Principiul Separatiei Puterilor In Stat Si Realizarea Lui In Republica Moldova
Cuprins
Declarație pe propria răspundere
Introducere
CAPITOLUL I. Apariția și dezvoltarea conceptuală a principiului separației puterilor în stat
1.1. Noțiunea principiului separației puterilor în stat
1.2. Apariția conceptului separației puterilor în stat
1.3. Dezvoltarea teoriei separației puterilor statului în sistemele constituționale contemporane
CAPITOLUL II. Reglementarea juridică al principiului separației puterilor statului în sistemul de drept a Republicii Moldova
2.1. Garanțiile constituționale de aplicare a principiului separației și colaborării puterilor statului în Moldova
2.2. Reglementarea contextului tripartite a lui Montesquieu de exercitare a puterilor statului în sistemul de drept al Republicii Moldova
CAPITOLUL III. Aplicarea principiului separării puterilor în stat în Republica Moldova
3.1. Aplicarea teoretico-practică a principiului separației și colaborării puterilor statului în relațiile dintre autoritățile publice a Republicii Moldova
3.2. Studiul de caz privind aplicarea principiului separației puterilor statului în jurisprudența Curții Constituționale pentru garantarea independenței puterii judecătorești
Concluzii și recomandări
Bibliografie
Introducere
Separarea puterilor în stat este un principiu fundamental al statului de drept și presupune o distribuire a puterii către instanțe diferite, independente, înzestrate cu atribuții și prerogative de conducere. Scopul separării puterilor în stat este acela de a împiedica acumularea, deținerea sau exercitarea absolută a puterii.
Divizarea puterii poate garanta adoptarea si aplicarea corectă a legilor precum și respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor. În statul nostru această divizare reprezintă existența a trei puteri și anume puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecatorească.
Puterea legislativa este exercitată de către Parlament, acea instituție care reprezintă principiul suveranității poporului, este organul reprezentativ, și unica autoritate legiuitoare a țării.
Atribuțiile cele mai importante sunt: adoptarea legilor, obligatorii pentru toți cetățenii, organizarea armatei si apărării naționale, organizarea administrativ teritorială a țării, adoptarea bugetului etc.
Puterea executivă este realizată de Guvern, care pune în aplicare legile, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și conducerea generală a administrației publice.
Puterea judecatorescă este realizată de Instanțele Judecătorești, care veghează respectarea legilor.
Separarea celor trei puteri, Parlament, Guvern, Instanțele Judecătorești, deși au organizare proprie, funcții și atribuții specifice, nu înseamna izolarea acestora, ci interdependența si controlul reciproc. Potrivit acestui principiu nici una dintre cele trei puteri nu prevalează asupra celeilalte, nu se subordonează una alteia și nu își asumă prerogative specifice celorlalte. Între ele nu există o ierarhie.
Constituția a folosit acest principiu pentru ai împiedica pe cei care ar dori concentrarea puterii în mânile unui grup restrans sau unui singur om, ceea ce ar duce la instaurarea unui regim totalitar.
Cînd puterea autoritatilor este limitată, puterea celor care sunt conduși este mai mare.
Deși puterea, ca fenomen este unică, detinatorul ei legitim este poporul[2.1].
Actualitatea temei. Un aspect fundamental al dreptului public contemporan, care își păstrează pe deplin actualitatea, îl reprezintă distincția dintre legislativ și executiv, distincție care constituie esența structurii puterii politice. Modalitățile prin care cele doua puteri – cea executivă și cea legislativă – se influențează reciproc sunt diverse și cunosc forme diferite de manifestare, atît în România, cît și în alte state ale lumii. Raporturile dintre guvern și parlament cunosc forme noi, exprimate prin reglementări diferite în țările membre ale Uniunii Europene, menite să stabilească regimul juridic dintre aceste două puteri în stat, din perspectiva statutului țării de membră a Uniunii Europene. Datorita importanței și diversității reglementării raporturilor dintre guvern și parlament, dar mai ales a evoluției acestora în noua ordine globală, se poate realiza o analizî atentî și detaliată a acestor raporturi, deosebit de actuale.
Importanța și actualitatea cercetării este justificată de caracterul transformarilor care au survenit în viata politico-socială, de realitățile și tendințele dezvoltării statelor în condițiile contemporane.
Întregul demers științific întreprins își propune să realizeze o prezentare generală a raporturilor existente între guvern și parlament în diverse regimuri politice din diferite state ale lumii și de argumentare a oportunității abordării sistemice a procesului de guvernare, evidențiind sistemul constituțional ca pe un model normativ, arhetip, schema constituțională, modus vivendi ce stă la baza oricărui sistem politic contemporan[2.44].
Scopul. acestui studiu a fost acela de a cerceta importanța realizării principiului separației puterilor în stat, respectare acestuia și realizarea lui în Republica Moldova. Această formă de realizare a dreptului este necesară și utilă atât societății în ansamblul său, cât și subiectelor de drept care-și valorifică drepturile dobândite și recunoscute print constutuția Republicii Moldova.
Astfel, pornind de la ceea ce era deja exprimat în literatura de specialitate, am încercat să realizăm o analiză teoretică, istorică dar și practică a formei de realizare a dreptului și principiului de separarea puterilor în stat, și să evidențiem importanța deosebită a acesteia, fără de care principiul de democrație ar fi iluzoriu.
Realizarea scopului propus a pornit de la următoarele obiective: analiza istoricului apariției principiului separației puterilor în stat; analiza apariției conceptului de separarea puterilor în stat; determinarea evoluției și dezvoltării a separării puterilor în stat; cercetarea constituției Republicii Moldova la capitolul separării puterilor în stat și analiza prevederilor acesteia; analiza reglementării contextului tripartit a lui Montesquieu de exercitare a puterilor statului în sistemul de drept al Republicii Moldova; cercetarea și analiza practicii Curții Constituționale privind aplicarea și garantarea principiului separației puterilor statului.
Sursele de informare utilizate. Pentru investigarea cu succes a temei propuse spre cercetare, s-a pornit de la studierea și analiza detaliată a reglementărilor juridice și a problemelor legate de principiul separației puterilor în stat. În acest sens au fost studiate lucrările monografice prezentate de Avornic Gheorghe, Aramă Elena, Negru Boris, Costaș R., Drăganu T., Popescu S., Strah D., Voiculescu M., C.G. Rarincescu, Cristian Ionescu, Tudor Draganu, D.C. Dănișor, Mircea Lepădătescu, Ioan Muraru, Ion Deleanu evidențiind specificul și complexitatea principiului separației puterilor în stat.
Tema propusă pentru examinare a fost abordată și de o serie de savanți de profil din diverse țări în lucrările lor, dintre care menționăm: Chagnalloud D., Miculescu P., Paul Negulescu, Borodac A., Trăsnea O., Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, David P. Currie, Maurice Duverger, Lipa Mungui-Pipide, etc., probabil deoarece cercetările în acest domeniu au un caracter amplu și profund, și se realizează de mult timp, respectiv cercetătorii au o experiență mai mare în practica realizării principiului separării puterilor în stat.
Metodologia cercetării științifice. Baza metodologică a lucrării o constituie metodele teoretice și general-științifice de cercetare a normelor de drept și a fenomenelor sociale în domeniul separației puterilor în stat.
Drept bază teoretică a investigației au servit operele juriștilor cercetători din domeniul dreptului constituțional, istoriei statului și dreptului, sub formă de tratate, manuale, monografii, studii sau articole punctuale.
Baza empirică a investigației este reprezentată de cadrul legislativ al Republicii Moldova care reglementează diferite aspecte legate de asigurarea unui sistem eficient de separare a puterilor în stat, precum și de documentele altor state din acest domeniu. În cercetările privind evoluția instituțiilor nominalizate, am considerat drept punct de plecare și temei de referință constituția Republicii Moldova, precum și dispozițiile relevante consfințite în legislația Republicii Moldova. Cercetarea temei în cauză se fundamentează pe studierea materialului doctrinar-teoretic, normativ și practic în domeniu.
Pentru tema investigației au fost folosite metode de studiu sistemic, analiza comparativă, care se bazează pe metode de investigare ca: formal-juridice, economico-judiciare, comparativ-judiciare, istorico-juridice și logice.
Structura lucrării. Lucrarea este alcătuită din: introducere, trei capitol, încheiere și bibliografie.
Capitolul I reprezintă o modalitate complexă de abordare a conceptului de apariția și dezvoltarea conceptuală a principiului separației puterilor în stat, unde se relatează noțiunea principiului separației puterilor în stat, apariția și conceptual separației puterilor în stat, și dezvoltarea teoriei separației puterilor statului în sistemele constituționale contemporane.
Capitolul II analizează reglementarea juridică a principiului separației puterilor statului în sistemul de drept a Republicii Moldova, fiind cercetate aspecte ce țin de garanțiile constituționale de aplicare a principiului separației și colaborării puterilor statului în Republica Moldova. Un loc aparte se acordă reglementării contextului tripartite a lui Montesquieu de exercitare a puterilor statului în sistemul de drept al Republicii Moldova.
Capitolul III tratează în două paragrafe aplicarea principiului separării puterilor în stat în Republica Moldovam ce se prefigurează în aplicarea teoretico-practică a principiului separației și colaborării puterilor statului în relațiile dintre autoritățile publice a republicii moldova și prevede studiul de caz privind aplicarea principiului separației puterilor statului în jurisprudența Curții Constituționale pentru garantarea independenței puterii judecătorești.
Lucrarea finalizează cu concluziile și recomandările autorului în virtutea abordărilor și cercetărilor efectuate.
CAPITOLUL I. APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA CONCEPTUALĂ A PRINCIPIULUI SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN STAT.
1.1. Noțiunea principiului separației puterilor în stat
Puterea este capacitatea, însușirea, posibilitatea fizică, morală, intelectuală, politică, militară, economică de a-si impune voința fată de oameni sau natură. In funcție de subiectul deținător al puterii, mijloacele folosite si obiectul exercitării acesteia, putem distinge: putere politică, putere de stat, putere militară, putere economică etc. Spre exemplu, puterea de stat se realizează prin mijloace specifice, inclusiv forța de constrângere, prin autorități, funcții si funcționari publici, într-un sistem de legi.
Noțiunea de putere are trei sensuri. Într-un prim sens, cuvântul putere desemnează noțiunea de funcție, de activitate specială. Spre exemplu, se spune — puterea legislativă se exercită de Parlament. În al doilea sens, cuvântul putere vizează noțiunea de organ, de ex. când se face referire la puterea executivă care prin excesul de ordonanțe, încalcă domeniul puterii legiuitoare. In al treilea sens, prin cuvântul putere se vizează elementele constitutive ale voinței naționale întrucât aceasta poate fi fracționată în anumite elemente ce pot fi delegate și încorporate într-un anumit organ, respectiv serviciul public care exercită funcții corespunzătoare[2.2].
Fiind și dovedindu-se a fi categoria cheie în organizarea statală a societății umane, puterea (în sensul cuceririi sau aproprierii sale) a fost și rămâne scopul fundamental al revoluțiilor, mișcărilor si convulsiilor sociale, din aceasta rezultând legătura strânsă cu categoriile popor și națiune.
Uneori, categoria putere este exprimată prin cea de suveranitate. Alte constituții folosesc expresia de suveranitate care aparține națiunii sau emană de la națiune. Constituția actuală a Republicii Moldova prin art. 2 stabilește că „Suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituție. Nici o persoană particulară, nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic sau o altă formațiune obștească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului”[1.1].
Un aport considerabil în identificarea noțiunii de putere de stat l-a făcut Raymond Carre de Malberg (1861 — 1935) în renumita sa lucrare „Contribution a la theorie generale de l’Etat“, efectuând astfel o „purificare“ juridică în teoria generală a statului din Franța.
În puterea de stat el a văzut o proprietate a colectivităților etatice pe care o posedă prin efectul unei puteri care nu aparține decât lor însuși și care se află consfințită în sistemul lor de drept pozitiv, facultatea de a impune voința generală chiar și celor care se opun, aducând totalitatea cetățenilor la o unitate. Altfel spus, statul este caracterizat ca o putere capabilă să domine și să reducă rezistențele individuale. În acest sens, el a precizat că puterea de stat ca și suveranitatea este unică, deoarece nu pot coexista două puteri de stat pe același teritoriu, este indivizibilă, deci imposibil de a o fragmenta sau a o transfera, este irezistibilă în virtutea faptului că nimeni nu poate să se opună în mod întemeiat. Carre de Malberg conchide că puterea de stat și suveranitatea sunt două noțiuni echivalente[2.3].
Pierre Pactet, dezvoltând în continuare teoria lui Carre de Malberg, relevă că statul își determină el singur propria competență și propriile reguli fundamentale, evident înscrise într-o constituție, care condiționează alte reguli aplicabile pe teritoriul său fără excepții. Aceasta, spune Pierre Pactet, nu este alt ceva decât suveranitatea de stat[2.4].
Și în opinia prof. Mircea Lepădătescu, puterea de stat trebuie să reprezinte o astfel de putere care să nu poată fi împiedicată în exercitarea și realizarea voinței ca voință obligatorie pentru întreaga societate de nici o altă putere de stat. Prin urmare, ea trebuie să fie suverană, independentă față de alte puteri de stat din afara teritoriului pe care se exercită[2.5].
De aici putem defini că suveranitatea de stat este calitatea puterii de stat de a fi supremă în raport cu orice altă putere socială existentă în limitele sale teritoriale și independentă față de puterea oricărui alt stat sau organism internațional, calitate exprimată în dreptul statului de a-și stabili în mod liber, fără nici o imixtiune, scopul activităților sale pe plan extern și intern, sarcinile fundamentale și mijloacele necesare realizării lor.
Prof. Ioan Muraru precizează că, deoarece suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat, nu se poate vorbi de un titular al suveranității decât în măsura dacă am pune semnul egalității dintre puterea de stat și suveranitate în virtutea faptului că în societatea în care puterea de stat aparține real întregului popor (națiunii) suveranitatea poporului sau suveranitatea națională se identifică cu suveranitatea de stat[2.6].
Evident, dacă cele trei noțiuni ale suveranității se găsesc adeseori înmănunchiate în una singură, autotcuprinzătoare, acest fapt nu ne poate duce la ideia negării existenței a trei noțiuni distincte, simplificând astfel nejustificat explicațiile privitoare la suveranitate.
Demonstrând că suveranitatea este o calitate a puterii de stat, totuși este necesar să subliniem că ea trebuie înțeleasă într-un sens strict deoarece în sens larg suveranitatea națională se identifică cu puterea politică.
Puterea politică se deosebește de alte forme ale puterii prin trăsături specifice și caractere proprii, care îi conferă un rol dominant în societate, în ansamblul de forme ale puterii sociale.
Paul Negulescu și Gheorghe Alexianu au explicat că politica a fost practicată din cele mai vechi timpuri, în virtutea faptului că omul, organizând o colectivitate și conducând-o, a făcut de fapt politică. Altfel spus, politica înseamnă arta de a conduce, de a guverna o grupă, o colectivitate omenească[2.7].
Prof. Ion Deleanu precizează că, în expresia sa cea mai generală, politica este o modalitate sistemică de organizare și conducere a raporturilor din cadrul unei comunități umane istoricește determinată, de menținere a unei ordini interne a comunității[2.8] .
Prin urmare, colectivitatea umană, poporul (națiunea), este unicul titular al puterii politice. Dreptul de a fi titular al puterii aparține tuturor și nicidecum unui individ sau unui grup de indivizi.
Noțiunea de putere politică este folosită deseori prin sinonimie cu aceea de putere de stat. În acest sens, prof. Ioan Muraru ilustrează că ele evocă aceeași noțiune, însă pot fi folosite și pentru evocarea noțiunilor care se află într-o strânsă legătură, dar sunt inconfundabile, și care privesc fenomenul general (complex) numit putere[2.9]. Astfel, dacă atributul politic desemnează caracterul social al puterii, expresia putere politică indică puterea poporului, a națiunii.
Așadar, puterea politică, prin care se subînțelege puterea poporului, are un conținut mai larg decât organizarea sa statală, altfel spus decât puterea de stat. Aceasta din urmă este partea instituționalizată a puterii politice, ale cărei trăsături se regăsesc în puterile statului, iar trăsăturile statului în totalitatea lor nu se regăsesc în ansamblul puterii politice. Explicit, puterea statală este forma de organizare statală a puterii poporului.
În concluzie, puterea politică o definim ca putere a unei colectivități umane (popor, națiune) organizate în stat, având un caracter organizat și instituționalizat, supremă în raport cu alte puteri sociale din cadrul teritorial al statului, care este exercitată în numele poporului pentru realizarea liberă și conformă voinței sale a problemelor lui interne și externe.
Puterea politică se caracterizează prin unele trăsături esențiale prin care ea se deosebește de alte categorii de putere, cum ar fi: unicitate, indivizibilitate. În afară de aceasta, puterea politică se manifestă și printr-un caracter instituționalizat, impersonal, permanent și prin supremație.
Am menționat anterior că unicul titular al puterii politice este poporul (națiunea), drept garantat prin normă constituțională. Așa cum nu pot exista două sau mai multe popoare (națiuni) organizate în cadrul uneia și aceleiași formațiuni statale tot așa nu pot coexista două sau mai multe puteri politice. Existența mai multor puteri politice într-un stat ar duce inevitabil la împărțirea poporului și la autodizolvarea lui, la consecințe imprevizibile.
Unicitatea puterii politice este incompatibilă cu pluralitatea puterilor. Este adevărat că exercitarea puterii politice se face prin intermediul diferitelor categorii de putere cu care sunt învestite unele organe ale statului și care îndeplinesc diferite funcții specifice și relativ autonome (legiuitoare, executivă, jurisdicțională). Această separare a puterilor într-o viziune contemporană reprezintă o diviziune a funcțiilor între categoriile de organe ale statului și nu semnifică pluralitatea și nici divizibilitatea puterii, deoarece și aceste puteri sunt exercitate în numele unicului titular al puterii politice, poporul[2.10].
Puterea politică este inalienabilă. Poporul, care este o ființă colectivă, exercitând puterea sa politică prin intermediul unui sistem organizat și instituționalizat de organe ale statului sau chiar prin intermediul statului, transmite puterea nu și voința, care este generală. În acest sens, Georges Burdeau susținea că statul nu poate voi și acționa pentru el însuși, sunt necesari oameni pentru a voi și acționa, care în continuare vor constitui organele statului[2.11].
Organele învestite cu dreptul de a exercita puterea poporului sunt obligate să respecte această voință.
Instituționalizată, puterea dobândește și un caracter impersonal, ea existând în instituții, în ea însăși și nu în oamenii care o exercită. Prin alte cuvinte, schimbarea autorității politice nu afectează suveranitatea, continuitatea statului.
Instituționalizarea și impersonalizarea puterii îi asigură un caracter permanent.
În virtutea faptului că puterea politică se caracterizează prin unicitate, indivizibilitate și inalienabilitate, trăsături nespecifice altor forme de putere, îi este proprie supremația, adică superioritatea față de orice altă categorie de putere socială existentă, și nu poate fi îngrădită în realizarea scopurilor și sarcinilor sale atât în interiorul, cât și în exteriorul statului.
Observăm, trăsăturile specifice puterii politice sunt identice cu cele ale suveranității naționale, identitate asigurată de unicul titular al acestor categorii — poporul (națiunea). Astfel fiind văzute lucrurile, putem afirma că suveranitatea națională trebuie înțeleasă ca putere politică.
Odată cu apariția constituțiilor scrise, principiul separării, echilibrului puterilor în stat s-a bucurat de o largă aplicare. În unele constituții principiul nu este înscris expres dar, modul în care sunt echilibrate puterile , vorbește de existența lui.
De exemplu, în Constituția SUA (1787) primele trei articole: acordă puterea legislativă federală congresului; puterea executivă președintelui; iar puterea judecătorească tribunalelor. Acordarea puterii legislative Congresului prin art.1 implică faptul că ramurile executivă și judecătorească sunt delimitate prin actele legislative promulgate de Congres. Acest lucru este subliniat prin art.VI și II care, respectiv, denumesc aceste acte legislative, „legea supremă a țării“ și indică președintelui să „aibă grijă“ ca ele “ să fie corect aplicate“[2.12].
La fel și constituțiile Spaniei, Belgiei denumește autoritățile statale ca puteri.
Unele constituții (Elveția, Republica Moldova) prevăd expres principiul separării puterilor în stat în legislativă, executivă și jurisdicțională.
Alte constituții (România) nu divizează autoritățile în puiteri, nu folosesc termenul separarea puterilor, însă, realizează echilibrul autorităților care exercită puterea.
Principiul separării, echilibrului puterilor în fiecare stat este aplicat în raport direct cu forma de guvernământ. Aceasta, indiferent care ar fi, comportă două aspecte bine conturate: 1) Separația parlamentului vis-à-vis de guvern; 2) separația jurisdicțiilor în raport cu guvernanții fapt ce permite controlul acestora prin judecători independenți[2.13].
În regimul prezidențial (SUA) președintele concentrează în mâinile sale toată puterea executivă, autoritatea acesteea provenind dintr-o investitură populară. Din aceste considerente el este independent de puterea legislativă (congres) și nu poartă în fața acesteea răspundere politică. Astfel, în regimul prezidențial, fiecare putere este independentă în ceea ce privește activitatea încredințată prin constituție, având o serie de mijloace de influență una asupra celeilalte. De exemplu, președintele dispune de dreptul de veto, dreptul de a adresa mesaje, dreptul de a convoca și amâna congersul și altele.
La rândul său, Congresul exercită controlul asupra executivului prin comisii de anchetă, votarea legilor fiscale, controlul numirii unor înalți funcționari de stat, controlul asupra activității externe prin ratificarea tratatelor etc.
Puterea judecătorească exercită influență asupra celorlalte două puteri prin controlul constituționalității și legalității legilor și altor acte juridice. Însă, practica activității organelor publice ale SUA demonstrează că separarea rigidă a puterilor a dus la o creștere a rolului instituției prezidențiale care are o influență crescând asupra legislativului.
În regimurile semi-prezidențiale (Franța, Portugalia, Austria, România, Republica Moldova), ca și în regimurile prezidențiale, șeful statului nu răspunde politic în fața parlamentului, însă, această răspundere o poartă guvernul în frunte cu prim-mnistru care este aprobat în funcție de către parlament.
Ori cum, în sistemul semi-prezidențial președintele ales de popor este considerat ca șef al executivului, necătând că atribuțiile de care dispune au mai mult un caracter reprezentativ. El propune parlamentului candidatura prim-ministrului, participă la formarea guvernului, prezidează ședințele guvernului când asistă la ele, poate înainta demisia guvernului.
În unele condiții, stabilite de constituție, președintele poate dizolva parlamentul cu unele exepții, președinții nu au dreptul la inițiativă legislativă, însă ei pot întoarce parlamentului, unele legi trimise spre promulgare, pentru a fi revizuite. În acest caz parlamentul este pus în fața dilemei, ori o rediscută ori o reconfirmă dar deja cu votul a 2/3 din numărul deputaților.
Un rol important în exercitarea efectivă a puterii o au și autoritățile jurisdicționale, cum ar fi Curtea Constituțională, care nu permite încălcarea constituției și abuzul de putere.
Și în regimul parlamentar, are cheia dacă parlamentul este acela care constituie executivul, ultimul are prerogative importante și mecanisme de a influența legislativul. Este adevărat, președinții aleși de către parlament au mai restrânse decât cei din regimurile semi-prezidențiale, totuși ei promulgă legi, convoacă parlamentul, primesc și acreditează diplomați, pot dizolva parlamentul etc. Șeful guvernului deține importante atribuții, conduce politica generală a țării și răspunde de realizarea ei, fiind de fapt personajul politic principal al țării.
Respectiv Separarea puterilor în stat este un termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu[2.14] constituind un model de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi.
Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente. Cea mai normală separare a acestor puteri este cea tripartită, care se întâlnește la majoritatea națiunilor modern inclusive în Republica Moldova, unde este vorba de puterile legislativă, judiciară și executivă, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle în aceeași mână. Acest principiu a fost enunțat încă de către John Locke ("Two treatises on government", 1690) și mai ales de către C. de Montesquieu ("De l'esprit des lois", 1748) în lupta împotriva statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului constituțional modern. Prin separata transmitere a funcțiilor către parlament, guvern, administrație, precum și către judecători independenți, puterea statală este ținută în echilibru prin intermediul unor controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel cetățenii de eventualele acțiuni despotice ale statului.
1.2. Apariția conceptului separației puterilor în stat
În literatura de specialitate teoria separării puterilor în stat este asociată cu numele
baronului de Montesquieu (Charles de Secondat) și cu lucrarea sa „Despre spiritul legilor” (1748). Cu toate acestea teoria separării puterilor apare încă în epoca antică și este abordată în lucrările unor gînditori care menționează existența unor autorități distincte în cadrul cetății. Astfel Aristotel, în lucrarea sa „Politica” cu mai bine de 2 mii de ani înaintea lui Montesquieu, vorbește despre Corpul Deliberativ (delibera afacerile publice), Corpul Judiciar (avea ca misiune înfăptuirea justiției) și Corpul Magistraților (căruia îi aparținea comandamentul; constituit din funcționari), ca entități distincte în cadrul statului atenian.
Aristotel descrie diverse forme de activitate ale organelor statului, dar nu stabilește nici o repartiție a funcțiilor dintre aceste organe, el admite ca aceeași persoană să exercite în același timp toate trei funcții și din aceste considerente, la acea etapă putem vorbi doar despre apariția teoriei separării puterilor în stat, definirea și fundamentarea căreia a rămas o sarcină pentru generațiile următoare de reprezentanți ai filosofiei politice.
John Locke (1632-1704) care s-a afirmat la sfîrșitul sec. XVII-lea ca întemeietor al liberalismului politic, de asemenea și-a adus aportul la constituirea teoriei actuale a separării puterilor, fiind cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separației puterilor în stat. În opera sa „Essay on Civil Government”(1688), Locke distinge în stat trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea federativă(puterea de a face război, pace și de a încheia tratate). În cele două „Tratate despre guvernămînt” (1689), care dealtfel au stat la baza istoricului „jurămînt democratic al suveranului față de supușii săi” („Bill of Right, 1690”), Locke apreciază limitarea puterii ca bază a contractului politic stabilit între popor și conducătorii săi. În opinia lui Adrian -Paul Iliescu doctrina politică a lui Locke ,,este o doctrină a limitării puterii, și din această sursă provine și interesul modernității pentru ea: principalul obiectiv al politicii democratice de dreapta, al dreptei moderate occidentale, al liberalismului și conservatorismului a fost și a rămas prevenirea abuzului de putere, limitarea exceselor autorității, prevenirea despotismului, a dictaturii (fie ea individuală, de grup sau chiar dictatură a majorității). Obsesia lockeană privind nevoia de reguli limitative reflect omniprezența acestui obiectiv fundamental, diametral opus celor de justiție socială și eradicare a suferinței care animă gândirea de stânga, începând cu precursorul ei, J.J. Rousseau, și până la reprezentanții săi recenți ”. Recunoscând distincția dintre puterea federativă (definită ca prerogativa specială a regelui de a stabili natura relațiilor cu alte state, inclusiv de a declară război), puterea executivă și puterea legislativă (aceasta din urmă ar include, în opinia sa, și puterea judecătorească) teza filosofului britanic devine indiscutabil un precursor al doctrine separației. În viziunea lui Locke, puterea legislativă este supremă dar nici aceasta nu poate fi lăsată să funcționeze arbitrar sau să aibă atribuții nelimitate. Cu alte cuvinte, nimic nu-i este permis unei autorități dincolo de limitele contractului politic care garantează libertatea și interesele indivizilor. Suprapunerea puterii legislative cu cea judecătorească , explicate prin faptul că, la vremea respectivă, Camera Lorzilor avea și atribuții judiciare, este dovedită de următorul pasaj din al doilea tratat: ,,Dumnezeu a lăsat multe din lucrurile neutre libere de opreliștile legilor sale, încredințându -le locțiitorului său, magistratul, ca treburi potrivite pentru cârmuirea civilă, și care, după cum cer împrejurările, pot fi ordonate sau interzise, astfel ca înțeleapta lor reglementare să asigure bunăstarea comunității ”. Într-o altă lucrare de referință, „Eseu despre toleranță”, Locke definește limitele competențelor pe care le atribuie puterii judecătorești, afirmând că se pornește ,,de la premisa că magistratul nu trebuie să facă și nici să se amestece în altceva, decât doar în cee a ce garantează pacea civilă și proprietatea supușilor săi ”. Prin întreaga sa operă, John Locke a marcat ireversibil gândirea politică occidentală, deoarece promovează necesitatea limitării puterii politice drept garanție a respectării drepturilor și libertăților individuale.
Fără îndoială au mai existat numeroase personalități care sub influența ideilor expuse în lucrările lui John Locke, au susținut și au încercat să interpreteze teoria separării puterilor, însă aportul lor la consolidarea ei este nesemnificativ. Astfel lordul Acton afirmă, la începutul unei scrisori adresată unui prieten, că ,,puterea tinde să corupă iar puterea absolută corupe în mod
absolut ”. Această afirmație avea să cunoască o nesperată celebritate începând din secolul al XIX-lea, odată cu fundamentarea crezului liberal clasic, sintetizat de conceptul ,,statului minimal” și de sintagma ,,laissez faire, laisse passez ”, devenind totodată o cheie de boltă a argumentației liberale anti-etatiste.
Meritul lui Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1689-1755) este că a sistematizat toate ideile referitoare la teoria separării puterilor existente pînă la el și le-a dat o nouă interpretare în sensul existenței unor puteri distincte, atribuite unor organe separate și independente unele de altele. Spre deosebire de predecesorii săi, Montesquieu a realizat că aplicarea eficientă în practică a teoriei respective și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor este incompatibilă cu imixtiunea puterilor, de aceea este necesară existența a trei puteri distincte și anume: legislativă, executivă și judecătorească. Această teză este expusă în opera „Spiritul Legilor” (operă monumentală compusă din 31 cărți, 1748), potrivit căreia puterea executivă revine regelui, puterea legislativă – adunărilor populare (Camera Comunelor), iar puterea judecătorească este încredințată unui corp de judecători profesioniști și independenți. Acestea trebuie să fie clar separate, să nu interfereze una în ,,treburile” celeilalte, fiecare având funcții bine definite: elaborarea legilor, aplicarea lor și judecarea corectă a conflictelor care apar în societate, în funcție de prevederile legii existente la un moment dat. În acest context, fără îndoială, „certificatul de naștere” a teoriei separării puterilor în sensul atribuit în prezent este opera „Spiritul Legilor”, mai exact capitolul VI din Cartea XI (dedicată legilor politice), în care Montesquieu face celebra descriere a celor trei puteri ale statului, descriere care conturează o teorie rămasă pentru totdeauna în conștiința celor care cred în valorile democrației și libertății: ,,În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care țin de dreptul ginților și puterea executivă privitoare la cele ce țin de dreptul civil.
În virtutea celei dintâi, principele sau autoritatea face legi pentru un timp oarecare sau pentru totdeauna și îndreaptă sau abrogă pe cele existente. În virtutea celei de a doua, declară război sau încheie pace, trimite sau primește solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile. În virtutea celei de a treia, pedepsește infracțiunile sau judecă litigiile dintre particulari. Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească, iar pe cealaltă, pur și simplu putere executivă a statului. Atunci când în mâinile aceleiași persoane sau aceluiași corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate, deoarece se poate naște teama ca același monarh sau de același senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic.
Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieții și libertății cetățenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar putea avea forța unui opresor. Totul ar fi pierdut dacă același om sau același corp de fruntași, fie ai nobililor, fie ai poporului, ar exercita aceste trei puteri : pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărârilor obștești și pe cea de a judeca infracțiunile sau litigiile dintre particulari. În cea mai mare parte a regatelor din Europa, guvernământul este moderat, deoarece principele, care deține primele două puteri , lasă supușilor săi exercitarea celei de a treia. La turci, unde aceste trei puteri sunt întrunite în mâinile sultanului, domnește un despotism îngrozitor .
Aceste idei memorabile ale lui Montesquieu, formulate cu peste două secole și jumătate în urmă, aveau să scrie istoria politică și culturală a democrațiilor occidentale, păstrîndu-și, în esență, valabilitatea pînă astăzi. Putem afirma cu certitudine că, odată cu „Spiritul legilor ”, separația puterilor în stat a devenit un principiu teoretic solid, clar formulat. Spre deosebire de John Locke (care unea puterea federativă cu cea executivă, punându-le sub autoritatea regelui, și puterea legislativă cu cea judecătorească, atribuindu-le pe amândouă Parlamentului), Montesquieu introduce distincția netă a puterii judecătorești , pe care o separă de decizia politică și îi conferă autonomia necesară. Puține amendamente au mai putut fi aduse de atunci acestei construcții conceptuale care tinde spre perfecțiune.
În pofida strălucitei teoretizări făcute de Charles de Secondat în 1748, separația puterilor nu este completă fără contribuția constituționaliștilor americani , după aproximativ patru decenii de la apariția lucrării menționate. Aceștia au dat viață teoriei lui Montesquieu într-un sistem politic care a generat succesul de mai tîrziu, pe toate planurile, al națiunii americane.
Ceea ce au făcut, concret, părinții fondatori atunci când au pus bazele constituției federale din 1787, a fost elaborarea unui cod de proceduri ale guvernământului de o simplitate genială, proceduri care au transformat principiul separației într-o practică politică efectivă. Acest ,,cod” al relațiilor între instituțiile politice americane, înscris în Constituția SUA (cunoscut astăzi sub denumirea „checks and balances ”, în traducere aproximativă „sistemul de frâne și contragreutăți ”), contrapune o putere altei puteri și face ca instituțiile politice ale statului federal să se echilibreze reciproc, în dorința evitării deciziilor discreționare și abuzurilor. Limitarea puterii politice, vechiul vis al liberalilor britanici, prindea astfel contur în Lumea Nouă.
Povestea de succes a constituționalismului american a început în 1787, odată cu publicarea de către Alexander Hamilton, James Madison și John Jay a 85 de eseuri cu privire la viziunea lor federalistă asupra viitoarei Constituții a SUA, sub denumirea „The Federalist Papers”. Esența acestor lucrări constă, pe scurt, în convingerea autorilor că orice putere politică trebuie să fie permanent limitată, controlată și echilibrată de o altă putere, că numai o putere se poate opune altei puteri, că ambițiile și tentația inevitabilă de uzurpare din viața politică pot fi contracarate (și neutralizate) tot de ambiții, responsabilități și prerogative. Garanția acestei limitări reciproce, se spune în Federalistul 51, constă în ,,organizarea structurii interne a sistemului de o asemenea manieră încât părțile componente, prin raportul dintre ele, să se oblige unele pe altele să nu -și depășească limitele”.
Principalele contribuții ale sistemului de guvernămînt american la desăvîrșirea teoriei separației puterilor au fost introducerea unui șir de inovații progresiste. O astfel de inovație ar consta în alegerea directă, de către popor, a șefului statului (președintele SUA), conform ideii că nu numai legislativul, ci și executivul trebuie să aibă legitimitate democratică. Desemnarea șefului executivului prin vot universal putea fi explicată, la vremea respectivă, prin teama că executivul ar fi devenit prea slab (astăzi ne temem că este prea puternic) dacă ar rezulta în urma investirii de către legislativ și ar răspunde ulterior în fața acestuia, așa cum se întâmplă în sistemele europene de tip parlamentar. În plus, ,,părinții fondatori” doreau să se asigure că șeful statului, care este și șeful guvernului, se va bucura întotdeauna de susținerea democratică a națiunii americane (spre deosebire de monarhia ereditară din Marea Britanie), introducându-se ulterior și prevederea ca acesta să fie înlocuit la fiecare patru sau, cel mult, opt ani.
A doua contribuție o constituie consolidarea puterii judecătorești în cadrul sistemului politic, SUA devenind la scurt timp după adoptarea Constituției țara cu cea mai puternică justiție din lume, așa cum a rămas până astăzi. Nu numai separarea (insubordonarea) formală față de instituțiile politice, dar mai ales atribuirea de competențe majore în menținerea echilibrului între legislativ și executiv a făcut ca, de cele mai multe ori, justiția să aibă ultimul cuvânt în adoptarea unor decizii importante privind viitorul Americii (de exemplu alegerea președintelui SUA în noiembrie 2000, decisă în justiție după îndelungi controverse politice).
Nu lipsită de importanță este, în cadrul sistemului de guvernământ presidential (caracteristic Statelor Unite), separarea umană efectivă între legislativ și executiv , membrii Congresului neputând fi simultan membri ai executivului sau invers. Această delimitare strictă este prezentă și în cazul altor democrații cu o puternică dimensiune prezidențială (de exemplu, Franța) fiind însă contrară tradiției din sistemele parlamentare, în care Parlamentul include Cabinetul (de exemplu în Marea Britanie, toți miniștrii sunt și membri ai Parlamentului).
Dacă cele trei ,,amendamente” prezentate până acum se referă la dimensiunea orizontală a separației puterilor în Statele Unite, există și un al patrulea, caracterul federal , care vizează o separație pe verticală , cu alte cuvinte o distribuție a puterii între autoritățilefederale și cele ale statelor componente (federate). Mai târziu, în secolele XIX-XX, construcția politică federală a fost ,,importată” în Europa de numeroase țări, combinându-se însă cu specificul regimurilor parlamentare europene (guvernul răspunde în fața parlamentului). Așa se face că Germania de după 1949, ca republică federală parlamentară, pare la prima vedere o mixtură între federalismul american și parlamentarismul britanic, deși sistemul politic german are o identitate bine conturată și o logică internă proprie.
În esență, acestea sunt principalele inovații pe care le aducea, în 1787, Constituția SUA pe linia dezvoltării separației puterilor în stat. Mecanismul checks and balances , acuzat la început de posibilitatea provocării unor blocaje în relațiile dintre puterile statului (printr-o prea mare dispersie și printr-o grijă exagerată pentru delimitarea atribuțiilor) și-a dovedit treptat eficiența și capacitatea de a menține ,,treaz ”, vigilent, dinamic și performant sistemul politic american . Ceea ce s-a demonstrat prin aplicarea efectivă a acestui principiu este că nu concentrarea puterii este cheia succesului unei democrații, ci tocmai activarea și punerea în valoare a fiecărei instituții politice din cadrul sistemului, prin conferirea de puteri și răspunderi proprii, bine precizate. În orice moment al istoriei, așa cum bine știm, suma roadelor muncii autonome a celor trei puteri a fost mai mare decât produsul activității unui centru politic care a încercat să însumeze toate puterile.
1.3. Dezvoltarea teoriei separației puterilor statului în sistemele constituționale contemporane
Încă din faza sa incipientă, gînditorii vremii au părut extrem de interesați de teoria separării puterilor în stat, și aceasta pentru ca ea oferea o alternativă viabilă la totalitarism[2.16]. Nu era suficient însă ca acest principiu doar să se nască, el trebuia realmente aplicat. Problema principală era aceea ca Europa nu era înca pregatită de implementarea acestui nou sistem, și acest aspect se datora în primul rînd oponenței dure a monarhiei absolutiste. În fața acestei situații singura soluție eficientă ar fi fost revoluția însă cel puțin pentru moment această soluție ramînea doar o vagă perspectivă, nefiind aplicabilă în viitorul apropiat. Pe de altă parte însă Războiul de Independență tocmai fusese cîștigat și astfel, în 1776 coloniile engleze din America de Nord ies complet de sub tutela Imperiului Britanic.
Acest mediu devenea mai mult decît propice pentru implementarea noului principiu născut pe „bătrînul continent”. Un exemplu oferit în acest sens este cel al Constituției statului North Carolina care menționa în art. 4 faptul că puterea legislativă, executivă și judecatorească trebuie să fie separate pe veci și distincte una de alta[2.17]. Ulterior, articole asemănătoare sau chiar identice au aparut și în constituțiile celorlalte state. Peste nici două decenii, o dată cu adoptarea Constituției din 1791, are loc separarea strictă a puterilor și în Franța[2.18]. După Franța este rîndul celorlalte state europene care au intrat într-un vast proces de creare a unor noi regimuri constituționale ce se vor dovedi puternic influențate de modelul Franței, dar în același timp, își vor păstra propriile tradiții politice.
De la prima aplicare a principiului separației puterilor în stat și pînă în vremurile contemporane acesta a îmbrăcat diferite forme de aplicare în practică. În realitate nu există două state în care acest principiu să se manifeste identic deși în fundamentele sale el este același peste tot. Interesat este faptul că aceste diferențe de aplicare s-au constatat atît la state diferite cît și în interiorul aceluiași stat, dar în perioade de timp diferite. Acest aspect este însă cît se poate de normal avînd în vedere lupta pentru putere ce s-a dat mereu intre Legislativ si Executiv. Spre exemplu, în Statele Unite deși există semnul egal între Președinte și Congres, printr-o interpretare extensivă a anumitor pasaje din Constituție, Președintele S.U.A. se bucură de o putere ceva mai mare decît Congresul. Exemplul cel mai potrivit în acest sens este cel al art. (1), Secțiunea 8 din Constituția S.U.A. potrivit căruia dreptul de a declara război revine Congresului, dar în același timp, Președintele S.U.A. este comandantul suprem al forțelor armate, astfel creîndu-se o oarecare confuzie, mai mulți președinți din istoria S.U.A. s-au folosit de acest aspect atunci cînd au trimis trupe militare americane să lupte in afara granițelor țării[2.19].
În practică mai avem de afacere cu o personalizare a principiului separației puterilor în stat. Este vorba de acordarea de către Parlament a unor prerogative legislative Executivului, altfel spus, în anumite circumstanțe, executivul poate adopta hotărîri care au forța juridică a unei legi. Ori, în mod normal, executivul nu are astfel de atribuții. Drept exemplu poate servi Constituția României, art. 108 alin.(1)[1.2]. Motivul invocat de Parlament cu privire la aceste prerogative acordate Guvernului ar fi acela că domeniile reglementate de executiv sunt de strictă specializare iar dezbaterea lor aici duce la un proces legislativ mai eficient și mai rapid.
Indiferent de particularitățile întalnite de la o tară la alta, principiul separației puterilor în stat a avut un impact puternic și asupra altor ramuri din sfera politicului. De exemplu, avem o multitudine de regimuri politice rezultate din modul de aplicare al acestui principiu. Ideea de bază este una simplă: cu cît principiul separației este aplicat mai strict cu atît regimul politic tinde spre liberalism, iar cu cît este mai neglijat regimul politic cade în sfera totalitarismului.
Astfel, în funcție de gradul de aplicare al principiului separației puterilor în stat, regimul politic poate să apară sub forma regimului prezidențial, regimului semi-prezidențial, regimul parlamentar sau a regimului directorial.
Regimul prezidențial
Principala trăsătură a acestui tip de regim este aceea că întreaga putere executivă este concentrată în mîna unei singure persoane alese fie prin vot direct, fie prin vot indirect. Prin acest lucru se are în vedere conferirea organului executiv, adică președintelui, o oarecare independență în raport cu organul legiuitor. Președintele, fiind ales de către electorat, nu poate fi revocat din funcție în cazul în care primeste votul de neîncredere din partea Parlamentului. Astfel, o altă caracteristică fundamentală a acestui regim este aceea că executivul nu răspunde pentru acțiunile sale în fața legislativului și cî are întotdeauna șansa de a-și duce la bun sfîrșit mandatul.
Regimul semi-prezidențial
Asemenea regimului prezidențial, avem și aici de afacere cu un șef al statului ales prin vot (direct sau indirect). Raporturile dintre el și Parlament sunt întotdeauna de egalitate. Președintele, împreună cu Guvernul care are în fruntea sa un prim-ministru, formează astfel executivul. Marea diferență dintre cei doi este însă aceea că doar Guvernul este raspunzător pentru actele sale în fața Parlamentului.
Regimul parlamentar
Pentru a ne face o idee despre regimul parlamentar este necesar să invocăm celebrul adagiu valabil expres în cadrul regimului parlamentar: „Șeful statului domnește, dar nu guvernează”. Așadar, tragem concluzia că în acest tip de regim puterea președintelui este substanțial redusă în favoarea organului legiuitor. În cadrul regimului parlamentar, executivul este împărțit în două ramuri: pe de-o parte se află șeful statului, iar de cealaltă parte se află un cabinet, format dintr-un număr de ministere. Șeful statului este considerat iresponsabil politic, iar actele sale nu sunt valabile decît dacă au fost în prealabil contrasemnate de un ministru specializat în domeniul respectiv[2.20].
Regimul directorial
Caracteristica esențială a regimului directorial este aceea ca întreaga putere executivă este concentrată în mîna unui colegiu ales de Parlament, în baza Constituției, pe un termen dinainte stabilit care, în principiu, nu poate fi modificat de organul legiuitor. Deși executivul nu poate fi revocat din atribuțiile sale pînă la terminarea mandatului, actele sale pot fi modificate sau chiar anulate de către Parlament. Prin implementarea acestui regim se are în vedere, în principal, evitarea posibilității acapărării puterii de către executiv.
În lumea politică contemporană asistăm la un proces complex de găsire a unor noi sensuri ale acestui principiu fundamental, numit „principiul separației puterilor în stat”. Nu este vorba nici pe departe de o tendință de renunțare la el fiindcă dacă ar fi așa nu am mai putea vorbi de stat de drept, de democrație sau de libertatea individului. Avînd în spate experiența a mii de ani de conducere, jocul politicienilor de azi este din ce în ce mai abil și mai subtil. În prezent nu se mai dorește despărțirea matematică între cele trei puteri, nu se mai are în vedere trasarea unor limite foarte precise între ele, ci dimpotrivă, se dorește o ușoară intrepătrundere a lor, o oarecare influentate a puterilor din partea partidelor politice, a sindicatelor, a patronatelor sau a grupurilor de interese, cu alte cuvinte putem spune că acum, mai mult ca niciodată, accentul nu se mai pune neapărat pe separația lor, ci pe colaborarea ce trebuie să existe intre puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecatorească.
CAPITOLUL II. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A PRINCIPIULUI SEPARAȚIEI PUTERILOR STATULUI ÎN SISTEMUL DE DREPT A REPUBLICII MOLDOVA.
2.1 Garanțiile constituționale de aplicare a principiului separației și colaborării puterilor statului în Moldova
În Republica Moldova puterea legislativă, executivă și judecătorească sunt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției. Titlul art. 6 din Constituție este „Separația și colaborarea puterilor“. Consacrarea acestei probleme într-un articol distinct este semnificativă. Principiul separației puterilor în stat a devenit o dogmă a democrațiilor liberale și garanția esențială a securității individului în raporturile lui cu puterea.
Legislatorul constituțional subliniază totodată necesitatea colaborării puterilor, sub aspectul interacțiunii care se manifestă prin anumite implicații reciproce în sfera de activitate a autorităților, statuând echilibrul puterilor în stat. Separația și colaborarea puterilor, de rând cu principiul legalității, principiul democratismului, principiul științific, constituie ideea și teza fundamentală care stau la baza construcției și activității aparatului de stat, dezvăluind esența și destinația acestuia.
Separația puterilor. Orice proces de conducere social-politică, care se desfășoară în vederea realizării unor obiective de interes general sau prin care se urmărește binele comun al națiunii, presupune specializarea activităților statale, instituindu-se, în acest scop, organisme învestite cu autoritate, capabile să desfășoare continuu același tip de activități și practici. Realizarea efectivă a acestor deziderate se concretizează în principiul separării puterilor de stat, consfințite ca un principiu fundamental al Constituției. Prin formularea și menționarea expresă a acestuia în cuprinsul dispozițiilor constituționale, se pune în evidență importanța lui primordială, se relevă concepțiile fundamentale ale teoriei constituționale și se exprimă tendințele statului și ale puterii acestuia de a realiza principiile democratice și exigențele statului de drept. Teoria separării puterilor își are originea în cele mai vechi timpuri, omenirea fiind întotdeauna frământată de problemele născute din nerespectarea principiilor fundamentale de conviețuire în societate, probleme care adesea au generat diverse forme de uzurpare a puterii, de instaurare a unor regimuri autocratice sau dictatoriale de guvernământ.
Teoria despre separația puterilor a început să se cristalizeze încă în Antichitate, grație lucrărilor lui Herodot, Xenofon, Platon și Aristotel. Ultimul este considerat și un prim autor de drept constituțional (drept constituțional comparat), care a sugerat ideea separației puterilor în stat, prin descrierea statului atenian[2.21]. În Evul Mediu, au fost făcute mai multe încercări de a defini și dezvolta principiul separației puterilor în stat. Sunt semnificative ideile unor gânditori ca Marsilio de Padova, Dante, Tommaso Campanella, Jean Bodin, Niccolò Machiavelli, care însă considerau că figura central în stat este monarhul atotputernic[2.22].
În secolul al XVII-lea, s-a conturat un nou curent în filozofia politică, avându-l ca reprezentant ilustru pe englezul John Locke, care a susținut și a demonstrat că puterea absolută ar putea fi diminuată prin separarea unor funcții ale statului (Coroanei) și prin exercitarea lor de către organisme și structuri distincte. Merită remarcat, de asemenea, aportul la dezvoltarea principiului separației puterilor al lui de J.J. Rousseau și D. Diderot.
Formularea elementelor constitutive ale principiului separației puterilor în stat aparține ilustrului filozof și savant francez Charles Louis Montesquieu. Acesta, în lucrarea Despre spiritul legilor, a formulat principiul, conform căruia în fiecare stat există trei feluri de putere: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile ce țin de dreptul ginților și puterea privitoare la cele care țin de dreptul civil. Într-o formulare modernă, principiul presupune că în stat există puterile legislativă, executivă și judecătorească, separate una de alta.
Treptat, omenirea a trecut la formele și principiile democratice de guvernare, în cadrul cărora principiul separației puterilor a căpătat o importanță deosebită și a devenit o instituție indispensabilă. Separația puterilor are menirea de a asigura realizarea guvernării democratice, evitarea abuzului de putere. Teoria separației puterilor poate fi considerate ca una dintre cele mai avansate și mai potrivite concepții ale puterilor de stat.
Importanța principiului separației puterilor este pusă în valoare și prin includerea normelor respective în majoritatea constituțiilor statelor moderne. Republica Moldova nu face excepție. În condițiile regimului totalitar comunist, acest principiu nu a fost recunoscut. S-au făcut încercări de a dovedi că nu este vorba de o separație a puterilor, ci de o diviziune a muncii în exercitarea unei puteri unice. Între timp, practica internațională a demonstrat destul de convingător ce consecințe poate avea neglijarea principiului separației puterilor. În legătură cu aceasta, nu putem să nu amintim de Montesquieu, care, vorbind despre cele trei puteri ca despre trei forțe egale încredințate unor categorii de organe, fiecare având rolul unei supape de siguranță pentru celelalte două spre a se opri samavolnicia și arbitrarul (le pouvoir arrête le pouvoir), scria: „Totul ar fi pierdut dacă același om sau același corp de fruntași, fie el al nobililor, fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obștești și pe cea de a judeca infracțiunile sau litigiile dintre particulari“[2.23].
După eliberarea de sub tutela ideologică, politică, juridică și economică a „metropolei“ sovietice și orientarea statului pe calea suveranității și independenței reale, în Republica Moldova s-a procedat la crearea fundamentului politic și juridic al statalității, bazat pe concepțiile și principiile democratice. În anii 1988-1994, au fost abordate și soluționate un șir de probleme, care, direct sau indirect, au contribuit la alegerea formei de organizare a statului și la determinarea atribuțiilor constituționale ale ramurilor puterii de stat. Perioada respectivă a finalizat cu adoptarea, la 29 iulie 1994, a noii Constituții a Republicii Moldova, act de importanță incontestabilă, care, odată cu intrarea în vigoare la 27 august 1994, a devenit Legea Supremă a statului și a societății.
Ca o finalizare a proceselor menționate, preluând practica țărilor cu vechi tradiții și cu o mare experiență de statalitate și independență, în concordanță cu doctrinele constituționale moderne, noua Constituție a Republicii Moldova prevede expres în titlul art. 6 SEPARAȚIA ȘI COLABORAREA PUTERILOR.
Problema separației puterilor și principiul ce se află la baza ei necesită a fi analizate separat. Statul, ca entitate politico-juridică și structură socială, are de îndeplinit mai multe funcții, trei dintre acestea fiind principale: – funcția legislativă, realizată prin emiterea (edictarea) regulilor general-obligatorii (legilor); – funcția executivă, realizată prin aplicarea sau executarea actelor legislative; – funcția jurisdicțională, exprimată prin rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării și realizării actelor normative.
Pentru exercitarea fiecăreia dintre aceste funcții, există, respectiv, o anumită putere: legislativă (care este și reprezentativă), executivă și judecătorească, fiecare fiind încredințată unor autorități distincte: – puterea legislativă – reprezentanților poporului, adunării reprezentanților (Parlamentului); – puterea executivă – șefului de stat și executivului (Guvernului); – puterea judecătorească – instanțelor judecătorești.
În Republica Moldova, conform Constituției, puterile se identifică astfel: puterea legislativă – cu Parlamentul, organ reprezentativ suprem și legislativ (art. 60 – art. 76); puterea executivă – cu Președintele Republicii Moldova (aflat în fruntea puterii executive, dar nu și în cea de șef al Guvernului)[2.24], Guvernul și administrația publică (art. 77 – art. 103; art. 107 – art. 113); puterea judecătorească – cu autoritățile judecătorești, reprezentate de Curtea Supremă de Justiție, curțile de apel și judecătoriile de drept comun sau specializate (art. 114 – art. 121).
Între puterile menționate trebuie să existe un echilibru, care reprezintă o condiție a armoniei sociale și o garanție a libertății, un impediment al acaparării întregii puteri de stat și al abuzului de ea. Echilibrul se realizează prin stabilirea atribuțiilor fiecărei puteri și separația lor strictă, prin înzestrarea fiecăreia cu mijloace eficiente de control asupra celorlalte. Prin urmare, autonomia puterilor este relativă, între ele existând o interdependență. Separația lor rigidă, fără a se asigura o colaborare intensă, nu va avea niciun avantaj și nu va fi eficientă.
Deși se utilizează noțiunea puteri, nu înseamnă că este vorba despre separarea componentelor puterii de stat, deoarece, după cum s-a menționat anterior, puterea de stat derivă din suveranitatea națională și aparține exclusiv unui singur titular, poporul Republicii Moldova. Când se vorbește despre puterea legislativă, puterea executive și puterea judecătorească, se are în vedere că puterea de stat este exercitată în numele poporului de anumite autorități, care, dacă erau separate totalmente și absolut, nu ar fi putut realiza nici măcar prerogativele ce le revin nemijlocit, cu atât mai puțin, puterea de stat. Altfel spus, anumitor autorități li se încredințează anumite împuterniciri, și nu puterea ca atare.
Colaborarea puterilor.Separația puterilor este un mod de distribuire a puterilor și nu are alt scop decât favorizarea siguranței fiecărui cetățean, interzicerea cumulului acestor puteri. Profesorul D.C. Dănișor menționează: ,,Esența teoriei lui Montesquieu este interzicerea cumulului acestei puteri. Astfel, legiuitorul nu va putea adopta legile soluțiilor de speță, executivul nu le va putea modifica potrivit intereselor de moment, iar judecătorul doar va interpreta dreptul, fără să-l creeze și fără să poată impune el însuși sentința“[2.25]. De aici însă nicidecum nu rezultă că între aceste trei puteri există un zid de nepătruns. Dimpotrivă, se impune o colaborare a puterilor în exercitarea prerogativelor ce le revin, stabilirea unor relații de ajutor reciproc, de conlucrare, de interdependență. Aceste implicații creează un echilibru al puterilor și permite ca orice putere să se afle întotdeauna în văzul celorlalte două puteri. În această ordine de idei, prezintă interes următoarele prevederi constituționale.
1. Implicarea Parlamentului în activitatea șefului statului, Guvernului, precum și implicarea organelor puterii executive în activitatea Parlamentului. Astfel, între Parlament și Președintele Republicii Moldova există următoarele modalități de implicări reciproce: Parlamentul – alege Președintele Republicii Moldova (art. 78 al Constituției); – primește, în comun cu Curtea Constituțională, jurământul Președintelui Republicii Moldova (art. 79 al Constituției); – poate hotărî punerea sub acuzare a Președintelui Republicii Moldova (art. 81 al Constituției); – decide asupra mesajelor Președintelui Republicii Moldova cu privire la principalele probleme ale națiunii adresate Parlamentului (art. 84 al Constituției); – ratifică tratatele încheiate de Președintele Republicii Moldova (art. 86 al Constituției); – aprobă declararea de către Președinte a mobilizării parțiale sau generale (art. 86 al Constituției); – este informat neîntârziat de către Președinte despre declararea stării de război și luarea măsurilor de respingere a agresiunii armate (art. 87 al Constituției); – poate decide demiterea Președintelui, în cazul săvârșirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituției (art. 89 al Constituției); – poate prelungi, prin lege organică, mandatul Președintelui (art. 80 al Constituției); – aprobă resursele financiare ale aparatului Președintelui, indemnizațiile și alte drepturi ale Președintelui (art. 95 al Constituției).
Președintele Republicii Moldova – are dreptul de inițiativă legislativă pentru adoptarea legilor organice și ordinare; anterior, până la modificarea Constituției prin Legea din 5 iulie 2000, a avut și dreptul de inițiativă de revizuire a Constituției (art. 73 al Constituției); – poate lua parte la lucrările Parlamentului și poate adresa mesaje (art. 84 al Constituției); – este în drept, în cazul în care are obiecții asupra unei legi, să o trimită, în condițiile legii, Parlamentului spre reexaminare (art. 93 al Constituției); – promulgă legile (art. 93 al Constituției); – încheie tratate în numele Republicii Moldova și le prezintă spre ratificare Parlamentului (art. 86 al Constituției); – în cazul imposibilității formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor, în condițiile legii, după consultarea fracțiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul (art. 85 al Constituției), iar în cazul imposibilității alegerii Președintelui Republicii Moldova, Președintele în exercițiu dizolvă Parlamentul (art. 78 al Constituției).
Între Parlament și Guvern există următoarele interferențe și implicații reciproce: – organizarea și funcționarea Guvernului se stabilește prin lege organică adoptată de către Parlament – art. 72 alin. (3) lit. d); – Parlamentul ia în dezbateri programul de activitate și lista Guvernului și îi acordă acestuia vot de încredere (art. 98 al Constituției); – Parlamentul poate iniția și poate exprima neîncredere Guvernului (art. 106 al Constituției); – Guvernul este responsabil în fața Parlamentului și prezintă informațiile și documentele cerute de acesta, de comisiile lui și de deputați (art. 104 al Constituției); – Guvernul și fiecare dintre membrii săi sunt obligați să răspundă la interpelările formulate de deputați (art. 105 al Constituției); – membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului, iar în cazul în care sunt convocați, prezența lor este obligatorie (art. 104 al Constituției); – Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Parlamentului asupra unui program, unei declarații de politică generală sau unui proiect de lege, iar în cazul în care Guvernul nu a fost demis de către Parlament, pentru acest angajament, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, iar programul sau declarația de politică generală devine obligatorie pentru Guvern (art. 106/1 al Constituției); – în vederea realizării programului de activitate al Guvernului, Parlamentul poate adopta, la propunerea acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domeniu care nu fac obiectul legilor organice (art. 106/2 al Constituției); – Guvernul are dreptul de inițiativă legislativă (art. 73 al Constituției) și dreptul de a iniția revizuirea Constituției (art. 114 al Constituției); – nicio propunere legislativă, niciun amendament nu pot fi adoptate de Parlament fără a fi acceptate de Guvern, dacă acestea atrag majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare (art. 131 alin. (4) al Constituției).
2. În ceea ce privește colaborarea între puterea legislativă și cea judecătorească, evidențiem următoarele: – organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești se stabilește prin lege organică, adoptată de Parlament (art. 72 alin (3) lit. e) al Constituției); – președintele, vicepreședintele și Judecătorii Curții Supreme de Justiție sunt numiți în funcție de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art. 116 al Constituției); – profesorii titulari, din componența Consiliului Superior al Magistraturii, sunt numiți în funcție de către Parlament (art. 122 al Constituției); – resursele financiare ale instanțelor judecătorești, indemnizațiile și alte drepturi ale judecătorilor sunt aprobate (stabilite) de Parlament; – instanțele de judecată pot solicita rezolvarea cazurilor excepționale de neconstituționalitate a legilor și a altor acte normative.
3. Colaborarea dintre puterea executivă și cea judecătorească se manifestă prin următoarele: – judecătorii instanțelor judecătorești se numesc în funcție de Președintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art. 116 al Constituției); – executarea de către executiv a hotărârilor judecătorești; – asigurarea activității instanțelor judecătorești (asigurarea sediilor, înzestrarea cu birotică și cu mijloace de transport necesare, punerea poliției în serviciul instanțelor judecătorești, asigurarea securității localurilor instanțelor judecătorești etc. țin de competența Guvernului).
4. Realizarea principiului separației și colaborării puterilor de stat este asigurată, conform alin. (3) art. 134 al Constituției, de către Curtea Constituțională. În viziunea legiuitorului, Curtea Constituțională îndeplinește funcția de mediator al puterilor. Prin această prevedere constituțională Republica Moldova se deosebește de alte state, în care funcția de mediator revine șefului statului. În opinia noastră, acest lucru e îndreptățit, deoarece șeful statului uneori se poate afla în conflict cu alte autorități publice și, evident, rolul său de mediator al puterilor ar fi irealizabil.
2.2 Reglementarea contextului tripartit a lui Montesquieu de exercitare a puterilor statului în sistemul de drept al Republicii Moldova.
Orice proces de conducere social – politică desfășurat în vederea unor obective de interes general, sau prin care se urmărește „binele comun” al națiunii, presupune specializarea activităților statale, adică stabilirea unor organisme investite cu autoritate care se desfășoară neîntrerupt și potrivit anumitor metode acelaș tip de activități. Chiar și în cele mai vechi state ale antichității s-au stabilit în timp modelele de distribuire autorității de guvernare anumitor organisme specializate. În concepția și filosofia politică antichității greciei găsim primele informații despre distribuirea autorității – puterea aparținea și era exercitată, fie de un singur individ, fie de un corp politic restrîns. Astfel apare necesitatea separării puterilor. Aristotel menționa că în orce stat, sunt trei părți, de care legiutorul se va ocupa, dacă e înțelept să le rînduiască cît mai bine și avînd în vedere, înainte de orce, interesele fiecăruia[2.27]. Prima din aceste trei părți este Adunarea generală, care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul magistraților, căruia trebuie să-i se hotărască natura, atribuțiile și modul de numire; a treia este corpul judecătoresc.
Marele gînditor și filosof Platon afirma cu referire la stat și la puterile lui „eu prevăd apropiata pierire a acelui stat, în care legea nu are forță și se află sub puterea cuiva. Acolo, însă, unde legea e regină asupra guvernaților iar aceștea din urmă sunt robii ei, eu prevăd salvarea statului”.
O viziune nouă a separării puterilor în stat apare în lucrările lui John Locke și Montesquieu. Astfel Locke considera că cetățenii au dreptul la control asupra guvernului iar puterea legislativă fiind o putere supremă în stat, în acelaș timp el subliniază că ea prezintă în sine numai o putere împuternicită, care trebuie să acționeze pentru trasarea scopurilor și de aceea puterea supremă rămîne în mîinile poporului care poate înlătura ori schimba componența organului suprem cînd vede că el perde încrederea acordată. De asemenea garantarea principiului separării puterilor în stat el o vede în dreptul la răscoală, însă aceasta avînd un caracter excepțional. Aceasta este ultima șansă a poporului care nu vine în contrazicere cu formele constituționale de control asupra activității statului.
Însă pentru a nu ajunge la aceasta Locke recomandă trei principii de separare a puterilor care i-ar păzi pe oameni de la conducere să nu cadă în ispită și să-și concentreze toată plinătatea de putere în mîinile lor în folosul personal. Ca aceasta să nu se întîmple, Locke propune separarea puterii legislative de cea executivă și supunerea legislatorilor legilor elaborate de ei înșiși și realizate de către puterea executive[2.28]. Aceasta este unul din cele mai importante principii în învățătura lui Locke care a acordat o influiență puternică asupra gîndirii și practicii politicii ulterioare, devenind unul din principiile de bază ale statului[2.29].
Montesquieu, deasemenea, a rămas în istoria gîndirii politice, în egală măsură și în istoria doctrinelor politice și prin faptul că el a reluat teoria separării puterilor întîlnită de noi la John Locke. Gînditorul arată, că în fiecare stat există trei puteri: „puterea legislativă, puterea executivă care rezolvă problemele de drept internațional și puterea executivă care conduce cu întrebările dreptului civil”. În continuare el lămurește că prima putere în persoana conducătorului ori a unei instituții emite legi temporare ori permanente, corectează sau abordă legile existente. Puterea a doua declară război sau încheie pace, primește ori trimite ambasadori, asigură securitatea, preîntîmpină invaziile. Puterea a treia pedepsește infractorii, rezolvă problemele apărute între persoanele particulare. Ultima, după Montesquieu, poate fi numită judecătorească, iar a doua simplu – putere executivă de stat.
Rațiunea divizării puterilor reiese din necesitatea asigurării libertății și îngrădirii abuzului. Montesquieu justifică această separare prin faptul că atunci cînd puterea legislativă și executivă sunt în mîinile unui corp sau ale unei persoane, nu există libertate, deoarece există teama că același senat sau monarh pot face legi tiranice și le pot aplica în mod tiranic. De asemenea, el menționează că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă și executivă, deoarece judecătorul ar putea fi și legiuitor, și agresor. Ideile sugerate de Montesquieu în modelul său teoretic de separație a puterilor și-au găsit pe deplin aplicarea în practică, implimentîndu-se în normele constituționale ale marii majorități a statelor lumii[2.30].
Montesquieu este interesat îndeosebi, de separarea celor trei puteri, întrucît de modul în care acestea sunt separate și se exercită sau nu libertatea politică. Atunci cînd în mîinele acelorași persoane sau ale aceluiaș corp de dregători se află întrunite puteri legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate deoarece se naște teama că același monarh sau același senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, deasemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de legislativă și cea executivă. De asemenea, puterea executivă trebuie „să ia parte la legiferare prin dreptul său de veto; de alt fel, ea va fi curînd deposedată de prerogativele sale”. Monarhului – care deține dreptul de veto, în virtutea căruia se poate împotrivi voința puterii legislative – îi este interzis să ia parte la ligiferare, adică să statuieze. În schimb, puterea legislativă, – deși nu ar trebui „să aibă, la rîndul ei, dreptul de a ține în loc puterea executivă, căci activitatea executivă fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi”, – are dreptul „și trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în aplicare legile pe care le-a făcut ea”[2.31].
Montesquieu a intuit că separarea puterilor aplicată în mod apsolut și apsurd ar bloca practic, procesul de guvernare. Dacă cele trei puteri nu ar coopera și s-ar înfrîna neproductiv și ne eficient una pe alta, doar de dragul înfrînării, ar ajunge la un punct mort, adică la inacțiune[2.32]. Remediul unei asemenea impas este colaborarea puterilor. „Datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcționeze, vor fi nevoite să funcționeze de comun accord[2.33].
În plus, fiecare putere are o posibilitate legală și materială de a supraveghea cealaltă putere și, dacă observă încercări ale acesteia de a-și asuma puteri suplimentare față de o altă putere, fie prin preluarea unor prerogative ce aparțin altei puteri, fie prin adăugarea unor puteri suplimentare de natura celor care i-au fost oferite, trebuie să sancționeze această încercare[2.34].
După cum se vede, în învățătura lui Montesquieu separarea puterilor nu este o separare simplă a funcțiilor între diferite organe ale forțelor politice, înfăptuită în numele realizării libertății politice[2.35].
Teoria separării puterilor și-a găsit reflecție în Constituția Franței din anul 1791 și în Constituția SUA din anul 1787, servește ca exemplu pentru toate țările lumii.
O altă concepție despre separarea puterilor în stat o regăsim la J.Rousseau. În modelul politic conceput de Rouseau, voința generală a poporului adică puterea legislativă trebuie să fie suverană, celelalte puteri în stat fiindui subordonate. Rousseau acceptă astfel implicit existența unor puteri în stat: poporul stabilit într-un corp politic ( Parlamentul), care stabilește legile, și Guvernămîntul, compus din indivzi care le pun în executare. Executivul ar fi deci un simplu agent de executare a legilor votate de Parlament. Guvernămîmtul deține puterea ca depozitar, el neavînd o putere proprie. Ceea ce compun Guvernămîntul, fiind , prin grația suveranului (poporului), depozitari temporari ai puterii și exercitînd în această calitate anumite prerogative de putere, adoptă diferite acte, pe care suveranul le poate modifica, limita sau anula, după bunul său plac. Puterea legislativă fiind supremă, rezultă că putere executivă este supusă acesteia, ceea ce exclude independența puterilor. Îmbătrînirea teoriei separației puterilor este explicată prin acea că a fost elaborată într-o perioadă în care nu se înființaseră încă partidele politice și că principalele probleme puse de putere erau de ordin institutional[2.36]. Apariția partidelor politice, rolul lor deosebit în configurarea instituțiilor politice și juridice, determină ca astăzi apărarea sau echilibrul să nu se realizeze între parlament și guvern, ci între o majoritate, formată dintr-un partid sau partide învingătoare la alegeri și care dispun în acelaș timp de parlament și de guvern și o opoziție (sau opoziției) care așteaptă următoarele alegeri pentru „ ași lua revanșa”. Manifestîndu-se rezerve față de teoria clasică a separațiilor puterilor nu trebuie să se interpreteze că ea și-a pierdut din importanță și actualitate și că deci rămîne o teorie a trecutului.
Influența formelor de guvernămînt asupra separării puterilor în Republica Moldova.
Un rol important în cadrul separării puterilor îl are forma de guvernămînt, pe care statul o îmbracă. Forma statului este un mijloc de organizare și realizarea puterii de stat. Prin forma de guvernămînt se înțelege modul de organizare a puterii supreme de stat, competența organelor supreme ale puterii de stat, caracterul autorității pe care ele o exercită. Astfel, după forma de guvernămînt se poate constata cine se află în fruntea statului, cum este organizată instituția șefului statului, dacă ea este instituită prin lege sau succesiune, are o putere limitată sau nu. Cele mai răspîndite forme de guvernămînt sînt monarhia și republica.
În ceea ce privește republica (din care face parte și Republica Moldova) este o formă de guvernămînt în care puterea supremă aparține unui organ ales pe un timp determinat. Controlul asupra guvernului se exercită de către parlament și de către președintele republicii. În literatura de specialitate se evidențiază mai multe tipuri de republici[2.37]:
a) Republica parlamentară ce presupune că parlamentul din competența sa și a fracțiunilor majoritare formează guvernul (monopartinic sau de cualiție), care poartă în fața lui răspundere pentru activitatea desfășurată.
b) Republica prezidențială ce presupune că Guvernul este format nemijlocit de președintele republicii, sub un control parlamentar, și este responsabil în fața parlamentului pentru activitatea sa. Drept exemplu tipic de republică prezidențială poate servi SUA.
Aceste două varietăți de republici în multe țări se îmbină, constituind o nouă formă de guvernămînt – republica semiprezidențială sau semiparlamentară, cum sunt, de exemplu România, Bulgaria[2.38].
În cazul în care abordăm forma de guvernămînt a Republicii Moldova, putem menționa în acest sens, că Republica Moldova pe parcursul unei perioade mici de timp (adică de la declarația de independență și suveranitate), a avut două forme de guvernămînt, prima fiind cea semiprezidențială sau semiparlamentară și a doua fiind cea parlamentară (2000).
Dacă să ne referim la Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994[1.3] , în cea ce privește forma de guvernămînt, subliniază că statul nostru este republică (regim politic în care puterea constituie „un lucru public”, ceea ce înseamnă că deținătorii ei o exercită nu în virtutea unui drept propriu ci a unui mandat conferit de către corpul social), fără să specifice dacă ea este parlamentară, prezidențială sau semiparlamentară. Însă, ținînd cont de alte prevederi constituționale, se poate afirma că ea se apropie mult de regimul semiprezidențial.
Această formă de guvernămînt în cazul Republicii Moldova pune o mare amprentă asupra separării puterii în stat reeșind mai ales din poziția puternică a Președintelui Republicii Moldova (care este un mediator între cele trei puteri: legislativă, executivă și judiciară) deoarece are dreptul de a recurge la referendum, de a conduce ședințele Guvernului, de a dizolva Parlamentul. Din cele menționate mai sus putem conchide că Președintele Republicii Moldova poate influența într-o formă sau alta toate celalte puteri, adică putea influența viața politică a țării. Așadar, regimul politic semiprezidențial din Republica Moldova care într-o formă sau alta a fost instaurat prin Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994 prezintă următoarele caracteristici, care reiese nemijlocit din articolele acestei:
I) Președintele este ales de Parlament ci nu de corpul electoral, (art. 78 Constituția R.M.)[1.4]; din acest punct de vedere putem afirma că președintele nu se află pe picior de egalitate în ce privește reprezentativitatea, cu autoritățile legiuitoare;
II) Președintele are dreptul de a cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința asupra problemelor de interes național, aceasta constituind de fapt un mijloc de presiune împotriva Parlamentului. Astfel, aceasta ne demonstrează echilibrul puterilor, dintre puterea executivă și cea legislativă, care se datorează rolului Președintelui.
III) Președintele nu poate să numească descreționar Guvernul, el trebuind să-l desemneze astfel încît aceasta să se bucure de încrederea majorității.
Din cele menționate mai sus am putea spune că regimul semiprezidențial care a fost prezent în Republica Moldova pînă la întroducerea regimului parlamentar reprezenta o combinație de elemente aparținînd unor regimuri politice diferite, în special regimului prezidențial și cel parlamentar, care subliniază că șefului executivului (șeful de stat) nu răspunde în fața parlamentului, dar guvernul trebuie să fie aprobat de către parlament.
O nouă etapă a evoluției statalității Republicii Moldova a fost cea cînd, Partidul Popular Creștin Democrat împreună cu Partidul Comunist au votat în ceea ce privește modificarea formei de guvernămînt, astfel, noua formă de guvernămînt devenind cea parlamentară, stîrnind multe critici și obecții. Însă, acest pas după părerea majorității parlamentare va influența pozitiv democratizarea societății și avînd la bază ideea colaborării puterilor. Regimul parlamentar instaurat a dat posibilitate separației suplementare sau a colaborării puterilor în Republica Moldova, în care gestionarea afacerilor publice este asigurată de colaborarea dintre executiv și legislativ, prin intermediul unui guvern, responsabil în fața parlamentului[2.39].
Regimul parlamentar din Republica Moldova are următoarele caracteristice:
1. Puterea executivă (Guvernul) este responsabil în fața Parlamentului și prezintă informațiile și documentele cerute de acesta, de comisiile lui și de deputați.
2. Executivul este compus dintr-un șef de stat iresponsabil din punct de vedere politic și dintr-un guvern numit de șeful de stat și responsabil în fața parlamentului[2.40];
3. Datorită faptului că șeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic, actele sale sunt contrasemnate de un ministru;
4. Executivul este responsabil nu numai în fața parlamentului dar și în fața șefului de stat. Dubla responsabilitate a guvernului îi permite acestuia de a se prevala pe lîngă fiecare dintre ele (șeful statului sau parlament) de încrederea și voința celuilalt și de a încerca să realizeze, prin sinteza aspirațiilor lor, o politică acceptabilă pentru ambele părți;
5. Guvernul este sprijinit în activitatea sa de o majoritate parlamentară ori de o coaliție parlamentară. Dacă guvernul pierde încrederea parlamentului, este obligat să se retragă;
6. Guvernul, prin șeful statului, poate să determine dizolvarea parlamentului, provocînd noi alegeri;
7. Legislativul dispune de prerogativa adoptării legilor și de a controla activitatea executivului;
8. Relațiile dintre executiv și legislativ sînt caracterizate de un echilibru garantat prin ezistența mijloacelor de acțiune reciproce.
Separarea puterilor în regimul parlamentar al Republicii Moldova este evidentă și reese nemijlocit din capitolul VII al Constituției Republicii Moldova, care este denumit „Raporturile Parlamenului cu Guvernul”. Acest raport, echilibru îl putem deduce din articolele aceluiași capitol: Informarea Parlamentului art. 104; Întrebări și interpelări art.105; Exprimarea neîncrederii art. 106[1.5]; Angajarea răspunderii Guvernului art. 1061 ; Delegarea legislativă art. 1062.
Cea mai mare modificare care a fost făcută prin regimul parlamentar, este cea că Președintele Republicii Moldova, care reprezintă cu Guvernul puterea executivă, nu mai este ales de către populație prin vot universal,egal, discret și liber exprimat, ci este ales de către parlament prin vot secret (potrivit Constituției Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994 cu modificări și completări conform situației din 21 noiembrie 2002). Este nevoie de menționat faptul că aproape toate atribuțiile Președintelui Republicii Moldova în fond au rămas aceleași (Președintele poate influența dizolvarea parlamentului, desemnează un candidat pentru funcția de Prim – ministru, poate declara cu aprobarea prealabilă a parlamentului mobilizarea parțială sau generală, art. 87, poate declara starea de război) astfel, există multe opinii potrivit cărora regimul parlamentar din Republica Moldova este doar o aparență, o dorință a unui stat în tranziție de a imita alte state democratice, dezvoltate din Europa.
Totuși, regimul parlamentar din Republica Moldova este un regim politic în care organul executiv și organul legislativ, efectiv distincte, sunt ținute să colaboreze în exercitarea funcțiilor etatice și dispun de mijloace politice care le permit să se controleze reciproc.
Interdependența și corelarea puterilor politice în Republica Moldova: aspecte actuale și perspective.
După adoptarea noii Constituții s-a purces la implimentarea prevederilor ei în cadrul construcției statale. Au fost adoptate un șir de legi ce realizează normele constituționale referitoare la organizarea și activitatea Parlamentului, a Curții Constituționale, a Guvernului, a Curții de Conturi, legi ce determină autonomia puterii judecătorești, locul și rolul instanțelor în cadrul sistemului statal, precum și referitoare la statutul judecătorilor etc.
Realizarea prevederilor constituționale ne va arăta pe parcurs cît de obectiv și de potrivit au fost chibzuite normele legii supreme, care reflectă relațiile politice, juridice, economice, sociale și spirituale de moment și de perspectivă[2.41].
Cît privește soluțiile politice și juridice date de normele constituționale, ale căror obiecte de reglementare este sistemul de organizare a puterii în stat, acestea, pe parcursul mai multor ani, au fost obectul principal al dezbaterilor publice. Aceste dezbateri include aprecieri și obiecții ce vizează raționalitatea și oportunitatea normelor referitoare la repartizarea atribuțiilor constituționale ale Președintelui Republicii, Guvernului și Parlamentului. Altfel spus, se pune la îndoială modelul de separație a celor trei ramuri ale puterii statului, determinat de Constituție. Drept urmare a acestor discuții publice s-a organizat un referendum republican, la care 21 la sută din voturi s-au expus asupra necesității modificării modelului de guvernămînt în folosul puterii executive. În consecință au fost propuse cîteva proiecte de modificare a Constituției, ale căror obiecte principale de reglementare sunt atribuțiile Parlamentului, Președintelui Republicii și Guvernului.
Făcînd o apreciere a situației și a împrejurărilor ce le-a influențat, constatăm că la baza conflictelor ce s-au declanșat între ramurile puterii au stat premise obiective și subiective, de ordin teoretic și practic. Fiecare din ramurile puterii, nefiind capabilă să amelioreze situația de una singură, încearcă să atribuie rezultatele negative pe seama activității altei ramuri a puterii sau să dobîndească atribuții suplimentare ca o condiție pentru a-și asuma responsabilitatea de soluționare a problemelor dificile. Un alt factor subiectiv dar foarte important este comportamentul liderilor politici, exponenți ai ramurilor puterii, comportament influențat și determinat de intelect, instruire, nivelul de educație, capacități și cunoștințe, de tactica politicii promovate, de împrejurări preelectorale și necesitatea de a avea simpatia electorului etc[2.42].
Referindu-ne la obiecțiile sau sugestiile critice abordate, care reflectă neajunsurile modelului de separație și colaborare a puterilor, model determinat de normele constituționale din țara noastră, reținem proiectul legii de modificare a Constituției înaintat de Președintele Republicii, din care rezultă:
a) Atribuțiile Președintelui privind participarea acestuia la formarea Guvernului,precum și cele referitoare la remanierile guvernamentale sunt neînsemnate și se reduc doar la legiferare formală a unor acțiuni, la propunerea prim-ministrului.
b) Președintele republicii nu dispune de pîrghiile constituționale necesare pentru a influența asupra politicii promovate de Guvern în diferite domenii, precum și asupra actelor Guvernului.
c) Pe marginea ce vizează raporturile dintre Președinte și Parlament, la realizarea procesului legislativ, se propune modificarea art.93 din Constituție, prin care se stabilește obligațiunea revotării cu două treimi a legilor remise spre reexaminarea în cadrul procedurii de promulgare etc.
Toate aceste proceduri și tendințe, caracteristice pentru majoritatea țărilor, sunt descrise în literatura de specialitate. Ele sunt apreciate ca tendințe ale ramurilor puterilor și mai cu seamă a puterii executive de a-și asuma atribuțiile altor puteri, fapt ce poate conduce la uzurparea puterii de stat.
În contextul dezbaterilor asupra sistemului de organizare a puterilor în stat au fost înaintate încă o dată proiecte de legi pentru modificarea Constituției, în care s-au făcut propuneri privind învestirea Guvernului cu:
a) dreptul de a emite ordonanțe în cadrul institutului de delegare legislativă în domeniile și termenile stabilite de Parlament;
b) dreptul procedurii legislative de urgență care ar permite examinarea cu precădere a unor proiecte de legi propuse de Guvern, ceea ce ar favoriza determinarea priorităților legislative în dependența directă de necesitățile Guvernului.
Parlamentul revine a patra oară asupra conceptului reformei administrative și odată cu adoptarea Legii privind administrația publică locală nr. 186 din 6 noiembrie 1998 părea că s-a pus temelia unor noi concepte în dezvoltarea puterii locale. În contextul realizării noilor principii referitoare la autonomia locală, a fost soluționată și problema reprezentantului Guvernului în teritoriu. Astfel, prefectul asigura realizarea intereselor naționale, respectarea legilor în teritoriu și a ordinii de drept etc. Însă, după adoptarea Legii nr. 781 – XV din 28 decembrie 2001[1.6] , prin care s-a modificat legea administrației publice locale, instituția prefectului a fost lichidată și s-a întrodus instituția președintelui comitetului executiv raional care trebuia să îndeplinească și atribuțiile prefectului. Reglementînd raporturile dintre autoritățile administrației publice locale și cele centrale, Parlamentul a adoptat, la 10 februarie 2000, Legea conteciosului administrativ nr. 739 – XIV, care stabilește modalitatea de influiență a puterii centrale asupra celei locale și invers, respectînd principiile autonomiei locale și ale colaborării[1.7].
Drept cauză a conflictului apărut între ramurile puterii, parlamentarii au invocat atribuțiile limitate ale Parlamentului asupra promovării politicii externe. Astfel, numirea personalului diplomatic se efectuiază fără acordul Parlamentului, de asemenea, se consideră marginalizată și influiențată asupra ministerelor de forță. Aducînd învinuiri la adresa Președintelui Republicii, unii deputați au calificat acțiunile acestuia ca tentativă de uzurpare a puterii de stat și au înaintat un alt proiect de legi pentru modificarea Constituției, în care se propune ca Președintele Republicii să fie limitat în anumite atribuții și să fie ales de către Parlament[2.43].
Pentru soluționare a problemei abordate, Parlamentul a luat în dezbateri proiectele de legi privind modificarea Constituției și la 5 iulie 2000 a adoptat Legea nr. 1115 – XIV, prin care este modificată Constituția. Această lege a dispus alegerea Președintelui de către Parlament, a introdus institutul delegării legislative și a dat posibilitate Guvernului să-și angajeze răspundere în fața Parlamentului pentru un program, o declarație de politică generală sau un proiect de legi.
În viziunea noastră, una din principalele probleme ale separației puterilor este însăși delimitarea atribuțiilor între cele trei ramuri. Dacă puterea legislativă și-a determinat locul în societate și în sistemul de drept al țării, avînd o deosebită importanță și un rol decisiv în societate, iar puterea executivă se afirmă pe deplin în acest sens, fiind învestită cu atribuții ce pot conduce la luarea sub control a echilibrului între puteri, atunci puterea judecătorească este doar pe cale de a se afirma.
Locul și rolul puterii judecătorești în Republica Moldova este determinat de jurisprudența și practica judiciară, prin care se realizează norma juridică. Puterea judecătorească în Republica Moldova este întruchipată de o serie de organe, suprem în acest sens fiind Curtea Constituțională. Fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională, la sesizare supune controlului consituționalității legilor, regulamentele și hotărîrile Parlamentului, decretele Președintelui RM, hotărîrile și ordonanțele guvernului precum și tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte, toate acestea ne demonstrează că puterea judecătorească colaborează cu celalte puteri. În viziunea noastră problema întăririi puterii judecătorești este cea mai importantă la momentul de față, prin urmare, toată atenția și dezbaterele publice ar trebui îndreptate anume în această direcție.
CAPITOLUL III. APLICAREA PRINCIPIULUI SEPARĂRII PUTERILOR ÎN STAT ÎN REPUBLICA MOLDOVA.
3.1 Aplicarea teoretico-practică a principiului separației și colaborării puterilor statului în relațiile dintre autoritățile publice a Republicii Moldova.
Un sistem democratic de guvernare include diverse mecanisme pentru a preveni preluarea și exercitarea abuzivă a puterii de către un grup de personae. Separarea puterilor în stat este unul din aceste mijloace. Astfel, conform principiului separării puterilor în stat, puterea legislative (parlamentul), puterea executive (președintele, guvernul și autoritățile publice subordinate acestuia) și puterea judecătorească (instanțele de judecată) sunt separate una de alta ceea ce asigură o conlucrare între acestea, dar și posibilitatea de a se verifica reciproc și a limita posibilitatea abuzului de putere din partea uneia dintre acestea. Spre exemplu, parlamentul adoptă legi care determină competența instanțelor de judecată. În același timp, Curtea Constituțională poate verifica dacă o lege este sau nu conformă Constituției și o poate declara neconstituțională, ceea ce obligă parlamentul să o modifice ulterior. Curtea Constituțională nu face parte din sistemul judecătoresc, ci este unica autoritate de jurisdicție constitutional în Republica Moldova independent de orice altă autoritate publică[2.45].
Statutul Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicție constituțională în Republica Moldova, autonomă și independentă față de puterile legislativă, executivă și judecătorească, este consacrat de Constituție, care stabilește, concomitent, principiile și principalele atribuții funcționale ale Curții. Statutul Curții Constituționale este determinat de rolul său primordial de a asigura respectarea valorilor statului de drept: garantarea supremației Constituției, asigurarea realizării principiului separației puterilor în stat, asigurarea responsabilității statului față de cetățean și a cetățeanului față de stat. Aceste funcții majore sunt realizate prin intermediul instrumentelor garantate de Constituție.
În cadrul bunei organizări a autorității statului, rolul Curții Constituționale este esențial și definitoriu, reprezentând un adevărat pilon de susținere a statului și democrației, de garantare a egalității în fața legii, a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Totodată, Curtea Constituțională contribuie la buna funcționare a autorităților publice în cadrul raporturilor constituționale de separație, echilibru, colaborare și control reciproc ale puterilor statului. Atribuțiile constituționale, prevăzute de art. 135 din Constituție, sunt dezvoltate în Legea nr. 317-XIII din 13 decembrie 1994 cu privire la Curtea Constituțională și Codul jurisdicției constituționale nr. 502-XIII din 16 iunie 1995, care reglementează, inter alia, procedura de examinare a sesizărilor, modul de alegere a judecătorilor Curții Constituționale și a Președintelui Curții, atribuțiile, drepturile și responsabilitățile acestora. Astfel, în temeiul prevederilor constituționale, Curtea Constituțională: a) exercită, la sesizare, controlul constituționalității legilor, regulamentelor și hotărârilor Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărârilor și dispozițiilor Guvernului, precum și a tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte; b) interpretează Constituția; c) se pronunță asupra inițiativelor de revizuire a Constituției; d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane; e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului și a Președintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaților și al Președintelui Republicii Moldova; f) constată circumstanțele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Președintelui Republicii Moldova, interimatul funcției de Președinte, imposibilitatea Președintelui Republicii Moldova de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile; g) rezolvă excepțiile de neconstituționalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiție; h) hotărăște asupra chestiunilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid.
Unicul exponent al puterii judecătorești este judecătorul. Statutul constituțional al judecătorului nu constituie privilegiul lui personal, ci un bun al întregii societăți, fiind chemat să asigure protecția eficientă a drepturilor fiecărui membru al societății [3.1]
Potrivit articolului 116 din Constituție, judecătorii instanțelor judecătorești sunt independenți, imparțiali și inamovibili, potrivit legii (HCC nr. 25 din 06.11.2014). Având în vedere faptul că singurii care exercită puterea judecătorească sunt judecătorii, Curtea a reținut că principiul independenței judecătorilor reprezintă pilonul de bază al menținerii acestei puteri ca una cu drepturi depline în arhitectura statală. Principiul separației și colaborării puterilor în stat implică menținerea echilibrului acestora. Din aceste considerente, principiul independenței judecătorilor reprezintă nu numai baza constituțională, ci și măsura de control al respectării drepturilor și competențelor puterii judecătorești în vederea menținerii unui echilibru între puterile statului (HCC nr. 25 din 06.11.2014). Principiul independenței judecătorului comportă două aspecte: independența funcțională și independența personală (HCC nr. 25 din 06.11.2014). Independența funcțională presupune, pe de o parte, ca judecătorii să nu fie influențați de către executiv sau legislativ, iar, pe de altă parte, ca instanțele judecătorești să nu fie supuse ingerințelor din partea puterii legislative, puterii executive sau a justițiabililor (HCC nr. 25 din 06.11.2014). Independența personală vizează statutul judecătorului, care trebuie să-i fie asigurat prin lege. În principal, criteriile de apreciere a independenței personale sunt: modul de recrutare a judecătorilor; durata numirii; inamovibilitatea; fixarea salariului judecătorilor prin lege; libertatea de expresie a judecătorilor și dreptul de a forma organizații profesionale, menite să apere interesele lor profesionale; incompatibilitățile; interdicțiile; pregătirea continuă; răspunderea judecătorilor (HCC nr. 25 din 06.11.2014).
Legiuitorul are obligația de a elimina lacunele semnalate. Vidul neconstituțional, apărut întrun domeniu sau problemă de drept, tolerarea unei legi sau act normativ imperfect indică asupra faptului că Parlamentul, care reprezintă instituția politică abilitată prin Constituție cu atribuția de legiferare, nu-și onorează deplin misiunea constituțională care i-a fost conferită. Obligația legiuitorului de a elimina lacunele juridice decurge din principiile statului de drept și principiul separației puterilor[2.46].
Respectarea principiului separării puterilor implică nu doar faptul că nici una dintre ramurile puterii nu intervine asupra competențelor unei alte ramuri, dar și faptul că nici una dintre aceste ramuri nu își va neglija atribuțiile pe care este obligată să le exercite în domeniul specific de activitate, îndeosebi atunci când o astfel de obligație a fost impusă printr-o hotărâre a Curții Constituționale.
În cadrul conferinței internaționale, dedicate celei de-a 20-a aniversare a constituției Republicii Moldova, în Sesiunea III-a cu tema: „Principiul loialității constituționale: încorporarea Constituției în societate” a fost prezidată de domnul Dainius Zalimas, Președintele Curții Constituționale a Lituaniei. În cadrul discursurilor s-a accentuat că loialitatea constituțională reprezintă atașamentul fața de valorile constituționale, respectarea Constituției în litera și în spiritul acesteia, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor și respectarea drepturilor pe care Constituția le prevede, încadrarea în limitele de competență stabilite de textele constituționale și respectarea competenței reglementate pentru toate autoritățile publice, cooperarea, colaborarea, consultarea în îndeplinirea competențelor concurente. Deși nu are o consacrare constituțională expresă, principiul loialității constituționale a fost „constituționalizat” pe cale jurisprudențială, astfel că în prezent acesta poate constitui temei de constatare a încălcării Legii fundamentale. Aceasta întrucât, cel puțin în privința raporturilor dintre autoritățile publice, loialitatea constituțională nu poate fi disociată de principiul separației puterilor în stat. În cele din urmă, principiul loialității constituționale dă consistență întregului edificiu constituțional, fiind un liant care asigură buna funcționare a autorităților publice în cadrul statului de drept.
Incompatibilitățile funcționale impuse autorităților publice, consacrate prin dispoziții constituționale și acte legislative conforme Legii Supreme, constituie măsuri de drept menite să asigure real funcționarea statului de drept, democrația în Republica Moldova în condițiile pluralismului politic.
Art.6 din Constituție stipulează expres separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească și colaborarea lor în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției. Conform acestui principiu, toate ramurile puterii de stat trebuie să-și desfășoare activitatea în strictă concordanță cu rigorile constituționale, nici una nu este în drept să comită imixtiuni sau să-și aroge atribuțiile celorlalte puteri.
Consacrarea constituțională a incompatibilităților ce țin de exercitarea mandatului de deputat, a celui de Președinte al Republicii Moldova sau de membru al Guvernului, a funcțiilor de judecător, procuror etc. constituie o garanție a îndeplinirii de către legislativ, executiv și autoritatea judecătorească a prerogativelor ce le revin potrivit prevederilor Constituției.
Realizarea principiului general al separației și colaborării puterilor în stat are drept scop asigurarea funcționalității statului într-un cadru strict constituțional, excluderea oricăror tentative de instituire a dictaturii și a regimului totalitar.
În Hotărîrea nr.10 din 4 martie 19976 Curtea a menționat că între organismele care exercită în mod exclusiv prerogativele unui anumit tip de putere există o întrepătrundere funcțională și o colaborare, menite să asigure armonia procesului de conducere socială și împiedicarea abuzului unei puteri față de altă putere. Apreciind principiul separației puterilor ca un mecanism de verificare reciprocă între puteri și de asigurare a unui echilibru funcțional între ele, Curtea consideră că rațiunea care stă la baza acestui echilibru este atît împiedicarea manifestării hegemoniei unei puteri constituționale, a unui partid, a unui sindicat sau a unei clase sociale în detrimentul altora, cît și evitarea încălcării ordinii constituționale stabilite prin voința poporului.
Separația puterilor în stat în puterea legislativă, cea executivă și cea judecătorească presupune instituirea unui sistem de garanții, restricții și echilibre, care ar exclude posibilitatea dominării uneia dintre ele, ar asigura funcționarea autonomă a fiecărei ramuri a puterii, precum și colaborarea lor[3.2]. Unul dintre mecanismele constituționale menite să asigure colaborarea și echilibrul în raporturile dintre Parlament și Guvern îl prezintă instituția controlului parlamentar. Privită într-un cadru general, informarea Parlamentului de către Guvern este o condiție a exercitării controlului parlamentar asupra acestuia. Rațiunea acestor informări rezidă în necesitatea de a asigura funcționarea Parlamentului, or, un Parlament neinformat este întotdeauna la dispoziția executivului, transformându-se într-un simplu organ de ratificare a deciziilor guvernamentale. Pentru evitarea unor astfel de situații, care afectează principiul suveranității naționale și estompează exercitarea puterii de către popor prin transferarea deciziei politice de la reprezentanții aleși ai națiunii la membrii Guvernului, este necesar ca membrii Parlamentului să se afle în deplină cunoștință de cauză atât asupra competențelor pe care le pot exercita, cât și asupra conținutului activității exercitate de Guvern[2.47]. Controlul parlamentar prin informarea Parlamentului este necesar și reieșind din faptul că Parlamentul, ca autoritate publică, căreia poporul îi deleagă funcția legislativă, trebuie să constate, direct, cum sunt respectate și aplicate Constituția și legile, cum Guvernul își realizează rolul ce-l are în mecanismul statal[2.48].
Cu privire la instituția informării Parlamentului, se impun câteva precizări[2.49]:
a) controlul sub forma obligației de a prezenta informații ce privește atât Guvernul în întregimea sa ca organ colegial, cât și fiecare membru al Guvernului în parte;
b) este vorba, prin excelență, de un control politic, cu toate consecințele ce decurg de aici, nefiind concepută anularea unui act administrativ de Parlament sau o de către o comisie parlamentară ca efect al informării acestora;
c) solicitările făcute de Parlament, comisiile parlamentare sau deputați nu pot depăși sfera activității guvernamentale și a administrației publice;
d) solicitarea, informațiilor și documentelor trebuie să vizeze situații ce țin obiectiv de natura controlului parlamentar, și nu interesele personale ale deputaților;
e) obiectul controlului îl reprezintă doar informațiile și documentele care pot fi publicate. În acest context, prin informație înțelegem orice comunicare, înștiințare prin care Guvernul pune Parlamentul la curent cu o situație, cu un eveniment[2.50], iar documentul reprezintă actul prin care se adeverește, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaște sau se instituie o obligație[2.51].
Fiind responsabil în fața Parlamentului, Guvernul, cel puțin o dată pe an, prezintă acestuia o dare de seamă despre activitatea sa. Raportul anual al Guvernului se prezintă de către Prim-ministru în plenul Parlamentului, în luna aprilie, acesta fiind distribuit deputaților cu cel puțin 10 zile înainte de ședința plenară la care va fi audiat. În cadrul procedurii controlului parlamentar, pot fi desfășurate audieri parlamentare. Astfel, Parlamentul, o dată în decursul unei sesiuni, audiază Guvernul în probleme ce țin de activitatea acestuia. Miniștrii și conducătorii altor autorități administrative centrale, în baza unei hotărâri a Parlamentului, țin în fața lui dări de seamă asupra activității lor. Guvernul examinează deciziile comisiilor parlamentare vizând activitatea Guvernului și a organelor din subordinea lui, comunicând comisiilor rezultatele examinării deciziilor sau măsurile luate pe marginea lor[1.8].
Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Termenul lucrări semnifică implicit dreptul de a participa la dezbaterile din cadrul Parlamentului. Posibilitatea de a participa la lucrările Parlamentului implică, desigur, și accesul la lucrările organelor interne ale Parlamentului – comisiile parlamentare[2.52]. Fiind învestiți pe baza votului de încredere al Parlamentului, membrii Guvernului evident că au acces liber și asigurat la lucrările în plen sau în comisiile parlamentare. În fond, accesul membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului este una dintre consecințele implicate de mandatul de încredere acordat Guvernului[2.53]. Astfel, Prim-ministrul și membrii Guvernului au dreptul să participe la lucrările sesiunilor Parlamentului, la ședințele comisiilor, fiind informați despre data și ora la care au loc ședințele, și să-și expună opiniile pe marginea chestiunilor examinate[1.9]. Modul de participare a membrilor Guvernului la lucrările parlamentare este concretizat în Regulamentul Parlamentului[1.10].
Dacă li se solicită prezența, participarea membrilor Guvernului la lucrările Parlamentului este obligatorie. Este o obligație ce rezultă din însăși logica votului de încredere acordat Guvernului de către Parlament, pe baza căruia membrii Guvernului au fost numiți în funcțiile pe care le dețin[2.54]. Astfel, la invitația comisiilor parlamentare ori a fracțiunilor parlamentare, miniștrii sau persoanele cu funcții de răspundere împuternicite de miniștri participă la ședințele comisiilor sau fracțiunilor și răspund la întrebările deputaților. Prezența membrilor Guvernului, cărora le sunt adresate interpelări, la ședința Parlamentului consacrată interpelărilor este obligatorie [2.55].
Colaborarea puterilor urmează a fi examinată sub aspectul interferenței care se manifestă prin anumite implicații reciproce în sfera de activitate. Aceste implicații creează echilibrul puterilor prin colaborare. Între Parlament și Președintele Republicii Moldova există următoarele interferențe și implicații reciproce:
Parlamentul: – primește jurământul Președintelui Republicii Moldova (art. 79 din Constituție); – decide asupra punerii sub acuzație a Președintelui (art. 81); – ascultă mesajele Președintelui (art. 84); – ratifică tratatele încheiate de Președinte (art. 86); – aprobă declararea de către Președinte a mobilizării parțiale sau generale (art. 87); – este informat neîntârziat de către Președinte despre declararea stării de război și luarea măsurilor de respingere a agresiunii armate (art. 87); – poate demite din funcție Președintele (art. 89); – poate prelungi mandatul Președintelui (art. 93); – aprobă resursele financiare ale aparatului Președintelui, stabilește indemnizația și alte drepturi ale Președintelui (art. 95).
Președintele Republicii Moldova: – nu are drept de inițiativă legislativă (art. 73); – poate lua parte la lucrările Parlamentului și poate adresa acestuia mesaje cu privire la principalele probleme ale națiunii (art. 84); – poate dizolva Parlamentul (art. 85); – încheie tratate în numele Republicii Moldova și le prezintă spre ratificare Parlamentului (art. 86); – promulgă legile adoptate de Parlament (art. 93); – poate cere Parlamentului reexaminarea legii, pentru orice motive (art. 93).
Între Parlament și Guvern există interferențe și implicații reciproce în activitatea lor, astfel: – organizarea și funcționarea Guvernului se stabilește prin lege organică, pe care Parlamentul o adoptă, modifică sau completează (art. 72 alin. (3) lit. d) din Constituție); – Parlamentul acordă vot de încredere asupra programului de activitate și listei Guvernului (art. 98); – Guvernul este responsabil în fața Parlamentului și prezintă informațiile și documentele cerute (art. 104); – dacă este solicitată prezența membrilor Guvernului la ședințele legislativului, participarea la ședințe este obligatorie (alin. (2) al art. 94); – Guvernul și fiecare membru al lui sunt obligați să răspundă la întrebările și interpelările deputaților (alin. (1) al art. 105); – Parlamentul poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 106); – Guvernul are drept de inițiativă legislativă (art. 73); – membrii Guvernului au dreptul să participe la lucrările organului legislativ (alin. (2) al art. 104); – Guvernul poate pune la îndoială legile și hotărârile Parlamentului, având dreptul de a sesiza Curtea Constituțională în privința unor acte legislative în întregime sau a unor părți ale acestora (alin. (l) al art. 135).
Ca urmare a modificărilor operate prin Legea nr. 1115-XIV din 05.07.2000, Guvernul poate adopta hotărâri, ordonanțe și dispoziții. Hotărârile se adoptă pentru organizarea executării legilor, iar ordonanțele se emit în temeiul unei legi de abilitare, acestea putând reglementa domenii care nu fac obiectul legilor organice.
Guvernul poate decide asupra modului și priorității examinării în Parlament a proiectelor de legi pe care le înaintează și a propunerilor legislative ale deputaților acceptate de acesta.
De asemenea, Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Parlamentului asupra unui program, unei declarații de politică generală sau unui proiect de lege.
Totodată, nicio propunere legislativă, niciun amendament nu poate fi adoptat de Parlament fără a fi acceptat de Guvern, dacă atrage majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, majorarea sau reducerea cheltuielilor bugetare. În ceea ce privește colaborarea între puterea legislativă și cea judecătorească, relevăm următoarele: – Parlamentul numește în funcție președintele și judecătorii Curții Supreme de Justiție (art. 116 alin. (3) din Constituție); – Parlamentul alege magistrați în Consiliul Superior al Magistraturii (alin. (3) al art. 122); – judecătorii sunt independenți, imparțiali și inamovibili, potrivit legii (alin. (l) al art. 116); – organizarea, competența și procedura de judecată a instanțelor judecătorești se stabilesc prin lege organică, care se adoptă de Parlament (alin. (3) lit. e) din art. 72 și alin. (4) al art. 115); – aprobarea resurselor financiare ale instanțelor judecătorești și stabilirea indemnizațiilor și altor drepturi ale judecătorilor țin de competența Parlamentului (art. 121); – instanțele de judecată pot solicita rezolvarea cazurilor excepționale de neconstituționalitate a actelor juridice (alin. (1) al art. 135).
Raporturile dintre puterea executivă și cea judecătorească sunt determinate de astfel de prevederi ca: – numirea judecătorilor de către Președintele Republicii Moldova (alin (2) al art. 116); – rezolvarea de către instanțele judecătorești a cauzelor de contencios administrativ; – executarea hotărârilor judecătorești de către executiv; – asigurarea activității instanțelor judecătorești (asigurarea sediilor; înzestrarea cu birotică și cu mijloacele de transport necesare; punerea poliției în serviciul instanțelor judecătorești; asigurarea securității localurilor justiției și a judecătorilor etc.) țin de atribuțiile Guvernului.
Prevederile constituționale nu prevăd pentru puterile legislativă și executivă obligații exprese și răspundere pentru neexecutarea obligațiilor ce le revin în cadrul colaborării puterilor. Aceasta pune într-o situație dezavantajoasă puterea judecătorească și îi complică funcționarea.
3.2 Studiul de caz privind aplicarea principiului separației puterilor statului în jurisprudența Curții Constituționale pentru garantarea independenței puterii judecătorești.
În practica judiciară a avut loc sesizarea Curții Constituționale, la data de 06 iulie 2011 de către deputații din parlamentul Republicii Moldova din legislatura XIX-a, domnii Serghei Sîrbu și Artur Reșetnicov, unde au solicit să fie efetuat controlul de legalitate constituțională a Hotărîrii Parlamentului nr.122 din 05 iulie 2011 cu privire la eliberarea din funcție a președintelui Curții Supreme de Justiție. Autorii sesizării au pretins, în special, că eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție prin actul contestat s-a efectuat cu încălcarea procedurii de adoptare, fiind incompatibilă cu prevederile art.l alin.(3), art.6, art.7, art.8, art.66, art.116 și art.123 alin.(l) din Constituție.
Conform prevederilor legale din Legea nr. 789-XIII din 26 martie 1996 privind Curtea Supremă de Justiție, art.9, se spune: Președintele, vicepreședinții Curții Supreme de Justiție – președinți ai colegiilor, vicepreședinții colegiilor și judecătorii Curții Supreme de Justiție sînt numiți în funcție de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 30 de zile. Președintele și vicepreședinții Curții Supreme de Justiție – președinți ai colegiilor, vicepreședinții colegiilor Curții Supreme de Justiție sînt numiți în funcție pe un termen de 4 ani.
În Legea nr. 199 din 16 iulie 2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcții de demnitate publică, art.3 se specifică: Prevederile prezentei legi se aplică demnitarului în partea în care statutul acestuia nu este reglementat prin legi speciale. în cazul în care soluțiile juridice prevăzute de prezenta lege și de legea specială care reglementează activitatea demnitarului respectiv diferă, se aplică prevederile legii speciale corespunzătoare. Iar în articolul 7 din aceeași lege în ceea ce privește mandatul demnitarului se spune că în cazul în care termenul regulamentar de exercitare a mandatului expiră sau a expirat, iar succesorul de competență nu intră în exercitarea mandatului, demnitarul continuă să-și exercite mandatul pînă la ocuparea funcției de către succesorul de competență.
În ceea ce ține de unitatea statutului judecătorului conform Legii nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului se relatează următoarea prevedere în art.2: Judecătorii din toate instanțele judecătorești, inclusiv judecătorii de instrucție, au un statut unic și se disting între ei numai prin împuterniciri și competență.
Deasemenea s-a ținut cont și de prevederile relevante ale Legii nr. 947-XIII cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii din 19 iulie 1996 care conform art.4 prevede: întru exercitarea funcțiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele competențe referitoare la cariera judecătorilor:
a) face propuneri Președintelui Republicii Moldova sau, respectiv, Parlamentului de numire, promovare, transferare sau eliberare din funcție a judecătorilor, președinților și vicepreședinților instanțelor judecătorești;
e) dispune interimatul funcției de președinte sau de vicepreședinte al judecătoriei sau al curții de apel, în cazul vacanței funcției sau suspendării din funcție a acestora, pînă la completarea funcției vacante în modul stabilit de lege sau anularea suspendării;
Prevederile relevante ale Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10 februarie 2000 sunt următoarele: art. 4 prevede tipul de actele exceptate de la controlul judecătoresc
„Nu pot fi atacate în instanțele de contencios administrativ:
a) actele exclusiv politice ale Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului, precum și actele administrative cu caracter individual, emise de Parlament, de Președintele Republicii Moldova și de Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative, ce țin de alegerea, numirea și destituirea din funcțiile publice cu responsabilități de protecție a intereselor generale ale statului sau ale instituțiilor publice a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit, conform listei prezentate în anexă, parte integrantă a prezentei legi;
Respectiv la data de 05 iulie 2011 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Hotărârea nr.122, prin care Președintele Curții Supreme de Justiție, domnul Muroianu Ion a fost eliberat din funcție „în temeiul art.116 alin.(4) din Constituție în legătură cu neîndeplinirea funcțiilor de serviciu prevăzute la art.l alin. (2) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție. Însă autorii sesizării consideră că eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție a fost efectuată cu încălcarea procedurii, fără respectarea principiilor fundamentale ale separației puterilor și independenței justiției și contravine prevederilor art.l alin.(3), art.6, art.7, art.8, art.66, art.116 și art.123 alin.(l) din Constituție.
Curtea Constituțională a reținut faptul că prerogativa care i-a fost acordată prin articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție presupune stabilirea corelației dintre normele contestate și textul Constituției, ținând cont de principiul supremației acesteia. În ceea ce privește aplicarea articolului 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, prin Hotărârea nr. 10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii nr. 16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art. 20 din Constituția Republicii Moldova” în redacția Hotărârii nr. 39 din 9 iulie 2001 (M.O. nr. 58-60/9, 2010), Curtea Constituțională a menționat că Constituția Republicii Moldova, prin art. 135 alin.(l) lit.a), abilitează Curtea Constituțională cu controlul constituționalității tuturor actelor adoptate de Parlament, fără a face distincție între actele normative și cele individuale. În acest context, Curtea Constituțională a operat distincția între persoanele oficiale exponente ale unui interes politic și persoanele oficiale exponente ale unui interes public deosebit.
Curtea și-a menținut practica de exceptare de la controlul de constituționalitate a actelor administrative cu caracter individual emise de Parlament, de Președintele Republicii Moldova și de Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative, ce țin de alegerea, numirea și destituirea din funcțiile publice a persoanelor oficiale exponente ale unui interes politic deosebit.
Pe de altă parte, Curtea Constituțională a statuat că actele administrative cu caracter individual emise de Parlament, Președintele Republicii Moldova și Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative, ce țin de alegerea, numirea și destituirea din funcțiile publice a persoanelor oficiale exponente ale unui interes public deosebit, pot face obiect al controlului constituționalității la sesizarea subiecților abilitați cu acest drept. În acest sens, în Hotărârea nr. 10 din 16 aprilie 2010, menționată mai sus, Curtea Constituțională a reținut că: Actele emise de Parlament, Președintele Republicii Moldova și Guvern referitoare la persoanele oficiale exponente ale unui interes public deosebit, alese sau numite pentru durata mandatului atribuit, pot face obiect al controlului constituționalității sub aspectul formei și procedurii de adoptare. Până la adoptarea de către Parlament a cadrului legal pertinent Curtea Constituțională va decide cu discernământ în cazurile privind funcțiile oficiale cu caracter public deosebit. Curtea mai reține că, în aceeași ordine de idei, prin Hotărârea nr. 29 din 21 decembrie 2010 pentru controlul constituționalității Legii nr. 95 din 21 mai 2010 pentru modificarea și completarea unor acte legislative, a declarat neconstituționale normele prin care, contrar concluziilor expuse în Hotărârea Curții nr.10 din 16 aprilie 2010 menționată supra, Parlamentul a exclus verificarea în contenciosul constituțional a hotărârilor Parlamentului, decretelor Președintelui Republicii Moldova și hotărârilor Guvernului cu caracter individual, Curtea asumându-și, în baza articolului 135 din Constituție, controlul jurisdicțional al acestei categorii de acte. 21. Aceleași principii au fost reiterate de Curtea Constituțională în Hotărârea nr. 14 din 7 iulie 2011 pentru controlul constituționalității Hotărârii Parlamentului nr. 83 din 21 aprilie 2011 privind numirea în funcția de Președinte al Curții de Conturi (M.O. nr. 118-121/16, 2011).
În partea ce ține de specificul mandatului de președinte al Curții Supreme de Justiție, Curtea Constituțională reiterează concluziile conținute în Hotărârea nr. 11 din 27 aprilie 2011 pentru controlul constituționalității Hotărârii Parlamentului nr 30-XVIII din 4 martie 2010 privind eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție (M.O. nr. 68-69/10, 2010): Conform alin.(4) art.116 din Constituția Republicii Moldova și Legii nr.789-XIII din 26.03.1996 „Cu privire la Curtea Supremă de Justiție”, Președintele Curții Supreme de Justiție este numit în funcție de Parlament, pentru un mandat de 4 ani, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, din rândurile judecătorilor Curții Supreme de Justiție, fapt ce exclude aprecierea funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție ca având caracter politic, or, funcția de judecător este incompatibilă cu activitatea politică. Prin urmare, Curtea reține că funcția de Președinte al Curții Supreme de Justiție nu este o funcție politică. Curtea reține că, potrivit articolului 4 lit.a) din Legea contenciosului administrativ, Președintele Curții Supreme de Justiție nu se poate adresa în contenciosul administrativ pentru protecția drepturilor sale ce rezultă din raporturile de serviciu. Din aceste considerente și având în vedere Hotărârea nr. 29 din 21 decembrie 2010 menționată supra, care se referă la demiterea unei persoane oficiale exponente a unui interes public deosebit, numite pe durata mandatului, hotărârea Parlamentului, deși este un act cu caracter individual, este pasibilă controlului constituționalității sub aspectul formei și procedurii de adoptare.
Curtea Constituțională reține că articolul 66 lit.a) din Constituție prevede că Parlamentul adoptă trei categorii de acte: legi, hotărîri și moțiuni. Același articol, la lit.j), conferă Parlamentului funcția de a alege și numi persoane oficiale de stat, în cazurile prevăzute de lege. Dezvoltând normele constituționale, articolul 11 alin.(2) lit.c) din Legea privind actele legislative prevede că hotărârile Parlamentului se adoptă pentru alegerea, numirea, revocarea, destituirea și suspendarea din funcții publice. Având în vedere normele constituționale și legale menționate, Curtea conchide că Hotărârea nr. 122 din 5 iulie 2011 privind eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție corespunde cerințelor prevăzute de articolul 66 din Constituție, actul fiind adoptat de Parlament sub formă de hotărâre, care conține părțile structurale necesare. În ceea ce privește aprecierea juridică a problemei de compatibilitate cu prevederile Constituției a Hotărârii Parlamentului nr. 122 din 5 iulie 2011 sub aspectul competenței de adoptare, Curtea Constituțională consideră necesară elucidarea naturii juridice a mandatului exercitat de Președintele Curții Supreme de Justiție începând cu 29 martie 2011 și până la data demiterii sale de către Parlament la 5 iulie 2011. 27. În acest context, Curtea Constituțională reține faptul că, examinând chestiunea dacă termenul de 4 ani, pentru care sunt numiți în funcție președinții și vicepreședinții instanțelor judecătorești, se referă și la Curtea Supremă de Justiție, în Hotărârea nr. 7 din 18 martie 2004 privind interpretarea dispozițiilor art. 116 alin. (3) din Constituție, constatând că alin. (4) al articolului 116 din Constituție nu stipulează expres durata exercitării funcțiilor de Președinte și vicepreședinte al Curții Supreme de Justiție, a statuat următoarele: întrucît Curtea Supremă de Justiție face parte din cele trei instanțe judecătorești, prin care, conform art. 115 alin. (1) din Constituție, se înfăptuiește justiția în Republica Moldova, dispoziția constituțională privind termenul de 4 ani pentru care sunt numiți în funcție președinții și vicepreședinții instanțelor de judecată cuprinsă în art. 116 alin.(3) comportă un caracter general în raport cu alin.(4) care îl succedă și care reglementează desemnarea președintelui, vicepreședinților și judecătorilor Curții Supreme de Justiție. În același context, Curtea Constituțională a menționat că: limitarea termenului nu aduce atingere garanțiilor constituționale privind independența, imparțialitatea și inamovibilitatea judecătorului, consacrate de art. 116 alin. (1) din Constituție, întrucât vizează doar funcțiile administrative deținute în instanțe judecătorești. Legiuitorul constituant a legiferat expres în Constituție că durata mandatului Parlamentului este de 4 ani și că acesta se prelungește până la întrunirea legală a noii componențe (articolul 63); că mandatul Președintelui Republicii Moldova durează 4 ani și se exercită până la depunerea jurământului de către Președintele nou ales (articolul 80); că Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor pentru un nou Parlament, îndeplinind numai funcțiile de administrare a treburilor publice până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern (articolul 103). Astfel, Constituția stipulează expres prelungirea de drept a mandatelor Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova și Guvernului, acest mecanism fiind destinat asigurării continuității exercitării puterii în stat și evitării vidului de putere. Pe de altă parte, Constituția nu prevede o normă similară de prelungire de drept a mandatului de 4 ani, prevăzut de articolul 116 alin.(3) din Constituție, în cazul președinților și vicepreședinților instanțelor judecătorești, inclusiv ai Curții Supreme de Justiție. Curtea observă că, prin hotărârea nr. 529/33 din 23 noiembrie 2010, Consiliul Superior al Magistraturii a anunțat concurs pentru suplinirea funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție. Prin hotărârea nr. 141/11 din 29 martie 2011, Consiliul Superior al Magistraturii a constatat expirarea la aceeași dată a termenului regulamentar de exercitare a mandatului de Președinte al Curții Supreme de Justiție de către dl Ion Muruianu. în același timp, Consiliul Superior al Magistraturii a decis ca dl Ion Muruianu să continue exercitarea mandatului de Președinte al Curții Supreme de Justiție “potrivit articolului 7 alin.(3) din Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcție de demnitate publică\ potrivit căruia, în cazul în care termenul regulamentar de exercitare a mandatului expiră sau a expirat, iar succesorul de competență nu intră în exercitarea mandatului, demnitarul continuă să-și exercite mandatul până la ocuparea funcției de către succesorul de competență. În acest context, Curtea Constituțională reține că, în conformitate cu articolul 3 alin. (2) din Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcție de demnitate publică, prevederile acestei legi se aplică demnitarului în partea în care statutul acestuia nu este reglementat prin legi speciale. în cazul în care soluțiile juridice prevăzute de această lege și de legea specială care reglementează activitatea demnitarului respectiv diferă, se aplică prevederile legii speciale corespunzătoare. Procedura de numire și de eliberare din funcție a președinților și vicepreședinților instanțelor judecătorești este guvernată de legi organice speciale, care au fost adoptate întru dezvoltarea și realizarea prevederilor constituționale. Însă nici Constituția, nici Legea specială cu privire la Curtea Supremă de Justiție nu reglementează prelungirea mandatului de 4 ani pentru Președintele Curții Supreme de Justiție. Curtea reține că dl Ion Muruianu a fost numit în funcția de Președinte al Curții Supreme de Justiție la 29 martie 2007 pentru un termen de 4 ani, în conformitate cu prevederile articolului 116 alin. (3) din Constituție și articolului 9 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție. Astfel, în conformitate cu normele constituționale și legale speciale, termenul de exercitare a mandatului de Președinte al Curții Supreme de Justiție de către dl Ion Muruianu a expirat la 29 martie 2011, fiind astfel consumat integral. Prin urmare, după data de 29 martie 2011, a intervenit vacanța funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție. În acest context, Curtea Constituțională reiterează concluziile statuate în Hotărârea nr. 2 din 8 februarie 2011 pentru interpretarea art.90 alin.(4) din Constituția Republicii Moldova (M.O. nr. 31/4, 2011), potrivit cărora: în sens constituțional, vacanța funcției constituie intervalul de timp în care o funcție nu este ocupată. În situațiile în care survine vacanța funcției se instituie interimatul funcției, care reprezintă o perioadă de timp în care funcția vacantă este exercitată de o altă persoană decât titularul funcției. Curtea reține că articolul 4 alin. (1) lit.e) din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii reglementează interimatul funcției de președinte sau de vicepreședinte al judecătoriei sau curții de apel, prezumând vacanța acestor funcții începând cu expirarea mandatului și până la suplinirea acestora în modul stabilit de lege. Prin urmare, prerogativa de a dispune exercitarea interimatului aparține în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii. În același timp, Curtea observă că, deși în articolul 4 din Legea cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii nu este expres menționată Curtea Supremă de Justiție, pornind de la unitatea statutului judecătorilor din toate instanțele judecătorești (articolul 2 din Legea privind statutul judecătorului) și urmând raționamentele exprimate în Hotărârea nr. 7 din 18 martie 2004 precitată, decizia privind asigurarea interimatului funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție ține de competența exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii.
În același timp Curtea reține că, după expirarea la 29 martie 2011 a termenului de exercitare a mandatului de Președinte al Curții Supreme de Justiție, a intervenit vacanța funcției cu consecințele respective – dispunerea de către Consiliul Superior al Magistraturii a interimatului funcției, organizarea și desfășurarea concursului pentru suplinirea postului vacant de președinte. Astfel, dl Ion Muruianu nu mai deținea funcția de Președinte al Curții Supreme de Justiție, ci exercita interimatul acestei funcții. Consiliul Superior al Magistraturii a propus, iar Parlamentul a dispus eliberarea domnului Ion Muruianu din funcția pentru care el exercita interimatul, care s-a constituit după 29 martie 2011, odată cu expirarea mandatului regulamentar de președinte. Curtea relevă că Parlamentul, adoptând hotărârea contestată, și-a arogat competențele Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul asigurării interimatului funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție. În lumina celor expuse, Curtea Constituțională consideră că Parlamentul a încălcat competența exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii – de gestionare a situațiilor de interimat al funcției de Președinte al Curții Supreme de Justiție și că, astfel, Hotărârea Parlamentului contestată este incompatibilă cu prevederile art.6 și art.123 din Constituție. În același timp, analizând prevederile referitoare la modul de numire în funcția de Președinte al Curții Supreme de Justiție și de aplicare a sancțiunilor disciplinare, inclusiv eliberarea din funcție, Curtea Constituțională reține că ele au aplicabilitate doar în cadrul mandatului regulamentar. Legile organice speciale nu reglementează aceste situații de drept apărute după expirarea termenului mandatului, motiv pentru care Curtea consideră necesar să adopte o adresă. Având în vedere concluziile de mai sus, precum și anularea la 29 septembrie 2011 de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii nr.353/24 din 5 iulie 2011 prin care s-a propus Parlamentului soluționarea chestiunii cu privire la eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție, care a constituit drept temei pentru emiterea actului contestat, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe în privința compatibilității acesteia cu normele constituționale sub aspectul respectării procedurii de adoptare.
Pentru motivele arătate, în temeiul art.140 din Constituție, art.26 din Legea cu privire la Curtea Constituțională, art.6, art.61, art.62 lit.a) și art.68 din Codul jurisdicției constituționale, Curtea Constituțională a hotărît să declare neconstituțională Hotărârea Parlamentului nr. 122 din 5 iulie 2011 privind eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție.
În cazul dezbaterilor judiciare, Curtea Constituțională a demostrat prin probe concludente și pertinente faptul că Parlamentul Republicii Moldova, ceea ce constituie puterea legislativă, a intervenit în competența Consiliului Superior al Magistraturii ceea ce reprezintă puterea judecătorească, astfel a încălcat prevederile constituționale, și anume art. 6 al constituției în care se stipulează în mod expres că în Republica Moldova puterea legislativă, executivă și judecătorească sînt separate și colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției, și art. 123 care ne spune că Consiliul Superior al Magistraturii asigură numirea, transferarea, detașarea, promovarea în funcție și aplicarea de măsuri disciplinare față de judecători. Reieșin din faptul că la data de 29 martie 2011 mandatul de președinte al Curții Supreme de Justiție a domnului Muroianu Ion a expirat, din această zi domnul Muroianu nu mai activa în calitate de președinte, ci în calitate de președinte interimar al Curții Supreme de Justiție. Respectiv Hotărîrea Parlamentului nr.122 din 05 iulie 2011 privind eliberarea din funcție a președintelui Curții Supreme de Justiție a fost una neconstituțională, deoarece parlamentul prin această hotărîre și-a arogat competența Consiliului Superior al Magistraturii de gestionare a situațiilor de interimat al funcției de președinte al Curții Supreme de Justiție.
Concluzii și recomandări
Scopul activității judiciare nu se poate limita doar la obținerea unei hotărâri judiciare favorabile. Simpla recunoaștere a dreptului sau obligarea unei puteri de a restabili dreptul încălcat ori contestat celeilalte puteri nu este, de multe ori, suficientă. Hotărârea judecătorească prin ea însăși, chiar înzestrată cu autoritate de lucru judecat, riscă să rămână o lovitură de sabie în apă și să nu servească cu nimic părții victorioase, dacă nu s-a putut recurge la constrângere pentru a o executa.
În prezent, principiul separației puterilor în stat, este unul dominat de principiile fundamentale într-un stat democratic. Consider că este un lucru strict necesar de a prelua practica și jurisprudența altor state europene, unde principiul separării de stat a atins un apogeul democrației, care pot fi pe deplin aplicate și pentru statul nostru, atât ca urmare a declarării cursului de aderare la Uniunea Europeană, cât și în calitate de semnatar al Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Nu poate să existe democrația într-un stat, iar drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor nu vor putea fi cu adevărat respectate, dacă puterile statului nu vor active autonom una față de cealaltă, și cu posibilitatea de a efectua controale reciproce întru asigurarea și garantarea respectării legislației, și neadmiterea abuzurilor acestor instituții.
Avînd la bază aspectele cercetate în cadrul acestei lucrări, și pentru a face mai eficient, garantarea și respectarea principiului separației puterilor în stat, am ajuns la următoarele concluzii:
– Să aibă loc dezvoltarea cadrului legal și instituțional în drepturile omului.
– Redresarea situației în domeniul drepturilor omuluiconsiderate problematice pentru Republica Moldova (libertatea individuală și securitatea persoanei; accesul liber la justiție și la un process echitabil; dreptul la libera exprimare și accesul la informație etc.).
– Consolidarea mecanismelor de protecție a drepturilor omului.
– Instituirea unui sistem judecătoresc characteristic unui stat cu aspirații europene.
– Reformarea sistemului judecătoresc și a procuraturii în vederea asigurării unei justiții independente, imparțiale, funcționale și transparente.
– Sporirea gradului de integritate și de profesionalism al corpului judecătoresc.
– Asigurarea unui sistem stabil și eficient de finanțare a justiției.
În temeiul studiului efectuat formulăm unele recomandări în vederea eficientizării executării hotărârilor judecătorești, și anume:
1. Crearea unui mecanism de armonizare a cadrului legislativ cu aplicarea practică a legii în vederea îmbunătățirii activității de executare a hotărârilor judecătorești. Măsurile de consolidare a independenței sistemului judiciar trebuie să ducă nu numai la afirmarea principiului separației puterilor în stat, dar și la aplicarea acestuia în practică, cu un impact social remarcabil privind sporirea încrederii cetățenilor în justiție.
2. Cum s-a specificat anterior prelua practicii și jurisprudenței altor state europene, unde principiul separării de stat a atins apogeul democrației, și unde această practică poate fi pe deplin aplicată și pentru statul nostru.
3. Creșterea rolului activității de realizarea a principiului separației puterilor în stat a puterii judecătorești, deoarece datorită faptului că prevederile constituționale nu prevăd pentru puterile legislativă și executivă obligații exprese și răspundere pentru neexecutarea obligațiilor ce le revin în cadrul colaborării puterilor, pune într-o situație dezavantajoasă puterea judecătorească și îi complică activitatea și buna funcționare acesteia.
În final pot să adaug că lupta pentru respectarea separației puterilor în stat trebuie să le revină nu doar organelor abilitate, ci și noi cetățenii simpli trebuie să ne implicăm în democratizarea statului nostru, un proces care trebuie sa fie unul ireversibil. Pentru mine este o mîndrie de a fi cetățean al Republicii Moldova. Eu ca cetățean îmi asum drepturi sporite față de patrie, deoarece consider că menținerea păcii și a securității pe meleagurile țării noastre este o datorie sfîntă a fiecărui cetățean.
Bibliografie
I. Acte normative
1.1 Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994.
1.2 Constituția României din 29 octombrie 2003.
1.3 Constituția Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1-1994.
1.4 Constituția Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1-1994.
1.5 Constituția Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.07.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.1-1994.
1.6 Legea cu privire la administrarea publică locală, nr. 781 – XV din 28 decembrie 2001.
1.7 Legea cu privire la conticiosul administrativ, nr. 739 – XIV , 10 februarie 2000.
1.8 Art. 5 din Legea nr. 64 din 31.05.1994 cu privire la Guvern, MO nr. 131-133 din 26.09.2002;
art. 126; art. 127 din Regulamentul Parlamentului, MO nr. 50 din 07.04.2007
1.9 Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 64 din 31.05.1994 cu privire la Guvern, MO nr. 131-133 din
26.09.2002
1.10 Art. 25; art. 44 alin. (4); art. 65 alin. (2); art. 105 alin. (4) din Regulamentul Parlamentului, MO nr. 50 din 07.04.2007.
1.11 Legea nr. 789-XIII din 26 martie 1996 privind Curtea Supremă de Justiție (M.O. nr. 332-333/323, 1996; republicată M.O. nr. 196-199/764, 2003).
1.12 Legea nr. 199 din 16 iulie 2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcții de demnitate publică (M.O. nr. 194-196/637, 2010).
1.13 Legea nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (M.O. nr. 59-60/664, 1995; republicată M.O. nr. 117-119/946, 2002).
1.14 Legea nr. 947-XIII cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii din 19 iulie 1996 (M.O. nr. 64/641, 1996; republicată M.O. nr. 186-188/752, 2003).
1.15 Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10 februarie 2000 (M.O. nr. 57-58/375, 2000; republicată M.O. ediție specială din 03.10.2006, pag.30).
1.16 Legii nr. 95 din 21 mai 2010 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (M.O. nr. 1-4/1, 2011)
1.17 Hotărârea nr. 14 din 7 iulie 2011 pentru controlul constituționalității Hotărârii Parlamentului nr. 83 din 21 aprilie 2011 privind numirea în funcția de Președinte al Curții de Conturi (M.O. nr. 118-121/16, 2011).
II. Manuale și monografii
2.1 Statul democratic și principiul separării puterilor Disponibil: http://www.gandirefresh.ro/articole/programe-proiecte/statul-democratic-si-principiul-separarii-puterilor
2.2 C. G. Rarincescu, Curs de drept constituțional, București, 1940, p.145
2.3 acques Robert, Jean-Marie Auby, La suveranite dans la „Contribution a la theorie generale de l’ Etat„ de Carre de Malberg, Revue de droit public et de la science politique en France et a l’etranger, nr.5, 1994, p.1261.
2.4 Pierre Pactet. Institutions politiques, Droit constitutionnel, Masson, 1991,p.40-41.
2.5 Mircea Lepădătescu, Sistemul organelor statului în Republica Socialistă România, Ed.Știința, 1966, p.83.
2.6 Ioan Muraru, Dxrept constituțional și instituții politice, Ed.Actami,București, 1997, p.161.
2.7 Paul Negulescu, Gheorghe Alexianu, Tratat de drept public, vol.1, Casa Școalelor, 1924, p.424.
2.8 Ion Deleanu, Democrația și dinamica puterii, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
2.9 Ioan Muraru, op.cit., p.5.
2.10 Ioan Muraru, op.cit., p.10.
2.11 Georges Burdeau, Francis Hamon, Michel Troper, Droit constitutionel et institutions politiques, Montchrestien, Paris, 1995, p.84-85.
2.12 David P.Currie, Constituția Statelor Unite ale Americii, Comentarii, Ed.Nord-Est SRL, Iași, 1992, p.37-44.
2.13 Maurice Duverger, Institutions politiques et droit fconstitutionnel, Paris, 1988, p.160.
2.14 Baron de Montesquieu, Charles-Louis de Secondat (Stanford Encyclopedia of Philosophy).
2.15 Apariția și evoluția teoriei separării puterilor în plan mondial Disponibil: http://www.tesionline.it/__PDF/20446/20446p.pdf
2.16 Cristian IONESCU – Drept constitutional si institutii politice, Editia 2, p.203
2.17 Cristian IONESCU – Drept constitutional si institutii politice, Editia 2, p.203
2.18 Idem., p 204
2.19 Idem., p 208
2.20 Tudor DRAGANU – Drept constitutional si institutii politice Tratat elementar, Vol. I, p.269
2.21 Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice: tratat, vol. 1, Editura Europa Nova, București, 1996, p. 78.
2.22 Istoria filozofiei moderne, vol. 1, Societatea Română de Filozofie, București, 1937, p. 79-95.
2.23 Montesquieu, Despre spiritul legilor, Editura Științifică, București, 1964, p. 196.
2.24 Despre raportul Președinte-Guvern a se vedea și HCC din 04.04.1996, MO nr. 25 din
25.04.1996.
2.25 D.C. Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, Editura Științifică, București, 1997,
p. 196.
2.26 Separare puterilor în stat Disponibil: http://www.1referat.ro/1182_referat_Separarea_puterilor_%C3%AEn_stat.html
2.27 Voiculescu M. Doctrine politice contemporane – București, 2000, ed. Victor, p. 12.
2.28 Lipa Mungui – Pipide, Doctrine politice – București, 1998, ed. Polirom , p.14.
2.29 Strah D. Istoria gîndirii politice – Chișinău, 1996, p. 217.
2.30 Avornic Gh., Aramă E., Negru B., Costaș R. Teoria Generală a Dreptului – Chișinău, Ed. Cartier juridic, 2004, p.129.
2.31 Drăganu T.Întroducere în practica statului de drept – Cluj-Napoca, , 1997, ed. Dacia.p.45
2.32 Popescu S. Teoria Generală a Dreptului – București, Ed. LuminaLex, 2000, p.342-344.
2.33 Muraru I. Drept constituțional și instituții publice // vol. II – București, 1995, ed. Actami, p. 9.
2.34 Miculescu P. Statul de drept – București, 2000, p.130-133.
2.35 Strah D. Istoria gîndirii politice – Chișinău, 1996, p. 235.
2.36 Chagnalloud D. Dicționar al veții politice și sociale – București, 1998, ed. ALL, p. 30.
2.37 Rusu I. Regim politic Românesc – București, 2000, ed. Bren, p. 31.
2.38 Borodac A. Bazele statului și dreptului Republicii Moldova – Chișinău, 1997, ed. Știința, p. 80.
2.39 Moldova suverană, nr.195, 14 septembrie 2000.
2.40 Ibidem, p. 3.
2.41 Drăganu T. Drept constituțional și instituții publice – Chișinău, 1995, ed. Civitas, p. 115.
2.42 Trăsnea O. Filozofia politică – București, 1956, ed. Politică, p. 176.
2.43 Nezavisimaea Moldova, nr. 85 – 86, 10 aprilie 1997.
2.44 Actualitatea separației puterilor în stat, Disponibil: http://www.librariaonline.ro/drept/constitutional/raporturile_dintre_guvern_si_parlament-rodica_tomescu_camelia-p10052125
2.45 Îndrumar juridic elementar pentru cetățeni p. 46-47.
2.46 Raport general în problemele inacțiunii legislative în jurisprudența constituțională, prezentat la Congresul XIV al Conferinței curților constituționale europene (iulie 2008) http://www.venice.coe.int/files/Bulletin/SpecBull-legislative-omission-f.pdf
2.47 Marian Enache, Controlul parlamentar, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 76.
2.48 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, edi-
ția a 13-a, vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2009, p. 158.
2.49 Ioan Vida, Puterea executivă și administrația publică, Regia Autonomă „Monitorul
Oficial“, București, 1994, p. 114-118.
2.50 DEXI, p. 909.
2.51 DEXI, p. 597.
2.52 Ion Deleanu, op. cit., p. 566.
2.53 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004, p. 204-205.
2.54 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004, p. 205.
2.55 Art. 8 alin. (5) din Legea nr. 64 din 31.05.1994 cu privire la Guvern, MO nr. 131-133 din 26.09.2002; art. 25 alin. (2); art. 125 alin. (6) din Regulamentul Parlamentului, MO nr. 50 din 07.04.2007.
III. Practica Judiciară
3.1 Hotărârea nr. 25 din 06.11.2014 privind controlul constituționalității unor prevederi ale Legii nr. 146 din 17 iulie 2014 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (salarizarea funcționarilor publici din cadrul instanțelor judecătorești și a judecătorilor).
3.2 HCC nr. 41 din 24.12.1998 pentru controlul constituționalității Hotărârii Parlamentului nr. 1596-XIII din 10.03.1998, MO nr. 1 din 07.01.1999.
3.3 Hotărîrea Curții Constituționale nr.18 din 04.10.2011 pentru controlul constituționalității Hotărârii Parlamentului nr.122 din 5 iulie 2011 privind eliberarea din funcție a Președintelui Curții Supreme de Justiție.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principiul Separatiei Puterilor In Stat Si Realizarea Lui In Republica Moldova (ID: 129123)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.