Principii de Legiferare In Cadrul Parlamentului Britanic

Sistemul constituțional britanic, are la bază un set de documente definite istoric drept componente ale „constituției britanice”, concept apărut odată cu adoptarea în documentului Magna Charta Libertatum, și continuat și după adoptarea primelor acte constituționale scrise. Alături de Magna Charta Libertatum putem menționa ca izvoare scrise ale Constituției engleze, Petiția drepturilor (“Petition of Rights”) din 1628, Habeas Corpus, Bill-ul drepturilor (“Bill of Rights”) din 1689, Actul de stabilire a succesiunii la tron (“Act of Settlement”) în 1701; “Reform Act”, în 1832; diversele „Acte ale Parlamentului (1911, 1949, 1958). Alături de aceste reguli scrise, constituția engleză mai are și alte două categorii de reguli, astfel:

uzanțe (“simple practici”), care nu provin de la autoritatea legislativă, nici de la cea judecătorească și

common law, adică reguli care, fără a fi în mod necesar înscrise într-un text legislativ, au fost sancționate de instanțele judecătorești;

În acest context, în ultimii ani, în Regatul Unit, s-au purtat discuții doctrinare și parlamentare foarte aprinse, în jurul ideii dacă a sosit sau nu timpul ca Marea Britanie să aibă sau nu o Constituție scrisă, după modelul statelor europene continentale de tip federal. Din acest punct de vedere, adepții ideii unei constituții scrise aduc în discuție, argumente dintre cele mai pertinente atât teoretice cât și din practica instanțelor judecătorești britanice în diverse domenii.

Pentru a răspunde întrebării formulate în titlul acestui material considerăm suficient și necesar să abordăm următoarele chestiuni fundamentale:

funcționarea sistemului de legiferare în vigoare în Regatul Unit,

procedurile instituite privind delegarea legislativă către Adunările legiuitoare ale statelor componente,

Așadar, Parlamentul Britanic este compus din Camera Comunelor și Camera Lorzilor. În cadrul procedurii normale ambele Camere trebuie să voteze „pentru”, un proiect de lege („Bill”) pentru ca acesta să devină lege („Act of Parliament”). Funcțional însă, procedura legislativă de desfășoară astfel:

A. Camera Comunelor. Persoanele care sunt alese în Camera Comunelor poartă denumirea de Membri ai Parlamentului („MPs”). Aceștia sunt aleși de către public, în circumscripții electorale și fiecare dintre aceste circumscripții furnizează câte un reprezentant în Parlament. Alegerile generale se desfășoară o dată la cinci ani, dar în același timp există și alegeri anticipate care se organizează la cererea primului ministru. În cazul în care un reprezentant în camera Comunelor moare sau se retrage, se vor organiza alegeri în circumscripția de unde a provenit pentru a se desemna un alt reprezentant, în timpul sesiunii curente a Parlamentului. Guvernul în exercițiu este format de către partidul politic care are majoritatea în Camera Comunelor.

B. Camera Lorzilor.

La origine, majoritatea membrilor Camerei Lorzilor au fostmembri ereditari. Dar în timpul secolului XX, titlul de deținător al acestui statut pe viață a devenit mai comun. Primul ministru nominalizează persoanele care ar trebui să primească acest titlu pentru restul vieții, (dar acest titlu nu se transmite asupra copiilor), iar apoi acesta este acordat de către monarh. În acest fel persoanele care și-au servit țara și asupra cărora monarhul împreună cu Primul Ministru s-au hotărât că pot fi membri ai Camerei Lorzilor, pot să-și folosească astfel expertiza în cadrul lucrărilor Camerei. Cele mai multe astfel de titluri se acordă foștilor politicieni care s-au retras din Camera Comunelor. De exemplu, fostul premier britanic, Margaret Thatcher, care acum deține titlul de membru pe viață al Camerei Lorzilor.

Reforma Camerei lorzilor

Prin 1999, existau cam 1.100 membri a Camerei Lorzilor, din care 750 eraumembri ereditari. Guvernul laburist a decis că într-o societate modernă astfel de titluri nu trebuie să permită automat deținătorului să participe la elaborarea legilor, considerând că unii membrii ar trebui aleși iar alții ar trebui numiți. Pentru a decide exact ce reformă trebuie făcută s-a constituit o comisie regală (cunoscută sub numele de Comisia Wakeham), care a fost însărcinată să stabilească cum ar trebui selectați membrii Camerei Lorzilor. În același timp, în noiembrie 1999, s-a abolit dreptul marii majorități a persoanelor cu titlul de „membru ereditar” de a mai fi membri ai Camerei Lorzilor, rămânând doar 92 de persoane din 750. Comisia Wakeham și-a prezentat raportul în 2000, recomandând ca 1/3 din membrii Camerei să fie aleși. De asemenea, acea treime, ar trebui să fie limitată față de sistemul politic patronat oricum de către Primul Ministru, care nominalizează persoane pentru a deveni membri ai Camerei Lorzilor. Comisia a mai recomandat constituirea unei Comisii de numiri independente care să poată refuza numirea persoanelor slab calificate și care să poată face propriile propuneri de numiri, cu titlul de „reprezentanți ai poporului” („people”s peers”). În 2001 așa numiții „people”s peers” au fost propuși Camerei Lorzilor de către Primul Ministru. Deși se aștepta ca lista să conțină nume comune pentru lucruri comune, lista conținea numai personalități publice, fapt care a generat o mare neânțelegere între Guvern și Cameră cu privire la câți membri ar trebui aleși și câți membri ar trebui numiți (și de către cine) în Camera Lorzilor. Ca rezultat, reforma Camerei a rămas incompletă.

Judecătorii din Camera Lorzilor.

Cele mai înalte Curți din Anglia și Țara Galilor sunt de obicei reprezentate în ceea ce se cheamă „The House of Lords” (law lords). De altfel, denumirea corectă a instituției formate din 12 judecători de la instanțele amintite, poartă denumirea de Comitetul Judiciar al Camerei Lorzilor. Această instituție nu trebuie confundată cu camera parlamentară care poartă aceeași denumire, întrucât este vorba despre două instituții, una politică, care creează legi, iar cealaltă judecătorească ce are rol de Curte de Apel.

În general este agreată ideea că judecătorii nu pot fi și membri ai parlamentului. Dar, până la constituirea noii Curți Supreme în Marea Britanie, probabil în 2009, acest lucru este permis pentru Camera Lorzilor (instituția parlamentară). Noua Curte Supremă va înlocui Comitetul Judiciar al Camerei Lorzilor (instituție judiciară formată din 12 judecători). Probabil că odată cu crearea acestei noi instituții, judecătorii care vor alege să rămână membri ai Curții nu vor mai putea fi și membri ai Parlamentului.

Doctrina juridică din Marea Britanie, recunoaște faptul că sunt trei mari chestiuni care influențează crearea legilor în Regatul Unit. Acestea sunt:

Programul de guvernare

Dreptul Uniunii Europene

Alte influențe

Când un Guvern se formează acesta are un program de reforme pe care dorește să le urmeze pe perioada legislaturii. Acest program se fixează într-un program de partid care este supus votului popular la alegerile generale. De asemenea, la startul fiecărei sesiuni parlamentare guvernul anunță, prin cuvântarea Reginei, ce legi anume, particulare, dorește să promoveze în respectiva sesiune. Deci, marea majoritate a inițiativelor legislative provine de la Guvern.

Există și alte influențe asupra edictării legilor. Dreptul Uniunii Europene poate conduce către elaborarea unor noi acte normative care să fie emise cu scopul de a aduce dreptul britanic pe aceeași linie cu cel european. Aceasta poate însemna implementarea unor Reguli sau Directive așa cum a fost cazul Actului privind protecția consumatorului din 1987, sau apariția Actului privind discriminarea sexuală din 1986, care se datorează unei sentințe a Curții Europene de Justiție care a arătat că dreptul britanic nu este conform cu Tratatul de la Roma din 1952.

Alte influențe privind legiferarea, includ propunerile de lege inițiate de diverse agenții de reformare juridică, cum ar fi Comitetul de reformă legislativă (înființat în 1952), Comitetul de revizuire a Codului Penal (creat în 1957), Comisia de Drept (creată în 1965 printr-o lege specială). Mai pot fi menționate grupurile de presiune care pot forța Guvernul să reconsidere o anumită lege într-un anumit domeniu, cum a fost cazul Legii privind parteneriatul civil din 2004 care dă dreptul cuplurilor de același sex să-și înregistreze partenerul și să aibă dreptul la căsătoria civilă.

2. Principii ale tehnicii legislative

Marea majoritate a actelor introduse în Parlament sunt introduse de către Guvern dar acestea sunt inițial redactate de avocații din serviciul civil, care îndeobște poartă denumirea de Consilieri Parlamentari ai Ministerului Finanțelor. CÂND UN PROIECT DE ACT NORMATIV A FOST REDACTAT ÎN ACEST MOD EL ESTE PUBLICAT ÎN ACEST STADIU ȘI POARTĂ DENUMIREA DE „BILL”. El va purta denumirea de Act al Parlamentului (lege) după ce parcurge întreaga procedură legislativă în Camerele Parlamentului. În etapa de „bill” el reprezintă voința Guvernului, ceea ce Guvernul dorește să reglementeze, voință care, în timpul procedurii parlamentare nu se schimbă, ci doar se corectează eventuale erori de redactare, dificultățile de interpretare pentru a nu exista nici un dubiu în fața Curților britanice privind aplicarea și interpretarea corectă a actului normativ.

Bill-uri pot introduce și membrii Parlamentului, în fiecare sesiune parlamentară (la noi se numesc propuneri legislative), dacă nu depășesc 20 de astfel de propuneri pentru o sesiune. Timpul pentru dezbaterea bil-urilor private –cum sunt numite – este limitat, de obicei acestea se dezbat doar vinerea, fapt care face ca în realitate doar primele 6 sau 7 propuneri înregistrate să aibă șanse de dezbatere. Din acestea relativ puține devin legi, dar au o oarecare importanță legislativă. Exemple de astfel de legi sunt Legea privind avortul din 1967, Legea privind căsătoriile din 1994 care a dat posibilitatea oficierii căsătoriilor și în alte locuri decât cele religioase sau administrative, sau Legea privind reciclarea gunoiului menajer din 2003 care a obligat autoritățile locale să recicleze acest gunoi. Toate au fost bill-uri private.

Pentru fiecare din aceste bill-uri private există o regulă denumită „ regula celor 10 minute” în care fiecare membru al Parlamentului, promotor al unui astfel de Bill poate să-l susțină în fața Parlamentului. Această metodă prevăzută de procedura parlamentară are șanse de succes destul de rar, întrucât rareori există opoziție la astfel de reglementări. La fel se procedează și în ceea ce privește Camera Lorzilor, membrii acesteia putând introduce bill-uri private.

Bill-uri publice si private. În acord cu doctrina recunoașterii mandatului, vehiculată în doctrina britanică, putem considera Parlamentul ca având legitimitate să legifereze deoarece cea mai mare parte a lui, în speță Camera Comunelor, este aleasă. Astfel, partidul care are cel mai mare suport în Camera Comunelor și care formează Guvernul, va introduce în Parlament, politici care sunt aprobate de către electorat. Aceasta ar fi o descriere succintă a relației parlamentului cu emiterea legilor[1]. Dar sunt posibile și câteva extinderi ale conceptului, pentru a putea observa corespondența dintre scopurile politice declarate în timpul alegerilor și legislația pe care o introduce Guvernul după aceea. Alături de această corespondență, Parlamentul mai legiferează și ca răspuns la presiunile exercitate de către diverse structuri economice și sociale, ca răspuns la diverse preocupări publice, cum ar fi terorismul. Legislația provine, de asemenea și dintr-o varietate de alte surse, unele dintre acestea externe parlamentului. Unele Bill-uri guvernamentale provin din munca de rutină a Comisiei de Drept, care raportează către stat variate aspecte din domeniul dreptului civil și penal care trebuie corectate. Un al motiv din ce în ce mai important pentru a introduce noi acte normative în Parlament este acela al îndeplinirii cerințelor Dreptului Comunitar European. Directivele europene au nevoie să fie implementate prin legislația primară națională[2].

De asemenea introducerea instituției constituționale a delegării puterii de legiferare („Devolution”) cu un aparat distinct de legiferare a avut ca efect faptul că acum există mai mult de jumătate din legislația britanică provenită de la Westminster, aplicată doar unei părți determinate a Marii Britanii[3].

Introducerea unui astfel de Bill în cadrul procedurii parlamentare, poate fi precedată de o consultare publică. Pentru a facilita acest lucru, o publicație guvernamentală emite ceea ce se numește „carta verde” și respectiv „carta albă” prin care Guvernul arată public intențiile cu privire la domeniul vizat de reglementare. Aceste publicații sunt deschise publicului care poate răspunde fie ca persoană fizică fie ca organizație privind modul cum îi va afecta introducerea legislației propuse. O importantă inovație care s-a adus în ultimii ani a fost tocmai această posibilitate ca guvernul să publice în draft, conținutul propunerii de act normativ înainte de a-l înainta Parlamentului, cu scopul de a crea mai multe oportunități de consultate publică. În acord cu practica din domeniu a Parlamentului Scoției[4], această procedură pre-legislativă a permis diverselor comitete departamentale să evidențieze, să raporteze și să facă recomandări sau propuneri înainte ca actul normativ în cauză să meargă mai departe în cadrul procedurii legislative parlamentare, și există semnale evidente care sugerează că o proporție importantă a acestor recomandări au avut impact asupra formei finale a legii[5].

O altă presiune care se exercită în elaborarea legilor este aceea a grupurilor de presiune. Mulți parlamentari au interese legate de domeniul comercial, de societăți economice, precum și de persoane fizice care au dreptul de lobby și care se întâlnesc frecvent cu reprezentanții lor și care pot iniția sau susține unele acte normative întrucât sunt benefice domeniului lor de activitate. Dar, în toate cazurile atunci când sunt în această situație, parlamentarul în cauză este obligat să declare orice legătură de acest gen „Registrului Intereselor Membrilor Camerei”.

Oricum ar ajunge în faza parlamentară, un proiect de lege, (Bill), trebuie să parcurgă următoarele etape procedurale, de această dată numai în Parlament. Acestea sunt identice în cadrul ambelor Camere, deci nu are importanță unde se depune proiectul de lege.

Prima etapă, poartă denumirea de „Prima Citire în plenul Camerei.” Aceasta este o procedură formală care explică public, denumirea și scopurile principale ale proiectului[6]. De obicei nu au loc discuții cu privire la conținutul legii, dar trebuie să existe un vot cu privire la data când acest proiect de lege trebuie să fie supus dezbaterii. De regulă votul este verbal[7], și dacă este evident pentru toată lumea cu privire la majoritatea reieșită prin această procedură, se trece la proiectul următor. Dacă nu există definită o majoritate clară cu privire la acceptarea proiectului și data la care se va supune dezbaterii, atunci se procedează la reluarea votului, printr-o formalitate puțin cunoscută în alte adunări reprezentative: toți membrii Camerei părăsesc sala și se reîntorc prin două intrări diferite, una pentru cei care votează „pentru” și una pentru cei care votează „împotrivă”. La intrarea prin aceste uși vor fi doi „vorbitori” („telers”) care vor face o listă cu cei care votează, conform destinației intrărilor, „pentru” sau „contra”. Președintele Camerei (Speaker-ul) centralizează lista și face public rezultatul votului în Plenul Camerei.

A doua etapă, poartă numele de „A doua Citire”, care are loc de regulă în următoarea ședință a Camerei, pentru a da timp parlamentarilor să se documenteze asupra domeniului supus atenției. Această etapă este cea mai importantă privind dezbaterea proiectului de lege întrucât, oferă principala oportunitate reprezentanților MPs să dezbată toate aspectele importante din conținutul proiectului de lege. Fiecare parlamentar care dorește să ia cuvântul trebuie să fie chemat în acest sens de către Președintele Camerei (Speaker), fiind interzise intervențiile fără aprobarea acestuia. Dacă există dezacorduri cu privire la principiile de bază ale Bill-ului, atunci amendamentele formulate în acest sens sunt supuse procedurii de vot la sfârșitul dezbaterii[8]. Procedura de vot este identică cu cea de la Prima Citire, fiind necesar ca majoritatea voturilor să fie „pentru”, pentru a se putea continua procedura. În cazul acestei proceduri deschise de vot, este puțin probabil ca un Bill propus de Guvern să nu treacă, întrucât de obicei Guvernul este format de partidul majoritar, iar în cadrul votului funcționează foarte bine disciplina de partid. Dacă totuși se optează pentru o procedură confidențială de vot, iar în urma acesteia Bill-ul nu este acceptat, Primul Ministru se află sub obligația constituțională de a cere dizolvarea Parlamentului și de a organiza alegeri anticipate. Așadar, în timpul procedurii parlamentare este puțin probabil ca un Bill să nu treacă la vot. Desigur acesta poate suporta importante modificări prin intermediul amendamentelor, în funcție de voința majoritară în Camera respectivă. Așa au stat lucrurile și în cazul Bill-ului care încorpora Tratatul de la Maastricht, care a fost adoptat doar pentru că perspectiva înfrângerii voinței Guvernului, duce invariabil la alegeri anticipate.

După ce un Bill surmontează toate greutățile și este aprobat de majoritatea parlamentară, acesta trece în etapa a treia a procedurii, aceea a Comisiilor de Specialitate.

La acest moment, Bill-ul este examinat de către o comisie de specialitate formată din 15 până la 50 de membri ai Parlamentului cu drept de vot, și care de obicei poartă denumirea de „Comisia pentru…….” preluând din titlul Bill-ului domeniul (Standing Committee for….), aleasă special pentru fiecare Bill în parte de către Camera Parlamentară. Membrii acestei comisii sunt aleși în funcție de pregătirea (calificarea) fiecăruia, precum și în raport de compunerea politică a Camerei. Așadar, dacă guvernul are majoritatea în parlament, va avea și majoritatea în Comisie. O singură observație, în cazul proiectelor de lege (bill-uri) care au ca domeniu de reglementare finanțele publice, întreaga Cameră Parlamentară se constituie în „Standing Committee for…” pentru a dezbate în amănunt proiectul de lege.

Următoarea etapă procedurală o reprezintă Raportul Comisiei în plenul Camerei, raport care conține toate amendamentele aduse proiectului de lege. Dacă nu s-au adus amendamente, această fază este eliminată din procedură, iar Bill-ul merge în următoarea etapă, „A Treia Citire”. Dacă Comisia a acceptat amendamente, atunci acestea vor fi dezbătute în plen și se va vota asupra lor dacă vor fi acceptate sau respinse. De asemenea în această etapă mai pot fi formulate amendamente noi, din partea membrilor Camerei care nu au făcut parte din Comisie. Se decide după aceeași procedură. Această etapă procedurală este descrisă în lucrările de specialitate britanice ca fiind „un mijloc de protecție folositor contra impunerii voinței unei Comisii restrânse, împotriva voinței întregii Camere, și o oportunitate necesară pentru a mai reflecta o dată.”[9]

A Treia Citire, reprezintă etapa în care se derulează votul final asupra Bill-ului. Este mai mult o formalitate, întrucât, din moment ce Bill-ul a trecut toate aceste stagii prin mai multe proceduri de aprobare, este neplăcut pentru Cameră să fie respins tocmai într-o etapă atât de târzie. De fapt, actuala procedură parlamentară în Camera Comunelor presupune o altă dezbatere a Bill-ului în această etapă doar dacă cel puțin 6 membri ai Camerei solicită aceasta. Mai degrabă acest lucru se întâmplă în Camera Lorzilor uneori.

Procedura în Camera Lorzilor

Este aceeași ca și în Camera Comunelor, aceleași 5 stagii, iar dacă această Cameră propune noi amendamente Bill-ului, acesta este trimis înapoi către Camera Comunelor pentru ca aceasta să supună dezbaterii aceste amendamente.

Ultima etapă a procedurii parlamentare este aceea în care monarhul aprobă formal Bill-ul în cauză, acesta devenind astfel un Act al Parlamentului. Acum această procedură este mai mult o formalitate, întrucât monarhul nici măcar nu mai primește în întregime Actul conform „Royal Addent Act din 1961”, ci doar titlul și o scurtă descriere a acestuia[10].

În materia procedurii legislative, o importanță deosebită o au două Acte ale Parlamentului, primul din 1911 iar al doilea din 1949, ambele cu privire la faptul că un Bill poate deveni Act al Parlamentului și fără aprobarea Camerei Lorzilor, dacă după ce aceasta l-a respins el este introdus și parcurge toate etapele în Camera Comunelor în următoarea sesiune parlamentară. Principiul care stă în spatele acestor Acte ale Parlamentului, este acela conform căruia, Camera Lorzilor nu este o instituție aleasă de către electorat iar funcționarea sa este menită să ajute elaborării legilor și mai puțin să se opună voinței Camerei Comunelor care este aleasă. În fapt această procedură a fost utilizată doar de patru ori atunci când Camera Lorzilor s-a opus unui Bill. Aceste Acte sunt:

Actul privind Crimele de Război 1991

Actul privind Alegerile Parlamentare Europene 1999

Actul (amendamentul) privind hărțuirea sexuală (sexual Offences) 2000

Actul privind Vânătoarea 2000

3. Intrarea în vigoare a legilor.

Urmând procedura validării de către monarh, un Act al Parlamentului va intra în vigoare la miezul nopții al acelei zile în care este semnat, dacă în cuprinsul lui nu se stabilește altă dată. Oricum în practică există un trend crescând privind neimplementarea imediată a unui Act al Parlamentului, chiar dacă acesta conține o dată precisă la care intră în vigoare, sau pasează responsabilitatea ministerului de resort să stabilească data intrării în vigoare. În cel de-al doilea caz, ministerul de resort emite un ordin de punere în aplicare a actului normativ care prevede și data la care intră în vigoare acesta. Această procedură poate cauza probleme deoarece crează o incertitudine privind anumite prevederi din textul Actului Parlamentului, care se aplică imediat. Cel mai bun exemplu de astfel de incertitudini și probleme este acela al Codului Penal, „The Criminal Justice Act”, din 2003. Acesta conține 339 de secțiuni, iar în ultima secțiune, se prevede că 11 secțiuni vor intra în vigoare imediat după procedura de semnare de către monarh (Royal Assent). Altele, în număr de 8 (269-277) vor intra în vigoare la 4 săptămâni după semnarea de către monarh. Toate celelalte vor intra în vigoare la emiterea ordinului ministrului de resort[11]. Este posibil de asemenea, ca unele secțiuni dintr-un Act al Parlamentului, sau chiar un Act întreg să nu devină niciodată lege aplicabilă. Un exemplu în acest sens este Actul cu privire la Sărbătorile de Paște din 1928, care avea ca scop fixarea datei când se sărbătorește Sfintele Paște. Acest Act a trecut toate etapele procedurii legislative, a fost investit cu semnătură regală, dar nu a intrat niciodată în vigoare.

De regulă toată această procedură durează câteva luni, dar au fost și cazuri când un Bill a devenit Act al Parlamentului și a intrat în vigoare în 24 de ore[12].

4. Concluzii privind actuala procedură de legiferare parlamentară

S-au manifestat multe critici cu privire la acest proces legislativ; de fapt, Comisia Renton care a raportat în 1975 un punct de vedere pe această temă a constatat că aceste critici sunt aceleași de secole, și le-a grupat pe 4 categorii:

Limbajul folosit în elaborarea Actelor Parlamentului este unul obscur și complex.

Actele Parlamentului suferă de „supra-elaborare” deoarece cei care alcătuiesc Bill-urile încearcă să le adapteze pentru orice controverse;

Structura internă a unor Acte ale Parlamentului nu are legătură logică cu forma în care sunt redactate acestea, făcându-le greu de înțeles pentru populație în ceea ce privește secțiunile relevante.

Sunt multe lacune privind conexiunile interne ale Actelor Parlamentului. Iar la această stare contribuie și practica „Amendamentelor” succesive care crește dificultatea în a descoperi sensul inițial al legii.

Această Comisie a făcut 81 de recomandări dintre care în 32 de ani au fost implementate aproximativ jumătate.

În 1992 un alt raport al Comisiei Societății Hansard, condusă de lordul Rippon, a subliniat 5 principii ale elaborării democratice a legilor în Marea Britanie. Acestea sunt:

Legea este făcută pentru beneficiul cetățenilor și de aceea, toți cetățenii ar trebui implicați cât de mult și de deschis este posibil în procesul legislativ;

Dreptul statutar trebuie trecut sub autoritatea Parlamentului și de asemenea, expus scrutinului democratic;

Dreptul statutar trebuie să devină cât mai cert și inteligibil cu putință;

Este la fel de important să faci legea corect pe cât de important este ca aceasta să parcurgă repede procedura parlamentară.

Dacă aceste linii directoare vor fi urmate, se va constata o îmbunătățire a calității acestor Statute. Prin urmare, codificarea și/sau consolidarea acestora poate fi folosită pentru a face legea mult mai accesibilă. Prin aceasta toate legile care au același domeniu de reglementare pot fi unite într-un Act al Parlamenatului unic, făcut atât accesibil cât și ușor de înțeles. Or, această putere a Parlamentului nu poate veni decât dintr-o Constituție scrisă, acceptată prin referendum la nivelul Regatului Unit.

Definiția supremației Parlamentului (dată de Dicey în secolul XIX), a reliefat trei aspecte importante și anume: parlamentul poate legifera asupra oricărei chestiuni; nici un parlament nu poate fi ținut de nici un act al parlamentului anterior și nici nu poate să emită vreun Act care să oblige vreun Parlament viitor; nici un alt organism nu are dreptul să legifereze sau să completeze vreun Act al Parlamentului. Față de aceste caracteristici să le spunem tradiționale, în doctrina modernă au apărut două importante limitări, au fost impuse de Parlamentele anterioare. Acestea privesc:

menținerea calității de membru al Uniunii Europene. Aceasta presupune că dreptul comunitar a dobândit prioritate față de dreptul intern, iar acest lucru a început cu Actul de Aderare la UE din 1972. Apartenența la UE afectează într-atât de mult sistemul de drept și sistemul politic încât numai poporul poate decide retragerea din UE.

nemodificarea efectelor Actului privind Drepturile Omului din 1998. Aceasta se bazează pe faptul că respectivul Act a înglobat în dreptul intern britanic Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, pe cale de consecință, nici un Act intern nu poate să contravină acesteia; din acest punct de vedere, conform art. 4 Curtea Europeană a Drepturilor Omului are competența să declare un Act ca fiind incompatibil cu prevederile Convenției, lipsindu-l de forță juridică.

Referințe bibliografice

[1] P. Leyland, The Constitution of the United Kingdom, Hart Publishing Oxford, 2007, pag. 99

[2] Pentru aceasta s-a creat „The European Scrutiny Comitee”, ca și comisie de specialitate a Camerei Comunelor, care evaluează implicațiile legislației provenite de la Bruxelles și decide care Act anume va face obiectul dezbaterilor pe ordinea de zi a Parlamentului.

[3] R. Hazzel „Westminster ca un legislativ „trei în unul””, în R Hazzel și R Rawlings (eds), „Devoluția, adoptarea legilor și Constituția” Exter Imprint, 2005, pag. 228

[4] Parlamentul scoțian a fost primul dintre parlamentele naționale din Marea Britanie, care a introdus această procedură publică de consultare privind procesul de legiferare, urmat apoi și de Parlamentul Britanic, și prin urmare și de cele ale Țării Galilor, Angliei respectiv al Irlandei de Nord.

[5] J. Smookler, „Făcând diferența? Efectivitatea scrutinului pre-legislativ” în Parliamentary Affaires 522-35, 2006; J Smookler, „Câteva aspecte în elaborarea legilor: scrutinul pre-legislativ” Hansard Society nr. 5 pe 2004, citat de P. Leyland, op. cit. p. 100

[6] J. Martin „Sistemul legislativ al Marii Britanii”, editia a 5-a, Ed. Hodder Arnold, Londra, 2007, p. 50

[7] Speaker-ul Camerei Parlamentului întreabă pe fiecare membru prezent al Camerei dacă este de acord cu proiectul legislativ în cauză, iar acesta se ridică și spune „da” sau „nu”.

[8] P. Leyland, op cit p.101

[9] J. Martin op. cit., p. 51

[10] Ultima dată când un monarh a refuzat să semneze un Act al Parlamentului a fost în 1707, când Regina Ana a refuzat să aprobe Bill-ul privind constituirea Miliției Scoțiene

[11] Royal Assent a fost dat pe 19 noiembrie 2003. Mai sunt încă secțiuni care nu au intrat în vigoare întrucât nu s-a emis ordinul ministerului de resort.

[12] Actul cu privire la Irlanda de Nord 1972, adoptat într-o zi. Vezi pentru detalii, J. Martin op. cit. p. 52