Principii de Drept Constitutional

Cuprins:

Introducere

Capitolul I:Principiile dreptului

I.1. Definiție. Clasificare

I.2. Principiile generale ale dreptului

Capitolul II:Principiile de drept constituțional în România

II.1. Perspectivă diacronică, istorică

II.2. Principiul democrației și suveranității poporului

II.3. Principiul legalității constituționale

II.4. Principiul separației puterilor în stat

II.5. Principiul pluralismului politic

Capitolul III: Principii de drept constituțional în alte state

III.1. Statele Unite ale Americii

III.2. BRAZILIA

III.3. Republica Portugheză

III.4. Rusia

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lucrarea de față prezintă principiile dreptului constituțional atât în țară cât și în alte state.

Am ales această temă deoarece parcurgem o etapă în care dreptul constituțional are o importanță covârșitoare pentru dezvoltarea societății noastre pentru fiecare cetățean în parte. În fiecare zi în dezbaterile publice se discută probleme ce vizează într-un fel sau altul viața juridică a societății și anume dreptul și mai precis conceptul care patronează aceste dezbateri este statul de drept.

Schimbările intervenite încă de la începutul secolului XX și continuate în secolul următor au impus adaptarea dreptului la realitățile noi. Datorită dezvoltării științei, a descoperirilor ce presupun suprapopularea planetei, cu amenințările la drepturilor omului, dezvoltarea dreptului intenațional, regionalizarea și de asemenea globalizarea economică au fost factori ce au dus la dezvoltarea principiilor generale ale dreptului, din care au izvorât principiile de ramură.

Un aspect deosebit de important în procesul făuririi statului de drept a aparținut Constituției care este legea fundamentală a statului.

Constituția a consacrat respectarea unor principii esențiale pentru instaurarea democrației cum sunt: pluralismul politic, separația puterilor în stat, asigurare drepturilor omului și libertățile fundamentale ale cetățeanului.

Această lucrare am structurat-o în trei capitole astfel:

Capitolul I:Principiile dreptului

Capitolul II:Principiile de drept constituțional în România

Capitolul III: Principii de drept constituțional în altă țară

În capitolul I sunt descrise principiile dreptului și anume principiile fundamentale ale dreptului. Din principiile fundamentale ale dreptului fac parte: principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului, principiul libertății și egalității, principiul echității și justiției, principiul responsabilității, unde au fost nuanțate trăsăturile lor, locul pe care-l ocupă în ordinea juridică asigurând unitatea, coeziunea echilibrul, și dezvoltarea sistemului de drept. Tot în capitolul I este descrisă importanța Legii fundamentale în sistemul juridic și anume Constituția precum și principiile consecrate de aceasta.

Principiul echității și justiției presupune necesitatea stabilirii de relații dintre drept și morală, precum și existența sistemelor de valor ice coexist în societate. Echitatea și justiția sunt principii inseparabile de ideea de drept.

Capitolul II este destinat celor patru principii consacrate în Constituția România: principiul democrației și suveranității poporului, principiul legalității constituționale, principiul separației puterilor în stat și principiul pluralismului politic, punând accent pe importanța lor în dezvoltarea evoluției dreptului, în perioada când sunt schimbāri legislative.

În capitolul III am examinat particularitățile regimurilor politice și constituționale (S.U.A.,Brazilia, Portugalia, Rusia), arătând rolul și locul ocupat de diferite instituții ale statului (Parlament, Curtea Constituționalā, Președinte, Justiție etc), cu prezentarea conceptelor fundamentale (democrația, drepturile omului, controlul de constituționalitate).

La finalul lucrării am prezentat concluziile aceste lucrări, faptul că fiecare om trebuie să cunoascā atât Constituția țării sale dar și constituția altor țări pentru a înțelege mai bine esența, fenomenul de afirmare, de consacrare a constituționalismului. Constituționalismul este inamicul abordării empirice, adversarul încălcării principiilor omului.

Capitolul I

Principiile dreptului

I.1. Definiție. Clasificare

Principiile fundamentale ale dreptului stau la temelia sistemului de drept al unei societăți și reprezintă regulile de bază ce se regăsesc atât în ramurile juridice cât și în normele juridice ce alcătuiesc acele ramuri,. Sunt prescripțiile generatoare ce stabilesc atât arhitectura dreptului cât și aplicarea sa. De asemenea mai este și rezultatul experienței sociale, fiind utilă o cunoaștere a principiilor generale deoarece ele trasează liniile directoare pentru sistemul juridic și mai ales exercită o acțiune constructivă pentru activitatea legiuitorului.

Principiile de drept nu apar din afara dreptului, ci călăuzesc procesul de edificare a actelor normative, reflectând anumite interese generale ale societății, evoluând odată cu schimbările juridice determinate de mutațiile social-economice intervenite.

Cunoașterea principiilor este foarte importantă în procesul de elaborare a dreptului atât în aplicarea cât interpretarea acestuia mai ales atunci când se recurge la ele pentru rezolvarea unor diverse situații date spre soluționarea organelor de stat.

Principiile generale sunt prescripțiile fundamentale ce pot canaliza crearea dreptului precum și aplicarea sa. Acestea sunt străbătute de o dublă dialectică: externă și internă.  Dependența principiilor de ansamblul condițiilor sociale, de structura societății în ansamblu reprezintă dialecta externă, în schimb cea internă privește caracteristicele sistemului juridic, ansamblul legăturilor interne, interferențele părților sale componente.  Este importantă studierea principiilor generale ale dreptului pentru că:

ele trasează linia directoare pentru sistemul juridic, orientând activitatea legiuitorului;

au rol în administrarea justiției.

Principiile pot avea un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic, iar din punct de vedere al conținutului pot fi de inspirație filosofică, politică, socială.

Caracterele principiilor dreptului sunt:

Caracterul sistematic (structural) – Dreptul este un sistem ce este consolidat și dezvoltat conform unor principii generale și care stau la baza aplicării lui.

Caracterul global (general, universal) – Ele sunt extinse asupra componentelor sistemului dreptului iar normele, instituțiile, ramurile sunt elaborate, pot acționa în baza principiilor generale ale dreptului.

Caracterul esențial (fundamental) – Principiile dreptului exprimă substanța, esența dreptului,întemeiază conținutul fundamental la toate normele juridice.

Caracterul stabil (static)-  Reprezintă acele idei ale sistemului juridic, statornice indiferent de timp, loc și cadrul social determinat.

Caracterul mobil (dinamic) – Principiile dreptului se schimbă odată cu progresul sistemului juridic, cu schimbarea cadrului politic, economic, cultural.

Caracterul valoric (axiologic) – Ele sunt expresia valorilor promovate și apărate de drept.

Caracterul formal (normativ) – Sunt norme juridice de care trebuie să se țină seama în elaborarea dreptului precum și în aplicarea sa. Principiile dreptului se pot clasifica astfel:

Principii generale ale dreptului;

– Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului;

– Principiul libertății;

– Principiul echității și justiției;

– Principiul egalității;

– Principiul responsabilității.

Toate aceste principii au rol în administrarea justiției deoarece cei care se preocupă de aplicarea dreptului trebuie să cunoască atât norma juridică cât și spiritual legilor. Acțiunea lor au ca rezultat garanției dreptului împotriva imprevizibilității normelor coercitive precum și asigurarea concordantei legilor si oportunității lor.

Principiile de drept sunt extrase din dispozițiile constituționale sau se deduc din alte norme asigurând echilibrul sistemului juridic cu evoluția socială.

Principii ramurale ale dreptului.

Principii specifice dreptului civil – nu trebuiesc confundate cu principiile generale ale dreptului. Acestea sunt următoarele:

Principiul proprietății. Conform Constituției statul garantează dreptul de propietate, nici o persoană nu poate fi expropriată decât pentru o utilitate publică, având dreptul la despăgubire;

Principiul egalității în fața legii civile. Își găsește expresia în capacitatea juridică, adică au drepturi și obligații pe care pot să le exercite;

principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale. Conform legii și regulilor de conviețuire socială drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute pentru a satisface interesele personale, materiale și cultural;

Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile și al garantării lor Conform Constituției sunt garantate drepturile și libertățile fundamentale cum ar fi: dreptul la viață, dreptul de apărare, dreptul la libera circulație etc

Principii specifice dreptului penal

Principiul reacției sociale împotriva infracțiunilor. Acesta constituie o garanție a libertății persoanei împotriva abuzurilor și a fost descris Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789. Este examinat în funcție de cele trei instituții ale acestuia cum ar fi: infracțiunea, pedeapsa și răspunderea penală;

Principiul umanitar prevede anumite norme cărora omul are datoria să se conformeze, sancțiunile îndeplinind și funcția de reeducare;

Principiul egalității în fața legii penale. Conform Constituției, toți cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii sau discriminări;

Principiul prevenirii săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală Aceasta trebuie să asigure la prevenirea săvârșirii faptelor periculoase, fapt ce se realizează prin conformare cât și prin constrângere;

Principiul personalității răspunderii penale. Evidențiază faptul că pedeapsa se poate aplica numai aceluia care a săvârșit infracțiunea;

Principiul individualizării sancțiunilor de drept penal. Acest principiu prevede c faptele vor fi aplicate în funcție de gravitatea faptei cât și de periculozitatea infractorului.

Principii specifice dreptului procesual civil

Principiul legalității. Acest principiu presupune respectarea actelor normative de către toate organele de stat, precum și de toți cetățenii inclusiv de șeful statului;

Principiul independenței judecătorului și al supunerii lui numai față de lege. Acest principiu se regăsește în majoritatea legislațiilor democratice. Conform acestui principiu este necesară independența judecătorilor pentru a asigura imparțialitatea judecătorului față de părțile din proces;

Principiul inamovibilității judecătorului. Oferă judecătorilor stabilitate în funcție și anume judecătorii odată investiți în funcție nu mai pot fi revocați, transferați sau suspendați decât în condiții excepționale. principiul exercitării drepturilor procesuale cu bună credință;

Principiul dreptului la apărare. Conform acestui principiu, fiecare cetățean are dreptul la un avocat implicit la asigurarea apărării pentru susținerea intereselor lui; principiul nemijlocirii și al publicității;

Principiul nemijlocirii și al publicității se înfățișează ca o garanție a descoperiri adevărului în activitatea judiciară, motiv pentru care instanțele de judecată manifestă o atenție constantă pentru folosirea unor dovezi de primă sursă.;

Principiul continuității. presupune soluționarea procesului numai de către judecătorul investit inițial ce nu poate fi înlocuit decât pentru motive temeinic justificat ;

Principiul contradictorialității. Presupune că judecătorul își întemeiază hotărârea pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau mijloace de probă ce au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.;

Principiul oralității. Este complementar principiului publicității. Oralitatea asigură publicitate reală, contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor și mai ales asigură realizarea dreptului nție constantă pentru folosirea unor dovezi de primă sursă.;

Principiul continuității. presupune soluționarea procesului numai de către judecătorul investit inițial ce nu poate fi înlocuit decât pentru motive temeinic justificat ;

Principiul contradictorialității. Presupune că judecătorul își întemeiază hotărârea pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau mijloace de probă ce au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.;

Principiul oralității. Este complementar principiului publicității. Oralitatea asigură publicitate reală, contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor și mai ales asigură realizarea dreptului la  apărare facând posibilă nemijlocirea și exercitarea rolului diriguitor al judecătorului.

Principii specifice dreptului international public

Principiul respectării tratatelor "pacta sunt servanda". Reprezintă obligația statelor de a respecta angajamentele pe care le iau prin tratatele internaționale cât și aducerea lor la îndeplinire cu bunăcredinta. Acest principiu este unul din cele mai vechi și cele mai importante principii ale dreptului international;

principiul soluționării diferendelor internaționale pe cale pașnică a negocierilor principiul bunei vecinătăți. Soluționarea diferendelor internaționale pe cale pașnică constituie un principiu al dreptului internațional public încă din anul 1928, când s- a fost semnat Pactul Briand – Kellogg. Acest pact declară solemn că el condamnă recurgerea la război pentru reglarea diferendelor internaționale;

Principiul reciprocității. Acest principiu este o regulă imperativă de drept internațional, ce este implicată în toate principiile fundamentale ale dreptului internațional și care postulează respectarea mutuală a suveranității, independenței naționale, a integrității teritoriale,precum și renunțarea reciprocă la amestecul în treburile interne;

Principiul bunei vecinătăți etc;

Principii specific dreptului constituțional

principiul democrației și suveranității poporului;

principiul legalității constituționale;

principiul separației puterilor în stat

principiul pluralismului politic.

I.2. Principiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului fundamentează, explică și de asemenea dau coerență dreptului, coordonează atât elaborarea dreptului cât și aplicarea lui. Ele sunt rezultatul unei experiențe sociale, a unei reflectări obiective a evoluției societății, a asigurării unui echilibru între drepturile unora și obligațiile altora.

Principiile generale ale dreptului sunt:

Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului;

Principiul libertății și egalității ;

Principiul echității și justiției;

Principiul responsabilității.

Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului

Reprezintă existența statului de drept, în același timp cu ajutorul dreptului statul își asigurā o bazā legală în ceea ce privește funcționarea sa. Statul de drept este caracterizat prin existența unor norme juridice ce reglementează funcționarea statului, a întregului organism precum cât și pe existența drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Statul de drept presupune următoarele principii:

Se bazează pe existența unui regim constituțional – se stabilește pe o lungā perioadă de timp limitele în care justiția își îndeplinește menirea pe care o are;

Neretroactivitatea legii – Legea produce efecte numai după adoptarea ei, numai de la această dată legea trebuie sā fie respectatā;

Obligativitatea respectării și executării de către stat a hotărârilor judecătorești – Într-un stat de drept hotărârile date de autoritatea judecătorească trebuiesc respectate chiar dacă acestea sunt împotriva statului.

Toate aceste lucruri presupun realizarea unui echilibru al puterii astfel sunt eliminate abuzurile, se realizează un control reciproc între puterile statului, un control asupra statului din partea societății civile prin Avocatul poporului precum și a altor autorități.

Cucerirea puterii și exercitarea sa pe cale legală reprezintă o caracteristică fundamentală a statului de drept. Pentru ca puterea poporului să poată funcționa ca o democrație trebuie ca voința suverană a lui sā fie izvorul fiecărei puteri politice găsindu-și formele juridice de exprimare. Eficiența garanțiilor constituționale a poporului este data de exercițiul separate pe cele trei planuri ale puterii: legislative, executiv și judecătoresc.

Principiul libertății și egalității

Acest principiu se referă la libertatea persoanei umane. Omul reprezintă sursa drepturilor individuale care sunt înscrise în diverse acte juridice cum ar fi constituțiile. Căile de manifestare a libertății sunt: religia, libertatea cuvântului , a presei, etc. Toate aceste libertăți se regăsesc în diverse drepturi ce sunt înscrise atât în Constituție cât și în diverse reglemetări legale ale Constituției.

Limitele libertății de mișcare ale individului se stabilesc prin norme juridice, astfel încât sā poată corespundă idealului de viață al societății existente.

Din punct de vedere juridic egalitatea oamenilor trebuie să fie naturală, oamenii sunt egali în fața legii, dar această egalitate trebuie să fie concretizată prin norme juridice.

Egalitatea vizează echilibrul vieții sociale, iar libertatea reprezintă capacitatea omului de a acționa dar fără a fi afectate drepturile celorlalți cetățeni și fără a fi încălcatā legea. Ea nu poate fi înțeleasă sau exercitată decât între oamenii liberi.

Atât dreptul la egalitate în fața legii cât și protecția tuturor împotriva discriminării reprezintă norme fundamentale ale legislației internaționale în materia drepturilor omului.

În cazul libertății sociale, dreptul are rolul de a nu permite unor grupuri să nege altora ceea ce lor nu le place și de asemenea mai are rolul de înlăturare a barierelor și discriminărilor ce există în calea șanselor de manifestare și progres pentru omenire.

Egalitatea și libertatea sunt în strânsă legăturā, dau un echilibru vieții, oferă oamenilor capacitatea de a se manifesta și acționa fără să fie afectată libertatea și egalitatea celorlalți.

Fiecare om are drepturi ce sunt prevăzute în Constituția României: dreptul la viață, dreptul la apărare, dreptul la libera circulație, dreptul la viață intimă, familie; dreptul și libertăți economice, sociale, culturale: dreptul la învățăturā, dreptul la acces la cultură, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la muncă, dreptul la grevă, libertate economică, dreptul la căsătorie etc; drepturile exclusive politice și drepturile și libertățile social – politice: libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la informare, dreptul de asociere ; drepturile garanții: dreptul de petiționare, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

Egalitate există doar între oamenii liberi, iar libertatea există între oamenii care din punct de vedere juridic au egalitatea consfințită acest lucru fiind consemnat și în “Declarația Universală a Drepturilor Omului”.

Pentru a demonstra principiul egalitāții trebuie ca toți oamenii sā fie tratați în mod egal, soluționarea juridicā a situațiilor conflictuale nu trebuie sā fie discriminatorie.

Principiul egalității poate duce la distrugerea coeziunii sociale sau la diverse acte de injustiție, dacă considerăm că egalitatea înseamnă doar egalitate de avere sau egalarea cunoștințelor.

Principiul fundamental în drept, care își găsește expresia în egalitate și libertate demonstrează faptul că toți suntem egali în fața legii și trebuie să ne supunem legilor.

Principiul echității și justiției.

Acest principiu reglează raporturile dintre oameni realizând un echilibru între interesele individului și cele comune.

,, Echitate” vine din de la ,,aequitas” ce înseamnă cumpătare, dreptate.

Cuvântul ,,echitate” înseamnă dreptate, cinste, nepărtinire, justiție, omenie. Echitatea și justiția sunt în legătură strȃnsă deoarece ele se explică una pe alta.

În literatura de specialitate se dau multe definiții echității cum ar fi: ,,un drept egal pentru toți cetățenii”, iar dreptul este o acțiune a binelui și a echității.

Principiul echității se poate aplica atât în activitatea legiuitorului cât și în a celui ce aplică dreptul. Din acest principiu se deduce noțiunea de justiție ca o stare generală ideală a societății precum și satisfacerea drepturilor și intereselor legitime a oamenilor. Justiția este unul din factorii ce consolidează cele mai importante relații sociale,ea întruchipând virtutea fundamental ce asigură armonia și pacea socială. Echitatea și justiția reprezintă un echilibru al onestității, al toleranței precum și respectul aproapelui. in timp, precum in dreptul penal, unde

Principiul echității acționează atât asupra activității legiuitorului când elaborează actele normative cât și în interpretarea și aplicarea legii. Drepturile și interesele legitime pentru fiecare individ al societății sunt apărate prin justiție. Justiția se află printre factorii de consolidare a societății omenești, de întărire a relațiilor sociale asigurând armonia și pacea socială. Ea este o piramidă în vârful căreia se află justiția divină, iar la bază stau legile umane.

În cazul în care apar legi neclare care ar putea deveni un obstacol în realizarea justiției se impune schimbarea lor.

Principiul responsabilității

Responsabilitatea este un fenomen social exprimând un act de angajare a omului în procesul integrării sociale. Responsabilitatea nu poate fi doar la nivel moral ci ea reprezintă o corelație a următoarelor forme de responsabilitate: morală, politică și juridică.

Responsabilitatea îi revine omului liber ce are libertatea de a acționa, ce-și poate angaja în mod conștient comportamentul și poate raționa în orice domeniu al socialului. În cadrul societății atât rolul cât și locul individului presupune o angajare și o implicare mai mare sau mai restrânsă a acestuia în societate.

Responsabilitatea exprimă un act de integrare socialā reprezentând un fenomen social. Dreptul nu poate fi apreciat doar prin responsabilitāțile pe care le are, contribuind la o atitudine a omului fațā de lege având grijā de apārarea legalā a valorilor sociale.

Individul care este conștient de valoarea sa și a celor din jurul lui se numește a fi responsabil. Acest lucru nu exclude răspunderea individului atunci când comportamentul său este neresponsabil, când valorile sociale sunt neglijate trebuin să fie conștient de rezultatele actului său.

Responsabilitatea se raportează la două probleme:

acțiunea angajantă a persoanei;

sistemul normelor sociale și etice.

Pe măsură ce angajarea responsabilă a persoanei cunoaște dimensiuni din ce în ce mai largi, omul devenind conștient de rolul lui în societate, de echitatea și egalitatea ce-l caracterizează și mai ales de creșterea gradului de cunoaștere și rațiune.

Principiile generale de drept reprezintă fundamentul principiilor de ramură având legătură cu reglementările din ramurile de drept. Principiile de ramură sunt înscrise și în coduri sau alte legi. Principiile generale, fundamentale sau constituționale și cele de ramurā se completează și se sprijină reciproc.

Capitolul II

Principiile de drept constituțional în România

Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice cuprinzând mai multe ramuri de drept cum ar fi: dreptul constituțional, dreptul administrativ etc.

Dreptul constituțional se găsește în dublă ipostază : ca și ramură de drept pe de o parte, iar pe cealaltă parte este ca factor structurant al întregului sistem. El guvernează și orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului. Dreptul constituțional reprezintă un sistem de norme și instituții juridice.

Ȋn literatura de specialitate sunt evidențiate elemente ce poate stabili locul dreptului constituțional în sistemul de drept.

Dreptul constituțional reprezintă ramura ce conduce sistemul de drept, conține norme ce constituie principii pentru celelalte ramuri de drept reglementȃnd relațiile sociale din diferite domenii.

Este ramura conducătoare a sistemului de drept astfel că toate celelalte norme ale altor ramuri de drept trebuie să fie în concordanță cu normele din dreptul constituțional.

La baza dreptului constituțional stă cercetarea știițifică a fenomenelor juridice, iar acest proces se realizează în două etape și anume:

Cercetarea esenței fenomenelor juridice, evoluția și legile lor de dezvoltare;

Examinarea fiecărui fenomen juridic în parte, transformările pe care le parcurg și explicația lor pe baza legilor modern de dezvoltare.

Definirea dreptului constituțional se face în douā moduri: o definire materialā și una formală.

Dreptul constituțional prin normele sale ocrotește valorile economice, sociale și politice. Ramura dreptului constituțional apare mai târziu odată cu apariția primei constituții scrise. Dreptul constituțional prin normele juridice reglementează forma statului, organizarea, funcționarea și raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea statului.

Apariția constituțiilor în viața socială este esența constituționalismului modern, gâsindu-și reflectarea din primele ei clipe în forme juridice concrete, folosind parametrii a două modele: modelul englez și nord-american. Ambele modele de constituții se bazează pe principiul separației puterilor statului cu ajutorul căruia pot elimina abuzurile guvernanților și pun baza unei societăți libere. Acest principiu îl folosesc toate țările dar modalitatea în care îl aplică este diferit.

Constituția provine de la organul reprezentativ supreme al poporului și reglementează importante relații sociale fundamentale pentru puterea de stat. Normele cuprinse în Constituție sunt norme de drept constituțional.

În literatura de specialitate, Constituția este definită ca fiind ,, act juridic normativ suprem, ce cuprinde norme ce au ca obiect reglementarea, instituționalizarea și exercitarea puterii, norme ce sunt în cadrul unei proceduri specifice”.

O altă definiție a Constituției este dată și de Nistor Prisca astfel ,,Constituția este legea fundamentală care stabilește principiile legislației, reglementând relațiile sociale fundamentale ce se nasc în procesul organizării și exercitării puterii de stat punând baza juridică a activității tuturor organelor statului”

Principiile dreptului constituțional sunt impuse legiuitorului constituțional. Principii ca: democratismul politic, drepturile omului, separația puterilor, pluralismul, independența judecātorilor, eligibilitatea reprezentanților puterii s-au impus Adunării Constituante în procesul elaborării Constituției.

Aceste principii sunt înscrise în Constituție căpătând o forță juridică superioară față de celelalte legi și față de ramurile dreptului.

II.1. Perspectivă diacronică, istorică

Constituția României este cea a unui stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenești, pluralismul politic reprezintă valori supreme. Suveranitatea națională aparține poporului și este exercitată de organele reprezentative constituite prin alegeri libere, periodice sau prin referendum.

Principiile consacrate în Constituția României sunt:

principiul democrației și suveranității poporului;

principiul legalității constituționale;

principiul separației puterilor în stat

principiul pluralismului politic.

About these

Forma de guvernământ a României a avut un traseu istoric, la început ca primul tip de organizare statală, la poporul dac, în prima jumătate a secolului I î.e.n., respectiv monarhia dacică și monarhia romană continuându-se cu trei perioade istorice distincte:

1. domnia;

2. monarhia;

3. republica.

1. Domnia a parcurs mai multe etape istorice începând cu:

a. etapa domniei începuturilor feudale de aproape patru secole, toată această perioadă ducând la desăvârșirea organizării statelor feudale românești;

b. etapa domniei centralizate – Din sec.XV până la începutul secolului XVIII – lea. În aceste trei secole țările române erau conduse de un domnitor care devenise conducător în baza principiului ereditar, mai târziu domnitorul a fost ales din rândul boierilor, fără copii, pentru a nu se mai constitui familii domnitoare. În perioada fanarioată Imperiul Otoman a recurs la sistemul numirii, care era pe perioadă determinată.

c. etapa domniei absolute – De la începutul secolului al XVIII-lea până în 1860. În acești ani domnia centralizată va căpăta forma absolută, în special în perioada fanariotă, șeful statului era numit pe o perioadă determinată de șapte ani, obligatoriu din afara statului. După adoptarea și aplicarea regulamentelor organice, domnul era ales pe viață dintre marii boieri trecuți de 40 de ani, domnia devenind eligibilă, viageră și aristocratică.

d. perioada 1859-1866 a fost o perioadă de răscruce a statului român, ca șef al statului un ,,domn pământean” ales de Adunările legiuitoare ale celor două țări române, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza. Puterile au fost încredințate Domnitorului, Adunării Ponderatoare și Adunării Elective. În acest mod domnia se apropia de monarhia limitată.

În România prima Constituție a fost elaborată în anul 1866, în timpul domniei lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen având ca model textul actului fundamental din Belgia, considerat la acea dată cel mai democratic la nivel european. În această constituție sunt menționate principiile de bază suvernanitatea națională, separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă. Cu toate că în perioada aceea România se afla sub dominație otomană, Constituția prevedea că Principatele unite formează un singur stat, România, al cărui teritoriu este inalienabil și indivizibil. Cele trei puteri și anume: executivă, legislativă și judecătorească care emanau de la națiune. Puterea executivă era reprezentată de domnitor și govern ce aveau la bază principiul monarhiei ereditare, pe linie masculină. Domnitorul avea multe prerogative ce emanau din Constituție și anume: conducător suprem al armatei, are drept de veto absolut, poate să dizolve Parlamentul, dreptul de a numi și revoca miniștrii și înalții funcționari publici semnează convenții comerciale vamale. Puterea legislativă se manifesta colectiv fiind formată din domn și Parlament. Parlamentul era bicameral și era împărțit în colegii. Puterea judecătorească era exercitată de Curți de Judecăți și Tribunale, iar instanța supremă era Înalta Curte de Casație. Hotărârile și sentințele lor erau pronunțate în virtutea legii și se exercitau în numele domnului.În Constituție mai erau prevăzute drepturi și libertăți ce a făcut să fie considerată una dintre cele mai liberale din epocă.

2.În data de 13 martie 1881, România a fost proclamată ca Regat de Adunarea Deputaților și în data de 10 mai 1881 a fost încoronat Carol ca rege al românilor sub numele de Carol I. De altfel 10 mai 1881 a fost declarată sărbătoare națională. Prin decretul nr.1786/ 8 iunie 1884 se modifică Constituția, principatele unite devenind România. Tot prin același decret domnitorul devine rege, România devenind regat. Monarhia reprezintă forma de guvernământ care a existat în țară începând cu 1881, terminându-se în decembrie 1947. Ca și evoluție s-a manifestat în diferite forme adaptându-se condițiilor istorice existente în perioada mai sus menționată.

În 1923 Constituția României este revizuită păstrându-și aceeași structură, însă unirea provincilor românești Basarabia, Bucovina și Transilvania – cu România, a transformat țara într-un stat unitar român. România are rege care împreună cu guvernul formează puterea executivă. În ceea ce privește puterea legislative se desființează colegiile, însă se înființează Consiliu Legislativ ajuta în mod consultativ la elaborarea și coordonarea legilor. De asemenea Constituția din 1923 aduce nou dreptul de cetățenie indiferent de religie, limbă și etnie, învățământul primar este obligatoriu și gratuit în mediul urban și rural proprietatea privată este garantată zăcămintele subsolului (cu excepția petrolului) intră în proprietatea statului.

Constituția a fost revizuită în anul 1938, în timpul domniei lui Carol al II-lea. lui Carol al II-lea. Regele este în fruntea statului, puterea legislativă fiind exercitată de el, prin Reprezentanța Națională ce se împarte în: Senat și Adunarea Deputaților. Prin această Constituție i se dădeau puteri depline regelui și anume acestea avea atribuții judecătorești, executive și legislative. De asemenea în Constituție erau capitole ce prevedeau drepturi și datorii ale cetățenilor, însă se putea observa că datoriile aveau prioritate în fața drepturilor. Deci puterile constituționale trec în mâinile Regelui, căruia îi este atribuit chiar și monopolul revizuirii Constituției.

Republica. Ca și formă de guvernământ monarhia a fost înlocuită prin Legea nr.363/30 decembrie 1947 și prin Constituțiile din 1948, 1952 și 1965 cu forma republicană de guvernământ. Conform Constituției forma republicană nu poate fi revizuită.

După abdicarea regelui Mihai și a proclamării Republicii Populare Române, Constitutia din 1948 a pus în evidență instituționalizarea comunismului prin transformarea treptată a societății românești după modelul stalinist. Această Constituție a fost alcătuită după modelul sovietic având un caracter provizoriu, iar prevederile economice erau prioritare reprezentând instrumentul legal prin care se făcea trecerea întregii economii sub controlul statului. Organul suprem al puterii se stat în Republica Populară Română este Marea Adunare Națională (M.A.N.). Consecințele acestei Constituții a fost naționalizarea clădirilor, intreprinderilor, se face o nouă reformă monetară și se hotărăște trasformarea socialistă a agriculturii.

Constituția din 1952, capitolulul introductiv arată că la baza existenței statului român stă dependența de URSS. Dictatura proletariatului este principiul de bază aal puterii de stat, iar regimul României din acea perioadă este regimul democrației populare ce reprezintă intereselor celor ce muncesc. În Republica Populară Română, organul executive era Consiliul de Miniștrii, justiția era realizată de Tribunalul Suprem, iar ca organ legiuitor era Marea Adunare Națională. În Constituția din 1952 s-a vorbit pentru prima data de proprietate socialist și rolul conducător al partidului comunist.

Conform Constituției din 1965, rolul de conducător era conferit Partidului Comunist Român, iar singurul organ legiuitor era Marea Adunare Națională.

În 1991 Constituția a fost modificată și revizuită în anul 2003 prin referendum.

Forma de guvernământ actuală a României (conform Constituției din anul 2003) este republicană fiind un stat național, suveran, independent și indivizibil. Teritoriul este inalienabil și organizat sub aspect administrativ în unitāți teritoriale. Structura de stat este unitară bazându-se pe unitatea poporului romȃn și solidaritatea cetățenilor.

Caracterul național al statului român este dat de două criterii principale și anume: criteriul cantitativ adică procentul mare de conaționali (89,4%) și raportul dintre popor și minoritățile naționale. El se fundamentează pe o serie de principii ce sunt prevăzute în Constituție:

Unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor;

Existența unei singure cetățenii, ca factor de unitate între minoritățile naționale și poporul romȃn;

Egalitatea între cetățenii români fără discriminării și fără privilegii;

Dreptul la identitate etnică, culturală, lingvistică și religioasă al persoanelor ce aparțin minorităților naționale;

Libertatea declarării naționalității;

Necesitatea luării de către stat a unor măsuri de protecție pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale.

România are trăsăturile unui stat unitar, deoarece pe teritoriul țării existā o singurā formațiune statală. Există și o singură autoritate publică centrală și anume Guvernul, o singură Curte Supremă de justiție precum și o singură organizare administrative-teritorială. Cum este prevăzut și în Constituția României administrația publică locală este constituit pe baza principiului autonomiei locale, iar prefecții sunt numiți de Guvern și sunt subordonați acestuia. Statul român împreună cu componentele sale sunt indivizibile adică ele nu pot fi segmentate sau divizate, parțial sau total.

II.2. Principiul democrației și suveranității poporului

Democrația reprezintă forma de guvernământ în care prerogativele puterii sunt ale poporului iar acesta și le exercită suveran prin corpul electoral sau refendar.

Cuvântul ,,DEMOCRAȚIE” este folosit de cel puțin 2500 de ani și el provine din cuvântul de origine greacă ,,demos” ce înseamnă popor, iar cuvântul ,,kratos” este putere. Deci asta înseamnă puterea poporului, poporul este condus de popor. Ea a apărut în Atena în sec.al VI-lea î.h., dar a cunoscut o dezvoltare în timpul lui Pericle. Ȋn Atena exista o democrație directă, toți cetățenii luȃnd parte la adoptarea unor decizii de interes public. Cetatea în Atena era condusă de atȃt de Adunarea Poporului cȃt și de Sfat.

Primele state în care a apărut democrația sunt: Marea Britanie și S.U.A., iar mai târziu s-a extins și în alte țări indiferent de forma de guvernare.

Democrația reprezintă existența unor valori cum ar fi: libertatea, dreptatea și egalitatea. Oamenii au luptat întotdeauna pentru aceste idealuri care de fapt stau la baza creării normelor ce reglementează societatea. Statul democratic trebuie să garanteze și să promoveze libertățile personale în limitele legii. Oamenii au dreptul la conduită, la opinii, poate sā se bucure de securitate personală precum și a bunurilor pe care le are. Cetățenii trebuie sā aibă libertatea de a se exprima cât și dreptul de a-și alege conducătorii cât și dreptul de a decide în problemele societății.

Democrația înseamnă participarea cetățenilor la viața publică, prin preocuparea lor de problemele societății, interes pentru evenimentele ce sunt dezbătute de mass-media.

Democrația mai înseamnă și egalitate în drepturi a cetățenilor precum precum și șanse egale în fața oportunităților pe care societatea le oferă, șanse egale de a reuși în viață, fără privilegii și discriminări și mai ales egalitate în fața legii.

Pentru ca democrația să funcționeze cetățenii trebuie sā aibă o cultură politică, iar în absența acesteia democrația nu poate exista, instituțiile democratice nefiind suficiente.

Ca și elemente ce definesc democrația amintim:

Universalitatea participării – regimul democratic trebuie sā asigure cantitativ și calitativ participarea cetățenilor într-un număr foarte mare la viața societății. Un regim poate fi democratic dacă permite participarea la vot într-un numār foarte mare.

Universalitatea drepturilor și libertăților și garantarea efectivă a acestora – Cetāțenii liberi pot să-și manifeste colectiv puterea.

Pluralismul politic – sunt recunoscute mai multe păreri, mai multe partide. Procesul democratic este manifestat cu ocazia alegerilor, iar puterea electorală reprezintă garanția mecanică a democrației;

Aplicarea principiului majorității – Este în cazul când deciziile nu sunt luate de majoritatea cetățenilor, dar trebuie sā fie luat în calcul părerea majorității. Opinia opoziției trebuie respectată pentru că și aceasta are un rol important în democrație;

Egalitatea între cetățeni pentru de a dobândi drepturi sau de a avea acces la funcții publice;

Separarea puterilor politice;

Exercitarea puterii de cetățeni – Acest lucru se inspiră din suveranitatea națională și cea populară.

Democrația nu poate luată singură ci în strânsā legăturā cu o mulțime de factori: dezvoltarea economico-socială, politică, scopul regimului politic și mijloacele prin care le promovează etc.

Poporul poate exercita puterea în mai multe sisteme și anume:

două ocupă poziții extreme:

democrația directă;

democrația reprezentativă.

Douā ocupă poziții intermediare:

Democrația semidirectă;

Democrația semireprezentativă.

Democrația directă este forma de guvernare în care poporul se autoguvernează și de asemenea controlează executare legilor. Asemenea democrație a fost imposibil de realizat și este puțin probabil să se realizeze într-un viitor apropiat.

Democrația reprezentativă – Este o democrație reală când cei care își doresc libertatea și egalitatea îi domină pe cei care doresc puterea.

Democrația semidirectă este un sistem care se realizează prin mijloace tehnice adecvate și în care conviețuiesc principiul reprezentativității și cel al democrației directe.

Mijloacele tehnice de intervenție directă a poporului în procesul legiferării sunt:

Inițiativa populară;

Veto-ul popular;

Revocarea mandatului;

Referendumul.

Inițiativa populară – Este procedeul care în vederea obținerii legii constituționale, organice sau ordinare este nevoie de propunerea directă a cetățenilor. Ea presupune fie doar propunerea ca parlamentul să decidă asupra intervenției sale într-un domeniu sau să se pronunțe asupra unui proiect de lege deja formulat.

Sunt prevăzute și anumite îngrădiri:

Initiațiva poate fi realizată la nivelul statelor federate nu însă la nivel federal;

Trebuie să existe un anumit număr de semnături și poate provoca o dezbatere națională asupra problemelor de interes național;

Veto-ul popular se realizează prin stabilirea unui termen pentru intrarea legii în vigoare de la data adoptării, timp în care cetățenii printr-o petiție colectivă se poate opune ei.

Aceasta presupune:

Existența unei legi în prealabil adoptate;

Existența unei opuneri a unui număr determinant de cetățeni;

Dacă această opunere a fost formulată, este necesară o consultare a corpului electoral pentru a stabili opinia majorității astfel cā legea poate fi invalidate sau menținută.

Revocarea individuală sau colectivă a parlamentarilor intervine când în urma petiției alegătorilor din mai diferite circumscripții electorale, prin hotărârea corpului electoral se pune capăt înainte de vreme a mandatului colectiv.

Referendumul reprezintă forma cea mai frecventă și cea mai semnificativă formă de manifestare a democrației. El constituie forma de asociere a poporului la procesul legislativ, poporul trebuie să se pronunțe asupra unui proiect de lege ce urmează a fi adoptat.

Constituția României cuprinde reglementarea unei trăsături a statului român, suveranitatea statului, ce este definită din punct de vedere al conținutului și formei sale. Suveranitatea națională aparține poporului romȃn ce o exercită prin organele sale reprezentative sau prin referendum.

Din punct de vedere al accesului la exercitarea puterii politice prin termenul de popor se înțelege ansamblul indivizilor cărora statul îi recunoaște ca cetățeni și care au aptitudinea de a participa la procedure electorale prin care este exprimată voința națională. Consacrat în Constituție este și forma clasică de manifestare a dreptului de participare la guvernare, prin dreptul de allege sau a fi ales.

Dreptul la vot este dreptul recunoscut cetățenilor statului, de a-și exprima în mod liber direct sau indirect opțiunea electorală pentru un partid sau un candidat propus de o grupare politică sau un candidat independent.

Dreptul la vot se exprimă prin completarea unui buletin pe care îl depune în urnă. Această acțiune are drept scop alegerea membrilor Parlamentului, Președintelui, a primarilor, în consiliile județene deci contribuie la formarea structurii de guvernare atȃt la nivel local cȃt și central. Următoarele categorii de cetățeni sunt excluși din procesul de votare: persoanele cu boli mintale ce sunt puși sub interdicție sau persoanele condamnate prin hotărȃre judecătorească definitivă.

Suveranitatea și independența României își găsesc garanțiile în economia românească, în existența forțelor armate, capacitatea de apărare a țării. O altă garanție pentru suveranitatea și independența statului o constituie climatul internațional de destindere, cooperare, securitate la care noastră participă sau este membru. O altă garanție a suveranității naționale este prevăzutā în Constituție art.2 în care este specificat că suveranitatea nu poate fi exercitată în nume propriu de nici o persoanā.

Suveranitatea nu poate fi exercitată decât de titularul ei, acesta fiind fie poporul, națiunea. S-au conturat două sisteme de guvernământ:

Suveranitatea populară;

Suveranitatea națională;

Suveranitatea populară este originară din ipoteza lui Rousseau și pornește de la ideea că suveranitatea aparține poporului și că trebuie împărțitā în cote egale tuturor indivizilor care o alcătuiesc.Ea este inalienabilă, imprevizibilă și se poate exprima în cadrul democrației directe sau demi-directe. Potrivit acestei concepții, participarea poporului la guvernare este dreptul poporului de a se exprima prin vot și nu poate fi refuzat nici unui cetāțean. Stă la baza votului universal. De asemenea din această teorie se desprinde dreptul de revocare a reprezentanților poporului în cazul în care aceștia încalcă mandatul imperativ ce îi leagā de alegători.

Suveranitatea națională este originară în doctrina lui Montesquieu, potrivit căreia suveranitatea aparține națiunii, ca entitate colectivă. Este indivizibilă, inalienabilă și imprescriptibilă. Voința națiunii nu poate fi exprimată de ea însăși în întregul ei ci pe calea sufragiului universal națiunea își desemnează reprezentanții, pentru ca aceștia în numele ei să exercite suveranitatea. Națiunea deleagă reprezentanței naționale, exercitarea suveranitāții printr-un mandat colectiv și general. Reprezentanții individuali desemnați de națiune devin reprezentanții generali ai acesteia, concepută ca entitate colectivă și abstractă.

Concepția constitutională în România se bazează pe teoria suveranității naționale precum și pe principiul reprezentării în care membrii corpului legislativ primesc un mandat reprezentativ. Simbolul instituțional al suveranității naționale este Parlamentul care este constituit din reprezentanți ai poporului. Parlamentul reprezintă puterea executivă cu rol de a da formă normativă voinței naționale și de a controla Guvernul.

Suveranitatea are următoarele trăsături:

Unicitatea;

Indivizibilitatea;

Inalienabilitatea;

Imprescriptibilitatea.

Caracterul unic este dat de faptul că nu există altă putere de aceeași natură să o concureze.

Indivizibilitatea suveranității indică faptul că puterea politică nu se poate fragmenta în cote-părți ce aparțin unor titulari diferiți. Alegătorii exercită individual o prerogativā de putere suverană ce nu se opune indivizibilitații puterii poporului. Exercitarea dreptului de vot precum și consultarea corpului electoral prin referendum poate constitui o formă de putere politică ce nu se poate transmite cātre națiune, prin delegație statului.

Caracterul inalienabil arată că națiunea nu își înstrăineazā definitiv și irevocabil suveranitatea unei persoane sau grup de persoane. În anumite condiții statul are dreptul să renunțe la unele prerogative ale puterii sale suverane.

Imprescriptibilitatea puterii politice există atâta timp cât există titularul ei: poporul sau Națiunea.

Ȋn literatura de specialitate puterea politică reprezintă capacitatea colectivă abstractă inerentă vieții sociale, organizate politic și nepersonalizată, aparține întregii colectivități umane rezidente pe un anumit teritoriu constȃnd în forța de a impune respectarea generală a anumitor comandamente sociale.

Instituțional, puterea se obiectivează în diverse organisme, ce le sunt delegate atribuții sau funcții de putere, astfel apare puterea de stat.

Ȋntre puterea politică și puterea de stat există un raport ca de la întreg la parte. Trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului. Puterea de stat este o putere derivată și este condiționată de puterea politică deținută de popor.

Puterea politică este denumită cȃteodată și suveranitate deoarece în cadrul teritoriului statal nu există o altă putere ce o restrȃnge sau să o concureze.

Puterea politică, ca autoritate supremă, nu depinde de nici o altă putere.

Ȋn virtutea suveranității sale, poporul poate lua decizii, poate determina natura regimului politic, forma de guvernămȃnt, să se autoguverneze sau să decidă liber asupra bogățiilor sale naturale. Pe plan extern el se bucură de tratament egal față de alte popoare.

Conținutul suveranității poporului este foarte general, pe cȃnd conținutul puterii de stat este extreme de variat și specializat. Mai există o deosebire între puterea politică (suveranitatea) și puterea de stat și anume că puterea politică nu își schimbă conținutul în procesul de dezvoltare a unei națiuni, iar puterea de stat își poate modifica conținutul și mijloacele de exercitare de la o etapă la alta potrivit intereselor generale ale națiunii precum și voinței guvernantului.

Suveranitatea se raportează la popor în ansamblul său, iar puterea de stat presupune constituirea unei clase politice ce își asumă un rol în organizarea și conducerea societății.

Puterea politică are următoarele trăsături specifice:

Este o putere transmisă prin delegație de către Națiune unor organisme ce exercită conducerea de stat;

Este o putere de dominație și constrângere;

Este o putere organizată;

Este supremă în interiorul teritoriului statului și independentă de o altă putere de stat;

Este limitată de drepturile și îndatoririle cetățenești garantate de Constituție;

Este revocabilă prin dreptul Națiunii de a nu reînnoi mandatul reprezentanților săi și a se răzvrăti împotriva celor care conduc în mod tiranic.

Puterea politică (suveranitatea) nu se poate eroda în timp, nu își schimbă esența și conținutul, pe cȃnd puterea de stat este o putere predispusă schimbărilor atȃt în ceea ce privește conținutul cȃt și formele de exercitare. Altfel spus clasa politică sau guvernanții se schimbă în funcție de voința suverană a poporului, pe cȃnd poporul, titularul puterii politice, rămȃne neschimbat indiferent de procesul trecerii de la o generație la alta. Puterea politică constituie un element al puterii statului, ea consolidȃnd puterea poporului prin forme multiple care i se oferă pentru a se materialize în acte juridice și anume în legi.

Obstrucția puterii politice a poporului de o altă putere este egală cu pierderea suveranității poporului respective. Poporul este unicul deținător al puterii politice.

II.3. Principiul legalității constituționale

Statele de drept nu au un model standard, dar pot adera la ideea că poate exprima pe de o parte condiția în ceea ce privește raționalizarea și ordonarea puterii, iar de cealaltă parte are în vedere caracterul său ambivalent ca și mijloc de acțiune a statului și de asemenea mijloc de limitare a puterii acestuia.

Legimitatea statului rezultă din democrație și din principiul majorității. Reprezentanții sunt desemnați democratic pe baza principiului majorității.

Ordinea juridică coerentă ca premise a statului de drept presupune pe de o parte, articularea în sistem a normelor ce alcătuiesc dreptul, iar pe de altă parte stabilirea unor raporturi de complementarietate și de conformitate între elementele sistemului juridic normative.

La fundamentul sistemului juridic normativ stau două principii: principiul legalității și principiul constituționalității.

Principiul legalității poate fi exprimat prin două cerințe;

Ordonarea normelor juridice într-un sistem unic și unitar, armonios și ierarhizat implicând raporturi de coordonare și subordonare atât între norme cât și între elementele sistemului;

Respectarea regulilor de drept de către toate subiectele,fie autorități publice, persoane fizice sau juridice.

Principiul constituționalității cumulează și articulează mijloace juridice care au ca scop asigurarea conformității regulilor dreptului cu Constituția.

Aceasta poate fi examinată pe două planuri inseparabile de altfel:

Material – raportarea regulilor dreptului la conținutul reglementărilor constituționale;

Formal- raportarea respectivelor reguli la procedurile instituite de Constituție prin emiterea lor.

Controlul constituționalității legilor este acea activitate de verificare a conformității legii. Ca instituție a dreptului constituțional cuprinde reguli de verificare, procedura ce trebuie urmată, și măsurile ce se pot lua după realizarea procedurii.

În literatura de specialitate principiul constituționalității legilor este inclusă în principiul legalității. Principiul legalității este cunoscut ca principiu fundamental de organizare, funcționare a organizării politice cu respectarea actelor normative. Constituționalitatea legii înseamnă ca legea să fie adoptată cu repectarea normelor constituționale atât în spiritual cât și în litera lor.

Toate aceste norme juridice se găsesc în Constituție.

Pentru a verifica conformitatea unei legi cu dispozițiile constituționale sunt propuse două sisteme:

Controlul exercitat de către un organ politic;

Controlul exercitat de către un organ jurisdicțional.

În noua Constituție a României, sub forma soluționării conflictului temporal de legi, Consiliul Legislativ va examina în termen de 12 luni de la înființarea sa conformitatea legislației cu noua Constituție și va face Parlamentului sau Guvernului propuneri corespunzătoare.

Trăsături specifice Curții Constituționale:

Obligativitatea controlului;

Termenul de control;

Controlul tratatelor considerate neconstituționale;

Excepția de neconstituționalitate în fața instanțelor.

În literatura de specialitate există o clasificare a controlului constituționalității legilor și anume:

Controlul pe calea acțiunii – procedeu ofensiv ce permite atacarea unei legi în fața unei instanțe care examinează validitatea constituțional a unui act juridic, să pronunțe anularea lui, dacă este cazul.

Controlul pe cale de excepție – este procedeu defensiv, când legea este atacată după promulgare.

Conform competenței pe care o are, Curtea constituțională poate emite următoarele acte: decizii, hotărȃri și avize consultative. Acestea se redactează în scris, în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare, certificȃndu-se de Președintele Curții și de magistratul-asistent ce particip la ședința de judecată.

Curtea Constituțională

O importantă instituție care se ocupă cu ordinea în România este Curtea Constituțională. Ea este alcătuită din membrii în număr de 9 judecători, ce sunt propuși de cele două camere ale Parlamentului (Senat și Camera Deputaților), precum și de președintele României.

Din Constituție precum și legii de organizare și funcționare a Curții Constituționale rezultă o serie de trăsături astfel:

Este o autoritate publică;

Este unica autoritate de jurisdicție constituțională din Romȃnia. Aceasta demonstrează caracterul unitar al statului;

Este independentă față de oricare altă autoritate public. Se supune numai Constituției și legii de organizare și funcționare;

Este garantul supremației Constituției;

Controlul constituționalității legilor are efect asupra legilor, regulamentelor Parlamentului, a hotărȃrilor plenului atȃt Camerei Deputaților cȃt și Senatului, a ordonanțelor de Guvern, dar nu și altor acte juridice normative. Curtea se pronunță asupra neconstituționalității asupra actelor normative fără să intervină în conținutul lor adică să le modifice sau să le completeze.

Competența Curții este următoarea:

Înainte de promulgarea legilor, se pronunță asupra constituționalităților acestora, la sesizarea Guvernului, a Președintelui Romȃniei, a unuia dintre președinții celor două camera, a Avocatului Poporului, a Ȋnalte Curți de Casație și Justiție, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;

La sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori sau unui grup de parlamentari se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale precum și asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, soluționează conflicte juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice;

Urmărește respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui Romȃniei și confirm rezultatele sufragiului;

Dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui Romȃniei;

Urmărește respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirm rezultatele acestuia;

Constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al Romȃniei și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;

Verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni;

Hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic;

Hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legilor și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj commercial, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată direct de Avocatul Poporului;

Îndeplinește și alte atribuții prevăzute de legea organic a Curții.

Pe toată durata mandatului judecătorii sunt independenți în exercitarea atribuțiilor;

Deciziile curții sunt obligatorii au putere pentru viitor;

Procedura jurisdicțională ce utilizează Curtea și este prevăzută de lege este completată cu regulile procedurii civile.

Proceduri în fața Curții Constituționale

Atȃt în legea nr.47/1992 cȃt și în Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale sunt înscrise preocedurile în fața Curții Constituționale. Procedura jurisdicțională este completată cu regulili din Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală.

Se utilizează următoarele proceduri:

Procedura în cazul controlului prealabil de constituționalitate ce este prevăzut în Constituție și legea 47/1992. Pentru ca această procedură să fie inițiată este nevoie de sesizarea Președintelui Romȃniei, de președintele unei camera a Parlamentului, Guvern etc. Pentru a se formula sesizarea în cauză legea nepromulgată trebuie comunicată cu 5 zile înainte de promulgare, după care este depusă la secretarii generali ai Camerelor Parlamentului. Dacă este nevoie de promulgare de urgență, termenul este de 2 zile. Ȋn termen de 24 de ore de la depunerea legii se va comunica în plenul celor două camera. Ȋn cazul în care se sesizează neconstituționalitatea se va comunica autorităților publice, dar mai ales Președintelui Romȃniei pentru a nu fi promulgată. Pȃnă la dezbaterea legii atȃt președinții celor două camere, sub semnătura primului ministru și Avocatului Poporului pot trimite puncte de vedere Curții. Ȋn urma acestor sesizări, au loc dezbateri, prezentarea punctelor de vedere precum și prezentarea de alte documente. Dacă se constată neconstituționalitatea legii, decizia se va omunica primei camera sesizate pentru a se trece la reexaminarea prevederilor respective. Reexaminarea se va face pe baza unui raport de la Comisia juridică a acestei camere. Raportul comisiei juridice trebuie să cuprindă propuneri de eliminare sau modificare a prevederilor ce au fost declarate neconstituționale dezbătȃndu-se în plenul primei camera sesizate. Acest lucru se va întȃmpla și în camera decizională căreia i se va trimite legea în cauză. Cu prilejul reexaminării vor fi făcute și corelările tehnico-legislative necesare.

Procedura în cazul excepției de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor guvernului. Pentru a fi declanșată o asemenea procedură trebuie să fie invocată excepția de neconstituționalitate a unei legi, ordonanțe sau dispoziții în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj commercial. Excepția poate fi ridicată de una din părțile din proces, de procuror în cazul în care participă sau din oficiu de către instanță. Instanța dispune sesizarea Curții Constituționale printr-o încheiere ce va cuprinde puncte de vedere ale părților, opinia instanței în fața căreia s-a ridicat neconstituționalitatea. Conform legii excepțiile de neconstituționalitate nu pot fi ridicate în cazurile: a fost ridicată în fața altor autorități publice decȃt cele prevăzute de lege, a fost ridicată de alți subiecți alții decȃt cei din lege, obiectul excepției a fost constatat ca neconstituțional într-o altă decizie a Curții Constituționale.

Procedura controlului constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției care este compusă din două categorii de proceduri și anume: una se referă la inițiativă ce se desfășoară înainte de sesizarea Parlamentului și a doua se referă la legea revizuirii Constituției deja adoptate. Ȋn primul caz, înainte de sesizarea Parlamentului cu o inițiativă de revizuire a Constituției, se depune fiind însoțit] de avizul Consiliului Legislativ la Curtea Constituțională ce este obligată să se pronunțe în termen de 10 zile. Au loc dezbateri, ir Curtea se pronunță asupra inițiativei respective. Ȋn al doilea caz Curtea Constituțională se poate pronunța din oficiu în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției.

Procedura controlului constituționalității tratatelor sau acordurilor internaționale;

Procedura controlului constituționalității regulamentelor Parlamentului ce sunt prevăzute în constituție cȃt și în Legea 47/1992 – a fost adoptată și legea nr.177/2010 prin care competența Curții Constituționale s-a extins la controlul constituționalității hotărȃrilor plenului Camerei Deputaților, Senatului și a celor două camera ale Parlamentului.

Procedura de judecare a contestațiilor ce au obiect constituționalitatea unui partid politic. Contestația trebuie motivată și însoțită de dovezi. Decizia se comunică Tribunalului București în vederea radierii partidului politic declarat neconstituțional din Registrul partidelor politice.

Procedura pentru verificarea îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni fiind prevăzută în Legea nr.47/ 1992 și legea nr.189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni. Cetățenii fac propuneri legislative sau de revizuirea Constituției pe care le înregistrează la Camera Parlamentului, iar Camera Parlamentului va trimite propunerile alături de listele cu susținătorii acestor propuneri legislative Curții Constituționale. Aceasta va verifica din oficiu sau la sesizarea Președintelui Camerei unde au fost înregistrate inițiativa legislativă. Curtea Constituțională va face următoarele verificări: caracterul constituțional al propunerii ce face parte din inițiativa legislativă, dacă îndeplinesc condițiile pentru a fi publicată în Monitorul Oficial, să aibe numărul minim de susținători prevăzut de lege și de asemenea să fie respectată dispersia teritorială în județe și în municipiul București. Curtea Constituțională se pronunță prin hotărȃre sau decizie, pentru propunerile legislative în termen de 30 de zile, iar pentru propunere de revizuire a Constituției în termen de 60 de zile. Decizia sau hotărȃrea se va comunica Președintelui Camerei care a sesizat Curtea Constituțională, după care se va publica în Monitorul Oficial.

Procedura referitoare la exercitarea atribuțiilor privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului și confirmarea rezultatelor acestora este prevăzută în Constituție, legea nr.47/1992, legea 3/ 2000 privind desfășurarea și organizarea referendumului. Curtea Constituțională prezintă un raport ce vizează respectarea procedurii în organizarea și desfășurarea referendumului, confirmȃnd rezultatele obținute. Aceste rezultate vor fi publicate în Monitorul Oficial.

II.4. Principiul separației puterilor în stat

Teoria separației puterii a avut un rol aparte în promovarea sistemului reprezentativ prin valorificarea democratică a relației dintre deținătorul suveran al puterii (poporul, națiunea) și organizarea statală a puterii politice, în organizarea statală și funcționarea puterii, a garanțiilor exercitării drepturilor omului și cetățeanului. Este o teorie care a stat la baza elaborării constituțiilor, afirmațiile din Declarația drepturilor omului și cetățeanului stând mărturie în acest sens. Astfel, potrivit declarației menționate, o societate în care garanția drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor nu este determinată, nu are o constituție. În lucrările lor Jean-Jacque Rousseau și C.L.Motesquieu au elaborate teorii din care au rezultat teoria și practica statală și anume: continuitatea unor structuri tradiționale și transformarea funcțiilor acestora.

Cât privește menținerea unor structuri tradiționale este simplu de observat că și astăzi distincția între legislativ și executiv rămâne ca o trăsătură fundamentală a regimurilor politice. Aceste structuri tradiționale au cunoscut și cunosc o permanentă transformare. Aceste transformări s-au datorat tendinței de a se da executivului grija marilor decizii politice, Parlamentului rezervându-i-se rolul de reflecție și de control al guvernului. În momentul de față nu se pune accent pe separația puterilor de stat ci pe colaborarea lor. Prezentă este influența partidelor politice, de sindicatelor și organizațiilor neguvernamentale care își impun voința asupra puterilor determinându-le sā întreprindā acțiuni guvernamentale.

Din evoluția principiului separației puterilor nu excludem și următorii factori:

Participarea maselor la conducere prin referendum și inițiative legislative populare, restrângându-se principiul reprezentārii;

Instituționalizarea în constituții a unor autoritāți noi, având rolul ombudsmanului apārând noi forme de control asupra autoritāții administrației publice centrale și locale;

Recurgerea la justiția constitutional înfāptuitā de o autoritate politicā jurisdicționalā independent;

Înființarea unor organisme auxiliare ale diferitelor puteri cum ar fi: Consiliul legislative pe lângā Parlament, Consiliul Superior de Apārare afiliat Executivului, Consilii Supreme de Magistraturii, cu atribuții în organizarea puterii judecātorești, Curțile de Conturi;

Discordanța care apare uneori între formalismul legal, existent în cadrul fiecārei puteri și funcționalismul actului de guvernare din care pot rezulta procese de decizie ce nu pot fi încadrate în nici una din cele trei puteri;

Instituționalizarea unor cvasiforme de control din partea cetāțenilor asupra unor departamente ale executivului prin sesizarea instanțelor de contencios administrative, în legāturā cu acte administrativeilegale;

Dublarea principiului separației puterilor cu raporturile politice între majoritate parlamentarā și opziție;

Controlul societāții civile prin mijloace de presā asupra mecanismelor de decizie guvernamentalā și a punerii în practicā a programului de guvernare ceea ce duce la o responsabilizare a celor trei puteri fațā de cetāțeni.

Separarea puterii de stat contravine principiului indivizibilității deoarece există în stat mai multe puteri (legislative, executive, judecātoreascā), independente una față de cealaltă, există posibilitatea constituirii unor cote-părți egale de suveranitate ce sunt atribuite fiecărei părți.

Teoria separației puterilor în stat a fost elaborată când nu existau partidele politice. În sistemele constituționale problema nu este separarea puterilor în stat ci a echilibrului dintre acestea, a raportului dintre majoritate și minoritate, dintre guvernământ și opoziție.

Constituția României art.58, art 80 și art 123 consacră echilibrul puterilor în stat în conținutul și semnificația sa științifică. Puterile care se regăsesc exprimate în Constituție sunt:

legislativul în normele privitoare la Parlament;

executivul în normele privitoare la Președintele României și Guvern;

justiția în normele privitoare la autoritatea judecătorească.

Rolul autorităților executive este de a lua decizii, de a angaja, de a realize negocieri, de a sancționa încălcările de lege, de a rezolva probleme curente ceea ce nu face o adunare parlamentară.

Autoritățile executive sunt formate astfel:

Din punct de vedere tehnic – oameni de decizie, ierarhizați;

Din punct de vedere politic – membrii executivului sunt lideri ai partidului majoritar;

Din punct de vedere instituțional – dispune de mijloace necesare executării legilor.

Partidul majoritar are posibilitatea de a-și instituționaliza opțiunea sa politică atȃt prin Parlament cȃt și prin govern.

Intervenția legislativului în activitatea guvernului.

Aceasta este realizeazată prin:

Stabilirea legilor, pe care executivul trebuie să le pună în executare;

Aprobarea programului guvernului;

Aprobarea delegării legislative;

Controlarea activității guvernului – Se realizează controlul parlamentar.

Intervenția guvernului în activitatea legislativului – Este conformă conținutului teoriei separației /echilibrului și controlului reciproc al puterilor în stat. Intervenția se manifestă astfel:

Inițiativa legislativă;

Referendum

Un avantaj al separației puterilor constā în faptul cā acesta indicā în mod exact:

Modul de organizare a autorităților care vor exercita una din cele trei puteri;

Modul lor de funcționare;

Mecanismul de interferență a acestora.

Astfel poporul știe cum trebuie aleasă o autoritate, cum funcționează aceasta și mai ales ce atribuții are.

Puterea legislativă sau Parlamentul

Parlamentul reprezintā puterea legislativă.

Parlamentul României este bicameral. Este compus din Camera Deputaților și Senat.

Funcțiile Parlamentului se clasificā dupā conținutul acestora și anume:

Legislativā. Este funcția principală a Parlamentului și constā în adoptarea de norme juridice, legi obligatorii pentru executiv. Executivul se implică în exercitarea funcției legislative prin două modalități care sunt considerate limitări ale activității legiuitoare. Limitările vin și din determinarea domeniului rezervat legii.

Conform Constituției, Parlamentul poate adopta legi constituționale, legi organice, legi ordinare și legi constituționale astfel:

Legile constituționale au în conținut reglementări ale relațiilor sociale ca bază fundamentală și esențială privind instaurarea, menținerea și exercitarea puterii de stat. Se pot adopta cu cel puțin două treimi din membrii fiecărei camere și aprobarea lor se face prin referendum;

Legile organice – sunt legile ce reglementează următoarele domenii: organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice, sistemul electoral, organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, organizarea și desfășurarea referendumului, statutul deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora, regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război, regimul stării de asediu și al stării de urgență, acordarea amnistiei sau a grațierii collective, statutul funcționarilor publici; organizarea administrației publice locală; regimul juridic general al proprietății și al moștenirii; infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora.

Legile ordinare – se referă la relațiile sociale de mai mică importanță, din punct de vedere procedural pot fi adoptate cu votul majoritar în fiecare Cameră.

Stabilirea principalelor direcții ale activității social – economice, culturale, statale, juridice – Este realizată prin lege și se poate exercita fie de Parlament în întregul său, fie de una din camerele Parlamentului.

Pentru a realiza această funcție Parlamentul are următoarele atribuții: adoptarea bugetului, declarea mobilizārii generale sau parțiale, reglementarea alegerilor, organizarea referendumului, organizarea forțelor armate, reglementarea cetāțeniei, stabilirea sistemului general al impozitelor și taxelor, organizarea generalā a nvāțāmântului, organizarea administrativā a teritoriului, statutul funcționrilor publici.

Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale – Prin această atribuție poate suspenda Președintele României, retrage încrederea acordată Guvernului, numește Avocatul Poporului. Atât Senatul cât și Camera Deputaților propune câte trei judecători la Curtea Constituțională.

Controlul parlamentar – Se exercită fie de întregul Parlament, fie de una din camerele Parlamentului prin mijloace și forme de control sau prin comisii parlamentare.

Controlul parlamentar este necesar, diferențiat și deplin.

Este necesar pentru că Parlamentul trebuie să constate direct modul în care sunt respectate și aplicate atât Constituția cât și legile, modul în care autoritățile și instituțiile publice își pot realiza rolul pe care îl au în funcționarea și organizarea mecanismului statal.

Controlul este deplin deoarece se întide asupra întregii activități controlate și care trebuie să se desfășoare potrivit constituție și legilor.

Controlul este diferențiat din punct de vedere al naturii activității controlate ce se desfășoară conform Constituției și legilor precum și de poziția în sistemul statal a autorității statale.

Se poate exercita de către întreg Parlamentul, una din camere sau prin mijloace și forme de control inclusiv prin comisii parlamentare.

În Constituția României există multe dispoziții în care sunt menționate următoarele:

Obligația Avocatului Poporului de a prezenta rapoarte camerelor Parlamentului;

Obligația Guvernuluide a prezenta informații, documente cerute în cadrul controlului parlamentar.

Dreptul de control al Parlamentului asupra executivului este o formă de manifestare a opoziției față de executiv.

Formele și mijloacele prin care se exercitā aceastā funcție sunt:

Control parlamentar exercitat prin mesaje, rapoarte – Conform Constituției Președintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii. Mesajele sunt prezentate în fața Parlamentului în ședința comună a celor două comună a celor două camere ale Parlamentului. Solicitarea Președintelui se face în scris, astfel mesajul adresat Parlamentului se înscrie pe ordinea de zi la data solicitată de Președinte. Ordinea de zi este propusă de birourile permanente a celor două camere ale Parlamentului în ședință comună aprobându-se în acea ședință. După ce primește mesajul, Parlamentul hotărăște dacă va fi supus dezbaterii sau nu. În această ședință prezența parlamentarilor este obligatorie.

Autoritățile și instituțiile publice au obligația de a prezenta Parlamentului sau unei camere a sa rapoarte, dări de seamă sau programe. Rapoartele se trimit Parlamentului, pentru a fi dezbătute, aprobate sau respinse. Birourile permanente ale Parlamentului trimit rapoartele primite comisiilor permanente comune de specialitate stabilindu-le data până la care trebuie depus raportul comun. Rapoartele pot fi aprobate sau respinse. Hotărârea de adoptare a acestora sunt luate cu votul majorității parlamentare.

Control exercitat prin comisiile parlamentare – Comisiile pot efectua și ele control, care se poate face prin comisiile de anchetă sau de comisiile speciale ce nu au puteri judiciare, dar pot să citeze martori ce au obligația de a apărea în fața comisiei de a răspunde la întrebări, pot să dispună efectuarea de expertiză, aplicarea de sancțiuni etc.

Control parlamentar exercitat prin întrebări, interpelări – Întrebarea constă într-o cerere simplă dacă un fapt este adevărat sau informația este corectă. Întrebările pot fi orale sau scrise.

Interpelările constă într-o cerere ce este adresată Guvernului sau unui membru al acestuia, ce solicită explicații politicii Guvernului în probleme ale activității interne și externe. Interpelatul poate fi prim-ministrul, dacă interpelarea este adresată Guvernului sau un ministru dacă interpelarea este adresată unui minister. Discuțiile despre interpelări se pot încheia cu adoptarea unei moțiuni simple.

Declarațiile politice se fac în numele grupurilor parlamentare sau în nume proprii și dau naștere la replici. Regulamentele celor două camere prevăd ziua și timpul în care membrii Parlamentului pot face declarații sau orice intervenții.

Controlul exercitat prin rezolvarea petițiilor cetățenilor – În ceea ce privește petițiile se organizează birou de primire a petițiilor cetățenilor, grupurilor de interese, opoziției, petiții prin care Parlamentul devine locul de dezbatere între cetățeni și Guvern, între opoziție și majoritate. Rezolvarea petițiilor cetățenești stă în atribuția deputaților, senatorilor sau parlamentarilor care trebuie să se ocupe de rezolvarea acestor petiții. Prin acest mod se pot cunoaște doleanțele cetățenilor.

Controlul exercitat prinAvocatul Poporului – Avocatul Poporului este denumirea instituției în care avocatul poporului este ajutat de patru adjuncți specializați cu domenii prevăzute de Regulamentul de organizare și funcționare a instituției. Prin Constituție, Avocatul Poporului, apără drepturile și libertățile cetățenilor în raport cu autoritățile și instituțiile publice, el nefăcând parte din barourile de avocați. El este numit de cele două camere ale Parlamentului pe o perioadă de cinci ani și pe toată acestă perioadă nu poate îndeplini o altă funcție publică sau privată. Poate fi cel mult professor universitar. Își exercită atribuțiile la solicitarea persoanelor interesate sau din oficiu. Are obligația de a prezenta rapoarte Parlamentului ori de câte ori este nevoie sau măcar anual cu recomandări în privința legislației sau a măsurilor ce privesc apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Exercitarea conducerii în politica externā – Parlamentul are atribuții în relațiile externe; ratificarea și denunțarea instrumentelor international, declararea stārii de rāzboi, suspendarea ostilitāților militare.

Organizare și funcționare proprie – Atribuțiile ce reies din aceastā funcție sunt;

Validarea sau anularea alegerii parlamentului;

Adoptarea regulamentului de organizare și funcționare;

Alegerea organelor interne ale camerelor Parlamentului;

Aprobarea bugetului propriu

Alte atribuții privind statutul deputaților și senatorilor.

Puterea executivă

În zilele actuale se observă o creștere a rolului executivului, ceea ce explică creșterea rolului partidelor politice în crearea unor importante instituții statale.

Creșterea rolului Guvernului este instituționalizată astfel:

Șeful statului este ales prin vot universal;

Existența legislației delegate;

Șeful Guvernului este numit de către șeful statului.

Din puterea executivā fac parte:

Președintele;

Guvernul;

Ministerele și alte autoritāți ale administrației publice centrale;

Autoritāțile administrației publice locale.

Guvernul este alcātuit din:

Prim-ministru;

Miniștrii;

Alți membrii stabiliți prin legi organice.

Membrii executivului sunt liderii partidului majoritar, au putere de decizie dispunând de mijloace necesare executārii legilor. Partidul majoritar are putere de decizie pentru a-și numi reprezentanții atât în Parlament cât și în Guvern. Potrivit Constituției calitatea de membru al Guvernului este compatibilā cu cea de parlamentar.

Conform Constitției președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministrul după consultările partidului ce are majoritate în Parlament, iar dacă nu există majoritate se ține cont de partidele reprezentante în Parlament. După 10 zile de la propunere se cere votul de încredere în Parlament atât pentru primul ministru cât și pentru întreaga listă a Guvernului. Fiecare candidat la funcția de ministru al Guvernului va fi audiat de comisiile permanente. Comisiile dau aviz comun ce are valoare consultativă și va comunica birourilor permanente ale celor două camere. Se va vota componența Guvernului în ședința comună a celor două camere.

În România calitatea de membru al Guvernului este compatibilă cu cea de parlamentar.

Atribuțiile guvernului sunt urmǎtoarele:

Conduce administrația publicǎ la nivel central și local;

Promoveazǎ relațiile de colaborare cu Parlamentul, partidele politice, sindicatul și patronatul.

Asigurǎ realizarea politicii interne și externe;

Teoriile unicității și a separației puterilor în stat dau explicație instituției șefului statului precum și a locului său în organizarea statală.

Președintele este încadrat în sistemul separației puterilor alături de parlament.

Președintele României este ales prin vot universal, direct, secret și liber exprimat. Rolul lui rezultă din următoarele funcții:

Este reprezentantul statului în relații interne și externe;

Este garantul independenței naționale, al unitāții și integritāții teritoriale a țārii;

Vegheazā la respectarea Constituției și buna funcționare a autoritāții publice, realizând funcția de mediere;

Este commandant a forțelor armate;

Este președintele Consiliului Suprem de Apārare a țārii.

Conform Constituției Președintele are următoarele atribuții:

Atribuții privind legiferarea;

Atribuții privind organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor publice;

Atribuții privin alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități și instituții publice;

Atribuții în apărarea țării și asigurarea ordinii publice;

Atribuții în domeniul politicii externe;

Alte atribuții.

Durata mandatului președintelui este de cinci ani. Alegerea Președintelui este validatā de Curtea Constituționalā, iar acesta va depune jurāmântul în fața Camerei Deputaților și Senatului în ședința comunā.

Mandatul Președintelui poate înceta înainte de termen în următoarele cazuri:

Demisie;

Demitere din funcție;

Deces;

Imposibilitatea de a exercita atribuțiile.

Președintele României reprezintă organul de vârf al puterii executive, el reprezentând statul român și mai ales este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Pentru a îndeplini rolul de garant al acestor valori, președintele are următoarele prerogative: prezidează Consiliul Suprem de Apărare al Țării, este comandantul suprem al armatei, cu aprobarea Parlamentului poate declara mobilizare totală sau parțială a forțelor armate etc.

Funcția de reprezentare se referă la raporturile interne și la relațiile internaționale ale României.

Pe plan intern Președintele României promulgă legi, legea fiind investită cu formulă executorie sau garantarea independenței țării.

Pe plan extern are misiunea de a acredita ambasadori, de a semna acorduri internaționale în numele țării etc.

Președintele veghează la respectarea Constituției de către cetățenii țării, precum și autorităților publice central și locale, partidelor politice, organismele care desfășoară activități economice etc. El nu are competența de control de constituționalitate a activităților sociale, însă dacă observă o încălcare a Constituției, are dreptul de a sesiza autoritățile publice competente.

Ȋn Constituție este prevăzută o situație în care Președintele acționează direct pentru a sancționa derogarea de la Legea fundamentală și anume sesizarea Curții Constituționale în ceea ce privește constituționalitatea unei legi ce i s-a trimis de către Parlament spre promulgare.

Pentru o bună funcționare a autorităților publice, președintele exercită și funcția de mediere între puterile statului sau între stat și societate. Ȋn acest caz de președintele trebuie să fie imparțial. Această imparțialitate este facilitată și de faptul că acesta nu aparține nici unui partid.

Puterea juridică

Din autoritatea judecātorescā face parte justiția ca activitate și ca sistem de stat. Prin justiție se înțelege sistemul organelor judecātorești precum și activitatea de soluționare a proceselor civile, administrative, comerciale etc, prin care se face dreptate.

Justiția și-a îmbogățit conținutul prin efectuarea controlului prin care guvernanții acționează în limitele constituției și dreptului respectând principiul legalității, prin apărarea constituționalității legilor și contenciosul administrativ. Instanțele judecătorești sunt autorități publice ce au competență, eficiență și sunt independente față de orice altă autoritate publică.

Activitatea jurisdicțională este o activitate de rezolvare a litigiilor în condițiile legii, a constituției. Judecătorul înfăptuiește justiția caută adevărul și constată dacă a fost încălcată legea, cauzele, victima încălcării, responsabilii. În urma judecății se dă hotărâri prin care se stabilesc drepturi, obligații pentru participanții în proces, se aplică sancțiuni, se stabilesc despăgubiri.

Justiția este realizată de organe judecătorești ce sunt formate din judecătorii, tribunale, curți de apel, curți supreme. Organizarea și funcționarea lor se face conform legii.

Din cadrul Ministerului Public fac parte procurorii care lucrează sub autoritatea Ministerului Justiției și au rolul de a reprezenta interesele societății, apără ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor. Principiile constituționale ce stau la baza Ministerului Public sunt: legalitatea, controlul ierarhic și imparțialitatea.

Garantul independenței justiției este Consiliul Superior al Magistraturii. El a fost creat în vederea exercitării a două funcții importante:

propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor;

în condițiile stabilite prin legea organică îndeplinește funcția de colegiul de disciplină al judecătorilor și procurorilor.

Consiliul Superior al Magistraturii este format din 19 membrii astfel: 14 aleși de adunările generale ale magistraților – validați de Senat, 2 reprezentanți ai societății civile, specialiști în domeniul dreptului – aleși de Senat, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, ministrul justiției precum și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Mandatele membrilor acestui consiliu au mandat de 6 ani, iar președintele consiliului are un mandat de 1 an ce nu poate fi reînnoit.

Președintele României poate participa la ședințele Consiliul Superior al Magistraturii. Acest consiliu adoptă prin vot secret hotărâri definitive și irevocabile.

În statul de drept justiția este necesară pentru că fără ea înseamnă câmp liber pentru încălcarea legii.

Raporturile constituționale dintre autoritățile publice se caracterizează prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicări ce semnifică echilibru prin colaborare și control.

Cât privește raporturile dintre legislativ și puterea judecătorească ele trebuie apreciate cu luarea în considerație a principiului independenței judecătorilor și a supunerii lor numai legii. Așa stând lucrurile, intervenția în sfera justiției a altor "puteri" contravine principiului constituțional. Independența justiției se constituie și ca un argument solid în motivarea afirmației în sensul căreia Constituția prevede echilibrul puterilor. Constituția prevede că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii și sunt inamovibili potrivit legi.

Dupā atribuții, modul de organizare și funcționare se poate stabili statutul persoanelor care exercită un anumit tip de putere în cadrul autorităților. Magistrații trebuie să fie independent și să se supună legilor, funcționarii publici au un statut special, iar pentru parlamentari se poate crea un anumit statut, astfel cā regulamentele tuturor Camerelor legislative conțin în dispozițiile constituționale prevederi referitoare la imunitatea parlamentarilor.

II.5. Principiul pluralismului politic

Existența mai multor forțe politice și sociale aflate în competiție într-o societate democratică în care sunt garantate drepturile și libertățile cetățenești formează principiul pluralismului politic.

În literatura de specialitate principiul pluralismului politic este definit prin existența mai multor centre de putere din care fac parte oameni cu nevoi, aspirații și valori diferite. Pentru ca ideile, aspirațiile lor sā fie luate în considerare, oamenii se grupează în partide, sindicate sau organizații nonguvernamentale.

Existența partidelor politice este o condiție supremă a democrației, însă nu este suficient, de aceea sunt alegeri libere prin care cetățenii își aleg reprezentanți ce iau decizii politice în numele lor.

Principiul pluralismului politic este consacrat în Constituția României, care ne demonstrează că pluralismul este o condiție și o garanție a democrației constituționale, iar partidele politice trebuie să-și desfășoare activitatea în condițiile legii contribuind la exprimarea voinței politice a cetățenilor.

Acest principiu alături de drepturile, libertățile cetățenilor, demnitatea omului și libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valoarea supremă a societății românești.

Legea 14/2003 a partidelor politice, modificată, reglementează detaliat organizarea, înregistrarea și funcționarea acestora. Conform legii partidele politice sunt definite ca ,,asociații cu caracter politic al cetāțenilor cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea și exercitarea voinței lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituție. Ele sunt persoane juridice de drept public.”

Trăsătura caracteristică a partidelor politice este lupta pentru putere pe baza unui program ideologic și urmând o strategie elaborată.

Trăsăturile comune partidelor politice sunt:

Constituirea lor ca structuri politice durabile;

Formațiune care are militanți sau susținători și care funcționează pe baza unor norme proprii și având obiective programatice;

Organizația are un program ideologic care reflectă sinteza calitativă a tuturor aspirațiilor și opiniilor individuale;

Partidul își propune cucerirea sau conservarea puterii;

Partidul își organizează și mobilizează într-o ofensivă al cărui obiectiv rămâne victoria în alegeri sau schimbarea regimului politic.

Constituția statornicește libertatea de constituire și funcționare a partidelor politice, precum și a sindicatelor. Într-o societate democratică partidele politice mediază voința politică a cetățeanului forțând interesele diverse ale unor pături sociale, categorii profesional, grupuri religioase etc. Partidele politice încearcă să transpună voința cetățeanului în norme de drept, măsuri și acte legislative. Partidele sau organizațiile care luptă împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității a integrității României sunt neconstituționale. Organismul cu atribuții de a decide constituționalitatea unui partid politic este Curtea Constitutională .

Sindicatele definesc și reprezintă unele segmente ale populației în raporturile lor cu diferite instituții ale statului: Parlament, Guvern, Președintele României chiar și instanțele judecătorești. Conform Constituției, sindicatele apără drepturilor, promovează intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților.

Partidele politice pot avea organizații teritoriale care să cuprindă un număr mic de membrii.

Pot fi membrii de partid doar cetățenii cu drept de vot chiar dacă au sau nu dublă cetățenie, exceptând celor ce le este interzisă asocierea politică. Cetățeanul nu poate face parte din două partide politice, dar nici nu poate fi obligată să facă parte dintr-un partid politic. Primirea de noi membrii în partid este hotărâtă de organe împuternicite, dar se ține cont și de statutul partidului. Membrii partidului au dreptul de a demisiona, iar demisia are efect imediat.

Pentru a exista un partid trebuie să aibă un statut, un program ideologic pe care îl va desfășura urmând o strategie elaborată.

Statutul trebuie să cuprindă:

Denumirea prescurtată și denumirea integrală;

Descrierea semnului partidului;

Semnul sub formă grafică;

Sediul unde-și desfășoară activitatea;

Obiectivele politice;

Îndatoririle și drepturile membrilor partidului;

Sancțiunile și modul în care sunt aplicate;

Procedura de alegere a organelor executive precum și competențele lor;

Competența adunării generale;

Organele ce sunt împuternicite să prezinte candidații la alegerile locale, parlamentare precum și prezidențiale;

Organul ce se ocupā cu reorganizarea partidului și care decide dacă se poate asocia sau nu cu alte partide;

Condițiile în care își încetează activitatea;

Felul cum trebuiesc administrate sursele de finanțare în condițiile legii;

Organul ce reprezintă prtidul în procesul de comunicare cu autoritățile publice.

Potrivit legii, adunarea generală și organul executiv sunt organe obligatorii de conducere a partidelor. Adunarea generală este organul suprem de conducere al partidului, se întrunește o datā la 4 ani, este constituită din delegați aleși de organizațiile teritoriale prin vot secret.

Partidele politice se pot reorganiza prin:

Comasare;

divizare.

Comasarea a două sau mai multe partide politice se realizează prin aprobarea protocolului de comasare de către adunările generale ale fiecărui partid. Prin protocol se stabilește caracterul comasării: prin absorbție sau fuziune.

Comasarea prin absorbție presupune ca unul din partide să își păstreze personalitatea juridică și identitatea politică subrogându-se în drepturile și obligațiile partidelor absorbite care își încetează activitatea preluând și subvențiile acestora;

Camasarea prin fuziune are efectul apariției unui partid politic nou care se subrogă în drepturile și obligațiile partidelor care au fuzionat.

Divizarea se aprobă prin hotărârea adunării generale a partidelor în cauză. Poate fi: totală și pațială.

Divizare totală presupune împărțirea întregului patrimoniu al partidului politic care-și încetează activitatea și transmiterea sa către două sau mai multe partide politice;

Divizare parțială presupune desprinderea unei părți din patrimoniu unui partid politic existent care-și păstrează personalitatea juridică și îl transmite unuia sau mai multor partide politice care există sau care se înființează.

Pentru a putea realiza majoritate parlamentară este necesară închegarea de asocieri de partide politice, așa putând să se ajungă la o stabilitate politică. Asemenea asocieri sunt reglementate prin lege. Astfel, printr-un protocol de asociere, se pot asocia în alianțe politice, în coaliții ce asigură guvernarea precum și în alte forme de asociere.

Alianțele politice sunt înregistrate la Tribunalul București, iar după ce sunt admise de instanțele judecătorești sunt înscrise în Registrul alianțelor politice. Ele trebuie să aibă ca obiective: respectarea suveranității naționale și integrității teritoriale, a independenței și unității statului precum și respectarea principiilor de drept.

Coalițiile se pot realiza numai dacă niciunul din partidele politice participante la scrutin nu a obținut majoritate absolută în Parlament și se face cu partidele cu reprezentare parlamentară.

Finanțarea partidelor este privată sau publică. Aceasta este asigurată din: cotizații, venituri provenite din activități proprii; subvenții de la bugetul de stat; donații și altele care sunt scutite de impozit și taxe. Finanțarea privată a campaniilor electorale se asigură din donații și alte surse, iar finanțarea publică prin subvenții.

Partidele politice au un rol important în viața publică mai ales în reprezentarea politică.

Capitolul III

Principii de drept constituțional în alte state

Dreptul constituțional comparat reprezintă o subramură a dreptului ramura ce este independentă, este corelată cu sistemele de drept naționale are ca obiect compararea instituțiilor politico-statale, a tehnicilor de elaborare a constituțiilor pentru identificarea celor mai bune căi, metode de perfecționare a reglementărilor constituționale din diferite țări.

Existența sistemului politic reprezintă o necesitate pentru că sistemul politic dă posibilitatea cetățenilor de a decide asupra activității organelor statului, unde sunt consacrate instituțiile ce le asigură drepturile și libertățile precum și mecanismele pe care le folosesc în situația în care se încalcă o lege.

În țārile din lume sunt instaurate diferite regimuri și anume:

a) Regim democratic:

– regimuri prezidentiale;

– regimuri semi-prezidentiale;

– regimuri parlamentare;

– regimuri directoriale.

b) Regimuri autoritare:

– Regimuri autocratice;

– Regimuri militare:

– Regimuri de tip corporatist etc.

Regimurile politice sunt definite în literatura de specialitate ca diferite modalitāți prin care puterea politicā este organizatā într-o țarā determinatā. Regimurile politice, în general, reprezintā modul de organizare și funcționare a mecanismelor prin care se înfāptuiește puterea politicā corelatā cu situația drepturilor și libertāților democratice.

În regimul parlamentar ( Anglia) puterea executivă se bifurcă și este formată din șef de stat, care nu are putere în fața Parlamentului, iar toate actele sunt contrasemnate de prim-ministru. Guvernul trebuie să fie încă din momentul formării, majoritate parlamentară. Adunarea Reprezentativă are dreptul de a obliga Guvernul să demisioneze, acordându-i independență, fără să-l transforme într-un organ subordonat ei. Președintele îi conferă dreptul de a dizolva Adunarea Reprezentativă ori de câte ori există un conflict grav între cele două organe.

În regim parlamentar președintele poate să contracareze dreptul Adunării reprezentative de a provoca demisia Guvernului, fapt ce constituie un factor de echilibru între puterea legislativă și executivă.

Regimul prezidențial nu are un executiv bifurcat concentrând întreaga putere în mâinile președintelui care nu poate fi demis de puterea legiuitoare prin adoptarea unui vot de neîncredere în politica lui, dar nici el nu poate dizolva reprezentanța națională, astfel formându-se două puteri: una legislativă, iar alta executivă.

Între cele două regimuri cel prezidențial și parlamentar (care sunt întemeiate pe principiul pluralismului poltic), au apărut statele totalitare în care s-a instaurat regimul dictatorial.

În dreptul constituțional au apărut două categorii de constituție, astfel:

Constituții bazate pe principiul pluralismului democratic care îi aparțin constituțiilor regimului parlamentar cât și prezidențial;

Constituții directoriale care chiar dacă include existența mai multor partide acestea se subordonează unui singur partid dominant.

În toate regimurile politice, Constituția, reprezintă legea fundamentală a statului și care reflectă la cel mai înalt grad tipul de structuri și mecanisme politice ce legalizează într-o formă sau alta mecanismele de exercitare a puterii.

III.1. Statele Unite ale Americii

Statele Unite ale Americii este o republică constituțională federală formată din 50 de state și un district federal ce este situată în America de Nord între Canada și Mexic. Fiecare stat are suveranitatea sa legală, cu propriul parlament adesea bicameral, guvernatorul este ales prin vot direct de populația statului, are sistem juridic propriu și îndeosebi curte supremă de justiție. Membrii Curții supreme sunt desemnați de Președintele SUA bineînțeles cu acordul Senatului. Curtea Supremă este organul care judecă cazurile constituționale și supraveghează toate celelalte curți civile, criminale precum și indirect sistemul militar de justiție.

Sistemul politic american se conturează într-o măsură importantă datorită conceptelor fundamentale pe care s-a întemeiat democrația americană. Democrația americană s-a afirmat pe un sistem de valori ce promovează libertatea, autodeterminarea și respectul valorilor.

Conform afirmațiilor lui Abraham Lincoln care se exprima astfel ,,nici un om nu este suficient de bun pentru a guverna un alt om, fără consimțământul acestuia”.

În concepția americană legitimitatea este întemeiată pe proeminența ideii de drept, pe respectul normelor constituționale și principiilor politice consacrate prin legile statului. Atât în Constituție cât și în alte documente politice se reflectă legătura organică dintre guvernământ și democrație.

Principiile ce sunt consacrate în Constituția SUA sunt urmātoarele:

Principiul suveranității poporului;

Principiul guvernării limitate;

Principiul separația puterilor de stat.

Principiul suveranitāții poporului – În SUA este instaurat un regim prezidențial ce conferă multe atribuții președintelui dar acestea sunt corectate printr-o procedură ce permite transparență și controlul cetățenilor inclusiv tragerea la răspundere a Președintelui în situația în care s-a abătut de la lege. Acest fapt demonstrează democrația americană ce este bazată pe tradiții, respectul cetățeanului, iar cu toate că președintele are multe responsabilități el trebuie să le folosească corect și în serviciul națiunii.

Largile puteri ce le are Președintele american nu afectează realizarea mecanismului instituțiilor democratice deoarece el însuși se află sub controlul Constituției.

Principiul guvernării limitate protejează drepturile individuale. Acest lucru se realizează în două feluri:

Specificarea atribuțiilor federale;

Interzicerea unor acțiuni sau practici ale statului federal.

Grupul antifederaliștilor a impus adoptare în 1791 a primelor 10 amendamente, care erau numite ,,Declarația Universală a Drepturilor Omului” și care au fost cuprinse în Constituție.

Separația puterilor de stat este un principiu important care asigurā echilibrul dintre cele trei puteri: legislativă, executivă și judecātorească.

Președintele este o figură proeminentă a vieții politice și are anumite atribuții: comandant suprem al forțelor armate, șeful diplomatic și conducătorul partidului de la Casa Albā. Este ales la 4 ani prin votul electorilor, nu răspunde în fața Parlamentului și nu este nevoit să demisioneze atunci când este în minoritate. Cabinetul prezidențial este alcătuit din miniștrii, secretari de stat, șefi de departament, ce sunt numiți de șeful executivului, nu sunt membrii Parlamentului și nu participă la dezbaterile acestuia.

Alegerile prezidențiale cuprinde mai multe faze:

Alegeri primare într-un anumit număr de state;

Convenții naționale ale celor două partide;

Deschiderea campaniei electorale;

Desfășurarea scrutinului când alegătorii desemnează electorii dispunând de mandat imperativ, de a alege o persoană în funcția de prețedinte;

Alegerea președintelui de către marii electori;

Investitura președintelui și a vicepreședintelui.

Președintele numește judecători și promulgă decizii judecătorești.

Congresul reprezintā Parlamentul SUA și este bicameral: Camera Reprezentanților și Senat.

Relațiile dintre Președinte și Congres se desfășoarā în sens dublu:

Președintele poate adresa mesaje Congresului, poate recomanda adoptarea de legi, are drept de veto la proiectele adoptate de acesta, implementează legi

Congresul adoptă legi prin care înființează agenții și departamente guvernamentale, anulează veto-ul Președintelui, poate destitui Președintele, poate bloca inițiativele Președintelui

Puterea judecătoreascā în SUA este reprezentată de: tribunale de district, tibunale de apel, Curtea Supremă care este compusă din 9 magistrați. Ea are competența de a pune în discuție cazuri ce se dezbat în baza dreptului, cât și a unor principii de echitate conform Constituției, tratatelor încheiate de SUA. Curtea Supremă de Justiție are autoritatea de a declara neconstituționalitatea legilor statelor cât și cele ale federației pe care le consideră contrare Constituției.

Partidele politice au un rol deosebit în viața politică americană deosebindu-se structură, ideologie și mod de acțiune față de cel din Europa. O caracteristică a partidelor politice americane este lipsa unor baze ideologice diferite. Există două partide: democrat și liberal. În ambele partide sunt predominante ideile liberale. Partidul democrat este mai neîncrezător în statul federal datorită originii istorice, tradițiilor de apărare a dreptului statelor și este mai apropiat de ideea de justiție socială. Cele două partide se disting pe ideologii diferite clasificându-se în partid de stânga respectiv de dreapta și anume în liberali și conservatori.

Cel mai vechi este partidul democrat. Pe lângă partidele politice mai apar și grupuri de presiune care nu-și doresc să cucerească puterea ci numai o influențează. Acestea sunt create spontan în funcție de interesele economice, sociale sau relațiile cu diferite țări. Astfel apar organizații ecologiste, feministe, ale agricultorilor, patronilor, etc.

III.2. Brazilia

Din imperiu colonial portughez, Brazilia a fost una din țările importante din toate punctele de vedere. Era singura țară din America Latină unde se vorbea portugheza. Până în anul 1808 s-a trăit în condiții de izolare culturală. Lisabona interzicea orice fel de liber schimb, de asemenea interzicea presă autonomă, promovând un învătământ elementar și mediu identic cu cel administrat în Europa. De la 26 aprilie 1500 și până la sfârșitul secolului al XVIIIlea, în timpul amiralului portughez Cabral au loc mari schimbări din punct de vedere economic și social, acestea fiind în detrimentul băștinașilor. Descoperirea aurului a atras în acea zonă mulți portughezi, dezvoltându-se mult munca în minele de aur. Se foloseau mult sclavii negrii care erau transportați dintr-o zona în alta pentru activitatea în mină.

În 1775 Marchizul Pombal a extins și în Brazilia, ideile renovatoare, reprimat corupția, impulsionând producția agricolă și minieră, abolind sclavagismul. Dar după dizgrația lui Pombal, unele multe măsuri au fost anulate,iar la începutul secolului al XIX-lea au apărut tipografii, ziare, bănci, Brazilia transformându-se într-o adevărată metropolă.

În 1824 a apărut prima Constituție braziliană.

Actuala Constituție a Braziliei este din 1988 aducândui-se multe amendamente.

Constituția Braziliei prevede că Brazilia este un stat democratic, de drept bazată pe suveranitate, demnitatea persoanei umane, valori sociale și pluralismul politic.

Obiectivele Republicii federative a Braziliei sunt edificarea unei societăți libere și solidare, eradicarea sărăciei, crearea de condiții de viață care să reducă inegalitățile sociale.

Constituția Braziliei consacră principiul separației puterilor în stat.

Conform Constituției toate puterile sunt emanate de popor fiind exercitate prin reprezentanții săi. Puterile emanate sunt: puterea legislativă, executivă și judecătorească. Aceste puteri sunt independente una față de alta dar colaborează în mod armonios.

Puterea legislativă este a Congresului național care se compune din Camera Deputaților și Senatul federal, alese o dată la patru ani. Camera Deputaților cuprinde 513 reprezentanți ai poporului. Fiecare teritoriu are 4 deputați. Senatul federal are 81 membrii (fiecare stat și district federal alege 3 senatori pe o perioadā de 8 ani. O treime și respectiv două treimi din reprezentanții statului și districtului federal în mod alternativ sunt reînnoiți la 4 ani.

Congresul are următoarele atribuții:

Adoptă legi;

Ratifică tratatele internaționale de unde rezultă sarcini cu privire la proprietatea națională;

Autorizează președintele de a declara război;

Autorizează președintele și vicepreședintele să lipsească din țară mai mult de 15 zile

Procesul legislativ se referă la legile suplimentare, decretele legislative, legile ordinare, rezoluțiile.

Puterea executivă este exercitată de președintele Republicii asistat de miniștrii de stat. Președintele are puterea de a numi și demite miniștrii de stat, declanșează procedura legislativă în anumite cazuri, poate sancționa, promulga, și ordona publicarea legilor, exercită dreptul de veto cu privire la anumite legi, încheie tratate internaționale, exercită atributul de comandant suprem al forțelor armate. Există și două consilii ca foruri consultative și anume: Consiliu al Republicii și Consiliul Național de Apărare.

Puterea judecătorească cuprinde Curtea Supremă Federală, Curtea Superioară de justiție, curțile federale regionale și judecători federali, curțile și judecători de muncă, curți și judecători electorali, curți și judecători militari etc. Constituția prevede și Instituția Avocatul General al Uniunii care oferă puterii executive consultanță juridică și asistență. O altă instituție este Apărarea juridică publică care este indispensabilă administrării justiției.

Constituția Braziliei mai prevede și constituirea de partide politice, condițiile în care se pot constitui, respectându-se suveranitatea națională, regimul democratic și pluralismul politic.

Partidele trebuie să aibă caracter național, dar nu trebuie să primească finanțare de la entități străine, să dea socoteală la cheltuieli Curții Electorale și să acționeze în cadrul Congresului național. Prin lege partidelor li se asigură autonomia organizării interne, organizarea și operațiunile pe care le desfășoară.

Organizarea politică și administrativă a Republicii Federative a Braziliei cuprinde uniuni, state federate, municipalități, fiecare din acestea fiind autonome.

III.3. Republica Portughezā

Constituția Portugaliei este adoptată de Adunarea Constituantă în anul 1976.

Principiile fundamentale consacrate în Constituția Portugaliei reprezintă reguli importante de organizare politică.

În Constituția Republicii Portugheze sunt prevăzute următoarele:

Portugalia este republică suverană ce se bazează pe demnitatea ființei umane și voința poporului ce contribuie la construcția societății libere, drepte.

Portugalia este un stat drept democratic ce se bazează pe suveranitatea poporului, pe pluralism, pe respectarea și garantarea aplicării drepturilor și libertăților fundamentale, de separare a puterilor în vederea realizării economice, sociale și culturale.

Norme și principii de drept internațional;

Norme ce sunt cuprinse în convenții internaționale ratificate sau aprobate regulamentar;

Obiective fundamentale cum ar fi: garantarea principiilor statului de drept, protejarea bunăstării calității vieții și apărarea patrimoniului cultural;

Consacrarea ideii că partidele participă la organizarea și exprimarea voinței cetățenilor prin respectarea principiilor independenței naționale și democrației politice

Regimul Republicii Portugheze este semiprezidențial, președintele este ales prin vot direct și popular. Mandatul președintelui este de 5 ani și este investit în fața Adunării Republicii. El numește prim-ministru dar nu și componența sa, numai programul Guvernului este supus Adunării Republicii.

Guvernul este competent să emită decrete-legi de dezvoltare a principiilor sau a pozițiilor generale ale regimurilor juridice.

Costituția portugheză mai prevede și formarea tribunalelor, organizarea lor și principiile pe baza cărora își desfășoarā activitatea. Constituționalitatea legilor trimise spre promulgare este verificată de Tribunalul Constituțional. Factorii care pot cere verificarea constituționalității sunt: Președintele, prim-ministru, o cincime din deputați sau membrii ai Adunării Republicii.

III.4. Rusia

De la revoluția din anul 1917, Rusia a parcurs mai multe etape istorice și anume:Constituția Rusiei din 1918, apoi în anul 1922 a fost constituit URSS-ul, constituția a fost revizuitǎ în anul 1924, 1936, în anul 1977 a fost adoptatǎ Constituția Unionalǎ când a fost schimbat și sistemul constituțional specificǎ perioadei gorbacioviste. Datoritǎ presiunii statelor capitaliste asupra blocului politico – militar al statelor socialiste, mai ales asupra URSS care era o mare putere politicǎ, economicǎ și miltarǎ. Cǎderea URSS în mod normal s-a realizat la sfârșitul anului 1991.

Prima Constituție socialistă din lume a fost adoptatǎ în 1918, în Republica Socialistǎ Federativǎ Sovieticǎ Rusǎ, care prevedea preluarea resurselor materiale naturale precum și toate mijloacele de producție de cǎtre clasa muncitoare și țǎrǎnimii. De asemenea era prevǎzut obligativității muncii pentru toți cetățenii Rusiei sovietice, separarea bisericii de stat, dreptul la învățătură, integral și gratuit, îndatorirea apărării țării, interzicerea oprimării minorităților naționale și a celor etnice, interzicerea activităților contrarevoluționare etc. Organul puterii de stat era Congresul panrus al sovietelor care reprezenta și puterea supremț în stat. Între congrese, puterea fiind exercitată de către Comitetul executiv central panrus al sovietelor. Consiliul Comisarilor Poporului era organul al administrației de stat.Acesta era format din comisari ai poporului ce aveau competențe strict determinate. În acea perioadǎ au existat douǎ curente de formarea statului federativ-unional. Una era susținutǎ de de I.V.Stalin în ceea ce privește includerea republicilor socialiste sovietice în Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, iar cealalta era susținutǎ de V.I. Lenin ce prevedea asocierea R.S.F.S. Rusă cu noile republici socialiste Sovietice într-un stat federativ, constituit pe baza unui

tratat. Astfel dupǎ Congresul de la sfâsșitul anului 1922 s- a format statului unionalfederativ, U.R.S.S (R.S.F.S. Rusă, Ucraina, Bielorusia și Federația Transcaucaziană. Asocierea R.S.F.S. Ruse; a R.S.S. Ucrainiene; a R.S.S. Bieloruse și a R.S.F.S. Transcaucaziene).

În anul 1924, a fost a adoptatǎ prima Constituție a U.R.S.S în Congresul al II-lea al sovietelor din U.R.S.S. Aceasta acorda suveranitate de stat către federație, iar mai târziu dupǎ 1924 întraga putere a fost concentratǎ în mâinile lui I. V. Stalin, statul devenind o monocrație.

În 1936 la al VIII-lea Congres extraordinar al sovietelor s-a adoptat Constituție stalinistă. U.R.S.S. era un stat socialist al muncitorilor și țăranilor, ir fundamentul politic era constituit din sovietele de deputați cu oamenilor muncii. Baza economică este reprezentată de proprietatea socialistă care, era proprietatea

întregului popor (de stat), sau proprietate cooperatistă.

La sfârșitul anului 1993, a avut loc prǎbușirea Uniunii Republicii Socialiste Sovietice, deci a socialismului, punându-se bazele unei noi Constituții a Republicii Federative Ruse ce a fost votatǎ de popor.

Conform noii Constituții, Republica Federativǎ Rusǎ este un stat democratic federativ de drept cu o formǎ de conducere republicanǎ. Suveranitatea este deținutǎ de popor care își exercitǎ puterea prin organele sale de stat sau autoconducerii locale.

Republica Federativǎ Rusǎ ca structurǎ de stat cuprinde: republici, regiuni, ora;e de importanțǎ federalǎ, regiuni autonome precum și districte autonome.

Este consacrat și principiul separației puterilor în stat: legislativǎ, executivǎ și judecǎtoreascǎ. Puterea executivǎ este reprezentat de Președintele și Guvernul Federației Ruse, puterea legislativǎ din Adunarea Federalǎ ce este compusǎ din Consiliul Federației și Duma de stat și puterea judecǎtoreascǎ din instanțe judecǎtorești.

Președintele statului este ales prin vot egal, universal, direct, secret ;i de asemenea liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Poate sǎ candideze la funcția de președinte orice cetǎțean care are vârsta de 35 de ani, sǎ aibǎ domiciliul cel puțin ultimii 10 ani pe teritoriul țǎrii. Nu poate candida mai mult de 2 ori. Are urmǎtoarele atribuții: numește președintele Guvernului Federal, poate prezida ședințele Guvernului, decide în privința demisiei Guvernului Federaței; face propuneri pentru candidații în funcția de judecător al Tribunalului Suprem, ai Tribunalului Constituțional al Federației Ruse precum și al Tribunalului Suprem de Arbitraj, de asemenea numește candidați funcția de Procuror General al Federației, numește diplomații și de asemenea îi poate rechema, este pe post de mediator soluționarea conflictelor dintre organele puterii de stat ale federației Ruse și organele puterii de stat ale subiecților Federației Ruse etc.

Adunarea Federală (Parlamentul) este organul federativ reprezentativ , legislativ al statului federal rus. Este alcătuită din: Consiliul Federației și Duma de Stat.

Apariția pluralismului politic a dus la apariția de noi partide politice, unele chiar anticomuniste.

Concluzii:

Ȋn statul democratic, competența de a stabile norme juridice îi aparține atȃt Parlamentului cȃt și Guvernului și alte organe ale statului. Ȋn fruntea acestor norme juridice stă Legea fundamentală a Romȃniei, ce are o forță juridică mult mai mare deoarece toate actele normative trebuie să i se supună. Constituția este izvorul dreptului constituțional care reprezintă ramura fundamentală a dreptului romȃnesc, acest lucru este dat de normele sale prin obiectul și conținutul lor, dar mai ales a relațiilor pe care le reglementează.

Ȋn opinia mea dreptul constituțional cuprinde norme juridice ce reglementează relațiile fundamentale care apar în procesul de instaurare și exercitare a puterii în stat. Dreptul constituțional are o importanță deosebită în sensul că el stabilește structurile statale și politice, organizȃnd viața socială și protejȃnd individul. El reprezintă punctul de plecare a tuturor ramuri de drept.

După cum am prezentat Romȃnia este un stat democratic ce se bazează pe valori fundamentale și anume: libertatea, egalitate în drepturi, dreptatea etc. Toți cetățeni sunt egali în fața legii, pe care trebuie să o respecte. Ei au dreptul să participe la viața publică, au dreptul să aleagă și să fie ales. Prin asta se demonstrează suveranitatea poporului.

Am observat că în statul democratic există pluralismul politic, formarea de mai multe partide ce alături de popor participă la viața politică a societății. Alături de partide și societate se remarcă mai multe organe ale statului ce sunt independente una față de alta. Separația puterii în stat îi face pe cetățeni să înteleagă mai bine procesul de guvernare, protejȃndu-i de abuzurile statului.

Statul îndeplinește trei funcții de bază și anume: executivă, legislativă și juridică. Aceste trei funcții sunt îndeplinite de organe diferite ce garantează libertatea cetățeanului.

Separarea puterilor în stat presupune distribuirea puterii de către instanțe diferite, independente ce sunt înzestrate cu atribute și prerogative de conducere. Cum am observat scopul ei este de a împiedica acumularea, deținerea sau exercitarea absolută a puterii. Divizarea puterii garantează adoptarea și aplicarea cât mai exacta a legilor și de asemenea respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor. Scopul folosirea acestui principiu este de împiedica concentrarea puterii în mâinile unui singur om ceea ce poate duce la instaurarea unui regim totalitar.

Statul reprezintă puterea politică și a apărut ca o necesitate a viații sociale, organizate manifestȃndu-se prin autoritățile publice centrale cȃt și locale. Scopul puterii politice este acela de a asigura securitate internă cȃt și face să funcționeze sistemul social apărȃndu-l de atacurile colectivităților social-umane ce sunt organizate politic.

Deci cum am prezentat de-a lungul lucrării poporul, prin reprezentanții săi aleși prin vot direct, universal, ia decizii pentru societate în conformitate cu interesele sale fundamentale. De asemenea am observat că poporul deține puterea iar cȃnd este cazul își sancționează reprezentanții.

Poporul nu are numai rolul de a participa la conducere dar și îndatorirea de făurire a a unei prosperități economice și culturale ce-i asigură libertatea atȃt de îndeplinire a datoriilor cetățenești cȃt și să-și apere drepturile sale.

Democrația într-un stat se definește prin : separația puterilor în stat, alegeri libere, pluralism, respectarea drepturilor și cetățenilor, domnia majorității și protecția minorităților.

Din literatura de specialitate studiată am concluzionat că există o preocupare pentru analiza statului, puterea pe care o exercită și funcțiile pe care le îndeplinește. Legitimitatea statului reiese din democrație, din majoritatea parlamentară pe care o formează partidele politice.

Se observă că puterea este deținută de popor, acesta fiind titularul suveranității, iar autoritățile publice reprezintă titularul puterii de stat fiind delegate de popor.

Bibliografie:

Barbu, Silviu Gabriel: Dimensiunea constituționalā a libertāții individuale, Editura Hamangiu, 2011

Chirițā, Radu: Drept constituțional. Instituții și procedure, Editia a 3-a, Editura Hamangiu, 2014

Deaconu, Ștefan: Drept constituțional – ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, 2013

Dragne, Luminița: Drept constituțional și instituții politice, editia a 2-a, Editura Universul Juridic, 2012

Gilia, Claudia:Manual de drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc, Editura Hamangiu, 2010

Gutan, Manuel:Transplant constituțional și constituționalism în România modernā 1802-1866, Editura Hamangiu, 2013

Iancu, Gheorghe: Drept constituțional și instituții politice – ediția a 3-a, Editura C.H. Beck, 2014

Ionescu, Cristian:Drept constituțional și instituții politice, Editura Hamangiu, 2012

Muraru, Ioan, Elena, Simina, Tanasescu:Drept constituțional și instituții politice, ediția a 14-a, Editura C.H. Beck, 2013

Popa, N., Teoria generală a dreptului, București, 2010.

Rusu, Ion, Analiza criticā a actelor Curții Constituționale, Editura Universul Juridic, 2013

Safta, Marieta,Drept constituțional și instituții politice.Teoria generalā a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, Editura Hamangiu, 2014

Selejan-Gutan, Bianca, Drept constituțional și instituții politice, Editura Hamangiu, 2008

Tānāsescu, Elena, Simina, Excepția de neconstituționalitate în România și în Franta, Editura Universul Juridic, 2013;

Toader Tudorel,Constituția Romȃniei reflectată în jurisprudența constituțională, Editura Hamangiu, 2011;

Valea, Daniela, Drept constituțional și instituții politice în dreptul român și în dreptul comparat, Editura Universul Juridic, 2014;

Voicu C., Teoria generală a dreptului, București, 2010.

Legislație:

Constituția României 2003;

Legea nr.14/2003 – legea partidelor politice;

Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale

Bibliografie:

Barbu, Silviu Gabriel: Dimensiunea constituționalā a libertāții individuale, Editura Hamangiu, 2011

Chirițā, Radu: Drept constituțional. Instituții și procedure, Editia a 3-a, Editura Hamangiu, 2014

Deaconu, Ștefan: Drept constituțional – ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, 2013

Dragne, Luminița: Drept constituțional și instituții politice, editia a 2-a, Editura Universul Juridic, 2012

Gilia, Claudia:Manual de drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc, Editura Hamangiu, 2010

Gutan, Manuel:Transplant constituțional și constituționalism în România modernā 1802-1866, Editura Hamangiu, 2013

Iancu, Gheorghe: Drept constituțional și instituții politice – ediția a 3-a, Editura C.H. Beck, 2014

Ionescu, Cristian:Drept constituțional și instituții politice, Editura Hamangiu, 2012

Muraru, Ioan, Elena, Simina, Tanasescu:Drept constituțional și instituții politice, ediția a 14-a, Editura C.H. Beck, 2013

Popa, N., Teoria generală a dreptului, București, 2010.

Rusu, Ion, Analiza criticā a actelor Curții Constituționale, Editura Universul Juridic, 2013

Safta, Marieta,Drept constituțional și instituții politice.Teoria generalā a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, Editura Hamangiu, 2014

Selejan-Gutan, Bianca, Drept constituțional și instituții politice, Editura Hamangiu, 2008

Tānāsescu, Elena, Simina, Excepția de neconstituționalitate în România și în Franta, Editura Universul Juridic, 2013;

Toader Tudorel,Constituția Romȃniei reflectată în jurisprudența constituțională, Editura Hamangiu, 2011;

Valea, Daniela, Drept constituțional și instituții politice în dreptul român și în dreptul comparat, Editura Universul Juridic, 2014;

Voicu C., Teoria generală a dreptului, București, 2010.

Legislație:

Constituția României 2003;

Legea nr.14/2003 – legea partidelor politice;

Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale