Principiul Aflarii Adevarului Principiul Fundamental al Procesului Penal
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1 Principiul aflării adevărului – principiul fundamental al procesului penal
Principiile fundamentale ale procesului penal reprezintă trăsăturile esențiale ale acestuia, ele constituind regulile cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga desfășurare a procesului penal. Pentru prima dată în legislația noastră penală, Codul de procedură penală din 1968, consacră un capitol special regulilor de bază ale procesului penal, care au o strânsă legătură între ele, formând un sistem unitar.
Astfel, în capitolul I al Codului de procedură penală sunt stipulate regulile de bază ale procesului penal, respectiv legalitatea și oficialitatea procesului penal, aflarea adevărului, rolul activ al organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată, garantarea libertății, garantarea dreptului de apărare, limba în care se desfășoară procesul penal.
Așadar, unul din principiile fundamentale ale procesului penal este acela al aflării adevărului. Principiul aflării adevărului este consacrat legislativ în numeroase texte. Dispoziția legală fundamentală care prevede acest principiu printre regulile de bază ale procesului penal se găsește înscrisă în art. 23 C.p.p., unde se arată că în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului .
Adevărul trebuie aflat numai în condițiile prevăzute de lege, fără ca necesitățile principiului să poată depăși legalitatea și cadrul impus de acestea, oricât de presante ar fi nevoile practice ale organului judiciar de a face lumină în cauză.
Aflare adevărului poate fi împiedicată de implicațiile a numeroase dispoziții legale care reglementează anumite instituții procesuale. De pildă, unele îngrădiri ale oficialității în cazul neintroducerii plângerii prealabile, a retragerii acesteia sau a împăcării părților poate zădărnici eforturile organului judiciar de a afla adevăr
Soluționarea cauzei penale este imposibilă fără ca organul judiciar să nu stabilească realitatea situației de fapt, precum și toate împrejurările referitoare la persoana făptuitorului. Adevărul, în orice domeniu de activitate umană, nu se relevă spontan; el trebuie descoperit și dovedit sub toate aspectele sale; numai în felul acesta se poate spune că adevărul a fost aflat.
Aflarea adevărului cu privire la împrejurările cauzei înseamnă constatarea existenței sau inexistenței faptei pentru care se desfășoară procesul penal (ceea ce presupune cunoașterea exactă a circumstanțelor de loc, de timp, de mod, de mijloace, de scop care caracterizează fapta), forma vinovăției, mobilul și scopul faptei, natura și întinderea prejudiciului cauzei, precum și aspectele care influențează asupra răspunderii făptuitorului.
Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului înseamnă deplina certitudine asupra vinovăției celui în cauză, asupra datelor sale de identitate, de stare civilă, materială, antecedente și alte împrejurări care duc la cunoașterea multilaterală a personalității acestuia.
A afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordanță deplină între situația de fapt, așa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei și concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la împrejurările respective.
Reprezentarea și aplicarea corectă a principiului aflării adevărului în procesul penal nu poate face abstracție de înțelegerea corectă a locului pe care teoria adevărului îl ocupă în gnoseologia filozofică.
Înainte de a fi o categorie judiciară adevărul, după cum este îndeobște admis, constituie o noțiune filozofică. Adevărul în procesul penal reprezintă o reflectare exactă a realității obiective în reprezentările și concluziile pe care organele judiciare le desprind din administrarea probelor.
Delimitând adevărul de nonadevăr marea majoritate a filozofilor, de-a lungul a mai bine de două milenii, au subliniat caracterul obiectiv al adevărului care nu depinde de voința omului, de umanitate în genere. Încă din antichitate Aristotel afirmă că „adevărul aparține celui care consideră despărțit ceea ce în realitate este despărțit și ca unit ceea ce este unit, precum este în eroare acela ce gândește contrar de cum sunt lucrurile în realitate”, iar cu multe veacuri mai târziu Descartes preciza că nu trebuie acceptat ca adevăr niciodată un lucru care este cunoscut evident ca atare, urmând a se evita cu grijă graba și prejudecata și orice prilej de îndoială.
În chintesența de maximă abstractizare a definiției nominale a adevărului s-a susținut că aceasta constă în „acordul conștiinței cu obiectul ei”. La fel de rezumativ s-a conchis în esență că „adevărul este corespondența gândirii cu obiectul, iar pentru a produce această corespondență – căci ea nu e dată în sine și pentru sine – gândirea trebuie să se supună și să se conformeze obiectului”.
Chestiunea filozofică principală arată că adevărul nu se rezumă la conținutul noțiunii, în privința căreia opiniile majorității gânditorilor sunt destul de concordante. Importanța practică pentru activitatea judiciară prezintă mai ales răspunsul teoretic și de principiu la întrebarea dacă adevărul poate fi cunoscut.
Problematica juridică a cunoașterii adevărului în cauza penală este desigur mult simplificată față de teoria generală a cunoașterii, care din punct de vedere filozofic merge de la tezele de maxim agnosticism, până la recunoaștere totală pentru spiritul uman a descifrării esenței tuturor fenomenelor.
În vederea rezolvării cauzei penale organul judiciar nu trebuie să stabilească decât un adevăr faptic limitat la împrejurările speței. În consecință, în acest proces de stabilire a veridicității faptelor, care duce de la necunoaștere la realitate, nu se pun mari probleme filozofice ale adevărului absolut și relativ și nici tezele generale ale gnoseologiei în sensul dării unui răspuns la suprema problemă a posibilității cunoașterii corecte și exacte a lumii înconjurătoare.
În procesul penal calea până la stabilirea corectă a faptelor pe bază de probe nu este ușoară, putând duce în extremis chiar la situația nedorită a erorii judiciare. Nimeni și niciodată nu a emis teza infailibilității justiției omenești. Această îndoială de principiu asupra veridicității absolute a celor stabilite de organul judiciar nu are nimic în comun cu admiterea ideii că o cauză penală s-ar putea soluționa legal și corect fără o stabilire reală a faptelor din speță.
Despre îndoiala amintită mai sus în evaluarea realităților se găsesc numeroase referiri și în literatura română de specialitate din trecut. Astfel, s-a arătat că judecata omenească oricâte precauții și garanții procesuale și-ar lua poate fi supusă erorii și greșelii; de asemenea, s-a precizat că „justiția nu poate porni de la criterii absolute,
fiindcă tot materialul din care este durată, nu cunoaște absolutul. Chiar atunci când adevărul obiectiv este statornicit, opera justiției rămâne relativă, fiindcă în dosul realității obiective stă o realitate subiectivă atât de greu de pătruns”.
Una din problemele cele mai controversate și artificial complicate în gândirea juridică procesual penală este cea a așa-numitului adevăr judiciar, adică a concordanței care se realizează între aspectele reținute de organele judiciare și care determină convingerea lor în cauză și probele strânse și administrate în speță.
Dacă obiectul probațiunii este corect delimitat (în sensul că se dovedesc exact acele împrejurări care urmează a fi relevate), dacă probele sunt de bună calitate (adică lămuresc realitățile exact așa cum sunt ele, fără a le distorsiona) și dacă operațiunea de apreciere a probelor se face corect de către organul judiciar evident că ceea ce rezultă adică așa-numitul adevăr judiciar, este echivalent celui obiectiv.
Când acest lanț de ipoteze – toate de probațiune – nu funcționează corespunzător, respectiv apar hiatusuri, erori sau evaluări incorecte, rezultatul va fi un adevăr parțial sau chiar mai rău, un nonadevăr.
Trebuie observat, că ceea ce determină neajungerea la realitate nu este noțiune de adevăr judiciar, care eronat se contrapune celui obiectiv, ci de modul inexact în care funcționarea mecanismului procesual duce organul judiciar în planul convingerii la reprezentarea unor împrejurări neadevărate.
Adevărul judiciar, adică adevărul stabilit intr-o cauză judiciară poate și trebuie să fie un adevăr obiectiv. A da alt sens adevărului judiciar înseamnă a schimba conținutul noțiunii și desigur prin aceasta se poate ajunge și la aspecte discutabile sau criticabile, așa cum se menționează mai jos.
Din împrejurarea că într-o cauză concretă obiectul probațiunii se circumscrie numai la stabilirea anumitor stări de fapt, s-a conchis de către unii că adevărul poate fi fragmentat în funcție de cerințele speței.
Adevărului judiciar i s-a dat un sens de adevăr îngustat la necesitățile impuse de soluționarea cauzei. De la acest stadiu a fost suficient un mic pas pentru ca noțiunea de adevăr judiciar să fie contorsionată și redusă la o anumită suficiență, acomodată nevolior concrete ale justiției. Aceasta a dus adevărul judiciar la un sens peiorativ, pentru că au fost întrepătrunse și au fost folosite două elemente, care deși apropiate și independente, nu sunt echivalente.
În realitate, ceea ce este variabil și prezintă diferite grade de la insuficiență până la supradimensionare este obiectul probațiunii și conținutul datelor pe care fiecare probă le încorporează. Se pot deci dovedi aspecte mai mult sau mai puțin numeroase, revelatoare, utile, concludente sau pertinente, și evident concluziile pe care și le formează pe această bază organul judiciar vor fi valabile, putând prezenta un anumit grad de suficiență. Adevărul în procesul penal este și trebuie să fie întotdeauna unic, fără a comporta grade diferite ale realității date în mod obiectiv.
Sensul denaturat al categoriei de adevăr judiciar – așa cum a fost uneori greșit interpretat – a determinat critici virulente la adresa acestei noțiuni în doctrina juridică est-europeană. Astfel, s-a ajuns a eticheta categoria respectivă ca un „surogat” de adevăr, care nu are nimic în comun cu fidelitatea realităților.
Criticile formulate pot fi reținute numai în măsura în care adevărului judiciar i se dă un alt sens decât cel îndeobște admis în majoritatea doctrinei.
1.2 Mijloace de probă în dreptul procesual român
Concepțiile juridice referitoare la finalitatea și modul de folosire a probelor în procedura juridică au evoluat mult, manifestându-se variat în istoria procesului penal.
În procesul penal arhaic, de tip acuzatorial, concepțiile empirice și mistice, permiteau organului judiciar să interpreteze în modul cel mai liber și foarte arbitrar anumite probe, având chiar o esență sau o explicație supranaturală, în care spiritul de dreptate și echitate era transferat uneori pe seama „înțelepciunii atotputerniciei divinității”. Istoria universală și românească a dreptului are nenumărate referiri la probe de genul ordaliilor, a duelului judiciar și a jurământului religios. Jurământul cu brazda pe cap sau instituția cojurătorilor cunoscute și îndelung folosite în vechiul drept românesc constituiau manifestări concrete a unor asemenea concepții juridice .
În procesul de tip inchizitorial teoria probelor formale, în care legea dădea diverselor probe o forță dinainte stabilită, făcea ca aspectele formale cantitative sau calitative să fie precumpănitoare și să determine anticipat soluționarea cauzei în conformitate cu concepțiile și interesele promovate prin norma juridică. În cadrul acestei forme juridice de proces, caracteristică mai ales pentru ultimele secole ale orânduirii feudale, în care puterea centralizată a monarhului absolut, a marii nobilimi și a vârfurilor clerului reprezentau pârghiile cele mai de seamă ale puterii în stat, concepțiile juridice despre probe erau în concordanță cu concepțiile politice și sociale. Astfel se explică regulile de drept care permiteau ca nobilul să fie crezut înaintea iobagului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeii (inegalitatea sexelor fiind una din manifestările inegalității sociale) etc. În aceeași lumină trebuie înțeleasă ierarhizarea probelor care făcea din mărturisire regina probelor (proba probatissima), obținută de cele mai multe ori prin tortură sau alte procedee de constrângere, ca și cuantificarea numerică a unor probe. Reguli de felul celor care susțineau lipsa de temei a declarațiilor unui singur martor (testis unus testis nullus) sau a necesității dublării numărului de martori față de cei anterior ascultați pentru a se dovedi contrariul (cum prevedeau pravilele românești din secolul al XVII-lea) se înscriau ca certe aspecte ale formalismului cantitativ.
În procesul penal modern legea nu tarifează în general probele dându-le o anumită putere probatorie sau grad de credibilitate așa cum era tipic în teoria probelor formale. Totuși, în legislațiile actuale din numeroase state de drept există urme ale concepțiilor mai vechi, menționându-se în parte inegalitatea consacrată prin lege a unor probe (de exemplu, dispoziția potrivit căreia procesele verbale încheiate de anumite organe fac dovada până la înscrierea în fals).
Dreptul procesual penal modern, descătușând organul judiciar de obligația respectării ierarhiei probelor stabilite prin lege, a introdus teoria liberei aprecieri a probelor.
Teoria liberei aprecieri a probelor, deși își găsește recunoaștere atât în reglementările statelor de tip totalitar sau autoritar cât și în celelalte legislații, este concepută și mai ales fundamentată teoretic în mod diferit.
Elementul central al teoriei liberei aprecieri a probelor se circumscrie intimei convingeri a organului judiciar care își formează opinia în urma administrării probelor. În majoritatea reglementărilor această împrejurare este marcată expres prin norme legale care fac trimitere la intima convingere a celui care are obligația aprecierii probelor. Astfel, codul nostru din anul 1936 in articolul 137 alineatul 7 prevedea că judecătorii apreciază probele administrate și hotărăsc după intima lor convingere.
Aceiași idee se regăsește în legislațiile franceză, belgiană, elvețiană, italiană. Judecătorul apreciază în toată libertatea valoarea probelor administrate și condamnă sau achită pe inculpat după conștiința sa și numai după ce își formează convingerea că cel în cauză este sau nu vinovat. Organul judiciar nu trebuie să justifice forța probantă pe care o atribuie probelor reținute. Dispoziții similare se găsesc și în articolele Codului penal belgian, precum și în alte numeroase coduri.
Libera apreciere a probelor permite ca organul judiciar care își formează o convingere să nu fie ținut vreodată de evaluarea dată probelor de către un alt organ judiciar. Aprecierile organului de urmărire penală sau ale procurorului nu se impun judecătorului, după cum judecătorul din căile de atac nu este ținut de convingerea celui care a judecat în primă instanță ș.a.m.d.
Libera apreciere a probelor și-a găsit consacrare și în dreptul procesual penal est-european, inclusiv cel din țara noastră.
Ceea ce diferenția atitudinea organului judiciar român ca și al altora din statele totalitare, era atitudinea sa de principiu, care nu putea fi decât în concordanță cu o anumită poziție ideologică conformă cu cerințele unei justiții aservite unui scop social-politic, manifest exprimat de lege.
Pentru a ne referi la normele române este semnificativ sa evocăm dispozițiile înscrise anterior în art. 63 alin. 2 C.p.p., care obligau organul judiciar să-și formeze convingerea intimă, în așa fel încât în aceasta să se contureze o conștiință juridică „socialistă”, respectiv corespunzătoare intereselor „statului socialist”.
Între convingerea unei persoane și conștiința sa există neîndoielnic interferențe. A considera convingerea liberă, dar a subordona conștiinței generale impuse din afară și de o factură exclusivistă presupune desigur o contradicție, care anulează în mare parte posibilitatea unei convingeri intime în adevăratul sens al cuvântului, așa cum gândirea juridică democrată și liberă a conturat acest concept.
Nu întâmplător în doctrina est-europeană s-a încercat cu așa-numita „conștiință juridică socialistă” diverse precizări. Astfel, s-a arătat că în conștiința juridică socialistă se cuprinde totalitatea ideilor, sentimentelor și voluțiunilor oamenilor muncii cu privire la dreptul socialist, cu privire la aprobarea și conformarea la regulile acestuia, cu privire la fenomenul judiciar în general, corespunzând ideile și sentimentele de dreptate și legalitate. Oglindire activă a existenței, conștiința juridică socialistă constituie un fenomen social cu funcții creatoare, care se manifestă în influența inversă pe care o exercită asupra existenței reflectate de ea.
Consecințele teoretico-practice ale modului cum legislația și practica judiciară occidentală abordează libera apreciere a probelor se vădesc mai ales în poziția diferențiată pe care o impune însăși legea celor care își formează convingerea pe baza probelor.
În acest sens, există deosebire între modul liber în care funcționează această apreciere în cazul juraților de la instanțele criminale și ceilalți judecători de la instanțele corecționale și polițienești.
Jurații nu au obligația să motiveze în verdictul lor concluzia la care au ajuns, intima convingere funcționând deplin și modul în care probele au fost apreciate scăpând căilor de atac și oricărui control superior.
Spre deosebire de aceasta, judecătorii de la celelalte instanțe, deși au dreptul să aprecieze liber probele, trebuie să motiveze hotărârea adoptată indicând faptele penale pe care se bazează în cadrul procedurii de casare să poată controla legalitatea deciziilor.
Aplicarea cu caracter de generalitate a teoriei liberei aprecieri a probelor are în numeroase legislații unele restrângeri în cazurile când pentru anumite situații se admite sistemul probelor legale.
Legea permite ca procesele verbale încheiate în diverse domenii de către unii agenți constatatori să aibă o putere de dovadă prestabilită de lege și să nu poată fi înlăturată decât prin înscrierea în fals.
Exemple de acest gen nu sunt prea numeroase în normele recente de cele mai multe ori având caracter tradițional și fiind prevăzute în dispozițiile legale mai vechi. În legislația franceză de pildă, fac dovadă până la înscrierea în fals procesele verbale încheiate în domeniul vamal sau în materie de pescuit.
În plus, pot avea o asemenea tărie de dovadă procesele verbale încheiate de judecătorii în care se constată împrejurările legate de desfășurarea procesului penal. În mod constant, în practica judiciară s-a statuat, că procesul verbal de ședință încheiat cu ocazia judecății și subînscris de președintele completului nu poate fi combătut cu privire la constatările făcute decât prin înscriere în fals.
Procesele verbale care fac dovadă până la înscrierea în fals se întâlnesc numai în materie de contravenții și delicte în general, înscrierea în fals nu apare în materie criminală și o asemenea putere de dovadă a unei probe nu se poate invoca în fața curților de juri, intima convingere a juraților neputând fi încorsetată de nici o probă, nici măcar prin anumite procese verbale cu o putere prestabilită de lege.
Dispozițiile din art.63 al Codului de procedură penală definesc probele ca fiind „orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.” Văzând și dispozițiile art.64 din C.p.p. așa cum a fost modificat și completat prin legea nr. 141/1996 care definesc mijloacele de probă ca fiind acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă, respectiv declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții civilmente responsabile, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele, rezultă deosebirea precisă dintre probe și mijloacele de probă .
În art. 63 alin. 2 C.p.p. se reflectă bazele legale principiale ale concepției referitoare la libera apreciere a probelor. În această normă se subliniază că probele nu au valoare mai dinainte stabilită și se prevede că aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și instanța de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.
Din dispozițiile legii rezultă că intima convingere a organului judiciar nu este o probă. Pentru a fi suficientă și relevantă pe plan juridic această convingere trebuie să fie efectul unor probe.
Intima convingere nu constituie o intuiție pur subiectivă, ci un sentiment de certitudine fermă despre existența sau inexistența unei fapte. Spre deosebire de intuiție, convingerea se întemeiază pe raționament, putând fi susținută și demonstrată pe baza unor argumente logice.
Forma convingerii este rezultatul unui proces psihic prin care probele administrate, ca elemente obiective se reflectă complet și exact în conștiința organelor judiciare și le produc un sentiment de certitudine în legătură cu fapta dovedită.
Cu tot cadrul de obiectivitate ce se impune convingerii intime în formarea sa exclusiv pe baza materialului probator legal administrat în cauză și cu lăsarea la o parte a tuturor impresiilor, ideilor preconcepute, concepțiilor, instituțiilor, prejudecăților, conștiinței individuale și colective, părerile formate în opinia publică și alte asemenea elemente de natură a influența aprecierile cuiva, nu se poate face abstracție de principala critică subliniată în genere ca imputabilă teoriei liberei aprecieri a probelor.
În doctrină s-a arătat de foarte mulți autori că intima convingere, chiar dacă nu constituie o probă ci rezultatul acesteia, rămâne un sistem din care subiectivul nu poate fi exclus.
Teoria intimei convingeri constituie un sistem în care convingerea trebuie să se înscrie în cadrul logic al rezonabilului. Acest cadru este desigur mai puțin riguros decât cel pretins de savanți pentru certitudinea unui fapt sau unui fenomen, dar este totuși un cadru în care justiția se poate înscrie cu toată încrederea.
Din art. 63 alin.2 rezultă că în procedura noastră penală sistemul legal de apreciere a probelor nu se manifestă în nici un caz, din moment ce legea subliniază că probele nu au o valoare dinainte stabilită.
În reglementarea actuală probele nu sunt ierarhizate în vreun fel, faptele consemnate în procesele verbale (indiferent de cine sau în ce condiții au fost redactate) neavând altă valoare probatorie decât restul probelor. Legea română nu prevede procedura înscrierii în fals în vederea înlăturării de la aprecierea situației în cauză a împrejurărilor consemnate într-un proces verbal.
Înscrierea în fals era o modalitate de constatare a proceselor verbale admise de codul din 1936. Înscrierea în fals constituie o procedură prin care cel care o folosea învinuie agentul constatator al faptelor consemnate în procesul verbal de săvârșirea infracțiunii de fals în legătură cu redactarea actului întocmit. Dacă învinuirea se confirma aceasta atrăgea desigur soluția corespunzătoare în procesul declanșat în cauza privind falsul, iar pe baza hotărârii respective era posibilă înlăturarea procesului verbal a cărui falsitate se constatase. În ipoteza contrară, nu numai că procesul verbal rămânea valid, producând toate consecințele ce decurg, dar întrucât falsul reclamat nu era constatat, cel care făcuse procedura se făcea vinovat de săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă, ceea ce era evident un risc și un neajuns care determina nu în puține cazuri neînscrierea în fals în vederea evitării oricâtor consecințe aleatorii și nedorite.
Probele sunt elemente de fapt cum sunt întâmplările, împrejurările, relatările care datorită relevanței lor informative servesc la aflarea adevărului și la corecta soluționare a cauzelor penale.
Pentru ca organele judiciare să perceapă în mod direct anumite întâmplări sau relatări, acestea trebuie materializate în mijloace perceptibile.
Din punct de vedere riguros științific trebuie să delimităm cu precizie proba propriu-zisă de mijlocul de probă. Împrejurarea de fapt, nu poate fi confundată cu mijlocul prin care această împrejurare era percepută de organele judiciare, deci cu mijlocul prin care ea este demonstrată.
Informațiile pe care le furnizează o probă nu pot fi administrate în procesul penal decât prin mijloace prevăzute anume în Codul de procedură penală și care sunt denumite mijloace legale de probă.
Mijloacele de probă sunt prevăzute complet, deci nici limitativ, nici explicativ în actualul Cod de procedură penală modificat și completat. Articolul 64 din Cod cuprinde toate mijloacele de probă posibile, așa cum a fost completat prin Legea nr.141 din 5 noiembrie 1996.
Așa cum prevede articolul 64 C.p.p. modificat, au devenit mijloace de probă și înregistrările audio sau video precum și fotografiile, extinzându-se astfel posibilitatea organelor judiciare de aflare a adevărului.
Putem constata că mijloacele de probă sunt mijloace orale, mijloace scrise, mijloace materiale și mijloace tehnice.
Mijloacele de probă folosite în cauzele penale diferă în funcție de conținutul infracțiunii și de împrejurările în care ea a fost săvârșită. Fiecare mijloc de probă își are procedeele sale de administrare.
Procedeele de administrare sunt numeroase, în sensul că modul de reflectare al probelor pe care le conțin mijloacele de probă sunt destul de multe. Astfel, declarațiile învinuitului sau inculpatului se pot obține prin: audiere, declarație scrisă, interogatoriu, confruntare, traducere.
Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, constituie un mijloc de aflare a unor elemente de fapt care servesc la aflarea adevărului cu privire la fapte, stări, împrejurări, ce formează obiectul probațiunii în procesul penal. Elementele furnizate de acestea, atunci când sunt sincere, au o valoare foarte mare pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei. Organele de urmărire penală au obligația să asculte pe învinuit sau inculpat, aceeași obligație revenind și instanței de judecată. În situația când, din diferite motive, învinuitul sau inculpatul nu poate da declarație scrisă sau refuză să dea declarație, se va întocmi un proces verbal de ascultare.
b) Declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente aduc o contribuție apreciabilă la stabilirea adevărului în procesul penal. Aceste declarații pot clarifica diferite elemente de fapt de natură a servi ca probă, cu privire la fapta comisă, la persoana făptuitorului, la împrejurările comiterii faptei precum și la urmările acesteia.
Cu ajutorul declarațiilor făcute de părți, organele judiciare pot intra în posesia unor informații de natură a contribui la aflarea adevărului cu privire la obiectul cauzei penale, respectiv descrierea făptuitorilor, relațiile cu victima, obiectul material al infracțiunii etc.
c) Declarațiile martorilor constituie mijlocul de probă cel mai frecvent folosit în procesul penal, deoarece martorul este o persoană străină de infracțiunea comisă, care percepe faptele și împrejurările importante pentru aflarea adevărului cu privire la fapta săvârșită și care nu ar putea fi puse în lumină de celelalte mijloace de probă administrate în aceiași cauză penală.
Acest mijloc de probă, deși frecvent folosit în procesul penal, prezintă unele caracteristici specifice care țin de puterea de percepție, de fixare și memorare, precum și de redactare, care variază de la individ la individ în funcție de gradul de cultură, de profesie, de dezvoltare psihică, de condițiile în care a perceput acele fapte și împrejurări, precum și de alte multe elemente.
d) Înscrisurile și mijloacele de probă se administrează prin predarea obiectelor și înscrisurilor, reținerea și predarea corespondenței și a înscrisurilor, prin percheziție, precum și prin ridicarea silită a obiectelor și înscrisurilor.
Orice obiect care servește la aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale constituie mijloc material de probă. De și astfel de obiecte sunt destul de multe și variate, totuși în literatura de specialitate au fost clasificate astfel:
Obiecte folosite la săvârșirea infracțiunii;
Obiecte ce reprezintă produsul infracțiunii;
Obiecte ce conțin sau poartă urme ale infracțiunii;
Orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului și la soluționarea cauzei;
e) Cât privește constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele, ele sunt mijloace de probă și nu trebuie confundate cu procedeele de examinare care operează asupra unor mijloace materiale de probă. Raportul de constatare ca și expertiza, se materializează într-un înscris care relatează existența unor probe, deci sunt mijloace de probă ca orice înscris.
Importanța pe care legiuitorul o acordă probelor și mijloacelor de probă rezidă și din multitudinea de gradații procesuale privind administrarea probelor. Astfel, dispozițiile art.68 C.p.p. interzice întrebuințarea violenței, amenințărilor ori a altor mijloace de constrângere, precum și promisiunile sau îndemnurile folosite în scopul de a obține probe. Totodată este interzisă determinarea unei persoane să comită sau să continue săvârșirea unei infracțiuni pentru a obține probe.
În scopul stabilirii adevărului într-o cauză penală și pentru înfăptuirea justiției Codul de procedură penală prevede obligativitatea prezentării la locul, ziua și ora stabilită a persoanelor chemate ca martor, precum și datoria acestora de a declara tot ce știu cu privire la cauza penală respectivă.
În acest scop, legea prevede că înainte de a fi ascultat, martorul să depună jurământul. Cu privire la conținutul jurământului martorului, acesta a fost stabilit în ultima sa formă prin Legea nr. 45/ 1993 de modificare și completare a Codului de procedură penală.
Tot în scopul stabilirii adevărului, legiuitorul a prevăzut obligativitatea prezentării pentru a da relatări suplimentare, a experților și specialiștilor, atât în faza de urmărire penală, cât și pe parcursul procesului penal.
Scurt istoric al expertizei criminalistice
Activitatea justiției de prevenire și combatare a criminalității, de o inestimabilă valoare socială, necesită descoperirea urgentă și completă a infracțiunilor, identificarea infractorilor, determinarea fără nici un dubiu a vinovaților lor și, în raport cu aceasta, aplicarea pedepselor prevăzute de legea penală. În acest scop organele de urmărire penală și instanțele de judecată au dreptul și în același timp obligația de a recurge la toate mijloacele permise prin care se poate stabili adevărul, situație valabilă și pentru judecarea pricinilor civile.
Unul din aceste mijloace îl constituie expertiza judiciară care poate fi dispusă din oficiu sau admisă la cererea unor părți, fie pentru susținerea acuzării sau apărării, fie pentru dovedirea acțiunii sau combaterea ei. Alături de alte genuri de expertiză (medico-legală, psihiatrică, contabilă, tehnică etc.), expertiza criminalistică, sub diversele ei forme, aduce o importantă contribuție la cercetarea științifică a probelor materiale, în principal prin identificarea persoanelor și obiectelor. Incontestabil, așa cum o arată și statisticile laboratoarelor de criminalistică, ponderea cea mai mare o are expertiza scrisului cunoscută în mod curent sub denumirea de „expertiză grafică”.
Frecvența mare cu care se apelează la cercetarea scrisului se explică prin aceea că actele, sau în terminologie legala înscrisurile, sunt admise ca mijloc de probă „dacă în conținutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului”. (art.89 C.p.p.). Pe de altă parte, complexitatea activităților sociale și economice implică ținerea unor riguroase și numeroase evidențe, precum și multiple raporturi – cu sau fără caracter juridic -, consacrate în acte, de unde întocmirea și circulația extrem de intensă a înscrisurilor de tot felul. În acest sens profesorul J. Mathzer avea dreptate când afirma că „epoca noastră”, prin care ne place să o desemnăm prin termeni ca „era atomică”, „era cercetării spațiale”, „secolul automatizării”, nu este de fapt, mult mai prozaic vorbind decât „era hârtiilor”, „epoca formularelor în mai multe exemplare”, „secolul documentului” (mașini de scris, mașini de dactilografiat, imprimat, multiplicat sau fotografiat) .
În materie penală întâlnim înscrisuri care formează însuși obiectul material al infracțiunilor de fals prevăzute de articolele 288-290 Cod penal. Alterarea adevărului se produce fie prin întocmirea în întregime a unui înscris, fie prin modificarea unui înscris existent, „contrafacerea scrierii ori a sub-scrierii sau alterarea în orice mod” reținută de legea penală ca modalitate de falsificare fiind valabilă pentru ambele ipoteze.
Desigur că prin falsificarea unor acte se urmăresc anumite scopuri, cum ar fi obținerea unor avantaje materiale, faptă care la rândul ei poate întruni elementele constitutive ale altor infracțiuni ca delapidare, înșelăciune etc.
Dintre înscrisurile venite frecvent spre expertizare la laboratoarele de criminalistică notăm actele privind evidența și circulația diferitelor bunuri sau valori (borderouri, facturi, chitanțe, inventare, procese-verbale de recepție, state de plată, deconturi, mandate poștale, taloane de pensie), actele referitoare la desfășurarea procesului de producție (fișe de pontaj, instructaje pentru protecția muncii), documente C.E.C. (librete de economii, foi de depunere și restituire), formulare de transport (foi, bilete, abonamente, permise), bilete și buletine Loto-Pronosport, acte de studii și identitate, certificate și rețete medicale.
În materie civilă numeroase înscrisuri au caracter preconstituit, adică au fost întocmite în mod special în vederea modificării nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, în eventualitatea unui viitor litigiu (pretenții, succesiuni etc). Înscrisurile preconstituite sunt fie autentice, fie sub semnătură privată. Cele din prima categorie sunt acceptate și autentificate sau întocmite și autentificate, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, de către un funcționar care, conform dispozițiilor articolului 1171 Cod civil, este completat și funcționează în locul unde s-a făcut actul. Astfel, înscrisuri autentice sunt nu numai actele notariale (donații, contracte de vânzare-cumpărare, testamente etc.), dar și cele de stare civilă, hotărârile judecătorești, procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc.
Înscrisurile autentice beneficiază de prezumția de autenticitate, în sensul că conținutul corespunde voinței părților exprimată în fața funcționarului, că semnăturile le aparțin, că data întocmirii este cea reală etc. Aceasta nu înseamnă că ele nu pot forma obiectul unor expertize grafice, întrucât sunt susceptibile de a fi atacate pe calea înscrierii în fals (art. 180-185 Cod procedură civilă). În practică asemenea cazuri vizează îndeosebi acte vechi încheiate cu mulți ani în urmă, iar cei ce le contestă sunt de obicei moștenitorii părților.
A doua categorie de înscrisuri, des invocate în justiție, sunt cele sub semnătură privată, pentru valabilitatea cărora nu interesează modul de întocmire (scriere de mână, dactilografiere etc.), ci numai dacă sunt semnate de persoanele care figurează în acte. Asemenea acte sunt chitanțele, diferitele convenții, declarații etc. În ce privește testamentele olografe, pentru admisibilitatea lor nu este suficientă semnarea de către testator, o condiție sine qua non fiind scrierea în întregime și datarea tot de către acesta (art. 859 Cod civil). Înscrisul sub semnătură privată are putere doveditoare atâta timp cât este recunoscut de părți; în caz contrar (contestarea totală sau parțială) validitatea sau falsitatea sa urmează să fie stabilite de către instanța de judecată prin procedura verificării de scripte (art. 177-179 C.p.p.) sau prin efectuarea unor expertize.
Expertiza documentelor datează încă din antichitate, reprezentând probabil unul din cele mai vechi mijloace de probațiune cu caracter tehnic la care s-a apelat în procedurile judiciare, care se dovedește că odată cu circulația mai intensă a actelor (scrierea cuneiformă, majuscule latine etc.), arta de a putea imita scrisul altuia, întocmirea actelor de către scribi anume specializați, posibilitatea de modificare a scrisului propriu, au dat naștere la îndoieli asupra autenticității înscrisurilor folosite și au impus de timpuriu căutarea unor căi de investigare.
O lege a împăratului Constantin (aproximativ anul 300 d.H.) cuprinde un capitol special consacrat falsului, în care se indică printre mijloacele de aflare a adevărului compararea scrisurilor (scripturarum collatione ), iar în anul 539 Justinian citează în novela 79 o eroare judiciară cauzată de faptul că experții declaraseră un act fals, dovedit ulterior a fi autentic. De altfel, încă din novela 49 se negase că examinarea scrisurilor poate atinge certitudinea, luându-se măsuri pentru asigurarea pieselor de comparație.
Primele studii privind scrisul, axate în special pe descoperirea legăturii dintre caracteristicile grafice și personalitatea omului, se studiază în sec. XVII și aparțin lui Francois Demelle (1609), Camillo Baldo (1622), Jacques Raveneau (1666) și Etienne de Blégny (1669). Secolul XIX și începutul secolului XX cunoscut un deosebit interes pentru cercetarea scrisului, este adevărat mai mult sub aspect grafologic dar și al posibilităților de identificare, conturarea celor două domenii accentuându-se apoi tot mai mult până la completa despărțire de astăzi.
După observațiile extrem de prețioase ale abatelui Jean-Hippolyte Michon (1872), urmează o numeroasă pleiadă de grafologi și experți grafici dintre care se remarcă, în această perioadă Alphons Bertillon (1897), Pierre Humbert (1907), E. Sollange-Pellat (1908), J. Crépieux-Jemin (1921), creatorul grafologiei moderne Edouard de Rougemont (1922), Edmond Locard (1923), J. A. Brutails (1925); dintre autorii de limbă germană notăm pe Hans Langebruch (1895), Hans Gross (1898), Ludwig Schneikert (1906), cehul R. Saudek (1925), iar dintre cei de limbă engleză pe Persifor Frazer (1894) și Albert Osborn (1910).
Dintre specialiștii români în materie, unii foarte cunoscuți pe plan internațional, sau care s-au ocupat printre altele și de problema scrisului, menționăm pe Ștefan Minovici (1900), Gheorghe Marinescu (1905), C. I. Parhon (1917), Mihail Kenebach (1935) și în special pe Henri Stahl (1926) profesor la Școala superioară de arhivistică și paleografie .
Odată cu spectaculoasele progrese ale științelor exacte, mai ales ale fizicii și chimiei, s-a lărgit mult aria de investigare a documentelor în vederea depistării falsurilor. Totuși trebuie observat că aplicarea creatoare a procedeelor elaborate în cadrul altor domenii a avut repercusiuni însemnate nu numai în ceea ce privește cercetarea actelor sub aspect tehnic (analiză de hârtie, pastă, cerneală, tușuri etc.). În schimb examinările de ordin grafic, adică studierea caracteristicilor scrisului în vederea identificării autorului nu au evoluat fundamental, depinzând încă în mare măsură de talentul și experiența expertului.
CAPITOLUL II
MODALITĂȚI DE FALSIFICARE A SCRISULUI ȘI A IMPRESIUNILOR ȘTAMPILARE ȘI MIJLOACELE DE STABILIRE A FALSURILOR
2.1 Caracteristici de identificare a scrisului
Scrisul, ca reprezentare grafică, prin semne convenționale, a sunetelor și a cuvintelor dintr-o limbă, poate fi definit prin două tipuri de elemente: caracteristici generale și caracteristici speciale.
Primele se referă la scris privit în ansamblu, pe când secundele se limitează la semnele grafice considerate separat (litere, cifre, semne de punctuație etc.) sau la grupe de asemenea semne a căror execuție este de așa natură încât constituie unități grafice (de exemplu, monograme alcătuite din două, trei litere). Și unele și celelalte trebuie examinate cu atenție în scopul identificării autorului, întrucât numai totalitatea lor dă concluziei respective o bază științifică.
Trebuie subliniat încă de la început faptul că este greșită concepția potrivit căreia numai caracteristicile speciale ar conduce la identificare, în timp ce caracteristicile generale ar avea doar un rol orientativ. Este drept că ideea aceasta nu a fost teoretizată ca atare, dar ea a stat la baza metodei de examinare a scrisului la studiul formelor de la a la z.
De asemenea, au existat tendințe contrare, mai ales în trecut la experții cu pregnante înclinații grafologice, care acordau prioritate aspectului general, fizionomiei scrisului, ignorând felul în care erau tratate literele. Ambele curente, dacă pot fi numite astfel, sunt unilaterale și excesive, putând să genereze grave erori de apreciere.
Pe lângă cele două tipuri de caracteristici menționate, care sunt pur grafice, la identificarea persoanei după scris contribuie într-o oarecare măsură și așa-numitele „caracteristici ale limbajului scris”, utilizate în special la cercetarea scrisorilor anonime.
Aceste caracteristici ajutătoare se referă în primul rând la limbajul folosit de scriptor la redactarea textului. Cu toate că limbajul oral și cel scris sunt strâns legate, ultimul fiind materializarea prin semne a primului, totuși ele nu sunt identice. De obicei formularea ideilor în scris este mult mai dificilă decât enunțarea lor pe cale verbală, chiar la persoanele cu grad de cultură mai ridicat. Câteodată o expunere scrisă poate fi individualizată prin scris, vocabular, construcția și complexitatea frazelor, anumite preferințe de ordin gramatical, cum ar fi tipurile verbelor, plasarea adjectivelor etc. Dintre acestea cele mai prețioase indicații le oferă vocabularul folosit. Bogăția sau sărăcia lexicului ne va da o imagine aproximativ exactă asupra gradului de instruire al autorului sau chiar asupra profesiunii acestuia. Pe de altă parte, întrebuințarea în scrisul în litigiu a unor provincialisme, arhaisme, neologisme, termeni de jargon sau de argou etc., care apar și în scrisul persoanei bănuite, vor fi deosebit de concludente pentru identificare, mai ales atunci când sunt specifice sau puțin comune.
În aprecierea vocabularului trebuie făcută însă o rezervă, impusă de practica de expertiză, și anume, se va avea totdeauna în vedere ca textul incriminat să fie conceput de o persoană, iar scrierea lui să aparțină unei alte persoane, după dictare sau prin copierea unei ciorne. Această ipoteză se verifică mai ales în cazul în care se constată o vădită discordanță între aspectul inferior, rudimentar al grafismului și exprimarea curgătoare, clară și variată a conținutului.
Drept caracteristici ale limbajului scris sunt socotite și cele referitoare la respectarea regulilor de ortografie și punctuație. Semnificativ în această privință sunt greșelile pe care scriptorul le face în mod constant, cum ar fi omiterea sau repetarea de litere, folosirea incorectă a majusculelor, scrierea numelor proprii cu minusculă, ignorarea liniuțelor, a punctelor sau, uneori, aplicarea unor norme ortografice abrogate (de pildă folosirea apostrofului în loc de cratimă). Câteodată asemenea greșeli ating valoarea de unor caracteristici de maximă individualitate.
Caracteristici generale ale scrisului
Prin caracteristici generale ale scrisului, cunoscute și sub denumirea de „dominante grafice” sau de „caractere obiective ale scrisului”, se înțeleg acele caracteristici sau calități ale scrisului care determină aspectul general al acestuia. Este vorba deci de diferite propietăți de clasă generice, care, luate separat se pot găsi în scrisul mai multor persoane.
Stabilirea corectă a caracteristicilor generale ale unui scris echivalează cu o definire a acestuia, ceea ce este extrem de important pentru selectarea mai multor scrisuri cercetate concomitent.
Caracteristicile generale – cu excepția unora, cu grad de apartenență mai mare – sunt mai puțin sesizabile pentru un nespecialist și tocmai de aceea falsificatorii își fixează atenția asupra construcției literei sau tocmai prezența acestor caracteristici generale poate trăda operația de contrafacere și chiar pe autor. Dar și unui falsificator versat și deci avizat îi va veni destul de greu să obțină o asemănare, fie și aproximativă, a aspectului general al unui scris imitat, pentru că deprinderile sale de scriere sunt altele decât cele ale titularului modelului (de exemplu, scrisul falsificat este rotunjit în timp ce scriptorul posedă un grafism unghiular). Din aceeași cauză nici deghizarea propiului scris nu va izbuti să îndepărteze scrisul executat de scrisul real al autorului, întrucât caracteristicile generale nu pot fi schimbate după bunul plac al scriptorului.
În consecință cercetarea rațională de către expert a caracteristicilor generale este absolut necesară și într-o anumită privință chiar mai edificatoare decât cea a caracteristicilor speciale, constituind astfel o sursă amplă de informare pentru specialist.
Gradul de evoluție al scrisului reprezintă caracteristica generală cea mai cuprinzătoare și relevatoare pentru definirea unui scris și constă în măsura pe care o persoană și-a apropiat deprinderea de a scrie sau, cu alte cuvinte, în „nivelul de însușire a tehnicii de scriere” (A. I. Manțvetova) .
La determinarea acestei caracteristici fundamentale concură mai mulți factori, în special coordonarea mișcărilor și viteza sau ritmul execuției.
Din acest punct de vedere scrisurile se împart în: inferioare (slab evoluate), superioare (evoluate) și medii (mediocre).
Scrisurile inferioare sunt acelea în care coordonarea mișcărilor este slabă, automatizarea gesturilor grafice este redusă sau inexistentă, iar ritmul de execuție este încetinit. Gama scrisurilor inferioare este variată mergând de la scrisuri extrem de greoaie, de-a dreptul chinuite, aparținând unor persoane care de-abia știu să traseze semnele grafice (adeseori numai semnează) și până la scrisuri realizate tot cu dificultate, dar relativ cu mai multă siguranță și stabilitate.
Ca aspect scrisurile puțin evoluate sunt neuniforme, prezintă trăsături neregulate și unghiulare, trasate fie energic și extrem de apăsat, cu schimbări bruște de direcție, fie tremurat și nesigur. Dimensiunea este mare, ca rezultat al deplasării întregii mâini pentru înscrierea fiecărui semn grafic. Cursivitatea este modestă, înregistrându-se opriri dese, ceea ce are drept urmare nelegarea literelor și chiar construirea acestora din elemente separat trasate. În general se observă la aceste scrisuri o dezaliniere a semnelor grafice, atât pe verticală, cât și pe orizontală, inconstanțe în orientarea rândurilor, în înclinarea axei literelor și în înălțimea lor. În plus scrisurile inferioare se caracterizează prin frecvente omisiuni de litere sau porțiuni de litere ori dimpotrivă, adăugiri (de exemplu minuscula m cu patru picioare) , precum și prin abundența greșelilor de ortografie.
Scrisurile superioare sau evoluate se caracterizează printr-un înalt grad de coordonare, mișcările fiind automatizate și succedându-se, de regulă, într-un ritm rapid.
Scrisurile superioare se întâlnesc la persoanele care scriu mult și la care deprinderea de scriere este supusă, prin permanenta repetare a acțiuni, unui proces continuu de perfecționare, nu în sensul de îmbunătățire a lizibilității acestuia – căci dimpotrivă aceasta scade odată cu simplificarea grafismului -, ci în sens de accentuare a coordonării gesturilor grafice.
Scrisurile medii sau mediocre reprezintă o stare intermediară între scrisurile inferioare și cele superioare, fiind foarte variate ca aspect.
La scrisurile de evoluție medie controlul este manifest, scriptorul fiind atent nu numai la ceea ce scrie, dar și cum scrie. Scrisurile din această categorie sunt trasate cu grijă și descifrabil, adeseori cu numeroase corecturi, căpătând astfel un aspect banal și puțin personal.
Sub aspectul conținutului, în scrisurile de evoluție medie se înregistrează uneori strecurarea unor greșeli de ortografie sau gramaticale, în stilul expunerii trădează nivelul mijlociu de pregătire intelectuală a titularilor.
Forma scrisului sau structura acestuia, cum mai este denumită, atrage imediat atenția celui ce procedează la examinarea unui scris, și apare mai pregnantă atunci când este vorba de a-l compara cu alt scris. Din acest punct de vedere, se disting scrisuri cursive și scrisuri cu caractere topografice.
Un factor determinant în precizarea formei scrisului o constituie tipul mișcărilor.
Principalele tipuri de scris cunoscute sunt următoarele:
scrisuri arcadate, în care predomină forma arcadă a trăsăturilor superioare ale literelor, precum și a trăsăturilor de legare;
scrisuri ghirlandate, în care toate trăsăturile inferioare ca și cele de unire sunt contrare, mai multe litere având aspectul unei ghirlande;
scrisuri unghiulare (colțuroase) în care trăsăturile menționate mai sus sunt ascuțite;
scrisuri rotunjite, caracterizate prin forma circulară (uneori turtită a ovalelor).
Gradul de simplificare a scrisului reprezintă un alt criteriu de definire a formei generale. Din acest punct de vedere se disting:
scrisuri simple, adică lipsite de trăsături inutile, ceea ce le apropie de modelul caligrafic și le fac impersonale;
scrisuri simplificate în care multe din trăsăturile modelului caligrafic dispar, iar gesturile grafice sunt condensate, literele reducându-se la strictul necesar, fie la semne de-abia descifrabile, indescifrabile în afara contextului;
scrisuri complicate în care literele conțin trăsături suplimentare, nefuncționale, dând scrisului un aspect ornat și chiar înzorzonat.
Dimensiunea scrisului este dată de înălțime (mare peste 2-3mm sau mică sub 2mm) și de lărgime (scris dilatat sau comprimat); evident între aceste limite se situează scrisurile de dimensiune medie, reprezentând cazuri majoritare.
Înălțimea este o caracteristică generală ușor de schimbat și de aceea este mai puțin valoroasă în procesul de identificare a autorului. Din această cauză modificarea ei este frecvent utilizată pentru deghizarea scrisurilor, dar fără repercusiuni grave, întrucât celelalte caracteristici, inclusiv cele speciale, nu sunt alterate. Adăugăm că înălțimea scrisului este uneori influențată direct de liniatura foii de hârtie și de spațiul destinat scrierii (de exemplu când se efectuează o adăugire a scrisul este mai mic, încercând să se încadreze în porțiunea rămasă liberă).
Din punct de vedere al proporționalității (adică raportul dintre înălțimile literelor depasante și nedepasante) se cunosc, ca extreme, scrisuri supraînălțate și scrisuri subînălțate. Cele din prima categorie se caracterizează prin mărirea exagerată a majusculelor, alungirea depasantelor superioare (minusculele l, h, t etc), ca și a depasantelor inferioare (minusculele p, j, g etc), dilatarea buclelor, prelungirea trăsăturilor finale, uneori plasarea barei minusculei t deasupra corpului principal al literei. În scrisurile subînălțate dimpotrivă, trăsăturile ce depășesc în sus și în jos înălțimea medie sunt foarte scurte, iar în locul majusculelor se folosesc adeseori minuscule, mai ales la semnături.
Înclinarea scrisurilor reprezintă o caracteristică generală esențială și constă în orientarea axei longitudinale a literelor în raport cu linia de bază a scrisului.
Majoritatea scrisurilor sunt înclinate spre dreapta, urmând tendința firească de orientare a mișcărilor datorate sensului de scriere de la stânga la dreapta; de asemenea, este destul de frecventă poziția verticală a literelor. În ce privește înclinarea axei spre stânga, ea constituie o caracteristică fundamentală a scrisurilor executate cu mâna stângă (sinistrografia) , dar poate fi întâlnită și în scrisurile realizate normal, cu mâna dreaptă.
Viteza scrisului constă în ritmul mișcărilor și poate fi exact determinată prin măsurarea deplasării mâinii în unități de timp. Cum în cazurile de expertiză acest calcul nu este posibil pentru scrisurile în litigiu, ci doar pentru probele grafice executate la cerere, indicii de recunoaștere a vitezei vor fi furnizate de cercetarea modului de derulare a gesturilor, concretizate în aspectul trăsăturilor.
Trebuie observat că ritmul accelerat de scriere se concretizează în:
simplificarea construcției literelor, înlăturându-se gesturile care frânează elanul mâinii (cum ar fi eliminarea buclelor minusculelor b, f, g, h, l, etc);
legarea semnelor grafice (inclusiv unirea punctului minusculei i ori „căciulii” minusculei ă de corpul literei respective sau de litera următoare);
deplasarea spre dreapta a semnelor diacritice, a volutelor și a barei minusculei t, alungirea sau omiterea lor;
abrevierea unor cuvinte;
tendința de spațiere și dilatare sau de filiformizare a scrisului;
lărgirea progresivă a marginii stângi.
Presiunea scrisului sau apăsarea, pusă în evidență în principal de grosimea trăsăturilor și, eventual de urmele de adâncime din stratul hârtiei, este susceptibilă de diverse intensități. Ea este mai mare în cazul scrisurilor lente, datorită alunecării încetinite a vârfului instrumentului scriptural pe foaia de hârtie și poziției de sprijinire a mâinii. La scrisurile rapide presiunea este mică, fiind uneori atât de redusă, încât vârful abia atinge suprafața actului sau chiar „sare” pe alocuri, situație în care trăsătura respectivă este imprimată doar la început sau la sfârșit.
Continuitatea scrisului, adică gradul de legare a semnelor grafice componente, reprezintă o altă caracteristică generală, utilă în măsura în care se dovedește a fi o constantă a unui anumit scris.
Sub acest aspect scrisurile se divid în: scrisuri legate, în care toate literele sunt trasate prin mișcări continue, iar literele care alcătuiesc cuvintele sunt numite și scrisuri tocate, datorită separării tuturor literelor sau chiar a unor porțiuni de litere.
Faptul că în cele două scrisuri comparate întâlnim același mod de fragmentare a literelor în aceleași cuvinte, sau invers, moduri diferite de legare în cuvinte similare, poate fi edificator pentru formularea concluziei.
Spațierea scrisului este o caracteristică ce nu poate fi disociată de cea precedentă, întrucât ea privește tocmai intervalul dintre litere, precum și distanța dintre cuvinte și dintre rânduri.
Direcția și forma rândurilor. La evaluarea acestor caracteristici se ia în considerație linia de bază a scrisului, adică linia imaginară care unește extremitățile inferioare ale literelor.
Direcția rândurilor este determinată de direcția de translație a întregii mâini, precum și de înclinarea foii de hârtie; atât poziția mâinii cât și așezarea hârtiei diferă de la o persoană la alta, reprezentând o adoptare individuală a mecanismului automatizat al scrierii la legea minimului efort.
Forma rândurilor participă alături de direcție la conturarea aspectului general al scrisului. Din acest punct de vedere scrisurile pot fi clasificate în următoarele categorii:
scrisuri drepte, în care extremitățile inferioare ale literelor alcătuiesc o linie dreaptă;
scrisuri convexe, în care rândurile încep suitor și se termină coborâtor;
scrisuri concave, în care rândurile încep descendent și se termină ascendent;
scrisuri șerpuitoare, în care depășirile în sus și în jos față de orizontală imprimă rândurilor o formă ondulatorie;
scrisuri scaliforme, denumite și săltărețe sau etajate, în care cuvintele și literele urcă sau coboară asemenea treptelor unei scări, fără ca direcția rândurilor să fie modificată;
Caracteristicile speciale ale scrisului
Valoarea individuală a caracteristicilor speciale depinde de gradul de deviere de la modul caligrafic, construcțiile literale vădind sub acest aspect o impresionantă varietate.
Construcția semnelor grafice reprezintă cea mai completă caracteristică specială. Studiul amănunțit al construcției literelor permite preîntâmpinarea greșelilor de apreciere datorate unor asemănări accidentale ale desenului lor.
Prima problemă ce urmează a fi rezolvată atunci când se trece la examinarea morfologiei literelor reprezintă determinarea modelelor semnelor grafice. Astfel, se va urmări dacă literele au la bază modelul caligrafic sau topografic, precum și faptul că modelele sunt strict respectate sau dacă prezintă modificări.
Multe scrisuri nu conțin construcții unice, ci una sau mai multe variante pentru aceeași literă, folosite concomitent, putându-se vorbi de un polimorfism literal. Variantele pot fi de două feluri:
cu menținerea construcției de bază, care virtual rămâne neschimbată, dar variază detaliile (de exemplu minuscula d este executată cu și fără buclă interioară);
cu alterarea a două tipuri de construcție (de exemplu utilizarea minusculei d în formă caligrafică, dar și în formă gotică).
Se recomandă ca la examinarea și considerarea literelor să se confrunte cel puțin trei litere de același gen care să ocupe o poziție similară în cuvinte.
Numărul elementelor constructive din care este alcătuit un semn grafic literal sau cifric nu reprezintă atât o determinare cantitativă cât o problemă de continuitate a trăsăturilor. Concret, aceste elemente sunt însăși trăsăturile componente – lineare sau punctiforme -, adică urmele grafice corespunzătoare anumitor mișcări.
Forma elementelor constructive este cea care în mare parte imprimă individualitate unei construcții grafice.
Generalizând formele de bază ale trăsăturilor literale și cifrice, acestea ar putea fi clasificate în următoarele categorii:
trăsături drepte: verticale, oblice și orizontale;
trăsături circulare: complet circulare, semicirculare și spirală (înmelcuite);
trăsături unghiulare (ascuțite);
trăsături convexe (arcadate);
trăsături concave (ghirlandate);
trăsături ondulate (șerpuitoare);
trăsături ovoidale și buclate;
Ovalele pot fi perfect circulare, dilatate sau alungite; uneori una dintre laturile ovalului devine arcuită dreaptă. În ce privește închiderea ovalelor acestea apar fie închise prin contopirea sau alăturarea punctului incipient și a celui final ori prin separarea primei trăsături către ultima, fie deschise prin distanțarea celor două extremități.
Buclele iau forme dintre cele mai diverse și câteodată chiar curioase. Astfel există bucle rotunde, rachetoidale sau sub formă de „picătură”, triunghiulare, punctiforme etc.
Direcția mișcărilor de execuție a elementelor constructive este deosebit de revelatoare, în special în cazul diferențierii a două scrisuri. Astfel, mișcările circulare pot fi executate fie în sensul mersului acelor de ceasornic, adică de la stânga la dreapta (scris dextrogir), fie în sens invers, adică de la dreapta la stânga (scris sinistrogir).
Cât privește mișcările pe direcție verticală acestea pot fi dirijate fie de sus în jos, fie de jos în sus. Mișcările orizontale sunt orientate spre dreapta (abducție) și spre stânga (aducție).
Modul de începere a semnelor grafice evidențiază două aspecte, și anume procedeul folosit și poziția punctului incipient.
Sub primul aspect se înregistrează în general două modalități:
Atacarea literei printr-o trăsătură nefuncțională care precedă construcția propriu-zisă a literei.
Trasarea directă a corpului literei, renunțându-se nu numai la trăsătura preliminară, dar uneori și la trăsături ce fac parte, potrivit modelului caligrafic, din însăși structura semnului grafic.
Al doilea aspect al problemei îl constituie poziția punctului incipient, după caz, fie a trăsăturii nefuncționale, fie a primei trăsături din alcătuirea semnului grafic.
Amplasarea acestuia se apreciază în funcție de linia de bază a scrisului, de distanța sa față de centrul convențional al literei și de înălțimea la care este situat.
Modul de finalizare al semnelor grafice este cel puțin tot atât de important ca și modul de începere, mai ales la semnături, la care terminația reprezintă o parte componentă extrem de caracteristică.
Particularitățile modului de finalizare sunt date de forma și semnul de dirijare a terminațiilor:
la scrisurile mai reținute (inhibitive) acestea vor fi mai scurte și adesea amputate, adică extremitatea trăsături finale se oprește brusc; de asemenea, se cunosc terminații sub formă de croșet (rotunjit sau unghiular);
la scrisurile dinamogene se vor înregistra parafe energic trasate, mai mult sau mai puțin ample, dirijate orizontal, în jos sau în sus (drept sau oblic); atunci când litera prezintă deasupra un element funcțional (bara minusculei t, punctul minusculei i, semnul diacritic al minusculei ă) sau în partea de jos (sedilele minusculelor ș și ț) acesta este uneori înglobat în terminație, înregistrându-se sub acest aspect o infinită varietate de finalizări, ce pot fi extrem de individuale.
Legea semnelor grafice și a semnelor lor. În studierea acestor caracteristici speciale trebuie urmărit modul de legare, forma trăsăturilor de unire care pot îmbrăca diverse configurații: drepte, unghiulare(ascuțite), arcade, ghirlandate și buclate. De asemenea, poate fi considerată tot ca o modalitate aparte de legare, juxtapunerea sau lipirea unor trăsături independent realizate (discontinui).
Tot cu privire la modul de legare trebuie examinată poziția trăsăturii sau a punctului de contact al acestuia în raport cu extremitățile literelor, cu bastonata sau cu centrul ovalelor.
Dimensiunea semnelor grafice și a elementelor lor reprezintă un alt raport care nu trebuie neglijat.
Disproporția vădită dintre înălțimile maxime și cele minime, ce pot apărea în special la literele depasante (de exemplu între bucla superioară și finalizarea la minusculele b și h) sau faptul că o minusculă nedepasantă este constant mai mare decât alte minuscule tot nedepasante, indiferent de poziția pe care o ocupă în cuvânt, constituie particularități de urmărit.
Alinierea semnelor grafice și a elementelor lor este pusă în relief de linia prin care se leagă extremitățile inferioare.
Imaginea grafică dată de linia vârfurilor și de cea a bazelor pentru litere sau cuvinte similare din două scrisuri comparate nu poate fi identică (ceea ce ar presupune o corespondență perfectă), dar printr-o justă interpretare a asemănărilor sau a diferențelor se poate ajunge de multe ori la rezultate concludente.
Înclinarea semnelor grafice și a elementelor lor, adică a axei longitudinale, poate fi uniformă, și în acest caz trăsăturile vor fi paralele, sau neuniforme, când există înclinații diferite, evident în afara celor determinate de funcția morfologică a trăsăturilor (de exemplu axele depasantelor sunt răsturnate spre stânga, dar trăsăturile de unire vor fi dirijate spre dreapta).
Modul de repartizare a presiunii poate fi luat în considerație atunci când scrisul examinat se pretează la aceasta, adică atunci când trăsăturile sale prezintă o calibrare diferită.
În cadrul unei examinări comparative va trebui să se stabilească care este întinderea plinurilor și mai ales în ce constă particularitatea amplasării presiunii la elementele ce alcătuiesc semnul grafic. Tocmai localizarea punctelor de maximă apărare este cea care imprimă scrisului individualitate, mai ales când poziția plinurilor este atipică, bineînțeles cu condiția ca ea să fie stabilită. Dacă în două scrisuri cercetate plasarea plinurilor se deosebește, autenticitatea scrisului în litigiu apare de la început ca îndoielnică.
Modul de scriere al unor semne grafice separate. În această categorie se înglobează acele elemente care fac parte din construcția literelor la care sunt trasate de obicei separat. Astfel distingem următoarele:
Bara minusculei t poate fi considerată din mai multe puncte de vedere:
poziția în raport cu corpul literei poate fi laterală (în stânga sau în dreapta) ori transversală (intersectată în părți egale sau cu tendințe de deplasare, mai frecvent spre dreapta);
poziția în raport cu extremitatea superioară a corpului literei; situația normală este cam la 1/3 de la vârf în jos; situațiile extreme variază de la baza corpului până la trasarea barei deasupra acestuia (așa-numita „bară zburătoare”).
Punctul minusculei i
Forma, dimensiunea și poziția sa sunt strict individuale, variind de la o persoană la alta. În ceea ce privește forma, în afara celei indicate chiar de la numele său, se întâlnesc și alte conformații, cum ar fi liniară, unghiulară, măciucată, circulară etc. Dimensiunea punctului depinde de intensitatea apăsării, mergând de la punctele groase, îmbâcsite, până la cele mai slab imprimate.
Celelalte semne diacritice, cum ar fi căciulile minusculelor ă, â, î , sedilele minusculelor ș și ț , accentele din textele redactate în limba franceză, maghiară etc. furnizează câteodată prețioase elemente identificatoare și acestea nu numai prin forme aparte, ci și prin amplitudinea și locul unde sunt situate.
Modul de scriere al unor mențiuni cum sunt datele calendaristice, operațiile matematice, abrevierile (mai frecvent cuvintele „stradă” și „număr”), numerotarea și încheierea paginilor, bifările etc, pot fi de asemenea considerate ca o caracteristică specială, cu toate că adesea înmănunchează un număr mai mare de construcții grafice.
Pentru exemplificare luăm scrierea datei la care se va cerceta:
modul de exprimare al acesteia (redarea lunii prin litere ori prin cifre arabe sau romane, precedarea cifrelor-unități de cifra 0 rezultând 01=ianuarie, 02=februarie etc);
felul în care sunt despărțite cifrele (prin bare oblice, linii orizontale sau puncte);
amplasarea reciprocă a cifrelor din dată sau a elementelor componente ale acestor cifre (de exemplu dimensiunea, forma și orientarea barelor la cifrele romane).
2.2 Alterarea actelor prin ștersături
Noțiunea de ștersătură cuprinde atât intervențiile de natură mecanică asupra actului, cât și cele de natură chimică, îndreptate spre înlăturarea sau decolorarea scrisului. Ștergerea mecanică constă în radiere și răzuire, iar ștergerea chimică în corodare și spălare. Prin radiere se înțelege ștergerea cu guma, miez de pâine etc, iar prin răzuire se înțelege ștergerea cu lama, cuțitul sau alt obiect similar. Corodarea constă în decolorarea scrisului prin atacarea lui cu diverse substanțe chimice. Are loc un proces chimic de oxidare, de fotoreacție ireversibilă, asemănătoare cu procesul de decolorare produs sub acțiunea luminii ori a altor factori din mediul înconjurător (oxigen, azot, amoniac).
Acțiunea mecanică asupra actului poate fi pusă în evidență prin mai multe elemente, în primul rând prin acelea referitoare la deteriorarea hârtiei. Ștergerea antrenează distrugerea încleierii fibrelor de hârtie din stratul superior al acesteia, ceea ce duce la scămoșarea lor. Fenomenul este însoțit de pierderea luciului hârtiei în porțiunea respectivă. Când acțiunea abrazivă este mai energică are loc subțierea hârtiei, gradul diminuării grosimii fiind în funcție nu numai de factorul menționat, dar și de materialul de scriere și de calitatea acestuia. În cazul scrierii cu cerneală, pastă, creion chimic sau colorat, ca și în cazul hârtiilor de calitate inferioară subțierea va fi mai pronunțată decât în cazul scrierii cu creionul simplu de grafit și pe hârtie de bună calitate.
Figura 1 : Imaginea hârtiei alterate prin ștersături mecanice
Eventualele urme ale colorantului trăsăturilor înlăturate constituie un alt indiciu de constatare a ștersăturilor. De cele mai multe ori aceste urme nu sunt vizibile cu ochiul liber, necesitând investigațiile de laborator.
Figura 2: Urme ale materialului de scriere înlăturat prin răzuire (transformarea cifrei „2” în „9”)
Scrierea cu creionul sau cu pixul produce adesea urme de adâncime, al căror indice de manifestare este în funcție de calitatea hârtiei, de intensitatea apăsării și de gradul ascuțirii minei. În general, ștersăturile nu modifică acest relief și deci ele reprezintă un posibil element de evidențiere a scrisului.
Așa cum s-a precizat, intervenția mecanică asupra hârtiei deteriorează apretarea acesteia și, ca urmare, îi mărește gradul de absorbție. Scrierea cu cerneală în zona alterată produce o difuziune mare, o îmbinare a firelor deranjate și, în consecință, o întindere a colorantului, care se materializează în calibrul mare al trăsăturilor și în conturul lor neuniform.
Îndepărtarea scrisului pe cale chimică se particularizează și ea printr-o serie de elemente de natură să releve modificarea actului în acest mod. Solvenții minerali sau organici folosiți la ștergere au influență nu numai asupra scrisului, dar și asupra hârtiei, asupra semnelor grafice învecinate și asupra grafismului executat ulterior în porțiuni alterate.
Pentru punerea în evidență a alterării de natură mecanică se recurge mai întâi la examene optice cu ajutorul lupei și al microscopului. Un rol important în aceste examinări îl are difuzarea luminii sub un unghi drept sau apropiat de acesta, și mai cu seamă iluminarea oblică, inclusiv aceea în care fascicolul de lumină devine aproape razant cu suprafața de hârtie.
Eventuala insuficiență a metodelor optice de examinare se suplinește cu alte procedee prin care se pot obține rezultate edificatoare. Astfel, o analiză relativ simplă constă în aplicarea pe hârtie, în apropierea zonei unde se presupune existența ștersăturii a unei picături de benzină (tetraclorură de carbon sau alt solvent organic). Lichidul își încetinește migrarea când întâlnește zona cu încleierea deteriorată, manifestând la început tendința de a o înconjura, după care continuă să se propage în cercuri concentrice marcând locul alterării; procesul se urmărește cu lupa sau la microscop.
Radierea sau răzuirea se mai pot detecta prin tratarea porțiunii suspectate din act cu prafuri utilizate pentru relevarea impresiunilor papilare sau cu alte materiale pulveruente, cum ar fi de pildă grafitul, miniul de plumb, oxidul de cupru și de zinc. Depuse pe hârtie, acestea se aglomerează și aderă acolo unde fibrele sunt răvășite prin intervenția mecanică.
Eficientă este și metoda tratării cu vapori de iod. Aceștia sunt absorbiți diferențiat de părțile nealterate și de cele alterate ale actelor, îmbibația moleculară fiind mai pronunțată la cele din urmă care se vor colora mai intens decât zonele neafectate. Vaporii se obțin fie prin încălzirea cristalelor de iod (metalic) într-un creuzet, fie cu ajutorul unui pulverizator special în care iodul este filtrat printr-un strat de vată. Având în vedere că stratul de iod depus pe suprafața hârtiei se sublimează repede, imaginea apărută trebuie fotografiată imediat.
Metodele puse în evidență a corodării și spălării scrisului coincid parțial cu acelea utilizate la detectarea ștersăturilor de natură mecanică. Există însă și metode specifice de determinare a locului alterat pe cale chimică. Dintre ele amintim, în primul rând, examinarea în radiații ultraviolete.
Radiațiile ultraviolete oferă posibilitatea detectării ștersăturii datorită fluorescenței pe care o produce substanța întrebuințată la corodarea sau spălarea scrisului. Este de remarcat că nu orice alterare chimică se poate evidenția cu ajutorul metodei enunțate. Astfel, în unele cazuri substanța folosită nu prezintă fluorescență sau aceasta din urmă nu se produce în condiții de examinare.
Figura 3: Evidențierea ștersăturii chimice cu ajutorul radiațiilor ultraviolet
Una din metodele relativ simple prin care se poate localiza alterarea chimică constă în menținerea actului aflat în litigiu în contact (timp de câteva zile) cu emulsia unui film sau plăci fotografice, întreaga operație desfășurându-se pe întuneric. Majoritatea reactivilor chimici întrebuințați la îndepărtarea scrisului vor impresiona emulsia fotografică ceea ce se va constata în urma developării negativului.
Porțiunea alterată pe cale chimică se mai poate depista cu ajutorul hârtiei de turnesol. Indicatorul universal se umectează și se aplică deasupra zonei afectate, umezită și ea în prealabil. Hârtiile astfel suprapuse se țin sub presă circa o oră după care se desprind; pe hârtia test se va putea constata atât folosirea unei substanțe chimice, cât și natura acesteia, în funcție de culoarea virării (roșie – substanță acidă, albastră – substanță bazică).
Relevarea scrisului preexistent
Criminalistica dispune de mai multe posibilități pentru punerea în evidență a grafismului pe o cale sau alta dintre cele menționate. Se folosesc îndeosebi metode fizice și chimice de examinare, respectându-se regula ca mai întâi să se aplice acelea care nu deteriorează actul. În cazurile când acestea nu dau rezultate se recurge – uneori numai cu acordul organului care a dispus expertiza – la metode distructive care, de cele mai multe ori, afectează doar o porțiune redusă a actului. Înainte de examinare acesta se fotografiază sau se reproduce în orice alt mod fixându-se imaginea în momentul începerii investigațiilor de laborator.
În problema relevării scrisului preexistent se pot distinge trei principale situații: relevarea după urmele materialului de scriere care se mai păstreză pe hârtie, relevarea după urmele de presiune lăsate de instrumentul scriptural și relevarea scrisului acoperit.
Relevarea după urmele materialului de scriere
Ștersăturile mecanice ori chimice nu se soldează întotdeauna cu îndepărtarea completă a materialului de scriere de pe hârtie. Chiar și atunci când el a fost înlăturat în totalitate de pe suprafața acesteia, este posibil ca în straturile mai profunde ale hârtiei să rămână urme ale colorantului sau ale altor constituenți.
Reconstituirea imaginii inițiale după urmele materialului de scriere se poate obține prin diverse metode fizico-chimice cum sunt: metoda contrastării imaginii, examinarea în radiații invizibile, analiza prin luminiscență, metoda reacției de culoare, cea difuzo-copiativă și metoda tratării cu substanțe chimice conținând izotopi radioactivi.
Contrastarea imaginii. Sarcina relevării constă în crearea unui contrast de strălucire sau de culoare capabil să delimiteze scrisul de fondul înconjurător al hârtiei ori a altor elemente cromatice aflate în zona ștersăturii. Evidențierea scrisului impune, de regulă, întărirea contrastului. În unele situații însă devine necesară micșorarea acestuia: cazul reducerii contrastului liniaturii imprimate a actului, a desenului și stratului de protecție, a impresiunii de ștampilă ori a scrisului suprapus.
În cazul scrisului complet invizibil, se pornește de la contrastul zero, iar în cazul celui estompat, de la un grad de contrast foarte scăzut, mult îndepărtat de contrastul util. Se cunosc două căi principale de obținere a contrastului: metoda fotografică și metoda electronică.
În cadrul primei metode, întărirea contrastului se realizează în procesul reproducerii fotografice, folosindu-se materiale pozitive și negative adecvate și respectându-se anumite condiții de developare, precum și prin aplicarea unor procedee speciale.
Cât privește metoda electronică de întărire a contrastului, suprapunerea imaginilor scrisului cercetat se realizează pe cale optică prin amplificarea electronică.
Examinarea în radiații invizibile. Investigațiile întreprinse în vederea relevării scrisului preexistent cuprind și examinarea în radiații invizibile, îndeosebi în radiații infraroșii, ultraviolete și Röentgen.
Radiațiile infraroșii au propietatea de a penetra diferit materialele. Astfel, majoritatea cernelurilor (aplicate prin scriere pe hârtie) sunt transparente pentru radiațiile infraroșii, în timp ce scrisul executat cu creionul este opac pentru acesta. Practic, dacă un scris sau o semnătură sunt copiate în prealabil cu creionul și apoi repasate cu cerneală,, imaginea obținută la o examinare cu ajutorul radiațiilor infraroșii va prezenta numai trăsăturile de creion. De remarcat este deci faptul că aplicabilitatea aceastora pentru relevarea scrisului îndepărtat prin ștersături este relativ restrânsă.
Radiațiile ultraviolete datorită proprietăților de a produce fluorescență sunt folosite pentru detectarea locului ștersăturii. Ele servesc pentru în aceeași măsură la evidențierea scrisului preexistent, datorită însușirii ce o au de a fi absorbite și reflectate în alt mod decât radiațiile spectrului vizibil.
Radiațiile ultraviolete ajută, în primul rând, la relevarea scrisurilor spălate sau corodate, fiind mai puțin eficiente pentru relevarea scrisului alterat prin ștergere mecanică. Rezultate bune se obțin în cazul cernelurilor care conțin coloranți organici, al tușurilor și creioanelor de culoare roșie, galbenă și verde.
Sfera de aplicare a radiațiilor Röentgen – a razelor X – în scopul relevării scrisurilor șterse este mai limitată decât aceea a radiațiilor infraroșii și ultraviolete. Situația se explică prin faptul că puține materiale sunt opace la asemenea radiații. Dintre ele se pot menționa cele care conțin săruri metalice, coloranți minerali, eozină, brom, talc etc, adică materialele cu un numar atomic relativ mare (peste 24-25). Acestea absorb radiațiile Röentgen ,moi (razele Bucky) și se evidențiază cu ajutorul roentgenoscopiei sau fotoelectronografiei.
Analiza prin luminiscență. Despre unul din modurile de manifestare a luminiscenței, și anume despre fluorescență, am vorbit mai sus. O altă proprietate a aceluiași fenomen este fosforescența, care se deosebește de prima prin mecanismul de emisie: în timp ce fluorescența dispare odată cu încetarea acțiunii energiei care a emis-o, fosforescența se mai menține un timp și după înlăturarea izvorului de energie.
În practica de expertiză criminalistică se uzează în mod curent de două zone spectrale în care apare luminiscență: zona radiațiilor vizibile și cea a radiațiilor infraroșii. Luminiscența este prezentă și în zona radiațiilor ultraviolete, pentru exercitare folosindu-se aceleași radiații, însă cu lungimi de undă mai scurte.
Luminiscența vizibilă se poate produce cu ajutorul radiației vizibile, de exemplu lumina violetă se folosește luminiscenței oranj, iar cea albastră pentru producerea luminiscenței roșii.
Examinarea actualului suspectat de fals prin luminiscență în spectrul vizibil este mai frecventă, datorită relativei sale simplități, precum și faptului că rezultatul poate fi observat și direct.
În situațiile cele mai tipice scrisul preexistent are pe pozitiv o nuanță deschisă, în timp ce fondul hârtiei apare în tonuri de gri sau negru.
Metoda reacțiilor de culoare. Șansele de relevare ale scrisului preexistent prin reacții chimice de culoare sunt în funcție de mai mulți factori: natura materialului de scriere, genul reactivului întrebuințat la ștergerea scrisului, compoziția hârtiei, vechimea actului ș.a. Asemenea reacții se constată îndeosebi la materialele de scriere ce conțin săruri metalice sau clorice.
Metoda difuzo-copiativă. Aceasta metodă se bazează pe efectul de sensibilizare și desensibilizare optică a materialelor fotografice. Punând în contact actul modificat cu o placă sau hârtie fotografică, urmele scrisului șters pot provoca un proces fotochimic de natură să modifice starea halogenurii de argint din emulsie și să releve astfel imaginea inițială a scrisului.
Prin difuzo-copiere se relevă, în primul rând, scrisurile executate cu materiale care conțin coloranți organici solubili în apaă.
Metoda tratării cu substanțe chimice conținând izotopi radioactivi. Prin această metodă s-au obținut rezultate bune în relevarea scrisurilor executate cu cerneluri pe bază de coloranți organici (albastre, violete, verzi) și corodate prin acțiune cu agenți chimici. Zona alterată din act se tratează cu o soluție apoasă care conține o sare radioactivă, iar pe deasupra se aplică hârtia fotografică, obținându-se o copie radiografică cu imaginea scrisului șters.
După cum menționează B. E. Gordon condiția indispensabilă a acestui procedeu constă în a alege acei izotopi radioactivi care să fie absorbiți ori numai de urmele scrisului, ori numai de hârtie. Preferabilă este prima variantă, ea permițând ca scrisul să se releve chiar și atunci când substanța radioactivă e absorbită și de hârtie, într-o oarceare măsură.
Relevarea după urmele de presiune.
Alterarea actelor prin ștersături afectează doar parțial și uneori chiar deloc urmele de presiune imprimate pe hârtie de instrumentul scriptural. Pentru evidențierea unor asemenea urme, s-au elaborat diverse metode de examinare, cum sunt: crearea contrastului de umbră, tratarea cu vapori de iod sau cu soluții pe bază de iod, tratarea cu substanțe pulveruente și ridicarea cu ajutorul mulajului.
Contrastul de umbră se realizează prin iluminarea unilaterală a zonei alterate, sub diferite unghiuri de incidență. Acestea sunt direct proporționale cu intensitatea urmelor de apăsare; cu cât profilul creat pe hârtie este mai redus, cu atât va fi mai mic unghiul de incidență al fascicolului de lumină. Având în vedere că prin dirijarea unilaterală a fluxului luminos se evidențiază numai trăsăturile care se află în poziție perpendiculară față de el – cele cu axa comună rămânând nenuanțate – se recomandă iluminarea succesivă din mai multe părți și fixarea fotografică a fiecărei imagini obținute; se vor însuma apoi toate imaginile, relevându-se astfel scrisul șters.
Tratarea cu vapori de iod sau cu soluții pe bază de iod dă rezultate bune chiar și atunci când relieful format pe hârtie este slab. Iodul va contura urmele grafismului șters datorită condensării sale mai pronunțate în locurile unde hârtia a fost presată. Soluțiile pe bază de iod se aplică pe hârtie prin tamponare cu vată. Imaginea obținută trebuie fotografiată imediat, întrucât – datorită sublimării iodului – colorarea urmelor scrisului este de scurtă durată.
Evidențierea urmelor de presiune a scrisului cu substanțe pulveruente se bazează pe aderarea neuniformă a acestora pe suprafața reliefată a hârtiei. Prafurile – întinse cu o pensulă fină sau prin simpla înclinare a hârtiei – aderă la proeminențe, fără a pătrunde și în adâncituri; scrisul se relevă pe recto în trăsături albe, iar pe verso în trăsături de nuanță închisă. Imaginea inversată de pe verso se redresează prin citire directă într-o oglindă obișnuită sau pe cale fotografică. Ca substanțe pulveruente se folosesc de regulă, cele întrebuințate la relevarea urmelor papilare, inclusiv prafurile fluorescente care, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, delimitează urmele de presiune cu ajutorul mulajului, executat de obicei cu materiale plastice. Cunoscut este procedeul prin care zona alterată din act se acoperă cu o peliculă din vinilin groasă de 0,8 mm peste care se aplică o placă de sticlă cu grosimea de 3 mm, iar deasupra ei se așează o bucată de plumb scobit. Încălzind plumbul de la o sursă de radiații infraroșii, energia calorică se transmite sticlei și apoi materialului plastic, care, în circa 10 minute, se topește și pătrunde în relieful format pe hârtie, prin apăsare, în momentul scrierii. După răcire pelicula se desprinde și se așează pe hârtie albă, dirijându-se asupra ei un fascicul de lumină sub unghi ascuțit, care va crea un contrast de umbre ce permite citirea scrisului șters. Proeminențele de hârtie, se evidențiază și prin trasare ușoară cu tuș sau cu diverse paste pigmentate.
Relevarea scrisului acoperit
Eliminarea unei mențiuni dintr-un text, a unor litere sau cifre, se obține uneori prin acoperirea grafismului cu cerneală, tuș ori alt material, sau prin hașurare cu tocul, cu creionul etc. În aceste situații, posibilitățile de relevare sunt dependente de mai mulți factori cum ar fi: natura și culoarea materialului cu care s-a acoperit scrisul, mărimea intervalului de timp dintre executarea scrisului și acoperirea sa, gradul de presiune exercitată în momentul scrierii, calitatea hârtiei și culoarea acesteia, prezența unui alt text sau unei alte pete pe versoul actului examinat, de volumul textului alterat și al celui nealterat.
Relevarea este mai lesnicioasă când acoperirea s-a făcut cu un material de altă natură și culoare decât acelea cu care s-a executat scrisul. Ea este favorizată, de asemenea, de scurgerea unui timp mai îndelungat între aplicarea pe hârtie a celor două materiale, de presiunea mai mare în momentul scrierii, de absența altui grafism sau altei pete pe versoul actului examinat, de volumul mai mare al textului.
Mijlocul cel mai simplu prin care se poate încerca citirea grafismului acoperit constă în examinarea actului, pe recto și pe verso, cu lumină unilaterală și prin transparență. Se recomandă ca examinarea prin transparență să se facă într-o cameră obscură.
Rezultate bune se obțin prin fotografierea în radiații infraroșii, cu condiția ca materialul de scriere să fie opac pentru ele, iar cel care-l acoperă penetrabil. În acest mod, se referă, de exemplu, scrisorile acoperite cu cerneluri obișnuite și cele executate cu creion de grafit, tuș negru, cerneală tipografică, prin intermediul hârtiei-carbon sau celei în compoziția căreia intră săruri metalice (fier, cupru, crom ș.a.). Materialele de scriere care au în componența lor coloranți sintetici sunt, în genere, transparente la radiații infraroșii.
Un randament optim în relevarea scrisului acoperit se obține prin metoda difuzo-copiativă, cu condiția ca materialul de scriere să migreze în stratul gelatinos al hârtiei fotografice, iar materialul cu care s-a acoperit scrisul să fie inert. Metoda este eficientă mai cu seamă pentru relevarea scrisurilor executate cu creioane chimice, cerneluri care conțin violet sau albastru de metil și care sunt acoperite cu tuș negru, cu creion de grafit sau cu alte materiale similare, ce nu pot fi eliminate optic, cu ajutorul filtrelor ori al radiațiilor infraroșii.
În cazul în care prin aceste metode nu se reușește să se citească grafismul acoperit, se procedează la înlăturarea petei cu solvenți chimici sau pe cale mecanică.
Condiția eficienței procedeului chimic este aceea ca materialul care acoperă scrisul să se dizolve în solventul folosit iar materialul de scriere să fie insolubil sau să se dizolve într-un grad mult mai redus. Ca solvenți se întrebuințează, de obicei, soluții oxidante și reducătoare.. Astfel, de pildă, permanganatul de potasiu dizolvă toți coloranții de anilină, cu excepția eozinei și negrozinei; hipocloritul de sodiu și acizii diluați decolorează metilvioletul; tușurile se dizolvă cu alcool etilic sau cu piridină etc.
Înlăturarea pe cale mecanică a materialului care acoperă scrisul constituie un mijloc de ultimă instanță. Procedeele ce se aplică sunt în funcție de natura petei și de calitatea hârtiei. În genere, se folosesc materiale cu proprietăți ușor aditive.
Materialul ce acoperă scrisul pe o hârtie de bună calitate se poate înlătura cu hârtie fotografică nedevelopată și nefixată, dar îmbibată în prealabil cu apă, pentru ca stratul de gelatină să se înmoaie. Se taie mai multe hârtii de dimensiunea petei și se aplică succesiv de 10-15 ori, presându-se ușor până la diminuarea stratului de deasupra scrisului. Este posibil ca pe unul din ultimele fragmente de hârtie să se imprime și grafismul acoperit, a cărui imagine inversă se redresează cu ajutorul oglinzii sau al fotografiei.
Stratul ce acoperă scrisul pe o hârtie de o calitate inferioară și subțire trebuie înlăturat cu un material care să nu fie prea adeziv față de fibrele hârtiei; s-a dovedit a fi ineficace în acest sens albușul de ou fiert. Pentru diminuarea densității unei pete de cerneală care acoperă scrisul, se poate folosi și plastilina albă sub formă de cilindrii, care se aplică pe zona alterată prin rulare și nu prin tamponare, deoarece în cazul din urmă este posibil să se desprindă nu numai colorantul, dar și fibrele de hârtie.
Scrisul acoperit cu creion simplu de grafit se poate releva prin adiționarea asupra stratului ce-l ecranizează cu cauciuc brut. Tăind o suprafață plană în bucata de cauciuc, acesta se aplică de mai multe ori pe porțiunea acoperită de act, presându-se ușor; după curățirea cauciucului de grafitul prelevat, operația se repetă până la obținerea rezultatului optim.
2.3 Alterarea actelor prin adăugiri
Formele sub care se pot prezenta adăugirile sunt variate, mergând de la adăugirea unei simple trăsături sau a unui semn de punctuație – care modifică semnificația cuvântului ori a propoziției – până la adăugarea unei cifre, a unui cuvânt, a unei fraze sau a unui fragment de text, completările asupra semnăturilor și adăugirilor în textele dactilografiate reprezintă forme de exprimare a aceluiași mod de alterarea a actelor.
Criteriile de stabilire a adăugirilor sunt în primul rând cele grafice și fizico-chimice. Lor li se poate adăuga criteriul ordinii cronologice a trăsăturilor intersectate, ce aparțin scrisului inițial și celui presupus adăugat.
2.3.1. Criterii grafice de stabilire a adăugirilor.
Adăugiri manuscrise. Un prim exemplu ce trebuie avut în vedere atunci când există bănuieli că actul este modificat prin adăugire îl reprezintă continuitatea logică a textului. Neîncadrarea firească în context a unui cuvânt ori a unei fraze dovedește intercalarea, intervenția de modificare a actului. Un element evident de adăugire îl constituie scrierea unor mențiuni pe act de către altă persoană decât aceea care a scris restul textului. Stabilirea adăugirii este posibilă și în cazurile când ea se face de către aceiași persoană care a scris textul inițial. Datorită executării sale în alt moment și în alte condiții, scrisul adăugat poate prezenta deosebiri față de cel anterior, în privința valorilor dimensionale, poziția semnelor grafice față de axa verticală, spațiile dintre ele, calibrul trăsăturilor, gradul de presiune și altele.
Instrumentul de scriere furnizează și el elemente importante, de ordin grafic, ce pot fi luate în considerare prin stabilirea adăugirii. Atunci când trăsăturile adăugate se execută cu un alt tip de instrument scriptural, sarcina dovedirii modificării este simplă. Când s-a scris cu un instrument de același tip este necesar să se observe dacă există corespondență între particularitățile morfologice ale trăsăturilor.
Astfel, trăsăturile de creion se pot diferenția după grosimea lor, după cantitatea de grafit depozitat, eventualele zgârieturi produse pe hârtie. Trăsăturile executate cu stiloul sunt mai înguste și mai puțin reliefate decât cele executate cu tocul simplu, acestea din urmă au uneori traseu dublu, datorită desfacerii celor două jumătăți ale peniței. Mai greu este să se diferențieze între ele trăsăturile executate cu pixuri diferite sau cu același pix, dar la momente și în condiții de scriere diferite. Distincția se face totuși, căci în multe cazuri diferă grosimea și intensitatea trăsăturii.
Modificarea actului este adesea relevată de plasamentul anormal al mențiunilor cifrice ori literale adăugate. Astfel, se întâlnesc rânduri convexe sau concave, comprimări ori răsfirări de litere, prescurtări neobișnuite de litere.
Acest lucru se poate observa în exemplul următor:
Figura 4 : Adăugire între titlu și textul actului
Figura 5 : Adăugire între textul actului și semnătură
În cazul întocmirii concomitente a actului în două sau mai multe exemplare, prin intermediul hârtiei copiative, adăugarea se poate constata prin confruntarea exemplarelor respective. Când adăugirea se operează separat pe fiecare exemplar, se va remarca că literele sau cifrele adăugate nu se suprapun, după cum ar fi fost normal dacă s-ar fi scris simultan pe ambele exemplare. În situațiile de adăugire concomitentă pe toate exemplarele, examinatorului i se cere o atenție deosebită. Uneori hârtiile se potrivesc perfect, astfel că nu se observă vreo dereglare față de scrisul inițial. Când se constată o asemenea dereglare, trebuie avut în vedere că ea putea fi determinată nu numai de adăugirea respectivă, dar și de imperfecțiuni ale hârtiei copiative, de mișcarea exemplarelor sau a suportului în momentul scrierii. Nepotrivirile constatate vor constitui indicii de fals numai când ele se coroborează cu alte elemente de adăugire.
Adăugiri dactilografice. Scrierea ulterioară la altă marcă sau model de mașină de scris decât acela la care s-a dactilografiat textul inițial va evidenția indicii suficient de edificatoare pentru a proba modificarea actului. În cazurile când adăugirea se face la aceiași mașină de scris, falsul va fi dovedit, în primul rând, de neconcordanțele topografice ce pot exista între cele două scrisuri: depășirea marginilor textului inițial, intercalarea între rândurile acestuia sau scrierea la intervale diferite.
Neîncadrarea scrisului adăugat în coordonatele celui inițial poate fi evidențiată atât prin dezalinierea pe verticală a semnelor grafice, cât și prin alte elemente cum sunt: absența paralelismului cu celelalte rânduri, plasarea caracterelor mai sus sau mai jos față de cele inițiale, spațiile mai mari ori mai mici dintre cuvinte și dintre diferite semne dactilografice din același rând.
Semnificativ în ceea ce privește adăugirea este și așa-numitul element de tatonare. El se referă la încercările de aliniere ce se fac pe semnul grafic imediat premergător mențiunii ce urmează să fie adăugată. Acestea constau în apăsări ușoare pe tasta semnului respectiv și imprimarea slabă a acestuia; în funcție de poziția imprimării față de semnul din actul inițial (mai sus, mai jos, mai la stânga sau mai la dreapta) se schimbă și poziția hârtiei în mașină, urmându-se o aliniere pe cât posibil mai exactă cu scrisul inițial.
Un aspect deosebit al problemei adăugirilor în textele dactilografiate îl constituie substituirea unei pagini întregi dintr-un act ce conține mai multe pagini, când dactilografierea paginii substituite are loc la o altă mașină de scris ori cu panglică (tuș) sau hârtie copiativă de culori diferite față de celelalte pagini, adăugirea este evidentă. Când însă se dactilografiază la aceeași mașină cu panglică sau hârtie copiativă de aceeași culoare sunt necesare investigații mai ample. Se va examina dacă nu există deosebiri ale caracterelor datorită uzurii mașinii survenite în intervalul de timp dintre scrierea textului inițial și comiterea falsului. De asemenea se vor avea în vedere elemente referitoare la intensitatea trăsăturilor, la structura panglicii, deprinderile de dactilografiere ale persoanei ș.a.
2.3.2. Criterii fizico-chimice de stabilire a adăugirilor
Elementele de ordin grafic nu oferă în toate cazurile posibilitatea stabilirii adăugirilor. Uneori ele nu sunt suficient de edificatoare pentru o concluzie certă de fals, fapt ce impune ca adăugirea să fie dovedită pe alte căi. Situațiile sunt simple când adăugirea se face cu un material de scriere de altă natură sau culoare decât acela folosit la executarea grafismului inițial. Dificultățile intervin atunci când adăugirea se face cu un material de aceeași natură sau de aceeași culoare.
Ca metode de analiză a materialelor de scriere în vederea diferențierii lor sunt folosite diferențierea cromatică, examinarea comportării față de radiațiile invizibile a materialelor de scriere, examinarea microscopică a acestora, metoda copierii, examinarea comportării materialelor de scriere față de feluriți reactivi și analiza cromatografică.
Diferențierea cromatică. Lumina vizibilă cuprinde diferite culori spectrale care diferă unele de altele prin lungimea lor de undă. Culoarea unui obiect este determinată de raportul absorbției, transparenței și reflexiei de către el a razelor de lumină de diferite lungimi de undă.
Ochiul omenesc are capacitatea de diferențiere a culorilor și a nuanțelor acestora, dar nu egală pe întreaga sferă a spectrului vizibil; ea este mai ridicată în zona culorilor galben-oranj. De asemenea, capacitatea de diferențiere se diminuează când iluminarea obiectului este slabă sau când acesta se află pe un fond policromatic.
Prin examinarea corectă cu ochiul liber se deosebesc relativ ușor culorile pure, dar nu și nuanțele apropiate de aceleași culori. Limita de diferențiere a nuanței de culoare de către ochiul omenesc se poate depăși prin aplicarea de procedee tehnice care constau în înregistrarea valorii obiective a lungimilor de undă electromagnetică reflectate de materialele de scriere comparate, adică a maximelor de reflexie. Înregistrarea maximului de reflexie a scrisurilor se obține prin examinarea acestora într-o lumină cu o anumită compoziție spectrală.
Selectarea razelor cu o anumită lungime de undă se realizează cu ajutorul literelor de lumină. Principiul separării luminilor cu ajutorul lor constă în delimitarea zonei spectrale în care contrastul materialelor de scriere comparate are valoare maximă. Alegerea filtrelor corespunzătoare se face fie pe cale experimentală, fie prin măsurători fotometrice prealabile, determinându-se zona spectrului, care este reflectată și absorbită de scrisurile comparate.
Comportarea față de radiațiile invizibile. În funcție de constituenții materialelor de scriere, acestea au opacitate și permeabilitate diferită față de radiațiile invizibile. Două materiale de același fel se pot deosebi între ele după felul cum absorb sau reflectă radiațiile respective. Un larg câmp de aplicare îl au în acest sens radiațiile infraroșii și ultraviolete.
Cernelurile care conțin săruri de fier, cele de băcan, creioanele de grafit, tușurile negre și creioanele topografice, trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative și în componența căreia intră negul de fum, grafit sau albastru de Berlin, absorb radiațiile infraroșii. Cernelurile pe bază de coloranți sintetici, precum și creioanele chimice fără grafit sunt în genere transparente pentru radiațiile infraroșii. Comportarea materialelor de scriere față de radiațiile infraroșii se pot înregistra nu numai pe cale fotografică sau cu ajutorul convertizorului electronooptic, dar și prin măsurători fotometrice, care oferă valoarea cantitativă a absorbției și permeabilității.
Luminiscența infraroșie s-a dovedit a fi un element de seamă în deosebirea cernelurilor de același tip, însă aplicate pe hârtii în momente diferite.
Prin examinarea în radiații ultraviolete se poate constata absorbția sau reflexia lor de către materialul de scriere presupus adăugat și cel inițial. Prezența sau absența luminiscenței la unul din scrisurile comparate constituie adesea indiciul determinant al adăugirii. Diferențierea materialelor de scriere se face și în funcție de intensitatea mai mare sau mai mică a luminiscenței, care se apreciază vizual sau se determină spectrofotometric.
Stabilirea adăugirilor este posibilă și cu ajutorul razelor X, cu condiția însă ca unul din materialele de scriere comparate să fie opac la asemenea radiații, adică să aibă un număr atomic mai mare de 25. Materialele de scriere care conțin o cantitate mai mare de constituenți complementari decât alte materiale de scriere se pot diferenția cu ajutorul betagrafiei. Unele materiale de scriere se diferențiază cu ajutorul autoradiografiei (obținerea imaginii prin acțiunea radiațiilor ionizate emise de radioizotopii incluși în materialul de scriere, asupra unei emulsii fotografice).
Examinarea microscopică. Atât trăsăturile de cerneală, cât și trăsăturile de creion se pot diferenția între ele prin examinarea microscopică a structurii elementelor componente ale materialului de scriere și a modului de depunere a acestuia pe hârtie.
Pe măsura scurgerii timpului, colorantul ce intră în componența cernelurilor se coagulează parțial. Prin urmare, scrierea în momente diferite chiar cu cerneală din aceiași călimară, va oferi în unele cazuri imagini microscopice diferite.
Examinarea microscopică constituie principalul mijloc de diferențiere a trăsăturilor de creion. Pe această cale se stabilește densitatea optică a trăsăturilor executate cu creion de grafit, ea fiind direct proporțională cu cantitatea materialului depus pe hârtie.. Cantitatea depusă este dependentă la rândul ei de tăria minei, de presiune și de calitatea hârtiei. Cu cât presiunea este mai intensă și mina mai moale, cu atât densitatea optică este mai mare .
Adăugirile operate cu cerneală sau cu creionul se pot depista și cu ajutorul microscopului electronic. În cazul cernelurilor se reușește să se stabilească natura și caracterul diverselor amestecuri sau a corpurilor străine. De asemenea microscopul electronic este folosit în diferențierea creioanelor de grafit. Pe această cale se poate determina corelația cantitativă a grafitului și caolinului, stabilindu-se astfel dacă actul a fost sau nu modificat prin adăugire.
Copiabilitatea materialelor de scriere. În funcție de natura lor, de compoziția chimică și de timpul scurs de la aplicarea pe hârtie, materialele de scriere se copiază în mod diferit pe felurite suporturi. Fenomenul este influențat totodată de gradul difuzării coloritului în masa hârtiei, de calitatea acesteia, precum și de proprietățile suportului. Comparând scrisul presupus adăugat cu scrisul inițial, se poate constata că ele nu au aceiași capacitate de copiere, ceea ce constituie un indiciu de executare cu materiale de scriere diferită în momente diferite. Compararea se face între trăsături de aceiași grosime și intensitate.
Ca suporturi pentru copiere se folosesc: hârtia, straturile gelatinoase fotografice sau pelicule de polivinil. Hârtia întrebuințată în acest scop trebuie să fie foarte subțire, netedă și albă, din celuloză curată. Materialele fotografice se eliberează în prealabil de sărurile sensibile la lumină și se mențin înainte de întrebuințare în apă distilată pentru înmuierea stratului gelatinos. În cazul folosirii peliculei din polivinil, aceasta se înmoaie în dicloretan, excesul de umiditate înlăturându-se cu hârtie de filtru.
Comportarea față de reactivi. Un procedeu frecvent utilizat în expertiza criminalistică pentru stabilirea adăugirilor, îndeosebi la scrisurile executate cu cerneală, constă în tratarea scrisului presupus adăugat și a celui inițial cu diverși solvenți și urmărirea reacțiilor ce se produc (decolorarea materialului de scriere, schimbarea nuanței sale de colorare, întinderea rapidă pe hârtie sau pe suportul pe care a fost transferat etc). Comportarea diferită a scrisurilor comparate față de aceiași reactivi chimici dovedește că ele au fost executate cu materiale de scriere diferite. Reciproca nu este întotdeauna valabilă; constatarea acelorași reacții chimice încă nu dovedește că s-a scris cu același material, pentru elucidarea situației fiind necesare și alte investigații.
Gama reactivilor chimici ce se folosesc în scopul arătat este largă. Astfel se pot nota acizii anorganici (clorhidric, sulfuric, azotic), acizii organici (oxalic, tartric, citric), substanțele alcaline (hidroxidul de sodiu și de potasiu), agenții reducători (clorura stanoasă, acidul sulfuros), agenții oxidanți (hipocloritul de sodiu sau potasiu, apa de brom).
Diferențierea celor două materiale de scriere se poate realiza și prin folosirea silicaților ce intră în mina creioanelor colorate, de a absorbi coloranții organici din soluții. S-a constatat că atunci când asupra trăsăturilor de creion colorat și de hârtie copiativă de aceiași culoare se acționează cu un colorant organic de culoare complementară celei pe care o au trăsăturile, scrisul executat cu creion se colorează în culoarea soluției cu care a fost tratat, în timp ce scrisul executat prin intermediul hârtiei copiative își păstrează culoarea inițială.
Analiza cromatografică. Cromatografia constă în separarea componentelor unui amestec de substanțe dizolvate prin trecerea lor printr-o coloană de material solid. Ea este o metodă de separare și de analiză a unui mare număr de compuși organici și anorganici. Aplicarea sa în criminalistică a fost sugerată de Mitchell și Hepworth, nefiind însă prevăzută de aceștia prin examinarea actelor suspecte de fals. Extinderea metodei a avut loc ulterior, ea găsindu-și aplicabilitate în primul rând, la compararea cernelurilor.
În ultima perioadă cunoaște răspândire cromatografia în strat subțire. Metoda prezintă avantajul unei sensibilități mai mari în comparație cu cromatografia pe hârtie. Ea necesită cantități infime de material de scriere și permite o separare mai netă a constituenților.
2.4 Contrafacerea scrisului sau a semnăturii
Stabilirea contrafacerii scrierii sau a semnăturii, determinarea elementelor care atestă falsul, presupun cunoașterea procesului scrierii și a particularităților de execuție a semnăturii. Numai astfel se poate face distincție între indiciile de autenticitate și cele de fals și se pot cunoaște limitele grafismului unei persoane.
Deprinderile de scriere se consolidează ca reflexe condiționate într-un sistem denumit de I.P Pavlov stereotip dinamic. Mecanismul reflexelor condiționate constă în formarea, la nivelul scoarței cerebrale, a unor legături temporare generate de reacțiile nervoase la excitanți interni sau externi ce intervin pe parcursul formării deprinderilor. Instalarea pe scoarța cerebrală a stereotipului dinamic permite reproducerea automată a mișcărilor mâinii în momentul scrierii; scriptorul are astfel posibilitatea să-și transfere atenția de la mecanica scrierii la ideile pe care dorește să le transpună în scris, la redactare, păstrând totodată controlul conștient asupra procesului scrierii în ansamblul său.
Stabilirea deprinderilor de scriere este relativă datorită influenței asupra acestora a diferiților factori interni și externi. Stereotipul dinamic este elastic, mobil, adaptându-se la noile condiții ce pot apărea în timp. Ca urmare, scrisul se modifică (parțial) în funcție de noile situații ce pot apărea. Acestea pot fi dintre cele mai diverse: poziția incomodă pentru scris, schimbarea instrumentului scriptural și a suportului, traumatismul mâinii, boli de ochi, stări psihice și fiziologice deosebite (emoții puternice, stare de ebrietate ș.a.).
Particularitățile deprinderilor de scriere, îndeosebi cele tehnice și grafice, reprezintă caracteristicile scrisului unei persoane. Totalitatea acestora formează un complex de valoare individualizatoare; una sau alta din caracteristicile scrisului unei persoane se pot întâlni și la scrisul altei persoane, însă ansamblul caracteristicilor este irepetabil.
Așa cum rezultă din practica judiciară, în marea majoritate a cazurilor se falsifică semnături, contrafacerea textelor având o frecvență mai mică. Ea se întâlnește de obicei la texte foarte scurte, rezoluții, mențiuni, (de tipul „Se aprobă”, „Am primit”), la cifre – mai ales în cazul adăugirii acestora -, cu care ocazie se încearcă imitarea celor existente inițial în actul respectiv.
Modalitățile de falsificare a semnăturilor sunt multiple, mai frecvent sunt însă utilizate imitația și copierea.
Imitarea semnăturii unei persoane se poate realiza pe două căi:
prin urmărirea vizuală lentă a traseului semnăturii autentice, operația asemănându-se cu o desenare după model;
prin executarea semnăturii într-un ritm mai mult sau mai puțin normal, după ce în prealabil falsificatorul a studiat modelul original al semnăturii sau chiar a făcut exerciții de imitare.
Prima modalitate este denumită în literatura de specialitate imitație servilă, iar cea de a doua imitație liberă.
Posibilitățile de cotrafacere prin imitație servilă a unei semnături depind de gradul de evoluție a grafismului imitat (un scris evoluat este mai greu de imitat decât unul neevoluat) și, de asemenea, de gradul de evoluție al scrisului falsificatorului și de aptitudinile personale ale acestuia (o persoană cu un scris nedezvoltat nu va obține o imitație reușită a unui grafism mai evoluat decât al său).
Imitația servilă, ca proces de „împrumutare” (temporară) a unor mișcări de scriere neobișnuite pentru plastograf, generează o serie de aspecte grafice considerate simptome ale acestui gen de contrafacere, indicii ale executării artificiale ale semnăturii. Efortul falsificatorului de a imita scrisul altei persoane se exprimă înainte de toate prin încetinirea scrierii care ia locul grafiei dinamogene. Aceasta se manifestă și în continuitatea trăsăturilor și în conturul lor net, în executarea semnelor grafice simplificat conform principiului minimului efort, în amplitudiunea trăsăturilor de atac și cele finale.
Figura 6: Semnătură contrafăcută prin imitație servilă
La baza acestui procedeu stă pe de o parte percepția vizuală prin care se analizează particularitățile mișcărilor, forma literelor și a legăturilor din semnătura model, iar pe de altă parte reproducerea acestora prin care scriptorul încearcă să redea grafismul străin; acesta îl obligă să-și controleze permanent propriile gesturi grafice, comparând rezultatul cu modelul, de unde și denumirea de „servilă” dată acestui gen de imitație. Într-un sens, sistemul imitației libere este mai avantajos, eliminându-se încetineala și lipsa de coordonare a mișcărilor de care suferă imitația servilă.
Semnătura model este învățată pe dinafară prin numeroase exerciții constând în copieri și imitații servile succesive. Atunci când falsificatorul consideră că a dobândit suficientă abilitate trece la executarea ei din memorie, fără să mai urmărească vizual semnătura originală. Exactitatea reproducerii va depinde în mare măsură de spiritul de observație al falsificatorului, de puterea sa de reprezentare și de îndemânarea grafică pe care o posedă, combinate cu durata și intensitatea antrenamentului efectuat.
Figura 7: a) semnătură contrafăcută prin imitație servilă
b) semnătura originală
O altă modalitate de falsificare a semnăturilor o constituie semnăturile efectuate „din fantezie” . Acestea sunt cele realizate pe numele sau în numele altor persoane fără să se urmărească reproducerea acestora. În această categorie pot fi incluse și semnăturile fictive.
Semnăturile executate din fantezie nu sunt deci influențate în alcătuirea lor de nici un criteriu sau limită, ci sunt trasate așa cum dorește scriptorul, de unde și denumirea sub care mai sunt cunoscute de „semnături la voia întâmplării”.
Cel de-al doilea procedeu de falsificare a semnăturilor este copierea. Copierea, denumită și calchiere, poate fi realizată în mai multe feluri și anume prin copiere directă și prin copiere indirectă.
Copierea directă constă în executarea dintr-o dată pe actul în litigiu a semnăturii model. În acest scop foaia pe care se va întocmi actul fraudulos se suprapune peste actul care poartă semnătura de copiat. Transparența necesară este obținută fie prin folosirea unei hârtii cu asemenea proprietate sau prin tratarea specială a acesteia (de exemplu umectarea cu benzină), fie prin așezarea actelor pe un geam utilizându-se lumina naturală sau artificială (de exemplu – folosirea unei instalații simple compusă dintr-o placă de sticlă și un bec). Ca procedee mai moderne notăm proiectarea semnăturii cu ajutorul unui sistem optic sau utilizarea unui pantograf. În toate cazurile menționate semnătura este copiată direct cu cerneală sau cu creionul, în ultima situație intervenind de cele mai multe ori o repasare cu cerneală.
Figura 8: a) semnătură copiată prin transparență
b) semnătura originală folosită ca model
Copierea indirectă necesită o inversare a poziției actelor: cel cu semnătura model este deasupra, iar cel pe care trebuie să apară semnătura se pune dedesupt. Între acestea se interpune o hârtie copiativă și semnătura autentică este trasată cu un creion sau pix sau doar cu un vârf ascuțit. Semnătura obținută este din nou repasată cu cerneală pentru a se masca trăsăturile imprimate pe hârtia copiativă.
Un sistem similar este așa-numita metodă de copiere „cu grafit”, care constă în copierea cu un strat subțire de grafit, provenind de la un creion moale, a spatelui actului pe care se află semnătura model. Efectul urmăririi semnăturii cu un vârf tare va fi același ca și în cazul hârtiei copiative, numai că substanța depusă va fi grafitul.
O altă variantă o constituie transpunerea semnăturii model prin presiune, fie după actul original, fie după o hârtie de calc pe care s-a produs semnătura. Operația este asemănătoare cu cea descrisă mai sus, doar că pe copie se vor obține trăsăturile semnăturii model sub formă de șanțuri ce vor fi acoperite cu cerneală.
2.5 Datarea falsă a actelor
Problema stabilirii datei întocmirii actelor se pune foarte rar în cazul actelor originale (doar când acestea nu sunt datate sau când data lor este ștearsă ori slab lizibilă); în schimb, ea apare frecvent în cazul actelor contrafăcute.
În cazurile de modificare a datei unui act preexistent, examinările de laborator urmăresc reconstituirea cifrelor inițiale, relevarea lor cu diverse mijloace de laborator, după cum s-a arătat în paginile anterioare. Când metodele aplicate nu duc la un rezultat pozitiv, precum și atunci când expertul este în fața unui fals integral, se apelează la alte două genuri de investigații, și anume: la determinarea schimbărilor suferite de materialele de scriere, în funcție de timpul scurs de la întocmirea actelor și la constatarea anacronismelor.
În ceea ce privește prima metodă trebuie specificat faptul că gradul modificator pe care le suferă diferite materiale de scriere, pe măsura scurgerii timpului, nu este uniform. El depinde de genul fiecărui material și de condițiile concrete de întocmire și de păstrare a actului.
Hârtia care servește ca suport pentru celelalte materiale de scriere oferă relativ puține indicii asupra datei întocmirii actului. Unul dintre ele este acela al schimbării nuanței de culoare ca urmare a îngălbenirii sale odată cu trecerea timpului.
În ceea ce privește materialele aplicate prin scriere pe hârtie, trebuie menționat mai întâi că creionul simplu de grafit, creioanele colorate, trăsăturile executate prin intermediul hârtiei copiative nu prezintă metamorfoze notabile, de natură să furnizeze elemente asupra vârstei lor.
Celelalte materiale de scriere , îndeosebi cernelurile, oferă o serie de indicii de constatare a vechimii actelor. Ele sunt susceptibile de transformări odată cu trecerea timpului.
Astfel, trecerea timpului, influența luminii, a umidității, a oxigenului și a altor factori fizici și chimici, aflați în mediul înconjurător și în hârtie, produc o modificare a nuanței de culoare inițiale a cernelii, ca urmare a procesului de oxidare.
De asemenea, în principiu, cerneala mai veche se dizolvă mai greu decât cea proaspătă. La cernelurile care au în compoziția lor fire, proba se face cu acid oxalic sau cu soluție diluată de acid clorhidric. Gradul de solubilitate este și el influențat de diverși factori care țin de compoziția cernelii și de modul de păstrare a actului. Luarea în considerare este absolut necesară.
S-a remarcat că gradul de copiabilitate descrește pe măsura creșterii timpului, dar și el poate fi influențat de diverși factori.
Vechimea aproximativă a scrisului se poate aprecia și după viteza de reacție a cernelii cu diverși reactivi chimici. Cerneala mai veche va avea o reacție va avea o reacție mai întârziată decât una proaspătă, aplicată recent, prin scriere pe hârtie. Observarea reacției are loc sub lupă sau sub microscop, rapiditatea cu care ea se desfășoară putându-se cronometra.
Cernelurile conțin, într-o cantitate mai mare sau mai mică, microsăruri clorice sau sulfurice. Acestea sunt localizate la început numai în trăsătura de cerneală aplicată pe hârtie în momentul scrierii. Mai apoi ele depășesc limitele trăsăturii de cerneală, migrând în hârtie, lateral și în profunzime. S-a constatat de către specialiști că această difuziune se produce în timp. Migrarea clorurilor începe aproape imediat după depunerea cernelii și se termină în 18-24 de luni. Migrarea sulfaților este mai lentă, ea se poate constata după aproximativ 10 ani de la data scrierii, terminându-se după circa 20 de ani. Aprecierea vechimii cernelii se face luând în considerare lățimea urmei de clor sau de sulf, mai precis a distanței parcurse de sărurile clorice sau sulfurice de la trăsătura inițială de cerneală, precum și a nuanței intensității de culoare a urmei.
Datarea falsă a actului se pune adesea în evidență prin constatarea anacronismelor. Acestea pot fi relevate de numeroase elemente cum ar fi: hârtia, materialul de scriere, instrumentul scriptural folosit, ortografia, evoluția și aspectul scrisului, caracterele dactilografice etc.
Analiza chimică a hârtiei evidențiază uneori faptul că fibra respectivă sau alți constituenți nu se folosesc la data pe care o poartă actul. De asemenea, se poate constata aplicarea unor tehnici de fabricație sau procedee de finisare necunoscute la data indicată în act.
De asemenea formatul hârtiei de scris diferă de la o perioadă la alta, și deci s-ar putea observa că hârtia cu dimensiunile celei pe care s-a întocmit actul suspect de fals nu există la data inserată în el.
Imprimările tipografice de pe acte, straturile și alte elemente protectoare aplicate pe acesta, oferă uneori indicii de apreciere asupra vechimii înscrisului, prin constatarea existenței sau inexistenței la data trecută în act.
Materialul de scriere sau instrumentul scriptural folosit la întocmirea actului supus examinării putea să nu fi fost fabricat la data pe care o poartă. Spre exemplu, un act scris cu stilou cu bilă și datat înainte de 1943 este un act contrafăcut întrucât instrumentul menționat a fost produs pentru prima oară în străinătate în anul menționat, iar la noi în țară a apărut și mai târziu.
Frecvente sunt anacronismele dintre data actului și conținutul său, în sensul că și faptele și împrejurările cuprinse în act nu avuseseră loc sau ele nu puteau fi cunoscute la pretinsa dată a actului.
Un alt criteriu de apreciere asupra datei întocmirii unui act este scrisul, gradul său de evoluție, modul de executare, stilul scrierii, folosirea unei anumite ortografii etc. Având în vedere că scrisul este un fenomen în continuă schimbare, că dominatele sale au o stabilitate relativă, se poate determina și constanta – pe baza unor scrisuri de comparație corespunzătoare, cărei perioade îi grafismul în litigiu al hârtiei. Prezența albuminei (clișeu din ou fiert) va fi marcată de colorarea în galben a particulelor respective, când asupra lor se acționează cu acid azotic. Particulele de argint (din emulsia hârtiei fotografice) rămase în zona impresiunii pe actul în litigiu se pot descoperi prin procedeul analizei spectrale de emisie. Ele apar și atunci când hârtia este prelucrată de un revelator fotografic, în care caz argintul se înnegrește.
Absența indiciilor de contrafacere denotă că impresiunea obținută a fost creată de o ștampilă normală, ceea ce impune trecerea la cea de a doua fază de cercetare, în vederea identificării sale. În cadrul acestei examinări, impresiunea în litigiu se confruntă cu diverse impresiuni executate artificial cu ștampila bănuită. Este foarte important ca atunci când există mai multe ștampile confecționate după aceiași matriță să se execute impresiuni cu fiecare dintre ele. Expertul va trebui informat atât asupra existenței mai multor ștampile de aceiași formă și de același conținut, cât și asupra condițiilor de confecționare, exploatare și păstrare a ștampilei bănuite.
Se urmăresc caracteristicile generale ale impresiunii (forma și mărimea, diametru, tipul caracterelor, conținutul textului, etc.) și numai apoi caracteristicile de ordin particular (elemente de uzură, fisuri, deformări etc.). La aprecierea elemetelor individuale se va ține seama de posibilitatea apariției incidentale a acestora.
2.6 Contrafacerea actelor dactilografiate
Stabilirea apartenenței scrisului la un anumit gen de mașină constituie faza ce precede în mod obișnuit procesul de identificare al mașinii la care s-a scris actul incriminant. Ea are mare importanță pentru investigațiile judicare, întrucât ajută la restrângerea cercului de suspecți, la orientarea cercetărilor într-o anumită direcție.
Principalele elemente în funcție de care se determină apartenența generică a scrisului dactilografiat sunt următoarele: particularitatea claviaturii, tipul caracterelor, pasul mecanismului principal, intervalul dintre rânduri și lungimea acestora.
În ceea ce privește particularitatea claviaturii este important de menționat faptul că majoritatea covârșitoare a mașinilor de scris utilizate astăzi au claviatura normală cu patru rânduri de taste. Mașinile cu claviatura redusă, având trei rânduri de taste și cele cu claviatura completă având 6-8 rânduri de taste se mai întâlnesc decât foarte rar. De aceea, examinarea în vederea stabilirii apartenenței generice a scrisului dactilografiat nu va fi orientată în mod deosebit spre determinarea tipului claviaturii, ci spre constatarea particularităților claviaturii: numărul și natura semnelor, poziția și modul lor de așezare pe capul brațului etc.
Tipul caracterelor sau semnelor grafice constituie un element suficient de stabilire a apartenenței generice a scrisului la mașină. El se definește prin forma și dimensiunea literelor, cifrelor și a celorlate semne grafice.
Caracterele diferă între ele nu numai ca aspect general, dar și în detaliu: prezența ori absența liniuțelor orizontale la extremități, forma incipienței sau părții finale, poziția reciprocă a elementelor literei și a cifrelor, forma și dimensiunea semnelor de punctuație, gradul de arcuire al parantezelor, poziția simetrică sau asimetrică a barei minusculei “t” etc.
Un alt important criteriu al apartenenței generice îl reprezintă mărimea intervalului dintre semnele grafice dactilografiate, numit pasul mecanismului principal. Această mărime este dată de deplasarea spre stânga a carului mașinii de scris la apăsarea pe o tastă sau pe bara de spațiu. Datorită lui semnele grafice se plasează succesiv la distanțe egale între ele. La mașinile echipate cu caractere “pica” pasul este de 2,54 mm; 2,50 mm; 2,60mm; cele echipate cu caractere “roman” au același pas, însă la unele dintre acestea este și mai mare, putând ajunge la 2,82 mm; mașinile cu caractere “elite” au pasuri de 2 mm; 2,12 mm; 2,25 mm. În general mașinile de construcție americană au pasul de 2,54mm, iar cele de construcție europeană de 2,60 mm.
Textele dactilografiate se deosebesc între ele și prin mărimea intervalului dintre rânduri. La mașinile mai vechi se poate scrie numai la un rând, două sau trei, iar la cele moderne se scrie și la un interval de un rând și jumătate, două rânduri și jumătate etc.
Este de reținut că intervalele dintre rânduri pot fi și arbitrare, rezultat ce se obține eliberând sulul care fixează hârtia în mașină. În această situație criteriul distanței dintre rânduri nu mai poate fi luat în considerare.
Deosebirea dintre mașini se face, în unele cazuri, și după lungimea rândului care este dependentă de lungimea carului. Indiciul menționat are valoare numai atunci când lungimea rândurilor din textul în litigiu este mai mare decât aceea ce se poate obține la mașinile la care se presupune că s-a dactilografiat acel act.
Problemele care se pun în cazul unei astfel de expertize sunt cele care privesc identificarea mașinii de scris sau identificarea dactilografului.
Identificarea mașinii de scris
Fiecare mașină de scris se reflectă în textul dactilografiat prin particularități proprii, strict individuale care o deosebesc nu numai de mașinile de alte mărci și modele, dar și de mașinile de aceiași marcă sau model. Amprenta sa este cu atât mai individuală cu cât ea s-a aflat mai mult timp în exploatare; la mașinile noi, folosite încă puțin, posibilitățile de identificare sunt, în genere, mai reduse decât acelea la care s-a scris o perioadă mai îndelungată.
În funcție de proveniența lor, caracteristicile dactilografice se pot împărți în două mari grupe. Cele din prima grupă sunt generate de particularități ale pieselor ce alcătuiesc mecanismul mașinii, îndeosebi de particularități ale brațelor ce susțin semnele grafice. Caracteristicile individuale din a doua grupă sunt datorate unor particularități ale suprafețelor de impact ale semnelor grafice; ele se formează în procesul de fabricație și mai ales în cel de exploatare al mașinii.
Dintre caracteristicile din prima grupă se remarcă mai întâi cele referitoare la alinierea semnelor grafice pe orizontală și pe verticală: unele dintre ele sunt deviate de la axa lor normală spre dreapta sau spre stânga, în sus ori în jos, ceea ce duce la micșorarea ori mărirea spațiului dintre două semne, la dereglarea liniei de bază a scrisului.
Printre elementele individualizatoare generate de defecțiuni ale mecanismului mașinii se remarcă înclinarea spre dreapta sau spre stânga a semnelor grafice ca urmare a unei greșite sudări pe suportul acestora ori a torsiunii brațului, dedublarea sau imprimarea neclară a trăsăturilor datorită vibrației brațului, slabei fixări a suportului ori a unei insuficiente presări a hârtiei pe sul.
Uneori se constată dereglarea inegală a semnelor grafice și îmbâcsirea acestora, îndeosebi a buclelor și ovalelor. Asemenea particularități provin din impuritățile ce se depun cu timpul în părțile scobite ale semnelor grafice, precum și din cauza blocării panglicii de la mașina de scris.
Caracteristicile individuale din a doua grupă se referă la defecte de fabricație și mai ales la defecte ivite în cursul exploatării mașinii de scris. Principalele aspecte sub care se manifestă elementele individualizatoare de această natură sunt îngroșările trăsăturilor imprimate datorită aplatizării metalului, deformarea diverselor trăsături, amputarea sau teșirea unor părți ale literelor și, îndeosebi, ale liniuțelor de la extremități, deplasarea unor detalii ale semnelor grafice etc.
Caracteristicile individuale ce țin de partea imprimabilă a caracterelor au o constanță mai fermă decât acelea legate de dereglarea mecanismelor mașinii. Ele se mențin de fapt pînă când semnul grafic respectiv este schimbat.
Formularea concluziei certe (pozitivă ori negativă) trebuie să fie precedată de verificarea minuțioasă a fiecărei caracterisitici dactilografice pentru a se conchide dacă ea este stabilă sau se datorează unei cauze întâmplătoare.
Compararea directă a semnelor dactilografice cu semnele grafice de pe brațele mașinii ori a mulajului acestora (ceară, gips, materiale plastice) s-a dovedit a fi incomodă și nu cu mult mai eficientă decât compararea cu textele scrise la mașinile suspecte. Procedeul din urmă este predominant, aplicându-se în mod curent în practica de expertiză. Probele dactilografice sunt de două genuri: experimentale și așa-zis libere. Cele experimentale trebuie să respecte, pe cât posibil, mai exact condițiile de dactilografiere a actului imprimat, folosindu-se același tip de hârtie, aceiași panglică etc. Probele dactilografice libere, reprezentând de obicei acte întocmite anterior celui în litigiu depășesc în valoare pe cele experimentale, în special când actele respective sunt dactilografiate la aceiași dată sau la o dată foarte apropiată de cea a actului aflat în litigiu. Confruntarea dintre scrisul dactilografiat din litigiu și cele de comparație se face, în primul rând, cu ajutorul instrumentelor de măsurat și al aparaturii optice. Pe lângă riglă, compas, raportor, se folosesc rigle transparente, liniate vertical și orizontal (pentru stabilirea devierilor semnelor grafice de la axa lor normală și a paralelismului dintre rânduri), goniometru (pentru măsurarea unghiurilor), curbimetru (pentru măsurarea gradului de arcuire a unor detalii ale semnelor grafice).
Examinările optice se efectuează de regulă cu ajutorul microscopului binocular. Efecte pozitive se înregistrează și prin examinarea semnelor grafice pe fotocopii mărite. Procedeul fotografic servește totodată la ilustrarea raportului de expertiză cu asemănările sau deosebirile constatate.
Identificarea dactilografului
Identificarea dactilografului constituie o sarcină dificilă. După unii autori investigațiile în acest scop s-ar putea solda doar cu o concluzie de probabilitate. În cazul unui text relativ scurt situația este întradevăr aceasta, când însă textul este mai extins posibilitățile de analiză sporesc, odată cu ele crescând și cele de identificare.
Elementele pe baza cărora se poate stabili autorul scrisului la mașină se împart în două categorii: elemente lexical-gramaticale și elemente dactilografice. Cele din prima grupă se referă la limbajul folosit, la prticularitățile stilistice, la respectarea regulilor ortografice și de punctuație. Cele cuprinse în cea de a doua grupă se referă, în primul rând, la aspectele topografice: modul de dispunere al scrisului în pagină, plasarea titlului, a datei, a antetului și a numărului de înregistrare; dimensiunea spațiului alb din stânga textului, din partea de sus și jos a acestuia. Tot ca elemente grafice se mai pot nota: felul terminării rândurilor și de despărțire al cuvintelor, modul de numerotare și de terminare al paginii, felul de subliniere al unei idei, cuvinte, intensitatea de lovire în taste și cadența dactilografierii, intervalul la care se scriu elementele grafice în cazul folosirii ghilimelelor, eventualele greșeli de dactilografiere.
Examenul comparativ minuțios între probele administrate și scrisul în litigiu poate releva un ansmablu de elmente comune suficient de edificatoare în privința autorului dactilografierii.
Figura 9: Elemente care au stat la baza identificării autorului – scrierea unor cuvinte cu litere în plus, plasarea unei liniuțe după punctul final al alineatelor
2.7 Falsificarea impresiunilor de ștampilă
În cadrul investigațiilor privind modificarea unui act adevărat sau alcătuirea integrală a unui act fals se ridică adesea problema autenticității impresiunii de ștampilă de pe acel act, fiind necesar să se stabilească dacă ea a fost formată cu ștampila originală ori a fost obținută într-un alt mod.
Din practica de expertiză se cunosc diferite procedee de contrafacere a impresiunilor de ștampilă. Trei dintre ele au o frecvență mai mare, putându-se considera tipice: desenarea impresiunii direct pe actul litigios sau pe obiectul intermediar; copierea impresiunii originale de pe un act adevărat pe unul fals; contrafacerea clișeului. Fiecare dintre acestea prezintă o serie de elemente caracteristice care servesc la dovedirea falsului.
Desenarea. Reproducerea unei impresiuni prin desenare oferă numeroase indicii care atestă această operație: urme specifice de repasare (când desenarea a avut loc în două etape), perforarea hârtiei în centrul impresiunii circulare (care denotă folosirea compasului), urme de apăsare pe hârtie și urme de ștergere cu guma. De asemenea se vor mai putea constata: neconcordanțe cu scrisul de tipar standard, iregularitatea formelor geometrice, configurația diferită a acelor litere ce apar în desen de mai multe ori, inconstanța spațiilor dintre semnele grafice, neuniformitatea grosimii liniilor etc.
Figura 10: Impresiune de ștampilă desenată
Copierea. Spre deosebire de desenarea directă a impresiunii pe actul litigios, în cazurile de copiere- prin transparență, prin apăsare, prin intermediul hârtiei copiative – se vor păstra proporțiile dimensionale și spațiale ale impresiunii originale, cât și formele tipografice ale literelor și a celorlalte semne. În același timp se vor înregistra o serie de anomalii față de o impresiune autentică: unele deformări ale semnelor ce alcătuiesc impresiunea, tremurături, trasee dedublate, urme de retușare, precum și urme ale execuției prealabile (presarea hârtiei, trăsături de creion, trăsături de hârtie copiativă). Ele vor constitui elemente care atestă contrafacerea impresiunii de ștampilă.
În practică se întâlnesc cazuri de copiere directă, fără a folosi un clișeu intermediar, prin suprapunerea actului cu impresiunea autentică peste actul în litigiu. Asemenea procedeu este relevat nu numai de elementele descrise mai sus ci mai ales de imaginea negativă a impresiunii de ștampilă obținută.
Contrafacerea clișeului. Actele false conțin uneori impresiuni de ștampilă executate cu clișee în relief, contrafăcute de obicei prin gravare manuală în diverse materiale.
Indiciile de fals în cazul contrafacerii clișeului sunt multiple. Se vor remarca, în primul rând, formele nestandardizate ale literelor și de cele ale celorlalte linii sau semne, neuniformitatea acestora și a spațiile dintre ele, inegalitatea grosimii trăsăturilor, frângerea, ondularea și întreruperea lor, neconcordanțe în ceea ce privește redarea stemei sau emblemei. Se mai constată, de asemenea, imagini relative ale unor litere sau cifre, urme care indică structura materialului folosit în confecționarea clișeului, greșeli gramaticale, prescurtări neobișnuite de cuvinte etc.
Impresiunile executate cu un clișeu gravat în metal vor prezenta aceleași caracteristici, particularizându-se în plus prin strucutura deosebită a trăsăturilor. Acestea apar inegal colorate, mai intense pe margini decât în centru, unde uneori prezintă spații albe.
Ștampila falsă se alcătuiește uneori din litere și alte semne de pe șplat sau din fragmente ale unor ștampile mai vechi scoase din uz. Lipsa unei simetrii perfecte, inegalitățile spațiilor dintre elementele componente , absența semnelor de punctuație, colorarea neuniformă a impresiunii, vor constitui indicii revelatoare ale modului de contrafacere menționat.
În cazurile de folosire a unei monede ca clișeu, depisatarea falsului nu comportă dificultăți , mai ales atunci când moneda se aplică direct pe actul în litigiu formaând o imagine negativă. Acest lucru este ilustrat în imaginea de mai jos.
Figura 11: Impresiune de ștampilă executată cu o monedă
Identificarea ștampilei
Examinarea impresiunii de ștampilă de pe un act suspect de fals are ca prim scop stabilirea faptului dacă ea este contrafăcută sau reprezintă o impresiune obținută cu o ștampilă confecționată de fabrică. În cazul din urmă, examinarea are ca țel identificarea exemplarului de ștampilă utilizat.
În prima etapă a examinării se constată dacă impresiunea prezintă elementele de desenare, de copiere sau de executare cu un clișeu confecționat rudimentar. În acest sens se urmăresc mai întâi aspectele grafice ale impresiunii, folosindu-se ustensile de măsurat, lupa, microscopul, precum și alte mijloace de laborator. Eventualele particule rămase pe hârtie de la clișeul plat ori de la cel în relief se pot releva și cu ajutorul unor reacții chimice. Astfel, pentru punerea în evidență a amidonului (clișeu din cartof crud) actul va fi tratat cu vapori de iod sau cu o soluție de iod în iodură de potasiu, obținându-se o reacție specifică amidonului cu iodul, manifestându-se în culoare albastru-violet.
Impresiunile de ștampilă și parafele de pe un act sunt de natură să furnizeze două genuri de informații asupra perioadei întocmirii sale: unele se referă la momentul confecționării lor, putându-se stabili că nu existau la data prevăzută în act; altele se referă la diferite defecțiuni ce apar în decursul timpului datorită uzurii, putându-se stabili răstimpul în care asemnea defecțiuni au apărut.
Nu mai puțin importante, ca sursă de determinare a vechimii actului, sunt timbrele și mărcile; în funcție de data emiterii și de timpul cât s-au aflat în circulație, ele pot furniza prețioase indicii asupra posibilității sau imposibilității întocmirii actului la data inserată în el.
La stabilirea vechimii unui act care cuprinde mai multe pagini se pot lua în considerație, pe lângă elementele aminitite mai sus, procedeul de legare, tipul capselor, al clemelor, sistemul de perforare, fiecare dintre acestea însemnând dovezi de contrafacere în cazul în care se constată că nu erau încă utilizate la data trecută în acel act.
CAPITOLUL III
DISPUNEREA ȘI VALORIFICAREA EXPERTIZEI CRIMINALISTICE
3.1 Pregătirea și dispunerea expertizelor
3.1.1 Analiza necesității și utilității expertizelor
Unul din principiile ce stau la baza cercetării este și acela potrivit căruia orice activitate ilicită se consumă în timp și spațiu și lasă urme, ceea ce confirmă teza consacrată și anume că nu există infracțiunea perfectă.
Organele de urmărire penală intră în posesia urmelor și a mijloacelor materiale de probă cu ocazia efectuării diferitelor activități de tactică criminalistică: cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziția, constatarea infracțiunii flagrante etc.
Urmele și mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atâta timp cât nu au fost analizate, interpretate și valorificate pentru obținerea unui maxim de date menit să contribuie la clarificarea diferitelor împrejurări referitoare la condițiile în care a fost săvârșită infracțiunea, făptuitorii etc. Pentru valorificarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, în scopul arătat, sunt necesare cunoștințe de specialitate și mijloace tehnice adecvate, pe care organele de urmărire penală, oricât ar fi de dotate, nu le posedă.
În vederea dispunerii expertizei, organele de urmărire penală trebuie să procedeze la o analiză temeinică a necesității și utilității acesteia spre a nu se recurge la concursul specialiștilor decât atunci când pot contribui la lămurirea unor fapte sau stări de fapt care prezintă importanță pentru cauză. Această analiză se impune întrucât multe din problemele cauzei pot fi lămurite prin efectuarea altor activități cum ar fi: ascultarea martorilor, învinuiților, părților vătămate, reconstituiri, confruntări, prezentări pentru recunoaștere etc .
Pentru a se asigura valorificarea științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, prin expertiză, organele de urmărire penală trebuie să analizeze întregul material existent în dosarul cauzei și numai pe această bază să se pronunțe asupra necesității și utilității recurgerii la specialiști.
Conform Codului de procedură penală al României, expertiza constituie mijloc de probă, cu valoare probantă egală cu a celorlate mijloace de probă.
Expertiza contribuie deci la aflarea adevărului, cu privire la existența sau inexistența unei infracțiuni, la persoana care a săvârșit-o, precum și alte împrejurări necesare pentru corecta soluționare a cauzei. Elemente de probă îndoielnice sau simple indicii pot, prin efectuarea expertizei, să fie restituite ca probe temeinice ori înlăturate ca fiind fără valoare.
Dispunerea expertizei poate fi realizată, atât în faza urmării penale, cât și în cea juridică, în cadrul activității de administrare și verificare a probelor necesare pentru dovedirea existenței infracțiunii și identitatea făptuitorului.
În afara cazurilor când expertiza este obligatorie, aceasta se dispune ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată prezența cumulativă a unor fapte sau stări de fapt care nu sunt valorificate îndeajuns și împrejurarea ca pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoștințelor unor specialiști.
3.1.2 Pregătirea materialelor care vor fi supuse examinării
Pregătind urmele și mijloacele materiale de probă care trebuie să fie trimise pentru expertiză, organul de urmărire trebuie să verifice autenticitatea și utilitatea acestora.
Verificând materialele care urmează să fie supuse examinării de către experți ori specialiști, organul care dispune lucrarea trebuie să urmărească și să se asigure că în procesul descoperirii, și, în special, al ridicării lor, au fost respectate regulile criminalistice pentru ca ele să nu-și modifice caracteristicile și propietățile. De asemnea, se impune a se verifica dacă acestea au fost descrise corect în procesele verbale încheiate cu ocazia ridicării lor.
Urmele și mijloacele de probă descoperite cu ocazia cercetării la fața locului sau ridicate cu alte prilejuri trebuie descrise amănunțit în procesul verbal, pentru a putea fi identificate. O urmă, un mijloc material de probă ce nu au fost menționate în procesul verbal prin care au fost ridicate nu au relevanță procesuală, nu pot fi trimise la expertiză. Enumerarea și descrierea lor trebuie să fie amănunțită pentru a putea fi recunoscute.
Organul judiciar care dispune expertiza este obligat să efectueze un studiu amănunțit al urmelor și mijloacleor materiale de probă pentru a se familiariza cu specificul lor, scopul stabilirii materialelor de comparație ce trebuie să fie pregătite și formulării corecte a tuturor întrebărilor la care urmează să răspundă specialiștii.
Este deosebit de important ca experților să li se pună la dispoziție materiale de calitate bună, ca atare ele trebuind să fie verificate sub raportul calității și utilității lor pentru executarea lucrării. Calitatea precară a materialelor destinate expertizei riscă să ducă la formularea unor concluzii eronate, fără valoare pentru cauză.
Materialele dispuse expertizei trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere calitativ și cantitativ. La dispoziția experților se pun toate materialele, obiectele de care au nevoie pentru a executa în cele mai bune condiții lucrarea. Atunci când se impune o nouă expertiză, organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile delicte care vor face obiectul ei spre a constata dacă acestea nu au suferit modificări în cursul primei examinări, modificări ce ar putea induce în eroare pe expert, iar în caz afirmativ, să aprecieze în ce măsură concluziile pot fi influențate de ele.
În legătura cu materialele de comparație, celui ce dispune expertiza îi revin o serie de obligații, printre care merită a fi subliniate următoarele:
să confrunte date privind materialele de comparație specificate în procesele verbale întocmite cu ocazia ridicării lor cu însăși obiectele;
în raport cu situația respectivă, poate să se prezinte materialele de comparație persoanelor de la care provin pentru a putea fi identificate;
să se verifice dacă probele de comparație au fost ridicate cu respectarea regulilor criminalistice;
să se verifice procesele verbale întocmite cu ocazia ridicării materilalelor de comparație și dacă acestea sunt corect descrise.
Totodată, trebuie să se urmărească dacă materialele de comparație sunt suficiente, întrucât concluziile expertului pot fi considerate fundamentate numai dacă ele se bazează pe studiul unui număr cât mai mare de probe de comparație.
De asemenea, trebuie să se stabiliească dacă materialele de comparație sunt utile. Cu ocazia aprecierii utilității materialelor de comparație, organul de urmărire penală trebuie să stabilească:
dacă materialul de comparație provine din aceeași perioadă în care s-a creat, respectiv redactat, înscrisul unui corp delict;
dacă timpul care a trecut de la data creării corpului delict până la data luării probelor de comparație pot influența rezultatele expertizei;
dacă materialele supuse expertizei nu au suferit schimbări, de la data săvârșirii faptei până la data expertizei și dacă aceste modificări le fac ori nu inutile;
dacă materialele pentru comparație au fost obținute, în limita posibilității, în condiții asemănătoare cu cele în care au fost create corpurile delicte.
De asemenea au fost luate măsuri pentru ca materialele trimise pentru expertiză să nu-și schimbe proprietățile fizice sau chimice, să nu fie înlocuite întâmplător intenționat. Acestea presupun ambalarea, etichetarea și sigilarea lor corectă.
Probele trebuie să fie reprezentative pentru a reda cât mai fidel situația existentă pe teren în ceea ce privește produsul examinat.
Pentru aceasta trebuie să se procedeze la:
omogenizarea produsului;
recoltarea de probe din mai multe locuri;
constituirea de probe generale din care se ridică o cantitate stabilită pentru a fi trimisă la laborator;
prepararea de probe martor;
Procesul verbal trebuie să cuprindă:
numele și cantitatea celor care au ridicat probele;
denumirea și sediul unității sau numele și adresa persoanei de la care au fost ridicate probele;
data și ora ridicării probelor;
ocazia cu care au fost ridicate probele și motivul ridicării;
felul produsului și cantitatea recoltată;
proveniența, calitatea și cantitatea produsului din care au fost recoltate probele;
mențiuni privind:
omogenitatea produsului;
spălarea, uscarea sau sterilizarea instrumentelor sau ambalajului;
modul de sigilare;
dacă și ce substanțe conservante au fost folosite pentru a împiedica alterarea produsului, când este cazul;
mențiune expresă despre contraprobă, modul de ambalare, etichetare, sigilare și persoana căreia i-a fost predată în custodie;
mențiune că în afara celor specificate în procesul verbal nu s-a ridicat altceva;
semnăturile celor ce au ridicat probele, a celui de la care s-au ridicat și martorii asistenți.
Procesul verbal se încheie în trei exemplare: un exemplar de la organul de control, un exemplar de la unitatea de la care s-a ridicat, iar un exemplar însoțește proba de laborator.
3.1.3 Formularea întrebărilor
Această activitate se realizează în raport cu obiectul expertizei. La formularea întrebărilor este necesar să se țină seama de cerințele pe care trebuie să le îndeplinească acestea:
să se refere la obiectul expertizei și la pregătirea expertului;
să fie clare și precise pentru a da posibilitatea expertului să înțeleagă sarcinile ce îi revin;
să fie formulate astfel încât să oblige la un răspuns cert: pozitiv sau negativ;
să nu solicite expertului să facă aprecieri la încadrarea juridică, forma de vinovăție sau să-l oblige să rezolve sarcini care intră în competența organului de urmărire penală:
ridicarea de înscrisuri
ascultări
reconstituiri
cercetări la fața locului, etc
3.1.4 Emiterea actului prin care se dispune efectuarea expertizei
Dispunerea expertizei se face prin rezoluție motivată de către organul de urmărire penală, excepție făcând expertizele contabile și tehnice care se dispun prin ordonanță. Instanța de judecată dispune efectuarea expertizei prin încheiere.
Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului, cu încuviințarea organului judiciar și numai în măsura în care o cer problemele ce trebuie rezolvate de către acesta. Dacă organul judiciar încuviințează consultarea dosarului sau a unor piese din dosar, expertul are dreptul să-și scoată note sau extrase necesare efectuării expertizei.
Apreciind ca fiind necesare unele explicații pe care părțile le-ar putea da expertului în vederea efectuării lucrării, organul de urmărire penală poate încuviința ca acesta să primească explicațiile de la părți.
3.2 Desfășurarea, verificarea și folosirea concluziilor expertizei
3.2.1 Desfășurarea expertizei cu privire specială la cele criminalistice
Etapele care se parcurg în efectuarea expertizei sunt următoarele:
studierea și însușirea obiectului lucrării;
examinarea separată a materialului în litigiu și a modelelor sau probelor de comparație;
efectuarea de experimente, examinarea comparativă;
demonstrația și formularea concluziilor;
Studierea și însușirea obiectului lucrării.
În cadrul acestei etape se verifică legalitatea și conținutul actului de dispunere, aspectul și integritatea coletului (plicului) în care sunt ambalate urmele și mijloacele materiale de probă, integritatea sigiliului, se studiază condițiile în care au fost descoperite, ridicate și conservate urmele și materialele primite, se verifică dacă ceea ce s-a primit concordă cu ceea ce se afirmă că s-a trimis, orice neconcordanță urmând a se consemna în raport.
b) Examinarea separată a materialului în litigiu și a modelelor sau probelor de comparație
Se face pentru a se stabili dacă acestea corespund nominal, cantitativ și calitativ, descrierilor și specificațiilor din actul de dispunere a lucrării; propietățile și caracteristicile de identificare generale și individuale
c) Efectuarea de experimente, pentru verificarea posibilității creării urmei în litigiu în împrejurările și condițiile urmei date și pentru obținerea modelelor de comparație.
Examinarea comparativă a materialului în litigiu cu materialele sau probele de comparație, mai întâi comparându-se propietățile și caracterisiticile generale, iar după constatarea corespondenței acestora se continuă cu examinarea și compararea propietăților și caracteristicilor individuale, cu evidențierea atât a celor coincidente, cât și a celor necoincidente.
d) Demonstrația, prin invocarea tuturor argumentelor logice, logico-metodice, matematice și vozualo-fotografii, diagrame, spectre etc. – în sprijinul tezei demonstrate.
Demonstrația stă la baza concluziilor care vor fi formulate cu privire la coincidența elementelor generale, dar mai ales a celor individuale de identificare.
3.2.2 Formularea concluziilor
Concluziile cuprind, de fapt, răspunsul la întrebările formulate prin actul de dispunere al expertizei.
Concluziile pot fi cerute, probabile sau de imposibilitate. Concluziile de imposibilitate sunt acele concluzii care se formulează atunci când elementele individuale ale urmelor și mijloacele materiale de probă ori când mijloacele tehnico-științifice existente la dispoziția expertului nu permit formularea altei concluzii.
Concluziile expertizei trebuie să fie fundamentate de părerea științifică a specialistului asupra obiectului expertizei, pe constatările concrete și datele stabilite în procesul efectuării lucrării.
Concluziile trebuie să fie scurte, clare, precise, și să se refere la întrebările adresate de organul judiciar.
Concluziile specialiștilor se materializează în rapoartele de expertiză care cuprind:
Partea introductivă: data întocmirii raportului, numele expertului, când, cine a dispus obiectul expertizei și întrebările la care expertul a fost solicitat să răspundă, materialul pe baza căruia a fost efectuată lucrarea – starea ambalajului, sigiliilor, a obiectelor, urmelor, dacă au fost cerute explicații de părți;
Descrierea detaliată a modului în care a fost efectuată expertiza, obiecțiile sau explicațiile părților, dacă au fost date, analiza acestor obiecții sau explicații în raport cu rezultatul constatărilor făcute;
Concluziile care cuprind răspunsurile specialistului la întrebările puse și părerea sa cu privire la obiectul expertizei. Rezultatele examinării se ilustrază cu fotografii, schițe, diagrame, care fac parte integrantă din raport.
Specialistul are obligația să descrie metodele și mijloacele științifice și tehnice folosite în procesul analizei și cercetării comparative. Concluziile trebuie să fie clare, răspunsurile trebuie să fie precise – pozitive sau negative – dacă nu se ajunge la concluzii certe ci doar probabile, acestea trebuind documentate în interiorul raportului. De asemenea, trebuie ca în raport să se regăsească argumentele și demonstrarea faptului că nu există posibilitatea rezolvării problemelor propuse specialistului.
3.2.3 Verificarea expertizei
Verificarea formală comportă controlul respectării normelor procedurale prevăzute în materia expertizei. Pentru aceasta se examinează modul în care a fost numit expertul și dacă nu există motive de recuzare în sarcina sa, care să nu fi fost evidențiate. În cadrul acestei verificări se reexaminează calificarea expertului și comportamentul său. Expertul trebuie să corespundă atât unor cerințe de competență profesională, cât și unor exigențe morale, toate aceste elemente contând pentru evaluarea concluziilor formulate. În literatura juridică s-a subliniat în mod deosebit însemnătatea cunoașterii valorii etico-psihologice a expertului, pentru a aprecia credibilitatea concluziilor sale sub aspectul obiectivității.
Tot în cadrul verificării formale, se urmărește dacă în raport este cuprinsă descrierea clară a expertizei efetuate. Se mai urmărește dacă s-a răspuns la toate întrebările adresate expertului și dacă răspunsurile formulate sunt complete, dacă părțile au fost citate, în toate cazurile în care legea prevede expres această obligație, precum și dacă raportul este datat și semnat de toți experții, dacă opiniile separate sunt consemnate în raport etc.
Diferitele deficiențe constatate în cadrul acestei verificări formale pot antrena consecințe diferite ca: înlăturarea expertizei, restituirea raportului pentru unele completări ori datare și semnare, dispunerea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertize.
Verificarea conținutului raportului se face pentru a stabili dacă acesta corespunde exigențelor de ordin științific și logic și dacă este suficient documentat. Într-un astfel de cadru se examinează, în primul rând, dacă expertul a folosit pentru investigațiile sale toate materialele avute la dispoziție, condiție deosebit de importantă, a cărei neîndeplinire duce la desființarea hotărârii judecătorești deficitară sub acest aspect. De asemenea, într-o primă ordine se verifică și condițiile în care expertul a efectuat cercetările, spre a stabili dacă acestea i-au permis rezolvarea problemelor pentru care a fost investit.
Se verifică metodele de lucru folosite de experți în cadrul investigațiilor de specialitate pe care le-au întreprins, urmărindu-se dacă s-au utilizat metodele și datele cele mai noi și adecvate ale științei tehnicii ori artei respective.
Cu acest prilej, organul de urmărire penală trebuie să aibă în vedere dacă datele științifice pe care sprijină concluziile oferă în domeniul cercetat elemente sigure de judecată sau numai simple ipoteze.
Condiția esențială pentru ca organul de urmărire penală să poată face aceste verificări o constituie motivarea temeinică de către experți a concluziilor formulate .
În cadrul acestei verificări se au în vedere raționamentele prezentate, respectiv dacă între cercetările întreprinse și concluzii există sensul logic necesar, observându-se dacă s-a ajuns la înțelegerea justă a faptelor, care necesită o explicație științifică. În acest sens trebuie să se verifice și dacă răspunsurile experților la diversele întrebări nu se contrazic, iar în cazul în care sunt mai mulți experți, dacă toți au aceiași opinie ori dacă există păreri diferite și acestea sunt motivate.
Organul de urmărire penală trebuie să țină seama în formularea convingerii intime de natura concluziilor formulate: certe, probabile sau de imposibilitate.
Numai după verificare formală și substanțială a raportului, activitate de competență exclusivă a organului de urmărire penală, se poate ajunge la aprecierea corectă a concluziei expertizei.
3.2.4 Aprecierea și folosirea concluziilor specialiștilor
La apreciera concluziilor specialiștilor trebuie avut în vedere faptul că ele nu sunt imperative, nici chiar când toți exoerții au ajuns la aceleași concluzii, întrucât, potrivit legii, acest mijloc de probă nu are forță doveditoare absolută, ci poate servi ca temei la soluționarea cauzei numai dacă organul de urmărire penală s-a convins de exactitatea concluziilor emise. De aceea, concluziile expertizei trebuie apreciate critic, la fel ca celelate probe și numai în coroborare cu întregul material administrat în cauză.
Pe baza examinării multilaterale, complete și obiective a tuturor probelor cauzei ansamblului lor, organul de urmărire penală va da soluția, conducându-se după lege și potrivit convingerii sale intime.
Trebuie reținut, însă, că expertiza nu este un mijloc de probă ca toatre celelate, întrucât fundamentul său științific îi conferă o trăsătură specială ce obligă organul de urmărire penală, în cazul în care nu își însușește concluziile acesteia, să-și motiveze într-un mod deosebit dezacordul.
Dacă organul de urmărire penală este suveran în a-și însuși concluziile expertizei, nu trebuie omis faptul că opțiunea sa nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie să se bazeze pe cercetări științifice făcute de un alt institut, laborator sau expert.
Însușirea sau respingerea de către organul de urmărire penală a concluziilor expertizei nu trebuie interpretată ca o dezlegare a dreptului de apreciere și judecare a expertului. Dimpotrivă, se poate trage numai concluzia că expertiza a înlesnit numai formarea convingerii organului de urmărire penală.
Atunci când au fost efectuate mai multe expertize, nu se poate soluționa cauza pe baza mediei concluziilor formulate, întrucât fiecare expertiză are individualitatea sa, concluziile ei exprimând o anumită opinie științifică.
Rapoartele de expertiză pot cuprinde concluzii categorice sau certe (indiferent dacă au caracter afirmativ sau negativ) și concluzii probabile.
În cazul concluziilor probabile, expertul exprimă nu numai certitudinea, ci probabilitatea, presupunerea unui anumit fapt. Caracterul probabil al concluziilor unor expertize poate fi consecința fie a unor factori cu caracter obiectiv, cum ar fi: lipsa unor metode de cercetare adecvate problemei științifice ori tehnice care se ridică în cauza respectivă, insuficiența exprimării unor caracteristici pe obiectul supus expertizei, volumul insuficient al materialului examinat etc, fie a unor factori ținând de fixarea și transportul defectuos ale materialului probator, deficiențe în cercetarea locului faptei, minusuri în obținerea materialelor pentru comparație.
Concluziile probabile nu trebuie să fie respinse pe motiv că nu ar fi folositoare pentru soluționarea cauzei. Aceasta se explică prin faptul că pot apărea situații când institute de cercetări, laboratoare de expertiză ori experți de înaltă calificare profesională, deși dovedesc pricepere și multă conștiinciozitate, totuși să nu poată formula un răspuns categoric la întrebări care le-au fost adresate din cauza unor controverse ivite în ramura științei respective, din pricina inexistenței unor metode științifice adevate specificului problemei ce se cerceteaza sau din lipsa unor caracteristici sau proprietăți de identificare la proba în litigiu pusă la dispoziție.
În cazurile în care probabilitatea concluziilor este determinată de factori obiectivi nu trebuie să fie respinse, deoarece, ca și cele certe, ele exprimă o apreciere a expertului asupra veridicității faptelor, creând obligația verificării presupunerilor expertului, ceea ce nu poate avea decât o contribuție pozitivă în soluționarea cauzei, prezentându-se ca o etapă a procesului de aflarea a adevărului cu privire la anumite fapte sau împrejurări. Chiar și atunci când nu constituie temei pentru rezolvarea problemelor pentru care a fost dispusă expertiza, concluziile probabile bine motivate sunt utile, întrucât pot fi folosite pentru:
stabilirea apartenenței de gen, specie sau grup a unui anumit obiect;
orientarea organului de urmărire penală asupra direcțiilor în care trebuie să-și îndrepte verificările;
formularea versiunilor ce se impun verificate;
stabilirea activităților de întreprins pentru lămurirea problemelor ce nu au fost rezolvate prin expertiză și aceasta pe baza datelor furnizate de către specialist prin concluziile sale probabile.
Valoarea unor astfel de concluzii este mai evidentă atunci când sunt apreciate comparativ cu situațiile în care nu se poatea ajunge la nici o concluzie, deoarece, totuși, să desprindă unele particularități ale obiectului cercetat, acest lucru este imposibil de realizat când expertiza nu poate ajunge la nici un fel de concluzii. Valoarea concluziilor probabile se datorează faptului că la baza lor stau totdeauna date faptice certe, stabilite într-un mod care însă nu a îngăduit nici o certitudine.
Concluziile care se pot formula în cazul urmelor – materie și a microurmelor prin folosirea mijloacelor și metodelor specifice chimiei și fizicii judiciare pot fi cert pozitive numai în cazul determinării provenienței urmei.
Concluziile de asemănare, care se formulează uneori pe baza examinării urmelor materiale, pot crea confuzii în practica organelor de urmărire penală întrucât există pericolul ca ele să fie interpretate ca fiind cert pozitive.
Apreciind rezultatele expertizei, organele de urmărire penală tebuie să facă deosebire între concluziile probabile – ce pot avea o anumită consecință juridică – și situațiile când experții nu au formulat concluziile pe bază de date științifice și raționamente precise, ci au făcut o simplă apreciere subiectivă, caz în care avizul lor nu are nici o valoare.
Criminalistica, la fel ca și alte științe, prezintă unele limite de cunoaștere, pe planul expertizei manifestându-se imposibilitatea rezolvării problemelor solicitate de către organul de urmărire penală, cum ar fi de exemplu stabilirea vechimii actelor ori identificarea autorilor unor semnături copiate sau imitate.
Vechimea materialelor de scriere și, în consecință, data întocmirii unui act, nu se pot determina, pentru că până în prezent nu au fost stabilite legități ale schimburilor în timp ale materialelor respective. În cazul semnăturilor imitate sau copiate, precum și în cel al unor modificări de cifre, de cuvinte sau de semnături extrem de simplificate, autorul grafismului nu poate fi identificat, deoarece nu se întrunesc suficiente elemente de identificare .
În practică apar și alte situații când expertul nu poate răspunde la întrebările organului de urmărire penală datorită faptului că obiectele în litigiu – urme traseologice reduse, urme papilare fragmentare, impresiuni de ștampilă neclare ș.a. – nu conțin destule elemente ce pot să constituie într-adevăr o amprentă a obiectelor creatoare, pe baza căreia să se formuleze concluzii de identitate.
Alt factor care contribuie la imposibilitatea rezolvării problemelor supuse expertizei îl constituie și insuficiența materialelor de comparație puse la dispoziția specialiștilor.
Imposibilitatea rezolvării problemelor solicitate trebuie consemnată în raportul de expertiză, a cărei concluzie este formulată, de obicei, astfel: “Nu se poate stabili dacă semnătura din ștatul de plată, de la poziția 19 a fost ori nu executată de către numitul V.A.”
Această formulare, ca și aceea exprimată astfel: “Din lipsa caracteristicilor individuale nu se poate stabili dacă…”, este de natură să înlăture interpretarea eronată a concluziei de “nu se poate stabili” sau de “n.s.p.” cum o denumesc codificat experții.
În cazurile când nu se poate ajunge la o concluzie, datorită imposibilității rezolvării problemelor pentru care s-a dispus efectuarea lucrării, este indicat să se întocmească raport de expertiză și să se renunțe la practica de a se răspunde organului de urmărire penală printr-o simplă adresă conținând numai concluzia “nu se poate stabili”.
Prin raportul de expertiză trebuie să se confere organului de urmărire penală și părților în proces explicații detaliate asupra cauzelor care au determinat imposibilitatatea formării unor concluzii certe. Un astfel de raport trebuie să fie uneori mai amplu, mai documentat, decât unul conținând concluzii categorice.
Concluzia de “nu se poate stabili” nu trebuie privită ca un refuz complet al expertului de a refuza problemele și nici că aceasta ar depăși competența sa profesională.
Atunci când organul de urmărire penală are îndoieli cu privire la concluziile formulate de experți, trebuie să se adreseze altui organ de expertiză, și numai după aceea să se pronunțe care dintre concluziile primite are valoare pentru cauză. În final, tot organul de urmărire penală hotărăște asupra admiterii sau respingerii concluziilor specialiștilor, numai că în cazul probelor materiale hotărâtoare ea trebuie să fie fundamentată pe argumente științifice, oferite de către experți.
O problemă deosebită, după primirea rezultatelor expertizei, o constituie folosirea concluziilor acesteia în ascultarea învinuitului sau inculpatului. În alegerea tacticii care va fi folosită în exploararea concluziilor specialiștilor cu ocazia ascultării învinuitului sau inculpatului trebuie avute în vedere natura acestora, materialul probator existent în cauză, personalitatea, psihologia și poziția în anchetă a celui ce urmează să fie ascultat.
Concluziile specialiștilor pot constitui temei pentru efectuarea și altor activități de urmărire penală cum ar fi: ascultarea martorilor, ascultarea părților vătămate sau civile, în raport cu natura cauzei în care a fost executată expertiza. De asemenea, concluziile specialiștilor pot constitui temei pentru verificare și ridicări de înscrisuri, percheziții, reconstituiri, dispunerea unor noi expertize ș.a.
ANEXĂ
Model de expertoză criminalistică privind reconstituirea documentelor deteriorate
RAPORT DE EXPERTIZĂ
Nr. 37. 883 din 02. 06. 1986
Locotenentul Cozma Adrian, din Inspectoratul Județean Ilfov al Ministerului de Interne – biroul criminalistic – expert în traseologie.
Serviciul Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului Județean Ilfov, prin rezoluția nr. 83.040/1986 dispune efectuarea unei expertize traseologice în cauza privind pe : BOTEA CONSTANTIN, BELDIMAN CONSTANTIN și PANAIT SORIN DUMITRU.
Pentru efectuarea lucrării mi se pun la dispuziție următoarele:
trei plicuri cu bucățele de hârtie rupte și două agende ridicate din pădurea Drăgănescu de lângă comuna Mihăilești, județul Ilfov.
Mi se cere să răspund la următoarea întrebare:
dacă bucățelele de hârtie provin de la agendele prezentate?
Având în vedere prevederile art.115, 119 al.2, 122, 123 c.p.p. și 259-260 c.p., astăzi 02.06.1986 la sediul Inspectoratului, cu materialele și aparatura din doatare am procedat la întocmirea prezentei lucrări.
DESCRIEREA MATERIALULUI PRIMIT
Materialul se compune din:
Trei plicuri de culoare albastră, cu antetul M.A.I. conținând mai multe bucăți de hârtie rupte. Bucățile de hârtie au forme și dimensiuni diferite.
Toate aceste bucăți de hârtie reprezintă o liniatură tipografică, de culoare gris, iar unele dintre ele sunt scrise cu cerneală albastră. Spre ilustrare expun în continuare unul din cele trei plicuri, cu bucățile răsfirate.
B. Două agende, dintre care una cu coperți din plastic bleumarin,având dimensiunile în poziția “închis” de 12/19 cm, dar cealaltă fără coperți, având dimensiunile în poziția “închis” de 11/16 cm. Ambele agende au tipăritura interioară de culoare gris.
Agend cu coperți este din anul 1986, și tipărită de întrprinderea “PETROL EXPORT”, are denumirea lunilor și zilelor tipărite în cinci limbi. Fiecărei zile din calendar îi corespunde câte o pagină din agendă, iar fiele reprezentând intervalul de la data de 10 martie până la data de 5 mai, precum și fascicolul cu numerele de telefon, lipsesc.
Agenda fără coperți este o agendă obișnuită, are ca și cealaltă, câte o pagină corespunzătoare unei zile din calendar, dar nu este din anul 1986, fapt ce rezultă din neconcordanța zilelor cu datele aceleiași luni pe anul 1986 (exemplu: în 1986 data de 19 aprilie nu este într-o joi).
Ca și cealaltă, și această agendă prezintă foi rupte și anume: foile corespunzătoare intervalului de 1 ianuarie – 18 aprilie și 9-31 decembrie.
Spre ilustrare expun în contiunare fotografia celor două agende în poziția “deschis”.
RECONSTITUIREA DOCUMENTELOR
Examinând bucățile de hârtie din cele trei plicuri, constat că unele bucăți de hârtie prezintă o liniatură la un interval mai rar, iar altele o liniatură mai densă. Cele care au o liniatură mai rară conțin părți dintr-un sccris de mărime medie, pe când cele cu liniatura mai densă conțin părți dintr-un scris de mărime mică. Pe baza acestor constatări am împărțit bucățile de hârtie în două categorii și am procedat la reconstituirea documentelor prin îmbucșarea bucăților după paginile rupte, rezultând în final 43 de file din două categorii de agende. Aceste file au fost reconstituite fie în întregime, fie în parte, și din cauză că sunt scrise pe ambele pagini le-am lipit pe bucăți de hârtie de calc pentru a se putea citi ambele pagini.
Expun spre ilustrare una din filele reconstituite fotografiate pe ambele margini.
Procedând la un examen comparativ între cele două categorii de file de agendă reconstituite și cele două agende, constat că una din aceste diuă categorii prezintă elemente de asemănare cu filele uneia dintre agende și anume cu agenda cu coperți din plastic.
Pentru a fi mai ușor de urmărit demonstrația, am notat pe fotografiile expuse în continuare cu “L” pagina de agendă reconstituită și cu “P” pagina agendei.
Ambele au aceiași lățime (12 cm);
Ambele au aceiași lungime (18,3 cm);
Chenarul reprezentând data, ziua și luna au aceiași formă, lungime și lățime;
Distanța dintre chenarul superior și liniatura paginii este aceiași la ambele pagini (5 cm);
Spațiul între linii este același (4,5 cm);
Linia groasă este finalul paginii.
Făcând un examen comparativ între filele agendei fără coperți și cealaltă categorie de file de agendă reconstituite, constat elemente generale asemănătoare. Pentru a fi mai ușor de urmărit demonstrația, am notat și pe cele două fotografii expuse în continuare: cu “L” pagina de agendă reconstituită și cu “P”pagina agendei luată ca model de comparat.
a). Ambele pagini au aceiași lățime (10,7 cm);
b). Ambele pagini au aceiași lungime (16,4 cm);
c). Același spațiu între rânduri (0,7 cm);
d). Aceleași numere în partea dreaptă;
e). Amândouă prezintă în partea inferioară orele de la care “soarele răsare” (s.r.) și “soarele apune” (s.a.);
f). Ambele pagini prezintă neconcordanța între ziua și data lunii respective.
Ca o coincidență comună ambelor categorii de filă de agendă reconstituite, constat că toate poartă datele ce sunt cuprinse în intervalul de pagini care lipsesc din cele două agende.
Având în vedere cele constatate și demonstrate prin descriere și fotografii în prezenta lucrare, am ajuns la următoarele:
CONCLUZII
1. Bucățile de hârtie rupte aflate în litigiu fac parte din filele a două categorii de agende.
2. Filele de agendă reconstituite fac parte din două agende de același gen, formă și mărime ca cele trimise, și probabil chiar din ele, dat fiind faptul că poartă date cuprinse în intervalul de file ce se constată că lipsesc din aceste două agende.
Prezentul raport de expertiză conțin un nunmăr de 6 (șase) file.
Restituim materialul ce a făcut obiectul examinărilor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principiul Aflarii Adevarului Principiul Fundamental al Procesului Penal (ID: 129099)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.