Principiile Dreptului; Concept, Particularitati, Clasificare

1.1. Principiile dreptului; concept, particularitati, clasificare

La începutul structurării societății omenești și conturării regulilor de conduită se susținea că normele de drept sunt expresia unor porunci divine, care trebuiau respectate de oameni, iar forța dreptului în comunitate se fundamentează pe sursa sa supranaturală, răspîndindu-se concepția că „legile sunt veșnice”, „neschimbătoare”.

Referindu-se la sistemul dreptului acește legi îmbracă denumirea de principii ale dreptului, care reprezintă „ axiomele care trebuie, în primul rînd numite de legiuitor, formulate de rațiunea omenească și, în al doilea rînd, enunțate legal pentru a fi cunoscute și realizate în cadrul sistemului juridic al societății, deorece sînt determinate de însuși dreptul la existență a indivizilor și a colectivităților umane.”

Principiile dreptului au atît un rol constructiv, cît și unul valorizator pentru sistemul de drept, deoarece înglobează cerințele obiective ale societății, care au o importanță deosebită, atît în procesul de constituire a dreptului, cît și în cel de realizare a lui.

Rolul constructiv ale principiilor dreptului se manifestă prin relația specifică momentului creării dreptului care se particularizează prin influența tradiției, care, în planul tehnicii juridice, propune vechile sale modele, rezultatul unui proces îndelungat de acumulare și inovație, care impune modele actuale adecvate momentului de reglementare.

Definirea principiilor dreptului. Cuvîntul principiu provine de la grecescul arhe desemnînd acțiunea de a conduce, dar și mișcarea de a începe. Substantivul arhon înseamnă ceea ce stă de conducător, de căpetenie, pe când arheic este începutul, temei logic al lucrurilor. Latinii au tradus din greaca veche verbul arhe cu principium, ceea ce înseamnă început, prim (ar), temei.

Din latină principium își păstrează intact rădăcina în română (principiu, principie), franceză (principe), italiană (principio), engleză (principle), rusă (npинцun) etc.

Potrivit DEX-ului, principiu este elementul fundamental, ideea, legea de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.; la plural – totalitatea legilor și a noțiunilor de bază ale unei științe.

Orice știință contemporană conține anumite principii (legi, idei) care reflectă raporturi necesare, stabile, generale, esențiale, repetabile dintre fenomenele pe care le studiază. Cu referință la știința dreptului, principiile reflectă raporturile necesare, stabile, generale, esențiale, repetabile în cadrul realității juridice a societății sau dintre fenomenul juridic și alte fenomene sociale.

Doctrina juridică înregistrează o definiție-tip a noțiunii „principiile dreptului”, dată și acceptată în mare măsură de teoreticienii din țară si de peste hotare, cu unele accente, nuanțări juridice făcute de diferiți autori. Astfel, conform doctrinarilor Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Viorel Daghie, Dumitru Baltag ș.a., principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o țară, orientând reglementările juridice și aplicarea dreptului.

Gheorghe Avornic și Gheorghe Lupu completează definiția principiilor dreptului, accentuând că principiile dreptului sunt determinate de relațiile sociale, fiind expresia valorilor promovate și apărate de drept și că sunt idei ale conținutului tuturor normelor juridice. Gh. Avornic și Gh. Lupu astfel nu înrămează principiile dreptului într-un cadru național.

Dumitru Mazilu și Victor Dan Zlătescu completează fondul definiției principiilor dreptului cu caracterul fundamental al acestora, considerând că ele cuprind cerințele obiective ale societății în procesul creării dreptului și realizării dreptului, sunt produsul observației nevoilor societății

Gheorghe Boboș și Boris Negru înțeleg principiile dreptului atât în funcție de fundament al sistemului de drept, cât și în funcție de modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul sistemului, în jurul unei idei călăuzitoare

Magda Bloșenco definește prin principiile dreptului acele prescripții sau idei fundamentale care călăuzesc crearea dreptului și aplicarea normelor juridice.

După Nicolae Popa, principiile dreptului sunt acele idei conducătoare ale conținutului tuturor normelor juridice. Indiferent de spațiul-timp al lor de existență, – precizare adusă de autorii Gheorghe Mihai și Radu Motică, – ceea ce ne permite să decidem că un sistem de drept este mai aproape sau mai departe de ele, aceste principii. Aceiași doctrinari susțin că principiile dreptului constituie esența lui și reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept, de aceea, se regăsesc în acestea. în măsura în care sunt cunoscute, recunoscute de către autoritatea legiuitoare și consacrate de ea, principiile dreptului dau sistemului de drept validitate și stabilitate.

Raportând acest concept dreptului R. Livșiț zicea că principiile dreptului sunt „sedimentul uscat, scheletul și conținutul materiei juridice, lipsite de concretizări și particularizări,” prin care „se exprimă subordonarea dreptului echității, în măsura în care aceasta este percepută la o anumită etapă istorică.”

Altfel spus, principiile dreptului sunt: „ideile generale, postulatele călăuzitoare sau perceptele directoare, care stau la baza sistemului dreptului dintr-o țară, orientând reglementările juridice și aplicarea dreptului,” „idei de maximă generalitate, esență și valoare ale sistemului juridic care întemeiază dreptul pozitiv sau orientează elaborarea și realizarea dreptului pozitiv”

Analizînd tratatele constitutive ale diferitor instanțe jurisdicționale internaționale observăm că în textele acestora se face trimitere expresă la principiile dreptului, prin acesta valorificîndu-se importanța acestora în cadrul dreptului. De exepmlu, conform art.38 parag.1 lit.c din Statutul Curții Internaționale de Justiție acesta este abilitată să aplice „principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate”.

Concluzionînd, putem deduce că principiile dreptului sunt baza sistemului de drept și modalitatea de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în jurul unei idei diriguitoare, care se degajă ca urmare a raportului dintre legea fundamentală și celelalte legi, în principiu din Constituție, și care se găsesc și va trebui să se găsească în întregul sistem de drept.

Trăsăturile distinctive ale principiilor dreptului. În opinia doctrinarei Elena Botnari principiilor drepturilor le sunt carateristice următoarele semne definitorii:

Caracterul sistematic (structural), determinat de structura sistemică a dreptului, care este edificat și consolidat în temeiul principiilor generale ale dreptului.

Caracterul global (general, universal) rezultat din aplicabilitatea principiilor dreptului asupra tuturor componentelor sistemului de drept.

Caracterul esențial (fundamental) manifestat prin aceea că principiile dreptului exprimă substanța, esența dreptului.

Caracterul stabil (static) constă în aceea că principiile dreptului sînt acele idei imutabile ale sistemului juridic, statornicite indiferent de timp, loc și cadrul social determinat.

Caracterul mobil (dinamic) este reflectat prin variația principiilor dreptului conform configurației dreptului după cadrul politic, economic, cultural, național, internațional, fiind valorificate odată cu evoluția fenomenului juridic.

Caracterul valoric (axiologic) este manifestat prin aceea că principiile dreptului sînt expresia valorilor promovate și apărate de drept.

Caracterul formal (normativ). De regulă, principiile dreptului sînt formulate în textele actelor normative, avînd forța și semnificația unor norme superioare; ele sunt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se țină seama atît în elaborarea dreptului cît și în aplicarea sa.

Generalizînd ideile expuse mai mai sus observăm că principiile dreptului se particularizează prin următoarele caracteristici:

sînt idei călăuzitoare care își găsesc reflectare în întreaga legislație;

de regulă, diferă de la un sistem național la altul, însă anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naționale de drept;

principiile fundamentale ale dreptului sunt reflectate în Constituție;

se pot înfățișa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei deducții, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale.;

le sunt caracteristice un șir de semne definitorii;

sub aspectul tehnicii juridice reprezintă o corelație dintre tradiție și inovație.

Delimitarea principiilor dreptului. Delimitarea principiilor dreptului se realizează în baza a două operații raționale indispensabile sistematizării noțiunilor juridice și fenomenului juridic în ansamblu, precum diviziunea și clasificarea.

În vizunea autorului Efim Mohorea diviziunea, denumită deseori și „clasificare analitică” reprezintă „operația rațională prin care o noțiune supraordonată în baza unui fundament este descompusă exhaustiv, în noțiuni subordonate; contrare sau contradictorii”, iar clasificarea reflectă „operația logică prin care alcătuim genul din speciile sale, desfășurînfu-se în ordinea inversă (opusă) diviziunii, unde gîndirea se îndreaptă de la noțiuni mai puțin generale spre noțiuni mai generale.”

În opinia Elenei Botnari criteriile de clasificare a principiilor dreptului sunt: a) gradul de generalitate; b) sfera de aplicare; c) diviziunea dreptului; d) forma.

După gradul de generalitate, principiile sunt: generale, interramurale, ramurale.

După sfera de aplicare deosebim principii: de drept național (intern), aplicabile în cadrul unui stat, cu referire la o ordine juridică determinată; de drept comunitar (supranațional), aplicabile în cadrul Comunității Europene, cu referință la statele membre ale Uniunii Europene (ordinea juridică comunitară); de drept internațional, aplicabile în cadrul societății internaționale, cu referire la statele lumii (ordinea juridică internațională).

După diviziunea dreptului, deosebim principii: de drept public; de drept privat.

După formă, distingem principii: scrise, inserate sau deduse din norme juridice; nescrise, infiltrate în conștiința juridică în baza unei practici sociale și juridice impunătoare).

Aplicînd operațiunea logică diviziunea, Elena Botnari pledează pentru dihotonomia principiilor dreptului în principii generale și principii non-generale. Principiile non-generale de drept împărțindu-le dihotomic în: a) principii ramurale; b) principii non-ramurale. Principiile ramurale împărțindu-le, la rîndul lor, dihotomic în: a) principii ramurale de drept public; b) principii ramurale de drept non-public. Principiile non-ramurale se divid dihotomic în: a) principii de drept internațional și b) principii de drept non-internațional, etc.

După sfera de acțiune principiile de drept intern se clasifică:

principii generale – comune pentru toate ramurile de drept ;

principii interramurale – comune pentru doua sau mai multe ramuri de drept ;

principii ramurale –specifice numai unei ramuri de drept ;

principii intraramurale – specifice numai unor instituții ale unei ramuri de drept.

1.2. Principiilor generale ale dreptului protecției sociale

În opinia lui E. Mohorea și E. Botnari „principiile generale ale dreptului sînt acele principii ale dreptului care întemeiază conținutul tuturor normelor juridice dintr-o ordine juridică pozitivă, asigurîndu-i unitatea materială și procesuală.” sau „ideile de maximă generalitate, esență și valoare ale conținutului tuturor normelor juridice dintr-o ordine juridică pozitivă, care-i asigură integritatea materială și procesuală.”

În viziunea lor, în literatura de specialitate uneori doctrinari confundă noțiunile principii generale ale dreptului cu principii fundamentale ale dreptului.

În acest context părerea lui L. Barac conform cărora principiile fundamentale sunt acele „principii generale care au valoare constituțională și se impun chiar legislatorului.” și a lui B. Negru, conform căreaia ele sunt „reflectate, de regulă, în Constituție și în întreaga legislație în funcție de idei diriguitoare de bază” ne permite să susținem ideia Lui L.Barac că „ orice principiu fundamental este un principiu general, iar nu orice principiu general este și fundamental”.

Din cele expuse anterior putem observa legătura de specie-gen între principiile fundamentale și principiile generale, cele fundamentale subordonîndu-se principiilor generale.

În aces sens, ne alăturăm, opiniei expuse de E.Botnari care prezintă în calitate de principii generale ale dreptului Republicii Moldova, inclusiv aplicabile dreptului protecției sociale:

Referindu-ne la definirea principiilor dreptului protecției sociale, observăm că majoritatea doctrinarilor (A. Egorov, N. Romandaș, B. Sosna, N. Gorelco, etc.), cu mici diferențe de formulare, susșin că accestea sunt „ideile de bază, care determină esența și conținutului dreptului protecției (securității) sociale, indicând direcțiile de dezvoltare, precum și implementarea lui în practica juridică.”

Criteriile de bază care stau la temelia formulării principiilor dreptului protecției sociale: destinația; accesibilitatea; bunăvoința; umanitatea; prioritatea acordării serviciilor sociale persoanelor socialmente-vulnerabile; confidențialitatea; tendința profilactică.

Ca și alte ramuri de drept, dreptul protecției sociale se ghidează de următoarele principii generale ale dreptului:

Asigurarea bazelor legale de funcționare a statului – principiu dedus din Constituția Republicii Moldova, care constituie premisa existentei statului de drept și legalității.

Într-un stat de drept izvorul oricărei puteri politice trebuie să fie voința suverană a poporului, care trebuie să-și găsească formele juridice de exprimare, astfel încât puterea poporului să poată funcționa în mod real ca o democrație. Guvernarea prin drept implica potențarea virtuților dreptului, descurajarea și reprimarea tendințelor abuzive, realizarea climatului de echilibru printr-o ordine juridică activă. Poporul trebuie să aibă garanții constituționale eficiente, asigurându-se exercițiul separat al puterii pe cele trei planuri: legislativ, executiv și judecătoresc și în același timp interconexiunile și intercontrolul fiecărei componente a puterii.

În principiul libertății și egalității fundamentele vieții sociale, libertatea și egalitatea își găsesc expresia lor juridică. Nu poate exista egalitate decât între oameni liberi, iar libertatea nu poate exista decât între oameni a căror egalitate este consfințită juridic.

Egalitatea privește echilibrul vieții sociale, iar libertatea privește capacitatea oamenilor de a acționa fără opreliști, dar astfel încât, prin exercitarea drepturilor proprii sa nu fie vatamane drepturile altora.

În planul realizării efective a libertarilor sociale, rolul dreptului se materializează prin îngrădirea înclinațiilor unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place și în înlăturarea tuturor barierelor și discriminărilor care persista în asigurarea șanselor egale de manifestare și progres pentru toți oamenii.

Libertatea este una singura, însa căile și formele de manifestare a libertății sunt numeroase și le corespund diverse drepturi ale individului prevăzute în Constituție, cum ar fi: libertatea de opinie; libertatea de religie; libertatea de exprimare, etc.

Conform principiului responsabilității fiecare persoană poartă răspundere pentru consecințele negative care au fost provocate de faptele săvârșite ilicit.

Responsabilitatea însoțește libertatea, și de aceea, trebuie făcuta demarcația netă între libertate și liberul arbitru. Responsabilitatea este un fenomen social și un act de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale. Concepând responsabilitatea ca o asumare a răspunderii față de rezultatul acțiunii sociale a omului, se admite ideea ca acțiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilității, și totodată, că libertatea este o condiție fundamentală a responsabilității.

Dreptul nu trebuie sa fie privit și apreciat doar prin efectul său sancționator, intervenind pe tărâmul răului deja făptuit, ci trebuie avută în vedere posibilitatea că prin conținutul prescripțiilor juridice să contribuie la fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor față de lege, care presupune grija față de integritatea valorilor ocrotite de lege.

Principiul echitații și justiției. Cuvîntul echitate vine de la latinescul aequitas care înseamnă: potrivire, dreptate, cumpătare.

Acțiunea principiului echitații trebuie să privească atât activitatea legiuitorului – în elaborarea actelor normative -, cât si activitatea de interpretare și aplicare a dreptului de către organele care aplica legea.

Justiția reprezintă acea stare generala a societății care se realizează prin asigurarea pentru fiecare individ în parte și pentru toți împreună a satisfacerii drepturilor și intereselor legitime.

Prin finalitatea sa justiția se situează printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relații sociale, deoarece ea întruchipează virtutea morala fundamentală, menita sa asigure armonia și pacea socială, la a căror realizare contribuie deopotrivă regulile religioase, morale si juridice.

În dreptul roman, justiția se fonda pe principiul moral al dreptății – HONESTE VIVERE. În ierarhia legilor, în vârful piramidei sunt așezate legile divine, care dau conținut legii naturii, iar la baza piramidei stau legile umane.

Justiția urmărește ca în tratamentul dintre oameni să fie exclusă orice disparitate care nu ar fi fondată pe consolidarea drepturilor fiecăruia, astfel ca prescripțiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiției. În ipoteza în care apar legi injuste se impune schimbarea lor, eventual a ordinii existente, atunci când aceasta este un obstacol definitiv în realizarea justiției.

2. Principiile ramurale ale dreptului protecției sociale

Principiile ramurale ale dreptului protecției sociale exprimă într-o formă concentrată esența, scopul, sarcinile și funcțiile principale ale acestei ramuri de drept, reprezentând un centru care dirijează într-un mod specific întregul sistem de protecție socială, influențând nu numai asupra structurii sistemului, ci și asupra metamorfozelor lui.

Alături de principiile generale dreptului protecției sociale îi sunt specifice și un șir de principii ramurale, printre care: principiul egalității; principiul universalității; principiul finanțării protecției sociale din bugetul asigurărilor sociale de stat și din bugetul de stat; principiul diferențierii condițiilor care generează dreptul la protecție socială.

Principiul egalității. Conceptul „egalitate” provine de la cuvântul latin aequalitas, ceea ce înseamnă egal; nediferențiat; identic.

Egalitatea se materializează juridicește prin art.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.3 din Pactele internaționale din 1966, art.12 din Carta Socială Europeană revizuită, art. 16 din Constituție,etc. Din aceste reglementări observăm că „ideea egalității” capătă viabilitate la nivel subiectiv, fiind consacrată ca drepturi și libertăți fundamentale.

Conform principiu egalității „cetățenii Republicii Moldova sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială” și pot participa în egală măsură la viața politică, economică, socială și culturală. Egalitatea privește toate drepturile, indiferent de domeniul de activitate și actul normativ care le consacră.

Raportat sistemului de protecție socială, principiul egalității, se manifestă sub următoarele aspecte: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații; egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de rasă, naționalitate, religie origine etnică, limbă, avere sau origine socială, opinie sau apartenență politică.

Conform Dicționarului de dreptul securității sociale principiul egalității de șanse între femei și bărbați presupune 1.) interzicerea oricărei discriminări directe (când se acordă retribuții diferite în funcție de sex pentru activități prestate de valoare egală) sau indirecte (dacă se refuză unui grup de lucrători beneficiul unei prestații, invocându-se egalitatea între sexe, dar neținând cont că prestația respectivă unui anumit sex, iar grupul respectiv este compus în majoritate din membri având același sex.); 2.) luarea în considerare a capacităților, nevoilor și aspiraților diferite ale persoanelor de sex masculin și, respectiv, feminin și tratamentul egal al acestora.

Definirea legală a principiului egalității între femei și bărbați este prevăzută în art. 2 din Lega privind asigurarea egalității de șanse între femei și bărbați, conform căruia atât femeilor, cât și bărbaților trebuie să le fie asigurat un tratament nediferențiat „în politicile și în programele din toate domeniile și la toate nivelurile de adoptare și aplicare a deciziilor”.

Prin capitolul III și IV din Legea privind asigurarea egalității de șanse între femei și bărbați legiuitorul consfințește egalitatea în tratament în domeniul socio-economic, inclusiv în cadrul schemelor de protecție socială.

Acest principiu implică absența oricărei discriminări directe sau indirecte pe criteriul de sex, cu referire în special la starea civilă sau familială, mai ales în privința: a) domeniului de aplicare a schemelor profesionale de securitate socială și a condițiilor de acces la acestea; b) obligației de a contribui și a calculului contribuțiilor; c) calculului prestațiilor, inclusiv al prestațiilor suplimentare datorate soțului/soției sau persoanelor aflate în întreținere, precum și a condițiilor ce privesc durata și menținerea dreptului la prestații.

Referindu-ne la egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de rasă, naționalitate, religie origine etnică, limbă, avere sau origine socială, opinie sau apartenență politică, observăm că în domeniul securității sociale, această egalitate se manifestă în sensul că orice persoană, îndeplinind condițiile prevăzute de lege (este asigurată, se află în nevoie etc.), va beneficia de măsurile de protecție (va primi prestații de asigurări sociale sau asistență socială la care este îndreptățită) fără nici o discriminare bazată pe sex, religie, origine etnică și socială, apartenență politică etc.

Principiul la care ne referim presupune, pe de o parte, obligația autorităților publice de a trata în mod egal pe toți cetățenii în domeniul securității sociale, iar, pe de altă parte, nimeni nu poate pretinde mai multe drepturi de protecție, inclusiv într-un alt cuantum, decât este îndreptățit, invocând, de exemplu, apartenența politică.

Plus la aceasta, în domeniul protecției sociale, considerăm că este incorect să ne referim la egalitatea în drepturi numai a cetățenilor, fiindcă conform art.19 alin.1 din Constituția Republicii Moldova, precum și altor acte normative, dreptul la protecției socială este garantat cetățenilor străini, apatrizilor, refugiaților.)

Principiul universalității. Conceptul „universalitate” provine de la latinescul universalitas, ceea ce înseamnă totalitate, generalitate; universalism.

Găsindu-și consfințire în art.25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art.47 din Constituție, principiul universalității validează ideea că fiecărui om trebuie să i se garanteze un „trai decent, care să-i asigure sănătatea și bunăstarea, lui și familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare” și cuprinde în cercul „beneficiarilor protecției sociale , pe lângă cetățenii Republicii Moldova, persoanele străine și apatrizii.”

Universalitatea presupune două aspecte: primul, sfera persoanelor protejate; al doilea, natura prestațiilor care se acordă. Referitor la primul aspect, idealul este ca fiecare membru al colectivității să fie protejat, prin măsurile de securitate socială, toată viața sa. Evident, atunci când îndeplinește condițiile prevăzute de lege, când este în nevoie. Cu alte cuvinte, din acest punct de vedere protecția trebuie să fie într-adevăr universală. O asemenea protecție este expresia unei solidarități a colectivității în ansamblul său și, de fapt, pe acest concept se bazează ideea de securitate socială. Deși acest ideal este greu de atins, totuși, constatăm că prin acțiunile legislative întreprinse după 1990 în țara noastră se tinde ca toate categoriile de persoane aflate în nevoie să fie protejate.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, trebuie precizat că scopul protecției sociale este de a furniza o anumită asistență financiară sau de altă natură, în cazul pierderii ori reducerii veniturilor. Întrucât situațiile care pot genera o astfel de pierdere sau reducere sunt diverse, legea este cea care le identifică și stabilește categoriile de prestații ce se acordă în fiecare situație în parte (îngrijiri medicale, indemnizații de boală, maternitate, ajutor de șomaj, alocații etc.). Practic, din acest punct de vedere se poate afirma că sunt acoperite aproape toate situațiile care presupun măsuri de securitate socială.

Finanțarea protecției sociale din bugetul asigurărilor sociale de stat și din bugetul de stat. Acest principiu este consacrat în art.11-12 din Legea privind sistemul public de asigurări sociale, conform căruia „veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat provin din contribuții de asigurări sociale, transferuri din bugetul de stat” și sunt menite să „acopere contravaloarea prestațiilor de asigurări sociale din sistemul public…”

Cotele de contribuții de asigurări sociale se aprobă anual prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat și sunt diferențiate în funcție de condițiile de muncă generale sau speciale. Mijloacele BASS sunt colectate din participația achitată de contribuabili: a) asigurații care datorează contribuții individuale de asigurări sociale; b) angajatorii; c) persoanele juridice asimilate angajatorului, la care își desfășoară activitatea persoane în funcție electivă sau este numită la nivelul autorității executive, legislative sau judecătorești, pe durata mandatului; d) persoanele care încheie contract de asigurare; e) persoanele care își desfășoară activitatea, în bază de contract individual de muncă, la angajatorii care nu sunt înregistrați în calitate de rezidenți în Republica Moldova.

Aceste persoane, întrunind calitatea de asigurat, devin participanți la sistemul asigurărilor sociale și corelativ obligațiilor executate, beneficiari ai prestațiilor de asigurări sociale (pensii pentru limită de vârstă, de urmaș, indemnizații pentru prevenirea îmbolnăvirilor, etc.)

Atenționăm că, în sistemul asigurărilor sociale, prestațiile de asigurări sociale se dobândesc doar ca urmare a unei asigurări; aceasta, în majoritatea cazurilor, fiind obligatorie.

Persoanele care nu achită contribuții de asigurări sociale, sunt denumite neasigurate, iar prestațiile sociale de care beneficiază, prin intermediul sistemului de asistență socială, sunt achitate din bugetul de stat (alocația socială pentru invaliditate, indemnizația pentru îngrijirea copilului până la 1,5 ani pentru persoanele neasigurate, etc.) Aceste prestații sunt denumite necontributive deoarece ele se acordă în afara oricărei asigurări și contribuții ale persoanelor beneficiare.

Principiul diferențierii condițiilor care generează dreptul la protecție socială. Complexitatea și multitudinea raporturilor din domeniul protecției sociale reflectă diversitatea circumstanțelor care le-au condiționat. Protecția socială nu poate ignora așa factori precum vârsta, sexul, condițiile în care a fost prestată munca, starea sănătății, starea familială etc. și care, de cele mai multe ori, determină incapacitatea parțială sau totală de muncă.

În dependență de factorii care au generat incapacitatea de muncă, deosebim diferențierea în baza criteriilor obiective (condițiile climaterice grele, condițiile nocive de muncă, etc.) sau subiective, care sunt dependente de particularitățile fiziologice și starea sănătății (invalizii, persoanele care nu au atins majoratul, etc.).

Drept exemplu, al aplicării acestui principiu, în baza criteriilor obiective, este pensia pentru limită de vârstă stabilită în condiții avantajoase persoanelor ocupate la lucrări foarte nocive și foarte grele de muncă, care sunt prevăzute în Lista nr. 1 a Guvernului Luând în considerație particularitățile muncii prestate, legiuitorul a stabilit că aceste persoane au dreptul la pensie anticipată, stabilind de la 01 ianuarie 2004 cenzul de vârstă pentru bărbați – 54 ani și femei – 49 ani, cu condiția confirmării unui stagiu special de 10 ani pentru bărbați și de 7 ani și 6 luni pentru femei.

Exemplu de diferențiere, în baza criteriului subiectiv, este acordarea pensiei pentru limită de vârstă stabilită în condiții avantajoase femeilor care au născut și educat până la vârsta de 8 ani 5 și mai mulți copii, care au dreptul la pensionare anticipată la vârsta de 54 ani.

3. Principiile intraramurale ale dreptului protecției sociale

Esența dreptului protecției sociale este exprimată și prin principiile sale intraramurale, caracteristice instituțiilor de asigurări sociale și asistenței sociale.

Principiile organizării și funcționării sistemului public de asigurări sociale. În conformitate cu art.3 din Legea privind sistemul public de asigurări sociale, sistemul public de asigurări sociale se organizează și funcționează în baza următoarelor principii:

principiul unicității, potrivit căruia statul organizează și garantează sistemul public bazat pe aceleași norme de drept;

principiul egalității, care asigură tuturor participanților la sistemul public – contribuabili și beneficiari – un tratament nediscriminatoriu în ceea ce privește drepturile și obligațiile prevăzute de lege;

principiul solidarității sociale, inter și intragenerații, conform căruia participanții la sistemul public își asumă conștient și reciproc obligații și beneficiază de dreptul pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;

principiul obligativității, potrivit căruia persoanele fizice și juridice au, conform legii, obligația de a participa la sistemul public, iar drepturile de asigurări sociale se exercită corelativ îndeplinirii obligațiilor;

principiul contributivității, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoanele fizice și juridice participante la sistemul public, iar în temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite se exercită drepturile de asigurări sociale;

principiul repartiției, potrivit căruia fondurile de asigurări sociale realizate se redistribuie pentru plata obligațiilor ce revin sistemului public;

principiul autonomiei, potrivit căruia sistemul public se administrează de sine stătător.

Principiile asistenței sociale. Sistemul asistenței sociale este guvernat de principiile prevăzute în art.3 din Legea asistenței sociale.

a.) Principiul recunoașterii independenței, autonomiei personalității și respectării demnității umane guvernează întregul sistemul de protecție socială. În domeniul asistenței sociale, datorită particularităților beneficiarilor acestui sistem (copiii și tinerii ale căror sănătate, dezvoltare și integritate fizică, psihică sau morală sunt prejudiciate în mediul în care locuiesc; familiile care nu își îndeplinesc în mod corespunzător obligațiile privind îngrijirea, întreținerea și educarea copiilor; familiile fără venituri sau cu venituri mici; persoanele fără familie, care nu pot gospodări singure, care necesită îngrijire și supraveghere sau sunt incapabile să facă față nevoilor socio-medicale; copiii cu dizabilități până la vârsta de 18 ani; familiile cu mulți copii; familiile monoparentale cu copii; persoanele vârstnice; persoanele cu dizabilități), el capătă o tratare specifică. Esența principiului rezidă în aceea, că în privința beneficiarilor nu se admite nici un fel de discriminări (în funcție de sex, vârstă, rasă, naționalitate, apartenență etnică sau religioasă etc.), întrucât „fiecare din ei are dreptul să fie tratat ca o persoană demnă, rațională, înzestrată cu libertăți inalienabile, capabilă să își controleze propria viață și să ia propriile decizii.”

b.) Universalitatea și accesibilitatea dreptului la asistență socială. Acest principiu a fost caracterizat mai sus, dar reținem să accentuăm că legiuitorul național stabilește, pentru toate categoriile de persoane, aceleași posibilități de sprijin în condițiile producerii anumitor situații nedorite sau a diverselor riscuri sociale. Asistență socială în forma unor beneficii necontributorii sunt cele acordate fără plată unei contribuții prealabile și se acordă de la bugetul de stat, pe baza drepturilor de cetățean, tuturor.

c.) Diversitatea formelor și tipurilor de asistență socială. Actualul sistem de asistență socială oferă: prestații bănești, prestații de altă natură și servicii sociale.

Prestații bănești se caracterizează printr-o diversitate de tipuri de asistență socială, și anume : indemnizații unice la nașterea copilului; indemnizații lunare pentru îngrijirea copilului până la vârsta de 1,5 ani; alocații sociale de stat ; alocații lunare de stat invalizilor de război, participanților Războiul al doilea mondial și familiilor acestora; alocații nominative de stat pentru merite deosebite față de stat;compensații nominative lunare pentru plata serviciilor comunale ;compensații cetățenilor care au suferit în urma catastrofei de la Cernobîl; compensații bănești în locul biletelor de tratament sanatorial gratuit invalizilor de război ; compensații nominative lunare pentru călătoria în transportul urban; compensații anuale pentru benzină, reparație, piese de schimb și deservirea tehnică a automobilelor, cărucioarelor motorizate, deservirea cu transport; ajutorul de deces; ajutoare materiale.

Prestațiile de altă natură, care sunt acordate sub diverse aspecte cum ar fi: prânzuri calde; biletele pentru tratamentul balneo-curativ; ajutoare umanitare; permise gratis pentru călătoria în transportul public; taloane de călătorie în cadrul statelor membre ale C.S.I. pentru veterani și invalizi de război; mijloace de transport special; mijloace de proteze și ortopedie; mijloace de locomoție nemecanizate; scutiri la plata impozitelor; scutiri la plata telefonului, instalarea telefonului peste rând; concediul suplimentar; reducerea zilei de lucru fără prejudiciul stagiului de lucru. Unele prestații în natură, din cele nominalizate, se acordă unor categorii de populație prin sistemul de servicii sociale, în conformitate cu legislația în vigoare de către anumite instituții.

Serviciile sociale reprezintă o altă formă de ajutor social. În dependență de scopul pe care îl are sistemul de servicii, se disting mai multe tipuri de servicii: servicii ce țin de acordarea asigurării și asistenței sociale; servicii de reabilitare social-profesională; servicii de reabilitare social-medicală; deservirea social –culturală. Serviciile nominalizate se divizează la rândul lor într-un întreg spectru de servicii sociale: servicii legate de realizarea dreptului la pensie și înlesniri, deservirea staționară a bătrânilor și invalizilor în instituțiile asigurării sociale, servicii locative și de trai, servicii de transport, servicii de asigurare cu loc de lucru și de recalificare sau de instruire profesională, servicii în acordarea asistenței medicale profilactice și tratamentului balneo-sanatorial, în acordarea ajutorului cu medicamente și proteze, etc. În cadrul sistemului de asistență socială la nivel local se prestează servicii sociale prin intermediul serviciului de ajutor social la domiciliu, cantinelor de ajutor social, centrelor sociale,

d.) Acordarea asistenței sociale în funcție de nevoie. Principiul ocrotirii persoanelor în funcție de nevoie stă la baza asistenței sociale. În concepțiile tradiționale, asistența socială, spre deosebire de formele universale de protecție socială, nu se acordă automat unei grupe de persoane definite prin caracteristici generale, ci persoanelor sau familiilor individuale, pe baza analizei situației financiare a fiecărui caz în parte. Din acest motiv asistența socială se acordă în funcție de nevoie pe baza testării mijloacelor financiare, care constituie o ultimă rețea de securitate socială. Specific sistemului național de asistență socială, este faptul că determinarea persoanelor ce necesită asistență socială din partea statului se efectuează în special pe baza principiului categorial, luându-se în considerație categoriile speciale cu cea mai mare pondere a sărăciei.

e.)Acordarea asistenței sociale din contul mijloacelor statului și a colectivităților este un principiu particular al asistenței sociale. Costul ei integral cade pe seama statului și colectivităților locale.

Acțiunile de asistență socială se finanțează din bugetul de stat, din bugetele unităților administrativ- teritoriale, din fondurile republican și locale de susținere socială a populației, din donații, sponsorizări, precum și din contribuțiile beneficiarilor de asistență socială.

Autoritățile administrației publice locale, pornind de la posibilitățile financiare reale, asigură baza materială necesară pentru organizarea și funcționarea unităților de asistență socială pentru acordarea serviciilor sociale proprii și sprijină acțiunile de asistență socială, întreprinse de persoanele fizice și juridice, de instituțiile de cult recunoscute în Republica Moldova și de organizațiile societății civile.

f.) Armonizarea prestațiilor de asistență socială cu prestațiile de asigurări sociale și cu salariile.

Asistența socială trebuie să fie armonizată cu ajutoare de asigurări sociale și cu salariile. Astfel, șomerii, beneficiari de asistență socială, vor trebui sa facă obiectul acelorași cerințe de a căuta de lucru, așa cum sunt și beneficiarii ajutoarelor de șomaj. Muncitorii săraci pot beneficia de asistență socială cel puțin în timpul tranziției inițiale. De asemenea, pentru motive privitoare la stimulente, unii beneficiari de asigurări sociale trebuie să fie potențiali eligibili în a obține asistență socială prin stabilirea unor norme de drept.

Analizând principiul diversității formelor și tipurilor de asistență socială, cât și cel al armonizării asistenței sociale cu ajutoarele de asigurări sociale, constatăm că diferite categorii de populație, beneficiare de ajutoare de asigurări sociale în formă de pensii, se bucură și de diverse forme și tipuri de ajutor social. Vom examina în continuare respectarea acestui principiu pentru persoanele vârstnice și invalide, beneficiare de pensii de asigurări sociale.

Analizând legislația din domeniul asistenței sociale privind persoanele vîstnice și invalide, a căror situație reclamă forme speciale de ocrotire, constatăm că ele sunt beneficiare de prestații bănești acordate din sistemul de asistență sociale. Persoanele vîstnice și invalide au dreptul o dată în an la o prestație în bani sub formă de ajutor material , persoanelor vîrstnice singure și unor categorii de invalizi li se acordă compensații nominative pentru plata serviciilor comunale . Invalizii, participanții de război și membrii familiilor lor beneficiază de alocații sociale lunare de stat, iar invalizii cernobîliști beneficiază de mai multe compensații pentru prejudiciul adus sănătății în timpul avariei.

Prestațiile de altă natură se acordă categoriilor de persoane nominalizate sub diverse forme, de la cele instituționalizate (case-internat, aziluri pentru bătrâni) la diverse facilități și gratuități: permise pe gratis la călătoria în transportul urban; taloane de călătorie pe teritoriul statelor CSI, pentru invalizii și participanții de război, reduceri sau gratuități la obținerea unor proteze, mijloace de locomoție nemecanizate ; bilete de tratament în instituții balneo-sanatoriale;mese gratuite la cantinele de ajutor social ; ajutoare umanitare.