantaje de orice fel”. Precizările aduse de rezoluție realizează astfel în mod oficial trecerea de la viziunea tradițională a neamestecului, întemeiată în mod exclusiv pe mecanismele de forță, la viziunea extinsă a principiului neamestecului, prin integrarea în sfera principiului a tehnicilor lipsite de utilizarea forței, incluzând, aspecte de natură politică, economică, financiară sau socială.

La scurt timp după adoptarea Declarației de la 1965, importanța principiului neamestecului în treburile interne ale altor state este accentuată în sfera relațiilor internaționale de listarea sa printre principiile de drept internațional incluse în Cartă, în preambulul „Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor” din anul 1969: „având în vedere principiile dreptului internațional enunțate în Carta Națiunilor Unite, cum ar fi principiile egalității suverane și de auto-determinare ale popoarelor, ale egalității suverane și independenței tuturor statelor, a neamestecului în treburile interne ale altor state, a interdicției amenințării sau uzului de forță, și respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale”.

O nouă declarație apare în anul 1970 sub numărul 2625 și aduce o distincție importantă între intervenția din partea O.N.U. în treburile interne ale unui stat, și obligația statelor de a nu interveni în afacerile interne care țin de competența națională a unui stat. Cea mai substanțială schimbare pe care declarația de la 1970 o aduce față de declarația precedentă privind neamestecul în treburile interne ale altor state din anul 1965, este dată de modificarea de la „condamnarea” neamestecului, la declararea „încălcării dreptului internațional”. Totodată, Declarația 2625 din anul 1970 afirma pentru prima dată norma neamestecului ca un principiu fundamental ale dreptului internațional. Astfel, deși am folosit pe parcursul analizei noțiunea de principiu, aceasta capătă validitate juridică doar în contextul „Declarației principiilor dreptului internațional privind relațiile de prietenie și cooperare între state” în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite.

După Declarația din anul 1970, alte instrumente adoptate de către Adunarea Generală a O.N.U. au dezbătut principiul neamestecului în treburile interne ale altor state. Importanța acestor documente este însă substanțial mai scăzută, datorită caracterului controversat al acestora și a adoptării acestora cu voturi negative. Printre aceste documente se numără declarația privind stabilirea „Noii ordini economice internaționale” de la 1 mai 1974, și „Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în acelaș an.

Noi accente privind inadmisibilitatea intervenției în afacerile interne ale altor state sunt aduse de adoptarea rezoluției 36/103 a Adunării Generale a Națiunilor Unite de la 9 decembrie 1981, intitulată „Declarație asupra inadmisibilității intervenției și amestecului în afacerile interne ale statelor”, adoptată cu 120 de voturi pentru, 22 de voturi împotrivă și 6 abțineri. Deși declarația nu a definit amestecul, ea a încercat să descrie scopul intervenției în mai multe detalii decât rezoluțiile anterioare. Declarația sublinia că, forma in care se produce actul de intervenție, în mod direct sau indirect, deschis sau mai puțin deschis, sau domeniul în care acționează, fie spectrul economic, politic, sau social-umanitar, nu modifică cu nimic caracterul său ilicit. Cu toate că declarația de la 1981 nu închidea controversele legate de sfera de aplicare a principiului neamestecului în treburile interne ale altor state, ea are meritul de a fi stabilit o linie de demarcație între ceea ce intră sub incidența actelor ilegale de intervenție și poate fi calificabil drept amestec.

Deși mediul internațional post-1945 a fost caracterizat de tensiunile Războiului Rece, unde atât SUA cât și URSS au preferat să intervină direct în afacerile interne ale altor state, încălcând principiile Westphalice și impregnând în mod evident un accent important asupra cursului relațiilor internaționale și acțiunilor de intervenție, norma neamestecului a fost aprobată cu entuziasm și în afara sistemului Organizației Națiunilor Unite. Principiul neamestecului este astfel cuprins în numeroase tratate multilaterale, regionale sau bilaterale, din Europa, Asia și Africa, SUA sau America Latină, și chiar în cadrul statelor Pactului de la Varșovia, care au avut un rol important în definirea și elaborarea conținutului neamestecului în treburile interne ale altor state.

4. Conținutul principiului neintervenției

Principiul neamestecului (neintervenției) în treburile interne atrage după sine dreptul fiecărei entitate statală de a practica nestingherit, fără nici o intervenție din afară, atributele deplinei sale suveranități și obligația sa corelativă de a se abține de la orice acțiune care ar liza drepturile pentru a-și exercita în regim normal suveranitatea altor state. Prin obligația de a nu interveni în treburile interne ale altui stat se ia în considerație și dreptul națiunilor (popoarelor) de a-și exercita în mod liber soarta lor, ceea ce înseamnă că nici un alt stat sau putere nu poate împiedica sub nici un pretext sau altă cale, independența, dezvoltarea de sine stătătoare a vieții politice, economice și culturale a popoarelor. Protecția juridică a dreptului la autodeterminare și a suveranității de stat, acest principiu sintetizează, în conținutul și sfera sa de aplicare unanim acceptate de dreptul internațional public, obligația statutului de a nu se amesteca sub nici o metodă în viața internă ale altor state și ale popoarelor. Legătura dintre suveranitate și neamestec este relevată de către Emer de Vattel în secolul al XVIII-lea și „constă în aceea că toate națiunile au dreptul de a se organiza cum doresc și nici una dintre ele n-are nici cel mai mic drept de a se amesteca în problemele de guvernare ale alteia. Dintre toate drepturile care pot să aparțină unei națiuni suveranitatea este neîndoielnic cel mai prețios drept pe care alții trebuie să-l respecte cu toată grija, dacă nu vor să aducă prejudicii acestei națiuni”.

4. 1. Definiția noțiunii de intervenție

În doctrina juridică occidentală se accentuează de cele mai dese ori că este necesar să se facă o distingere între intervenția dictatorială sau autoritară ca intervenție ilicită, condamnată de dreptul internațional contemporan și „simpla intervenție sau ingerință”, care nu ar avea un caracter ilicit, ci ar reprezenta un fenomen obișnuit al relațiilor dintre state.

În cursul lucrărilor Comitetului special O.N.U. o parte din reprezentanții unor puteri occidentale au avut opinii similare pentru principiile dreptului internațional contemporan privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state. Astfel, drept exemplu, în lucrările din 1964 ale Comitetului, s-a dezbătut problema sensului cuvântului „intervenție”, susținându-se că intervenția ilicită este o intervenție dictatorială, care trebuie să o deosebim de „activitățile diplomatice normale”. O lucrare a Comitetului din anul 1966, în care Austria, Canada, S.U.A., Italia și Marea Britanie prezintă o propunere care se referă la: „o facultate general recunoscută statelor de a căuta să influențeze la politica și acțiunea altor state, în conformitate cu dreptul internațional și practica internațională stabilită și într-un mod compatibil cu principiul egalității suverane a statelor și obligația de a coopera în conformitate cu Carta O.N.U.”. Reprezentanții acestor state au susținut că propunerea ar corespunde „interdependenței” existente în lumea contemporană. Această propunere a fost criticată de participanții din țările socialiste și ai unor țări neangajate, arătându-se că nu există o facultate general recunoscută statelor de a interveni în afacerile altor state, iar referința la practica internațională stabilită, privește o practică a trecutului care nu-și are locul în condițiile actuale.

Caracterul „dictatorial” sau „autoritar” al termenului „intervenție” nu sunt menționate nici într-un document internațional referite mai sus.

În ceea ce privește, reproducem și unele formulări din rezoluția 2131 a Adunării Generale a O.N.U.: „Nici un stat nu are dreptul să intervină, direct sau indirect,… în afacerile interne sau externe ale unui stat. În consecință, nu numai intervenția armată, dar orice altă formă de ingerință sau orice amenințare îndreptate împotriva personalității unui stat sau împotriva elementelor sale politice, economice și culturale sunt condamnate… Nici un stat nu poate folosi sau încuraja întrebuințarea unor măsuri economice, politice sau de orice altă natură în scopul de a constrânge un alt stat, de a subordona exercițiul drepturilor sale suverane sau pentru a obține din partea lui avantaje de orice natură ar fi acestea”.

Un alt punct de vedere dezbătut în legătura cu definiția termenului de „intervenție” este dacă intervenția presupune atât la afacerile interne, cât și la cele externe ele altor entități statale. Reprezentanții unor state occidentale ca și unii specialiști din occident au afirmat că, din punct de vedere juridic , ar trebui să se relateze numai de amestecul în treburile interne ale statelor.

Se afirmă, că afacerile externe ale statului sunt supuse dreptului internațional în măsura în care ele pot sa intereseze legitim ceilalți membri ai comunității internaționale. În cadrul afacerilor externe ale statului ar exista domenii susceptibile de a fi supuse intervenției altor state. Drept exemplu putem lua încercarea de a influența negocierile dintre state nu ar constitui o intervenție, în măsura în care nu ignorară principiul interzicerii amenințării cu forța sau folosirea forței, al egalității suverane a statelor și al reglementării pe cale pașnică a diferendelor internaționale.

Noi accente privind inadmisibilitatea intervenției în afacerile interne ale altor state sunt aduse de adoptarea rezoluției 36/103 a Adunării Generale a Națiunilor Unite de la 9 decembrie 1981, intitulată „Declarație asupra inadmisibilității intervenției și amestecului în afacerile interne ale statelor”. Deși declarația nu a definit amestecul, ea a încercat să descrie scopul intervenției în mai mult detaliu decât rezoluțiile anterioare. Declarația sublinia că, forma in care se produce actul de intervenție, în mod direct sau indirect, deschis sau mai puțin deschis, sau domeniul în care acționează, fie spectrul economic, politic, sau social-umanitar, nu modifică cu nimic caracterul său ilicit. Cu toate că declarația de la 1981 nu închidea controversele legate de sfera de aplicare a principiului neamestecului în treburile interne ale altor state, ea are meritul de a fi stabilit o linie de demarcație între ceea ce intră sub incidența actelor ilegale de intervenție și poate fi calificabil drept amestec.

Literatura de specialitate a dreptului internațional public tipizează formele de intervenție: armată, economică, diplomatică, ideologică, etc.

Intervenția poate fi individual, atunci când se realizează de o singură entitate statală sau colectivă atunci când se realizează de mai multe state. Intervenția poate fi directă sau indirectă. În practică formele intervenției se pot schimba din una în alta.

O formă periculoasă de intervenție este intervenția militară. Ea începe, de obicei, fără declararea războiului și ignoră total dreptul internațional și cutuma războaielor. Pentru realizarea acestei intervenții nu este necesar trimiterea trupelor militare pe teritoriul străin, ea se poate efectua și prin organizarea unui război civil în stat, trimiterea de bande armate, etc.

O altă formă de intervenție este intervenția economică. Arma acestui tip de intervenție constă în diversele pârghii economice: „ajutor” financiar și alt tip de „ajutor” economic cu impunerea unor condiții politice, blocarea economică, contracte neechitabile, care deschid capitalului străin posibilități largi de intervenție în economia și politica unui stat străin.

Intervenția diplomatică este amestecul în afacerile interne ale unui stat străin prin intermediul corpului diplomatic, în primul rând, prin intermediul ambasadorilor ce se află pe teritoriul acelui stat. Cu toate ca ambasadorilor străini, diplomaților și consulilor se interzice riguros orice amestec în treburile interne ale statului în care își exercită funcția, deseori această interdicție fiind ignorată de ei. Se recurge la presiuni asupra guvernării , susținerea opoziției, amenințarea directă dacă nu se vor conforma politicii dictate. Din formele intervenției diplomatice fac parte refuzul de a recunoaște un stat sau conducerea nouă, protestele corpului diplomatic, etc.

Intervenția ideologică este considerată a fi mijloacele de informare în masa: radioul, internetul, presa, televiziunea, filmul. Formele ei sunt: propaganda contrarevoluționară, îndemnul de a răsturna conducerea statului, propaganda războiului, a priorității rasiale sau naționale.

Când se referă la noțiunea de intervenție ideologică putem afirma noțiunea de „război psihologic”. Prin noțiunea de „război psihologic” in lato sensu se înțelege totalitatea acțiunilor înfăptuite în legătură cu folosirea demagogiei și minciunii, presiunea economică, diplomatică, provocări, manevre militare și operațiuni armate locale.

4. 2. Acte interzise de principiul neintervenției

În documentele emise de către O.N.U. s-a accentuat cu o deosebită atenție acțiunile de la care statele sunt obligate să se abțină, întrucât ele ar duce la încălcarea principiului neimixtiunii, principiilor dreptului internațional privind relațiile de cooperare și prietenești dintre popoare.

Printre aceste acțiuni fac parte, toate activitățile îndreptate împotriva personalității statale sau împotriva vieții politice, culturale, sociale și economice ale unei țări, prin aceasta având scopul de ai impune unei țări o anumită formă de guvernare sau organizare. Aceste restricții având o importanța deosebită în lumea contemporană, pentru că exista state cu diferite sisteme politice. Orice intervenție asupra unui sistem ce-i aparține unui stat reprezintă o gravă încălcare a principiilor dreptului internațional.

Tot ce atentează asupra siguranței personalității statale, asupra sistemului social, politic sau economic indiferent de forma de intervenție că este armată sau doar o singură amenințare directă sau indirectă sunt condamnate de principiul neintervenției și rezoluția 2131 (XX) a Adunării Generale a O.N.U.

O altă acțiune interzisă de principul neintervenției o constituie luarea unor măsuri care ar duce atingere dreptului popoarelor de a-și hotărî singure soarta. După întrevederea șefilor de state și de guverne ale țărilor neangajate la Conferința de la Belgrad din 1961, s-a discutat despre oprirea oricărei intervenții, amestec ori intimidări care ar împiedica popoarele de a-și exercita dreptul de a construi un stat independent și de a-și apară și menține suveranitatea. În lucrările Comitetului special O.N.U. pentru principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperare dintre state, printre altele, s-a arătat ca fiecare stat este obligat să nu opună rezistență popoarelor care luptă pentru independență, care au dreptul să-și hotărască singure soarta pentru construirea unui guvern al lor național, fără nici o intervenție din afară și care sunt liberi să-și stabilească relațiile politice, economice și culturale cu alte state și, dacă este cazul, să înlocuiască un sistem economic și social perimat.

Pentru aceasta în rezoluția 2131 (XX) a Adunării Generale a O.N.U. sa transpus expres: „Toate statele trebuie să respecte dreptul popoarelor și națiunilor la autodeterminare și la independență și acest drept va fi exercitat liber, în afară de orice presiune exterioară…”.

Tot ce ține de aplicarea măsurilor de constrângere pentru să silească voința suverană a unui alt stat cu scopul că acel stat care a constrâns să primească foloase de orice avantaje este dur criticat și interzis de principiul neintervenției.

Acte interzise în conformitate cu principiul neintervenției:

Intervenții economice. O asemenea intervenție se manifestă de foarte multe ori sub forme mai puțin aparente, precum că independența economică a statelor formează condiția esențială a salvgardării independenții politice. De aceea acest tip de intervenție este folosit foarte des de statele puternic economice pentru a subordona sub ele alte state. În literatura de specialitate occidentală se afirmă că acest concept nu trebuie să fie reținut. Pe când D. P. O'Connell contesta posibilitatea ca „să fie cuprinse, într-o singură categorie juridică, orice formă imaginabilă de dominație economică și socială existente între state”. O așa activitate reprezintă politica imperialistă de dominație și subjugare, condamnate de istorie și de relațiile internaționale cu puterea de respectare a principiilor de suveranitate și egalitate de drepturi a statelor.

Intervențiile armate. Aceste intervenții au fost criticate și socotite cele mai grave intervenții. De-a lungul istoriei în dreptul internațional clasic, drept al forței, aceste acte erau premise, în literatura dreptului internațional se relatează despre „excepții” de la principiul neimixtiunii, și chiar de un drept al intervenție. Principiul neintervenției are un caracter imperativ și absolut, prin care interzice categoric orice fel de intervenție. Actele de intervenție armată, în doctrina occidentală și practica statelor rămâne să-și susțină caracterul „licit” și „justificat” al unor intervenții armate, folosindu-se de argumentele aduse din dreptul internațional clasic. În prezent , reluarea unor „justificări” ale intervenției armate de către unii autori tinde să legitimeze practica internațională contrară dreptului internațional public.

Intervenții „consimțite”. În istoria dreptului internațional au existat spețe când un stat prin „consimțire” permite intervenția armată pe teritoriul său. Consimțământul s-a exprimat în trecut și prin tratate pe baza cărora s-au efectuat apoi intervenții armate, drept exemplu putem lua cazul când S.U.A. a intervenit în Cuba, acea intervenție bazându-se pe art. 3 din tratatul de la Havana din 1903, în scopul de a restabili ordinea publică, și în 1904 în Panama, care avea la temelia intervenției art. 7 tot din tratatul de la 1903, potrivit căruia se acordau Statelor Unite dreptul de a menține ordinea publică în orașele Colon și Panama. Mai putem menționa intervenția Marii Britanii, Rusiei și Franța în 1916 și 1917, în Grecia cu scopul de a institui un guvern constituțional în conformitate cu Tratatul de la Londra din 1873, care garantau ca puteri independența Greciei.

Tratatele menționate fac parte din categoria tratatelor ilicite, construind astfel poziții de subordonare, inadmisibile de doctrina dreptului internațional contemporan, tratate nepermise și prin aceea că conțin norme contrarii principiului neimixtiunii, care are un caracter imperativ și absolut, de jus cogens. Este de aceea neîntemeiat punctul de vedere susținut de literatura occidentală că „dreptul de intervenție” ar fi acordat în mod legal pintr-un tratat, și în cadrul dreptului internațional contemporan, al cartei Organizației Națiunilor Unite.

Au existat cazuri când un așa-zis consimțământ al statului ar fi fost dat ad-hoc (așa numite intervenții „invitate”)care se manifestă în momentele când au loc războaiele civile.

Amestecul străin în războaiele civile nu este permisă indiferent de motivațiile invocate, nu poate fi admis de către dreptul internațional contemporan pentru că ar încălca caracterul imperativ al principiului neamestecului în treburile interne ale unui stat. Astfel Declarația O.N.U. din 1970 zice că orice intervenție ar fi contrară dreptului internațional, indiferent de motivul care s-ar afla la temelia acesteia.

Declarația interzice, de altfel expres, într-un text sau altul, de sub principiul neimixtiunii, intervenția în luptele interne dintr-un alt stat. În același context nu trebuie de încurcat cu o intervenție într-un război civil acordarea de ajutor, inclusiv militar, națiunilor care luptă pentru realizarea drepturilor la autodeterminare, pentru înlăturarea dominației străine (coloniale).

„Intervenții pentru „respectarea dreptului internațional”. În literatura de specialitate dreptul internațional public nu este permisă intervenții cu scopul de a constrânge un stat pentru că acesta să nu aducă atingere normelor de drept internațional. În ceea ce privește reflectarea principiului neamestecului în treburile interne ale altor state în cadrul dreptului internațional cutumiar se remarcă rolul deosebit de important pe care Curtea Internațională de Justiție l-a avut în evoluția sa, prin prisma hotărârilor sale. Chiar în primul său caz, Canalul Corfu din aprilie 1948, Curtea Internațională de Justiție a avut de-a face cu intervenția, când a respins cererea Regatului Unit privind dreptul de a interveni, afirmând că, „Curtea poate privi dreptul pretins de amestec, ca o manifestare a politicii de forță, politică ce în trecut a dat naștere la cele mai serioase abuzuri și prin urmare, care nu trebuie, oricare ar fi deficiențele prezentate ale organizării internaționale, să-și găsească nici un loc în dreptul internațional”. Curtea Internațională de Justiție a accentuat caracterul absolut și necondiționat al termenului juridic neimixtiunii din speța Canalului Corfu, contribuind în mod decisiv la consolidarea principiului neamestecului în treburile interne ale altor state.

Intervenții pentru protecția cetățenilor unui stat aflați în străinătate și a bunurilor lor. Invocarea aceste intervenții a fost des utilizată pentru îndreptățirea intervențiilor de către marile puteri în afacerile interne a statelor slabe, astfel afirmându-se legitimitatea acesteia în doctrina de specialitate din trecut. Acest tip de intervenție a fost invocat și după cel de-al doilea război mondial, fiind considerate admisibile de către unii autori, drept exemplu putem lua intervenția belgiană în Congo din anul 1960 și a Statelor Unite în Republica Dominicană din 1965.

Intervenții în interesul umanității. Acest tip de intervenție s-a întâlnit cel mai des în timpul secolului XIX-lea pentru justificarea intervențiilor pentru apărarea cetățenilor de propriul lor stat, odată cu dezvoltarea acestei ramuri a dreptului internațional după cel de-al doilea război această practica se întâlnește din ce în ce mai rar. După relatările autorilor occidentali aceste tipuri de intervenții sunt socotite licite și chiar necesare. Astfel prin aceste idei ar aduce atingere la caracterul absolut al principiului neintervenții și ar trebui sa fie respinse. În realitate marile puteri urmăreau interese de dominație, prin invocarea motivelor false pentru a se amesteca în treburile interne ale altor state.

4. 3. „Excepții” de la principiul de neintervenție

În literatura occidentală se susține că de la principiul de neintervenție ar exista o serie de excepții. Se zice că ar exista o abatere de la principiul neintervenției și s-ar permite de a interveni în afacerile interne a unei țări, dacă această intervenție ar avea la temelia sa o normă de drept internațional public.

Dacă un stat are asupra sa un protectorat, atunci statul care menține protectoratul are dreptul de a interveni în treburile interne ale acelui stat protejat. Astfel protectoratul devine o formă de dependență a statelor, care ar contraveni cu dreptul internațional contemporan și nu ar avea temei juridic pentru a exista așa instituție.

Putem cita și diferite tratate care prin conținutul lor ar putea aduce restricții asupra supremației teritoriale și independenții unui stat, stipulându-se ca statul care nu-și respectă restricțiile prevăzute, celelalte părți a tratatului au dreptul de a interveni.

4. 3. 1. Intervenția „consimțită”

La cererea unui guvern se revendică că un stat are dreptul să intervină în afacerile lui interne, chiar dacă nu există vreun tratat. Drept exemplu intervenția Statelor Unite în Cuba, în anul 1903, care se baza pe Convenția de la Havana, cu scopul de a restabili ordinea publică.

Acest tip de intervenție i s-a atribuit termenul de intervenție „consimțită”.

Toate tratatele care permit intervențiile în treburile interne ale unui alt stat sunt tratate ilicite și inegale care contravin normelor dreptului internațional contemporan. Și orice intervenție într-un război civil la cererea guvernului se evidențiază ca un act ilicit conform principiilor dreptului internațional public.

Intervențiile ce vin la invitația guvernelor în amestecarea treburilor interne a unei națiuni sunt diametral opuse cu principiul potrivit căruia fiecare popor are dreptul să-și hotărască de unele singure soarta și formele lor de organizare și vin în contradicție cu dreptul internațional contemporan. Periculozitatea acestor intervenții ar atenta pentru pacea lumii și s-a dovedit prin agresiunea S.U.A. în Vietnam. Această prezență s-a desfășurat prin cererea guvernului marionetă a Vietnamului de Sud. Prin această intervenție S.U.A. a încălcat cele mai elementare norme ale dreptului internațional: principiul neintervenției și principiul neagresiunii.

Din punct de vedere a doctrinei dreptului internațional contemporan așa intervenții sunt ilegale și nu trebuie să fie permise în lumea contemporană.

4. 3. 2. Intervenția „licită”

Amestecul unui stat în afacerile externe ale altui stat pe un anumit subiect dacă ar intra în cercul de interes al acestuia, se numește intervenție „licită”. Astfel, de exemplu îl constituie tratatul de pace preliminar încheiat la San Ștefano între Rusia și Turcia, care fuseseră învinsă, în anul 1878. Acest tratat contrazicea Tratatul de la Paris din 1856 și Convenția de la Londra din 1871, după părerea Marii Britanii. Și din această cauză a fost convocat Congresul de la Berlin, unde Rusia și-a dat acordul.

În speța dată se spune că nu este vorba despre o intervenție, ci despre o executare a obligațiilor prevăzute de tratate.

Toate exemplele care derogă de la principiul neintervenției nu sunt admise în literatura dreptului internațional contemporan. Dacă un stat încalcă normele drepturi internațional public general recunoscute, în timp de război ori timp de pace, atunci orice stat are dreptul de a interveni pentru al obliga să respecte aceste reguli. Asemenea afirmații apar lipsite de temeinicie în dispozițiile Cartei O.N.U. Oricine care încalcă normele de drept internațional trebuie să fie sancționat, însă nici un stat nu-și poate face de unu singur dreptate este obligat să aplice un mecanism prestabilit de Carta O.N.U. în scopul de a restabili regulile încălcate.

Un stat care a garantat forma de guvernare a unui alt stat sau domnia unei anumite dinastii, bazându-se pe acel tratat încheiat de el cu partea interesată ar avea dreptul să intervină pentru restabilirea formei de guvernământ sau de a reveni la putere acea dinastie, astfel de afirmație este inadmisibilă dreptului internațional contemporan și ține de trecutul acestuia.

Este interzisă transformarea dreptului de protecție diplomatică pe care le dețin statele asupra cetățenilor lor aflați peste hotarele statului, într-o insulă teritorială a sa în alt stat, pentru a interveni cu scopul de ași salva viața, onoarea și a le acorda securitate proprietăților acestora. Dacă un stat consideră că un alt stat ar fi lezat drepturi cetățenilor săi sau ar fi adus prejudicii cetățenilor săi aflați peste hotare, pe teritoriul statului străin, atunci acest diferend va fi rezolvat printr-o procedură obișnuită pe cale amicală și pașnică.

Intervenția colectivă cu scopul de a restabili pacea este permisă de Carta Organizației Națiunilor Unite și susținută de dreptul internațional. O asemenea acțiune nu poate fi calificată ca intervenție. Tot ce ține de amestecul în viața internă a unui stat o putem califica cu termenul de „intervenție”. Odată cu acțiunile sale care ar atenta asupra vieții politice, economice și socială a unui stat și ar pune în pericol securitatea internațională și pacea planetei, va înceta să mai facă parte din „domeniul său rezervat”. Asemenea măsuri întreprinse de stat în nume colectiv nu reprezintă o intervenție.

4. 3. 3. Intervenții cu scopul de autoconservare

În literatura dreptului internațional ca temei juridic de amestec în treburile interne ale unui stat se mai adaugă și intervenții care ar permite intervenția și împrejurări de fapt care ar face-o legală. În această idee se discută despre intervenția în scopul de autoconservare, denumită uneori și intervenția defensivă.

Dreptul la autoapărare este permis numai în fața unui atac armat prezent, nu și cu scopul de a preveni un asemenea atac, nici o intervenție care ar urmări un asemenea obiectiv nu este permis și acceptat de articolul 51 al Cartei O.N.U. Tot ce ține de războiul preventiv este interzis de regulamentele O.N.U și este contrară Cartei O.N.U. În istorie s-a demonstrat că războiul preventiv ori intervenția preventivă pot reprezenta pretexte de a interveni în viața internă a unui stat, invocându-se o pretinsă amenințare din partea celuilalt stat. Astfel se aduce atingere consecințelor contrare păcii și securității globale, pe care admiterea principiului de intervenție defensivă le-ar atrage.

4. 3. 4. Intervenția umanitară sau

neo-intervenționismul

O ultimă formă de intervenție permisă de doctrina dreptului internațional contemporan o reprezintă intervenția umanitară. Prezentând conceptul de intervenție umanitară își are izvoarele în literatura dreptului internațional de la mijlocul secolului XIX . Intervenția era justificată doar de viabilitatea internațională cu care statul era investit pentru acțiuni comise în cadrul granițelor sale. În 1945, Carta ONU modifică fundamental această definire a intervenției, arătând condițiile în care se poate interveni și ce tipuri de intervenție nu pot fi considerate ca atare.

Intervențiile militare ale secolului XX pot fi grupate în două clase: cele ce au precedat și cele ce au succedat Războiul Rece. În conformitate cu retorica intervenției umanitare, intervențiile de după Războiul Rece au avut un scop mai explicit umanitar.

Diferența dintre cele două categorii se referă la sursa legitimității intervenției. Dacă în cazurile de intervenție anterioare anului 1990, dreptul de a interveni pe baze umanitare a fost cerut și exercitat de către același agent, cel care intervenea, în perioada de după 1990, intervențiile erau legitimate fie de ONU (fosta Iugoslavei, Somalia, Ruanda, Haiti, Sierra Leone, Timorul de Est) fie de coaliții internaționale și/sau NATO (Liberia, Irakul de Nord). Prima intervenție din istorie pe considerente umanitare a avut loc în Somalia, printr-o autorizare a Consiliului de Securitate a O.N.U. în anul 1992 și care s-a finisat cu un mare eșec, ca consecință au fost nevoiți să-și retragă întreg personalul în martie 1995.

Intervenția umanitară este considerată intervenția în cadrul unui conflict armat în scop umanitar, care se prevalează de o serie de mijloace, inclusiv forța armată. Dacă această intervenție nu primește acceptul guvernului statului pe teritoriul căruia are loc conflictul, ea poate fi descrisă ca o intervenție umanitară în forță.

Definirea intervenției umanitare conține două elemente de bază unul referitor la drepturile și privilegiile ce derivă din principiile umanitare sau din drepturile omului iar cel de-al doilea se referă la natura și limitele suveranității statului. Cu alte cuvinte, statutul etic și controversat de altfel al intervenției umanitare derivă din două tradiții de gândire: drepturile omului și suveranitatea statului. Amândouă își găsesc aceleași rădăcini istorice-filosofice în principiile de individualitate, stat și drept propuse de juriștii și politologii secolul al XVIII-lea.

Chiar dacă acest concept are rădăcini adânci, el este în forma sa actuală, nou și specific timpurilor noastre. Discuțiile de ieri și de azi cu privire la acest concept sunt de departe mult mai sofisticate și extensive în materie de legalitate și etică a intervenției umanitare, decât cele anterioare.

Disperarea umană, încălcarea violentă și gravă a drepturilor omului, amenințarea terorismului, justifică într-un fel sau altul o acțiune cu caracter umanitar. Dar ridică și un paradox, amintit anterior, pe de o parte respectarea integrității statale cu tot ce comportă ea iar pe de altă parte aduce cu sine datoria de a acționa în diferite circumstanțe, de a nu lua în considerare autonomia statală, de a interveni în afacerile interne ale unui stat. Acest paradox este rezolvat prin afirmația că deși statul are dreptul la autonomie și respectarea ei, această autonomie poate fi condiționată prin însăși natura ei și poate, în anumite circumstanțe, să fie pusă sub semnul întrebării.

Desigur scopul unei intervenții umanitare este de a stabiliza statul în care se intervine și de a crea o structurǎ de autoritate acceptatǎ. Dar dacǎ părțile adverse nu acceptǎ o autoritate superioarǎ de bunǎ voie nu mai poate fi vorba de intervenție umanitarǎ dacǎ sunt forțați sǎ accepte ideile altora.

Adevărul este că o societate puternic divizată nu se poate reuni atât de ușor fiind nevoie de timp. Statul însuși este o parte a problemei și o sursă de violenta și atunci ar trebui să se susțină implementarea de politici non-statale capabile să facă posibilă înțelegerea dintre diferite etnii, grupuri religioase, etc, în special când refuzul respectării acestei diversități este cel responsabil de vărsarea de sânge, adică să se acționeze chiar asupra cauzelor conflictului.

Principala responsabilitate a conducerii politice în statele democratice este aceea de a crea o eticǎ politicǎ aplicabilǎ problemelor politice statale. Moraliștii internaționali aratǎ cǎ cei flămânzi trebuie hrăniți, cǎ guvernele care lipsesc trebuie înlocuite, cǎ trebuie întărit consensul democratic, respectate opiniile religioase și etnice etc. Tot moraliștii sunt cei care afirmǎ evitarea implicării într-un alt stat, cu excepția cazurilor justificate moral, minimalizarea folosirii forței, maximizarea neutralității politice. Nu se precizează care este însǎ responsabilitatea moralǎ a consecințelor politice ale intervenției.

Paradoxal marile puteri în special cele ale Războiului Rece sunt cele care au favorizat cel mai mult extinderea justificării pe baze morale a intervenției căutând probabil justificare legalǎ pentru politicile lor de control asupra vecinilor mai slabi, fostelor colonii etc. Sfârșitul Războiului Rece aduce cu sine o schimbare importantǎ în ordinea mondialǎ iar marile puteri de până atunci reușesc sǎ câștige aprobare și pentru intervențiile multilaterale, pretinzând ca Națiunile Unite legitimează ceea ce altădată era considerat ilegal sau imoral.

5. Intervenția directă și intervenția indirectă

Pentru întelegerea cît mai corectă a principiului neimixtiunii are importanță clarificarea noțiunelor de intervenție directă și intervenție indirectă.

5. 1. Intervenția directă

Intervenția directă este exercitatănemijlocit de către stat, adică de către organele salu sub forma de atac armat sau amesticarea altui stat cu o asemenea intervenție. Există alte forme de intervenție fără recurgerea la forța armată. De exemplu, țările în curs de dezvoltare au fost conduse de deseori ori să condamne intervenția directă a marilor puteri în exercițiul suveranității lor economice, politice și culturale.

În acuala conjuctură economică internațională presiunele economice (blocada economică, refuzul de desfășurare a unelor programe vaste de asistență economică și tehnică, întreruperea relațiilor comerciale), condiționările în acest domeniu (drept exemplu putem lua promisiunele date pentru a benificea de anumite avantaje în schimbul acordării de credite sau ajutare umanitare, însă cu condiția impuse de statul creditor) pot fi de natură să modifice politica și atitudinele unui stat, aceasta reprezintă un amestic direct in viața sociala, economică și politică ale acelui stat.

Prin intervenție directă se mai poate spune despre existența bazelor militare străine pe teritoriul altor state tot reprezinta un amestic în viața interna a statului în cauză.

Drept exemplu, îl putem lua staționarea trupelor Federației Ruse pe teritoriul Republicii Moldova. În acest context, o luam ca un amestic direct în afacerile interne ale Republicii Moldova este calificată și poziția autorităților Federației Ruse referitor la condiționarea retragerii definitive aforțelor armatei de „pacificatori” subordonate direct autorităților de la Kremlin cu acordarea unui statut special raioanelor din stânga Nistrului ale Moldovei, la care de astfel aceasta din urmă a consimțit. Această problemă a retragerii forțelor „pacificatoare” rusești din partea stângă a Nistrului a făcut obiectul unui Acord semnat la 21 octombrie 1994 la Moscova de către prim-ministrul Federației Ruse, Viktor Stepanovici Cernomîrdin și a omologului său de la Chișinău, Andrei Sangheli. Și au ieșit la un acord comun de a retrage definitive trupele dislocate pe teritoriul Moldovei timp de 3 ani zile, aceasta fiind condiționată cu acordarea unui statut special regiunii separatiste Nistrene. Iată ce ne redă acest document: „ măsurile practice referitoare la retragerea trupelor ruse vor fi sincronizate cu reglementarea pașnică a conflictului și definirea unui statut particular teritoriului moldovenesc al Transnistriei”. Plus la aceasta, retragerea trupelor „pacificatoare” nu va putea avea loc până când această convenție nu va fi ratificată de Parlamentul Republicii Moldova și a Dumei de Stat a Federației Ruse, însă de la această procedură partea rusă continua să se sustragă, neîndeplinindu-și obligația contractată. O așa conduită nu conține nimic surprinzător în sine, deoarece Rusia este conștientă de interesul său major de a se menține cu orice preț în această zonă a Europei de sud-est. De unde și vine sprijinul neoficial acordat acestei pe toate căile autorităților separatist așa numitei Republici Moldovenești Nistrene, iar pe cale de consecință și ostilitatea găsirii unii soluții ce n-ar afecta integritatea teritorială a Republicii Moldova. Prin acest acord Republica Moldova a căzut în capcana Rusiei din care nu poate ieși nici până în ziua de azi.

O altă încercare de a-și obține independența regimul transnistrean a fost în septembrie 2006 prin denaturarea consimțământului populației care este nelegitimă și neconstituțională, contrară normelor și principiilor dreptului internațional, nefiind recunoscută de Republica Moldova și comunitatea internațională. Încălcarea principiilor neintervenției și neamestecului în treburile interne și externe ale statelor, prin menținerea unor forțe de ocupație sau ocupării teritoriilor altor state, afectează pacea și securitatea internațională, suveranitatea, independența politică și integritatea teritorială.

5. 2. Intervenția indirectă

Prin intervenția indirectă se va înțelege măsurile cu caracter militar, economic sau de orice altă natură, luate nu de către însuși statul, ci de către persoane sau grupări organizate de persoane ce se află sub controlul acestuia. Atunci când au loc intervenții de tip militar este foarte greu de deosebit intervenția direct de cea indirectă. În orice caz sunt interzise sprijinirea, organizarea, încurajarea, finanțarea ori tolerarea activităților teroriste îndreptate împotriva sistemului din alt stat prin metode de violență, precum și amestecul în războiul civil din alt stat.

Astfel în anul 1970 O.N.U. adoptă o declarație prin Rezoluțiunea 2625/1970 referitoare la principiile dreptului internațional, care prevedea: „toate statele trebuie să se abțină de a organiza, de a ajuta, de a instiga, de a finanța, de a încuraja sau tolera activități armate subversive sau teroriste destinate să modifice prin violență regimul uni alt stat, precum și de a interveni în luptele interne dintr-un alt stat”.

Această normă exprimă din literaturi dreptului internațional public acceptată și preluată de Carta Drepturilor și Îndatoririlor pentru securitate și Cooperare în Europa de la Paris din anul 1990.

Menținerea de baze militare pe teritorii străine reprezintă o cale cu scopul săvârșirii unor asemenea tipuri de intervenție. Puterile colonialist, în momentul când o fostă colonie își câștigă independența, impun ca acestea să-și dea acordul la înființarea unor baze militare pe teritoriul lor. O asemenea practică neocolonialiste constituie o formă de intervenție și compromite de la început integritatea teritorială a noului stat. Ca un context de a interveni în viața internă a fostelor colonii, noilor state independente, puterile colonialiste au invocate și semnat tratate de apărare mutuală dintre ele și fosta colonie.

Astfel Carta O.N.U. prin articolul 2 § 4 interzic toate intervențiile menționate mai sus pentru că sunt acte de agresiune și atentează la independența unui stat și integrității teritoriale.

Trebuie făcută o distincție între o intervenție și un act de agresiune interzisă de principiul neimixtiunii și de principiul de nerecurgere la forță. În primul exemplu ne aflăm în prezența unui ameți în viața internă și externă a unei sări cu scopul de a răsturna prin violența regimul de organizare a acelui stat, pe când agresiune urmărește doar dărmarea statului, prin distrugerea independenții sau a integrității teritoriale.

6. Măsurile de constrângere cu caracter economic, politic sau de altă natură.

Interzicerea practicelor ce au ca scop subjugarea sau subordonarea față de interesele entității statale care intervenise în exercitarea vieții interne suveranității unui alt stat și a obținerea unor privilegii au fost atașate următoarelor acte internaționale: Declarația din 1970, Carta Drepturilor și Îndatoririlor pentru securitate și Cooperare în Europa din 1990, Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor.

Aceste interdicții au fost puse pentru a înceta intervențiile cu caracter economic atât de numeroase în condițiile menținerii ordinii pe arena mondială dintre statele în curs de dezvoltare și cele dezvoltate.

Pentru salvgardarea independenții politice a statelor este nevoie ca să fie protejată independența economică de intervenții cu fenomen economic, pentru că ele sunt prezentate sub forme greu de detectat. Unele state bazându-se pe superioritatea lor economică au tendința de a interveni în viața internă și externă a statelor mai slab dezvoltate pentru a le subordona cu scopul de a primi niște avantaje din partea acestora.

Practica internațională permite definirea din punct de vedere juridic a dreptului internațional a intervențiilor economice, fiind stabilită ca un amestec în viața internă, politică, socială și economică ale altor state, născându-se din stabilirea unor raporturi de dependență între statul slab dezvoltat din punct de vedere economic, inferior celui puternic.

Din partea fostelor metropole există o asemenea ingerința, de a se amesteca în dreptul de decizie politică și economică a fostelor lor colonii cu care au raporturi necolonialiste, fiind adesea folosite cu acest scop relațiile bilaterale, și subordonarea politică. Societățile multinaționale mereu acționează în interesul statelor dezvoltate, deducându-se din practica intervenționistă.

Conchidem astfel că dreptul internațional contemporan, în consonanță cu exigențele popoarelor de a trăi și a se dezvolta în mod liber, fără ingerințe din afară, cu exigențele păcii și progresului conferă principiului neintervenției un caracter absolut și cuprinzător.

7. Principiul neintervenției și organizațiile internaționale

Odată cu crearea organizațiilor internaționale cu vocație spre universalitate principiul neamestecului în treburile unui stat a căpătat unele aspecte noi. Organizațiile internaționale au fost create de către state cu scopul de a servi omenirea în menținerea securității și păcii globale și la dezvoltarea relațiilor dintre ele. La temelia activităților organizațiilor internaționale stă obligativitatea de a respecta suveranitatea statelor, examinarea problemelor de interes internațional, fără a se ingera în treburile interne sau externe care intră în competența statelor membre.

După cele zise mai sus, se pune întrebarea de a se defini sfera competenței naționale ale statelor, care constă de domeniul privat, în scopul de a se preciza competență activităților organizațiilor internaționale.

De a lungul istoriei se observă referiri la probleme care prin natura lor sunt sustrase din competența unor organe internaționale, în cazul unor organe jurisdicționale internaționale, se întâlnesc, în practica statelor, încă înaintea creării organizațiilor internaționale cu vocație universală.

În această privință pot fi menționate numeroase tratate de arbitraj care specificau că problemele de destabilizare a intereselor vitale, independența, suveranitatea și demnitatea părților contractante nu pot fi soluționate de instanța arbitrală. Ca drept exemplu, putem lua tratatul încheiat între Guatemela și Salvador din anul 1890, tratatul dintre Franța și Marea Britanie din 1903, ca și Convenția de arbitraj încheiată la Haga în anul 1907 conțin clauze prin care problemele interesând independența statelor nu poate face obiectul litigiului unei instanțe arbitrale. Clauze similare se regăsesc și în tratatele de arbitraj încheiate de Statele Unite al Americii la sfârșitul secolului XX-lea, tratatele fiind cunoscute sub denumirea de Bryan.

O structurare mai vastă între problemele de competența națională a statelor și problemele cu caracter internațional dobândește contururi mult mai precise în momentul înființării Ligii Națiunilor. Obiectul unor cercetări amănunțite îl reprezintă problema limitelor competenței Ligii Națiunilor, care a fost amplu dezbătută în cadrul Curții Permanente de Justiție, cât și în plenul Ligii.

7. 1. Problema competenței naționale ale statelor sub regimul Ligii Națiunilor

Pactul Ligii Națiunilor în articolul 15 § 8 prevedea: „Dacă una dintre părți pretinde și dacă Consiliul recunoaște că diferendul are ca obiect o problemă pe care dreptul internațional o consideră de competența exclusivă a acestei părți, Consiliul va constata faptul într-un raport, dar fără a recomanda vreo soluție”. Includerea acestei dispoziții în Pactul Ligii Națiunilor se datorează Statelor Unite ale Americii, preocupate ca tarifele vamale și problemele imigrației să nu fie supuse examinării Consiliului Ligii Națiunilor.

Această prevedere are aceleași trăsături ca teoria monistă, unde dreptul internațional are o importanță primordială asupra dreptului intern. Astfel, competența națională a statelor este stabilită de dreptul internațional și prevăzută de articolele Pactului Ligii Națiunilor. În viața cotidiană ale regimului Ligii Națiunilor, dreptul internațional nu fixează competența națională a statelor, ci fiecare stat are competență națională proprie. Pentru că statele sunt creatorii dreptului internațional public, ele decid asupra fixării limitelor în care reglementările internaționale pot fi elaborate.

Interpretarea cât mai dificilă a normelor internaționale, din cauza traducerii din franceză a textului Ligii, expresiei „competența exclusivă” sau din limba engleză a textului Ligii „probleme exclusiv de competența internă a statelor”, sugerând astfel ideea că ar exista probleme de competența internă a statelor care ar fi susceptibile de o intervenție a Ligii națiunilor și probleme exclusiv de competența internă a statelor, în privința cărora asemenea intervenții ar fi interzise. Toate intervențiile care au ca scop amestecul în viața politică, economică și socială a unei țări trebuie interzise, din cauza ca ar aduce atingere competenței naționale ale acestuia. Putem să susținem că din cauza multor situații reglementate de dreptul internațional, competenței naționale a statelor îi revine un teren cu mai puține probleme de reglementat. Dacă o materie este reglementată de dreptul internațional, asta nu înseamnă că întotdeauna competența națională își pierde puterea de decizie.

Un alt defect al articolului 15 § 8 din Pactul Ligii Națiunilor o reprezintă faptul că excepția prevăzută poate fi invocată numai de către statele părți la acel diferend și numai în cadrul procedurii de rezolvare a unui diferend supus examinării consiliului Ligii Națiunilor. Astfel, prevederea articolul 15 § 8 din Pactul Ligii Națiunilor conturează un caracter limitat, nu era de aplicare generală.

Articolul 15 § 8 din Pactul Ligii Națiunilor a fost aplicat în practică în două cazuri, fără ca acestea să poată servi concretizarea sensului în care această dispoziție ar trebui interpretată. Primul caz a avut loc în anul 1920 în litigiul dintre Finlanda și Suedia obiectul litigiului fiind insulele Aaland, Finlanda contestând competența Consiliului de a rezolva diferendul ivit ca urmare a acțiunilor populației suedeze din aceste insule, în scopul de a executa unirea la Suedia. Astfel, Consiliul a cerut avizul unei comisii de specialiști în domeniul dreptului internațional care au considerat că problema nu intră în competența internă a statului. Al doilea caz îl reprezintă diferendul anglo-francez privitor la decretele asupra naționalității în Tunis și Maroc, astfel la cererea Consiliului Ligii, Curtea Internațională de Justiție în anul 1923 a dat un aviz, în care a relatat că, deși problema naționalității ține de competența internă a statelor, în cazul de față, există o obligație internațională, diferendul depășea această competență. În avizul dat Curtea citează că nu se poate stabili o dată pentru totdeauna, ci în raporturi de dezvoltare a dreptului internațional și cu starea raporturilor internaționale, dacă o problemă intră sau nu în competența internă a statelor.

Necesitatea de a delimita competența națională a statelor de dreptul internațional prevăzută de contextul articolul 15 § 8 din Pactul Ligii Națiunilor, nu putea demonstra clarificarea problemei pe care o ridica.

7. 2. Problema competenței naționale a statelor din cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Juriștii care au elaborat Carta Organizației Națiunilor Unite, au ținut cont de erorile anterioare din prevederilor elaborate în Pactul Ligii Națiunilor, astfel au introdus în articolul 2 § 7 din Cartă ca unu din principiile fundamentale ale Organizației, să sune în felul următor: „Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Organizația Națiunilor Unite să intervină în chestiuni care intră în mod esențial în competența internă a unui stat și nici nu va obliga pe membrii ei să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă nici o atingere aplicării măsurilor de constrângere luate în temeiul capitolului VII”.

Articolul 2 § 7 din Carta Organizației Națiunilor Unite conține o consacrare generală a principiului neimixtiunii, ca principiul fundamental al dreptului internațional contemporan, aplicabil în relațiile inter statale la nivel global. În dezbaterile Comitetului Special al O.N.U., față de principiile dreptului internațional analizând relațiile prietenești și cooperare dintre state, unii juriști occidentali au afirmat că art. 2 § 7 din Carta O.N.U. ar face adresare numai la neintervenția Organizației, pe când alți reprezentanți au subliniat însă că interdicția vizează a fortiori și raporturile dintre state. Astfel ultima interpretare coincide cu realitatea.

O deosebire importantă între articolul 2 § 7 din Carta O.N.U. și articolul 15 § 8 din Pactul Ligii Națiunilor îl reprezintă excluderea din Cartei Organizației Națiunilor Unite a prevederii ce ține de referirea la dreptul internațional, care potrivit Pactului Ligii Națiunilor care genera limitele competenței naționale a statului. În anul 1945, într-o rezoluțiune publicată de Institutul de drept internațional se prevede (art. 1) că întinderea domeniului rezervat depinde de dreptul internațional și variază potrivit cu evoluția lui, potrivit art. 3, semnarea unui acord internațional în raport cu o problemă ținând cont de domeniul rezervat, împiedică partea la acel acord de a ridica excepția domeniului rezervat în ceea ce privește executarea sau interpretarea acordului. O astfel de interpretare dezvoltată mai sus este stric opusă principiilor dreptului internațional și Cartei Organizației Națiunilor Unite.

Nivelul suzeranităților statelor depinde de competența națională a lor. Problemele care nu pot face parte din cauzele reglementate de dreptul internațional contemporan, atunci ele intră sub incidența suveranității statului. Precizăm, de asemenea, că încheierea unor tratate bilaterale în anumite materii nu constituie dovada că acea materie nu mai face parte din domeniul rezervat al statelor. Drept exemplu, putem lua încheierea tratatelor de către state pe probleme ce țin de naționalitate, tarife vamale, imigrare, etc. Prin aceasta, însă nu-și pierd caracterul lor de probleme legate de competența internă a statelor.

Într-un același mod este obligatoriu de a analiza și interpreta expresia „probleme esențial de competența internă a statelor” din Carta Organizației Națiunilor Unite. Prin termenul „exclusiv” transpus în Pactul Ligii Națiunilor, se arată, că intră în componența națională a statelor numai problemele în cauza cărora nu au fost semnate tratate. Carta O.N.U. demonstrează existența unor probleme care ar putea aparține reglementărilor internaționale, dar continuă sa fie reglementate din cauza naturilor lor ca niște probleme ce țin de competența treburilor interne a statelor, din motivul transcrierea unor expresii diferite.

În literatura de specialitate există păreri diferite în privința expresiilor folosite în textele Cartei O.N.U. și Pactul Ligii Națiunilor. Unii experți occidentali susțin că în viziunea lor între cele doua texte internaționale, articolul 2 § 7 din Carta O.N.U. și articolul 15 § 8 al pactului Ligii Națiunilor nu ar exista nici o deosebire esențială. Pe când alți doctrinari ai dreptului internațional susțin că cele două texte de lege se deosebesc prin aceea, că Carta Organizației națiunilor Unite redă o accepție mai largă sferei ce ține de competența internă a statelor, față de Pactul Ligii Națiunilor.

Se mai evidențiază o deosebire importantă între textele de lege a Cartei O.N.U. și Pactul Ligii Națiunilor prin următorul aspect: referirea la capitolul VII din Cartă că orice probleme care afectează securitatea și pacea internațională nu cad sub incidența principiului neimixtiunii, încetând de a mai fi parte din competența internă a statelor și se vor aplica măsuri de constrângere prevăzută de către Consiliul de Securitate O.N.U. conform capitolului VII al Cartei.

Între problemele care fac parte de competența internă a statelor și de problemele care depășește această competență se face o delimitare de către textul Cartei Organizației Națiunilor Unite prin capitolul VII.

Dacă se pune în pericol pacea și securitatea internațională prin acțiuni ce țin de competența interna a statului, ca de exemplu prin cale legislativă sau prin alte căi, aceasta nu va mai intra în competența internă, dar va ține de problemele ce depășesc aceasta și se vor lua măsuri de constrângere de către Consiliul de Securitate a O.N.U.

Drepturile independenței și suveranității statelor împotriva vreo unei intervenții din partea Organizației Națiunilor Unite este garantată de către Carte O.N.U. prin articolul 2 § 7 și mai înlătură amestecul vreunei autorități supranaționale din partea Organizației Națiunilor Unite.

De a lungul istoriei a existenței Organizației Națiunilor Unite, Consiliul de Securitate și Adunarea generală a invocat deseori într-o serie de diferende aplicarea articolul 2 § 7 din Carta O.N.U. Ca o trăsătură generală a acestei practici, a cărei examinare amănunțită ar depăși scopul acestei lucrări, se poate observa că atât Adunarea Generală, cât și Consiliul de Securitate și-au manifestat în mod tacit poziția lor în problema dacă diferendul privea sau nu materii intrând în competența națională a statelor. Astfel, ele au continuat să discute și să facă recomandări sau au scos problema de pe ordinea de zi, fără să tranșeze în mod expres, excepția formulată de părțile la diferend.

În perioada anilor 1945-1951 Adunarea generală O.N.U. a depus presiuni asupra statelor: Romania, Bulgaria, Ungaria pe motiv că nu se respectau drepturile omului. Din cauza aceasta între și multe alte cazuri, puterile occidentale, în timpul „războiului rece” executau presiuni împotriva blocul politic socialist ale acelui vremuri, prin examinarea în Adunarea Generală O.N.U. a problemelor ce țineau de competența lor internă. Textele Cartei Organizației Națiunilor Unite aveau o politică de extindere și de încurajare respectării drepturilor omului, și mai prevede că între state să existe o cooperare ce ține de domeniile economice, sociale, culturale, etc. și nu ar afect sau prejudicia cu nimic problemele ce țin de competența națională a statelor, fiind protejată de Carta Organizațiilor Națiunilor Unite prin articolul 2 § 7. Astfel în anul 1951 la Conferința de la San Francisco, s-a precizat că dispozițiile din Carta O.N.U. privind raporturile economice și sociale internaționale nu pot fi interpretate în sensul că iar conferi Organizației Națiunilor Unite capacitatea de a se amesteca în afacerile ce țin de competența internă a statelor.

De-a lungul timpului existenței Organizației s-a pus problema de a enumera sau defini pe care le poate executa O.N.U. fără a interveni în problemele ce țin de competența națională a statelor, conform articolului 2 § 7 al Cartei.

S-a dezbătut problema dacă o intervenției în treburile interne a statelor poate fi inclusă în ordinea de zi a Adunării Generale sau a Consiliului de Securitate. Practica organizației nu a fost uniformă cu această afirmație, uneori includerea unei probleme pe ordinea de zi a unuia din organele principale O.N.U. se făcea prin vot prin adoptarea unei hotărâri, în alte cazuri se prezenta doar declarația președintelui Adunării Generale sau a președintelui Consiliului de Securitate, astfel prin punerea în discuției a speței în cauză nu ar aduce atingere competenței unui stat. O părere contrară este susținută de Ján Tomko, prin punerea în discuție pe ordinea de zi a unei probleme ce ține de treburile interne ale unui stat ar prezenta o punere de presiune asupra organelor de conducere ale acelui stat. Ca să nu fie afectată de introducerea pe ordinea de zi a unuia din organele principale O.N.U, problema trebuie să fie rezolvată înaintea introducerii ei.

Articolul 2 § 7 din Carta O.N.U interzice ori ce fel de „intervenție” în competența internă a statelor. Recomandările adresate statelor reprezintă o intervenție? Recomandările reprezintă un act internațional emis de o organizație internațională, care are aceleași caracteristici ca „intervenția diplomatică”, astfel recomandarea este interzisă de Carta Organizației Națiunilor Unite prin articolul 2 § 7 ca ar încălca principiul neintervenției.

Competența națională a statelor mereu a fost un subiect dezbătut de doctrina dreptului internațional contemporan, din punct de vedere a înțelesului terminologiei, asta datorându-se dispozițiilor Cartei O.N.U. Astfel, doctrinarii dreptului internațional susțin că trebuie să existe anumite criterii care pot caracteriza problema ce ține de amestecul în treburile interne ale unui stat. Ca consecința o parte din doctrinari (Bethould P. – La competence național et l’ONU; Bentwich-Martin – A Commentary on the Chater of United Nation; Goodrich și Hambro – Charter of the United Nations, Commentary and Documents) sunt de părere că criteriile trebuie să fie de natură politică sau de fapt, pe când alți autori (Verdross A. – Derecho internacional público; Davies – Domestyc jurisdiction. A limitation on International Law) susțin ideea că trebuie să recurgă doar din criteriul de ordin juridic. Pe când doctrina socialistă se arată susținatoare a criteriilor politice, cât si celor de ordin juridic.

În viziunea doctrinarului cehoslovac Ján Tomko, în competența internă a statelor nu sunt incluse problemele reglementate unanim de normele dreptului internațional public. Și invers, anumite probleme de ordin politic care nu sunt reglementate de regulamentele dreptului internațional contemporan nu intră în competența națională a statelor.

Nu cad niciodată sub incidența reglementărilor dreptului internațional public, problemele ce țin de viața statală cum sunt: orânduiala socială, constituția, forma de guvernământ, sistemul electoral, etc.

În textele expuse de Tomko se precizează, prin semnarea unor tratate, se pot supune unele probleme care au fost stipulate în ele spre reglementare internațională.

Tomko concluzionează ca toate probleme ce nu au fost donate dreptului internațional de către state și pe care înseși statele le consideră ca probleme ce țin de viața lor internă, trebuie să fie reglementate esențial de către competența națională a statelor.

Determinarea clasificărilor problemelor care nu intră în competența internă a statelor, a dus la concluzia că fiecare stat în parte își apreciază de sine stătător problemele care intră în cercul lui de competență națională.

Autorul occidental, A. Verdross face o distincție între reglementările în mod complet dreptului internațional, clasificându-le în trei categorii ca, de exemplu, dreptul diplomatic și dreptul consular, statele au posibilitatea de a stabili în această ramură doar reguli ce țin de executarea dreptului internațional și probleme ce aparțin, în principiu, de domeniul național, cum sunt: forma de stat, constituția, problemele de naționalitate, organizare politică și economică. Și o a treia categorie în viziunea lui Verdross este ce ține de problemele reglementate în principiu de dreptul internațional, dar îi permite aplicarea unui cadru foarte larg a reglementărilor ce țin de competența națională.

La toate relatate mai sus doctrinarul occidental Verdross mai adaugă că ar exista și posibilitatea ca problemele reglementate de competența națională pot fi transformate cu ajutorul tratatelor, în probleme ce țin de reglementarea dreptul internațional public.

În viziunea lui Charles Rousseau, problemele care urmează sa fie reglementată sau nu de competența națională a statelor este o aptitudine de fapt, care trebuie analizată, ca să fie rezolvată de la caz la caz.

Când există o îndoială în această privință, statele trebuie să se folosească de criteriile politice și juridice pentru a determina fiecare în parte dacă o problemă intră sau nu în competența națională a statelor.

O idee care contrazice punctul de vedere a autorilor occidentali este ca toate problemele ce țin de rezolvarea chestiunilor de către competența națională sau dreptului internațional al problemei trebuie transferate pentru rezolvare unei instituții jurisdicționale internaționale, cum este Curtea Internațională de Justiție. Și astfel din practica internațională și a Organizației Națiunilor Unite, că numai organele lor politice și statele membre alcătuite din ele dacă problema aparține de rezolvarea internă.

8. Alianțele militare

Reglementările dreptului internațional contemporan permite ca între țări să existe raporturi de cooperare cu scopul de autoapărare colectivă împotriva unor amestecuri în treburile interne ale statelor.

Alianțele militare ca să supraviețuiască sunt obligate ca să nu contravină principiilor dreptului internațional contemporan și să nu vină în contrazicere cu reglementările Cartei Organizației Națiunilor Unite, astfel alianțele trebuie să aibă un caracter de autoapărare, care reprezintă un drept al fiecărei națiuni în competența sa națională. Citându-l pe Henry John Temple prin maxima sa care a devenit temelia societății acelei epoci: „nu avem aliați veșnici nici dușmani permanenți. Interesele noastre sunt veșnice și permanente și aceste interese suntem datori a le urma”.

Sintagma de alianță militară a intrat demult în limbajul politic, diplomatic, militar și academic, având determinări de ordin politic, militar, axiologic, teleologic și ontologic.

Noțiunea de „alianță militară” poate fi definită ca „o înțelegere încheiată pe baza unor acorduri oficiale între două sau mai multe state, cu obiective politice și militare pe termen mediu și lung, care urmărește realizarea unor interese și scopuri comune, precum și promovarea valorilor naționale ale membrilor săi”. O altă definire a terminologie de „alianță militară” este o „înțelegere consemnată într-un tratat prin care statele semnatare îți asumă obligația reciprocă de a acționa, cu toate sau numai cu o parte din forțele lor armate, împotriva unui adversar comun”. Pentru formarea unei alianțe este nevoie să fie îndeplinite niște condiții cum ar fi: semnarea unui tratat de către două sau mai multe state, să conțină structuri de conducere comună, ca și forte militare de alianță. Tratatul semnat trebuie să cuprindă obligatoriu principii, valori, norme, obligații de prevenire și și respingere a unei intervenții din afară armate din afară și care nu trebuie să contravină textului cuprins de Carta Organizației Națiunilor Unite. Organizarea și funcționarea organelor de conducere politico-militare și întreaga alianță este obligată să execute în concordanță cu scopul și motivele impuse de tratat care a fost semnat de către statele membre.

8. 1. Pactul de la Varșovia sau Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală

Tratatul de la Varșovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean sau mai bine zis a blocului socialist, care aveau ca scop să se apere împotriva amenințării pe care o percepeau din partea alianței Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), care a fost fondată în 1949. Prin Înțelegerea de la Paris a avut loc crearea Pactului de la Varșovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest fiind numită și Republica Federativă Germană "remilitarizată" în N.A.T.O. prin ratificarea de către țările occidentale. Nikita Hrușciov fiind socotit ca părintele Tratatului de la Varșovia care a fost inițiat în anul 1955 și a fost semnat la Varșovia pe 14 mai 1955 de către URSS, Albania, Bulgaria, Republica Democrată Germania, Cehoslovacia, Polonia, România și Ungaria. Membrii Pactului de la Varșovia și-au luat angajamentul să se apere unii pe alții, dacă unul sau mai mulți dintre ei erau atacați. Tratatul prevedea că semnatarii își bazau relațiile pe principiul neintervenției în afacerile interne și pe respectul suveranității și independenței naționale.

Principalele structuri prin care se asigura funcționarea alianței erau următoarele: Comitetul Politic Consultant, Comandamentul Unit al Forțelor Armate, Staul Major al Forțelor Armate Unite, Secretariatul Unit al Tratatului.

Unul dintre aspectele pe care România le vedea ca o ingerința nepermisă în suveranitatea naționala era faptul ca la război, conducerea operativă a Forțelor Armate Unite urma să revină Marelui Stat Major al Uniunii Sovietice, Comandamentul Forțelor Armate Unite urmând să aibă doar un rol de sprijin al acestuia.

Pactul și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.

După finisarea celui de-al doilea război mondial, în Europa a fost trasă cortina de fier și a luat naștere Războiul rece. Astfel a fost delimitată lumea în două blocuri, blocul capitalist și blocul socialist.

În această situație Germania a căzut prizonieră a două mari blocuri, blocului socialist, unde a fost înființată Republica Democrată Germană, și blocului capitalist ia revenit Germania de Vest. Astfel ca urmare a politicii de consecvente de apărare a sistemului economic și social, Republica Federală Germană a început să fie reînarmată și a constitute viitorul „Bundeswehr”- armata regimului din R. F. G.

În urma evenimentelor ce țin de expulzarea etnicilor germani, alegeri și reconstrucție economică ce au avut loc în anul în 1948 pe teritoriul Cehoslovaciei, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie încearcă o infiltrare a agenților serviciilor secrete care au avut rol de „agitatori”. Astfel, din această cauză armata roșie nu dorește să părăsească teritoriul Europei Centrale și de Est cucerită-eliberată, aflându-se pe teritoriul mai multor state. Prin aceasta armata sovietică nu a părăsit Ungaria până după dizolvarea Tratatului de la Varșovia, ca să nu piardă linia de demarcație dintre fostele blocuri aliate.

În timpul revoluției maghiare din 1956, guvernul ungar s-a împărțit în două facțiuni, una condusă de Imre Nagy, iar alta condusă de János Kádár. Pentru a ajuta la scăderea tensiunilor, trupele sovietice s-au retras parțial (și-au redus numărul) din Ungaria pe durata disputelor interne. Când facțiunea lui Imre Nagy a declarat că Ungaria s-a retras din alianță, iar partizanii săi au atacat unitățile militare -garnizoanele armatei sovietice a urmat replica, iar militarii Tratatului de la Varșovia au reintrat în țară în octombrie 1956 la cererea lui János Kádár și a fracțiunii sale, iar rezistența (impropriu spus dacă trupele sovietice ar fi părăsit vreodată Ungaria) maghiară (parțial sprijinită moral, militar și mai ales financiar de către N.A.T.O.) a fost înfrântă în două săptămâni.

Forțele Tratatului de la Varșovia au fost folosite și în luna august 1968, după declararea-declanșarea evenimentelor interne din Cehia Primăverii de la Praga, când a fost invadată Cehoslovacia pentru a pune capăt reformelor puse în practică de guvernul lui Alexander Dubček.

Șeful departamentului militar al Partidului Comunist Cehoslovac, Generalul Locotenent Vaclav Prchlik, denunțase deja, într-o conferință de presă televizată, Tratatul de la Varșovia ca pe o alianță inegală și declarase că armata cehoslovacă era pregătită să apere, prin luptă dacă era necesar, suveranitatea țării. Pe 20 august 1968, o forță constituită din 23 de divizii ale armatei sovietice au intrat în Cehoslovacia sprijinită și de o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară și două poloneze. România a fost contra intervenției și în consecință a refuzat să contribuie cu trupe.

Această intervenție a fost explicată de Doctrina Brejnev care afirma că: "Atunci când forțe care sunt ostile socialismului încearcă să deturneze către capitalism dezvoltarea unor țari socialiste, acest fapt nu devine numai o problemă a țării în discuție, dar și o problemă și o preocupare a tuturor țărilor socialiste". În mod implicit, această doctrină rezerva chiar conducerii Uniunii Sovietice dreptul de a defini "socialismul" și "capitalismul" în conformitate cu propriile interese.

După invazia Cehoslovaciei, Albania s-a retras în mod formal din Pactul de la Varșovia, deși această țară încetase să mai sprijine pactul încă din 1962. Conducătorul României, Nicolae Ceaușescu, a denunțat invazia atât ca pe o violare a legilor internaționale, cât și ca pe o încălcare a principiilor de neintervenție mutuală în afacerile interne, spunând că autoapărarea colectivă împotriva agresiunii externe era singura misiune autorizată a Pactului de la Varșovia.

N.A.T.O. și Pactul de la Varșovia nu au intrat niciodată în conflicte armate directe, dar au fost părți în Războiul Rece pentru mai mult de 35 de ani. În decembrie 1988, Mihail Gorbaciov, liderul Uniunii Sovietice din acea perioadă, a propus așa-numita Doctrină Sinatra, care statua că Doctrina Brejnev avea să fie abandonată iar țările din Europa Răsăriteană erau îndreptățite să facă ceea ce doreau. Când a fost clar că Uniunea Sovietică nu va mai folosi forța pentru a controla Pactul de la Varșovia, au început să apară o serie de schimbări rapide în Europa Răsăriteană în 1989. Noile guverne din țările din Europa Răsăriteană au început să fie din ce în ce mai puțin interesate de menținerea Pactului de la Varșovia, iar în ianuarie 1991 Cehoslovacia, Ungaria și Polonia au anunțat că se vor retrage din organizația militară până la 1 iulie al aceluiași an. Bulgaria a luat o decizie asemănătoare în februarie și era clar că pactul era practic mort. Pactul de la Varșovia a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga din 1 iulie 1991.

8. 2. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord  este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949,  semnat de către reprezentanții a 12 țări, în literatura juridică întâlnindu-se și sub termenii abreviați ca N.A.T.O. în engleză și O.T.A.N. în franceză și spaniolă. Această alianță politico-militară actualmente cuprinde 28 state de pe continentul  european și continentul american.

Statele membre Organizației Tratatului Atlanticului de Nord de la începutul existenței, sunt :

Belgia (4 aprilie 1949)

Canada (4 aprilie 1949)

Danemarca (4 aprilie 1949)

Franța (4 aprilie 1949)

Islanda (4 aprilie 1949)

Italia (4 aprilie 1949)

Olanda (4 aprilie 1949)

Norvegia (4 aprilie 1949)

Portugalia (4 aprilie 1949)

Luxemburg (4 aprilie 1949)

Regatul Unit (4 aprilie 1949)

Statele Unite ale Americii (4 aprilie 1949)

Grecia (18 februarie 1952)

Turcia (18 februarie 1952)

Germania (9 mai 1955)

Spania (30 mai 1982)

Ungaria (12 martie 1999)

Polonia (12 martie 1999)

Cehia (12 martie 1999)

Slovacia (29 martie 2004)

Bulgaria (29 martie 2004)

Slovenia (29 martie 2004)

Estonia (29 martie 2004)

Letonia (29 martie 2004)

Lituania (29 martie 2004)

România (29 martie 2004)

Croația (1 aprilie 2009)

Albania (1 aprilie 2009)

Grecia și Turcia s-au alăturat alianței în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă pe 30 mai 1982, iar fostele țări semnatare ale Pactului de la Varșovia au aderat fie pe 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria și Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania și Bulgaria).
Franța s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 1992. Islanda, singura tara membră NATO care nu are o forță militară proprie, s-a alăturat organizației cu condiția de a nu fi obligată să participe la război.

Alianța a fost formată din state independente, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi cazul, să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. N.A.T.O. – este un bloc politico-militar având ca membri fondatori: Marea Britanie, Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Portugalia și Statele Unite ale Americii. La tratat au mai aderat ulterior Turcia și Grecia pe data de 25 februarie 1952, iar la 6 mai 1955- Republica Federativă Germană. Creație și, în același timp, instrument al „războiului rece”, N.A.T.O. a avut și continuă să aibă un rol nefast în perpetuarea împărțirii Europei, în stimularea cursei înarmărilor, a tendințelor opuse destinderii și cooperării internaționale. Structura organizatorică a N.A.T.O. tinde să-i confere în multe privințe un caracter suprastatal, ceea ce are drept urmare încălcarea suveranității și independenței naționale a însăși statelor membre. În iunie 1966 Franța și, în august Grecia hotărăsc retragerea din organele militare integrate ale N.A.T.O.

Obiectivul prim al Alianței Nord-Atlantice este asigurarea libertății și securității statelor membre; atingerea acestui obiectiv se realizează prin mijloace atât politice, cât și militare, asigurându-se atât respectul Actului constitutiv al Organizației, cât și al Cartei Națiunilor Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic însuși își găsește sursa constituirii sale legale în articolul 51 al Cartei Organizației Națiunilor Unite, care face referire la dreptul inalienabil al statelor independente la apărare individuală sau colectivă. Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul 5, care declară: „Pârțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părțile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei Nord-Atlantice.”

Această frază s-a referit la început la cazul în care Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ar fi lansat un atac împotriva aliaților europeni ai Statelor Unite ale Americii, în urma căruia S.U.A. ar fi trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului pe 12 septembrie, 2001 în răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

În esența, potrivit articolului 5 din Tratatul N.A.T.O., un atac împotriva unuia dintre statele membre este considerat un atac împotriva tuturor. Această concepție este reafirmată și prin alte prevederi extrem de importante: voința statelor semnatare de „a trăi în pace cu toate popoarele”, de a le “salvgarda libertatea, moștenirea comună și civilizația, pe baza principiilor democrației, a libertăților individuale și a supremației dreptului”, de a “contribui la dezvoltarea relațiilor internaționale pașnice și prietenești, întărind propriile lor instituții libere, asigurând o mai bună înțelegere a principiilor pe care sunt clădite aceste instituții și dezvoltând condițiile propice asigurării stabilității si bunăstării, făcând eforturi pentru a elimina orice opoziție in relațiile lor economice internaționale și încurajând colaborarea economică între fiecare parte și între toate deopotrivă.”

9. Concluzia

Concluzionez că principiul neamestecului în treburile interne ale unui stat reprezintă unul din pilonii de bază ai dreptului internațional, având o strânsă legătură cu alte principii, o legătură specială cu principiul egalității suverane a statelor, cu care împreună au fost consacrate în dreptul internațional.

Așadar, principiul neamestecului în treburile interne ale unui stat este consacrat ca principiu fundamental al dreptului internațional în numeroase acte. Prin cercetarea aspectelor esențiale a prezentei teme de licență, principiul neintervenției în dreptul internațional public își demonstrează caracterul absolut al interdicției pe care acest principiu o cuprinde. O abatere de la acest pilon al dreptului internațional era cuprinsă în dreptul internațional „clasic” care a admis folosirea forței în relațiile internaționale și care se baza pe justificări pentru practica intervenționistă a statelor. Astfel, dreptul internațional contemporan condamnă intervenția indiferent de forma prin care s-ar manifesta, atât din partea organizațiilor internaționale, cât și din partea statelor. Din cauza că este împiedicat exercițiul drepturilor națiunilor de a-și hotărî singure soarta, intervenția în treburile națiunilor este interzisă.

În temeiul acestui principiu este interzisă intervenția directă sau indirectă, în viața internă a unui stat. În primul rând sunt interzise cele mai grave forme de intervenție, prin acestea se subînțelege intervenția armată, constrângerea armată sau amenințarea cu aceasta într-un stat sau împotriva acestuia. Mai sunt interzise conform principiului neimixtiunii, că nici un stat nu poate recurge la măsuri economice, politice sau altă natură, sau încurajarea asemenea măsuri pentru a impune ca un alt stat să subordoneze exercitarea drepturilor sale suverane și a obține de la el orice tip de avantaje. În ceea ce privește formele indirecte de intervenție, toate statele sunt obligate pentru a se abține de la organizarea, sprijinirea, finanțarea, pregătirea, încurajarea sau tolerarea de activități armate subversive sau teroriste destinate să modifice, prin violență, formei de guvernare dintr-un stat sau să intervină în luptele interne dintr-un stat.

În doctrina dreptului internațional public se manifestă încă un element important al principiului neamestecului în treburile interne ale unui stat este interdicția care are ca scop împiedicarea exercitării dreptului unui popor de a-și hotărî singur soarta sa. Atât timp cât în istoria omenirii societatea internațională va fi compusă și este compusă din state suverane, există și va exista „viață internă” ale acestor state, problemele care țin de competența lor internă. O parte a documentelor ce țin de sfera dreptului internațional public sunt înscrise probleme „care țin în mod esențial” de competența internă a statelor. Aceasta nu exclude cazul că unele probleme să facă obiectul reglementări internaționale prin care statele să-și asume angajamente reciproce de a adopta o anumită conduită în soluționarea problemelor respective.

Există multe ramuri a dreptului internațional, în care este necesară să se stabilească un t mondial, prin tratate multilaterale generale. Aducerea acestor standard nivel mondial, ar reprezenta un minimum. O astfel de standardizare se observă în secolul XX.

În contextul secolului XX, principiul neamestecului este reprezentat în textul tratatelor multilaterale, regionale sau bilaterale, în contextul declarațiilor și documentelor internaționale. Reflectarea principiului neamestecului a mers dincolo de cadrele textuale și discursive, furnizate de aceste tratate și documente, fiind prezent în practica statelor și organizațiilor internaționale din întreg cadrul internațional.

Principala evoluție pe care principiului neamestecului o înregistrează pe parcursul secolului XX, evidențiază extinderea sa către noi cadre, unde indiferent de natura intervenției, politică, economică, militară sau diplomatică, ea își păstrează același caracter de ilegalitate față de dreptul internațional, încălcând astfel, prerogativele fundamentale ale statului, dreptul său la independență, suveranitate, integritate teritorială și dreptul de a decide în mod liber propriul sistem politic, economic, social sau cultural. Aceste precizări aduc viziunea extinsă a neamestecului, care depășește cadrul tradițional al manifestărilor forțate și marchează ascendența principiului neamestecului, de la considerente abstracte la un principiu internațional recunoscut pe scară largă, atât în dreptul internațional convențional, cât și în dreptul internațional cutumiar. De asemenea, evenimentele înregistrate pe scena internațională a secolului XX, au evidențiat faptul că principiul neamestecului nu are doar o natură de tratat, având în fapt rădăcinile în dreptul internațional cutumiar.

În concluzie, tratatele formale, cu caracter obligatoriu, precum și declarațiile, rezoluțiile și conferințele internaționale, au evidențiat că atât viziunea tradițională a neamestecului, unde intervenția întemeiată pe uzul forței sau pe amenințarea de acest tip, cât și viziunea extinsă a neamestecului, caracterizată pe utilizarea de mecanisme lipsite de utilizarea forței, sunt interzise. Dreptul convențional, împreună cu dreptul cutumiar al secolului XX evidențiază importanța și necesitatea principiului neamestecului în treburile interne ale altor state în vederea asigurării dezvoltării durabile a societății internaționale. Principiul neintervenției constituie expresia cerințelor unei desfășurări normale a raporturilor internaționale dintre state, care ca să se manifeste are nevoie ca fiecare stat și popor nu este împiedicat să se dezvolte potrivit voinței și intereselor sale.