Principiile Dreptului Civil
Capitolul I – Considerente introductive
I.I. Dreptul civil – ramura de drept generatoare de principii juridice
Dreptului civil, privit ca si ramură de drept, i s-a atribuit titulatura de “drept comun” în condițiile în care o altă ramură de drept este privată de norme proprii care să îi reglementeze instituțiile, raporturile juridice. În atare condiții se recurge la normele corespunzătoare din dreptul civil. Și de aici rezidă într-o considerabilă masură rolul dreptului civil:
►contribuie la ocrotirea valorilor omului atât sub aspect patrimonial, cât și în plan nepatrimonial;
►ca ramură de drept, dreptul civil prin sancționarea abuzului de drept, prin prisma recunoașterii unor efecte juridice concrete a bunei credințe, spre exemplu, generează formarea unei conștiințe juridice corecte și determină respectarea moralei;
►în considerarea sa ca știință a dreptului, dreptul civil ajută la aplicarea corectă a legii și, deopotrivă, la o perfecționare constantă a legislației civile și, deopotrivă, la formarea specialiștilor din sfera dreptului.
Chiar și în aceste condiții, luând în considerare atât rațiuni de ordin practic, cât și teoretic, este necesară delimitarea dreptului civil față de alte ramuri ale dreptului. Dacă ne raportăm la partea practică a contextului prezentat, necesitatea delimitării rezultă atât din considerentul stabilirii apartenenței unui raport juridicla o ramură de drept sau alta. Aici se adaugă atât dorința calificării juridice a unui raport de drept cu scopăul unei aplicări corecte a legii și, deopotrivă, din necesitatea stabilirii corecte a consecințelor juridice distincte care decurg din calificarea unui raport juridic ca aparținând unei anumite ramuri de drept.
Extrem de importantă este stabilirea criteriilor în funcție de care se grupează normele de drept în ramuri de drept. De fapt, această distincție determină un bun punct de delimitare și a principiilor de drept în general, iar a celor de drept civil în special. Așadar, principalele criterii care stau la baza delimitării sunt:
▪ caracterul relațiilor sociale pe care ramura de drept respectivă le stipulează, numit generic obiectul reglementării juridice; este considerat un criteriu obiectiv al delimitării dreptului în ramuri;
▪metoda pe care statul o folosește în ceea ce privește reglementarea relațiilor sociale și astfel normele respective se diferențiază în funcție de ramurile de drept; se distinge astfel între metoda autoritarismului, cea a autonomismului, dar și metoda recomandării. În funcție de aceste două crierii, fiecare ramură de drept, de la care nu face excepție nici cea de drept civil, se disting în sistemul juridic.
În altă ordine de idei, dat fiind că noile ramuri de drept sunt definite și dezvoltate în dreptul civil și ori de câte ori anumite relații sociale nu capătă o reglementare expresă în cadrul normelor juridice specifice, se recurge la aplicarea principiilor și reglementărilor de drept comun. În ceea ce privește acest ro, de drept comun, teoreticienii dreptului sunt de părere că el vizează “ principiile și normele fundamentale între oameni, principia și norme de maximă generalitate, care se aplică nu numai în raporturile juridice de drept civil, dar și în raporturile juridice reglementate de alte ramuri de drept, ori de câte ori normele specifice acelor ramuri nu aduc reglementări exprese derogatorii de la dreptul comun (civil)”.
În concluzie, în contextul divizării dreptului în drept public și drept privat, ca ramură de drept autonomă, dreptul civil este o componentă importantă a dreptului privat, dat fiind că reglementează prin normele sale o categorie distinctă de relații sociale și nepatrimoniale în care părțile sunt pe poziție de egalitate juridică.
I.II. Noul Cod Civil, unitatea dreptului privat și principiile de drept civil – de la tradiție la reformă
Nu puține sunt motivele care au determinat adoptarea Noului Cod Civil. Acesta este, deopotrivă, o “ordine gândită”, exprimată în concepția sa generală, dar și una “concretizată” prin divizarea și subîmpărțirea cuprinsului său. Fiind un Cod care o optat pentru o viziune monist, alături de materia aferentă în mod traditional dreptului civil, Noul Cod Civil reunește noi domenii importante, respectiv dreptul comercial, reglementările privitoare la familie, asigurarea protecției drepturilor și libertăților civile fundamentale inerente personalității umane, fără a lipsi dispozițiile de drept international privat.
În altă ordine de idei, aplicarea timp de 146 de ani a Codului Civil de la 1864 a determinat crearea unei tradiții, implicit a unor cutume în contextul juridic european și universal, care nu pot fi brusc abandonate. Dimpotrivă, se dorește, o continuare și îmbunătățire a conceptului care acoperă întregul mecanism numit drept civil. Aprecierea calităților Noului Cod Civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, este de-a dreptul provocatoare dar și dificil. Pe de o parte, se încearcă o reformă prin recodificare majoră, care urmărește reflectarea tradiției prin continuitate, dar și adaptabilitatea noului cadru conceptual și de reglementare la realitățile românești.
În contextul prezentat, este de la sine înțeles că și principiile dreptului civil, fie că este vorba despre cele fundamentale, esențiale ori de cele proprii cu aplicare punctuală și raportare directă la anumite instituții de drept civil.
I.III. Noțiunea de principiu de drept civil
După cum reflectă și din punct de vedere conceptual, principiul generează o idee care are o aplicabilitate generală. De aici nu fac excepție nici principiiledreptului civil. În ramura dreptului civil, după cum bine se cunoaște, se reflectă principiile de bază ale întregului drept românesc. Alături de acestea, se regăsesc și principiile fundamentale de drept civil definite ca “idei călăuzitoare pentru întreaga legislație civilă, vizând toate instituțiile dreptului civil, chiar dacă nu își manifestă prezența cu aceeași intensitate. Aceste principii au o vocație general, pentru întreaga ramură de drept civil”.
Principiile instituțiilor dreptului civil sunt idei de bază care au arie de aplicabilitate fie numai într-o instituție, fie în două sau mai multe instituții ale dreptului civil. Nu lipsesc nici principiile aferente numai unei anumite materii a unei instituții, aceastea remarcându-se printr-o vocație mai redusă decât principiile generale ale dreptului civil. Spre exemplu, principiul consensualismului privește forma actului juridic civil;principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali, principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă și principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire sunt specifice devoluțiunii succesorale legale etc.
Ținând cont de faptul că principiile fundamentale ale dreptului român se studiază la disciplina teoria generală a dreptului (introducere în studiul dreptului), iar principiile instituțiilor dreptului civil se analizează în cadrul diferitelor materii sau instituții ale dreptului civil, în cele ce urmează vom face unele precizări doar în legătură cu principiile generale ale dreptului civil.
I.IV. Rolul și importanța principiilor dreptului civil
Atât rolul, cât și importanța principiilor dreptului civil pot fi privite exclusiv prin prisma modului în care ele sunt clasificate, întrucât principiul este similar celui cauză-efect, în situația de față aplicabilitatea ca arie și specific generează rolul și importanța fiecărui principiu de drept civil.
Principiile fundamentale ale dreptului civil privesc întreaga instituție a dreptului civil, fiind idei care se regăsesc în întreaga legislație civilă. După cum am precizat din această categorie fac parte: principiul egalității în fața legii civile; principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale; principiul garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile. Principiile instituțiilor dreptului civil sunt idei de bază care se identifică printr-un caracter mai limitat, cu alte cuvinte, sunt aplicabile fie numai într-o instituție, fie în două sau mai multe instituții ale dreptului civil. În această categorie se regăsesc: principiul consensualismului, care vizează forma actului juridic civil; principiul irevocabilității și principiul relativității (res inter dios acta, dus neque nocere, neque prodese potest), principiul forței juridice obligatorii (pacta sunt servanda), care se referă la efectele actului juridic civil; principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali; principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă sunt principii specifice devoluțiunii succesorale; principiul ocrotirii bunei credințe, întâlnit la mai multe materii ale dreptului civil (drepturi reale, răspundere civilă etc.).
Așadar, pentru o mai bună înțelegere și aplicare a instituțiilor, normelor dar și raporturilor juridice de drept civil, intervin principiile prin rolul și importanța lor. Este greșit a se promova ideea că, principiile de drept în general, precum și cele de drept civil în special determină o gândire înregimentată în reguli rigide, generează șabloane de concepte și aplicare de reguli juridice. Dimpotrivă, principiile de drept civil ajută la o înțelegere aprofundată, limpede și fără interpretare superficială și nu în ultimă instanță, ajută fără dubiu la formarea unei gândiri juridice reale de către specialiștii în domeniul dreptului.
Principiile dreptului civil au un rol important din următoarele considerente:
►în privința creării normelor dreptului civil, în contextual în care legiuitorul adoptă norme de drept civil doar cu respectarea ideilor călăuzitoare în materie. Altfel spus, o lege civilă nouă respect prin normele sale, principiile general acceptate ale acestei ramuri de drept;
►cu privire la interpretarea normelor existenteale dreptului civil; mai precis dacă sensul legii civile intervin anumite îndoieli sau intervin opinii diferite, cei cărora le revine rolul de a aplica normele respective de drept civil este necesar sa le interpreteze astfel încât să corespundă cât mai precus ideiloe de bază în materia respective, scopul fiind acela al înțelegerii corecte a conținutului normelor juridice;
► cu privire la aplicarea sau suplinirea normelor dreptului civil, principiile de drept civil guvernează activitatea celor care administrează justiția, iar în lipsa unor reglementări juridice acestea este necesar să se regăsească alături de normele aplicabile prin analogie la baza soluționării respectivelor cauze. Chiar și în astfel de situații, instanța judecătorească nu va putea refuza judecarea cauzei, ci se va orienta în activitatea sa după principiile dreptului civil.
Lipsa de unitate în privința felurilor principiilor dreptului civil nu a fost eliminată, fiind dimpotrivă, chiar mai accentuată, în condițiile în care au putut fi constatate unele schimbări conceptuale. Unii autori au renunțat la unele dintre “principiile” considerate până atunci ale dreptului civil și au fost de părere că o parte din principii se încadrează în conținutul normelor de drept civil în ansamblu: principiul proprietății socialiste și al apărării acesteia, principiul planificării socialiste și al economiei naționale, principiul autogestiunii; principiul deplinei egalități în drepturi; principiul îmbinării armonioase a intereselor personale cu cele obștești; principiul garantării efective a drepturilor.
Principiile de drept pot fi fundamentate de lege, însă acțiunea lor poate fi și în sensul dezvoltării legislației în general. Concret, principiile dreptului civil pot fi concepute asemenea unor punți de legătură între legea civilă și aplicarea ei de către practicieni. În atare condiții, capătă rolul de de instrumen în ultimă instanță, ajută fără dubiu la formarea unei gândiri juridice reale de către specialiștii în domeniul dreptului.
Principiile dreptului civil au un rol important din următoarele considerente:
►în privința creării normelor dreptului civil, în contextual în care legiuitorul adoptă norme de drept civil doar cu respectarea ideilor călăuzitoare în materie. Altfel spus, o lege civilă nouă respect prin normele sale, principiile general acceptate ale acestei ramuri de drept;
►cu privire la interpretarea normelor existenteale dreptului civil; mai precis dacă sensul legii civile intervin anumite îndoieli sau intervin opinii diferite, cei cărora le revine rolul de a aplica normele respective de drept civil este necesar sa le interpreteze astfel încât să corespundă cât mai precus ideiloe de bază în materia respective, scopul fiind acela al înțelegerii corecte a conținutului normelor juridice;
► cu privire la aplicarea sau suplinirea normelor dreptului civil, principiile de drept civil guvernează activitatea celor care administrează justiția, iar în lipsa unor reglementări juridice acestea este necesar să se regăsească alături de normele aplicabile prin analogie la baza soluționării respectivelor cauze. Chiar și în astfel de situații, instanța judecătorească nu va putea refuza judecarea cauzei, ci se va orienta în activitatea sa după principiile dreptului civil.
Lipsa de unitate în privința felurilor principiilor dreptului civil nu a fost eliminată, fiind dimpotrivă, chiar mai accentuată, în condițiile în care au putut fi constatate unele schimbări conceptuale. Unii autori au renunțat la unele dintre “principiile” considerate până atunci ale dreptului civil și au fost de părere că o parte din principii se încadrează în conținutul normelor de drept civil în ansamblu: principiul proprietății socialiste și al apărării acesteia, principiul planificării socialiste și al economiei naționale, principiul autogestiunii; principiul deplinei egalități în drepturi; principiul îmbinării armonioase a intereselor personale cu cele obștești; principiul garantării efective a drepturilor.
Principiile de drept pot fi fundamentate de lege, însă acțiunea lor poate fi și în sensul dezvoltării legislației în general. Concret, principiile dreptului civil pot fi concepute asemenea unor punți de legătură între legea civilă și aplicarea ei de către practicieni. În atare condiții, capătă rolul de de instrumente create si asigurate în aplicarea lor de dept, care să facă posibilă adaptarea permanent a legii la condițiile social-economice date. În aceste condiții, principiile dreptului modern, în general și ale dreptului civil în special pot fi concepute ca modalitate principală de legalizare a dezvoltării dreptului cu ajutorul practicii judecătorești care, chiar dacă se bazează pe lege poate trece dincolo de reglementările legale în vigoare, nu în ideea de a le ignora ci, dimpotrivă, de a le perfecționa prin efectele lor practice.
I.V. Abordare comparativă a principiilor de drept civil cu principiile celorlalte ramuri de drept
Este destul de complex să analizăm pe bază de comparație principiile de drept civil raportat la cele ale celorlalte ramuri de drept. Motivele au fost prezentate de-a lungul tratării anterioare a aspectelor legate de interferența principiilor de drept cu zona dreptului civil, dar și aria largă de aplicare a principiilor de drept civil cu cele ale celorlalte ramuri de drept.
Delimitarea principiilor de drept civil față de cele ale celorlalte ramuri de drept are la bază aceleași reguli precum diferențierea dreptului civil de celelalte ramuri de drept.
Principiile dreptului civil asigură acel cadru general în interiorul căruia poate fi dezvoltat, liber și legal, dreptul in general. Un lucru este cert: principiile se bazează pe lege, însă pot acționa și în sensul dezvoltării legislației, a dreptului în general. În mod practic, principiile dreptului civil sunt fără excepție o punte de legatură între legea civilă și practica judecătorească. Așadar, în practică se pune apartanenței unui raport juridic concret la una dintre ramurile de drept. Discutăm, de fapt, despre calificare juridică a un ui raport juridic civil. Astfel se întâmplă și în cazul principiilor de drept civil, scopul fiind acela al aplicării corecte a legii civile.
Din punct de vedere teoretic, problema delimitării principiilor de drept civil este generată și de faptul că, există destul de multe asemănări între raporturile dintre ramurile de drept. Putem susține faptul că, există mai multe posibilități de delimitare a principiilor de drept civil față de ramuri de drept înrudite sau complet diferite. Mai precis:
►obiectul de reglementare care se referă la tipul de relații sociale care au ca și bază de conturare principiile de drept civil;
►metoda de reglementare, mai precis modalitatea de influențare a principiilor de drept civil de către societate, stat în genere, întrucât edictează normele de drept;
►calitatea subiectelor care generează raporturile juridice, în condițiile în care dreptul civil nu este într-atât de pretențios încât să solicite o anumită calitate a subiectelor de drept, fiind necesară și suficientă calitatea de ființă umană luată individual (persoană fizică) ori un colectiv de persoane cu organizare și patrimoniu propriu, care acționează în vederea realizării unui scop.
Acestor criterii li se pot adăuga tangențial și caracterul normelor de drept din ramurile de drept și caracterul sancțiunii, care prezintă importanță cu precădere sub aspect practic.
I.VI. Clasificarea principiilor de drept civil
Literatura juridică de specialitate a conturat de-a lungul timpului mai multe clasificări care vizează principiile dreptului civil, fără a se trece, însă, cu vederea raportarea acestora la întregul sistem de drept. Astfel, se poate distinge între:
►Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislație civilă, aplicabile tuturor instituțiilor dreptului civil. Aceste principii au o vocație generală, pentru întreaga ramură de drept civil chiar dacă nu își manifestă prezența cu aceeași intensitate. Din această categorie fac parte: principiul proprietății; principiul garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile principiul egalității în fața legii civile; principiul bunei-credințe; principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale.
►Principiile instituțiilor dreptului civil sunt idei de bază aplicabile numai într-o instituție, fie în două sau mai multe instituții ale dreptului civil, fie numai pentru o anumită materie a unei instituții, având deci o vocație mai redusă decât cealaltă categorie. Fiecare instituție de drept civil, statuată ca un grup de norme juridice care reglementează o anumită relație social se poate caracteriza prin acțiunea de principii proprii, în complementaritate cu cele fundamentale ale ramurii de drept. Din definiția oferită de doctrina juridică principiilor instituțiilor de drept civil rezultă că vocația lor este restrânsă la una sau mai multe instituții juridice care aparțin dreptului civilDin această zonă putem aminti: principiul consensualismului privește forma actului juridic civil;
principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali, principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă și principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire sunt specifice devoluțiunii succesorale legale etc.
I.VII. Rolul jurisprudenței la conturarea și dezvoltarea principiilor dreptului civil
Principiile dreptului civil sunt consecrate în legislația civilă ca și efect al activității legislative derulate de-a lungul timpului și, deopotrivă, a analizelor științifice realizate asupra reglementărilor legale existente. În acest context însă, la promovarea, încetățenirea și dezvoltarea principiilor dreptului civil își manifestă într-o măsură extreme de importantă practica judiciară. Aceasta inspiră conținutul social economic și juridic al normelor dreptului civil și determină, implicit, conturarea ideilor care guvernează dreptul civil. Ajutorul concret intervine în privința problemelor și situațiilor juridice care nu-și găsesc o rezolvare potrivită în norma expresă a dreptului civil obiectiv în vigoare la un moment dat.
Fără doar și poate, în cristalizarea și evoluția principiilor dreptului civil, un rol important l-a avut practica judecătorească care a fost analizată, în condițiile sistemului statului de drept totalitar, în literature juridică de specialitate, potrivit concepției socialiste. Nu în puține cazuri, însă, în acel context, intervenea o întrebare firească: este vorba de principia ale dreptului civil sau doar principii ale unor instituții de drept civil. Spre exemplu, principiul asigurării respectării legalității socialiste și a regulilor de conviețuire social, principiul dobândirii de bunuri în proprietate comună prin munca prestată împreună de două sau mai multe persoane, principiul forței obligatorii a contractului, principiul reparării prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace adecvate nepatrimoniale, principiul efectuării împărțelii cu preferință prin atribuirea de loturi în natură copărtaților sau întregului bun comun unuia dintre aceștia, principiul echității socialiste, principiul ocrotirii special a dreptului de proprietate socialist de stat nu pot fi catalogate ca principia de drept civil, ci doar ca principii aplicabile exclusiv la instituția de drept pe care o vizează.
Capitolul II – Tratarea principiilor de drept civil
II.I. Principii esențiale ale dreptului român, cu tangență și în ramura civilă
Principiile fundamentale ale dreptului civil român se reflectă și se regăsesc prin aplicabilitatea lor în toate instituțiile dreptului civil, cu o forță de o mai mare sau mică intensitate. Această prezență generală determină o “cromatică” specifică întregii ramuri a dreptului civil. De literatura juridică de specialitate au fost catalogate ca fiind asemenea unui corp de control pentru modul în care funcționează relațiile civile civile.
II.I.1.Principiul democrației
Democrația este un sistem de guvernare caracterizat prin partciparea cetățenilor la procesul de conducere. După cum sugerează și originea sa etimologică, mai precis greacă, este format din cuvintele “demos” care semnifică popor și “kratos” care înseamnă putere. Pe baza conceptelor care stau la temelia sa, sunt concepute și puse în practică mecanismele democratice.
Democrația se indentifică prin:
-autoritate, mai precis puterea legitimă de impunere a propriei voințe asupra celorlalți. În statul democratic autoritatea este mult diferită de exercitarea puterii într-un regim totalitar sau autoritar.
-libertate, mai precis capacitatea persoanelor de a acționa în conformitate cu propria lor voință și de a alege astfel un mod de acțiune propriu. În cadrul unei societăți democratice liberale, libertatatea capătă rang de valoare fundamental și, totodată, este asociată cu responsabilitatea pentru propriile acțiuni și, evident, cu faptul că libertatea individual să nu fie folosită în frauda libertății celorlalți;
În asamblul său, libertatea poate fi politică, economică și personală. Cea din urmă enumerată priveste dreptul persoanei de a acționa din proprie inițiativă neputând fi constrânsă să facă sau să nu facă ceva; Într-un stat democrat, orice persoană are libertate de gândire și credință, având dreptul să judece ea însăși, să formuleze opinii și aprecieri proprii. Și nu în ultimul rând, oamenii au dreptul la o viată privată și la intimidate.
-responsabilitate: fiecare cetățean răspunde pentru faptele sale și pentru consecințele acestora;
-dreptate, respectiv respectarea de către autorități dar și de către cetățeni a normelor morale și juridice care au la bază drepturile omului si, deopotrivă, prevederile constituționale;
Dacă dreptatea se traduce prin modul în care o persoană acționează, se comportă în raport cu alte persoane, și în limitele normelor morale și juridice, conceptual de egalitate se raportează la dreptul tuturor oamenilor de a li se respecta drepturile și libertățile. Egalitatea nu are în vedere Dreptatea și egalitatea se află într-o strânsă interdependență. Potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului “ Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi“. -pluralism: se referă la existența mai multor centre efective de putere, în opoziție cu unul singur, precum în statele nedemocratice. Formele pluralismului în societatile democratice comportă un pluralism politic (mai multe partide, doctrine etc.) și un pluralism religios (mai multe biserici și culte);
-separația puterilor în stat asigură exercitarea puterii politice în mod divizat de către mai multe autorități publice diferite, care au funcții specifice. Acest principiu previne folosirea puterii în mod abuziv;
-reprezentativitatea, mai precis democrațiile moderne funcționează ca democrații reprezen-tative, în care deciziile politice sunt luate în numele cetățenilor de catre reprezentanții lor, investiți prin vot cu încrederea lor;
-participare: democrațiile participative se identifică printr-un interes crescut al cetățenilor pentru treburile publice și prin implicarea lor concretă în luarea deciziilor care privesc soarta unei comunități;
-domnia legii – cetățenii unei societăți democratice se supun legilor, întrucât acestea sunt elaborate, chiar dacă indirect, de către ei înșiși. Aristotel a găsit o pertinentă definiție a libertății, mai precis că este "principiul fundamental al guvernamântului democratic".
Conceptul de democratie se identifică indisolubil legat de cel de pluralism. Concretizarea se identifică prin multitudinea de partide si entități politice, sindicale, religioase etc, generând astfel diversitatea concepțiilor și organizațiilor care se interpun între individ și stat.
Pluralismul politic este regula după care funcționează democrația unei societății. Pluralismul politic reprezintă un teren de manifestare a democrației, ami ales din prisma faptului că politica nu mai guvernează monopolist societatea, ci se intersectează cu toate segmentele structurii sociale în condiții de legitimitate, libertate. Toate democrațiile occidentale au recunoscut drepturile omului, printre care amintim: dreptul la libertate;
– dreptul la libertatea de exprimare;
– dreptul la libertatea de gândire;
– dreptul la libertatea presei;
– dreptul la viață;
– dreptul la proprietate;
– dreptul la întrunire și la asociere;
– dreptul la apărare egală din partea legii;
– dreptul la o judecată promptă și dreaptă;
– dreptul la libertatea credinței și a conștiinței.
Astfel de drepturi nu pot fi abrogate de nici o putere, ele fiind drepturi inalienabile, născute din suveranitatea poporului. Scopul lor este acela de a proteja individul asupra abuzurilor venite din partea autorităților.
În alta ordine de idei, este de punctat faptul că, unul dintre crezurile care reies din principiul democrației este acela că omul nu are nici un fel de proprietate asupra omului și nici o generație nu are vreo proprietate asupra generațiilor viitoare.
Democrația reprezentativă s-a format in jurul parlamentelor. Această autoritate este cea oferă caracter legitim guvernamântul democratic. Rolul său este Acela de a emite legi și de a susține și controla Guvernul, care reprezintă puterea executivă. Democratia cunoaște progresul și dezvoltarea atunci când relația dintre guvernanți și guvernați este favorabilă celor conduși, când condușii impun conducătorilor, prin modalități diverse, respectarea drepturilor fundamentale ale individului.
II.I.2.Principiul egalității în fața legii civile
Principiul egalității în fața legii civile ca și principiu fundamental al dreptului civil are drept motivație și corespondentul în principiu fundamental al egalității în drepturi a cetățenilor, reglementat în legea fundamentală a țării, Constituția: “Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorității publice, fără privilegii și fără discriminări”.
Art.30 din Noul Cod Civil stipulează în mod expres egalitatea în fața legii civile. “Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile“.
Principiul egalității în fața legii civile se traduce prin egala capacitate juridică, adică în egala aptitudine de a avea drepturi și obligații și în posibilitatea egală a tuturor de a-și exercita drepturile lor subiective.
În altă ordine de idei, în virtutea aceluiași principiu, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință și nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege. Acest principiu se regăsește prezentat într-un mod general în art. 4 alin. 2 și art. 16 din Constituție.
Pentru persoana juridică, principiul egalității în fața legii trebuie înțeles în sensul că persoanele juridice aparținătoare unei anumite categorii se supun, în mod egal, dispozițiile din legile civile consacrate reglementării respectivei categorii de subiecte.Totodată, acest principiu ăși conjugă acțiunea cu cerințele solicitate de scopul persoanei juridice care nu este similar la diverse categorii de astfel de subiecte de drept, chiar si în cadrul aceleiași categorii, de la o persoană juridică la alta.
Toate ființele umane sunt egale în fața legii și au dreptul la protecție și beneficii. Pentru a căpăta eficacitate, dreptul la egalitate necesită acțiuni pozitive și negative din partea autorităților. Așadar, se identifică:
▪acțiuni pozitive – un ansamblu de măsuri legislative, administrative și de politici pentru a elimina dezavantajele și accelera progresul înspre egalitate;
▪acțiuni negative – abținere de la luarea de măsuri care sunt în detrimental ființei umane; practice, astfel de acțiuni sunt indispensabile într-o societate democraticăși au rolul bine definit de a promova dreptul la egalitate.
Așa cum am precizat anterior, principiul egalității este reglementat de art.16 din Constituția României, în sensul că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice. Aceste dispoziții se completează cu art. 4 alin.2 din Legea fundamentală a statului, care interzice discriminarea, în funcție de criteriile menționate. Mai sunt și alte dispoziții constituționale românești care implică principiul egalității (art. 4, 6, 38, 41, 44, 56 și 62). De puncta teste faptul că, aceste prevederi legale sunt în consens cu reglementările internaționale în materie. În acest context se pot aminti: dispozițiile art.14 și 26 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice, care consacră acest principiu și art.24, stipulate fiind cauzele de discriminare. Principiul egalității este prevăzut și de art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Doctrina juridică a arătat că, principiul constituțional al egalității se caracterizează prin poliformism. “Indiferent că îl considerăm un principiu obiectiv de drept sau un drept subiectiv fundamental, el se exprimă printr-o serie de valori – perechi devenite deja loc comun, egalitate strictă (egalitate relativă, egalitate formală) egalitate materială, egalitate în fața legii, egalitate prin lege, etc.”. Natura juridică a principiului egalității este tratată diferit în dreptul comparat: un principiu de drept, care este un mijloc pentru a garanta drepturile și libertățile cetățenilor, sau ca un drept subiectiv. Referitor la natura juridică a principiului constituțional al egalității în doctrina română, agreată este opinia potrivit căreia: “Formularea din actuala Constituție a României face din principiul constituțional al egalității un drept fundamental, cu valoare de principiu general pentru materia drepturilor fundamentale”.
Principiul egalității presupune ca la situații egale să se aplice un tratament juridic egal. În același timp, presupune și dreptul la diferențiere în tratament juridic, dacă situațiile în care se află cetățenii sunt diferite. Cu alte cuvinte, situațiilor egale li se aplică un tratament juridic egal, iar situațiilor diferite, tratamentul juridic trebuie să fie diferit. În acest context, în doctrină s-a admis existența unei discriminări pozitive, reglementată chiar de unele texte constituționale, care impun unele măsuri de protecție socială. Este de punctat aici Jurisprudența Curții Constituționale, cu privire la limitele principiului constituțional al egalității, care diferă în funcție de o egalitate strictă, uneori asimilată cu principiul nediscriminării, dar și de o egalitate relativă, egalitate de tratament care acceptă diferențierea regimului juridic, în funcție de particularitățile obiective ale situațiilor concrete.
Logica comparatistă, care stă la baza raționamentului de proporționalitate, generează compararea unor situații obiective și constatarea gradului lor de identitate. În ipoteza în care situațiile sunt diferite, regimul juridic aplicabil trebuie să fie diferit. Principiul general al proporționalității exprimă, în acest caz, o adaptare propice a tratamentului juridic cu situațiile obiective la care se aplică. În acest fel, raționamentul de proporționalitate implică o motivare obiectivă și rezonabilă, scopul fiind acela de a nu ajunge la o discrepanță între scopul urmărit, printr-un tratament juridic inegal și modalitățile folosite pentru atingerea acestui scop. În atare condiții, scopul legii reprezintă criteriul în funcție de care se compară situațiile și în raport cu care diferența de regim juridic trebuie să se stabilească. Logica raționamentului egalitar, în cazurile în care acestea sunt asemănătoare deoarece reclamă cu necesitate identitatea de tratament juridic, sunt un aspect particular al raționamentului de proporționalitate, bazat pe compararea unor situații diferite și, implicit, recunoașterea unui drept la diferență. Doctrina juridică a precizat chiar și faptul că, principiul egalității reprezintă un caz particular al principiului proporționalității.
II.I.3.Principiul accesului liber la justiție
Potrivit art.1 din Constituția României, România este un ”stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989 și sunt garantate”.
Dincolo de variatele definiții care s-au oferit, data fiind diversitatea sistemelor de drept, este fără excepție acceptat faptul că, unul dintre elementele sale esențiale îl constituie accesul liber la justiție. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a considerat că potrivit art.21 din Constituția României, consacrat drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale: „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”.
Un lucru este cert: nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Lărgirea garanțiilor constituționale și instituționale ale drepturilor și libertăților fundamentale, reprezintă un scop generat de evoluția democrației constituționale, de necesitatea corelării dispozițiilor Legii fundamentale privitoare la drepturile și libertățile fundamentale cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Din examinarea art.21 din Constituție, în ansamblul normelor constituționale rezultă faptul că, prin generalitatea formulării sale, acesta permite accesul la justiție al oricărei persoane –fizice (cetățean, străin, apatrid) sau juridice -, în condițiile în care pentru apărarea oricărui drept sau libertate și a oricărui interes legitim, în mod concret și efectiv, în așa manieră încât justițiabilul să beneficieze de posibilitatea clară și concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale, cu dreptul indispensabil ca nimeni și nimic să nu îngrădească acest drept.
Este însă foarte important de precizat faptul că, toate cele mai sus prezentate nu se traduc printr-un acces liber la justiție ca drept absolut.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări.
Aceste limitări sunt premise. De ce? Pentru că dreptul de acces la justiție implică, prin însăși natura sa, o reglementare care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de lege trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, la bază stând principiul supremației dreptului într-o societate democratică. Curtea Constituțională a României a reținut că ”dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere”.
Limitarea accesului la justiție și, prin urmare consacrarea caracterului său de a nu constitui un drept absolut, trebuie, în mod categoric, prevăzută prin lege adoptată în conformitate cu dispozițiile constituționale.
Accesului liber la justiție este compatibil cu reglementarea unor procedure speciale, pentru situații deosebite, cu condiția asigurării posibilității neîngrădite a tuturor celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și modalitățile prevăzute de lege, dar și pentru a asigura caracterul efectiv al acestui drept.
În altă ordine de idei, accesul liber la justiție implică și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
În instituirea regulilor de acces la justiție, legiuitorul trebuie să respecte principiile accesibilității și previzibilității legii.
Garanțiile ce caracterizează accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil privesc ambele faze ale procesului civil: judecata și executarea silită.
Accesul liber la justitie este consacrat și în dreptul european ca principiu și chiar ca un drept fundamental. Este consacrat și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Orice condiționare a accesului liber la justitie ar reprezenta o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental și a unor standarde internaționale universale în orice democrație reală.
În altă ordine de idei, accesul liber la justitie implică, în mod necesar, și unele obligații importante în sarcina statului, toate destinate a garanta acest important principiu de drept; în primul rând, statul este obligat să asigure în mod efectiv și liber accesul la un tribunal imparțial; Accesul liber la justitie implică existența unor structuri judiciare corespunzătoare. De aceea, este esențial ca instanța la care are acces cetățeanul să dispună de competență în plină jurisdicție, mai precis i se recunoaște dreptul de a examina cauza în fond, respectiv atât în privința problemelor de fapt, cât și a celor de drept. Totodată, instanța de judecată trebuie să fie organizată potrivit legii, să fie independentă și imparțială, scopul fiind acela al garantării unei judecăți echitabile; Accesul liber la justitie nu are și nu poate avea un caracter absolut; exercitarea cu rea-credință a dreptului la acțiune poate atrage după sine obligarea părții la plata unei amenzi civile, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată a celui care a promovat o acțiune nejustificată.
Un aspect demn de semnalat în acest context este acela al unei situații din practica judiciară destul de des întâlnită și semnalată. Mai precis, este vorba despre încălcarea accesului la justiție prin prin aplicarea taxelor de timbre. Și cum acestea sunt specifice cu precădere litigiilor civile, sunt de punctat câteva chestiuni:
OUG nr. 80/2013, în genere art. 3 alin.1 din acest act normativ prevede cuantumul taxelor de timbre aplicabile acțiunilor din justiție. Nu puțini au fost practicienii din domeniul dreptului, fără a elimina și doctrina, care au punctat faptul că se aduce atingere substanței dreptului de a avea acces prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca formă a dreptului la un proces echitabil, privându-l de conținut.
În toate cauzele în care Curtea Europeană a verificat încălcările aduse dispozițiilor art.6 din Convenție a avut în vedere dacă limitările aplicate au micit accesul persoanei, în condițiile în care dreptul este atins în însăși substanța sa; altfel spus, urmează a se stabili dacă restrângerea dreptului de acces are un scop legitim și este proporțională cu acesta.
S-a considerat că, din perspectiva acestor criterii de apreciere raportat, bineînțeles la practica Curtea Europeană a Drepturilor Omului, taxele de timbru prevăzute în actul normative menționat tind fie să anuleze, fie să limiteze liberul acces al persoanelor la justiție, generând condiții nerezonabile de exercitare a acestui drept.
Iar cu scopul aprecierii proporționalității restricției, in jurisprudența C.E.D.O. au fost prezentați următorii factori:
•valoarea sumei care trebuie plătită de reclamant;
•veniturile platitorului;
•etapa procesuală în care intervine restricția;
•motivul pentru care a fost impusă;
•garanțiile procedurale care se indentifică în favoarea reclamantului;
•miza procesului;
•evoluția legislației.
II.I.4.Principiul separației puterilor în stat Acest principiu se regăsește în integralitatea sa în altă ramură de drept, mai precis dreptul constitutional. Însă, așa cum am precizat în prezentarea punctelor anterioare, se identifică o tangență evidentă între astfel de principii cu dreptul civil.
Separarea puterilor în stat reprezintă un principiu fundamental al statului de drept. Fără acest principiu, implementat și, evident, respectat, nu are cum să existe democrație. Această regulă cu o evidentă arie de acoperire, implică o distribuire a puterii către instituții diferite, independente, care au atribute și prerogative de conducere. Cre este rolul acestui principiu? Raționamentul este unul cât se poate de simplu: se împiedică acumularea, deținerea sau exercitarea absoluta a puterii.
Împărțirea puterii poate garanta adoptarea și aplicarea corectă a legilor, dar și respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor. În statul nostru de drept, această divizare reprezintă prezența a trei puteri și anume:
▪ puterea legislativă;
▪puterea executivă;
▪putereajudecatorească.
Puterea legislativă aparține Parlamentului, instituția care reprezintă principiul suveranității poporului, este un organ reprezentativ și, totodată, unica autoritate legiuitoare a țării.
Atribuțiile cele mai importante sunt: adoptarea legilor, care au un caracter obligatoriu pentru toți cetățenii, organizarea armatei și apărării naționale, organizarea administrative-teritorială a țării, organizarea învătământului, adoptarea bugetului.
Puterea executivă este atributul Guvernului, rolul fiind acela de a pune în aplicare legile, realizează politica internă și externă a țării și conduce la nivel general administrația publică.
Puterea judecatorescă este realizată de către instanțele judecatorești, rolul său fiind acela al vegherii la respectarea legilor.Separația celor trei puteri, chiar dacă au organizare proprie, precum și funcții, respectiv atribuții specifice, nu traduce o izolare a acestora ci, dimpotrivă, interdependența și controlul reciproc. Conform acestui principiu, niciuna dintre trei puteri nu prevalează asupra celeilalte și, bineînțeles, nu se subordonează una alteia, dar nici nu își asumă prerogative specifice celorlalte. În concluzie, între puterea legislativă, cea executivă și, nu în cele din urmă, cea judecătorească, nu există o ierarhie.
Legea fundamentală a apelat la acest principiu pentru a împiedica pe cei care ar dori concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns sau unui singur om, ceea ce ar duce la instaurarea unui regim totalitar.
Dacă puterea autoritătilor este una limitată, în mod inevitabil puterea celor care sunt conduși este mai mare. Deși puterea, privită ca fenomen este unică, deținătorul său în deplină legitimitate este doar poporul.
Partidele, dar mai ales opoziția și opinia publică liberă au ca menire controlul celor care exercită puterea și participă la viața politică a societății. Evident că, un control și o influențare eficientă a puterii statale este indisolubil legată de existența unei autorități statale. Acesta este motivul pentru care autoritatea statală este împărțită în diferite instanțe autonome care se supraveghează reciproc, în aceste condiții nefiind cumulată și monopolizată puterea de un singur organ. Pluralității partidelor politice, dar și opiniilor publice i se alătură și un număr mare de organe statale. Dar, în timp ce în cazul primelor, procesul pluralizării aparține forțelor sociale, modul în care este împărțită autoritatea statală este stipulat prin Constituție, astfel că puterea este distribuită între diversele instanțe independente una de cealaltă. Legea fundamentală fixează și competențele care revin organelor statului. O astfel de separație constituțională a competențelor statale nu privește doar controlarea reciprocă a organelor, dar și caracterul transparent al activităților aparatului statal. Separația puterii protejează cetățenii față de abuzurile statului și îl face să înțeleagă mai bine cum se desfășoară procesul de guvernare.
O democrație liberă, care mizează pe participarea tuturor elementelor societății la procesul de formare a voinței politice, înseamnă că este structurată sub forma unui stat de drept. Democrația și statul de drept reprezintă o uniune indivizibilă.
Așadar, prin statul de drept înțelegem toate principiile și procedurile prin care libertatea individului este garantată, la fel și participarea acestuia la viața publică.
Autonomia justiției este una dintre regulile de bază ale statutul de drept, implicit al principiului separației puterilor în stat. Constituția unei comunități se sprijină în primul rând pe autonomia instituțională a justiției. Atât executivului, cât și legislativului trebuie să i se interzică să intervină în activitatea judecătorilor sau, cu atât mai puțin să să îi supună pe aceștia vreunei forme de presiune. În cazul judecătorilor, autonomia personală înseamnă că nu pot fi destituiți sau schimbați din funcție contrat voinței lor. Excepție evident fac situațiile încălcărilor evidente ale legii sau a corupției și doar în urma unui proces special ei pot fi destituiți. Judecătorii trebuie să servească legii, să o interpreteze, fără ca autoritatea statală, guvernul sau o curte de justiție superioară să decidă în locul lor.
Monopolul justiției privește faptul că, autonomia judecătorilor determină autonomia justiției numai atunci când statul va putea garanta că judecătorii dispun de monopol asupra justiției.
Siguranța legii – autonomia judecătorilor reprezintă unul dintre principiile prescrise de către statul de drept. Lui i se adaugă acela că, activitatea statului poate fi măsurată și prevăzută în totalitate. Siguranța legii este prezentă doar atunci când cetățenii știu exact ce au voie să facă statul și ceea ce le este permis. De acest principiu ține și faptul că, nimeni nu poate fi pedepsit fără bază legală — nulla poena sine lege – și interzicerea legilor cu efect retroactiv. "Legile b#%l!^+a?elastice" nu sunt admisibile într-un stat de drept, pentru că ele subminează securitatea legii. De aceea, legile trebuie să fie clare.
Într-un stat de drept, termenii legali mai vagi este necesar să fie folosiți într-o manieră chibzuită.. O legislație tributară statului de drept va încerca fără rabat să fie cât mai precisă și clară, ataât la nivel de limbaj juridic, cât și la nivel de aplicare a legii. Nu de puține ori, este necesar să se renunțe la formulele mai concise, dacă acestea nu sunt clare. Acesta este singurul mod prin care poate fi menținută siguranța legii. La ea nu poate renunța nici un stat democratic care are dorința de a oferi cetățenilor săi adevărata libertate.
Legitimitatea administrației – întrucât există posibilitatea de a evalua și prevede acțiunile statale, guvernul și administrația trebuie să fie un garant al libertății. Mai precis, toate acțiunile b#%l!^+a?statului trebuie este necesar să respecte legile în vigoare care, la rândul lor, trebuie să fie legitimate în mod democratic. Principiul legitimității administrației se traduce prin faptul că, administrația poate activa doar în cadrul prevăzut de majoritatea parlamentară. Asta nu se traduce prin raționamentul că, fiecărei acțiuni a administrației trebuie să îi corespundă o prevedere legală proprie și explicită. În toate acțiunile este imperios necesar să se facă simțit cadrul mai larg al competențelor și împuternicirilor legale. Statul de drept nu este o piedică a inițiativelor creative ale administrației. Indiferent de interferențe ori coliziuni, întâietate au legile și nu dinamica individuală.
II.II. Principii proprii dreptului civil A.Principii fundamentale ale dreptului civil
Un lucru este cert: aria de aplicabilitate acoperă o zonă destul de însemnată care privește aplicarea unitară a sistemului de drept, in spetă a celui de drept civil. În aceeași ordine de idei, +a?atât pentru doctrina juridică, cât și pentru practica judiciară principiile fundamentale de drept civil au rolul unui bun coordonator, care ajută deopotrivă atât nu doar la înțelegerea aprofundată a normelor de drept, cât și pentru conexarea acestora atât la nivel de ramură de drept, cât și la interferența dintre diferite ramuri de drept.
A.II.II.1.Principiul proprietății
Proprietatea ca și concept, respectiv dreptul de proprietate ca și instituție de drept, este cea mai cunoscută noțiune de drept. Totodată, ea reprezintă una dintre cele mai vechi manifestări tipic umane, care a generat, deopotrivă, reguli și norme de conviețuire la nivel de grup. Proprietatea se raportează fără excepție în opoziție cu altcineva, întrucât individual nu își poate manifesta dreptul de proprietate față de el însuși, ci față de ceilalți. Încă de la conturarea primelor sisteme de drept, proprietatea a dictat reguli, valori, repere si, nu în ultimul rând, norme după care au funcționat grupuri, comunități, state.
?Proprietatea este fundamentul oricărui sistem de drept. Istoria fiecărei societăți, în oricare spațiu geografic a apărut, se naște și se solidifică prin proprietate. Un grup de indivizi aflați într-un spațiu originar se identifică și delimitează prin semnele proprietății.
Dintre toate drepturile pe care o persoană le poate exercita asupra unui lucru, cel mai complet, în condițiile și contextual menționate, este dreptul de proprietate. Acesta permite titularului exercițiul tuturor facultăților, dar și a prerogativelor pe care legea le permite. Apărută o dată cu însăși apariția omului pe pământ, proprietatea a stat și stă la baza dezvoltării societății omenești, reprezentând una din problemele fundamentale ale existenței individuale și ale societății umane.
În existența sa efemeră, omul nu este decât depozitarul bunurilor pe care le are și, de aceea, el ar trebui să le gestioneze în interesul binelui comun. În patrimoniul indivizilor, dreptul de proprietate are viața sa, deoarece pentru titular el se naște, trăiește și se stinge.
Proprietatea are dreptul să i se recunoască propria ei istorie. Acest concept, pentru a fi înțeles, este necesar să fie ințial defalcat, raportat la propria sa evoluție, nicidecum la judecați de valoare. În atare condiții, este necesar să fie trebuie analizate mișcarea și transformarea dreptului de proprietate pe parcursul vremii. La începuturi, ființa umană a putut trăi și, evident, progresa, apropriindu-și bunurile care o înconjurau, apropriere ce s-a manifestat ca o simplă posesie, ca stăpânire de fapt. b#%l!^+a?
În epoca primitivă, societatea nu permitea decât aproprierea fructelor produse de un lucru (cel mai la îndemână exemplu recolta unui teren, roadele pomilor fructiferi etc.), dar și a productelor. Doar odată cu evoluția societății, s-a ajuns și la aproprierea individuală a uneltelor de muncă. Ei bine, forma juridică ce corespunde noțiunii economice, sociale, generale de însușire este proprietatea. Prin urmare, proprietatea este un drept ce poartă asupra lucrurilor res. Tot în vremuri străvechi, proprietatea se regăsea și asupra uneltelor de vânătoare (în condițiile în care vânătoarea era o madalitate vitală de supraviețuire), a vestimentației, dar și a produselor destinate întreținerii, în condițiile în care acestea condiționau însăși existența. În viața de trib, se regăseau micile grupuri nomade, în cadrul cărora proprietatea avea formă colectivă găsindu-și preponderent aplicabilitatea asupra turmelor de animale. S-a ajuns apoi la faza proprietății familiale în care familia era catalogată b#%l!^+a?ca titulara unui patrimoniu. Mai târziu, în interiorul acesteia, gradual și raportat la o anumită perioadă de timp individul a căutat să posede un singur patrimoniu, distinct de al celorlalți. Astfel, ajungem la etapa în care proprietatea devine individuală. Inițial, proprietatea individuală s-a exercitat asupra bunurilor mobiliare, de vreme ce proprietatea asupra pământului a fost cunoscută încă din perioada antichității (la romani, egipteni, greci, fenicieni, geți, daci etc.) sub formă colectivă și familială.
La fondarea imperiului roman, numai un heredium pentru loc de casă și grădină era proprietate familială, de vreme ce pământurile arabile și pășunile constituiau proprietatea colectivă a gintei. În timpurile primitive, la romani, proprietatea individuală includea doar bunurile mobile. Însă, odată cu dezvoltarea societății, și bunurile imobile au fost considerate obiect al proprietății individuale. Termenul familia desemna atât totalitatea persoanelor care provin din autor comun, dar și totalitatea bunurilor unei persoane. Ca și obiecte ale proprietății au fost considerați chiar și oamenii. Clasificarea obiectelor de drept în trei categorii viza: bunurile, animalele și animalele care cugetă (sclavii). Ultimii erau considerați ca lucruri și puteau fi vânduți, abandonați, chiar omorâți și puteau forma obiectul succesiunii alături de celelalte bunuri din patrimoniul defunctului. Odatăcu apariția statului, proprietatea este reglementată și sancționată de puterea politică. Așadar, proprietatea a început prin a fi posesiune și apoi proprietate colectivă, la început temporară, apoi definitivă pentru a devein, în cele din urmă, individual. b#%l!^+a?
Proprietatea poate fi catalogată, în acest sens, ca fiind o noțiune esențială care dă expresie accesului omului, luat individual sau în colectivitate, la însușirea bunurilor naturale sau create prin activitatea umană.
Realitatea istorică ne dovedește faptul că, proprietarul funciar își afirma existența socială, și nu numai, pământul pe care îl stăpânea. Un om care nu avea sau pierdea pământul era casimilar celui inexistent. Proprietarul ținea să păstreze integritatea acestuia, reacționând la orice încălcare a demnității sale funciare, chiar daca nivelul său era simbolic.
Prin posesie, în limbaj uzual, se înțelege ,,deținerea unui lucru”, ,,stăpânire asupra un lucru” etc.
Posesia nu este similar la nivel conceptual cu detenția. Posesia se identifică prin este existența așa numitului element intențional – ,,animus”; mai precis se traduce prin stăpânirea un anumit lucru pentru sine (calitatea dobândită fiind de aceea de proprietar). În privința detenției, care se b#%l!^+a?mai numește și detenție precară, elementul intențional, animus, nu este present, ci doar elementul corpus, adică deținerea materiala a lucrului. Astfel, spre deosebire de posesie, în cazul detenței lucrul este proprietatea altuia și se exercită în numele acestuia, pentru ca așa a dorit proprietarul când a pus la dispoziția altei persoane bunul etc.
Așadar, posesia reprezintă un mijloc indispensabil al proprietarului pentru a-și realiza scopul său, altfel spus utilizarea economică a proprietății sale. Proprietarul este indispensabil să beneficieze de posibilitatea materială de a se folosi de bunul pe care îl are în proprietate, pentru că altfel proprietatea s-ar rezuma doar la o simplă utopie. O contrarietate ireductibilă diferențiază proprietarul de posesor. Mai precis, pentru soluționarea acestei diferențieri se recurgea la mijloace de probă cu character formal și, implicit, dificil. În anumite situații, mijloacele de probă dobândeau un caracter sacral (spre exemplu: jurământul era prestat, desculț pe linia hotarului dintre proprietăți). Desfășurarea procesuală era mult mai amplă,, în condițiile în care procesul putea dura chiar și zeci de ani, finalitatea rezumându-se nu de puține ori la ruina financiară a unuia dintre participanți. Așadar, proprietatea are o veritabilă istorie, care implică acțiuni și, deopotrivă, sentimente puternice precum încrâncenare și ură.
O îndelungă perioadă istorică, posesiunea s-a confundat în totalitate cu proprietatea, în condițiile materializării într-un raport de apropriere a bunului. Nu întâmplător, posesia fără proprietate era concepută ca o stare de precaritate. Cât despre proprietarul bunurilor mobile este prezentă ca formă de manifestare proprietatea posesivă, intolerantă, comportând la un moment b#%l!^+a?dat sancțiuni corporale dure (mutilarea, bătaia) față de cel care atenta la dreptul său de b#%l!^+a?proprietate. O altă pedeapsă deosebit de severă era carcera în care se închidea debitorul rău platnic. În acest sess, din punct de vedere psihologic era instituită convingerea că, odată delăsată posesiunea, este primejduită însăși proprietatea , fiind valabilă și reciproca , în sensul că odată acaparată posesiunea este cooptată și proprietatea. S-au impus, în decursul timpului mijloace de apărare a proprietății fără maleabilitate, proprietatea neputând fi sub nici un motiv afectată, astfel că relația dintre individ și proprietate capătă un caracter complex.
Ceea ce este definitoriu acestui fel de proprietate este că forța reprezintă modul în care se câștigă și se apără. Actele de violență fizică nu sunt definitorii, ci mai degrabă angajarea, ca și condiție sine qua non a unui diferend între părți, mai precis un conflict de idei și de interese. Este important să punctăm și câteva momente remarcabile în evoluția istorică a proprietății. Cea mai veche, probabil, lege de legitimare juridică (și morală) a simetriei ripostei, legea talionului, a servit la edificarea unui întreg sistem de ierarhizare și practicare a contraagresiunii, b#%l!^+a?consolidând în ultimă instanță, dreptul unei persoane de a se apăra prin forță. Raportarea ideii de proprietate la elemente mai mult sau mai puțin vizibile de agresivitate, de lipsă de amabilitate, este caracteristică proprietății istorice, independentă de fluctuațiile, perfecționările aduse în timp, dar și de existența unei suite de reglementări legale, a unor norme cutumiare. Toate acestea, evidențiază de fapt cum se atacă și cum se apără proprietatea. Într-o altă fază istorică, natura dreptului de proprietate devine non-violentă și insidioasă.
Treptat, nu se mai identifică acea încrâncenare legată de posesiunea exercitată, respectiv de dorința de posesiune a obiectului. Intervine un rafinament al faptelor juridice, economice, trecerea fiind prin însăși natura ei insidioasă. Proprietății preponderent corporale (acel tip de proprietate care se manifestă asupra bunurilor corporale, concrete, mobile sau imobile) într-o proprietate incorporală sau, altfel denumită, invizibilă (tip de proprietate care se manifestă asupra lucrurilor incorporale, spre exemplu, proprietatea intelectuală este o proprietate incorporală).
Caracterul ambivalent al dreptului de proprietate, ca expresie juridică nu numai a libertății, ci și a restrângerii acesteia, poate fi definite și din perspectiva persoanelor care apropriază, dar și a bunurilor care sunt apropriate. b#%l!^+a?
Proprietatea poate fi definită și din perspectiva apropieri de către individ sau colectivitate a condițiilor naturii. Numai lucrurile pot fi apropriate, însă nu orice lucru este susceptibil de a fi apropriat. În ceea ce privește primul aspect, se face diferența clară dintre lucruri și persoane, chiar dacă, în cazul sclaviei, ființa umană a fost asimilată lucrurilor. Sub cel de-al doilea aspect, există o diferență clară dintre lucruri apropriabile și lucruri neapropriabile, diferență care își are baza fie pe natura lucrurilor, fie pe prevederi legale stricte.
De la formele abstracte de proprietate – fie ele titluri de valoare, cărți de credit sau acțiuni b#%l!^+a?nominative, care circulă din mână în mână, până la multiplele modalități de posedare, de deposedare sau chiar de compromitere a dreptului, care determină într-o lume modernă separația proprietății de posesiune, proprietatea își pierde din caracterul concret, ca atribut suveran al dreptului și garanție decisivă împotriva terților și capătă caracterul doar al unui simbol itinerant.
Potrivit Constituției, proprietatea comportă două feluri: publică și privată. Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrative – teritoriale.
Titular al dreptului de proprietate privată poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Potrivit art. 41 alin.2 din Constituția României, "proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular".
Dreptul de proprietate privată este considerat un instrument juridic prin intermediul căruia persoanele apropriază obiectele, lucrurile, introducându-le astfel în zona civilizației. Prin acest circuit, lucrurile se transformă în bunuri. Inițial, au fost apropriate lucrurile naturale, apoi, aceste lucruri au fost transformate, dându-li-se finalități noi.
Controversata problemă a bunurilor incorporale are ca și metodă de rezolvare criteriul apropriabilității. Astfel că, drepturile patrimoniale, precum și universalitățile de fapt, masele patrimoniale, creația intelectuală deși sunt incorporale devin bunuri, în măsura în care sunt b#%l!^+a?apropriate ca obiect al unor drepturi reale.De punctat faptul că, bunurile incorporale devin apropriabile numai cu autorizarea legii. Așadar, pentru ca un bun corporal să nu fie apropriabil este necesară interdicția legii, de vreme ce un bun incorporal devine apropriabil numai dacă există o autorizare a legii.
Conceptul de "ocrotire" și nu cel de "garantare" a creat numeroase controverse, mai ales pe considerentul că există o insuficientă din acest punct de vedere a consacrării constituționale a dreptului de proprietate. Potrivit Codului Civil, art. 480: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege". b#%l!^+a?
Definiția, dar și conținutul dreptului de proprietate scot în evidență caracterele sale juridice. În atare condiții, dreptul de proprietate atât la nivel de principiu, cât și ca instituție de drept civil cu o largă aplicabilitate este:
►un drept absolut, caracteristică care îl diferențiază de celelalte drepturi reale. Doar dreptul de proprietate este un drept real complet, pentru că este singurul care conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor sale – posesia, folosința și dispoziția. În privința celorlalte drepturi reale se pot exercita numai două prerogative, mai precis stăpânirea și folosința bunului, întrucât doar proprietarul are drept de dispoziție.
Din caracterul absolut al dreptului de proprietate s-a tras adeseori concluzia că el este un drept opozabil erga omnes. Am arătat însă, atunci când am făcut comparația între drepturile reale și drepturile de creanță ca drepturi patrimoniale, care sunt limitele unei asemenea caracterizări. Nu este de ignorant nici faptul că, legiuitorul trasează anumite restricții în exercițiul dreptului de proprietate, în cazul protecției sau al realizării unor obiective de interes general sau din alte rațiuni. În aceste condiții și nu numai, proprietarul este liber și în măsură să efectueze toate actele materiale și juridice care nu îi sunt interzise în mod expres. Libertatea acestor acte constituie principiul, dar pe de altă parte, restricțiile exercițiului lor au un veritabil caracter de excepții de la regulă și, evident, sunt în mod expres prevăzute de lege. Singurul care poate fixa b#%l!^+a?limitele exercițiului prerogativelor dreptului de proprietate, cu condiția asigurării un just echilibru între interesele proprietarului și considerarea interesului general, social este legiuitorul.
►un drept exclusiv, în temeiul acestui character al proprietății, proprietarul este îndreptățit să exercite singur toate prerogativele conferite. Bunul este utilizat așa cum dorește, fără vreo ingerință a vreunei persoane în exercițiul dreptului său. Totodată, proprietarul este singurul îndreptățit să „dezmembreze" dreptul său de proprietate, în sensul că poate consimți ca anumite prerogative să fie exercitate de alte persoane, sub titulatura de drepturi reale sau drepturi de creanță, care s-au născut din din raporturi juridice obligaționale.
Literatura juridică de specialitate aprecizat faptul că, raportat la acest caracter exclusiv, dreptul de proprietate, are un caracter de pare pentru titularul său, astfel că „terții nu au, în principiu, nicio parte din utilitatea lucrului care aparține altuia. Ei nu pot nici să îl b#%l!^+a?întrebuințeze, nici să îl folosească, nici să dispună de el. Exclusivitatea se află în raport și cu dreptul de reproducere fotografică”, deoarece proprietarul „are un drept la imagine asupra bunurilor sale”.
În același context, art. 136 alin. (5) din Constituția României dispune că dreptul de proprietate privată este inviolabil, iar potrivit art. 44 alin. (1) și (2) din același act normativ , dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, iar proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent care este titularul acesteia. Potrivit dispozițiilor art. 556 din Noul Cod Civil, dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său, iar pe de altă parte limitarea exercițiului prerogativelor acestui drept trebuie să rezulte din lege sau din voința proprietarului, excepție făcând situațiile în care legea nu permite o astfel de limitare.
►un drept perpetuu, caracterul rezidând din faptul că acest drept este present atât timp cât subzistă bunul care îi formează obiectul. Felul și caracteristicile bunului influențează în mod evident acest caracter al dreptului de proprietate. Este injust și, deopotrivă, lipsit de logică ca cineva să susțină prezența caracterul perpetuu al dreptului de proprietate în privința bunurilor consumptibile.
În practica juridică, caracterul perpetuu se bucură de un sens juridic propriu. Pe de o parte, dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp. Pe de altă parte, el nu este un drept viager, ci modalitatea de transmitere prin succesiune. De asemenea, se poate transmite prin acte între vii și va continua să existe în patrimoniul celui care îl dobândește. Dreptul de poprietate este perpetuu, întrucât există independent de exercitarea lui. Dacă legea nu îl obligă, proprietarul poate să nu uzeze de bun. Întrucât dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, modalitatea imbatabilă de apărare a acestuia este acțiunea în revendicare, care are un character imprescriptibil din punct de vedere extinctiv. Proprietatea ca relație socială vs. dreptul de proprietate – raport juridic Chiar dacă la nivel conceptual raportat la un limbaj uzual cele două noțiuni par a fi similare, în considerându-se că o persoană este proprietarul unui anumit bun sau că o persoană juridică este proprietatea unei uzine, nu discutăm de similaritate între relație economică și raport juridic, ambele raportate evident la proprietate. Se identifică o strânsă relație între persoana ce are calitatea de proprietar și bunul care formează obiectul dreptului de proprietate, dar și între titularul acestui drept și celelalte persoane care au legătură cu bunul respectiv. Relația economică de proprietate se traduce prin însușirea premiselor naturale ale oricărei producții, mai precis însușirea bunurilor materiale. Ca și relație economică, proprietatea reprezintă partea componentă cea mai importantă a oricărei producții.
În perioada primitivă, primele bunuri erau apropriatede câte ori a avut nevoie, așa cum erau găsite în natură, iar însușirea exercitată de unul dintre ei a fost treptat recunoscută de către ceilalți. Dacă unul a produs mai mult decât îi era necesar și a constatat că altcineva a produs bunuri ce îl interesau, s-a ajuns la schimb, apoi la piață, după aceea la organizarea socială care a însemnat o anumită specializare a activității umane prin diviziunea muncii. Tot sub aspect temporal, membrii comunităților umane în curs de formare și-au atribuit reciproc dreptul de proprietari de bunuri. Altfel spus, puterea exercitată de cineva asupra bunului său, asupra bogățiilor sale, era necesar să fie recunoscută de către ceilalți, în acest context proprietatea reprezentând prin excelență, un mod de realizare a unei puteri umane asupra bogățiilor. Proprietatea a devenit relație socială de însușire, astfel că această relație socială a fost cuprinsă în norme juridice, iar de la cutumă până la norma edictată orodnată și reglementată de către stat, a devenit un raport juridic, mai precis un drept de proprietate. Evident că acest proces s-a desfășurat treptat și diferențait de la o comunitate la alta ajungându-se la transformarea relației sociale de proprietate într-un raport juridic, cu toate consecințele ce decurg de aici. Raportat la cele prezentate, există o relație indestructibilă între individ și proprietate.
A.II.II.2.Principiul egalității în fața legii civile (principiul nediscriminării)
Este o regulă de bază în sistemul de drept românesc și nu numai, care consacră egalitatea părților în fața legii, în general, și a legii civile, în special, implicând recunoașterea acelorași drepturi dar și a în deplinirii acelorași obligații de către participanții la raporturile juridice civile.Poate fi considerat una dintre formele specifice de manifestare a principiului egalității în drepturi a cetățenilor, consacrat de art. 16 din Constituție României. Art. 124 alin. (2) din același act normativ, prevede că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Potrivit art. 30 din Noul Cod Civil “rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile”.
Principiul general al egalității, reglementat de art.16 din Constituție, privește o egalitate juridică formală și nu la o egalitate de condiții. Dar, egalitatea în fața legii și a autorităților publice nu poate implica ideea de uniformizare, în sensul de a aplica tuturor cetățenilor același regim juridic, indiferent de situația naturală sau socio-profesională a acestora. Principiul egalității presupune ca la situații egale să se aplice un tratament juridic egal. Mai mult, implică și dreptul la diferențiere în tratament juridic, dacă situațiile în care se află cetățenii sunt diferite. Altfel spus, situațiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal, iar situațiilor diferite, tratamentul juridic trebuie să fie diferit. Literatura juridică acceptă existența unei discriminări pozitive, regăsită chiar și în unele texte constituționale, care impun unele măsuri de protecție socială Jurisprudența Curții Constituționale. Acestea se referă la limitele principiului constituțional al egalității, “variază între o egalitate strictă, uneori asimilată cu principiul nediscriminării, și o egalitate relativă, egalitate de tratament care acceptă diferențierea regimului juridic, în funcție de particularitățile obiective ale situațiilor concrete”.
Egalitatea în drepturi și, deopotrivă, nediscriminarea vizează toate drepturile omului – politice, civile, economice, sociale, dar și culturale. Egalitatea în drepturi se traduce prin a fi norma fundamentală în domeniul drepturilor omului, un criteriu de bază al respectării acestora, care decurge direct din demnitatea persoanei umane, punctul de plecare, un garant al exercitării depline a drepturilor și liberăților funfamentale de către toți oamenii.
Prin Decizia nr.109/2013, Curtea Constituțională a României judecând o excepție de neconstituționalitate a statuat faptul că, egalitatea în fața legii civile se regăsește si la nivelul raportului juridic dintre cetățean și autoritate publică, întrucât statul de drept, democratic și social se bazează pe legi și valori care nu confer o putere excesivă unei autorități sau unor agenți ai statutlui și nu dau dreptul la durerea la îndeplinire a atribuțiilor profesionale prin exces de putere.
Este important de reținut că, instanțele de judecată au obligația de a aplica măsurile de protecție prevăzute de Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și directivele Uniunii Europene (UE) privind nediscriminarea, indiferent dacă o parte la proceduri le invocă sau nu. Instanțele naționale și persoanele și instituțiile implicate în administrarea justiției nu se limitează la argumentele legale avansate de către părți, însă trebuie să determine legea aplicabilă pe baza situației de fapt transmise de către părțile implicate.
A.II.II.3.Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale
Una dintre problemele importante abordate în ceea ce privește necesitățile și interesele comune
ale interacțiunii membrilor societății o reprezintă îmbinarea intereselor generale cu cele particulare. Ea a constituit o preocupare constantă a sociologilor, filozofilor, economiștilor și juriștilor. Abordarea a vizat două perspective: pe de o parte, efectuarea unei analize din punct de vedere etic fără a se indica mijloacele concrete, practice de rezolvare a problemei îmbinării intereselorși pe de altă parte depășirea planului etic și indicarea căilor și mijloacelor practice cu sfere diferite de acțiune, pentru îmbinarea intereselor.
Raportul dintre interesele personale și cele generale nu poate fi redus la o simplă legătură sau dependență minoră. Dimpotrivă, implică legături reciproce, de interacțiune, independență și întrepătrundere.
Raportul dintre interesele personale și interesele generale poate determina fuziunea sau, dimpotrivă, să separe diferite interese, ele pot fi raporturi între interese deosebite, contradictorii sau concordante.
Interesele personale determină scopurile personale și activitatea individuală. Acțiunile individuale trebuie analizate în strânsă legătură cu relațiile obiective stabilite în cadrul interacțiunii masei de indivizi.
Individul se integrează în grupurile mari de oameni, interesele sale personale conțin interesele grupului căruia îi aparține, fiecare individ contribuie la rezultanta comună a activității tuturor indivizilor aflați în relații reciproce. Individul nu poate acționa izolat pentru că astfel acțiunile sale corespund intențiilor și scopurilor individuale fără să influențeze viața socială în general. Pentru ca rezultatele sociale ale acțiunilor să fie cu adevărat în tandem cu scopurile propuse, scopurile trebuie să corespundă intereselor generale.
Raportul dintre interese nu este fix, imuabil, el se modifică în funcție de schimbările din conținutul intereselor, de condițiile care le determină, de posibilitățile de satisfacere a lor. Un aspect extrem de important îl reprezintă corelația dintre interese și relațiile sociale. Trebuie să acceptăm că oamenii se află în relații unii cu alții, se încadrează într-un sistem de relații sociale. Între interese și relațiile sociale există interdependențe, legături directe și indirecte. Odată apărute și cunoscute, interesele exercită o influență asupra relațiilor sociale prin acțiunea și activitatea oamenilor. Totodată, acțiunile și activitatea oamenilor determinate de interesele lor determină reproducerea, consolidarea dar și apărarea relațiilor sociale existente. Interesele personale sunt diverse, ele se încrucișează, se apropie sau se unesc și generează acțiuni variate.
Principiul imbinarii intereselor individuale cu cele generale este necesar să fie identificat în toate raporturile civile. El este dedicat atat pentru persoanele fizice, cat si pentru persoanele juridice.
Codul Civil este principalul act normativ care conferă o reglementare clară a acestui principiu. Astfel, art. 11 stabilește că nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale „de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”; art. 14 alin. (1) C.civ. dispune că „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”, iar art. 60 din Codul Civil prevede că „persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”. În completare vine și art. 187 din Codul Civil potrivit căruia „orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general”.
Astfel art.44 alin.5 din Constituția României prevede că: “pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul, pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor precum și pentru alte daune imputabile autorității”.
Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale, în condițiile în care se respectă atât pentru persoanele fizice, cât și pentru cele juridice, nu se exercită în dezacord cu interesele generale ale societății, motiv pentru care legislația consacră principiul îmbinării intereselor individuale cu cele obștești.
Drepturile civile pot fi exercitate numai raportat la scopul lor economic și social. Exercitarea drepturilor civile cu încălcarea acestui principiu constituie un abuz de drept și se sancționează ca atare.
A.II.II.4.Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile și al garantării lor
Acest principiu se referă atât la drepturile la drepturile patrimoniale reale, în genere la dreptul de proprietate cât și cele de creanță, dar și la drepturile nepatrimoniale. Importanța drepturilor civile nu se pretează a fi catalogată doar raportat doar pe baza unor elemente subiective.
Raportat la importanța cuvenită diferitelor drepturi, dreptul de proprietate este la fel de important ca și dreptul la viață și cel de sănătate. Garantarea și apărarea drepturilor subiective își găsesc reglementarea juridică în multe și diferite acte normative, printre care și Constituția României, Codul Civil, dar și acte normative emise de reprezentanții adminitrației publice. Legea fundamental a statului garantează dreptul de proprietate (art.44 alin.1), iar art.44 alin.2 stabilește că proprietatea private este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Lor li se adaugă art.136 alin.2 care stipulează că proprietatea publică este garantată și ocrotită de lege, iar alin.5 din acest articol prevede că proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice. Art.44 alin.4 din legea fundamentală a statului prevede o normă cu caracter prohibitoriu, respectiv sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, entice, religioase, politice sau de altă natură a titularilor.
Pe baza reglementărilor legale amintite, dreptul civil asigură cadrul juridic corespunzător pentru apărarea, în egală măsură, a proprității private, indiferent de titular și, în mod corespunzător a proprietății publice.
Acest principiu este o idee fundamentală, întrucât sistemul de drept civil garantează și apără toate drepturile civile subiective printr-o varietate de mijloace juridice, cunoscute subiectelor de drept civil, începând cu garanțiile constituționale și finalizând cu mijloacele juridice specifice reglementate de normele dreptului civil.
Garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate și a celor civile subiective, în general, reprezintă o sarcină prioritară pentru toate organelle de stat chemate să contureze un cadru corespunzător, să aplice legile țării linear, dar și să soluționeze litigiile cu care sunt investite prin acțiunea în justiție în același sens.
A.II.II.5. Principiul bunei credințe și încrederii reciproce
Potrivit art. 14 alin.1 din Codul Civil, “Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”. Alin.2 al aceluiași articol prevde că buna-credință se prezumă până la proba contrară. De reținut că art. 14 alin (2) din Codul Civil se raportează la o prezumție legală relativă a bunei-credințe, care poate fi răsturnată prin proba contrară.
Principiul bunei-credințe este consacrat atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice, iar zona sa de reglementare vizează, deopotrivă, atât exercitarea drepturilor subiective civile, ci și a executării obligațiilor civile.
Ideea de aparență și noțiunea de bună-credință se află într-o strânsă corelație, însă nu se confundă. Mai precis, aplicarea practică a teoriei aparenței este condiționată de întotdeauna buna-credință a dobânditorului un drept de la cel care este titular aparent. În acest context, eroarea comună și invincibilă se referă întotdeauna la dobânditorul dreptului de la titularul aparent sau la beneficiarul actului de stare civilă.
Teoria aparenței implică întotdeauna, fără excepție, buna-credință a dobânditorului, însă buna-credință adobânditorului un presupune întotdeauna și teoria aparenței. Așadar, în această situație, reciproca nu este valabilă. În condițiile în care nu s-a clarificat în mod suficient această corelație, uneori s-a apelat la aplicarea teoriei aparenței în situații în care este eficientă doar buna-credință, adică doar convingerea eronată a celui care invocă dobândirea unui anumit drept, fără a fi b#%l!^+a?necesară o asemenea convingere la nivelul comunității. S-a apreciat că teoria aparenței s-ar regăsi și în noțiunile de creditor aparent și cea de mandatar aparent, chiar dacă sunt noțiuni cu care se operează în situații juridice în care se aplică înțelesul conceptului de bună-credință în persoana debitorului sau a terțului contractant, nicidecum cel al erorii comune și invincibile.
În literatura juridică română s-a observat că teoria aparenței are, totuși, un caracter „subsidiar” pentru cazurile în care instanțele nu au putut invoca un alt fundament pentru soluțiile lor, teoria aparenței a ajuns să fie invocată domeniile dreptului. Mai precis, teoria a fost aplicată în „cazul unui creditor aparent, al unui mandatar aparent, al unui moștenitor aparent, al simulației, al posesiunii, al unei societățifictive, al transferului unor titluri nominative, al funcționarului de b#%l!^+a?fapt”, precum și în legătură cu „capacitatea aparentă, căsătoria aparentă, domiciliul aparent, calitatea aparentă de comerciant, asociatul aparent, societatea aparentă”.
Buna-credință și echitatea nu se înlocuiesc, substituie ori completează cu principiul error communis facit ius (eroarea comună face drept). Buna-credință nu reprezintă, prin ea însăși, în măsura în care legea nu ar prevede altfel, o dobândire de drepturi, constituind un temei suficient doar pentru validarea efectelor exercitării de drepturi. În situația în care vânzarea consimțită de proprietarul aparent s-ar baza doar pe principiul validității aparenței în drept, principiu în cadrul căruia buna-credință reprezintă doar pe o condiție referitoare la terțul dobânditor, aceasta are drept urmare examinarea parțială și incompletă a efectelor principiului error communis facit ius. În ipoteza în care principiul juridic al bunei-credințe este eliminat din temeiul juridic al menținerii actelor de înstrăinare consimțite de proprietarul aparent, ar fi eliminate și justificarea pentru examina situația lui verus dominus sub aspectul interesului său, uneori precumpănitor față de cel al terțului, în ideea de a păstra bunul respectiv.
Această ipoteză este binevenită cu atât mai mult cu cât actul încheiat de titularul apparent cu terțul dobânditor este considerat opozabil adevăratului proprietar pe temeiul aparenței, chiar dacă
ultimul, deși nu este parte în contract, ar trebui să poată invoca principiul relativității actelor
juridice civile. În ideea validității aparenței în drept, doar principiul bunei-credințe determină echitatea cu ocazia examinării drepturilor și intereselor sale în conflict cu cele ale terțului care a achiziționat.
b#%l!^+a?
Dacă buna-credință s-ar raportează la scurgerea unui interval de timp destinat uzucapiunii, dreptul de proprietate generează prescripția achizitivă, privită în acest context ca mod originar de dobândire a drepturilor reale. Într-o manieră singular justifică dreptul terțului achizitor, fără a condiționa aceasta de mai prezența unui principiu de drept sau altă prevedere legală.
Este conturată și opinia că principiul validității aparenței în drept poate justifica singur atât menținerea actului de vânzare a lucrului altuia de către un cumpărător de bună-credință, cât și eliminarea acestei operațiuni în contextul în care obiectul contractului a fost un bun comun vândut doar de unul dintre soți. La baza acestei susțineri se regăsește și principiul ocrotirii bunei-credințe. Principiul ocrotirii bunei-credințe nu poate, singur, să explice diferența de tratament b#%l!^+a?juridic dintre aceste ipoteze.
Un alt aspect demn de punctat este acela al bunei-credințe a dobânditorului, văzut ca și element al noțiunii de proprietate aparentă.
Noțiunea de proprietate aparentă este în strânsă legătură cu problema vânzării bunului altuia sau, la un nivel mai general, a înstrăinării cu titlu oneros a bunului altuia. În măsura în care intervine proprietatea aparentă, terțul dobânditor, deși a încheiat actul juridic translativ de proprietate cu un non-dominus, nu mai poate fi evins de proprietarul inițial. De asemenea, noțiunea de proprietate aparentă este în strânsă legătură cu problema moștenitorului aparent.
În structura proprietății aparente intră următoarele elemente:
•actul translativ cu titlu oneros care are ca și obiect dreptul de proprietate privată asupra unui imobil individual determinat;
• posesia utilă care aparține transmițătoruluide la data încheierii actului translativ de proprietate;
• titlul proprietarului aparent (elementele materiale ale aparenței);
• eroarea comună și invincibilă raportată la calitatea de proprietar a transmițătorului (elementul psihologic al aparenței);
• buna-credință a dobânditorului;
Dacă sunt întrunite condițiile proprietății aparente, urmarea se materializează în dobândirea b#%l!^+a?dreptului de proprietate asupra bunului înstrăinat de către terțul subdobânditor, acest drept de proprietate devine opozabil tuturor, așadar chiar și adevăratului proprietar.
Concluzia este următoarea: efectul achizitiv al proprietății aparente nu are la bază doar reflexul intelectual pe care situația juridică a transmițătorului îl creează în conștiința terților în forma unei erori comune și invincibile, ci și pe ideea de bună-credință a dobânditorului.
Principiul bunei-credințe își găsește aplicabilitatea la nivel de ordine publică, deoarece părțile unui nu pot conveni limitarea sau excluderea acestuia. Dat fiind caracterul său imperativ, o parte poate invoca încălcarea bunei-credințe în negocierile contractuale, prevalând asupra termenilor agreați. Nu puține sunt situațiile în care părțile decid să procedeze la încheierea unui acord care să reprezinte conduita lor pe întreaga durată a negocierilor. Raportarea la principiul bunei-credințe se piate face și atunci când cealaltă parte își axează actiunile pe un cadru contractual agreat de părți cu privire la modul de desfășurare și de rupere a negocierilor.
Codul Civil în vigoare procedează în fapt la limitarea libertății contractuale. Este de punctat în acest sens incertitudinea încadrării unei acțiuni ca fiind compatibilă sau nu cu buna-credință, determinând o anumită insecuritate juridică pentru cel care trebuie să dovedească buna-credință.
De ce? Codul Civil a păstrat regula bunei-credințe la nivel de concept deschis, care comport interpretare de la caz la caz. Astfel, este considerat exemplu de rea-credintă, conduita părții care inițiază sau continuă negocierile fără intenția de a încheia contractul.
În întâmpinarea circumscrierii unui anumit comportament în sfera bunei-credințe, au intervenit și Principiile UNIDROIT, respectiv acele proiectele de Principii de Dreptul European al Contractelor. Astfel,
Lipsa intenției de încheiere a contractul este exemplificată în speța în care un concurent (I) inițiază negocieri pentru achiziția unei afaceri de alt concurent (II), dar pentru a atinge un singur scop: să nu permită vânzarea către un al treilea concurent (III).
(I) rupe negocierile doar după ce concurentul (III) renunță la achiziție și este catalogat ca fiind răspunzător față de (II), care vinde afacerea în final la un preț mai redus, raportat la diferența de preț ce ar fi încasat-o dacă vânzarea ar fi fost făcută către (III).
În baza principiilor UNIDROIT, rea-credință este considerate conjunctura în care o parte, în b#%l!^+a?mod intenționa sau din neglijență raportat la natura sau termenii convenției propuse, a indus in eroare:
►prin declarații neadevărate;
►prin ascunderea unor fapte care ar fi trebuit în mod obligatoriu să fie cunoscute
de cealaltă parte; un exemplu în acest sens este necesitatea obținerii unei licențe pentru prestarea anumitor servicii, reaua-credință reieșind din faptul că partea are cunoștință de faptul că cealaltă nu are posibilitatea reală de a obține licența și continuă negocierile, fără a o informa cu privire la imposibilitatea obținerii licenței.
Un alt exemplu de rea credință este ruperea în mod brutal și unilateral a negocierilor aflate într-o stare avansată de finalizare, speță rețintă și de practica judiciară franceză.
Punctul din care se poate vorbi despre ruperea negocierilor fără justificare reprezintă o dovadă de rea-credință se poate aprecia în funcție de circumstanțele fiecărui caz, și mai ales de procentul în care cealaltă parte avea suficiente motive pentru a se baza pe finalizarea cu succes a negocierilor, dar și de aspectele legate de viitorul contract în privința cărora părțile ajunseseră deja la o înțelegere avantajoasă pentru fiecare dintre ele.
Practica judiciară este un bun teren de demonstrații, în sensul că există puține situații în care un verdict clar poate fi dat a priori. Rămâne la aprecierea judecătorului de a stabili dacă o anumită conduită poate fi considerată ca încălcând rigorile bunei-credințe. Dar, o astfel de judecată va trebui să analizeze atât necesitatea păstrării unei securități juridice (pentru respectarea principiului libertății contractuale stabilit de art. 1183 alin.1 din Codul Civil) dar și protecția persoanei prejudiciate prin referire la așteptările sale, perfect legitime și conduita imputată celeilalte părți contractante.
A.II.II.6.Principiul exercitării libere a drepturilor subiective civile
Garantarea și apărarea drepturilor subiective civile sunt prevăzute în mai multe acte normative și, de la sine înțeles, nu are cum să nu fie prezentă și în Legea fundamentală a statului, respectiv Constituția României. Acest principiu privește, deopotrivă, drepturile patrimoniale și drepturile patrimoniale. În mod corect s-a arătat că, nu este indicat să se diferențieze, în contextul prezent, b#%l!^+a?garantarea și apărarea dreptului de proprietate de garantarea și apărarea altor drepturi civile subiective, întrucât ierarhizarea lor într-o asemenea abordare ar fi una de natură subiectivă.
În materia drepturilor extrapatrimoniale, Constituția României prevede:
►art. 22: (1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
►art. 26: (1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
►art. 30: (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.
Se adaudă aici și alte reglementări care garantează și apără exercitarea drepturilor nepatrimoniale,în genere cele de factură internațională, respectiv: Convenția Europeană a drepturilor omului. Art. 26 din Codul Civil prevede că: Drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice, precum și drepturile și libertățile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de lege.
În ceea ce privește drepturile patrimoniale, acestea sunt garantate și aparate în numeroase reglementări naționale și internaționale. Așadar:
►art. 480 din Codul Civil prevede o definiție a proprietății care a căpătat un caracter notoriu: Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege;
►art. 481 din Codul Civil stipulează că: Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreapta și prealabilă despăgubire.
►art. 44 (1) din Constituția României reglementează că: Dreptul de proprietate precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege alin. (2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent b#%l!^+a?de titularș
►art. (5) din Constituția României: Proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice”.
Acestor acte normative li se adaugă și: Legea nr. 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, actualizată; Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute in proprietatea statului; Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietății și justiției precum și unele masuri adiacente. Lor li se adaugă Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 1952 în art. 1 statuează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Libera exercitare a drepturilor subiective civile, în contextul în care este subordonată doar legii este necesar să fie consacrată într-un act normative. De ce? Din analiza legislației civile dar și din interpretarea textelor de lege, reiese fără echivoc cerința exercitării libere a drepturilor civile cu caracter subieciv. O stabilitate conferită și de de reglementarea legală ar reprezenta o garanție în plus pentru prevenirea și combaterea unor dificultăți care determină disfuncționalități la nivelul mecanismului social al unei libere exercitări a drepturilor subiective civile. Conexiunea dintre exercitarea drepturilor subiective civile și scopul economic și social este un aspect deosebit de important, întrucât drepturile subiective civile sunt instrumente reale de de satisfacere atât a nevoilor materiale, cât și a celor spirituale ale oamenilor.
În consecință, participanții la raporturile juridice civile este necesar să își exercite drepturile în concordanță cu ordinea publică și bunele moravuri, în condițiile în care niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau pagubi pe altul.
B. Principiile instituțiilor dreptului civil
B.II.II.1. Principiul forței obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda) b#%l!^+a?
Art. 1270 alin. 1 din Codul Civil prevede: Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Sintagma „au putere de lege” își are originea în dreptul francez, conceptual vizând raționamentul că fiecare este obligat, prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligația i-ar fi impusă prin lege.Așadar, contractul este legea părților, acestea fiind ținute să îl respecte întocmai, conform adagiului de origine latină: pacta sunt servanda.
Evident că, în privința acestui principiu există deopotrivă un fundament , dar și consecințe firești pe care le generează forța obligatorii a contractului.
În depistarea originii principiului forței obligatorii a contractului se discută, de fapt, de ideologia autonomiei de voință care este identificată în știința dreptului în secolul XIX. Cu toate acestea, originile principiului își au rădăcinile în dreptului roman, odată cu preluarea acestuia de către școala dreptului natural și de către dreptul canonic. Sub tutela ultimului, pacta sunt servanda a dobândit caracterul unui principiu absolut al contractului, de bază fiind raționamentul că, grație ideii că orice contractant trebuie să fie obligat să își țină cuvântul dat celeilalte părți, că încălcarea acestui imperativ reprezintă un păcat și poate determina constrângerea contractantului deviant la respectarea normei contractuale.
În altă ordine de idei, teoria autonomiei de voință are menirea de a explica sub aspect filosofic de ce contractul reprezintă o sursă de normă privată de comportament. Raportat la această viziune, orice limitare sau îngrădire a libertății omului reprezintă și poate fi doar actul exclusiv al voinței sale.
Astfel că, de aici intervin și consecințele:
▪ contractul are forță obligatorie pentru părțile contractante;
▪ forța obligatorie a contractului își menține același caracter și pentru instanțele de judecată, care au obligația de a asigura executarea lui și, deopotrivă, nu au dreptul să intervină în sensul modificării contractului; rolul lor este acela de a fi chemate să procedeze la interpretarea lui, dar în spiritul voinței părților.
În raționamentul teoriei autonomiei de voință se consideră că omul este, deopotrivă, sursa și b#%l!^+a?limita drepturilor subiective: în condițiile în care optează să se supună unui set de reguli juridice pe care el însuși le creează, trebuie să se accepte această putere a sa. Autonomia de voință își găsește astfel expresia primară în libertatea absolută de a contracta dar și în libertatea de a stabili conținutul contractului.
În teoriile referitoare la contract, dezvoltate ulterior autonomiei de voință, această ideologie a fost subiectul unor aprinse critici. Cea mai ferventă critică a venit din partea susținătorilor normativismului. Acest curent filosofic și, deopotrivă, juridic, a negat în totalitate rolul autonomiei de voință ca și sursă autentică a normei private contractuale, considerând că adevărata sursă a forței obligatorii este norma obiectivă rezultată din utilitatea socială a stabilității angajamentelor contractuale care reclamă sancționarea abaterilor de la regulile de comportament statuate de contract. Pe norme ideologice similar normativismului funcționează sub mai multe aspect și utilitarismul juridic. Acest curent a preluat o parte a argumentelor normativismului, la care a adăugat ideea că, un contract trebuie protejat de lege atunci când are două caractere, respectiv este just și util din punct de vedere social. În atare context, este subliniată indirect tot norma obiectivă și pozitivă ca sursă a forței obligatorii a contractului.
Iar de la pozitivismul juridic s-a ajuns la doctrina teoriei sociale a contractului. Potrivit acestei recente doctrine, extrem susținută fervent de teoreticienii dreptului francez actual, libertatea contractuală, la fel ca și forța obligatorie a contractului, urmarea primei, necesită să fie limitate de așa-numitul „solidarism contractual”. Aceasta presupune o limitare a efectelor contractului numai la ceea ce reprezintă expresia echilibrului contractual și a proporționalității intereselor părților, ambele fiind expresia supremă a utilitarismului social al contractului.
Așadar, forța obligatorie a contractului poate fi cenzurată sau limitată în cazurile în care contractul se găsește dezechilibrat din pricina abuzului exercitat de celuilalt contractant sau din cauza disproporției care a fost generată obiectiv. O astfel de teorie, determinând, câteodată, un real abuz de interpretare a teoriei contractului, merităpunctată mai ales pentru pentru valoarea sa explicativă în privința obligațiilor implicite și pentru identificarea noțiunii de echilibru contractual.
Deși toate teoriile trecute mai sus în revistă au meritul lor de a căuta o sursă a forței obligatorii, ne este imposibil să nu constatăm că, de fiecare dată când avem de a face cu un contract, b#%l!^+a?elementul de primum movens al creării setului de reguli contractuale îl are voința părților și nu vreo normă pozitivă de drept. De aceea,se consideră în continuare că, autonomia de voință este cea care explică forța obligatorie a contractului. Dar, pe de altă parte, toate celelalte teorii au funcția de a explica de ce forța obligatorie nu are un caracter absolut și astfel se justifică, raportat la numele unui utilitarism social, o intervenție tot mai acută a legiuitorului în contracte.
Făcându-se abstracție făcând de complexele ideologii expuse anterior, se poate considera fără reținere că, acordul de voință al părților în sensul plăsmuirii unui contract generează, concomitant, un angajament de comportament al părților, cât și obligații reciproce ale acestora, iar de aici pornește și diferența dintre forța obligatorie a contractului și conținutul său obligațional.
Principiul forței obligatorii a contractului are rolul primordial de a explica și ordona raportul juridic născut între părți ca urmare a încheierii contractului, urmând a se impune ca realitate obiectivă terțelor parți, prin intermediul opozabilității efectelor contractului. De aceea, urmând ordinea reglementării în această materie, se pot identifica drept consecințe imediate ale forței obligatorii între părți:
► regula conformității executării, potrivit cărei părțile contractante trebuie să execute întocmai, una față de cealaltă, obligațiile la care s-au îndatorat; în acest context sunt aplicabile prevederile art.1270 alin.1 din Codul Civil: contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante;
►regula simetriei în contracte este regula conform căreia contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege, așa cum este expres prevăzut în art. 1270 alin. 2 din noul Cod Civil. Această urmare, implică, între altele, irevocabilitatea unilaterală a contractelor, dar și revocabilitatea acestora prin consimțământ mutual;
► obligațiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună-credință. Chiar dacă noua reglementare a forței obligatorii nu mai reține regula executării cu bună-credință, includerea executării cu bună-credință în conținutul obligațional al contractului este justificată de existența art. 14 Cod Civil care reglementează o exigență generală de bună-credință, precum și art. 15 Cod Civil care limitează abuzul de drept. Chiar dacă este vorba de o obligație generală, buna-credință este prezentă ca o sursă clară, neechivocă de obligații contractuale b#%l!^+a?implicite, considerente care generează argumente suficiente că este un rezultat primar al principiului forței obligatorii a contractului.
►Regula conformității executării; principala semnificație a principiului forței obligatorii a contractului este aceea că părțile sunt obligate să execute întocmai toate prestațiile la care s-au angajat prin contract. Această executare este necesar să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite. Iar creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obține executarea în natură a prestațiilor ce i se datorează de către debitor. În condițiile în care executarea în natură este nerealizabilă, obligația debitorului se transformă în daune-interese, și astfel se angajează răspunderea sa contractuală.
În contextual prezentat, executarea întocmai a obligațiilor contractuale este consacrată indirect sau direct de mai multe aerticole din Codul Civil, respectiv:
▪dreptul creditorului de a primi obiectul exact al prestației asumate de debitor (art. 1492 din Codul Civil);
▪ dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației , conform art. 1516 alin.1 din Codul Civil,
▪dreptul creditorului la executarea în natură a obligațiilor debitorului, prevăzut de art. 1527 alin. 1 din Codul Civil etc.
Așadar, executarea obligațiilor generate de contract este necesar să corespundă întocmai cu reperele stabilite contractual de părți – mai precis sub aspectul calității, cantității, identității, locului, timpului și modalității de executare a unei prestații contractuale.
Conformitatea executării este un concept prin prisma căruia se realizează mecanismul plății. Mai precis, pentru ca o plată să fie valabilă, este necesar ca obligația să fie executată întocmai, adică în conformitate cu contractul și cu toate normele virtual aplicabile acestei executări. Dacă executarea este conformă, atunci creditorul trebuie să o accepte. În situația în care nu o acceptă, debitorul are la dispoziție procedurile diverse de punere în întârziere a creditorului și chiar de executare forțată (prin procedura consemnării bunului la dispoziția creditorului, respectiv oferta de plată validată de instanță), situații reglementate de art. 1510-1515 din Codul Civil. b#%l!^+a?
Nerespectarea obligației de a executa întocmai contractul presupune tocmai o neexecutare. Pentru a putea vorbi de o încălcare a principiului forței obligatorii a contractului este necesar să avem de a face cu o neexecutare ilicită sau, mai precis, în terminologia actuală a codului, fără justificare. Sunt incluse aici toate formele de neexecutare care atrag răspunderea contractuală și celelalte remedii pentru neexecutare (reglementate de art. 1516 și urm. din Codul Civil). O asemenea neexecutare trebuie neapărat separată de așa-numita neexecutare licită, care nu poate fi considerată încălcarea principiului forței obligatorii.
De fapt, prin neexecutare licită se înțeleg numeroasele situații în care debitorul este îndreptățit să nu își execute obligațiile asumate prin contract, fară ca această neexecutare să atragă aplicarea remediilor contractuale și mai cu seamă, fară să determine angajarea răspunderii sale sau doar cu consecința suspendării aplicării acestor remedii pentru o anumită durată de timp. Discutăm aici, de ipoteze precum:
•acordarea de către instanță a unui termen de executare de buna voie de către debitor;
•exercitarea de către debitor a dreptului său de dezicere (indifferent dacă este vorba de natură contractuală sau legală);
•imposibilitatea fortuită de executare a contractului;
• invocarea excepției de neexecutare a contractului;
• neexecutarea unor contracte în cadrul derulării procedurii insolvenței etc.
Cert este că, acest concept se regăsește pe deplin și în actuala reglementare.
Astfel, dacă se are în vedere imposibilitatea fortuită de executare, în Codul Civil se regăsesc numeroase texte care protejează debitorul care nu își execută obligațiile contractuale pentru cauze de forță majoră. Ei bine, aceeași observație se poate emite, pentru ipotezele de neexecutare licită a contractului.
Dar, sunt și cazuri si în care efectele nu se mai produc așa cum părțile au prevăzut, mai precis fie sunt extinse, fie sunt restrâne din pricina unor împrejurări, din împrejurări independente de b#%l!^+a?voința lor:
Restrângerea forței obligatorii a contractelor
Ele sunt acele situații expres prevăzute de lege, în care actul își încetează efectele înainte de termen din pricina dispariției unui element al său, spre exemplu:
▪încetarea contractului de locațiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului ori ca urmare a desființări dreptului care permitea locatorului să asigure folosința bunului inchiriat (nu sunt incluse aici situațiile în care locatarul a fost de bună credință, cazuri în care contractul va continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la data desființării titlului locatorului – art. 1819 din Codul Civil. Așadar, nu chiar pe perioada „stipulată” decât dacă este sub un an, căci dacă au stipulat pe mai mult de un an, durată va fi redusă la un an. Dacă noul locator dorește să îi permită chiriașului să continue folosința, va încheia un nou contract cu el;
▪încetarea contractului de închiriere datorită decesului chiriașului – art.1834 din Codul Civil;
▪încetarea contractului de societate civilă datorită unor cauze prevăzute de art. 1937 și 1938 din Codul Civil;
▪încetarea contractului de arendare prin decesul/ incapacitatea/falimentul arendasului – art.1850 din Codul Civil;
▪încetarea contractului de antrepriză prin decesul beneficiarului dacă acesta face inutilă sau imposibilă executarea – art. 1870 din Codul Civil;
B.Extinderea forței obligatorii a contractelor
În această categorie sunt incluse: moratoriul legal (respectiv acordarea prin lege a unui termen care are ca efect amânarea generală a executării unor obligații contractuale de către o anumită categorie de debitori în considerarea unor împrejurări excepționale cum ar fi conflictele militare, crize economice etc. Nu sunt excepții: tacita relocațiune; reînoirea contractului de arendare pentru aceeași durată dacă niciuna dintre părți nu a comunicat în scris refuzul cu cel b#%l!^+a?puțin șase luni înainte de expirarea termenului; prelungirea tacită a contractului de societate ce intervine cand societatea continuă să execute operațiile sale, iar asociații continuă să inițieze operațiuni care se regăsesc în obiectul ei, prorogarea operând pe o durată de un an, continuând din an în an etc. Nu sunt excepții pentru că, deși se produc mai multe efecte ca cele stabilite inițial, ele au loc în temeiul unui acord tacit sau expres, fiind excepții doar dacă prelungirea apare ca un efect al legii sau apar efecte peste cele stabilite inițial.
Revizuirea efectelor anumitor acte juridice
Intervine ca urmare a ruperii echilibrului contractual, drept urmare a schimbării împrejurărilor avute în vedere de părți în momentul încheierii actului, fapt care conduce la producerea altor efecte decât cele prevăzute:
•teoria impreviziunii;
•este compatibilă și cu unele contracte unilaterale (căci în cazul lor ar fi posibil să se pună problema distribuirii echitabile a pierderilor);
•contractul de voluntariat poate fi renegociat, dar dacă executarea lui a devenit imposibilă este reziliat de drept;
Este o excepție de la principiul forței obligatorii a contractelor și acea situație în care legea recunoaște uneia dintre părți posibilitatea de a aduce modificări unilaterale actului, fără a avea nevoie de acordul celeilalte părți și fără ca aceasta din urma să se poată opune (ex art 53 alin 1 din OUG 54/2006).
B.II.II.2. Principiul irevocabilității
Doctrina nu a ezitat să contureze o definiție completă a irevocabilității actelor juridice civile. Astfel, ea se traduce prin acea caracteristică a actului juridic bilateral sau plurilateral căruia nu i se poate pune capăt prin manifestarea de vointă numai a uneia dintre părți, iar în ceea ce privește actului juridic unilateral, acesta nu poate înceta prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului acestuia. Irevocabilitatea, atât ca instituție cât și ca principiu, are ca și izvor principiul forței obligatorii a actului juridic fiind , deopotrivă, atât o urmare, cât și o b#%l!^+a?garanție a acestui principiu. Este important de precizat faptul că, irevocabilitatea donatiilor reglementată de art. 1015 din Codul Civil, nu este o simplă exemplificare sub aspect practic a principiului irevocabilității actului juridic civil bilateral, în sensul că, în materie de donații, irevocabilitatea este de însăși esența contractului de donații, și nu privește doar efectele actului juridic. Este, deopotrivă, o principală condiție de valabilitate pentru formarea acestuia. Având la bază aceste considerente, uneori se face diferențierea între “irevocabilitatea de gradul I” care privește actul juridic în general, si “irevocabilitatea de gradul II” care privește exclusiv contractul de donație.
Dar, cum în ramura civilă excepțiile de la regulă nu lipsesc, există și situații în care actul juridic bilateral poate înceta prin voința uneia dintre părți, iar în ceea ce privește actul juridic multilateral , acestuia i se poate pune capăt prin voința uneia sau mai multor părți, însă nu a tuturor celor implicate. Actului juridic unilateral I se poate pune capăt prin voința autorului lor, acestea fiind excepții de la irevocabilitatea actului juridic.
În cele ce urmează vom trece în revistă principalele excepții de la irevocabilitatea actelor juridice bi/multilaterale:
►revocarea donației între soți poate interveni numai în timpul căsătoriei;
►revocarea de către stipulant a stipulației pentru altul intervine în situațiile în care acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant/promitent, excepție fiind cazul în care promitentul ar avea interesul de a o executa;
►denunțarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de catre oricare dintre părțile semnatare, cu condiția respectării unei perioade de preaviz; în acest context orice clauză contrară sau prevederea executării unei prestații în schimbul denunțării contractului este considerată nescrisă;
►denunțarea contractului de locațiune care este încheiat pe durată nedeterminată;
►denunțarea de către chiriaș a închirierii locuinței înainte de împlinirea termenului stabilit, cu condiția înștiințării prealabile a proprietarului într-un termen de cel puțin 60 de zile; b#%l!^+a?
►revocarea contractului de mandat de către mandant, dar și renunțarea mandatarului la mandat;
►denunțarea de către chiriaș a contractului de închiriere a locuinței pe o perioadă nedeterminată, cu condiția notificării prealabile într-un termen care nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei;
►denunțarea de către locator a contractului de închiriere a locuinței pe perioada nedeterminată, cu notificarea prealabilă într-un termen care nu poate fi mai mic de 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o luna sau mai mare, respectiv de cel puțin 15 zile, dacă acest interval este mai mic de o lună;
►revocarea împuternicirii date comisionarului până la data la care acesta a încheiat actul cu terțul;
►revocarea contractului de consignație de către consignant și renunțarea consignatarului la convenția pe care a încheiat-o;
►revocarea de către comitent a ordinului de expediție până la încheierea contractului de transport;
Bineînțeles că, nu lipsesc nici excepțiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile cu caracter unilateral. Printre cele mai întâlnite excepții din această categorie se identifică:
►testamentul;
►dispoziția prin care se revocă un testament are posibilitatea de a fi poate fi retractată expres prin act autentic notarial sau prin testament;
►legatul;
►revocarea renunțării la moștenire, care poate avea loc dacă nu a expirat termenul pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală și dacă, între timp, moștenirea nu a fost acceptată de alți succesori ai persoanei decedate;
►consimțământul părintelui natural sau, în funcție de situație, al tutorelui de la încuviințarea adopției poate fi revocat în termen de 30 de zile de la expirarea lui în condițiile legii; b#%l!^
►consimțământul de a recurge la reproducerea asistată medical cu terț donator poate fi revocată oricând, în scris, inclusiv în fața medicului chemat să asigure asistență pentru reproducerea cu terț donator;
►oferta fără termen ori, după caz, acceptarea ofertei poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomintent cu oferta ori, dupa caz, cu acceptarea;
►promisiunea publică de recompense poate fi supusă revocării;
►revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt.
În ceea ce specificul contractelor sinalagmatice, atât principiul obligativității, cât și cel al irevocabilității capătă anumite particularități și generează efecte specific precum:
•excepția de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus);
•rezoluțiunea (rezilierea) pentru neexecutarea culpabilă a contractului;
•riscul contractului.
B.II.II.3. Principiul relativității privind forma actului juridic civil
Reprezintă o regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai față de autorul sau autorii săi, fără să poată profita ori acționa în sensul vătămării altor persoane. Acest principiu își găsește aplicabilitatea și în art. 973 din Codul Civil: convențiile au efect doar între părțile contractante. Originea acestei reguli de drept este în dreptul roman: "res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest" ( mai precis, un act încheiat între anumite persoane nu avantajează, dar nici nu dezavantajează pe altcineva).
Principiul relativității se identifică prin următoarea caracteristică: actul juridic civil bilateral dă naștere la drepturi și obligații doar pentru părțile lui, iar în ceea ce priveste actul unilateral îl obligă numai pe autorul său.
La baza acestui principiu se regăsesc două idei de bază:
natura volițională a actului juridic ce impune ca nimeni nu poate deveni debitor sau creditor fără voia sa; b#%l!^+a?
încălcarea acestui principiu aduce atingere libertății persoanei;
Nu este exclus ca un act juridic să genereze, în principiu, drepturi subiective și obligații pentru un terț, dar condiția prioritară este aceea ca drepturile și obligațiile părților din acel act juridic trebuie respectate și de către terți. Opozabilitatea actului juridic față de terți se traduce prin dreptul părții de a invoca acel act juridic împotriva terțului care ar ridica pretenții în legătură cu un drept subiectiv, dobândit de parte prin actul juridic respectiv.
Evident, și de la principiul în discuție există excepții, împărțite de literatura juridică în două categorii:
►Excepția reală, respectiv stipulația pentru altul
Denumit și contractul în folosul unei terțe persoane este un contract prin care o parte (stipulantul) convine cu cealaltă parte (promitentul), ca acesta din urmă să execute o prestație în favoarea unui terț (beneficiar) care este străin de încheierea actului juridic (spre exemplu, renta viagera, donația cu sarcini, contractul de asigurare).
►Excepțiile aparente includ:
– Promisiunea faptei altuia (denumită și convenția de porte-fort).
– Reprezentarea care poate fi: convențională, atunci când ia naștere din convenția părților; legală, care isi are izvorul in lege; judiciară, care își are baza în împuternicirea dată de instanța judecatorească (sechestrul judiciar).
Reprezentarea este considerată o excepție aparentă de la principiul relativității efectelor actului juridic deoarece, în cazul reprezentării convenționale, parte în contractul încheiat este reprezentantul, în cazul reprezentării legale, puterile lui rezultă din lege, iar în cazul reprezentării judiciare, împuternicirea este dată de instanța de judecată.
Simulația este considerată operația juridică prin intermediul căreia, printr-un act aparent public, ostensibil, dar neadevărat, se creează o situație juridică diferită de cea reală, care este inserată în actul secret (catalogat ca fiind ascuns). Actul public este nereal, iar actul secret este cel b#%l!^+a?adevarat, real.
Simulația poate avea trei forme:
– actul juridic fictiv;
– actul juridic deghizat;
– interpunerea de persoane (cunoscut și sub denumirea de contractul de prete-nom).
În ceea ce privește efectele, simulația produce efecte diferite. Astfel, între părți, produce efecte juridice actul secret (numit și contraînscris); în ceea ce îi privește pe terți față de terți sunt opozabile efectele care rezultă din actul public (aparent), chiar dacă acesta nu corespunde realității.
Art. 1175 din Codul Civil prevede: „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane“.
Simulația este o excepție aparentă de la principiul relativității efectelor actului juridic, întrucât dreptul terților de a se prevala de actul public (aparent) sau de a opta între actul public și cel secret derivă din lege, nu din convenția părților actului simulat.
B.II.II.4. Principiul răspunderii civile
Răspunderea civilă reprezintă unul dintre cele mai importante principii de drept civil. El generează, dar și permite desfășurarea în planul practicii juridice, a nenumăratelor instituții de drept civil. Evident, nu este de ignorant, nici importanța sa în planul literaturii juridice.
Se distinge între: răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală. Potrivit prevederilor art. 1350 alin.2 din Codul Civil, în situația angajării răspunderii contractuale, partea în culpă este răspunzătoare de prejuduciul cauzat celeilalte părți și “este obligat să repare acest prejudiciu, în condițiile legii”. Este astfel stipulat principiul reparării integrale a prejudiciului, care cuprinde, deopotrivă, pierderea suferită de creditor si beneficiul de care acesta a fost lipsit. Cod Civil stipulează și repararea prejudiciului nepatrimonial care se referă la repararea prejudiciilor morale. În conformitate cu dispozitiile art. 1531 alin. 2 din Codul b#%l!^+a?Civil, partea prejudiciată este obligată să ia toate măsurile care se impun pentru diminuarea prejudiciului pe care debitorul trebuie sa îl repare, deoarece la stabilirea întinderii prejudiciului se va ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, dar într-o limită rezonabilă pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. În acest sens, art. 1534 alin 2 din Codul Civil prevede că debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita, dacă ar fi depus o minimă diligență.
În ceea ce privește principiul reparării în natură a prejudiciului, acesta nu mai reprezintă interes pentru creditor, dar va putea cere repararea prejudiciului prin plata unor despăgubiri de natură pecuniară care poartă denumirea de daune-interese.
Un alt aspect al principiului reparării prejudiciilor previzibile, chestiune care comportă o diferențiere între răspunderea contractuală și cea delictuală. În ceea ce privește răspunderea contractuală, debitorul poate fi obligat să plătească daune-interese numai pentru repararea prejudiciilor previzibile, iar în materie delictuală, sunt supuse prejudiciile previzibile și cele imprevizibile.
În ceea ce privește repararea prejudiciului direct, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce reprezintă consecința directă și, deopotrivă, necesară a neexecutării obligației de către debitor. În acest sens, instanța de judecată îl poate obliga pe debitor să purceadă la repararea numai a prejudiciului direct, care se găsește în legatură cu neexecutarea obligațiilor contractuale.
În conformitate cu dispozitiile art. 1349 alin.2, 3 și 4 din Codul Civil, orice persoană care dispune de capacitate deplină de exercițiu, prin prezența unui deplin discernamânt are obligația de a răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligate să le repare în totalitate. Spre deosebire de răspunderea civilă contractuală, în materie delictuală, orice prejudiciu generează dreptul la reparare din ziua producerii, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat conform dispozițiilor art. 1381 alin. 1 și 2 din Codul Civil.
Dreptul și, deopotrivă, îndatorirea corelativă de reparare a prejudiciului sunt în strânsă legătură cu principiul reparării integrale a prejudiciului, respectiv principiul reparării în natură a prejudiciului. b#%l!^+a?
Un alt principiu extrem de important se referă la repararea prejudiciului prin echivalent, iar cu titlu de exemplificare repararea prejudiciului cauzat prin vătămări corporale, repararea prejudiciilor patrimoniale în conformitate cu dispozițiile art. 1391 din Codul Civil.
Principiul răspunderii civile poate conduce, în anumite cazuri, la menținerea efectelor unui act juridic civil lovit de nulitate. În atare condiții, partea vinovată de cauza de nulitate solicită anularea actului juridic civil, chiar dacă cealaltă parte contractantă ar urma să sufere un prejudiciu tocmai din pricina anulării actului respectiv, prejudiciu care va trebui să fie reparat de cel culpabil.
În legislația noastră, înlăturarea nulității ca urmare a principiului răspunderii civile delictuale privește cazul minorului dar și al persoanei puse sub interdicție judecătorească. În situația în care minorul (incapabilul) ar comite un delict civil odată cu încheierea actului juridic (de exemplu, ar produce folosind manopere dolosive o aparență înșelătoare că este major sau capabil), acesta nu va putea cere anularea actului respectiv, întrucât cealaltă parte ar fi prejudiciată. Așadar, cel care a săvârșit fapta ilicită (ulterior dorind să solicite anularea actului juridic pe motiv de incapacitate) este necesar să îl despăgubească pe cel care a fost prejudiciat prin acea faptă (cealaltă parte contractantă). În aceste situații, prejudiciul provine tocmai din anularea actului juridic în cauză, așa încât cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului este menținerea actului juridic ca valabil.
În concluzie, în temeiul principiului executării în natură a obligațiilor și a principiului reparării în natură și integrale a pagubelor, actul lovit de nulitate nu își pierde valabilitatea, întrucât reprezintă cea mai bună reparare a prejudiciului care s-ar putea produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului, respectiv a persoanei puse sub interdicție judecătorească.
B.II.II.5. Principiul proximității gradului de rudenie
Devoluțiunea legală a moștenirii se face, în principiu, atunci când defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament sau atunci cand, deși a dispus prin testament, actul este lipsit de efecte ipe motiv că este nevalabil sau caduc. De aceea, ea se mai numește și moștenire ab b#%l!^+a?intestat. Spre deosebire de dreptul roman, care cataloghează moștenirea legală ca fiind incompatibilă cu moștenirea testamentară, dreptul românesc admite coexistența moștenirii legale și testamentare raportat la una și aceeași moștenire. Astfel, cu titilu de exemplu, în situația în care sunt prezenți și moștenitori legali, care se bucură de rezerva succesorală, dispunătorul nu poate face liberalități (sub formă de donații și legate) doar în limitele cotității disponibile a moștenirii, astfel că rezerva aparține rezervatarilor în virtutea legii. De asemenea, în cazul în care o persoană a dispus prin testament numai de o parte din patrimoniul său, restul patrimoniului succesoral aparține celor în drept conform regulilor care sunt aplicabile moștenirii legale.
Normele care reglementează moștenirea legală sunt supletive, devenind eficiente doar în situația în care defunctul nu a înțeles să amenajeze prin voința sa devoluțiunea patrimoniului succesoral.
Studierea devoluțiunii legale a moștenirii necesită analizarea criteriului și sferei persoanelor din categoria cărora vor fi desemnați moștenitorii, a principiilor generale de stabilire a persoanelor chemate efectiv la moștenire și a excepțiilor de la acestea, precum și a reprezentării succesorale.
Deși nu dispune în mod expres acest lucru, art. 965 din Codul Civil reglementează reprezentarea succesorală ca fiind un beneficiu al legii. În temeiul său, un moștenitor legal de grad mai îndepărtat, reprezentantul, urcă în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea de moștenire ce s-ar fi cuvenit acestuia în condițiile în care:
-nu ar fi fost nedemn față de defunct; -nu ar fi fost decedat la data deschiderii moștenirii;
Sub aspectul justificării sale, ca și instituție juridică, reprezentarea succesorala are scopul, pe de o parte, de a înlătura consecințele nefavorabile ale aplicării principiului proximității gradului de rudenie în toate cazurile și nelimitat și, pe de altă parte, de a asigura un echilibru între mostenitorii unui defunct, protejându-i, astfel, de efectele nefavorabile pe care le au anumite evenimente imprevizibile și care nu le sunt imputabile.
B.II.II.6. Principiul respectului datorat persoanei și după decesul său b#%l!^+a?
Personalitatea juridică nu subzistă după moartea individului, dar cu toate acestea existența acestuia permite nașterea unor drepturi și obligații pentru anumite persoane rămase în viață chiar și după moartea sa.
Potrivit art.78 din Codul Civil, persoana decedată impune respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său. Așadar, legea admite o anumită prelungire a personalități după deces, garantând într-o oarecare masură o protecție împotriva atingerilor aduse corpului și memoriei defunctului. .
Momentul morții determină trecerea de la starea de persoană la cea de lucru. Corpul defunctului nu mai desemnează o persoană ci un lucru. Chiar și în atare condiții, corpul lipsit de viață nu este tratat ca un simplu lucru. Potrivit art.535 din Codul Civil coroborat cu art.66 din același act normativ orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman sunt lovite de nulitate absolută.
Memoria persoanei decedate este o componentă socială, care se raportează la opinia și reprezentarea celorlalți indivizifață de această persoană. Așadar, este vorba despre ocrotirea juridică a amintirii păstrate față de o persoană decedată. Conform art.79 din Codul Civil memoria persoanei decedate este protejată în aceleași condiții ca și imaginea și reputația persoanei în viață.b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Capitolul III – Concluzii și propuneri de lege ferenda
Conceptul de principiu, în sensul său cât se poate de general, implică în primul rând punerea în aplicare a unor reguli care nu se impun prin obligativitate, ci prin necesitatea firească și obiectivă de a asigura un echilibru al acțiunilor la baza cărora se regăsesc.
De la cele mai sus expuse nu fac excepție nici principiile dreptului civil. Importanța aplicării lor este cu atât mai evidentă, în condițiile în care dreptul civil este cea mai importantă și complex ramură de drept. Lipsa unor principii clare, bine conturate, care să guverneze această componentă a sistemului de drept ar genera un eșec garantat al aplicării normelor juridice specific dreptului civil. Cu alte cuvinte, fără principiile specific dreptul civil nu ar avea cum să funcționeze, să producă efecte, să asigure climatul de legalitate firesc.
De ce sunt atât de importante principiile dreptului civil? Răspunsurile la această întrebare sunt variate, însă printre cele pe care le considerăm definitorii, fără echivoc, evidențiază:
•au rolul de a pune în mișcare o întreagă ramură de drept, respectiv cea a dreptului civil;
•aplicabilitatea lor se extinde și la ariile adiacente dreptului civil, uneori acoperind întregul sistem de drept românesc;
•sunt cel mai bun liant de legatură între doctrina și practica judiciară;
•acolo unde prevederile legale nu sunt suficient de explicite, principiile de drept civil ajută la o mai bună înțelegere a normei juridice civile;
De punctat este și faptul că, nu puține din principiile de drept civil se regăsesc și în aria principiilor aplicabile în cadrul procesului civil, existând un adevarat raport de interdependență între cele două arii de drept.
În ceea ce privește propunerile de lege ferenda cu privire la drept civil, lucrurile sunt destul certe: o reglementare expresă a acestor principii ar ajuta, deopotrivă, practicienilor și teoreticienilor dreptului civil și ar evidenția în mod concret rolul lor esențial în aplicarea dreptului.
BIBLIOGRAFIE
▪Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, Departamentul de Drept Privat “Traian Ionașcu”, Noul Cod Civil. Comentarii, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2011;
▪Băiaș Flavius-Antoniu, Codul civil republicat, editura C.H. Beck, București, 2012;
▪Boroi Gabriel, Drept Civil, Partea Generală, editura All, București, 1998;
▪Bîrsan Corneliu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005;
▪Bodoască Teodor, Sorin Nour, Iustin Arghir Cionca, Drept civil. Partea general, editura Universul Juridic, București, 2011;
▪Boroi Gabriel, Anghelescu Carla Alexandra, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2011;
▪Deak Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universal Juridic, București, 2001;
▪Dogaru Ion, Drept civil român, Tratat, vol. I, editura OmniaUni SAST, Brașov, 1998;
▪Dogaru Ion, Cercel Sevastian, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura All Beck, București, 2003;
▪Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 2000;
▪Lupan Ernest, Sabău-Pop Ioan, Tratat de drept civil român, Vol.I, Partea generală, editura C.H.Beck, București, 2006;
▪Lulă I., Discuții cu privire la buna-credință și aparența în drept, revista “Dreptul” nr.4/1997;
▪Mureșan M., Drept civil. Partea generală, editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1999;
▪Măgureanu Alexandru Florin, Principiile de ramură ale dreptului. Principiile dreptului civil, editura Universul Juridic, București, 2011;
▪Măgureanu Alexandru Florin, Drept civil I. Actualizat conform Noului Cod civil, Ed. FRM, București, 2011;
▪Mrejeru Theodor, Mijloace juridice de apărare a dreptului de proprietate în România în ,,Studii de Drept Românesc’’ nr. 1-2/2002;
▪Muraru I., Tănăsescu E.S. coordonatori, Constituția României – comentariu pe articole, Ed Ch Beck, București;
▪Pop Liviu, Harosa Liviu-Marius, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2006;
▪Pop Liviu., Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. II. Contractul, Universul Juridic, Bucuresti, 2009;
▪Stătescu Constantin, Bîrsan Corneliu, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea București, 1980;
▪Stoica Valeriu, Drept. Civil. Drepturi reale principale, ed. C.H. Beck, București, 2012;
▪Tănăsescu Simina Elena, Principiul egalității în dreptul românesc, Editura AllBeck, București,1999;
▪Ungureanu Ovidiu, Drepturi reale. Curs practic, Editura Rosetti, București, 2001;
▪Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2011;
▪Voicu Marin, Dreptul de proprietate. Doctrină și jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura Lumina Lex, București, 2003;
▪www. wikipedia.org;
▪www.lege5.ro;
BIBLIOGRAFIE
▪Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, Departamentul de Drept Privat “Traian Ionașcu”, Noul Cod Civil. Comentarii, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2011;
▪Băiaș Flavius-Antoniu, Codul civil republicat, editura C.H. Beck, București, 2012;
▪Boroi Gabriel, Drept Civil, Partea Generală, editura All, București, 1998;
▪Bîrsan Corneliu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005;
▪Bodoască Teodor, Sorin Nour, Iustin Arghir Cionca, Drept civil. Partea general, editura Universul Juridic, București, 2011;
▪Boroi Gabriel, Anghelescu Carla Alexandra, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2011;
▪Deak Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universal Juridic, București, 2001;
▪Dogaru Ion, Drept civil român, Tratat, vol. I, editura OmniaUni SAST, Brașov, 1998;
▪Dogaru Ion, Cercel Sevastian, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura All Beck, București, 2003;
▪Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 2000;
▪Lupan Ernest, Sabău-Pop Ioan, Tratat de drept civil român, Vol.I, Partea generală, editura C.H.Beck, București, 2006;
▪Lulă I., Discuții cu privire la buna-credință și aparența în drept, revista “Dreptul” nr.4/1997;
▪Mureșan M., Drept civil. Partea generală, editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1999;
▪Măgureanu Alexandru Florin, Principiile de ramură ale dreptului. Principiile dreptului civil, editura Universul Juridic, București, 2011;
▪Măgureanu Alexandru Florin, Drept civil I. Actualizat conform Noului Cod civil, Ed. FRM, București, 2011;
▪Mrejeru Theodor, Mijloace juridice de apărare a dreptului de proprietate în România în ,,Studii de Drept Românesc’’ nr. 1-2/2002;
▪Muraru I., Tănăsescu E.S. coordonatori, Constituția României – comentariu pe articole, Ed Ch Beck, București;
▪Pop Liviu, Harosa Liviu-Marius, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Universul Juridic, București, 2006;
▪Pop Liviu., Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol. II. Contractul, Universul Juridic, Bucuresti, 2009;
▪Stătescu Constantin, Bîrsan Corneliu, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea București, 1980;
▪Stoica Valeriu, Drept. Civil. Drepturi reale principale, ed. C.H. Beck, București, 2012;
▪Tănăsescu Simina Elena, Principiul egalității în dreptul românesc, Editura AllBeck, București,1999;
▪Ungureanu Ovidiu, Drepturi reale. Curs practic, Editura Rosetti, București, 2001;
▪Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2011;
▪Voicu Marin, Dreptul de proprietate. Doctrină și jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura Lumina Lex, București, 2003;
▪www. wikipedia.org;
▪www.lege5.ro;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Principiile Dreptului Civil (ID: 129081)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.