Principiul Libertatii Si Egalitatii Principiu General al Dreptului

LUCRARE DE LICENȚĂ

Principiul libertății și egalității – principiu general al dreptului

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL PRINCIPIILOR DREPTULUI

§1. Conceptul de drept

§2. Diviziuni generale ale dreptului

§3. Diferențieri între principiile generale de drept public

și principiile gererale de drept privat

3.1. Diferențieri între principiile generale de drept public

și principiile gererale de drept privat în dreptul intern

3.2. Diferențieri între principiile generale de drept public

și principiile gererale de drept privat în dreptul internațional

CAPITOLUL II

CONCEPTUL DE PRINCIPIU JURIDIC

§1. Originile principiilor generale

§2. Noțiunea și rolul principiilor generale ale dreptului

§3. Funcțiile principiilor generale ale dreptului

§4. Clasificarea principiilor generale ale dreptului

CAPITOLUL III

IZVOARELE DREPTULUI ȘI PRINCIPIILE DREPTULUI

§1. Noțiunea de izvor al dreptului

1.1. Aspecte generale

1.2. Clasificarea izvoarelor de drept

§2. Izvoarele formale în dreptul intern

§3. Relația dintre principiile generale și izvoarele dreptului

CAPITOLUL IV

PRINCIPIUL LIBERTĂȚII ȘI EGALITĂȚII CA PRINCIPIU

GENERAL AL DREPTULUI

§1. Prezentarea analitică a principiilor generale ale dreptului

1.1. Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului

1.1.1. Norma de drept. Caracteristici și interpretare

1.2. Principiul echității și justiției

1.3. Principiul responsabilității

1.3.1. Concepte de responsabilitate și răspundere

1.3.2. Forme și principii ale răspunderii

1.3.3. Răspunderea și sancțiunea

§2. Principiul libertății și egalității

2.1. Noțiuni introductive

2.2. Libertatea și egalitatea, fundamentele statului de drept

2.2.1. Libertățile fundamentale

2.2.2. Egalitatea juridică

2.2.2.1. Egalitatea în drepturi și obligații

2.2.2.2. Interzicerea discriminării

2.3. Organisme internaționale de protecție a drepturilor și

libertăților fundamentale

2.3.1. Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789

2.3.2. Declarația universală a drepturilor omului

2.3.3. Convenția internațională privind eliminarea tuturor

formelor de discriminare rasială

2.3.4. Convenția internațională privind eliminarea tuturor

formelor de discriminare față de femei

2.3.5. Convenția privind drepturile copilului

2.3.6. Convenția europeană a drepturilor omului

2.4. Limitarea unor drepturi și libertăți

Concluziile lucrării

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Dișciplina „Teoria generală a dreptului” reprezintă piatra de temelie a sistemului științelor juridice. Ea oferă o viziune universală asupra dreptului, de care nu ne putem priva nici în studiul, nici în elaborarea sau aplicarea dreptului.

Principiile generale ale dreptului au constituit obiect de analiză și studiu al mai multor lucrări de specialitate, însă, observând situația politică și socială creată după anul 1989, faptul că în ultimul timp se acordă o importanță din ce în ce mai mare drepturilor și libertăților omului, precum și interdependența existentă între acestea și principiile fundamentale, am apreciat ca utilă analiza principiilor generale tocmai sub aspectul acestei interdependențe cu principiul libertății și egalității.

Aceste raționamente au stat la baza redactării prezentei lucrări, pornind de la o introducere în studiul principiilor dreptului și culminând cu studierea temei centrale și anume tratarea principiului libertății și egalității, ca principiu general al dreptului.

Astfel, în primul capitol intitulat „Introducere în studiul principiilor dreptului” am tratat noțiunea de concept de drept, precum și diviziunile generale ale dreptului, urmate de diferențiereile între principiile generale de drept public și principiile generale de drept privat.

În al doilea capitol, „Conceptul de principiu juridic”, am studiat originile principiilor generale ale dreptului, noțiunea și rolul acestora, precum și funcțiile și clasificarea lor.

În al treilea capitol, ”Izvoarele dreptului și principiile dreptului”, am tratat noțiunea de izvor al dreptului, dar și relația dintre izvoarele dreptului și principiile fundamentale ale dreptului.

În al patrulea capitol, „Principiul libertății și egalității ca principiu general al dreptului”, am început cu o prezentare anaitică a celorlalte principii generale de drept, după care am tratat principiul libertății și egalității ce constituie nucleul lucrării.

Scopul principal al prezentei lucrări de licență a fost studierea principiului general al libertății și egalității și stabilirea importanței și gradului său de actualitate în societatea contemporană.

Putem spune că pericolele ce amenință nu numai democrația, ci și ființa umană în întregul său, pericole ca poluarea, dezastrele naturale, diminuarea rezervelor de hrană, suprapopularea planetei sau amenințarea armelor nucleare fac necesară nu numai evoluția societății, ci odată cu aceasta și evoluția dreptului, îi solicită acestuia capacitatea de a se adapta și de a răspunde rapid la noile provocări apărute, dar în același timp îi cer și păstrarea elementelor esențiale nealterate, și a capacității de a-și urma finalitatea, aceea a menținerii ordinii de drept.

Putem spune că principiile generale ale dreptului, atunci când sunt bine interpretate și folosite legitim, asigură stabilitatea într-un sistem de drept, astfel încât acesta poate face față cu ușurință și eficiență tuturor situațiilor ce amenință democrația, putând să direcționeze orice transformare viitoare a unui sistem juridic, prin trasarea direcției de elaborare a normelor de drept, dar și prin limitarea energică a procesului de elaborare a legilor, în anumite condiții.

Principiile generale asigură coerența și în același timp, elasticitatea indispensabilă oricărui stat democratic. Principiile generale ale dreptului sunt recunoscute în legea supremă a oricărui stat de drept, aceasta conferindu-le forță juridică constituțională. Astfel, putem afirma că principiile generale influențează dispozițiile actelor normative și limitează, atunci când este cazul, prevederile ce reprezintă o încălcare a unui principiu general.

La începutul organizării societății omenești și schițării regulilor de conduită, se susținea faptul că normele de drept reprezintă o înfățișare a unor porunci divine, care trebuieu respectate în mod obligatoriu de către oameni. Astăzi, normele de drept sunt doar o exprimare a principiilor generale ale dreptului, principii cu privire la care putem afirma faptul că determină conținutul și forma unei constituții, ca lege supremă într-un stat democratic.

Majoritatea principiilor generale de drept au un caracter global, ele nefiind specifice unei anumite națiuni sau unui anumit popor, însă numărul acestora diferă de la un sistem de drept la altul. Astfel, știința dreptului românesc apreciază că în dreptul contemporan există un număr de 125 de principii, din care face parte și principiul general al recunoașterii și garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului sau, altfel spus, principiul libertății și egalității.

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL PRINCIPIILOR DREPTULUI

CONCEPTUL DE DREPT

Se observă clar că fiecare știință are o individualitate proprie și studiază un anumit domeniu de activitate. Dreptul studiază fenomenul juridic. În acest sens, prof. univ. dr. Costică Voicu afirma că: ”Știința dreptului este o știință social-umană pentru că studiază realitatea juridică, adică acea dimensiune inalienabilă a existenței umane în condiții particulare social-istorice”.

Noțiunea de drept, în accepțiunea filosofică, se confundă cu aceea de justiție și de echitate, de cele mai multe ori dreptul fiind considerat de origine divină:

Dreptul a fost studiat încă din cele mai vechi timpuri, prima definiție a sa fiind formulată de către Ulpian: ”Știința dreptului este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința de a deosebi ce e drept de ceea ce e nedrept”.

Orice regulă juridică are la bază rațiunea, conștiința, posibilitatea omului de a decide ce este bine și ce este rau și de a decide între acestea; astfel J.J. Rousseau spunea:”Aș fi vrut să trăiesc și să mor liber, adică supus unor legi al caror jug de onoare nici eu, nici un altul să nu-l putem scutura; jug salutar si blând, pe care capetele cele mai mândre îl poartă cu atât mai supuse cu cât sunt menite să nu poarte nici un altul”.

În concepția lui Platon:”așteptarea durerii se numește propriu-zis frică si aceea a plăcerii, speranță. Deasupra acestora sta rațiunea care hotăraște ce e bine și ce e rău în ele și când aceasta devine hotărârea obștească a unui stat, se numește lege”; iată că, încă de atunci, se conturează idea de lege ca emanație a unei structuri organizate, a unui stat.

Atunci cand Criton îi propune lui Socrate să evadeze și să iți trăiască viața în libertate, acesta îi raspunde: ” Îti închipui cumva că mai poate dăinui fără să se prabușească o cetate în care sentințele date nu mai au nicio putere, ci își pierd autoritatea și efectul prin voința unor persoane private?”; Socrate refuză să plece și se supune legii. Chiar daca a considerat că procesul a fost nedrept, acesta a realizat faptul că, plecând, va duce o viață de fugar și va contrazice prin aceasta ceea ce el a încercat de-a lungul vieții să-i învețe pe ceilalți.

”Dreptul este în genere sfânt, numai fiindcă el este existența în fapt a conceptului absolut, a libertății conștiente de sine. Formalismul dreptului însă (și mai departe al datoriei) rezultă din faptul că sunt diferențe în dezvoltarea conceptului de libertate. Față de un drept mai formal, aceasta înseamnă mai abstract si de aceea mai marginit, sfera și nivelul spiritului, în care el a adus în sine la determinare și realitate momentele următoare conținute în ideea sa, au, ca fiind mai concrete, mai bogate în sine și cu adevărat universal, tocmai de aceea, un drept mai înalt”.

Hugo Grotius afirma că: ”această grijă de a păstra societatea și care se potrivește ințelegerii umane este și obârșia dreptului, în adevăratul sens al cuvântului și care, în general, privește nerâvnirea la lucrul altuia, inapoierea lui, dacă se află în mâinile noastre, sau a folosului pe care l-am dobandit de pe urma lui, îndatorirea de a îndeplini făgăduințele, repararea pagubei pricinuite și rânduirea pedepselor la oameni dupa faptă”.

În accepțiunea de drept obiectiv, dreptul a primit mai multe definiții:

Într-un prim sens semnificația cuvântului drept este aceea de ”știința dreptului” sau un ansamblu de cunoștințe, fapte, idei, studii despre drept. Dreptul este definit ca fiind o știință socială ce are ca obiect de studiu relațiile juridice dintre indivizi și participarea acestora, ca titular de drepturi și obligații, în circuitul juridic .

Prin ”drept obiectiv” avem în verede totalitatea regulilor juridice de conduită cu caracter general și obligatoriu care reglementează relațiile sociale, a căror aplicare se realizează de bunăvoie și, în ultimă instanță, prin forța de coerciție a statului. Normele care alcătuiesc dreptul obiectiv sunt norme abstracte, adresându-se comunitații umane care se află în sfera de competență a normei.

”Sistem de reguli aplicat prin intermediul anumitor instituții, folosit ca instrument pentru a sprijini obediența civilă, politica, economia si societatea in ansamblul său. Legea servește ca cel mai important mediator social in relațiile dintre oameni”.

”Ansamblu unitar al regulilor de conduită obligatorii susceptibile de a fi duse la îndeplinire prin puterea de stat”.

”Prin drept obiectiv înțelegem totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor, colectivităților în cadrul vieții sociale, în anumite condiții și, la nevoie, chiar prin forța de constrângere a statului. Pe scurt dreptul obiectiv a mai fost definit ca fiind totalitatea normelor juridice sau ca ansamblul normelor de conduită”.

În general, putem defini dreptul ca fiind totalitatea principiilor și mijoacelor necesare protejării și recunoașterii acestora, a valorilor esențiale într-o societate, la un moment dat, învestite de cătrnare și realitate momentele următoare conținute în ideea sa, au, ca fiind mai concrete, mai bogate în sine și cu adevărat universal, tocmai de aceea, un drept mai înalt”.

Hugo Grotius afirma că: ”această grijă de a păstra societatea și care se potrivește ințelegerii umane este și obârșia dreptului, în adevăratul sens al cuvântului și care, în general, privește nerâvnirea la lucrul altuia, inapoierea lui, dacă se află în mâinile noastre, sau a folosului pe care l-am dobandit de pe urma lui, îndatorirea de a îndeplini făgăduințele, repararea pagubei pricinuite și rânduirea pedepselor la oameni dupa faptă”.

În accepțiunea de drept obiectiv, dreptul a primit mai multe definiții:

Într-un prim sens semnificația cuvântului drept este aceea de ”știința dreptului” sau un ansamblu de cunoștințe, fapte, idei, studii despre drept. Dreptul este definit ca fiind o știință socială ce are ca obiect de studiu relațiile juridice dintre indivizi și participarea acestora, ca titular de drepturi și obligații, în circuitul juridic .

Prin ”drept obiectiv” avem în verede totalitatea regulilor juridice de conduită cu caracter general și obligatoriu care reglementează relațiile sociale, a căror aplicare se realizează de bunăvoie și, în ultimă instanță, prin forța de coerciție a statului. Normele care alcătuiesc dreptul obiectiv sunt norme abstracte, adresându-se comunitații umane care se află în sfera de competență a normei.

”Sistem de reguli aplicat prin intermediul anumitor instituții, folosit ca instrument pentru a sprijini obediența civilă, politica, economia si societatea in ansamblul său. Legea servește ca cel mai important mediator social in relațiile dintre oameni”.

”Ansamblu unitar al regulilor de conduită obligatorii susceptibile de a fi duse la îndeplinire prin puterea de stat”.

”Prin drept obiectiv înțelegem totalitatea normelor de conduită impuse indivizilor, colectivităților în cadrul vieții sociale, în anumite condiții și, la nevoie, chiar prin forța de constrângere a statului. Pe scurt dreptul obiectiv a mai fost definit ca fiind totalitatea normelor juridice sau ca ansamblul normelor de conduită”.

În general, putem defini dreptul ca fiind totalitatea principiilor și mijoacelor necesare protejării și recunoașterii acestora, a valorilor esențiale într-o societate, la un moment dat, învestite de către autoritatea statului cu forță juridică. Când societatea este una democratică, valorile și ideile ocrotite trebuie să fie fundamentate pe justiție socială, libertate, echitate, respectare a personalității umane și a drepturilor fundamentale ale omului.

Pe de altă parte, prin ”drept subiectiv” se înțelege posibilitatea participantului la raportul juridic de a-și apăra un interes legitim împortriva altor persoane fizice sau juridice, să aibă o anumită conduită, sau să solicite unui terț îndeplinirea sau abținerea de la o anumită activitate. Există o stransă legatură între “dreptul obiectiv” și “dreptul subiectiv” și anume că drepturile subiective ale persoanelor nu s-ar putea realiza dacă nu ar exista normele de drept obiectiv care să le prevadă.

În definițiile mai sus amintite se observă că aplicarea dreptului se face prin forța pe care i-o dă statul, prin instituțiile sale. O regulă socială, indiferent că este una cutumiară, religioasă sau morală, devine lege, normă de drept, numai când este recunoscută astfel de către puterea de stat și cand la vegherea respectării ei se află dreptul instituțiilor statului de a pedepsi orice acțiune ori inacțiune necomformă cu legea. Dacă la început se consideră că dreptul are o sursă divină sau că, așa cum considerau adepții dreptului natural, există un drept universal și etern exterior omului, ”dreptul îsi trage începutul din libera voința a lui Dumnezeu, la care insăsi rațiunea noastră ne poruncește să ne supunem, într-un chip ce nu lasă nici o îndoială”, cu timpul a avut loc o ”laicizare” a dreptului. Totuși, deși există și excepții, cum ar fi de exemplu țările arabe, în care și astăzi dreptul este puternic influențat de religie, Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, fiind considerat adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu, dreptul contemporan are o formă mult mai evoluată, mai abstractă.

Chiar dacă există similitudini între drept si morală, pe care le putem identifica și astăzi, dreptul este o știința de sine stătătoare. Nu există o independență clară, nu există linii foarte precise între drept, ca știință și alte științe sociale, dar cu toate acestea, metodele prin care sunt rezolvate problemele juridice aparțin în totalitate dreptului. Deși normele de aplicare a dreptului devin din ce în ce mai tehnice, mai matematice, dreptul se aplică oamenilor de către oameni, astfel încât acesta nu se poate detașa complet de moralitatea umană, la fel cum nu poate părăsi complet edealul de justiție. O reglementare juridică strictă care ar scoate morala din ecuație ar avea garantat consecințe dezastruoase în orice societate democratică contemporană, iar o reglementare bazată exclusiv pe morală, fără a se ține cont de componentă juridică, ar fi practic imposibilă.

În orice perioadă istorică, sistemul de drept a cunoscut principii generale, care i-au coordonat elaborarea și aplicarea, astfel principiile dreptului sunt produsul sociețății și nevoilor acesteia, fiind doar descoperite și formulate de către filosofi, legiuitori ori practicieni. În această lucrare vor fi analizate, pe cât posibil, caracteristicile fundamentale și rolul pe care îl joacă principiile generale de drept, în statul de drept democratic, dar și modul în care aceste principii asigură structura și coeziunea sistemului de drept național.

DIVIZIUNI GENERALE ALE DREPTULUI

Pentru ca dreptul să își atinga scopul, este necesară o grupare a normelor, ca elemente primare care îl compun. Apare astfel ramura de drept, care poate fi definită drept o grupare de instituții juridice și de norme, având un obiect comun, ce reiese atât din relațiile sociale pe care le reglementează fiecare ramură de drept, cât și prin metoda folosită în reglementarea relațiilor sociale, dar și prin anumite principii comune care stau la baza acestora. Apar deci, urmatoarele ramuri de drept: dreptul constituțional, dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ ș.a.

Se pot deosebi o serie de diviziuni generale ale dreptului, în funcție de caracteristicile elementelor care il compun. M. Djuvara recunoaște ca diviziuni generale ale dreptului: dreptul intern (care se aplică numai pe teritoriul statului care l-a elaborat) și extern (norme juridice cu element de extraneitate, care guvernează relațiile dintre state, norme din ce în ce mai numeroase odata cu multiplicarea relațiilor dintre state); drept determinator (care determină ce trebuie să facă persoanele) și drept sanctionator (cel care organizează sancțiunile). Cea mai importanta problemă legată de drept și elaborată de M. Djuvara este cea care divide dreptul, în drept public și drept privat. Această diviziune este, de altfel, mult mai veche, ea fiind recunoscută de majoritatea doctrinei juridice, putând fi găsită și la jurisconsulții romani. La romani dreptul public privea statul, reglementând activitatea de organizare a acestuia și raporturile dintre particulari și stat, iar dreptul privat reglementa doar raporturile dintre particulari. Romanii explicau noțiunea de crimă ca fiind o faptă ilicită sancționată de ius publicum, iar noțiunea de delict, ca fiind o faptă ilicită sancționată de ius civile. Pe toată perioada epocii clasice s-a menținut această deosebire însă, în epoca urmatoare aceasta și-a pierdut importanța, deoarece ius civile a fost absorbită de ius publicum, iar cei doi termeni de crimă și delict au devenit sinonime.

Dovadă a importanței acestei diviziuni stă faptul că ea se regăsește atât în dreptul intern cât și în dreptul internațional, astfel dovedind un grad mai mare de generalitate și o importanță sporită. Ramurile de drept precum: dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal, dreptul procesual (atât civil, cât și penal), aparțin dreptului public iar dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comerțului internațional, dreptul comercial aparțin dreptului privat.

O diferența importantă între raporturile juridice de drept public și raporturile juridice de drept privat apare din punct de vedere al părților, mai precis al poziției juridice pe care o ocupă acestea. În acest sens, putem sublinia faptul că, într-un raport de drept privat părțile se află pe poziție de egalitate juridică pe când, în dreptul public individul se subordonează statului, existând între părți un raport de subordonare. Statul își asuma unele sarcini, de importanță capitală pentru funcționarea sa, precum organizarea și înfăptuirea actului de justiție, de legiferare și sarcina executivă. În alte domenii cum ar fi proprietatea, inițiativa economică, relațiile de viața de familie ș.a., statul recunoaște dreptul persoanelor fizice sau juridice de a încheia tranzacții, așa cum cred de cuviința, singurele limitări impuse fiind cele de ordine publică. În acest tip de relații, ca orice particular, statul este situat pe poziție de egalitate juridică. În momentul în care statul apare într-un raport juridic ca autoritate ce deține controlul sau puterea, cu certitudine este vorba de domeniul dreptului public, deoarece în dreptul privat, într-un raport jurudic oarecare, statul apare în calitate de parte și încheie actul de drept ca simplu particular.

În cazul în care statul ar interveni prin norme imperative ce ar viza aspecte intime ale vieții cetățenilor (ca de exemplu încercarea de a reglementa în întregime modul în care se desfășoară relațiile de familie) consecințele produse ar fi dezastruoase. De asemenea, recunoașterea posibilității ca dreptul public să fie schimbat prin simple întelegeri între persoane de drept privat, ar produce consecințe la fel de grave.

3. DIFERENȚIERI ÎNTRE PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT PUBLIC ȘI PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT PRIVAT

Ficare sistem de drept cunoscut până în prezent de omenire a avut la bază anumite idei cu un grad ridicat de generalitate, principii ce au coordonat elaborarea dreptului și aplicarea sa. Sistemele de drept democratice gravitează în jurul noțiunilor de legalitate, libertate și echitate, recunoaștere si garantare a drepturilor si libertaților fundamentale și nu în ultimul rând, de egalitate în fața legii. Este recunoscut faptul că principiile generale ale dreptului există și pot fi identificate atât în sfera dreptului public, cât și în sfera dreptului privat, însă în fiecare dintre aceste părți, principiile îmbracă forme specifice, corespunzator cu natura și rolul fiecărei diviziuni și ramuri a dreptului.

3.1. DIFERENȚIERI ÎNTRE PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT PUBLIC ȘI PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT PRIVAT ÎN DREPTUL INTERN

Faptul că persoanele între care se stabilesc, iau naștere, se modifică sau se sting raporturi juridice sunt situate pe poziții de egalitate juridică reprezintă o caracteristică a dreptului privat. Această egalitate se menține și în cazul în care de o parte se află o persoană fizică sau juridică, iar de cealaltă parte se află statul. În relațiile pe care le reglementează dreptul privat, statul acționeaza de iure gestionis.

Specific dreptului public este faptul că există o subordonare între persoane și organele statului, ceea ce înseamnă că statul își menține dreptul de a acționa de iure imperii în raporturile de drept. Putem enunța faptul că îndeplinirea unor sarcini esențiale pentru funcționarea normală, eficientă a statului de drept justifică menținerea acestei inegalități.

În raporturile de drept public statul are obligația de a interveni energic, prin organele sale, pentru a apăra anumite valori ce sunt considerate esențiale, pe când în dreptul privat, statul are mai mult rolul de supraveghetor, de arbitru în raporturile dintre persoanele fizice și juridice aflate pe poziții de egalitate, fără ca acestea să aibă alte limitări, în afară de protejarea ordinii publice, adică de limitare a libertății de voință a părților în cadrul raporturilor juridice. Când statul alege să participe la raporturile juridice de drept privat, acesta are obligația de a opta pentru o poziție egală cu ceilalți coparticipanți. Modul în care statul intervine în diferitele raporturi juridice, influențează cu certitudine principiile generale și le conferă elemente specifice, pentru fiecare ramură a dreptului.

În dreptul public și privat, principiul egalității în fața legii este un principiu general de drept ce apare cu anumite diferențieri, el putând fi regăsit oriunde este vorba despre lege și aplicarea ei. Ca parte din dreptul public, în domeniul dreptului penal cu toate că principiul nu este expres formulat, din formulări ale Codului penal ca ”legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României”, din alte articole, precum și din întreg cuprinsul Codului, rezultă implicit principiul egalității în fața legii penale, nefiind nicăieri prevederi speciale pentru persoane diferite ca rasă, sex, etnie, avere, convingere politică sau religioasă sau alte diferențieri ce ar putea genera inegalități.

Trebuie subliniat că, prin acest principiu, nu se ințelege faptul că tuturor persoanelor asupra cărora acționează normele penale li se va aplica un tratament identic. De exemplu, pedeapsa este diferențiată în funcție de fapta comisă, de forma de vinovăție pe care aceasta o îmbracă, de pericolul social al faptei, dar și de pericolul pe care îl reprezinta făptuitorul și chiar de personalitatea acestuia precum și de acțiunile sale anterioare comiterii faptei. Așadar, aplicarea unui tratament identic tuturor persoanelor, fără a se ține cont de aceste diferențe atât de importante între indivizi cât și între faptele comise, ar fi o măsura injusta și inegala. Principiul egalității presupune, pe lângă recunoașterea dreptului fundamental al oamenilor de a fi tratați egal, și o latură pozitivă de aplicare a sa, prin obligația pe care o are statul de a garanta această egalitate și de a nu o încalca, el trebuind să garanteze această egalitate printr-o multitudine de măsuri legale, politice și administrative. Egalitatea despre care se vorbește în acest principiu este înțeleasă nu ca o egalitate faptică, efectivă ce poate fi întalnită în orice situație, ci ca o egalitate de șanse, de posibilitați a tuturor indivizilor dintr-o comunitate.

În cazul persoanelor juridice, în ceea ce privește dreptul civil, parte a dreptului privat, legea civilă se aplică în mod egal tuturor persoanelor juridice dintr-o anumită categorie, asigurându-se astfel egalitatea. Într-un raport juridic civil, părțile se află pe poziție de egalitate juridică, în materie civilă principiul egalității având câteva elemente specifice. Egalitatea juridică trebuie să fie respectată atunci când se elaborează și se interpretează o normă juridică civilă, dar și când este vorba de aplicarea unei astfel de norme.

Potrivit Codului civil, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, fiind astfel consacrat principiul libertății de voință contractuală în materie civilă. În acest sens, voința niciuneia dintre părți nu este subordonată juridic celeilalte părți, ele se subordonează doar legilor în vigoare, acest principiu reprezentând o expresie a egalității juridice a părților la semnarea unui contract.

În alte domenii ale dreptului privat, cum este dreptul familiei “soții se bucură de egalitate în drepturi și responsabilități cu caracter civil, între ei și relațiile cu copiii lor, în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei”. În domeniul dreptului muncii, egalitatea juridică apare ca o egalitate de tratament, toți salariații și angajatorii beneficiind de tratament egal în cadrul relațiilor de muncă. Principiul egalității de tratament asigură respectarea unui drept de care se bucură oamenii, si anume acela de a fi egali în drepturi. Orice discriminare, directă sau indirectă, față de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, culoare, etnie, religie, apartenență națională, rasială, opțiune politică, origine socială, handicap ș.a. este interzisă.

Diferențele între principiile dreptului privat și cele ale dreptului public apar ca urmare a naturii specifice pe care o au raporturile juridice ale fiecarei ramuri ale celor două mari diviziuni, caracterul specific al relațiilor de drept privat putând fi explicat mai ușor dacă se ține cont de noțiunea de drept subiectiv. În dreptul privat, atunci când o persoană este nevoită să își apere un drept sau un interes legitim, poate face apel la forța coercitivă a statului, la voința sa superioară.

”Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”, astfel drepturile nu trebuie privite ca fiind absolute, ele putând fi limitate în scopul de a se evita încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți.

”În domeniul dreptului public obligativitatea normelor cuprinde atât imperativul (trebuie, este obligatoriu, este interzis), cât și permisivul (este permis, se poate), căci ele sunt în ultimă instanță un comandament impus de puterea publică, a cărui respectare este obligatorie – destinatariinu pot opta între o conduită sau alta, ci sunt datori să respecte”.

Diferențele dintre principiile dreptului public și principiile dreptului privat subzista și în materie procedurală. Cele mai grăitoare în acest sens sunt existența principiului disponibilității în dreptul procesual civil căruia i se opune principiul oficialitații în dreptul procesual penal. În esență acest principiu presupune obligația pe care o au organele judiciare de a desfășura activitatea procesuală atunci când are loc comiterea unei infracțiuni, urmând ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală.

De cealaltă parte, în materie procesual-civilă, funcționeaza principiul disponibilității, potrivit căruia procesul civil ia naștere numai ca urmare a cererii celui interesat. Motivul pentru care acest principiu nu își gasește aplicare în procesul penal este acela al gradului de pericol social ridicat al infracțiunii. Necesitatea apărării unor valori esențiale, încălcate prin comiterea unei infracțiuni, face imperios necesară intervenția statului, care solicită tragerea tragerea la raspundere penală. Prejudiciul cauzat ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, precum și pericolul social pe care aceasta îl are, este mult prea mare, pentru a lăsa la latitudinea unei singure persoane să renunțe la pedepsirea făptuitorului, pedepsire ce reprezintă, în general, un expemlu dat societății. Astfel, dacă procesul civil se declanșază numai ca urmare a voinței unei persoane interesate, în cazul procesului penal acest lucru nu este condiționat, de regulă, de cererea persoanei vătămate prin infracțiune.

3.2. DIFERENȚIERI ÎNTRE PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT PUBLIC ȘI PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT PRIVAT ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL

În ceea ce privește dreptul internațional, principiile dreptului public și cele ale dreptului privat cunosc unele diferențieri. Între dreptul intern și cel internațional apare o diferență, în cazul celui de-al doilea, sub forma elementului de extraeitate, constând în faptul că anumite raporturi juridice sunt supuse simultan mai multor sisteme de drept diferite. Astfel apare conflictul de legi care este specific dreptului privat, deoarece normele dreptului public sunt susținute de suveranitatea statului care aderă la ele.

În relațiile de drept internațional public, statele se află pe poziții de egalitate juridică, iar fiecare dintre ele tinde să-și mențină suveranitatea, prin care are puterea de a adopta orice decizie politică, militară, economică, juridică ș.a. în toate problemele interne și externe, fără vreo altă imixtiune din partea unui alt stat. Din acest lucru, se înțelege dreptul fiecărui stat de a i se respecta suveranitatea dar și obligația sa de a nu încălca suveranitatea altui stat, toate statele trebuind să se conformeze normelor și principiilor dreptului internațional.

Indiferent de natura generală sau specială a problemei ce reprezintă obiectul colaborării între două sau mai multe state, trebuie respectate cu întâietate principiile dreptului internațional public, principii care sunt aplicabile tuturor domeniilor relațiilor interstatale. Existența dreptului internațional public reprezintă încercarea de înlăturare a agresiunii dintre state, a renunțării la violență, la forță și la amenințarea cu forța. Pentru ca aceste diferende între state să poată fi rezolvate pe cale pașnică, este necesar ca la nivel global să fie recunoscute principiile dreptului internațional, precum suveranitatea și independența natională, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale asumate. Prin noțiunea de forță se înțelege, pe lângă utilizarea forței militare și recurgerea la orice altă formă de constrângere politică, economică, la presiuni, intimidare, sprijinire a terorismului, intervenție în războiul civil , lovituri de stat ș.a. împotriva altui stat. Cu cât statele devin mai puternice, mai independente, cu atât mai mult suveranitatea lor începe să semene cu noțiunea de drept subiectiv a persoanelor în dreptul intern.

Principiile internaționale sunt recunoscute și de către Uniunea Europeană: „Acțiunea Uniunii pe șcena internațională are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea și extinderea sa și pe care intenționează să le promoveze în lumea întreagă: democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite și a dreptului internațional”.

Astfel, dreptul Uniunii Europene este un drept nou, el deosebindu-se clar atât de dreptul intern al statelor cât și de dreptul federal, dar nu face parte nici din dreptul internațional, deși izvorăște din tratatele comunitare. Dreptul Uniunii Europene se inspiră din toate celelalte modele de drept în sperannța obținerii celor mai bune reglementări naționale. Totuși, ținând cont de faptul că noua ordine juridică comunitară are deja o durată de viață destul de mare care a influențat sistemele de drept naționale, iar la rândul său dreptul Uniunii Europene are influențe mai mari dinspre sistemul german și cel francez, nu se poate preciza exact cuantumul și importanța influențelor.

CAPITOLUL II

CONCEPTUL DE PRINCIPIU JURIDIC

1. ORIGINILE PRINCIPIILOR GENERALE

Principiile de drept nu au izvorât nici din imaginație nici din simple speculații, ele au s-au răspândit în societate încă de la începuturile ei, înainte de a lua naștere normele juridice care să le recunoască. Întrucât principiile generale constituie fundamentul sistemului juridic ce asigură unitatea, coerența și capacitatea întregului sistem social, omogenitatea, echilibrul, se poate aprecia faptul că principiile generale ale dreptului dau măsura sistemului de drept existent la un moment dat. Astăzi se impune ca principiile generale ale dreptului să manifeste suplețe și dinamism pentru a putea ține pasul cu schimbarea continuă din societățile contemporane.

Problema statutului principiilor dreptului a procupat majoritatea teoreticienilor,scoala modernă a drepturilor omului afirmând că originea principiilor juridice este natura umană. Temeiul principiilor s-a regăsit în idei care s-au dezvoltat de-a lungul unei perioade de timp, pe un spațiu din ce în ce mai vast, cu un efect puternic pentru conștiința oamenilor dintr-o anumită zonă sau perioadă istorică. Datorită puterii mari de răspândire a ideii, aceasta a ajuns să influențeze nu numai zona în care a luat naștere, s-a creat, ci și teritoriile din jur, ajungând uneori să aibă o influență internațională.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă proclamarea Constituției Statelor Unite ale Americii, fiind pentru prima dată când se afirmă că cetățenii unei țări „dau putere” conducătorilor lor, altfel spus, legitimitatea unei Constituții într-un stat și a însăși puterii de stat provine de la populația acelei țări. Acest principiu de drept, născut pe teritoriul american, s-a resimțit puternic în Franța, inspirând ideile Revoluției franceze de la 1789 și sevind drept model la redactarea Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului unde, în articolul 1 este prevăzut faptul că ”oamenii se nasc și ramân liberi și egali în drepturi”, iar articolul 3 prevede că ”principiul oricărei suveranități își are sursa în națiune, nimeni, nici un individ, nu poate exercita o autoritate care nu emană expres de la națiune”. Cu timpul, propagarea ideii de Constituție a unui stat a continuat să se extindă asupra celorlalte state, astăzi acest principiu devenind esențial oricărui stat de drept.

Deși există și cazuri în care principii generale ale dreptului își au originea în dreptul natural și morală, în doctrină s-a apreciat că principiile generale ale dreptului sunt principii ale dreptului pozitiv, și nu ale moralei sau ale dreptului natural. Ca exemplu putem observa principiul de drept internațional pacta sunt servanda, care își are originea în principiul de drept natural al respectării promisiunilor făcute. Majoritatea principiilor de drept au un caracter general, ele neputând fi identificate ca provenind de la o anumită națiune, dat fiind faptul că fiecare popor în parte recunoaște un anumit număr de principii. „Scopul principiilor este acela de a conserva și garanta valorile sociale”.

Principiile de drept nu sunt extrajuridice. Ele iși pot avea originea în sisteme nejuridice precum cel moral, amintim aici principiul echității, sau cel politic de unde provine principiul separației puterilor în stat.

„Dreptul nu trebuie să fie privit ca o noțiune abstractă sau goală de conținut, ci ca totalitatea valorilor recunoscute și protejate prin norme, la un moment dat, într-un anumit spațiu”. În afară de principiile generale de drept, într-o societate, există și alte valori, care deși nu sunt fundamentate prin lege, sunt cunoscute la nivel general de întreaga populație, așa cum sunt regulile religioase sau cele morale, care sunt deduse în lumina valorilor promovate în societate. Deși nu toți membrii unei societăți sunt întotdeauna de acord cu anumite precepte morale, credințele colective tind să conveargă într-o anumită direcție. De exemplu, pentru majotitatea oamenilor binele este sinonim cu justețea, corectitudinea, în timp ce răul este sinonim cu greșala, ura. Astfel membrii unei societăți, stabilesc ce e bine și ce e rău într-o societate, și aleg, impunându-și o normă de conduită ce trebuie respectată ca o obligație interioară, fenomen în care își au originea principiile generale ale dreptului.

Între principiile generale ale dreptului și principii ale altor sfere de activitate umană există o strânsă legătură și cum rolul dreptului este acela de a fi aplicat în cadrul unei comunități umane reale, atunci este logic faptul că și originile principiilor de drept sunt într-o interdependență cu mulți alți factori umani.

NOȚIUNEA ȘI ROLUL PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI

Noțiunea de „principiu” provine din latinescul „principium” care înseamnă început, fundament, în sens juridic termeniul „principiu” însemnând idee de bază.

Principiile generale ale dreptului au fost definite ca fiind: idei conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice, cu un rol constructiv dar și valorizator pentru un sistem de drept; idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare ce orientează elaborarea și aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept sau la nivelul întregului sistem de drept, cu semnificația unor norme superioare, generale; idei conducătoare ale conținutului tuturor nomelor juridice.

Din definițiile ce au fost date principiilor generale ale dreptului, printre care se află și cele anterior menționate, putem afirma că principiile generale ale dreptului sunt elemente fundamentale, idei de bază cu un grad ridicat de generalitate, întâlnite în orice sistem de drept și care ghidează, pe o perioadă lungă de timp, atât elaborarea cât și aplicarea normelor de drept, conținând acele idei directoare necesare construcției și realizării dreptului.

În orice sistem de drept din orice perioadă istorică se pot identifica principii generale. În fiecare perioadă, știința dreptului și dreptul pozitiv au fost influențate de conceptele, ideile generale ale populației de la acea vreme, idei considerate ca fiind adevărate la acea vreme. Într-o societate se poate observa cu ușurință că drumul corect de urmat, valorile sociale generel acceptate sunt cele pe care le îmbrățișează majoritatea sau cei care dețin puterea la momentul respectiv. Astfel, dacă într-o societate, majoritatea indivizilor care o compun aleg să accepte anumite acțiuni, idei, norme ca fiind bune sau utile pentru ei, va apărea automat conceptul că acestea sunt pozitive pentru întreaga societate. Există însă și situații în care aceste elemente, întrunite cumulativ, nu exprimă neapărat un lucru bun, corect, un exemplu în acest sens îl poate constitui Germania nazistă unde un grup de oameni având aceleași idei și pornind de la aceeași mentalitate au ales să urmeze aceleași acțiuni prin care au comis un genocid fără precedent în istoria umanității, atitudine care nu a fost apreciată deloc ca fiind una pozitivă.

Rolul principiilor generale de drept intervine, mai întâi, în procesul prin care se creează legislația unui stat, iar din analiza efectuată până aici, se poate înțelege cu ușurință că libertatea, egalitatea, justiția au un rol foarte important în activitatea de elaborare a legii. În acest sens, legiuitorul trebuie să țină cont atât de vechi cât și de nou pentru a putea ține pasul cu evoluția și a putea impune soluțiile legislative cele mai adecvate. Experiența demonstrează în continuare că principiile într-o societate au un rol inegalabil în procesul de realizare a normelor juridice. Principiile de drept contribuie, în mod hotărâtor și decisiv și la cunoașterea unui sistem juridic, iar datorită unor principii stabile în timp, cât și conceptual, sistemul juridic capătă echilibru, omogenitate și scop.

În orice stat de drept, principiile generale sunt consacrate în lege, iar ele dau garanția cetățenilor că normele juridice sunt aplicate în spiritul și litera legii.

Ca urmare a unor cerințe obiective ale societății, a unor nevoi individuale și colective pe care societatea, în general, trebuie să și le satisfacă apare principiul general de drept, a priori, în relație cu normele juridice. Putem afirma că principiile generale sunt pilonul de bază în funcție de care se direcționează atât normele juridice, cât și sistemul juridic privit în ansamblul său. Deoarece gradul de generalitate este foarte ridicat aceste principii sunt mult mai adaptabile, mai adecvate, pentru a face față schimbărilor din societățile contemporane.

Principiile generale ale dreptului contribuie, în mod fundamental, la îndeplinirea unor reguli ce privesc modelarea populației cu scopul vădit ca fiecare individ să se poată integra în societate, să se adapteze și să se bucure de niște reguli clare în baza cărora funcționează societatea respectivă, succesul unui întreg sistem depinzând de gradul în care sunt recunoscute aceste principii.

Între principiile generale ale dreptului există o interdependență, ele contribuind la crearea și existența unui întreg, a unui sistem de drept, dar cu toatea acestea există și o limitare reciprocă între principii. Spre exemplu, drepturile omului, atât de importante în orice societate, nu sunt absolute, întinderea lor fiind nu numai recunoscută, dar, în același timp, și limitată de către celelalte principii generale ale dreptului.

FUNCȚIILE PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI

Prin funcție a dreptului se întelege ansamblul însușirilor sale în scopul mențineii echilibrului, ordinii și păcii într-o societate.

Principiile generale ale dreptului, în orice sistem de drept, reprezintă o realitate ce nu poate fi tăgăduită, prin ele exprimându-și aspirațiile fiecare individ în parte, dar și comunitatea ca ansamblu, astfel luînd naștere sistemul de drepturi și obligații în societate.

Din complexul de funcții pe care le îndeplinesc, putem observa că principiile generale au ca piatră de temelie următoarele funcții:

Principiile generale explică, fundamentează și dau coerență dreptului

Orice normă juridică are un anumit grad de generalitate, pentru că ea trebuie să aibă capacitatea de a putea fi aplicată diferitelor situații ce apar în practică. Cu toate acestea, la elaborarea unei legi trebuie să se delimiteze clar ceea ce este permis, ceea ce se dorește prin adoptarea acelei norme juridice, și ceea ce este interzis cu desăvârșire, faptul că încălcarea acelei norme este pedepsită. Ca urmare a dezvoltării științei și tehnicii, a populației din ce în ce mai pregătite și mai informate, normele s-au abstractizat sau tehnicizat din ce în ce mai mult, fiind foarte dificil uneori să se înțeleagă scopul exact urmărit printr-o normă. Ar fi imposibil ca printr-o normă să enumere toate modurile în care aceasta ar putea fi încălcată, întrucât populația aflată într-o continuă schimbare o să dea naștere în permanență la noi și noi abateri, motiv pentru care și normele juridice trebuie adaptate sau schimbate pentru a putea ține pasul cu evoluția.

Într-o societate, principiile generale au rolul de a stabili legătura între normele juridice, deoarece acestea, privite separat, nu ar reuși să dea coerență unui întreg sistem de drept, ele putând doar să sugereze și nicidecum să explice, ce valori sunt promovate și apărate la nivel de principiu, într-un anumit sistem de drept. Spre exemplu, analizând principiile generale de drept în baza cărora funcționează o anumită societate putem stabili cu certitudine dacă la baza elaborării și aplicării legilor stau idei precum libertatea și egalitate recunoațterea principiului legalității sau aceste principii aplică dreptul prin forță de coerciție a statului. Pentru a fi respectată într-o comunitate, norma juridică trebuie să fie fundamentată pe valorile pe care membrii acelui sistem de drept le înțeleg și le acceptă.

Principiile generale coordonează elaborarea dreptului

Un principiu general de drept poate fi contrazis printr-o normă juridică, decât în situația în care acel principiu nu mai există. Știm deja că principiile generale, deși au o existență îndelungată în timp, nu sunt permanente sau de necontestat. Dar pentru că sunt atât de complexe, principiile generale dispar doar atunci când se produc schimbări fundamentale într-o societate umană. Spre exemplu , în dreptul roman se recunoștea principiul inegalității juridice între indivizi, iar în cadrul unei familii pater familias avea drepturi aproape absolute asupra membrilor săi, iar sclavii erau considerați ”unelte vorbitoare”; în perioada nazismului, germanii se considerau superiori celorlalte națiuni, fiind recunoscut principiul rasei ariene. Odată cu dispariția acestor forme de organizare umană au dispărut principiile generale care le coordonau activitatea, ele devenind sursă de inspirație pentru alte comunități. Ca o contrazicere a exemplelor menționate anterior, astăzi, un stat de drept democratic funcționează pe baza principiului egalității juridice sau principiul nediscriminării, fiind imposibil ca statul respectiv să activeze cu încălcarea acestui principiu. Totuși acest principiu ar dispărea ca urmare a dispariției statului de drept. Legiuitorul, la elaborarea unei norme noi, este așadar obligat să țină seama de principiile generale ale dreptului, fără ca prin elaborarea unei legi să poată fi încălcat vreun principiu de drept. Faptul că aceste principii de drept sunt recunoscute în constituții accentuează clar importanța pe care o au în coordonarea activității de elaborare și implementare a normelor de drept.

Principiile generale coordonează aplicarea dreptului

Prin principii generale de drept înțelegem nu doar bazele unui sistem de drept, ci și o modalitate de îndrumare și coordonare a normelor juridice în cadrul acestuia, în jurul unor idei fundamentale. Principiile au o semnificație practică și normativă, ele indicând ceea ce membrii unei societăți trebuie să facă precum și modul în care aceștia trebuie să procedeze practic în anumite situații. În acest sens principiile generale au un sens imperativ. Membrii unei comunități trebuie să cunoască nu numai litera legii ci și spiritul ei, ori, principiile de drept sunt chiar „spiritul legii”. Astăzi, ținând cont că fenomenele reglementate sunt din ce în ce mai complexe și mai numeroase, principiile generale oferă o consistență mai mare decât normele, iar acolo unde legea nu e clară în ceea ce privește o anumită chestiune practică sau unde reglementările nu insuficiente, se aplică principiile generale ale dreptului. Atunci când, pentru a da o soluție într-o cauză, un judecător descoperă o lacună a legii, dar prin prisma meseriei lui nu poate refuza să aplice o rezolvare, acesta va fi nevoit să dea o hotărâre conformă cu principiile generale ale dreptului. Chiar dacă principiile nu oferă rezolvări certe diferitelor probleme apărute în practică, așa cum se întâmplă în cazul normelor, cercetarea și aplicarea principiilor generale ne pot conduce la soluția optimă: „Dacă dreptul apare ca un total de norme sociale obligatorii, unitatea acestei totalități este datorată consecvenței tuturor normelor față de un număr minim de principii fundamentale, ele însele prezentând un maxim de afinitate logică între ele”.

CLASIFICAREA PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI

Este foarte greu de realizat o ierarhizare a principiilor generale de drept. În acest sens, trebuie să recunoaștem egalitatea dintre principiile generale și să clarificăm faptul că în ceea ce privește importanța, un principiu general de drept este de o importanță fundamentală față de un principiu de ramură.

Dacă în societate se acceptă ca principii de drept doar acele idei ce au un grad maxim de generalitate, atunci trebuie să acceptăm ca între aceste idei să fie pus semnul egalității. Tocmai această egalitate ne oferă certitudinea că un conflict între principii va fi just soluționat, și că niciunul dintre principii nu va fi neglijat în favoarea aluia. Spre exemplu, nu putem afirma că principiul echității si justiției este superior sau are un caracter subsidiar față de principiul recunoașterii și garantării drepturilor fundamentale ale omului. Altfel, o formă de organizare pe care o putem numi stat de drept nu va exista niciodată dacă principiul legalității va funcționa fără existența principiului libertății și egalității. Date fiind legăturile atât de puternice între principiile de drept precum și rolul primordial al fiecăruia dintre ele, apreciem că o clasificare în funcție de importanța lor nu ar putea fi înfăptuită.

Un alt criteriu de clasificare a principiilor generale este aria de răspândire a acestora, vizându-se faptul că pe lângă principiile generale de drept au apărut și principiile de ramură ca trăsături definitorii, caracteristice pentru ramura din care fac parte. Dacă fiecare ramură de drept are și principiile sale proprii care o oglindesc, principiile generale depășesc cadrul unei singure ramuri și se regăsesc în fiecare ramură de drept.

O altă clasificare a principiilor generale țintește conținutul acestora. Ideea de libertate și de egalitate se regăsește și în filosofie dar asta nu înseamnă că dreptul îi dă o cu totul altă semnificație ci că este abordată într-un mod diferit. În afară de principiile care au inspirație filosofică, socială ori politică există și principii exclusiv juridice precum principiul legalității sau principiul autorității de lucru judecat.

În funcție de modul în care acționează, principiile generale pot fi clasificate și în principii directoare și principii corectoare; principiile directoare ordonează întregul sistem juridic iar principiile corectoare îndrumă spre adoptarea unei soluții juste.

Un alt autor împarte principiile generale ale dreptului în principii de mijloc care sunt mijloace de aplicare a unui principiu general și principii de scop ce asigură finalitatea concretă a protejării unor relații sociale.

CAPITOLUL III

IZVOARELE DREPTULUI ȘI PRINCIPIILE DREPTULUI

1. NOȚIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI

ASPECTE GENERALE

În teoria generala a dreptului, dar și în științele juridice, conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens specific, strict juridic, ca o formă concretă de exprimare a normelor juridice, acteor normative (legi, decrete), obiceiului juridic, în cadrul unui sistem de drept la un moment dat.

Având în vedere sensul etimologic al termenului de “izvor”, în știința juridică, prin acest termen au fost definite sursele, factorii de determinare și creare precum și originea dreptului. Pentru a clarifica difernețele între cele două abordari ale izvoarelor dreptului, știinta juridică le-a împărțit în izvoarele materiale și izvoarele formale ale dreptului.

Ca regulă generală, principiile dreptului sunt izvoare formale, fiind consacrate în constituții ce stau la baza elaborătii actelor normative în orice sistem de drept.

În doctrina juridică a căpătat o largă circulație noțiunea de “izvor formal” al dreptului, având în vedere mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul material, formele de exprimare a acestora în diferite epoci și țări, aceste modalități specifice de exprimare purtând denumitea de „izvoare ale dreptului” sau „surse ale dreptului”.

Activitatea de creare, de elaborare a dreptului și a normelor juridice este strâns legată de conceptul de izvor de drept. Astfel regulile de conduită capătă un caracter juridic obligatoriu, prin care puterea de stat, formulează direct, nemijlocit normele în diferite acte normative (de ex. legi, decrete, hotărâri) dar și recunoașterea de către stat a unor regului formate pe alte căi (de ex: obiceiuri). Rolul de a da forță juridică regulilor de conduită revine statului. Izvorul de drept vizează aspectul formei dreptului prin care o normă socială este transformată în normă juridică, printr-un proces de recunoaștere a ei de către puterea publică.

În doctrina de specialitate, izvorul material a fost definit ca izvor real al dreptului pozitiv.

Astfel, de-a lungul istoriei dezvoltarea dreptului a demonstrat și demonstrează în continuare că, în sistemul de drept al fiecărei țări există o pluralitate a izvoarelor de drept, deci relațiile sociale supuse reglementării sunt complexe și există o multitudine de forme de organizare și guvernare a unei societăți, a activitații și componenței organelor de stat precum și a autoritații publice.

CLASIFICAREA IZVOARELOR DE DREPT

În domeniul teoriei generale a dreptului, datorită pluralității și complexității izvoarelor formale ale dreptului, a existat întotdeauna o preocupare firească, accentuată a juriștilor de a clasifica aceste izvoare în funcție de criterii diferite, dar și de a le prezenta într-un tablou bogat. Astfel, în doctrina de specialitate există următoarea clasificare a surselor formale ale dreptului:

În funcție de izvorul material al normei de drept:

surse naționale (normele provin de la autoritatea statului sau din obiceiurile populației de pe teritoriul statului)

surse internaționale (convenții, pacte, tratate internaționale, norme provenind de la organisme internaționale ce au o capacitate puternică de reglementare, precum directivele instituțiilor comunitare, cutumele internaționale)

surse străine (normele conflictuale străine, pe care le aplică și instanțele române, pentru că legea din România permite acest lucru)

surse publice (norme edictate de autoritatea publică, precum legea, instrucțiunea ordonanța, ordonanța guvernamentală)

surse autonome cu bazele în autonomia și puterea de reglementare internă ale unor corporații, cum ar fi regulamentele interne, statutele profesionale ș.a.

În funcție de autoritatea care emite norma:

norme ale autoritații publice, impuse pe cale unilaterală (actele normative) și norme convenționale (tratate intrernaționale, convenții colective ș.a.)

În funcție de sursa formală:

surse scrise; la randul lor pot fi: surse directe si surse indirecte

surse nescrise (normele cutumiare)

În funcție de ierarhia normelor juridice:

Surse suverane-pot reglementa orice materie

Surse subordonate (sursele limitate la punerea în aplicare a surselor suverane – hotărâri de Guvern și celelalte acte administrative reglementative)

Surse subsidiare ( sursele libere în ceea ce privește domeniul de reglementare, dar care, în caz de contradicție, sunt subordonate surselor publice).

Izvoarele de drept au mai fost clasificate în

izvoare creatoare și izvoare interpretative

surse formale sau legale ale dreptului și surse istorice sau materiale

2.IZVOARELE FORMALE ÎN DREPTUL INTERN

Dat fiind faptul că legea nu este singurul izvor al dreptului, nu putem confunda dreptul cu noțiunea de ”lege”. Noțiunea de ”drept” nu se poate reduce doar la ”lege”, din următoarele motive:

în afară de legi, ca forme de exprimare a dreptului mai există și cutuma, jurisprudența, doctrina juridică, legile alcătuind numai o parte a dreptului;

legea este doar o formă de exprimare a dreptului, formula prin care este exprimată realitatea juridică, ea reprezentând rezultatul învestirii cu forță juridică a valorilor unei societăți.

În mod obligatoriu, pentru a putea afirma că într-o societate sunt cunoscute normele de drept, este imperios necesar ca toți subiecții de drept să cunoască exact întinderea drepturilor și obligațiilor pe care le au.

Pentru a exista un stat de drept în care autoritățile să respecte, cu bună-credință, individul ca parte a socieții, iar conduita umană să fie cu adevărat subordonată doar guvernării dreptului se impune recunoașterea izvoarelor formale ale dreptului și a caracterului obligatoriu al normelor care decurg din aceste izvoare.

Izvoarele formale ale dreptului vizează doar normele abstracte, cu un grad ridicat de generalitate. Sunt considerate ca fiind izvoare formale ale dreptului:

legea

cutuma (obiceiul juridic)

practica judecătorească (jurisprudența)

doctrina

Legea

Legea reprezintă izvorul de drept cu cea mai mare importanță în sistemul izvoarelor dreptului intern, izvorul de drept creat de legiuitori, care poate fi aplicat și prin forța de coerciție a statului. În sistemul izvoarelor de drept, legea ocupă locul principal și se explică atât prin istoria apariției ei, cât și prin capacitatea de a răspunde rapid la evoluția umanității, în raport cu celelalte izvoare. Legea, prin forța sa, are capacitatea de a asigura ordinea de drept într-un stat, iar datorită faptului că aceasta este redactată întotdeauna în scris, poate fi adusă la cunoștința unei comunități rapid în comparație cu celelalte izvoare de drept.

Constituția este legea fundamentală într-un stat de drept.

Cutuma

Cutuma este rezultatul unor experiențe de viață ale unor comunități, materializarea și conservarea valorilor și nevoilor de conviețuire, într-o perioadă lungă de timp, fiind considerat cel mai vechi izvor de drept. Oamenii, mostenind din bătrâni, aplică în mod automat reguli stabilite de-a lungul timpului, reguli pe care le consideră a fi bune și drepte, deoarece au ajuns la concluzia că regula respectivă este utilă și necesară pentru soluționarea cauzei concrete.

Cutumele reprezintă o practică atât de înrădăcinată, încât ea ”trăiește” în conștiința celor care o respectă, există ideea că prin ele se exercită un drept pozitiv. Cutuma presupune o lungă practică socială, considerându-se că aceasta reprezintă avantajul de a fi verificată odată cu trecerea timpului, pentru a i se putea stabili cu certitudine eficiența și efectul.

Cutuma este recunoscută de toți membrii unei societăți, ea fiind respectată de către aceștia din convingere, fără a fi necesară existența unei forțe de constrângere care să impună acest lucru. Cutuma este considerată ca fiind sursa de alimentare a primelor legi, astfel, în sistemul de drept anglo-saxon dreptul cutumiar (Comon Law) reprezintă și astăzi un important și original izvor de drept.

Printre dezavantajele cutumei pot fi enumerate următoarele:

cutuma nu este enunțată într-un mod riguros, respectarea ei ținând în primul rând de conștiința oamenilor;

cutuma este improbabilă și nesigură, fiind greu de cunoscut, formulat și stabilit în cazul apariției unor probleme de litigiu;

dificultatea de a proba cutuma.

Putem afirma că obiceiului juridic sau cutuma are un rol ce diferă de la o epocă istorică la alta, importanța acesteia pierzându-se odată cu trecerea timpului. În epoca contemporană, rolul său a început să scadă, și deși inițial se menținuse ca un important izvor al dreptului internațional, astăzi cutuma reprezintă un izvor de drept doar cu titlu excepțional.

Practica judecătorească

Un alt izvor formal al dreptului pozitiv intern este jurisprudența sau practica judecătorească ce reprezintă totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele naționale de toate gradele. Rolul jurisprudenței este acela de a interpreta și aplica legea într-un caz concret. Legea este făcută de oameni pentru a fi aplicată oamenilor, iar azi, legea se aplică în cadrul unui sistem de organizare judecătorească dintr-un stat, de către judecători.

Activitatea judecătorului este guvernată de doua principii:

se pronunță, întotdeauna, în cauza supusă judecății și nu are dreptul să stabilească dispoziții generale în afara speței particulare judecate;

un judecător, potrivit legilor de organizare judecătorească din România, nu este, în general, obligat să pronunțe o hotărâre dată într-o cauză similară, de către alți judecători (și nici chiar de propriile sale hotărâri pronunțate anterior în alte cauze similare). Privită din acest punct de vedere, jurisprudența nu poate avea rol creator de drept, nu poate fi izvor de drept.

Totuși, în practica judiciară, s-a observat, de cele mai multe ori, faptul că la interpretarea și aplicarea dreptului, a unui text de lege, instanțele de judecată ajung la soluții unitare. Pe calea precedentului, judecătorul poate pronunța decizii cu valoare generală, decizii ce pot fi aplicate și în baza unei hotărâri definitive pronunțate în urmă cu sute de ani. În loc să fie doar o sursă interpretativă și de aplicare a dreptului, decizia judecătorului devine, în aceste cazuri, o sursă creatoare de drept.

În sistemul de drept romano-germanic, sistem căruia îi aparține și dreptul românesc, judecătorul nu îi este permis să se poată pronunța pe cale de dispoziții generale în cauzele supuse soluționării. Față de părțile din proces, hotărârile sale sunt obligatorii.

Totuși, deși sistemul românesc de drept nu recunoaște ca fiind izvor de drept jurisprudența și precedentul judiciar, în practică, Înaltea Curțe de Casație și Justiție poate recomanda instanțelor inferioare o anumită interpretare, iar Codul Penal admite recursul în interesul legii.

Recursul în interesul legii este reglementat în materie civilă, comercială, de contencios administrativ, dar și în materie penală. Astfel putem considera că Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit Legii de organizare judecătorească îi revine rolul important de a fixa jurisprudența în scopul aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești. La inițiativa sa ori la cererea ministrului justiției, atunci când se constată că, în practica instanțelor judecătorești, un anumit text de lege este interpretat și aplicat în mod diferit, procurorul general se poate sesiza cu recurs în interesul legii.

În România, jurisprudeța nu constituie izvor formal de drept, însă aceasta, precum și precedentul judiciar sprijină procesul de creare și punere în practică a dreptului. În țările în care predomină dreptul scris, unele dintre hotărârile judecătorești, ce prezintă diferite caracteristici importante, sunt adnotate de practicieni și teoreticieni ai dreptului și apar în publicații oficiale și private, fără ca ele să constituie însă izvor de drept.

Menționez, de asemenea și rolul pe care îl au în jurisprudență Curtea Internațională de Justiție, Curtea Penală Internațională de la Haga, Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Doctrina

Doctrina cuprinde analizele, investigațiile, studiile, interpretările pe care specialiștii din domeniul juridic le dau acestui domeniu, fiind în opinia unor autori o știință juridică. Termenul de doctrină este definit în DEX ca „totalitatea principiilor, tezelor fundamentale ale unui sistem politic sau religios, ansamblul principiilor dintr-o ramură a cunoașterii.”

Trebuie stabilit dacă și în ce măsură doctrina este recunoscută în prezent ca izvor de drept, în istoria dreptului acest lucru fiind recunoscut întrucât doctrina a avut un important rol creator. În primul rând este evident că un judecător nu va fi obligat să interpreteze legea și să aplice soluția pe care o dă un autor al doctrinei. De asemenea, legiuitorul nu este obligat dezbată unui proiect legislativ propus într-o lucrare ștințifică de drept. Este recomandabil, totuși, ca persoanele vizate să studieze propunerile teoreticienilor, întrucât cele mai multe dintre acestea prezintă o înaltă valoare de care s-ar putea ține cont la elaborarea sau modificarea legislației. Spre exemplu, în România, doctrina juridică a influențat adoptarea unor acte normative precum combaterea crimei organizate, protecția martorilor, modificarea codului penal și de procedură penală.

Astăzi, doctrina este considerată, un izvor indirect al dreptului. Datorită faptului că se caracterizează prin multitudinea, constanța și autoritatea opiniilor care o formează, doctrina a fost calificată ca fiind dominantă, și anterior, am arătat faptul că aceasta inspiră cu certitudine modificarea legislației prin propunerile pe care le formulează. Cu toate că doctrinei nu i se recunoaște decât un rol secundar în cadrul izvoarelor dreptului, este indicat ca propunerile de lege formulate de doctrină să fie analizate cu o atenție mult mai mare de către legiuitor. Datorită faptului că provine de la cercetători importanți și valoroși, care acordă timp și foarte mare atenție studierii unui act normativ, este clar că doctrina poate oferi un plus enorm pe lângă sfaturi și propuneri. Ea reprezintă un adevărat feedback, un răspuns la cât de clară este o lege, la reacția pe care au avuto cei care se supun respectivei legi dar, mai ales, cum ar putea fi aceasta lege modificată în bine. Putem concluziona că folosirea doctrinei de către legiuitor într-o măsură mult mai mare nu ar putea aduce decât avantaje, dar trebuie să se țină seama și de faptul că aceasta își formulează argumente și dezvoltă teorii, din ce în ce mai des, la comanda statelor puternice.

3. RELAȚIA DINTRE PRINCIPIILE GENERALE ȘI IZVOARELE DREPTULUI

Principiile generale ale dreptului, sunt idei directoare cărora le sunt subsidiare atât structura, cât și dezvoltarea sistemului de drept, și au fost recunoscute în doctrină ca fiind izvoare de drept. În actele fundamentale, precum constituțiile dar și în tratatele internaționale sunt recunoscute principiile generale ale dreptului. De ex. articolul 2 al Tratatului privind U.E prevede că ”Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”. Principiile generale sunt recunoscute și în ramurile de drept, în cadrul cărora prezintă un anumit specific. Astfel, putem afirma că pe lângă recunoașterea la nivel general, principiul legalității se bucură de recunoaștere la nivelul mai multor ramuri de drept, în dreptul penal, ”Legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală”. În dreptul procesual penal, art. 2 alin. 1 din C. Pr. Pen. prevede ”Procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”. În aceste circumstanțe, principiile generale ale dreptului întrunesc condițiile necesare pentru a putea fi considerate izvoare formale de drept. Ba mai mult, în acest caz, principiile au valoarea unei supranorme, caracteristică evidențiată și prin recunoașterea lor la nivel constituțional, cât și la nivelul tratatelor internaționale.

Principiile generale se diferențiază de norme prin aceea că, prin norme se descriu reguli cu caracter imperativ sau permisiv, prohibiții, pe când, principiile sunt reguli ce urmăresc o finalitate, a cărei obținere este condiționată de adoptarea unui anumit comportament.

Între principiile generale ale dreptului și izvoarele de drept internațional, cu timpul, s-a creat o relație de interdependență. În cazul făuririi unui tratat internațional își vor aduce o contribuție definitorie principiile internaționale de drept și se va ține seama în special de principiul respectării și îndeplinirii cu bună-credință a prevederilor din tratate (echivalentul pentru principiul legalității), principiul protejării mediului înconjurător precum și principiul recunoașterii și garantării drepturilor și libertăților fundamentale.

În constituția oricărui stat sunt consacrate principiile fundamentale pentru acea formă de organizare, valorile economice, juridice, culturale, sociale ș.a. Admițând faptul că puterea constituțională vine de la popor, care o autorizează, pentru o mai bună gestionare a guvernământului, automat trebuie admis că valorile fundamentale consacrate constituție reprezintă valorile esențiale ale acelui popor, iar statului îî revine obligația de a le păstra și promova. Articolul 2 alin. (1) din Constituția României prevede că: ”Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum”. Putem recunoaște astfel, o legătură foarte strânsă între principiile generale ale dreptului și Constituție, care are un rol substanțial în afirmarea, în recunoașterea și garantarea acestora, devenind, în același timp, principii constituționale, cărora le este astfel asigurată o largă răspândire și o forță juridică supremă.

În orice constituție a unui stat de drept, în care sunt respectate drepturile și libertățile omului, este identificată cu ușurință existența principiilor generale de drept. Spre exemplu România, Japonia, Germania, S.U.A. sunt state în care principiul egalității apare într-o formă asemănătoare la nivel constituțional: în România, ”Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”.

Într-un stat de drept, democratic, constituția ocupă rolul central. În acelați timp, aici pot fi identificate toate principiile dreptului, iar prin faptul că în stat constituția deține forța juridică supremă, este consfințită separația puterilor în stat și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Totodată se precizează și obligațiile fundamentale pe care le au cetățenii unui stat sau ai unei uniuni de state. Datorită nivelului de generalitate al dispozițiilor constituționale dintr-un stat de drept, principiile generale sunt văzute ca principii constituționale, ce coordonează, motivează, dau logică și consistență sistemului de drept al statului respectiv. O normă de drept ce devine din ce în ce mai generală și are o aplicare mai largă se apropie mai mult de conceptul de principiu, astfel, astăzi Constituția este cea mai apropiată de principiile generale ale dreptului decât orice alt izvor formal de drept. Putem afirma că într-un stat de drept, principiile generale ale dreptului reprezintă fundamentul constituției, iar constituția la rândul său este esențială pentru consolidarea și valorificarea acestora.

CAPITOLUL IV

PRINCIPIUL LIBERTĂȚII ȘI EGALITĂȚII CA PRINCIPIU GENERAL AL DREPTULUI

1. PREZENTARE ANALITICĂ A PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI

1.1. PRINCIPIUL ASIGURĂRII BAZELOR LEGALE DE FUNCȚIONARE A STATULUI

În orice stat de drept există o formă de organizare obținută prin reglementarea relațiilor dintre indivizi prin drept, iar orice formă de organizare socială presupune existența unor reguli de conduită, a unor valori, impuse cetățenilor printr-o presiune socială, reguli de la care nu se poate sustrage nimeni fără a-i fi aplicate sancțiuni de o gravitate diferită, ca urmare a nesupunerii sale. Legalitatea presupune ca norma de drept sau legea să creeze, atât baza instituirii puterii de stat, cât și baza funcționării statului de drept. Statul de drept nu poate exista dacă nu îi sunt asigurate baze legale care să-i confere legitimitate și să-i garanteze funcționarea. Este foarte important ca exercitarea puterii de către stat să fie asigurată tot prin respectarea cerințelor legalității.

Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului sau, altfel spus, principiul legalității, este definit, într-un stat de drept, ca fiind ideea cîrmuitoare ce garantează existența legală a democrației, a instituțiilor sale și, în același timp, legitimarea puterilor sale, dar și baza legală pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale oamenilor, fiind expresia voinței poporului ca orice putere să fie instaurată pe cale legală. În concordanță cu acest principiu, existența statului și a instituțiilor sale, absolut orice activitate desfășurată de către stat, precum și cele ale cetățenilor unui stat, orice proces și orice pedeapsă trebuie să se întemeieze pe lege, ca piatră de temelie a societății respective.

Astăzi, legalitatea reprezintă o repercursiune a aplicării legilor. Prin legalitate se formează o ordine de drept ca urmare a formulării unor norme de drept și a punerii acestora în practică. Deși nu putem afirma că un principiu de drept stă la baza altuia, fiecare dintre ele având o generalitate ridicată și reprezentând o sinteză a înaltelor valori ale ființelor umane, totuși, principiul legalității „ajută” la clădirea celorlalte principii generale.

În principiul legalității și în justificarea lui, se regăsesc valorile sociale esențiale, aprobate ca fiind bune de majoritatea cetățenilor, precum capacitatea normei juridice, a legii, de a rezolva conflictele dintr-o comunitate, atât cele existente între statul de drept și indivizi cât și cele între indivizi, importaná normei juridice fiind recunoscută în orice societate a lumii, indiferent de gradul ei de dezvoltare.

Fundamentul pe care sunt construite în perioada contemporană normele de drept este reprezentat de respectarea valorilor primordiale ale umanității, drepturilor și libertăților ființelor umane, drepturi ce nu pot fi încălcate prin nicio lege, nici prin voința statului sau, cu atât mai puțin, prin voința unor organizații. În acest sens există principiul legalității, care veghează ca drepturile omului să nu fie încălcate, limitate sau mărginite altfel decât potrivit dispozițiilor legale.

Principiul legalității face referire la două aspecte radicale:

activitatea întregului sistem al organelor statului, aflat în exercitarea atribuțiilor sale, se desfășoară în mod obligatoriu în baza și temeiul dispozițiilor legale în vigoare.

activitatea persoanelor fizice și juridice dintr-o societate trebuie să fie îngrădită de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Văzut sintetic, acest lucru este cuprins și în Constituția României care la art. 16, alin. 2 prevede că: „ Nimeni nu este mai presus de lege”.

Totuși legea prevede faptele asupra cărora statul, prin organele sale, are dreptul de a trage la răspundere o persoană, fie ea fizică ori juridică, precum și pedepsele aplicabile în raport de gravitatea faptei, dar și orice persoană acuzată de încălcarea unei norme are dreptul de a se apăra, de a-și justifica acțiunile și de a încerca să combată probele aduse împotriva sa.

1.1.1. NORMA DE DREPT. CARACTERISTICI ȘI INTERPRETARE

Din diferitele definiții ale dreptului, putem deduce că, în centrul preocupărilor științei juridice și dreptului pozitiv stă norma de drept, care poate fi definită ca o regulă de conduită generală, obligatorie, și impersonală, statornicită de autoritatea publică prin organele sale, aplicată de către oameni din conștiință juridică și, în caz de deviere, prin forța coercitivă a statului. Spre deosebire de celelalte norme sociale (religioase, morale), norma de drept este învestită cu forță juridică, iar nerespectarea ei poate atrage sancțiuni aplicabile în funcție de mai multe criterii cum ar fi natura normei, valoarea ocrotită, pericolul social sau gravitatea faptei. Norma de drept, fie obligă la un anumit comportament și sancționează nerespectarea acestuia, fie impune un comportament care să se încadreze între limitele trasate prin lege, sub sancțiunea pedepsirii încălcării acestor limite.

Într-o societate, nu toate regulile pot deveni norme de drept, întrucât, prin adoptarea lor ca legi s-ar ajunge la o sufocare a cetățenilor, la existența a atât de multor norme încât indivizii nu ar avea posibilitatea de a le respecta.

Majoritatea cetățenilor trebuie să aibă o atitudine de conformare în ceea ce privește dispozițiile normei de drept, atitudine ce justifică regula respectivă. Putem afirma că orice sistem juridic are ca diviziune fundamentală norma de drept, deoarece aceasta este o regulă ce stabilește un anumit cadru, o anumită situație.

Caracteristicile normei de drept

Fiind imperios necesar ca o normă juridică să îndeplinească anumite condiții, aceasta trebuie să dispună de anumite trăsături definitori, trăsături de care depind atât validitatea normei cât și eficiența sa. Pentru a fi validă dar în același timp și eficientă, o normă trebuie să îndeplinească anumite criterii, precum:

Să fie scrisă, publică și clară

Nemo censetur ignorare legem reprezintă un principiu subsidiar principiului legalității, potrivit căruia nimeni nu se poate prevala în justiție de necunoașterea legii, nimeni nu poate să invoce acest lucru ca scuză pentru încălcarea dispozițiilor legale. Există astfel o ipoteză potrivit căreia toți destinatarii unei legi au luat conoștință de aceasta și o înțeleg, întrucât ea este formulată limpede, iar termenii folosiți sunt înțeleși de oricine. Astfel, înainte de intrarea în vigoare a unei legi, aceasta apare într-o publicație oficială. În România, această publicație poartă numele Monitorul Oficial iar la nivel european se numește Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Să fie generală și impersonală

Conduita prescrisă de norma juridică este tipică, menită să se aplice unui număr nedefinit de cazuri și persoane. Norma de drept prescrie o conduită prin care se stabilesc drepturile și obligațiile cetățenilor, orice încălcare a dispozițiilor acesteia fiind sancționată. Când vorbim despre generalitatea normei de drept, ne referim atât la persoanele care intră sub incidența sa precum și la situațiile cărora norma le găsește o rezolvare. Doar generalitatea normei juridice poate oferi o unitate egală de măsură, un criteriu unic în aprecierea conduitei membrilor grupului social, din punctul de vedere al conformității ei cu cerințele legii. Deși există norme juridice care se referă strict la o anumită categorie de persoane, în general, norma juridică are un caracter impersonal. Atunci când legea se aplică unei anumite categorii de persoane, această selecție nu se face în funcție de trăsăturile personale ale acesteia, ci din punctul de vedere al funcției pe care subiecții de drept o ocupă. Spre exemplu, norma penală prevede că ” Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește.” are vocația de a se aplica oricărei persoane ce ocupă un post de funcționar public, indiferent de trăsăturile personale ale individului care exercită această funcție.

Să fie obligatorie

Din momentul intrării în vigoare, norma de drept are un caracter imperativ, fără a se ține seama de domeniul (public ori privat) din care face parte. Aplicarea normei de drept este garantată de către stat, care pedepsește încălcarea dispozițiilor legii. Legea are scopul clar de a stabili o anumită ordine de drept în societate, motiv pentru care normele trebuie să aibă un caracter obligatoriu pentru toți indivizii acelei societăți, fără a lăsa la latitudinea acestora să respecte sau nu o lege. Deși există și norme permisive, caracterul obligatoriu este esențial pentru norma juridică.

Să fie conformă cu prevederile constituționale

Un sistem de drept trebuie să fie închegat pentru a-și putea duce la îndeplinire misiunea. „La edictarea unei noi legi, autoritatea legiuitoare trebuie sa țină seama de toate acete corelații, să calculeze toate implicațiile unei noi reglementări, modificările normative subsecvente, domeniile afectate ca urmare a introducerii unor noi soluții normative, precum și eventualele conflicte de reglementări”. În România, Constituția reprezintă legea fundamentală, căreia îi sunt subsidiare toate celelalte norme de drept.

Să fie certă

Certitudinea juridică presupune ca o persoană, atunci când încalcă dispozițiile unei norme de drept, să știe sau să aibă posibilitatea de a cunoaște care sunt urmările faptei sale. Certitudinea legală presupune cunoașterea legii, lege care este publică și accesibilă. Pe lângă asigurarea cunoașterii legii, certitudinea juridică are rolul de a garanta drepturile și libertățile omului. Astfel, ea elimină subiectivismul și arbitrariul judecătorilor, obligându-i să respecte dispozițiile legale certe.

Să dispună doar pentru viitor (neretroactivitatea legii)

Norma juridică are o aplicare continuă, pe toată durata ei de viață, din momentul intrării în vigoare și până la abrogare. Principiul neretroactivității legii este regăsit în toate constituțiile țărilor democratice, în România norma constituțională prevăzând că ”Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”. Recunoașterea neretroactivității legii este foarte impirtantă mai ales în ramurile dreptului cum este dreptul penal, în care pedepsele au asprimea cea mai mare. Principiul neretroactivității este consacrat în art. 4 din Codul penal: ” Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”.

Să fie un act de voință al unei autorități competente

În orice stat al lumii, norma juridică poate fi proclamată doar de autoritățile publice, abilitate în acest sens, ea reprezentând un act de voință al statului respectiv. O condiție esențială pentru asigurarea obiectivității normelor și certitudinii juridice este reprezentată de posibilitatea de a emite acte normative, posibilitate ce o au doar anumite instituții din cadrul unui stat de drept.

Să nu încalce libertățile fundamentale ale omului

În lege există situații când sunt făcute diferențieri în funcție de calitatea pe care o are subiectul de drept. Spre exemplu, o persoană nu poate fi acuzată de infracțiunea de neglijență în serviciu dacă nu are calitatea de funcționar public. Există și unele situații în care, prin lege sunt favorizate anumite categorii de persoane, care dobândesc, în acest fel, unele privilegii. Există astăzi tratamentul diferențiat aplicat unor anumite persoane cum ar fi minori, persoane cu dizabilități, femeile însărcinate, tratament ce reprezintă o necesitate, între anumite limite, care are o justificare logică, obiectivă. Tocmai acest tip de tratament creează o egalitate între membrii unei societăți, ducând la recunoașterea libertăților fundamentale ale ființei umane.

Interpretarea normei juridice

Ca o consecință firească a generalității și a impersonalității normelor juridice, apare interpretarea normelor de drept, interpretare ce a fost definită ca ”ansamblul operațiilor necesare pentru a face normele juridice susceptibile de aplicare concretă”. Există și cazuri în care înțelesul unei legi este foarte clară și nu necesită interpretarea, însă acestea sunt foarte rare.

Interpretarea trebuie să se realizeze într-un mod legal, fără a deveni un abuz de drept. Astfel, interpretarea unei legi nu trebuie să urmărească un interes personal, ci ea trebuie să fie în deplină concordanță cu scopul urmărit de legiuitor la intrarea ei în vigoare. „Dacă la nivelul unui întreg sistem de drept putem identifica principii generale, există și idei cu un grad ridicat de aplicabilitate și forță ce coordonează operațiunile de interpretare a normelor juridice.”

Tot ceea ce legea nu interzice expres este permis. (ubi lex non distinguit, nec nos distingere debemus). Libertatea de acțiune este limitată de către stat doar atunci cînd prina aceasta se poate aduce atingere unui interes public, acesta fiind și motivul pentru care orice interzicere este de strictă interpretare, iar tot ceea ce nu este interzis este permis.

La interpretarea unei norme juridice trebuie să se țină seama de voința legiuitorului, de faptul că scopul unei legi este acela de a proteja, iar o interpretare contrară valorii protejate prin acea lege ar fi ilogică, nenecesară.

1.2. PRINCIPIUL ECHITĂȚII ȘI JUSTIȚIEI

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române cuvântul echitate înseamnă dreptate, justiție. Prof. univ. dr. Nicolae Popa a definit justiția ca „acea stare generală ideală a societății, realizabilă prin asigurarea pentru fiecare individ în parte și pentru toți împreună a satisfacerii drepturilor și intereselor lor legitime”.

Pentru a face posibilă recunoașterea principiului echității și justiției ca principiu general de drept trebuie să explicăm relațiile existente între drept și morală, ca sisteme de valori ce funcționează simultan în societate. Dreptul este astăzi într-o continuă schimbare, pus să țină pasul cu dezvoltarea din ce în ce mai rapidă dintr-o societate, iar moralitatea trasează idealuri pentru drept, pe care acesta încearcă să le realizeze. În orice societate există valori pe baza cărora a fost creată și funcționează acea societae. Valorile sunt transmise noilor generații, care la rîndul lor au obligația de a le transmite mai departe. Știm însă, că au existat și vor exista întotdeauna persoane care încalcă aceste reguli protejate de societate, și mai știm și faptul că din punct de vedere moral, aceste persoane nu pot fi pedepsite, fapt pentru care se apelează la drept. Dreptul, la rândul său, deși este capabil prin instituțiile de drept dintr-un stat să rezolve problemele juridice, caută justificări în morală. Astăzi dreptul este considerat o știință de sine stătătoare, cu timpul el îndepărtându-se din ce în ce mai mult de morală. Acum există legi ce se apropie foarte mult de o știință exactă, matematică. Dacă putem spune că morala îngăduie să se discute pe baza ei un subiect chiar și ani întregi, dreptului, i se cere o finalitate a cauzei rapidă, imediată, întrucât nu este just ca o persoană să aștepte ani la rândul pentru a primi o sentință.

Morala a fost definită ca „ansamblul ideilor, convingerilor, concepțiilor, normelor de conviețuire, de comportare a oamenilor unii față de alții și față de colectivitate și a căror încălcare nu este sancționată de lege, ci de opinia publică; etică”. Dacă astăzi normele au devenit din ce în ce mai tehnice, nu înseamnă ca morala si-a pierdut eficiența, astfel, oricât de clară ar fi o lege, la pronunțarea unei sentințe, judecătorul va avea întotdeauna o doză de subiectivitate, care va reflecta mai mult sau mai puțin propria lor moralitate. De asemenea, o lege aflată într-un conflict cu moralitatea și-ar pierde legitimitatea, altfel spus, morala este temelia dreptului, iar dreptul reprezintă aplicarea practică a moralei și în concluzie, nu poate exista un conflict între drept și morală.

Ținând cont de faptul că dreptul nu se sprijină doar pe știință ci și pe morală, putem afirma că legătura dintre ele este atât de complexă încât uneori, cu greu îi putem sesiza existența. Majoritatea normelor juridice ori protejază o valoare morală ori chiar au în structură o componentă morală, astfel încât se poate spune că regulile morale interiorizate legitimează dreptul.

Echitatea și justiția, noțiuni inseparabil legate, sunt mai mult principii etice decât juridice. Totuși, principiile morale pot deveni părți ale sistemelor de drept, prin introducerea acestora, în anumite situații, într-un sistem juridic. Pentru că unele principii au în conținutul lor valori ce nu sunt exclusiv juridice, nici conținutul lor nu poate fi 100% juridic. Dacă acceptăm că între drept și morală există legături puternice, trebuie să recunoaștem existența ”principiului echității și justiției”, ca principiu general de drept ce oferă o mai bună coeziune între celelalte principii de drept, făcându-le să acționeze unitar.

Idealul de justiție include și ideea de echitate și constau în faptul că într-o societate de drept, toți indivizii care se află în situații similare trebuiesc tratați la fel, iar cei care se află în situații între care există diferențe relevante, trebuiesc tratați distinct, în funcție de situația în care se află. Principiul echității și justiției se află în strânsă legătură cu celelalte principii de drept, astfel, ideea de egalitate dintre membrii unei comunități, este legată de ideea de justiție, precum și de principiile responsabilității și proporționalității, potrivit cărora, orice sancțiune trebuie să fie proporțională cu starea de vinovăție.

Echitatea și justiția reprezintă idealuri la care trebuie să ne conformăm, să le respectăm, nu numai cuprinsul unei norme existente la un moment dat într-o anumită societate. Într-un stat de drept în care legile sunt reglementate de către autoritățile anume învestite, o normă juridică beneficiază de prezumția că este validă, iar principiul legalității și certitudinea juridică contribuie esențial la aceasta. Fiind validă, proclamată cu acordul majorității și producându-și efectele doar în perioada aflării în vigoare, se presupune astfel că o normă juridică este echitabilă, justă.

Cu siguranță, ideea de echitate și justiție veghează asupra legilor existente într-o societate, urmărind înfăptuirea dreptății, a tratării oamenilor în mod egal, excluzând orice discriminare sau subiectivism, însă rolul său principal este acela de a promova un ideal, un bine general, la un nivel din ce în ce mai ridicat, în evoluția legislativă viitoare.

1.3. PRINCIPIUL RESPONSABILITĂȚII

1.3.1. CONCEPTELE DE RESPONSABILITATE ȘI RĂSPUNDERE

Responsabilitatea este definită ca: ”obligația de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva, de a accepta și suporta consecințele; răspundere”. În această definiție, responsabilitatea și răspunderea apar ca fiind noțiuni echivalente, însă nici știința juridică și nici sociologia nu pot accepta, în totalitate această echivalență. Noțiunea de răspundere este specifică dreptului, fiind văzută ca o obligație juridică, stabilită printr-un act normativ, pe când termenul de responsabilitate aduce în discuție faptul că cineva, în condițiile legii, poate fi răspunzător pentru o faptă săvârșită de el. Între responsabilitate și răspundere există importante deosebiri, cu toate că ambele au în vedere relațiile care se stabilesc între indivizi, precum și între aceștia și colectivitățile din care fac parte. Nu putem vorbi despre responsabilitate, fără să avem în vedere și conceptul de răspundere, întrucât am lăsa deoparte o componentă importantă a tot ceea ce înseamnă drept, a tot ceea ce ține de juridic, și anume răspunderea juridică.

Un sistem de drept instituit și menținut prin forță, pe lângă faptul că nu va fi niciodată echitabil, nu va avea o construcție durabilă; astfel cu timpul a luat naștere societatea legitimă careia i se conformează majoritatea indivizilor care o compun, „dreptul trebuind să aibă posibilitatea de a contribui la formarea unei atitudini culturale a individului față de lege”.

Dacă într-o comunitate s-ar lua în considerare numai răspunderea juridică, fără a fi însoțită de responsabilitate, iar sistemul de drept s-ar baza doar pe sancțiune și pe forță, atunci normle juridice ar fi insemnificative pentru cetățeni, doar o pedeapsă percepută ca injustă. Într-un stat în cadrul căruia majoritatea cetățenilor aprobă o lege ca fiind justă, se obține finalitatea normei juridice precum recunoașterea și garantarea drepturilor omului, menținerea ordinii juridice, ș.a. Atunci când responsabilitatea nu-și produce efectele, iar o persoană nu acționează constrînsă doar de propria sa conștiință, și încalcă o normă juridică, ca o reacție la acest lucru, apare răspunderea juridică, reprezentată de pedeapsa legitimă aplicată.

1.3.2. FORME ȘI PRINCIPII ALE RĂSPUNDERII

Majoritatea ramurilor de drept au forme de răspundere juridică specifice, dar există și principii comune tuturor ramurilor. Răspunderea juridică are o mare importanță în fiecare disciplină a dreptului, ea fiind foarte necesară în asigurarea ordinii de drept, întrucât stimulează atitudinea cetățeanului cu privire la respectarea legii. „Răspunderea juridică interesează cvasitotalitatea științelor juridice și a disciplinelor auxiliare lor, în măsura în care cu răspunderea se finalizează orice problemă juridică”. În fiecare disciplină juridică, conceptul de răspundere juridică are anumite caracteristici proprii, condiții de fond și formă tipice, care sunt stabilite de către organele specifice ale statului.

Răspunderea civilă

Acesta este declanșată în condițiile prevăzute de Codul civil și poate fi contractuală (pentru nerespectarea clauzelor contractuale), delictuală (rezultată în urma săvârșirii unui delict civil) sau cvasidelictuală (ca urmare a creării unor prejudicii din neglijență). Rolul răspunderii civile este acela de a recupera prejudiciul cauzat prin săvârșirea unei fapte, și nu de a sancționa sau pedepsi acea faptă.

Răspunderea penală

Este caracterizată printr-un raport juridic penal de constrângere, ce ia naștere odată cu săvârșirea infracțiunii, raport care se stabilește între stat și infractor. Pe de o parte, statul are dreptul de a-l trage la răspundere pe făptuitor pentru săvârșirea infracțiunii, de a-i aplica pedeapsa prevăzută de reglementările în vigoare, de a-l constrânge s-o execute, în situația în care acest lucru nu are loc de bunăvoie, iar pe de cealaltă parte infractorul are obligația de a suporta consecințele faptei penale săvârșite. Pentru a exista răspundere penală, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiții: fapta săvârșită să fie prevăzută de legea penală, să fie comisă cu vinovăție, să fie nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Conform art. 15 alin. 2 din Codul Penal „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Codurile penale române, începând cu Codul din 1864, au consacrat principiul răspunderii penale, reluat apoi în Codul penal din 1937 și Codul penal din 1969.

O faptă săvârșită de către o persoană poate avea în același timp, atât caracter civil cât și penal, întrucât cele două feluri de răspundere, civilă și penală, nu se exclud una pe cealaltă.

Răspunderea disciplinară

Răspunderea disciplinară prevede abaterile săvârșite de funcționari la locul de muncă iar sancțiunea ce poate să fie aplicată, gradual, apare sub una dintre următoarele forme: mustrarea, avertismentul, reducerea salariului pe o anumită perioadă de timp, retrogradări în funcție, suspendări din funcție, transfer disciplinar, destituire din funcție. Atunci când este săvârșită, cu vinovăție, o abatere de la anumite obligații de serviciu, apare răspunderea disciplinară, ca un raport de constrângere ce se crează între salariat și angajator.

Răspunderea constituțională

Apare atunci când o obligație prevăzute în normele de drept constituțional nu este respectată. Constituția României prevede astfel de obligații pentru guvern, președinte și parlament.

Răspunderea internațională

”Acest tip de răspundere este un corolar al principiului egalității statelor și este marcată de o anumită finalitate practică, pașnică, fiind admisă pentru evitarea războiului și limitarea folosirii forței în viața internațională”.

În doctrină, au fost identificate mai multe principii, valabile pentru orice formă de răspundere juridică, precum:

Principiul răspunderii pentru faptele săvârșite cu vinovăție

Principiul răspunderii personale

Principiul ”non bis in idem”

Principiul legalității

Principiul justei sancțiuni sau al proporționalității răspunderii juridice

Principiul celerității tragerii la răspundere

Principiul prezumției de nevinovăție în stabilirea răspunderii juridice

1.3.3. RĂSPUNDEREA ȘI SANCȚIUNEA

Prin sancțiune se înțelege o măsură de constrângere cu rol educativ, aplicată ca o consecință a neexecutării unei obligații, o pedeapsă. Sancțiunea a fost definită ca fiind „instituția juridică ce reglementează raporturile juridice, prin intermediul cărora dreptul își găsește aplicarea propriu-zisă și prin care se asigură finalitatea acțiunii de tragere la răspundere juridică a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept”. Noțiunea de pedeapsă este asociată dreptului penal, care din cauza faptului că protejează cele mai importante valori ale societății, prevede pedepsele cele mai aspre, ea putând îmbrăca următoarele forme: amenda penală, interzicerea unor drepturi prevăzute de lege, degradarea militară, confiscarea măsuri cu caracter educative, privarea de libertate, ș.a.

De-a lungul timpului, noțiunea de sancțiune a fost definită în mai multe moduri, și nici până în prezent nu s-a stabilit cu certitudine care este natura sa, în prezent existând mai multe teorii ce explică fundamentul pedepsei printre care și necesitatea de a-i produce suferință celui care a încalcat o lege, împiedicarea încălcărilor normelor juridice sau teorii cu privire la reabilitare.

Teoriile moderne cuprind toate caracteristicile fundamentale ale sancțiunii. Pe lângă rolul de exemplu în societate, pedeapsa trebuie să aibă mai ales un caracter reformator, dar asta nu înseamnă ce o persoană sancționată o dată, în special cu o pedeapsă de drept penal, este o persoană care va încălca dispozițiile legale pentru tot restul vieții, ci un individ care are măcar o șansă de a fi reformat, de a conștientiza urmările faptelor sale.

Într-un stat de drept, ar fi injust dacă, spre exemplu, o persoană care a săvârșit o faptă de o gravitate redusă ar fi aspru pedepsită iar o faptă foarte gravă nu ar fi pedepsită deloc. Acest lucru ar conduce la crearea unui haos total. De aceea pedeapsa aplicată trebuie să fie proporțională cu fapta săvârșită și să reprezinte o expresie a idealurilor democratice fundamentale.

2. PRINCIPIUL LIBERTĂȚII ȘI EGALITĂȚII

2.1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Principiu fundamental al dreptului, principiul libertății și egalității mai este cunoscut, în doctrina juridică și sub denumirea de principiul recunoașterii și garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Așa cum am mai arătat și anterior, principiile de drept nu pot trece prin vreme neschimbate, și chiar dacă au o durată de viață foarte mare, ele se află într-o continuă schimbare, ținând pasul cu evoluția ființei umane. Acestei reguli i se supune și principiul libertății și egalității. În ultimele decenii, noțiunea de ”drepturi ale omului” s-a transformat într-una din ce mai cuprinzătoare și mai influentă, astfel că în recunoașterea drepturilor și libertăților fundamentale, libertatea și egalitatea au luat aspectul de puncte cheie. Astăzi, recunoașterea și garantarea drepturilor omului, sunt măsuri ale oricărui stat de drept, măsuri ce fac distincția clară dintre acesta și o țară ce nu este stat de drept.

Semnificația modernă a noțiunii de drepturi ale omului precum și actele internaționale ce reglementează acest domeniu sunt rezultatul multor secole de luptă pentru afirmarea unor idealuri ce pun în centrul preocupărilor statului ființa umană, ele luând naștere încă din atichitate. De conceptul de recunoaștere și garantare a drepturilor omului trebuie să se țină cont în orice aspect al vieții sociale dar mai ales în procesul de elaborare și aplicare al legilor. O țară democratică presupune limitarea intervenției statului și a altor persoane în viața privată a unui individ (libertăți fundamentale), precum și garantarea unor drepturi esențiale ce privesc existența și dezvoltarea membrilor societății (drepturi fundamentale). Declarația universală a drepturilor omului prevede că „ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și ca făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor”. Putem aminti aici de perioada sclavagismului negrilor sau de holocaust.

Astăzi, principiul respectării drepturilor și libertăților omului este recunoscut în aproape întreaga lume. Cu timpul, acest principiu a căpătat un caracter universal, ajungându-se ca valorile ocrotite prin el să fie recunoscute și aplicate tuturor membrilor unei comunități.

2.2. LIBERTATEA ȘI EGALITATEA, FUNDAMENTELE STATULUI DE DREPT

Cele două concepte, libertatea și egalitatea, depind unul de celălalt, singurul mijloc de a asigura egalitatea între membrii unei societăți, într-un stat de drept, fiind acela de a asigura libertatea acestora. Egalitatea poate exista doar între cetățenii liberi. Libertatea este punctul de plecare al egalității și, de altfel, al oricăruia oricăruia dintre drepturile fundamentale ale omului. Dacă un individ nu ar avea posibilitatea de a-și crea și dezvolta liber personalitatea, de a avea, în limitele legii, libertate de acțiune, de a lua decizii libere cu privire la viața sa și de a-și asuma răspunderea pentru deciziile luate, nu am putea vorbi despre stat de drept.

Așa cum am mai spus, nu se poate realiza o analiză a unui principiu de drept, fără a se ține seama de celelalte principii, dar este și mai dificil a separa principiul libertății de cel al egalității. Deși există deosebiri clare între cele două anterior menționate, totuși acestea nu pot fi separate sau rupte complet.

Libertatea și egalitatea în drepturi a cetățenilor presupun o limitarea a forței statului. Pentru a se evita un abuz de putere din partea statului trebuie puse în practică unele idei esențiale, care s-au dezvoltat de-a lungul timpului, idei cum sunt cele ale separației puterilor în stat sau recunoașterii și garantării drepturilor omului. În Declarația drepturilor omului și cetățeanului de la 1789, libertatea este definită ca posibilitatea de a ”[…] face tot ceea ce nu dăunează altuia. Altfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigură celorlalți membri ai societății folosirea de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege”.

Pentru a înțelege noțiunea de libertate, o noțiune atât de abstractă, este necesar ca acesteia să i se alăture cea de egalitate. Împreună, cele două concepte, ne transmit ideea că valoarea libertății individului, văzută din prisma tuturor libertăților fundamentale, este egală cu cea a oricărui alt individ, dintr-un stat de drept, democratic.

S-a vorbit despre libertatea generală și libertatea individuală. În concepția autorilor indicați, libertatea generală reprezintă un ansamblu de norme de protecție a ființei umane, iar libertatea individuală desemnează implicarea omului în scopul recunoașterii și respectării drepturilor sale fundamentale. Ar fi greu de acceptat existența unei libertăți generale creată prin însumarea tuturor libertăților individuale. În opinia noastră, sensul pe care îl are noțiunea de libertate generală este reprezentat de dreptul general la libertate, drept care trebuie să fie recunoscut în mod egal tuturor membrilor unui stat de drept.

Într-o altă clasificare, libertatea negativă a fost definită ca spațiul pe care îl are individul de a acționa neconstrâns de nimeni, din punct de vedere juridic, iar libertatea pozitivă ca fiind deschiderea indivizilor, unul față de altul, realizată din iubire și rațiune, din punct de vedere moral.

Alături de libertate, celălalt pilon fundamental în construcția statului de drept precum și în ceea ce privește drepturile și libertățile omului, este egalitatea. Faptul că orice ființă umană este considerată fiind o persoană titulară de drepturi și obligații, iar toate persoanele sunt egale în acest sens, reprezintă condiții esențiale ale statului de drept.

Pentru început, libertatea și egalitatea au fost concepute ca limitări a puterii statului, dar, cu timpul, acestea s-au extins și la relațiile dintre oameni ca persoane fizice precum și la relațiile dintre persoanele fizice și persoane juridice de drept privat, extindere care, treptat, la nivelul Uniunii Europene a făcut să dispară distincția clasică între dreptul public și dreptul privat. Întrucât drepturile omului pot fi încălcate și de persoane private, fizice sau juridice, nu numai de organismele statului, se poate considera că extinderea protecției la relațiile de drept privat era cu certitudine o necesitate.

LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE

Ideea fundamentală a unui stat de drept este libertatea. Declarația Universală a drepturilor omului prevede, în art. 1 că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității” iar în art. 3 că „ fiecare individ are dreptul la viață, la libertate și la siguranța persoanlă”.

Libertatea poate fi definită ca fiind puterea unei persoane de a alege comportamentul pe care îl dorește, de a acționa fără niciun fel de constrângeri, atâta timp cât acestea nu sunt interzise prin lege și nu afectează libertatea celorlalți indivizi. Spre exemplu, Constituția României utilizează termenul de „libertate„ în art. 23 – când amintește libertatea individuală, art. 25 – libertatea de circulație, art. 29 – libertatea conștiinței, art. 30 – libertatea de exprimare, art. 39 – libertatea întrunirilor, art. 45 – libertatea economică. Toate aceste libertăți sunt consacrate atât în documente internaționale cât și în constituții, și reprezintă aspecte specifice ale aceluiași concept, și anume acela al libertății văzută din punct de vedere juridic.

Într-o societate democratică, statul, prin intermediul organismelor sale învestite cu putere de constrângere, veghează la protejarea și garantarea libertății individului, atât în raporturile dintre indivizi cât și în raporturile dintre individ și stat. Pentru a aduce la îndeplinire acest lucru, statul, dincolo de a realiza o enunțare de principii, trebuie să răspundă unei dificile provocări de a împărți un concept general, precum libertatea, în libertăți fundamentale, astfel încât să acopere, prin reglementare juridică, toate aspectele vieții, fapt ce presupune crearea dintr-o idee generală a mai multor formule cu grad ridicat de percizie, formule ce pot fi aplicate în orice situație juridică apărută în viața de zi cu zi, astfel încât dreptul să fie competent în oferirea unui răspuns prompt oricărei situații existente în practică. În drept, se analizează libertatea din punctul de vedere al relațiilor dintre indivizi, dintre aceștia și stat, însă și din punctul de vedere al libertății de acțiune a persoanei, libertății conștiinței ori a celei religioase. În acest sens, o persoană responsabilă, ce a împlinit vârsta legală pentru a răspunde în fața legii, care este sau ar fi trebui să fie conștientă de rezultatul acțiunilor sale, pe care le aduce la îndeplinire fără a fi constrânsă, atunci când încalcă dispozițiile legale, va fi obligată, de către stat, să-și asume responsabilitatea și sancțiunea pentru faptele săvârșite. Legea se aplică în mod egal tuturor cetățenilor, rolul acesteia fiind de a proteja egalitatea, dar și acela de a restrînge, într-o oarecare măsură, libertatea. Strânsa legătură dintre libertate și egalitate poate avea explicația simplă că dreptul la libertate este un drept recunoscut în mod egal tuturor membrilor unui stat de drept. Libertatea presupune dreptul egal al fiecărui individ de a acționa și de a-și modifica propria personalitate după bunul său plac, ținănd cont numai de starea de bine a celorlalți cetățeni. Înțeleasă în acest mod, de a proteja pe cel de lăngă pentru ca întreaga comunitate să fie fericită, libertatea reprezintă mult mai mult decât un drept fundamental, este promisiunea pe care o face un stat de drept, promisiune pe care se întemeiază orice guvernare democratică a lumii.

Hegel a afirmat că „ persoana își este scop sieși, fiind un întreg de nevoi și un amestec de necesitate naturală și de voință arbitrară”. Potrivit lui Hegel, acesta este unul dintre principiile societății civile. Sunt mulți susținători ai ideii că omul trebuie să fie un liber-arbitru, și totuși, pentru a fi cu adevărat liber, omul trebuie să fie conștient și să-și poată controla activitățile. În acest sens, Hegel a susținut că „liberul-arbitru este termenul mediu care unește voința determinată prin instincte naturale și voința în și pentru sine liberă”. Așadar, libertatea nu este absolută, ea fiind o alegere continuă între instinctele și preferințele noastre, ducând la sacrificarea unora în defavoarea altora.

La fel cum din totalitatea drepturilor subiective doar o parte sunt considerate fundamentale, la fel și în cazul libertăților ființei umane, numai o parte sunt recunoscute ca fiind fundamentale. Statul, prin puterea sa, nu poate limita libertățile fundamentale, pe când în cazul celorlalte libertăți li se pot aduce limitări. De exemplu, libertatea fundamentală a conștiinței nu poate fi limitată în niciun fel, pe când, libertatea individuală poate fi mărginită de către stat printr-o sancțiune privativă de libertate. Într-un stat democratic, există o regulă a neîngrădirii libertăților, iar limitarea acestora reprezintă excepția de la regulă, excepție ce are loc numai în cazurile strict prevăzute de lege.

Sunt drepturile fundamentale similare cu libertățile fundamentale ale omului? Putem spune că libertățile fundamentale, la fel ca orice normă de drept, sunt dependente de contextul legal și politic. Nu sunt explicate nicăieri în jurisprudență, în documentele internaționale cu privire la drepturile omului, sau chiar în doctrină, dacă, și mai ales ce diferențe există între drepturile fundamentale și libertățile fundamentale, sau că cele două noțiuni sunt echivalente. În opinia noastră, între cele două concepte există diferențe clare, prin aceea că, libertățile fundamentale sunt privilegii ale individului, exprimări libere ale voinței acestuia,(libertatea de religie, de constință, de exprimare), ce sunt recunoscute într-un stat democratic și nu pot fi restrânse sau limitate, statul având chiar obligația de a veghea asupra respectării libertăților fundamentale ale omului. În situația drepturilor fundamentale însă, statul este cel care garantează aceste drepturi, acțiunea aparținând statului, și nu individului, ca în cazul libertăților fundamentale. Putem aminti aici dreptul la viață, dreptul la proprietate, dreptul la educație ș.a. Ca o concluzie, putem afirma faptul că în cazul drepturilor fundamentale statul are obligația de a interveni în permanență în scopul garantării și protecției continue și egale a drepturilor fiecărei ființe umane în parte, pe când, libertățile fundamentale presupun intervenția statului, doar în situațiile în care există o încălcare a acestor libertăți. Libertatea fundamentală a unei persoane presupune nonintervenția statului, o limitare a libertății de acțiune a acestuia, cu excepția intervențiilor făcute în scopul de a proteja aceste libertăți, iar drepturile fundamentale reprezintă valorile supreme recunoscute și protejate de către stat prin organele sale.

Cu timpul, odată cu evoluția societății, ideea de libertăți fundamentale a devenit din ce în ce mai amplă, motiv pentru care se apreciază că ele au la bază principii generale. Fiind recunoscute la nivel constituțional, precum și în alte documente interne sau internaționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale, libertatea poate fi împărțită în:

Libertatea individuală

Libertatea individuală a unei persoane priveste atât libertatea fizică a acesteia, precum și dreptul de a nu fi percheziționată, reținuta, arestată sau deținută decat în cazurile și după formele expres prevazute de lege. În acest sens, art. 23 alin (1) al Constituției României prevede: ”libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”, iar alin. (2) că „percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoanesunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege”. Astfel, potrivit constituției, pentru ca unei persoane să i se aplice o pedeapsă privativă de libertate, este necesar ca acesta să fi comis o faptă ce este sancționată de legea penală.

Statul este obligat să vegheze și asupra inviolabilității domiciliului unei persoane și să asigure cetățeanului că nicio persoană nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul acestuia fără acordul său. Totuși de la această regulă a inviolabilității domiciliului există și excepții, cum sunt: executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești, înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, prevenirea răspândirii unei epidemii, apărarea securității naționale sau a ordinii publice.

În același sens, art. 28 al Constituției României consacră inviolabilitatea secretului corespondenței (scrisori, telegrame, convorbiri telefonice, precum și a celorlalte mijloace legale de comunicare).

Libertatea de acțiune

Orice persoană care este membră a unui stat democratic beneficiază de libertatea de acțiune. Potrivit art. 26 alin. (2) din Constituție, persoana poate să dispună de ea însăși, atât timp cât nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Este recunoscută în acest sens libera circulație (în sensul că fiecărui cetățean, membru al unui stat democratic îi este asigurat dreptul de a-si stabili în orice localitate din țară reședința sau domiciliul, dreptul de a emigra dar și dreptul de a reveni în țară), precum și libertatea alegerii locului de muncă și a exercitării unei profesii. Astfel, art. 41 alin. (1) al Constituției României prevede că: „ alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă”.

Voința liber exprimată

Voința liberă, libertatea conștiinței, ar rămâne fără finalitate, dacă statul de drept nu ar asigura libertatea de exprimare. Art. 30 alin. (1) din Constituția României prevede că: „ libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile”; această libertate este inviolabilă cu excepția cazurilor de „defăimare a țării și națiunii, îndemnare la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestărilor obșcene, contrare bunelor moravuri”. În acest sens, potrivit art. 10, paragraful 2 al Convenției europene a drepturilor omului, libertatea de exprimare cuprinde și informațiile sau considerentele care șochează sau deranjează (în limitele prevăzute de lege). Într-o societate fundamentată pe democrație, orice persoană își poate exprima voința liber, neconstrânsă, în limitele și modurile stabilite de lege, și în ceea ce privește opțiunea de vot, libertatea contractuală, precum și libertatea de a se căsători.

Libertatea socială

În cadrul fiecărei forme de organizare socială, într-o societate democratică, statul trebuie să asigure libertatea dezvoltării libere a fiecărui individ în parte, libertatea oricărei ființe umane de a ”urmări fericirea”. În acest sens, art. 32 alin (2) al Constituției României prevede că: ”Libertatea persoanei de a accede la valorile culturii naționale și universale nu poate fi îngrădită”. De asemenea, art. 39 consacră libertatea întrunirilor, art. 40 libertatea de asociere, iar libertatea economică este consacrată în art. 45.

2.2.2. EGALITATEA JURIDICĂ

Egalitatea reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale dreptului, principiu prin intermediul căruia li se creează membrilor unei comunități sentimentul că sunt tratați cu respectul cuvenit și că se bucură de dreptate. Agest principiu presupune că indivizii trebuie tratați în mod egal, că soluționarea oricărei probleme conflictuale ori juridice trebuie realizată fără niciun fel de discriminare. Art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că „Toate ființele umane se nasc libere și egale în drepturi”. Deci, toți indivizii sunt egali, nefiind admisă nicio discriminare între ei. Așa cum am mai spus, între principiul egalității și cel al libertății s-a creat o legătură inseparabilă, deoarece egalitatea se poate stabili numai între indivizi liberi, iar libertatea poate fi exprimată între indivizii egali, iar un stat democratic înseamnă în primul rând egalitate.

2.2.2.1.EGALITATEA ÎN DREPTURI ȘI OBLIGAȚII

Principiul egalității juridice a indivizilor este recunoscut în majoritatea constituțiilor lumii, precum și în documentele și tratatele interne și internaționale cu privire la drepturile omului. Egalitatea în fața legii, consacrată de toate constituțiile europene, a fost recunoscută de Curtea Europeană de Justiție ca fiind principiu fundamental de drept comunitar european.

Poate părea că, a defini un concept atât de vast cum este egalitatea, este o sarcină irealizabilă, dar, cu toate acestea, știința juridică s-a străduit să găsească o metodă prin care să definească și să utilizeze corect noțiunea de egaliate care, împreună cu libertatea, reprezintă piatra de temelie a unui stat democratic, a recunoașterii și garantării drepturilor și libertăților fundamentale. Egalitatea juridică poate fi definită ca recunoașterea și garantarea egalității în drepturi și obligații, a tuturor indivizilor ce creează o comunitate, indivizi aflați în situații asemănătoare ce pot fi comparate.

Principiul egalității presupune, pe lângă asigurarea de către stat în mod concret a egalității juridice a cetățenilor și o interzicere generală a discriminărilor, atăt de către organele statului cât și de către celelalte persoane. Putem afirma că cea mai convingătoare expresie a egalității juridice este reprezentată de egalitatea dreptului la vot, unde vorbim de o egalitate absolută, toți cetățenii având drept de vot. Și totuși, egalitatea nu face referire numai la vot, ci la toate celelalte relații juridice care se creează între indivizi și între indivizi și stat, relații juridice din orice ramură de drept. În art. 6 pct. c) din Convenția europeană a drepturilor omului se stipulează dreptul fiecărei persoane ”să se apere el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer”. Astfel, în cadrul unui proces echitabil, statul trebuie să asigure o egalitate a părților, printr-o egalitate de șanse acordată fiecărei părți, prin care acestea să-și poată prezenta cauza, să poată dispune de căile de atac prevăzute de lege, astfel încât, la final, niciuna dintre ele să nu fi avut vreun avantaj, care să o situeze deasupra celeilalte, lucuru care ar duce inevitabil la în fața celeilalte, cceea ce ar duce la o zdruncinare a procesului. Într-o societate democratică, echilibrul nu este privit doar din punctul de vedere al asigurării unui proces echitabil, căci el și-a mărit sfera de acțiune și asupra unor interese economice și sociale.

Dacă statul a instituit anumite privilegii, în scopul protejării anumitor categorii sociale defavorizate, sau care au nevoie de atenție sporită, nu înseamnă că prin acest lucru s-a adus o încălcare a egalității juridice, ci, pur și simplu, într-o societate există persoane pe care statul, prin aceste privilegii, îi aduce la nivel de egalitate cu ceilalți. Spre exemplu, Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, prevede la art. 6, alin. (2) că: „Statele părți vor face tot ce le stă în putință pentru a asigura supravegherea și dezvoltarea copilului” iar la art. 3, alin. (1) că: „În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala.” În ceea ce privește protejarea persoanelor cu handicap, Constituția României stipulează în art. 50 că: „…persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor.” Cu toate acestea, privilegiile acordate unui anumit grup de persoane, trebuie să fie egale atunci când membrii acelui grup sau categorii sociale se află în situații identice și comparabile, iar aceste privilegii edictate trebuie să nu mai poată produce efecte în momentul în care cauzele pentru care s-au dispus aceste privilegii au încetat.

Egalitatea juridică despre care am vorbit până acum nu are caracter absolut. Între ființele umane, ca membrii ai unei societăți democratice, există cu certidudine anumite diferențe, inegalități pe care statul nu le poate aduce la același nivel prin lege și drept urmare, el are obligația de a le proteja prin ordinea de drept în scopul creării unui mediu adecvat dezvoltării libere a individului.

Egalitatea de șanse este universală, iar ea este responsabilă de aplicarea unui tratament juridic egal tuturor subiectelor de drept. Pe de altă parte, prin egalitatea materială se încearcă nivelarea inegalităților ce pot fi întâlnite în viața socială, la un moment dat. Al doilea tip apare, nu ca o egalitate liberală, de șanse, ci ca o egalitate a rezultatelor membrilor comunității, a nivelului acestora de trai și implicit, a mijloacelor financiare, iar pentru stat, un obiectiv primar îl reprezintă garantarea unui minim necesar fiecărei persoane, a unei decențe de conviețuire prin care se poate asigura decența oricărui individ. Este recunoscut în mai multe documente internaționale, precum și în constituții acest drept însă, prin el se înțelege garantarea doar a unui minim necesar pentru supraviețuire, nimic mai mult, altfel, cum ar fi dacă toți membrii unei comunități ar fi la fel de bogați sau de săraci, ar avea aceeași bază materială? Aici intervine dreptul fiecărui individ de a stabili după bunul plac, în ce fel dispune de propria persoană și de propria viață, fără a stânjeni în vreun mod alte persoane, fapt ce reprezintă însăși societatea democratică. Printr-o egalitate forțată, obligatorie, s-ar aduce atingere acestui drept, iar din această cauză, cu privire la noțiunea de egalitate materială, putem spune că ar putea fi dăunătoare și hazardantă într-un stat de drept.

Egalitatea nu are ca premisă doar recunoaștere directă, ci și indirectă, ce constă în aceea ce că, atât majoritatea constituțiilor naționale și convențiilor internaționale cu privire la drepturile omului proclamă faptul că fiecare individ al unei societăți beneficiază în mod egal de toate drepturile și libertățile cuprinse în acestea, fără nicio diferențiere. Normele de drept sunt aplicabile tuturor persoanelor dintr-un stat de drept, fără vreun tratament preferențial nejustificat.

Egalitatea juridică presupune și o egalitate a indivizilor în obligații, nu numai egalitatea în drepturi. În acest sens, în Constituția României este menționată în art. 54 îndatorirea tuturor cetățenilor de a fi fideli față de țară, iar în art. 56 este menționată obligația acestora de a contribui prin taxe și impozite, prevăzute și fixate prin lege, la cheltuielile publice. Tot în Constituția României, în art. 57 este consacrată, ca o îndatorire fundamentală, obligația „cetățenilor români, străini sau apatrizi de a-și exercita drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”.

2.2.2.2. INTERZICEREA DISCRIMINĂRII

Pentru ca un stat să garanteze egalitatea cetățenilor săi trebuie, în mod obligatoriu, să înlăture orice formă de discriminare. Noțiunea de discriminare, la care se va face referire în continuare, este înțeleasă ca o „politică prin care un stat sau o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente nelegitime”. Prin interzicerea discriminării trebuie să se înțeleagă un fenomen de stopare a susținerii unei superiorități a anumitor persoane sau unor grupuri de indivizi față de alții, fenomen ce duce în mod inevitabil la exploatarea și prigonirea acestora din urmă. „Discriminarea, prin natura sa, dăunează capacităților umane în maniere injuste, creând cicluri ale dezavantajelor și negări ale libertății care împiedică dezvoltarea umană”.

Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială proclamă faptul că egalitatea tuturor oamenilor este esențială pentru a „dezvolta și încuraja respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. Totuși, nu putem spune că toți indivizii sunte egali, iar între ei nu există deosebiri, dar fiecare individ este titular al acelorași drepturi și obligații, iar în baza acestui lucru se poare stabili că ar fi o încălcare a normelor de drept dacă tuturor persoanelor li s-ar acorda un tratament juridic absolut identic. Este o certitudine că oamenii sunt diferiți și că între ei există anumite inegalități, dar dreptul tocmai asta face, nu elimină, ci încearcă să protejeze aceste inegalități, într-o oarecare măsură, deoarece fiecare persoană are dreptul de a fi diferită. Egalitatea juridică nu trebuie percepută ca o egalitate absolută ci ca o egalitate de șanse, de drepturi, libertăți și obligații a fiecărei persoane aflată într-o situație identică și comparabilă cu o alta, ca o idee că toți oamenii se nasc liberi și egali.

Admiterea faptului că orice persoană este un subiect de drept necesită interzicerea considerării unor ființe umane ca ființe inferioare altora, (se poate vedea situația Holocaustului, efect al faptului că poporul german se considera superior evreilor), indiferent de criterioul pe baza căruia se poate face discriminarea. Astfel, încă de la naștere, orice persoană are posibilitatea de a deveni orice își dorește, fiind capabilă de acest lucru la fel ca oricare altă persoană. Dar să nu uităm faptul că aceste șanse nu sunt totuși egale deoarece unii oameni se nasc bogați, alții săraci, unii au familii care îi sprijină, alții sunt orfani, unii sunt mai ambițioși, alții mai indolenți, dar, libertatea de gândire și de acțiune a omului poate nivela mai mult sau mai puțin această inegalitate naturală. Cu toate acestea statul de drept nu poate interveni să instituie o egalitate absolută, ci doar pentru a asigura că un drept fundamental prezintă aceeași importanță, indiferent de titularul său (dreptul la educație nu poate fi îngrădit niciunei persoane indiferent dacă este bogată, săracă, de altă religie față de majoritate etc.) iar orice persoană va fi tratată din punct de vedere juridic în mod egal, fără intervenția vreunei alte discriminări, în situația apariției unei conjuncturi identice și comparabile.

Inegalitatea în privința indivizilor a urmat o multitudine de transformări de-a lungul timpului. Spre exemplu, în Roma Antică, sclavii erau văzuți ca niște unelte vorbitoare, ce făceau parte din bogățiile cetățenilor romani, care aveau drept de viață și de moarte asupra lor. În timp, discriminarea s-a făcut în funcție de diferite considerente, fie sexuale, fie bazate pe origine etnică, statut social, rasă etc. Este cunoscut faptul că femeile nu au avut dintotdeauna drepturi egale cu bărbații, și mai există și astăzi state ale lumii în care femeile nu au drept de vot sau dreptul la educație. Și nu demult, în cel de-al Doilea Război Mondial, ca urmare a unei discriminări bazată pe culoarea pielii, naziștii, rasă pură, au ucis aproximativ 6 milioane de evrei. Astăzi, idei precum puritatea sângelui, superioritatea unei rase față de alta, sunt aspecte ce pot fi combătute ușor cu ajutorul științei. Diferențele ce există între oameni precum culoarea pielii, a părului, ochilor sunt rezultatul variațiilor unor mici fragmente de ADN. În cazul unor anumite populații, aceste variații sunt comune fapt care conduce la creearea unor trăsături asemănătoare la majoritatea membrilor, dar se pot crea și diferențe, însă acest lucru nu poate fi catalogat drept o modalitate prin care ia naștere o subdiviziune sau subcategorie umană. Cum ar fi dacă astăzi, s-ar creea un fenomen de antipatie față de toți oamenii cu părul roșcat sau cu ochii negrii? Și dacă acest lucru ar conduce la o excludere a acestora din societate?

Interzicerea discriminării presupune o confirmare, o întărire a faptului că toți oamenii sunt egali și că nimeni nu este mai bun, mai priceput sau mai înzestrat decât altul. Este inadmisibil ca o persoană să fie considerată inegală alteia în baza unor criterii legate de rasă, religie, naționalitate, etnie, avere, opinie, apartenență politică, limbă, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, vârstă, handicap, apartenența la un grup defavorizat. Toate aceste criterii au ca rezultat restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social, cultural sau alte domenii ale vieții publice. La aceste distincții prevăzute atât în constituții cât și în alte norme de drept, doctrina de specialitate a considerat necesară adăugarea altora, cum ar fi: vârstă, culoare, sarcină, maternitate, statut civil, familial sau profesional, asociere cu o minoritate națională, dizabilitate, stare de sănătate, predispoziție genetică sau de altă natură spre boală, sau o combinație a oricărora dintre aceste criterii sau în baza unor caracteristici asociate cu oricare dintre aceste criterii.

Pentru a putea combate într-un mod cât mai eficient discriminarea, cu toate formele sale, este necesar, pe lăngă o supraveghere atentă a organismelor statale învestite cu forța juridică, o implicare activă a celorlalți membrii ai societății. Suprimarea discriminării presupune în primul rând luarea unor măsuri prin care să se înlăture sărăcia, crearea în statul de drept a unui sistem de educare a cetățenilor împotriva discriminării, un acces liber la justiție, precum și norme de drept valoroase, eficiente, și care să fie în stare să remedieze și să pedepsească, atunci când este cazul. Adunarea la un loc a tuturor acestor condiții, dau naștere unei societăți ce poate asigura o interzicere reală și durabilă a discriminării, în toate formele sale, dar tocmai din cauza acestui impediment, a acestei neputințe de a întruni aceste elemente laolaltă mai există și astăzi, unele state ale lumii în care discriminarea este încă o realitate.

2.3. ORGANISME INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE

2.3.1. DECLARAȚIA DREPTURILOR OMULUI ȘI CETĂȚEANULUI DE LA 1789

Un moment de o importanță sporită privind consacrarea drepturilor omului l-a constituit adoptarea la 26 august 1789, de către Adunarea Națională a Franței, a Declarației drepturilor omului și cetățeanului. Art. 1 al Declarației consacră faptul că „oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”, apoi, în următoarele articole, aceasta proclamă inprescriptibilitatea drepturilor omului și dreptul de proprietate (art. 2), libertatea individuală (art. 4), principiul legalității (art. 5-8), prezumția de nevinovăție (art. 9), precum și libertatea de exprimare și libertatea religiei(art. 10 și 11). Deși această Declarație a constituit un punct de plecare, iar principiile cuprinse în ea au fost preluate de majoritatea Constituților apărute mai târziu, aceasta era totuși imperfectă din cauza faptului că nici societatea în care luase naștere nu era una perfectă. Declarația drepturilor omului și cetățeanului admitea în continuare menținerea unei diferențe între femei și bărbați, diferență în urma căreia rămâneau dezavantajate femeile.

2.3.2. DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Adoptată după cel de-al Doilea Război Mondial, la 10 septembrie 1948 de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, când drepturile omului au început evoluția spre universalizare, iar traratele internaționale erau subjugate ideilor naționaliste, Declarația universală a drepturilor omului stipula, la acea vreme, simple aspirații, enunțări de principii, fără a avea forță juridică. Datorită gradului mare de generalitate, de răspândire și de acceptare a ideilor prevăzute de acest document, vital pentru drepturile omului, concepțiile Declarației sunt recunoscute, cel puțin la nivel formal, în majoritatea constituțiilor lumii.

Preambulul Declarației prevede că „făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor” și că valorile promovate prin Declarație sunt „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile”.

Primele 20 de articole ale Declarației universale a drepturilor omului cuprind drepturi la libertate și egalitate, drepturi ce au devenit deja clasice la nivel global.

Ținând cont de valorile promovate în Declarație, putem afirma că acesta era mult mai elaborată și mai complexă decât orice alt document întocmit până la acel moment, fiind avansată cu mult celorlalte declarații de drepturi apărute deja.

2.3.3 CONVENȚIA INTERNAȚIONALĂ PRIVIND ELIMINAREA TUTUROR FORMELOR DE DISCRIMINARE RASIALĂ

A fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în anul 1965. În Convenție este definită discriminarea ca fiind „orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile: politic, economic, social și cultural sau în oricare alt domeniu al vieții publice”. Prin Convenție este stipulată obligația fiecărui stat parte de a interzice discriminarea sub toate formele sale și de a asigura egalitatea în drepturi a tuturor membrilor societății, precum și drepturi ale omului cum sunt: dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie, dreptul la libertate de opinie și de exprimare, drepturi economice, sociale și culturale, în special, ș.a. (art. 5 lit d).

Art. 2 alin. 2 al Convenției prevede obligativitatea statelor semnatare de a lua, „dacă împrejurările o vor cere, măsuri speciale și concrete în domeniile social, economic, cultural și altele, pentru a asigura cum se cuvine dezvoltarea sau protecția anumitor grupuri rasiale sau anumitor indivizi aparținând acestor grupuri, în scopul de a le garanta, în condiții de egalitate, deplina exercitare a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Aceste măsuri nu vor putea în niciun caz să aibă drept efect menținerea de drepturi inegale sau deosebite pentru diversele grupuri rasiale, odată atinse obiectivele pentru care au fost adoptate.”, luând astfel naștere conceptul de discriminare pozitivă.

În baza Convenției privind eliminarea discriminării rasiale s-a constituit Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale care analizează rapoartele primite din partea statelor membre, făcând recomandări și sugestii de ordin general, iar la finalul fiecărui an întocmind un raport cu activitatea sa pe care-l înaintează Adunării Generale.

2.3.4.CONVENȚIA CU PRIVIRE LA ELIMINAREA TUTUROR FORMELOR DE DISCRIMINARE RASIALĂ FAȚĂ DE FEMEI

Tratatul a fost adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în anul 1979. Discriminarea față de femei a fost definită în art. 1 al Convenției ca fiind „orice diferențiere, excludere sau restricție bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoașterea, beneficiul și exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalității dintre bărbat și femeie, a drepturilor omului și libertăților, fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural și civil sau în orice alt domeniu”.

În Convenție se stipulează obligația statelor membre de a promova o politică devotată eliminării tuturor formelor de discriminare rasială față de femei, atât prin măsuri legislative cât și de altă natură. Cea mai importantă cerință a Convenției era înscrierea, în constituțiile statelor semnatare, a principiului egalității în drepturi a femeii cu bărbatul.

2.3.5. CONVENȚIA PRIVIND DREPTURILE COPILULUI

Acest tratat a fost adoptat în anul 1989 de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite. Convenția definește copilul ca fiind orice ființă umană, sub vârsta de 18 ani, cu excepția cazurilor când, în baza legii statului în care copilul este membru, majoratul este stabilit sub această vârstă(art. 1). În art. 3 se specifică în mod clar că statele semnatare vor avea în vedere în primul rând interesul copiului. În baza acestuia, statelor membre le revin mai multe obligații: să vegheze asupra organizațiilor cu responsabilități față de copii și să asigure protecția acestora; să garanteze copiilor protecția precum și îngrijitile necesare; să protejeze copii împotriva traficului și consumului ilicit de stupefiante sau a substanțelor psihotrope, să protejeze copii împotriva oricăror forme de exploatarea sexuală și violență sexuală etc.

2.3.6. CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cunoscută sub numele de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost adoptată în anul 1950 la Roma.

Cel mai mare pas făcut prin acest tratat a fost abolirea pedepsei cu moartea. În dreptul penal al statelor membre, inclusiv în cel român, pedeapsa cea mai grea pe care o poate primi un individ este detențiunea pe viață, această pedeapsă înlocuind pedeapsa capitală, ce încă mai există în unele state din lume. Convenția mărește semnificativ numărul drepturilor recunoscute până atunci, dând acestora o valoare superioară. Prin convenție este interzisă tortura (art. 3), sclavia și munca forțată (art. 4), discriminarea (art. 14) ș.a., dar aceasta recunoaște și garantează și drepturi precum: dreptul la libertate și siguranță (art. 5), dreptul la un proces echitabil (art. 6), dreptul la libertatea de gândire, conștiință și de religie (art. 9), dreptul la libertatea de exprimare (art. 10), ș.a.m.d.

Convenția europeană a drepturilor omului nu s-a limitat doar la proclamarea drepturilor și libertăților, ci a înființat Curtea Europeană a Drepturilor omului, un organism cu rol de control în respectarea dispozițiilor sale de către statele semnatare.

2.4. LIMITAREA UNOR DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI

De-a lungul timpului, drepturile și libertățile omului au dus, odată cu evoluția societății, la o eficientizare din ce în ce mai mare a normelor juridice, acestea devenind treptat tehnice, impunându-le să nu săvârșească nici măcar o greșală. Astfel, niciunui individ nu trebuie să i se încalce vreun drept de către nimeni, chiar dacă o astfel de încălcare ar duce la binele sau la o mulțumire a majorității.

Necesitatea protejării drepturilor și libertăților omului este de o evidență incontestabilă. Cu toate acestea, legea prevede, în anumite cazuri, faptul că exercitarea unor astfel de drepturi și libertăți poate fi limitată de către stat. Așadar, avem o regulă generală de a interzice restrângerea în vreun fel a drepturilor și libertăților unei persoane, însă avem și o excepție de la regulă ce constă chiar în restrângerea acestora.

Art. 15 alin. (1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului menționează situațiile când se pot face excepții de la obligațiile instituite prin Convenție ”în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii […], în măsura strictă în care situația o cere și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional”. Însă, nu putem mărgini toate drepturile fundamentale. Există și dispoziții ale Convenției ce nu pot fi încălcate, sub nicio formă, indiferent de motiv. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nu este îngăduită nicio derogare de la interzicerea torturii și a sclaviei și nici a principiului ”nicio pedeapsă fără lege”. De asemenea nu este permisă nicio derogare de la dispozițiile care reglementează dreptul la viată, exceptînd cazurile în care o astfel de restrângere ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță.

Art. 16 al Convenției prevede că nicio dispoziție a art. 10 (libertatea de exprimare), art.11 (libertatea de întrunire și de asociere) și art. 14 (interzicerea discriminării) nu poate fi considerată ca interzicând statelor membre să impună restrângeri activității politice a străinilor.