Principalele Documente Internationale Care Garanteaza Drepturile Omului

CUPRINS

Abrevieri

Alin. – Alineatul

Art. – Articolul

C.A. – Curtea de Apel

Ed. – Editura

Lit. – Litera

N.C.P.P. – Noul Cod de Procedură Penală

Op.cit. – Opera citată

Pt. – Pentru

P. – Pagina

PP. – Paginile

Parag. – Paragraful

Pct. – Punctul

RO – România

Vol. – Volumul

“ Materia vieții de stat e munca, scopul muncii e bunul trai, averea, – deci acestea sunt esențiale. De aceea se și vede care e răul cel mare : sărăcia “

“ Sub regimul libertății comerțului omul nu mai muncește decât ceea ce poate concura pe piața universului întreg, și de aceea această libertate însemnează ruină pentr-un popor rămas îndărăt “

Mihai Eminescu

Introducere

AViitorul nostru nu poate fi conceput altfel, decât prin afirmarea neîngrădită a personalității umane. Cunoașterea drepturilor omului în colectivitate reprezintă cea mai bună și mai sigură apărare împotriva riscurilor oricăror violări ale acestor drepturi.

Individul, în mod natural, constituțional și moral, are și trebuie să îndeplinească corelativ obligațiile, drepturile și libertățile omului. A învăța și totodată a-ți ști propriile drepturi te face să le respecți și pe cele ale celorlalți, astfel, se poate pregăti realizarea unei societăți mai tolerante, pașnice și, la o cercetare pluridisciplinară..

ADrepturile Omului reprezintă unul dintre conceptele fundamentale ale discursului socio-juridic și politic actual.

La nivel European,respectarea drepturilor omului reprezintă unul dintre standardele politice fundamentale, expres formulate de Consiliul European de la Copenhaga (1993),ale integrarii în Uniune. Mai mult,în relațiile sale economice cu statele în curs de dezvoltare, Uniunea Europeană practică așa numita clauza de condiționalitate. Ea are în vedere respectarea drepturilor omului de către statele cărora Uniunea le acordă asistență și sprijin pentru dezvoltare.

ALa nivel internațional,respectarea drepturilor omului este atent monitorizată de către organism specializate ale Națiunilor Unite (Comisia pentru Drepturile Omului, Comitetul pentru Drepturile Omului, etc) dar și de către organizații non-guvernamentale cu vocație globala (Human Rights Watch). Rapoartele de monitorizare realizate obligă statele să-și reevalueze politicile,deciziile administrative, legislațiam etc. , pentru a stopa încălcarea drepturilor omului și pentru a da posibilitatea tuturor cetățenilor să le valorifice, în condițiile unui tratament egal și non-discriminatoriu.

ADrepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului constituie nu doar o realitate ci și o finalitate a întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice și progresiste. De aici și atenția cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, la protecția și respectul libertăților fundamentale ale persoanei umane.

AProblematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional în plan intern și este în același timp obiect al reglementărilor de drept internațional public.

AConceptele de „drepturi ale omului” și „drepturi ale cetățeanului” solicită o analiză atentă în interferența, dar și în individualizarea lor, deoarece, ele se condiționează dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internațional, servește ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertăților cetățenești. Conceptul drepturilor omului are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilor cetățenești, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenești sunt, potrivit însăși denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni și anume cetățenii unui anumit stat.

AO primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale cetățenești.

APentru definirea lor trebuie sa luăm în considerație că:

a) sunt drepturi subiective;

b) sunt drepturi esențiale pentru cetățeni;

c) datorită importanței lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale (constituții).

Aa) Drepturile fundamentale ale cetățenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. La fel ca orice drepturi subiective ele constituie o anumită facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.

A b) Constatând că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu înseamnă că se neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetățenești; aceasta deoarece deși nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice și nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetățenilor își justifică pe deplin existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective datorită importanței economice, sociale și politice pe care o au.

Ac) Deoarece au această poziție importantă în cadrul drepturilor subiective, drepturile fundamentale sunt cuprinse în textul Constituției, care le investește cu garanții juridice speciale. Deoarece normele constituționale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituționale, urmarea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute și garantate de Constituție, se ridică prin forță lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetățenilor, spre deosebire de alte drepturi, își găsesc ocrotire și în o serie de documente internaționale, cum ar fi Declarația universală a drepturilor omului și cele două Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.

AȚinând cont de cele precizate mai sus, prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești se desemnează acele drepturi ale cetățenilor care, fiind esențiale pentru existenta fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăși Constituția.

AConform unei alte definiții, foarte asemănătoare ,drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viata, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

AConsiderăm că o interesantă și completă definiție este și cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric, ale unei anumite societăți.

AColocviul de la Aix din 1981 a considerat că, prin noțiunea de drepturi fundamentale individuale trebuie să se înțeleagă „ ansamblul drepturilor și libertăților recunoscute atât persoanelor fizice cât și persoanelor juridice (de drept privat și de drept public) în virtutea Constituției, dar și a textelor internaționale, și protejate atât contra puterii executive, cât și contra puterii legislative de către judecătorul constituțional (sau de către judecătorul internațional)”.

ADin punct de vedere al terminologiei se poate observa că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Spre exemplu Constituția folosește termenul drept, atunci când consacră dreptul la viată și la integritate fizică și psihică (art.22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informații (art.31), dreptul la învățătură (art.32), dreptul la ocrotirea sănătății (art.33), etc. În același timp Constituția folosește și termenul libertate atunci când consacră libertatea individuală (art.23), libertatea de conștiință (art.29), libertatea de exprimare (art.30), libertatea întrunirilor (art.36), etc. Această terminologie constituțională deși astfel nuanțată, desemnează doar o singura categorie juridică și anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea constituie un drept.

AConstituția României din 1991 reglementând drepturile fundamentale le cuprinde sub titlul “Drepturile și libertățile fundamentale” fără a preciza că este vorba despre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Aceasta deoarece exercitarea celor mai multe drepturi fundamentale prevăzute în acest titlu nu este condiționată de calitatea de cetățean român. Bineînțeles însă că străinii și persoanele fără cetățenie (apatrizii) care se află pe teritoriul României nu se bucură de acele drepturi și libertăți prevăzute de Constituție și de legi, care, prin chiar natura lor, sunt strâns legate de activitatea de cetățean al țării noastre (spre exemplu, dreptul de a alege și de a fi ales). Însă, cetățenii străini și apatrizii beneficiază de un drept specific condiției lor: dreptul la azil politic, în situația în care, ca urmare a persecuțiilor la care sunt supuși în țările lor de origine pentru activitățile lor politice democratice, se refugiază pe teritoriul statului nostru. Acest drept constă în faptul ca cetățenii străini sau apatrizii sunt asimilați cu cetățenii români din punctul de vedere al dreptului de a nu fi extrădați.

ADacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

ASocietatea umană, din cele mai îndepărtate timpuri și până în zilele noastre, a parcurs un proces istoric al cărui finalitate o reprezintă nivelul actual de garantare și protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale ființelor umane în condițiile înlăturării discriminărilor de orice fel.

AOrganizarea societății într-un stat implică faptul că autoritățile dispun de puterea de a impune regulile care guvernează societatea pornind de la aceste prevederi, iar menirea socială a drepturilor omului este in primul rând aceea de a asigura o nouă bază pentru formularea unor standarde menite să garanteze faptul că sistemul statal va servi intereselor oamenilor și nu va leza drepturile acestora.Anume aceste texte internaționale au inspirat în mod direct și au reflectat, în totalitate sau în parte, o gamă intreagă de instrumente complementare cu implicații asupra legislațiilor naționale ale statelor, referitoare la autodeterminare și dreptul la independență a țărilor și popoarelor colonizate; tortura și alte tratamente analoage inumane; libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locurilor de munca; drepturile politice ale femeii; drepturile persoanelor deficiente mintal și handicapate, progresul și dezvoltarea în domeniul social (eliminarea foamei si a subnutriției); folosirea progreselor inregistrate de știință și tehnică în interesul păcii și în beneficiul omenirii; cooperarea și dezvoltarea culturală pe scară internatională; mass-media și contribuția acesteia la intărirea pacii si ințelegerii internaționale; lupta împotriva rasismului, instigării la razboi si apartheidului; lupta împotriva terorismului și nu în ultimul rând promovarea drepturilor omului.

AImportanța actelor naționale și internaționale este impusă de la sine și prezintă o adevărată garanție pentru apărarea drepturilor omului atunci când în ordinea internă acestea deroga fie de la legislația internă, fie de la principiile internaționale de protecție a acestor norme.

AProclamarea Declarației Universale a Drepturilor Omului (DUDO), de către Adunarea generală a ONU, la 10 decembrie 1948, ca pe un ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile, astfel încât toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, luând ca bază prevederile DUDO, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive și permanente, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, pune bazele principiale a ceea ce mai târziu, constituia Dreptul Internațional al Drepturilor Omului, ca piatră de temelie a tuturor ramurilor dreptului din țările care l-au recunoscut prin adoptarea documentelor internaționale din domeniu.

AÎntreaga istorie a omenirii este străbătută de ,,ideea că ființa umană posedă, prin natura sa, anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora nu le corespund, sau le corespund numai imperfect, dispozițiile legilor juridice pozitive” . Convingerea că oamenilor li se cuvin anumite drepturi s-a ivit în mintea omenească încă din timpuri străvechi și a fost dezvoltată grație filosofiei stoice și jurisprudenței, în toate epocile următoare, uneori inspirându-se din dogmele religiei creștine, alteori numai prin prisma rațiunii de a trăi.

AAstăzi, literatura de specialitate tratează teme precum

Dreptul internațional privind Drepturile omului

Dreptul umanitar și Drepturile omului

Instituțiile specializate ale Drepturile omului

Drepturile garantate

Dezvoltarea jurisprudenței și Drepturile omului

Drepturi individuale și Drepturile popoarelor etc.

ADocumentul juridic care a consacrat în maniera cea mai completă conceptul drepurilor și libertăților fundamentale, a fost "Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului", din 26 august 1789, adoptată în perioada revoluției franceze . Ea reflectă, din titlu, viziunea dualistă a iluminiștilor europeni, îndeosebi francezi, inspirată deopotrivă de teoria dreptului natural (drepturile omului) și de teoria contractului social (drepturile cetățeanului).

APrimul articol al Declarației proclama: "Oamenii se nasc liberi și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitatea comună". În continuare sunt enunțate drepturile imprescriptibile ca: libertatea, proprietatea, siguranța și altele. Potrivit Declarației libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora. Sunt înscrise prevederi exprese referitoare la cadrul legal al exercitării drepturilor omului, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanți la elaborarea legilor, ca expresie a voinței generale (art.6), la reținere, arestare și acuzare (art.7), la prezumția de nevinovăție (art.8), libertatea cuvântului (art.9) și a presei (art.10) ș.a.

Capitolul I

Noțiunea de drepturi fundamentale ale omului

Noțiune

AConvingerea că oamenilor, în calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite

drepturi, apare încă din timpurile străvechi și parcurge întreaga istorie a gândirii sociale. ”Ideea că ființa umană posedă, prin natura sa, anumite drepturi, valabile chiar dacă acestora nu le corespund sau le corespund numai imperfect dispozițiile legilor juridice pozitive, s–a ivit în mintea omenească, după cum se știe, încă din timpuri străvechi și a fost redată în cuvinte strălucite grație filozofiei stoice și jurisprudenței, apoi în toate epocile următoare, uneori inspirându-se din dogmele religiei creștine, alteori numai din lumina rațiunii .”

Omul beneficiază de drepturi inerente ființelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuiește, muncește sau trăiește, indiferent de naționalitate, rasă, sex, credințe religioase și filozofice, stare materială, fiindcă acestea au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale și inalienabile, ca un corolar al libertății, dreptății, securității și păcii în lume.

ADrepturile Omului reprezinta unul dintre conceptele fundamentale ale discursului socio-juridic și politic actual. La nivel European,respectarea drepturilor omului reprezintă unul dintre standardele politice fundamentale, expres formulate de Consiliul European de la Copenhaga (1993),ale integrarii în Uniune. Mai mult,în relațiile sale economice cu statele în curs de dezvoltare, Uniunea Europeană practică așa numita clauza de condiționalitate. Ea are în vedere respectarea drepturilor omului de către statele cărora Uniunea le acordă asistență și sprijin pentru dezvoltare.

ALa nivel internațional,respectarea drepturilor omului este atent monitorizată de către organism specializate ale Națiunilor Unite (Comisia pentru Drepturile Omului, Comitetul pentru Drepturile Omului, etc) dar și de către organizații non-guvernamentale cu vocație globala (Human Rights Watch). Rapoartele de monitorizare realizate obligă statele să-și reevalueze politicile,deciziile administrative, legislațiam etc. , pentru a stopa încălcarea drepturilor omului și pentru a da posibilitatea tuturor cetățenilor să le valorifice, în condițiile unui tratament egal și non-discriminatoriu.

ADrepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului constituie nu doar o realitate ci și o finalitate a întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice și progresiste. De aici și atenția cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, la protecția și respectul libertăților fundamentale ale persoanei umane.

AConceptele de „drepturi ale omului” și „drepturi ale cetățeanului” solicită o analiză atentă în interferența, dar și în individualizarea lor, deoarece, ele se condiționează dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internațional, servește ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertăților cetățenești. Conceptul drepturilor omului are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilor cetățenești, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenești sunt, potrivit însăși denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni și anume cetățenii unui anumit stat.

AO primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale cetățenești.

APentru definirea lor trebuie sa luăm în considerație că:

a) sunt drepturi subiective;

b) sunt drepturi esențiale pentru cetățeni;

c) datorită importanței lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale (constituții).

Aa) Drepturile fundamentale ale cetățenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. La fel ca orice drepturi subiective ele constituie o anumită facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.

Ab) Constatând că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu înseamnă că se neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetățenești; aceasta deoarece deși nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice și nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetățenilor își justifică pe deplin existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective datorită importanței economice, sociale și politice pe care o au.

Ac) Deoarece au această poziție importantă în cadrul drepturilor subiective, drepturile fundamentale sunt cuprinse în textul Constituției, care le investește cu garanții juridice speciale. Deoarece normele constituționale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituționale, urmarea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute și garantate de Constituție, se ridică prin forță lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetățenilor, spre deosebire de alte drepturi, își găsesc ocrotire și în o serie de documente internaționale, cum ar fi Declarația universală a drepturilor omului și cele două Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.

AȚinând cont de cele precizate mai sus, prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești se desemnează acele drepturi ale cetățenilor care, fiind esențiale pentru existenta fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăși Constituția.

AConform unei alte definiții, foarte asemănătoare ,drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viata, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

AConsiderăm că o interesantă și completă definiție este și cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric, ale unei anumite societăți.

AColocviul de la Aix din 1981 a considerat că, prin noțiunea de drepturi fundamentale individuale trebuie să se înțeleagă „ ansamblul drepturilor și libertăților recunoscute atât persoanelor fizice cât și persoanelor juridice (de drept privat și de drept public) în virtutea Constituției, dar și a textelor internaționale, și protejate atât contra puterii executive, cât și contra puterii legislative de către judecătorul constituțional (sau de către judecătorul internațional)”.

ADin punct de vedere al terminologiei se poate observa că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Spre exemplu Constituția folosește termenul drept, atunci când consacră dreptul la viată și la integritate fizică și psihică (art.22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informații (art.31), dreptul la învățătură (art.32), dreptul la ocrotirea sănătății (art.33), etc. În același timp Constituția folosește și termenul libertate atunci când consacră libertatea individuală (art.23), libertatea de conștiință (art.29), libertatea de exprimare (art.30), libertatea întrunirilor (art.36), etc. Această terminologie constituțională deși astfel nuanțată, desemnează doar o singura categorie juridică și anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea constituie un drept.

AConstituția României din 1991 reglementând drepturile fundamentale le cuprinde sub titlul “Drepturile și libertățile fundamentale” fără a preciza că este vorba despre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Aceasta deoarece exercitarea celor mai multe drepturi fundamentale prevăzute în acest titlu nu este condiționată de calitatea de cetățean român. Bineînțeles însă că străinii și persoanele fără cetățenie (apatrizii) care se află pe teritoriul României nu se bucură de acele drepturi și libertăți prevăzute de Constituție și de legi, care, prin chiar natura lor, sunt strâns legate de activitatea de cetățean al țării noastre (spre exemplu, dreptul de a alege și de a fi ales). Însă, cetățenii străini și apatrizii beneficiază de un drept specific condiției lor: dreptul la azil politic, în situația în care, ca urmare a persecuțiilor la care sunt supuși în țările lor de origine pentru activitățile lor politice democratice, se refugiază pe teritoriul statului nostru. Acest drept constă în faptul ca cetățenii străini sau apatrizii sunt asimilați cu cetățenii români din punctul de vedere al dreptului de a nu fi extrădați.

ADacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

A“Înțelegerea deplinei semnificația a instituției drepturilor omului presupune o

cunoaștere a ideilor umaniste care au postulat încă din timpurile cele mai vechi libertatea și egalitatea oamenilor. Perceperea sensului exact a instituției juridice a drepturilor omului implică, așadar, în mod necesar, o înțelegere a semnificației filozofice a acestor drepturi, indispensabilă deslușirii conținutului moral – politic al oricăror reglementări normative în această materie” .

Istoricul drepturilor omului.

AO cercetare – chiar sumară – a evoluției și semnificațiilor curentelor gândirii politice

evidențiază, fără putință de tăgadă, că năzuința spre libertate a reprezentat o trăsătură constantă a întregului proces istoric, preocuparea pentru definirea poziției omului în societate manifestându–se practic, odată cu manifestarea sa ca ființă gânditoare.

A“Sorgintea concepției drepturilor omului se găsește în sistemele de gândire stoice,

naturaliste, grecești și romane din antichitate. Acest fapt s–a datorat extinderii relațiilor economice, politice și culturale ale Greciei antice, când spre anul 410 î.e.n. gânditori ai acestei țări au început să înțeleagă relația dintre statul cetate laic, religie și individ” . În această perioadă, zisă antropocentrică, sofiștii au fost primii care au avansat o teză revoluționară pentru epoca respectivă, după care omul este stăpânul destinului său și nu se află la discreția zeilor, cum se gândea înainte. Cu toate acestea, sofiștii n-au ajuns să înțeleagă existența normelor sau valorilor universale.

AO contribuție deosebită de importantă în apariția progresivă a concepției unui

ansamblu universal și etern de reguli și valori a avut-o Platon, care a stabilit o netă distincție între idei și cultură sau tradiție. Această concepție apare foarte limpede în lucrarea sa “Protagoras”, unde Hipias profesează o adevărată credință a naturii universale, comună oamenilor și diferențierii între phisis (natura) și nomos (convenție). “Voi toți care sunteți aici prezenți – scria Platon – vă consider pe toți ca fiind părinți, apropiați, cetățeni după natură, dacă nu chiar după lege (Phisis nomos).

După natură, semenul este părintele semenului, dar legea tirană a oamenilor opune naturii contrastul său” .

ALa rândul său Aristotel, în “Politica” afirmă că “numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic” . Identificăm aici primul germene al ideii de drept natural, care va avea un rol important în istoria societății omenești. A trebuit să se aștepte încă mult timp înainte să se ajungă la a recunoaște faptul că demnitatea omului este în același timp și sursă și fundament.

AStoicii greci au fost primii care au elaborat noțiunea unui drept natural, conform căreia legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern și imuabil aplicabil Cosmosului și ansamblului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale.

AIdeile umaniste exprimate în antichitatea greacă sau instituționalizat și în alte zone în jus natural.

AÎntr-o societate în care masele preponderente ale indivizilor – sclavii – erau considerate “unelte necuvântătoare”, ideile de promovare egală a condiției umane, nu și-au putut găsi transpunerea în plan economic, politic, social sau cultural. Acest fapt nu s-a petrecut nici în Evul Mediu, când filozofii creștini au dezvoltat această teorie, pornind de la Decalog (cele 10 porunci) și enunțând pe această bază anumite drepturi individuale fundamentale. Astfel, după Sf. Toma d’Aquino, individul este în centrul unei ordini sociale și juridice juste, însă legea divină are preeminență absolută asupra Dreptului Laic, așa cum este definit de împărat, rege sau prinț. Ca urmare a apărut un dublu conflict: între puterea religioasă și puterea civilă, pe de o parte, între indivizi și stat, pe de altă parte. De aici și o labilitate a alianțelor, când biserica susținea autoritatea civilă pentru a-și întări legitimitatea insubordonării supușilor, când biserica, sau unii membrii ai săi se alăturau poporului în lupta sa contra unei puteri opresoare.

AMutații semnificative pe planul gândirii social politice se vor produce în secolele XVII și XVIII, când raționaliștii vor pune, în mod progresiv, bazele științifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului. Substituind rațiunea revelației (de unde și denumirea de raționaliști), ei au fundamentat teoria dreptului natural definindu-l ca etern însă nesupus ordinii divine. “Dreptul natural – afirma Hugo Grotius- este într-o asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba” .

ADin ideile raționaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social care se fondează pe principiul presupus irefutabil, că orice contract social trebuie să fie respectat. Raporturile între puterea de stat și indivizii care se află sub jurisdicția sa sunt considerate ca fiind fondate pe un contract social, pe care nici una din parți nu l-ar putea modifica, fără consimțământul celeilalte părți. Cel care a avut un rol determinant în evoluția acestei școli de gândire a fost filozoful german Johannes Althius (în jurul anului 1600) însă apogeul a fost atins de Jean –Jecques-Rousseau, care, în lucrarea sa “Contractul social”, apărută în anul 1762, afirmă: “omul este născut liber dar pretutindeni este în lanțuri”.

APrimul gânditor care a afirmat că lumea este supusa unor legi obiective a fost Montesquieu. În lucrarea sa "Despre spiritul legilor", el aprecia că "legile, în înțelesul cel mai larg, sunt raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor; și că în acest sens, tot ce există are legile sale". Filozoful francez definea libertatea ca "dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile", subliniind că dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce legile interzic "el nu ar mai avea libertate pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel". Pentru apărarea persoanei și bunurilor acesteia, el preconiza contractul social, care este un pact prin care individul își supune voința sa voinței generale care, constituită în corpuri, stabilește reguli morale pentru membrii săi și implică reducerea guvernului la un singur individ. Suveranitatea nu aparține decât poporului, în calitatea sa de corpuri constituite și fiecare individ trebuie să i se supună. După cum se poate constata, concepțiile lui Rousseau erau destul de ambigue în ceea ce privește locul pe care îl rezervă individului.

Geneza și evoluție

AÎn acest "secol al luminilor", care a dus revoluțiile americană și franceză de la sfârșitul sec. al xviii-lea, dreptul natural s-a orientat spre noi direcții; începe să se preocupe mai mult de drepturile individuale decât de normele obiective. Acest lucru se remarcă în declarațiile solemne făcute în timpul revoluțiilor americană și franceză, unde sunt enunțate principiile universale ale dreptului natural, pentru a recunoaște omului, în calitatea sa de cetățean, drepturi eterne și inviolabile.

ADeclarația drepturilor omului și ale cetățeanului, aprobată de Adunarea Constituantă la 26 August 1789, a reprezentat premiza constituției franceze din 1791. Precizând programul revoluției franceze, Declarația a dobândit o importanță hotărâtoare, nu numai pentru istoria Franței, ci și pentru cea a numeroase alte state, determinând reforme sociale în constitițiile lor.

ASpre sfârșitul sec. al xviii-lea și în prima jumătate a sec.al xix-lea, a apărut un nou curent care contesta teoria drepturilor naturale și eterne. Unul dintre cei mai proeminenți reprezentanți ai acestui curent a fost englezul Edmund Bure care, considerând că această teorie nu ține seama de tradiție și experiență, aprecia că principiul egalității și dreptului la rebeliune implicate de dreptul natural sunt susceptibile de violență și dezordine. Ca atare, respectarea instituțiilor create prin evoluția istorică, este prferabilă drepturilor eterne și imuabile. În Germania, contestarea filozofiei dreptului natural a fost făcută de "Școala istorică", de jurisprudență, al cărei principal ideolog a fost Friederich von Savigny. Adept al unei reforme și a unei codificări a dreptului, el căuta să descopere contextul dreptului existent în cercetarea istorică. In lucrarea sa "Von Deruf unserer Zeit für Gesetzgebungund Rehtswissenschaft" (1841) acesta declara: "Conținutul unei legi, așa cum folosința a consacrat-o, trebuie să fie în acord cu spiritul unui popor sub pedeapsa de a fi condamnat". El zicea că dreptul "este mai întâi dezvoltat prin cutumă și credință populară și apoi prin hotărâri judiciare".

AÎnscriindu-se în filosofia “dreptului natural și al ginților “ și stând la baza teoriei “contractului social “ a lui Jean-Jacques Rousseau, conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima data în secolul al XVIII-lea, însă a fost concretizat în timpul a două mari evenimente: revoluția burgheză din Franța (1789) și rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii (1776).

AOdată cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului au devenit drepturi fundamentale ale cetățeanului. Tradiția declarațiilor însă n-a dispărut, păstrându-se în activitatea unor ligi și asociații create în epoca modernă și contemporană.

Influența doctrinelor și declarațiilor franceze privitoare la drepturilor omului s-a resimțit puternic în gândirea politică și juridică a statelor de pe toate continentele, în special pe continentul european, influențând sistemul constituțional al multor state.

AIdeea drepturilor omului se transformă în prima jumătate a secolului al XIX-lea în principalele și cele mai vehiculate idei politice și juridice, fiind rezultatul firesc al afirmării și dezvoltării societății capitaliste. Ca urmare, apar schimbări constituționale în Suedia(1809), Spama (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardnia(1848)etc.

Ideea că există anumite drepturi generale, umane, indiferent de consacrarea lor într-o legislație sau alta este justificată de dezvoltatea economică și socială pe care popoarele au parcurs-o după revoluția franceză din 1789, scoțând în evidență aspectele comune ale vieții sociale și de stat din diferitele țări, ca și independența lor într-o serie de nevoi importante.

AÎntreaga literatură politică și juridică demonstrează că mișcările progresiste se situează tot mai pregnant pe poziția apărării drepturilor omului.

ASecole de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul internațional. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se înmulțesc cazurile, când pentru recunoașterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizează mai multe state, folosind în acest scop puterea dreptului constituțional. Formele juridice și de cuprindere a drepturilor omului pe plan internațional, inițial au constituit izvoarele clasice ale dreptului internațional public.

AÎn primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementări precise prin convenții și hotărâri luate în comun acord de un număr din ce în ce mai mare de state. În acest spirit se înscriu Convențrile de la Geneva din 1906 și 1929 pentru îmbunătățirea soartei soldaților răniți din armatele de campanie; Convenția de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de război. În primele două decenii ale secolului al XX-lea, în special în timpul primului război mondial, asistăm la o serie de mișcări desfașurate de minoritățile naționale pentru drepturi egale cu națiunea dominantă, impunând recunoașterea și ocrotirea minorităților naționale prin o serie de tratate intemaționale încheiate în perioada 1919-1920.

APrimele documente constituționale au apărut în Anglia, Magna Charta Libertatum – dată de regele Ioan fără de Țară, în 1215, în urma răscoalei baronilor – având întâietate în raport cu alte acte elaborate în acest domeniu. Punctul 39 al acestui document prevedea, spre exemplu, că “Nici un om liber nu va fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării.”

AAlt document important apărut în Anglia a fost Petiția drepturilor din 1628. Cele mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea de garanții împotriva perceperii impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a confiscării de bunuri și a arestărilor fără respectarea procedurii de judecată normal.

ATot în Anglia au fost elaborate alte două acte importante: Habeas corpus (1679) și Bill-ul drepturilor (1689). În conformitate cu Habeas corpus, la solicitarea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul trebuia sa emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî ca urmare fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate cu sau fără cauțiune. Prin Bill-ul drepturilor a fost declarată ilegală orice preluare de bani pentru Coroană sau pentru folosul ei pentru o altă perioadă de timp și în alte condiții de cele stabilite de Parlament.

ADeclarația drepturilor din statul Virginia, din 1776, a consacrat principiul că “toți oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute.”

ADeclarația de independență a S.U.A., din 14 iulie 1776 prevede și ea ca “oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viata, libertatea și căutarea fericirii. Acest act consacră ideea că toate guvernările au fost stabilite de către oameni tocmai în scopul garantării acestor drepturi. “Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o aboli și de a stabili un nou guvernământ”.

AÎn timp ce declarațiile americane vorbesc în titlul și în textul lor exclusiv de drepturile omului, Declarația franceza din 1789 face un pas înainte și se intitulează Declarația drepturilor omului și cetățeanului. În chiar primul său articol Declarația stipulează că “oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe egalitatea comună,” precizându-se că finalitatea asociaților politice o constituie apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi. Conform mentalității revoluționarilor francezi de atunci, egalitatea era un drept înnăscut, menit să se mențină după constituirea societății civile. Însă viața în cadrul statal atrage după sine unele situații specifice, cum ar fi instituirea unor funcții sau a unor demnități care nu sunt accesibile oricărui individ, ci doar celor care au calitatea de cetățeni.

AÎn țara noastră instituția drepturilor fundamentale a fost consfințită pentru întâia oară într-o concepție modernă în Constituția din 1866. Aceasta a cuprins drepturile și libertățile cetățenilor într-o abordare politico-juridică caracteristică gândirii politice și filozofice a Europei Occidentale din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Titlul II al Constituției a fost intitulat în mod sugestiv “Despre drepturile românilor” și a avut o importanță socială și politică fundamentală, deoarece stipula – este adevărat, într-o manieră declarativă, formală – drepturile de esență democratică din acea vreme. Constituția a consacrat, printre altele, libertatea de conștiință, a învățământului, libertatea presei și a întrunirilor. Toți românii erau declarați “egali înaintea legii și datori a contribui fără deosebire la dările și sarcinile publice.” Ea mai prevedea totodată faptul că libertatea individuală este garantată, nimeni neputând fi arestat decât în baza unui mandat judecătoresc motivat, iar motivele trebuiau comunicate în momentul arestării sau la cel mult 24 de ore după arestare. O mare importanță se acorda proprietății private, exproprierile nefiind admise decât pentru cauze de utilitate publică și numai “după o dreaptă și prealabilă despăgubire.”

AOdată cu noile realități și cu întregirea țării după Marea Unire din 1918, în țara noastră a fost adoptată Constituția din 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât Constituția din 1866 și care a fost orientată nemijlocit spre cerințele dezvoltării societății într-un stat de drept. Referitor la drepturile și libertățile cetățenești, aceasta a preluat prevederile Constituției din 1866 dar a adus unora dintre ele îmbunătățiri substanțiale. Constituția a introdus principii noi față de vechea Lege fundamentală, cum ar fi: consacrarea statului național unitar (art.1); înscrierea votului universal (art.64); instituirea senatorilor de drept (art.61); introducerea conceptului de proprietate ca funcție socială (art.17); angajamentul statului pentru protecția socială (art.21); principiul legalității și domnia legii ca fundament al statului. Totodată, în art.8 se prevedea că “toți românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, sunt egali înaintea legii și datori a contribui fără deosebire la dările și sarcinile publice.” Conform art.21 al Constituției “toți factorii de producție se bucură de o egală protecție.”

AConstituția din 1923 a fost înlocuită la 20 februarie 1938, atunci când a fost proclamată o noua Constituție elaborată din inițiativa regelui Carol al II-lea. Referitor la drepturile fundamentale ale cetățenilor, aceasta păstrează spiritul reglementărilor Legii fundamentale anterioare. Constituția din 1938 a instituit însă și unele modificări ale unor principii constituționale, cum ar fi: accentuarea limitării factorului individual în favoarea extinderii puterii Statului și concentrarea puterii politice în mâinile Regelui.

AConstituțiile socialiste din 1948, 1952 și 1965 au legalizat grave abateri de la principiile democratice, sistemul constituțional socialist român având următoarele trăsături :

a) renunțarea la principiul separației celor trei puteri și înlocuirea acestuia cu principiul unicității și deplinătății puterii;

b) înlocuirea pluralismului politic cu monopolul unui singur partid;

c) subordonarea întregului aparat de stat partidului unic;

d) concentrarea puterii de decizie statală – legislativă și executivă – în mâinile unei elite restrânse și influențarea de către aceasta a puterii judecătorești;

e) restrângerea unor drepturi și libertăți cetățenești și subordonarea individului de către stat;

f) absolutizarea luptei de clasă și extinderea acesteia la toți oponenții clasei muncitoare, de fapt ai partidului unic;

g) prezentarea intereselor de grup ca interese sociale ale întregii societăți și dirijarea eforturilor tuturor forțelor sociale spre realizarea acestora, dar în beneficiul grupului politic minoritar;

h) instituționalizarea intervenției și controlului statului asupra întregii vieți economice și social-politice;

i) crearea unui nou tip de “democrație” considerat în mod demagogic superior democrației parlamentare occidentale și atragerea formală a cetățenilor la actul de conducere politică la nivel central și local.

AAstfel, pentru a exemplifica restrângerea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, grave prejudicii au fost aduse dreptului de proprietate. Constituția din 1948 a utilizat două importante instrumente juridice pentru transferul unor bunuri din proprietatea privată în proprietatea statului. Aceste două instrumente au fost: naționalizarea și exproprierea. Naționalizarea era concepută ca un procedeu juridic, prin care o clasă întreagă de mijloace de producție putea fi transferată, pe cale de lege, din proprietatea privată în proprietatea statului. Deosebindu-se de naționalizare, exproprierea era un procedeu juridic, prin care, pe calea unui act juridic individual al organului de stat competent, un bun determinat putea fi trecut pe cale silită, cu plata unei despăgubiri, din proprietatea unei persoane determinate, în proprietatea socialistă, în vederea efectuării unei lucrări sau acțiuni de utilitate publică.

ADreptul la viată – principalul drept al omului cu toată suita de drepturi adiacente, era grav încălcat. Astfel, deși se insista în mod demagogic asupra acestuia, regimul refuza în mod sistematic să ratifice documentele internaționale care interziceau pedeapsa cu moartea.

AUn alt exemplu îl constituie dreptul persoanei de a se deplasa și de a circula, acest drept suferind numeroase îngrădiri atât în cea ce privește deplasarea în interiorul țării, cât și deplasarea în afara granițelor. În ceea ce privește libertatea persoanei de a-și stabili domiciliul unde dorește, trebuie amintit Decretul nr.68 din 20 martie 1976, acesta nepermițând stabilirea domiciliului într-un număr de 14 orașe declarate orașe mari.

ALibertatea de asociere a fost limitată la organizațiile oficiale, orice alt tip de asociație, contrară principiilor comunismului, fiind interzisă. Deși legea electorală admitea și sistemul de alegeri cu mai mulți candidați pentru organele centrale și locale ale puterii, toți candidații aflați în competiție trebuiau să candideze de pe aceeași platformă politică.

AO serie de autori, preocupați de justiția socială, au adoptat orientări diferite. Teoreticieni ca Robert Owen, Pierre Joseph Proudhon și alții au recunoscut importanța libertății individuale, dar și necesitatea justiției sociale. Ei se spijineau pe tradiția liberală a drepturilor omului însă adăugau și o revendicare privind drepturile sociale, economice și naturale.

Drepturile omului si dreptul internațional

AProblematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional în plan intern și este în același timp obiect al reglementărilor de drept internațional public.

AMijlocul secolului al XIX-lea a înregistrat un fenomen nou în domeniul drepturilor omului – abordarea acestora pe plan internațional.

APrimele norme convenționale vizau umanizarea războiului, combaterea comerțului cu sclavi și, în general, cu ființe umane și protejarea minorităților religioase.

AÎncepând cu secolul al XX-lea, dar mai ales după crearea Societății Națiunilor, au fost elaborate alte patru mari categorii de norme de protecție a anumitor drepturi ale omului: norme referitoare la probleme de muncă, la protecția drepturilor popoarelor din colonii, a minorităților etnice și a străinilor.

AImportanța mereu crescândă acordată protecției drepturilor omului, a dus la dezvoltări importante ale Dreptului internațional prin coordonatele Dreptului umanitar, în urma cărora a fost înființată prima organizație cu vocație umanitară – Comitetul Internațional al Crucii Roșii – la inițiativa căruia a fost elaborată, pentru prima oară în istorie, o Conveție internațională care protejează dreptul la viață și dreptul la demnitate umană.

AEvoluția ideilor, a normelor și a instituțiilor la nivel național și internațional a condus la o concepție modernă a drepturilor omului, fondată pe doi pilieri:

A. APe sistemul instrumentelor juridice cu caracter universal, elaborate sub auspiciile Națiunilor Unite și, regional, în cadrul Consiliului Europei, OSCE, american, african, islamic, etc.

B. APe sistemul Dreptului Internațional umanitar, care tinde să protejeze drepturile omului în situații de conflict armat și de alte pericole și amenințări.

AInstituția drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului, un laborios dar și îndelungat proces de cristalizare, se înfățișează in prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică, internă, cât și cea internațională. Reflectând un anumit standard câștigat de protecția internațională a drepturilor și libertațilot ce aparțin oricăror ființe umane, ea definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertați și obligații ale oamenilor unii față de alții, ale statelor de a apăra si de a promova aceste drepturi, ale întregii comunități internaționale de a veghea la respectarea drepturilor și libertaților respective in fiecare țară, intervenind in acele situații in care drepturile omului ar fi incălcate intr-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme,proceduri ce tin de ordinea juridical interna, dar și de cea internatională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind in același timp o instituție de drept intern, integrata normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.

Capitolul II

PRINCIPALELE DOCUMENTE INTERNAȚIONALE

CARE GARANTEAZĂ DREPTURILE OMULUI

Carta Natiunilor Unite

ALa 26 iunie 1945 a fost adoptată Carta Organizației Națiunilor Unite care proclama hotărârea popoarelor de a proteja generațiile viitoare de flagelul războaielor și reafirma credința lor în drepturilor fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea ființei umane, în egalitate în drepturi între bărbați și femei și între națiuni, mari sau mici. De asemenea Carta stabilește dezvoltarea de relații prietenești între națiuni, înfăptuirea colaborării în soluționarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale față de toate persoanele, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Carta prevede promovarea cooperării internaționale în domeniile economic, social, cultural, al educației și sănătății, în soluționarea problemelor care apar în aceste domenii, ca și sprijinirea înfăptuirii drepturilor omului și libertăților pentru toți, fără deosebiri de rasă, sex, limbă sau religie.

ACarta Națiunilor Unite a fost adoptată în scopul creării condițiilor necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale, a justiției și a respectării obligațiilor care decurg din tratatele internaționale. În realizarea acestor țeluri, se reafirmă credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici.

AArticolul 1 aliniatul (3) al Cartei Națiunilor Unite declara următorul scop ca fiind unul dintre obiectivele O.N.U.:

A„ Realizarea cooperării internaționale în soluționarea problemelor internaționale de natură economică, socială, culturală sau umanitară, și promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”

AArticolele 55 și 56 ale Cartei Națiunilor Unite prevăd obligațiile O.N.U. și ale statelor membre care împreună, dar și separat, vor crea condițiile de stabilitate și de bunăstare necesare unor legături pașnice și prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi ale popoarelor și a dreptului de a dispune de ele însele. Pentru realizarea acestor țeluri, statele membre ale O.N.U. se obligă să promoveze: „ ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a brațelor de muncă și condiții de progres și dezvoltare economică și socială; rezolvarea problemelor internaționale în domeniile economic, social, al sănătății publice și al altor probleme conexe și cooperare internațională în domeniile culturii și educației; respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă, religie.”

ACarta Națiunilor Unite aduce ca noutate prin conținutul său internaționalizarea drepturilor omului, acestea devenind obiectivul comunității internaționale și nu doar al reglementărilor interne ale statelor. Faptul că un stat care a ratificat Carta nu poate susține că drepturile omului ca subiect cad sub incidența exclusivă a jurisdicției interne nu înseamnă totuși că orice încălcare a drepturilor omului de către un stat membru al O.N.U. este o problemă de interes internațional. Înseamnă însă că și în cazul absenței unor obligații asumate printr-un tratat un stat nu mai poate afirma ca prejudicierea propriilor săi cetățeni, indiferent în ce proporție sau cât de sistematic s-ar produce, este o problemă ce ține exclusiv de jurisdicția sa internă. Carta reprezintă un tratat internațional multilateral, iar statele care sunt părți la ea recunosc drepturile omului așa cum sunt consacrate în cuprinsul dispozițiilor acesteia.

ATotodată, Carta precizează obligația statelor membre O.N.U. de a coopera cu organizația pentru promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

APe baza dispozițiilor Cartei Națiunilor Unite și a noii concepții ce rezulta din aceasta cu privire la drepturile omului, Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat Declarația Universală a Drepturilor Omului, ca un prim instrument internațional referitor la drepturile omului. Aceasta a dobândit o importanță politică și juridică deosebită de-a lungul timpului datorită valorilor pe care le promovează și le apără.

ACarta internațională a drepturilor omului este denumirea sub care documentele O.N.U. reunesc principalele acte internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului. Aceste documente sunt: Declarația universală a drepturilor omului din 1948, cele două Pacte internaționale privind drepturile omului din anul 1976 si Protocolul facultativ la Pactul privind drepturile civile și politice.

AComisia pentru drepturile omului a fost creată în cadrul O.N.U. de la început, ca organ subsidiar al Consiliului Economic și Social. La rândul său, Comisia a creat Subcomisia pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților, iar din 1999 a fost creată Comisia pentru promovarea și protecția drepturilor omului. Atât Comisia, Cât și Subcomisia au acționat ca organisme de elaborare a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a pactelor internaționale, apoi a altor documente privind drepturile și libertățile omului .

AProcesul elaborării drepturilor omului pe plan internațional a înregistrat în anii care au trecut de la înființarea Organizației Națiunilor Unite o spectaculoasă dezvoltare. Dacă la început drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil și politic ca drepturi ale omului și cetățeanului, dacă apoi preocupările pe plan social au generat necesitatea recunoașterii și includerii în constituțiile statelor a drepturilor economice și sociale, în prezent solidaritatea umană a proiectat la dimensiuni internaționale cooperarea statelor pentru garantarea drepturilor cum ar fi: dreptul la viață, dreptul la pace, dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanității, dreptul la dezvoltare .

AÎn actualele condiții ale evoluției societății internaționale devine tot mai evident faptul că drepturile civile și politice nu pot fi garantate independent de cele ce privesc viața economică și socială, tot așa cum ambele categorii de drepturi se cer a fi asigurate prin mecanismul drepturilor de solidaritate umană .

Declaratia universala a drepturilor omului

AÎn perioada care a urmat constituirii Organizației Națiunilor Unite au fost adoptate numeroase documente internaționale care au dat expresie comunității statelor pentru apărarea, garantarea și respectul drepturilor omului. În rândul acestor documente se cuvine a menționa în primul rând "Declarația universală a drepturilor omului" , document care a avut o însemnătate excepțională în elaborarea și dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan național și internațional și care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că "recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor legale și inalienabile constituie fundamentul libertății și păcii în lume".

AIdeea elaborării unei Declarații a Drepturilor Omului datează din 1945 când, la Conferința de la San Francisco consacrată creării Organizației Națiunilor Unite, reprezentanții Cubei, Panama și Mexicului au făcut o propunere în acest sens, dar nereținută de participanți. Propunerea a fost reiterată de Panama în 1946 la sesiunea de la Londra a Adunării Generale a ONU, când, reprezentantul ei a prezentat și un proiect de Declarație, ce a fost tranmis Consiliului Economic și Social, ajungând în cele din urmă la Comisia pentru Drepturile Omului.

AECOSOC a transmis la 26 august 1948 Adunării Generale a ONU, Declarația împreună cu Pactul de aderare și mai multe propuneri privind măsurile de aplicare, iar la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția 217A/III a fost adoptată ,,Declarația Universală a Drepturilor Omului” dar fără ca aceasta să fie însoțită și de celelalte instrumente preconizate. Abia la 16 decembrie 1966, ONU a adoptat și deschis spre semnare, ratificare și aderare celelalte trei instrumente:

AAcest remarcabil document care avea să deschidă noi perspective garantării și respectării drepturilor omului în întreaga perioadă postbelică a fost adoptat la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite cu 48 de voturi pentru și nici un vot contra. Cu toate acestea, din diferite motive, un număr de opt state (R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia, Honduras, Polonia, R.S.S. Ucraina, U.R.S.S., Uniunea Sud Africană și Iugoslavia) s-au abținut de la vot. Arabia Saudită a fost absentă în momentul desfășurării votului.

ADeclarația a fost adoptată în concordanță cu prevederile cuprinse în preambulul Cartei, art.1 pct.3, care se referă în mod expres la "promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie", precum și cu dispozițiile art.55, 56, 62 și 76 din Carta O.N.U.

AÎn ceea ce privește conținutul său, trebuie subliniat de la bun început că "Declarația" fundamentează necesitatea "ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii" întrvăzând importanța unei concepții comune despre aceste drepturi și libertăți pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale O.N.U. de a promova, în colaborare cu organizația, respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale.

ADeclarația universală a drepturilor omului înscrie în conțiutul său o serie de principii de cea mai mare însemnătate ca, de pildă, acela că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi, că fiecare om se poate se poate prevala de drepturile și libertățile fundamentale fără nici o deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, că oricare ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale, că nimeni nu va putea fi ținut în sclavie, nici în servitute, că toți oamenii sunt egali în fața legii, că nimeni nu poate fi supus la torturi sau tratamente inumane, că nici o persoană nu poate fi reținută, arestată sau exilată în mod arbitrar.

ADintre alte drepturi înscrise în acest document se mai pot menționa, în mod deosebit, dreptul pe care fiecare om îl are la cetățenie, la libertatea gândirii, la întemeierea unei familii, la respectul vieții sale personale.

APe plan economic sunt de remarcat acele prevederi în legătură cu dreptul la muncă, dreptul la salariu egal pentru muncă egală, dreptul de a se asocia în sindicate, dreptul la odihnă și recreație, dreptul fiecărui om la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale.

APrefigurând o serie de dezvoltări care aveau să fie amplu enunțate în documente ulterioare, Declarația prevede că orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile înscrise în Declarație să fie înfăptuite.

AConstituind primul document de mare prestigiu pe planul protecției internaționale a drepturilor omului după adoptarea Cartei Națiunilor Unite, Declarația Universală a Drepturilor Omului a constituit punctul de plecare al unei vaste acțiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul Organizației Națiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi. Trebuie remarcat totodată că o serie de state care și-au dobândit independența după anul 1960 ( de pildă: Republica Mali, Togo, Coasta de Fildeș, Gabon, Dahomey,Ciad) au afirmat în mod expres în textul contituțiilor lor adeziunea la principiile cuprinse în Declarația Universală a drepturilor Omului, fapt ce relevă că pe teritoriul statelor respective Declarația a dobândit nu numai o forță moral-politică, dar și o forță juridică incontestabilă.

AReafirmarea principiilor cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului prin numeroase documente internaționale (tratate, declarații comune, comunicate, etc) ca și referirile care se fac tot mai frecvent la valoarea juridică a promovării sale atestă faptul că "Declarația" a devenit în prezent o componentă a dreptului internațional cutumiar, prevederile sale de bază fiind consacrate de o practică de peste 40 de ani, de numeroase documente interne și internaționale care au reconfirmat forța universală a marilor idei cuprinse în acest document.

A"Declarația privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale" – document istoric care a marcat fundamentarea politico-juridică a decolonizării – enunță în mod neechivoc ideea că "supunerea popoarelor unei subjugări, dominații și exploatări străine constituie o negare a drepurilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei Națiunilor Unite și o piedică în calea promovării păcii și cooperării mondiale."

ADeclarația reafirmă, în încheierea prevederilor sale, că toate statele trebuie să observe cu fidelitate și în mod strict prevederile Cartei Națiunilor Unite, ale Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale Declarației privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale pe baza egalității, neamestecului în treburile interne ale statelor, respectului drepturilor suverane și integrității teritoriale al tuturor popoarelor.

A"Declarația Națiunilor Unite asupra înlăturării oricăror forme de discriminare rasială" , întărind și dezvoltând ideile înscrise în Carta Organizației Națiunilor Unite și în Declarația Universală a drepurilor Omului, precizează că orice formă de discriminare rasială și în special politica întemeiată pe prejudecata superiorității rasiale sau pe una de rasă înseamnă nu numai o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului dar și un act de natură să primejduiască relațiile prietenești între popoare, cooperarea între națiuni, pacea și securitatea internațională.

AÎn anii care au urmat, sub influența tendinței tot mai accentuate pentru reînnoirea relațiilor internaționale, pentru afirmarea tuturor statelor suverane și independente pe plan internațional, au fost adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite numeroase documente care au reconfirmat principiile de bază ale protecției internaționale a drepturilor omului.

ADeclarațiile și rezoluțiile la care ne-am referit, reprezentând importante puncte de vedere politice convergente ale statelor, au deschis drumul adoptării unor convenții internaționale privind protecția internațională a drepturilor omului, instrumente care reafirmă și dezvoltă normele de drept internațional existente în această materie.

ADeclarația universală a drepturilor omului, reprezintă primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului adoptat de o organizație internațională universală. Datorită importanței juridice și politice dobândite de-a lungul timpului, Declarația constituie alături de Magna Charta, Declarația franceză a drepturilor și Declarația de independență a Americii, un reper important în lupta omenirii pentru libertate. Deși cuprinsă într-un cadru nu întotdeauna sistematic, Declarația are meritul incontestabil de a fi proclamat ca fundamentale o gamă foarte largă de drepturi și libertăți. Din punctul de vedere al sferei acestor drepturi și libertăți, Declarația universală este mult mai cuprinzătoare și mai complexă decât oricare altă declarație de drepturi ale omului elaborată până în acel moment pe planul legislației interne.

ADeclarația universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. ca rezoluție, neavând putere de lege. Scopul său, conform preambulului este de a oferi un mod de înțelegere comun al drepturilor fundamentale și de a servi tuturor popoarelor si națiunilor drept standard comun de înfăptuire.

Însă, odată cu trecerea timpului, situația s-a schimbat, Declarația transformându-se dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un document cu valoare de normă juridică. Ceea ce a determinat acest lucru este faptul că O.N.U., organizațiile internaționale sau guvernele, de fiecare dată când doreau să invoce prevederi referitoare la drepturile omului sau să reclame o încălcare a acestora, făceau referire și se bazau pe Declarație ca reprezentând standardul ce trebuia respectat.

ADeclarația Universală cuprinde două categorii de drepturi: drepturi civile si politice pe de o parte si drepturi economice, sociale și culturale, pe de altă parte.

ADeclarația Universală proclamă următoarele drepturi civile și politice: dreptul oricărei persoane la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale; nimeni nu va fi supus torturii, ori unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul să fie egal ocrotiți de ea; nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat in mod arbitrar; orice persoană are dreptul să fie ascultată, în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial; orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni este prezumată ca fiind nevinovată, până când vinovăția sa nu a fost dovedită, potrivit legii; nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau inacțiuni care, în momentul săvârșirii lor, nu constituiau infracțiuni; nimeni nu va fi supus unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în ceea ce privește familia, domiciliul sau corespondența sa și nici unor atingeri aduse onoarei sau reputației sale; dreptul la libera circulație; dreptul la azil politic; dreptul fiecărui om la o cetățenie, bărbatul și femeia au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie; dreptul la proprietate și de a nu fi lipsit în mod arbitrar de ea; dreptul omului la libertatea de gândire, conștiință și religie, la libertatea de opinie și de exprimare, la libertatea de întrunire și asociere pașnică; dreptul oricărei persoane de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale și dreptul de acces la funcții publice.

AÎn ceea ce privește drepturile economice, sociale si culturale, conform Declarației universale acestea sunt următoarele: dreptul la securitate socială, dreptul la muncă, la condiții de muncă echitabile și la protecție împotriva șomajului; dreptul la un salariu egal pentru o muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure lui și familiei sale o existență demnă; dreptul de a înființa sindicate, dreptul la odihnă și timp liber, precum și la concedii periodice, plătite; mama și copilul au dreptul la un ajutor și asistență socială; dreptul la învățătură; dreptul fiecărui om de a lua parte, în mod liber, la viața culturală a comunității sale și la protecția intereselor sale morale sau materiale decurgând din producții științifice, literare sau artistice ale sale.

AAsemenea instrumente juridice se referă fie la problematica de ansamblu a materiei drepturilor omului (ca de pildă "Pactele drepturilor omului"), fie la anumite aspecte determinante ale ocrotirii acestor drepturi ca de pildă naționalitatea, drepturile femeii, căsătorie, familie, combaterea unor infracțiuni care lovesc în interesele unei colectivități umane cum ar fi genocidul, lupta împotriva discriminărilor etc.

AÎn prezent, Declarația a devenit o componentă a dreptului internațional cutumiar, iar prevederile sale de bază sunt consacrate de o practică de peste 50 de ani, de numeroase documente, interne și internaționale, care au reconfirmat forța universală a marilor idei cuprinse în acest document. Astfel, Proclamația de la Teheran a Conferinței internaționale privind drepturile omului, organizată de O.N.U., a subliniat că Declarația constituie “o obligație pentru membrii Comunității internaționale”.

ASubliniem faptul că printre constituțiile care menționează Declarația Universală a Drepturilor Omului se numără și Constituția României din 1991 care, în articolul 20 aliniatul 1, a prevăzut următoarele: “Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”. În același articol, la aliniatul 2 s-a prevăzut: “Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”.

ADeclarația privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale enunță în mod clar și fără echivoc ideea că “Supunerea popoarelor unei subjugări, dominații și exploatări străine constituie o negare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei Națiunilor Unite și o piedică în calea promovării păcii și cooperării mondiale”.

AÎntărind și dezvoltând ideile înscrise în Carta Organizației Națiunilor Unite și în Declarația Universală a Drepturilor Omului asupra înlăturării oricăror forme de discriminare rasială , precizează că orice formă de discriminare rasială și, în special, politica întemeiată pe prejudecata superiorității rasiale sau pe ura de rasă, înseamnă nu numai o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, dar și un act de natură să primejduiască relațiile prietenești între popoare, cooperare între națiuni, pacea și securitatea internațională.

APactele internationale cu privire la drepturile omului

APactele internaționale cu privire la drepturile omului au fost adoptate de către Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1966, trecând apoi un deceniu până când acestea să intre în vigoare în 1976.

ACele două Pacte conțin unele prevederi comune. Astfel, în preambulul lor se enunță principiul general că “recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume” (alin.1). Tot o prevedere comună o constituie și obligația statelor părți de a asigura egalitatea în drepturi a bărbatului și femeii. Ele interzic de asemenea discriminarea pe bază de rasă, cultură, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine națională sau socială, avere sau naștere.

AAvând statut de tratat, aceste Pacte instituie obligații juridice pentru statele părți, în acest fel problemele legate de recunoașterea și respectarea drepturilor garantate de cele două Pacte reprezentând probleme de interes internațional.

APactul privind drepturile civile și politice

ASistemul drepturilor omului al Consiliului Europei își are izvorul juridic în două tratate: Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Carta Socială Europeană.

AConvenția europeană a fost primul instrument internațional ce se referă la drepturile omului având ca scop protecția unui larg evantai de drepturi civile, care, pe de o parte îmbracă forma unui tratat ce aduce din punct de vedere juridic constrângeri pentru înaltele Părți Contractanta, iar pe de altă parte instaurează un sistem de control asupra aplicării dreptului de nivel intern. Cea mai profundă contribuție a sa se regăsește, probabil , în dispoziția (articolul25) în conformitate cu care o Înaltă Parte Contractantă poate accepta controlul Comisiei Europene a Drepturilor Omului în cazul când procedura este pornită de un individ și nu de către stat. Succesul Convenției poate fi dimensionat prin recunoașterea de către toate înaltele Părți contractante a acestui drept de recurs individual.

A"Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice" înscrie o largă gamă de drepturi, printre care dreptul la viață, interzicerea torturii, sclaviei, comerțului cu sclavi și muncii forțate, dreptul pe care îl are fiecare om la libertate și la securitatea persoanei sale, dreptul persoanelor arestate sau deținute de a fi tratate în mod uman, egalitatea în fața tribunalelor, dreptul oricărei ființe umane de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică, respectul vieții personale și de familie, libertatea conștiinței, gândirii și a religiei, dreptul de asociere, dreptul de întrunire pașnică, dreptul de a întemeia o familie, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice, de a alege și a fi ales, de a avea acces la condiții generale de egalitate, la funcțiunile publice din țara sa ș.a.

AO dispoziție importantă a acestui document este și aceea care prevede că în statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea în comun cu ceilalți membrii ai grupului lor propria viață culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi limba maternă.

APactul privind drepturile civile și politice, consacră mai multe drepturi decât Declarația Universală și cu o specificitate mai mare. În continuare vom menționa unele dintre aceste drepturi:

a) ADreptul la viață:” Nimeni nu poate fi lipsit de viața sa, în mod arbitrar” (art.6, alin.1). Referitor la pedeapsa cu moartea, printre altele, Pactul prevede că aceasta nu poate fi pronunțată împotriva minorilor și nu poate fi executată împotriva femeilor gravide (art.6, alin.5);

b) AInterzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante. Este interzisă supunerea unei persoane la astfel de practici și la experiențe medicale sau științifice, fără consimțământul acesteia (art.7);

c) AInterzicerea sclaviei, comerțului cu sclavi și a muncii forțate (art.8);

d) ADreptul omului la libertate și securitatea persoanei, adică nimeni nu poate fi deținut sau arestat în mod arbitrar și nici nu poate fi lipsit de libertatea sa, decât pentru motive legale și în conformitate cu procedura legală (art.19);

e) ANimeni nu poate fi întemnițat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală (art.11);

f) ADreptul fiecărui om la libera circulație și de a-și alege liber reședința (art.12);

g) AUn străin poate fi expulzat numai pe baza unei hotărâri luată în conformitate cu legea. Expulzarea se face numai pe baza unei hotărâri legale, întemeiată pe rațiuni de securitate națională. Cel supus expulzării trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale (art.13):

h) AToți oamenii sunt egali în fața tribunalului și curților de justiție (art.14);

i) ANimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituie un act delictuos, potrivit dreptului național sau internațional, în momentul în care actele au fost săvârșite (art.15);

j) ASe interzice amestecul arbitrar sau ilegal în viața particulară a omului, în aceea a familiei sale, în domiciliul și corespondența sa, ca și să i se aducă atingeri ilegale onoarei și reputației sale (art.17),

k) ADreptul omului la libertatea de gândire, de conștiință și religioasă (art.18);

l) ANimeni nu trebuie să sufere din cauza opiniilor sale (art.19);

m) ADreptul la întruniri pașnice (art.21);

n) AOrice copil, fără nici o discriminare, are dreptul la ocrotire din partea familiei sale, a societății și statului (art.24);

o) ADreptul persoanelor care aparțin unor minorități etnice, religioase sau lingvistice de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viață culturală, de a profesa și practica propria religie și de a folosi propria lor limbă (art.27).

APactul internațional cu privire la drepturile politice și civile a înființat un Comitet al drepturilor omului, compus din 18 membri. Ei sunt aleși de către statele părți la Pact pentru un mandat de 4 ani și pot fi realeși. Statele părți au obligația de a prezenta Comitetului rapoarte asupra măsurilor adoptate de ele pentru aplicarea drepturilor prevăzute în Pact. Comitetul are competența de a studia rapoartele statelor și de a prezenta propriile rapoarte care cuprind și observațiile sale generale.

APactul internațional cu privire la drepturile civile și politice a fost completat prin două Protocoale facultative.

APrimul este Protocolul facultativ referitor la Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice. Acest tratat adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. ca document separat, a fost elaborat pentru a suplimenta măsurile de realizare a scopurilor Pactului.

AEl oferă persoanelor particulare care se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta Comitetului drepturilor omului comunicări sau plângeri individuale.

APersoanele particulare pot adresa aceste plângeri Comitetului drepturilor omului, doar dacă au epuizat toate căile interne de recurs (art.2). Comitetul drepturilor omului nu va admite acele plângeri ale persoanelor particulare care sunt anonime, constituie un abuz al dreptului de petiționare sau sunt incompatibile cu dispozițiile Pactului (art.3).

APlângerile persoanelor particulare acceptate de către Comitet vor fi transmise statelor vizate, care în termen de 6 luni trebuie să dea explicații Comitetului sau dacă este cazul, vor comunica măsurile luate pentru remedierea situației (art.4).

AComitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea unei persoane particulare, dacă această plângere este în curs de examinare de către o altă instanță inte Al doilea este Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice referitor la abolirea pedepsei capitale, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1989. În acest scop se prevede, în primul rând, că din momentul în care un stat ratifică Protocolul, nici o persoană aflată sub jurisdicția sa nu va fi executată și în al doilea rând, că fiecare stat parte are obligația de a lua măsurile care se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea, pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa. Acest Protocol facultativ nu admite rezerve la prevederile sale, însă permite aplicarea pedepsei capitale în timp de război, pentru crime cu caracter militar (art.2).

APactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale

A"Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale" prevede exercitarea acestor drepturi fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau orice altă împrejurare. El consacră, printre altele, dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condițiile de muncă juste și prielnice care să asigure îndeosebi un salariu echitabil și o renumerație egală pentru o muncă de valoare egală, dreptul pe care îl are orice persoană în vederea favorizării și ocrotirii intereselor sale economice, de a forma împreună cu alte persoane sindicate, drepul la securitate socială ș.a.

ADintre alte prevederi ale acestui document se mai pot menționa: acordarea unei asistențe cât mai largi familiei – elementul natural și fundamental al societății, ocrotire specială mamelor, copiilor și adolescenților, dreptul oricăi persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăși și familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte și locuințe suficiente precum și la o îmbunătățire continuă a condițiilor sale de existență.

AAcest Pact conține o listă mai lungă și mai cuprinzătoare de drepturi economice, sociale si culturale decât Declarația universală.

AEl recunoaște următoarele drepturi: dreptul la muncă; dreptul de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice; dreptul de a înființa și de a face parte din sindicate; dreptul la securitate socială, inclusiv asigurare socială; dreptul la protecția familiei; dreptul la Aun standard de viață satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate fizică și psihică; dreptul fiecăruia la educație; dreptul de a participa la viața culturală.

AStatele care ratifică acest Pact au obligația de a lua măsuri pentru utilizarea la maximum a resurselor lor disponibile cu scopul de a ajunge treptat la deplina înfăptuire a acestor drepturi (art.2).

APactul cere statelor părți să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat și asupra progresului înregistrat în respectarea drepturilor (art.16). Aceste rapoarte sunt adresate Secretarului general O.N.U. care le transmite Consiliului Economic și Social al organizației.

ADe reținut faptul ca există anumite condiții prevăzute de lege, străinilor care își au reședința legală pe teritoriul unui stat li se recunosc potrivit art.8 și unele drepturi economice, sociale și culturale, printre care:

– ADreptul la condiții de muncă sigure și salubre, la un salariu echitabil și la o remunerație egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici un fel de discriminare, mai ales femeilor;

– ADreptul de a se afilia la sindicate și la alte organizații sau asociații și de a participa la activitățile acestora;

– ADreptul la protecție sanitară, la îngrijire medicală, la învățământ, la odihnă și la petrecerea timpului liber “sub rezerva necesității de a îndeplini condițiile cerute prin reglementările pertinente, de a participa la acestea și de a nu constitui o sarcină prea excesivă pentru resursele statului”.

AUltimele articole – 9 și 10 – reglementează drepturile străinului de a nu fi în mod arbitrar lipsit de bunurile dobândite în mod legal și respectiv de a i se permite să intre în legătură cu consulatul sau misiunea diplomatică a statului a cărui cetățenie o posedă sau cu cele care-i asigură protecție diplomatică.

AÎn concluzie, străinilor care-și au în mod legal reședința pe teritoriul unui stat li se recunosc drepturile civile inerente fiecărei ființe umane, precum și unele drepturi economice, sociale și culturale, însă nu și drepturi politice a căror exercitare ține de atributul suveran al statului.

AConvenția cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocide

APrimul, ca dată, dintre instrumentele internaționale destinate protecției drepturilor omului este "Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea crimei de genocid" , intrată în vigoare la 12 ianuarie 1951. Acest instrument reafirmă, în preambulul său, calificarea dată genocidului de Adunarea Generală a O.N.U. în 1946 drept "crimă de drept internațional în corelație cu spiritul și scopurile Națiunilor Unite, pe care lumea civilizată o condamnă", consacrând angajamentul expres al statelor – părți la convenție – de sancționa genocidul oricând s-ar comite el, în timp de pace sau în timp de război.

AConvenția sancționează atât faptele de genocid propriu-zise cât și înțelegerea în vederea comiterii genocidului, instigarea directă și publică pentru a comite genocidul, tentația și complicitatea

APe lângă Carta internațională a drepturilor, O.N.U. a adoptat de-a lungul timpului un important număr de tratate care abordează tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului. În continuare vom prezenta câteva dintre aceste tratate.

AConvenția cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocid a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948, fapt determinat de exterminarea a milioane de evrei și a altor membri ai unor grupuri naționale în timpul celui de-al doilea război mondial.

AConvenția declară că genocidul reprezintă o crimă de drept internațional, indiferent dacă este săvârșit pe timp de pace sau pe timp de război. Crima de război diferă de simpla încălcare a dreptului internațional, aceasta din urmă atrăgând răspunderea unui guvern pentru prejudiciile rezultate fără a implica răspunderea penală a unei persoane, în timp ce crima de război reprezintă o infracțiune gravă pentru care făptuitorul individual poate fi pedepsit.

AConvenția definește genocidul ca fiind comiterea unor anumite acte cu intenția de a distruge, în întregime sau parțial, un grup național, etnic, rasial, sau religios. Actele care constituie genocid sunt:

– Aa ucide membrii ai grupului;

– Aa cauza grave vătămări corporale sau mentale membrilor grupului;

– Aa impune în mod deliberat grupului condiții de viață de natură a cauza distrugerea sa psihică în întregime sau parțial;

– Aa impune măsuri menite să împiedice nașterile în cadrul grupului;

– Atransferarea forțată a copiilor unui grup la un alt grup.

AConvenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

AConvenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1965.

AConvenția interzice discriminarea rasială, pe care o definește ca fiind orice diferențiere, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, care are ca scop sau efect distrugerea ori compromiterea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social și cultural sau în alt domeniu al vieții publice.

AConvenția condamnă orice propagandă și toate organizațiile care se inspiră din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase și care justifică sau încurajează astfel discriminarea rasială și cere statelor părți să adopte măsuri pentru eliminarea și sancționarea actelor de discriminare.

AStatele părți la convenție trebuie să respecte următoarele:

– Asă nu săvârșească acte sau practici de discriminare rasială;

– Asă nu încurajeze, să nu apere sau să sprijine discriminarea rasială, practicată de o persoană sau o organizație;

– Asă ia măsuri oficiale pentru reexaminarea politicii guvernamentale naționale și locale și să abroge, să modifice sau să anuleze legile și regulamentele care duc la discriminarea rasială;

– Asă favorizeze organizațiile și mișcările integraționiste multirasiale.

A"Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială" califică drept "discriminare rasială" orice deosebire, excludere, restricție sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, având ca scop sau efect de a distruge sau compromite recunoașterea, folosirea sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniul politic, economic, social și cultural sau orice alt domeniu al vieții publice.

AStatele-părți se angajează, potrivit prevederilor Convenției, să nu recurgă la acte sau practici de discriminare rasială, să interzică discriminarea rasială prin toate mijloacele corespunzătoare, inclusiv dacă înprejurările o cer prin măsuri legislative, să ia măsuri speciale și concrete dacă este cazul pentru a asigura dezvoltarea sau protecția anumitor grupuri rasiale. Se consacră de asemenea, prin acest instrument juridic internațional, condamnarea propagandei naționale a oricărei organizații care se inspiră din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase, prevăzându-se introducerea unor sancțiuni împotriva celor care practică asemenea idei.

AUn moment important al activităților desfășurate de Organizația Națiunilor Unite pe linia apărării, promovării și respectării drepturilor omului l-a constituit adoptarea celor două Pacte internaționale ale drepturilor omului: "Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale" și "Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice".

AAmbele instrumente juridice reafirmă, în primul lor articol, dreptul popoarelor la autodeterminare, evidențiind prin aceasta legătura strânsă care există între înfăptuirea acestui principiu fundamental al dreptului internațional și respectarea drepturilor omului. "Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală" – se arată în primul articol al Pactelor.

AConvenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei

AAcest tratat a fost adoptat de Adunarea generală a O.N.U. în 1979 și a definit discriminarea față de femei ca fiind orice distincție, excludere sau restricție bazată pe sex și care are ca efect sau scop de a compromite sau distruge recunoașterea, beneficierea sau exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială pe bază de egalitate a femeilor și bărbaților, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social, cultural și civil, sau în orice alt domeniu.

AConvenția cere statelor ca ele să promoveze o politică de natură să elimine discriminarea față de femei, prin măsuri legislative și de altă natură. Astfel de măsuri sunt: înscrierea în constituțiilor statelor a egalității în drepturi a femeii cu bărbatul; sancționarea de către state a practicilor discriminatorii față de femei.

AConvenția cere statelor părți să adopte măsuri pentru eliminarea prejudecăților și a practicilor cutumiare bazate pe ideea de inferioritate sau superioritate a unuia dintre sexe (art.5). Statelor le mai revine obligația de suprimare, sub orice formă, a comerțului și a exploatării prostituției feminine (art.6).

ADiscriminarea pozitivă în protecția drepturilor femeii a fost o preocupare constantă a O.N.U. și s-a concretizat prin adoptarea mai multor instrumente internaționale specifice între care o importanță deosebită o au Convenția asupra eliminării oricăror forme de discriminare față de femei din 1981 și Convenția privind drepturile politice ale femeii. Această discriminare pozitivă este la fel de necesară în timp de conflict armat deoarece femeile pot fi victime “speciale” ale ostilităților militare, ca un adevărat “trofeu” al învingătorilor. Posibilele consecințe ale războiului asupra femeii sunt evidente și în cazul femeilor refugiate.

ADreptul internațional umanitar conține norme speciale de protecție a drepturilor femeii în caz de conflict armat. Art.27 al Convenției a IV-a din 1949 prevede că femeile vor fi în special protejate contra oricărei atingeri a onoarei lor și mai ales contra violului, constrângerii la prostituție și contra oricărui atentat la pudoare. Obligații speciale sunt impuse autorităților statului ocupat, mai ales în caz de internare a femeilor, când acestea trebuie ținute în localuri separate și puse sub supravegherea directă a gardienilor-femei (art.76). De asemenea o atenție sporită trebuie acordată femeilor însărcinate, lăuzelor, mamelor cu copii sub șapte ani atât de către beligeranți cât și în teritoriile ocupate. Protocolul adițional I din 1977, art.76 se referă la măsurile ce trebuiesc luate în favoarea femeilor prin care acestea vor face obiectul unui respect deosebit și vor fi protejate în mod special împotriva violului, constrângerii la prostituție și a oricărei forme de atentat la pudoare; cazurile de femei însărcinate sau cu copii mici care depind de ele, care sunt arestate, deținute sau internate pentru motive în legătură cu conflictul armat, vor fi examinate cu prioritate absolută.

AConvenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante

AAdunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest tratat în anul 1984 și a definit tortura ca fiind orice act prin care o durere sau suferință ascuțită, fizică sau mentală, sunt în mod intenționat aplicate unei persoane în scopul, în special, de a obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act comis de ea sau de o terță persoană sau este bănuită că la comis, de a o intimida sau face presiuni asupra ei sau asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă oarecare de discriminare, când o astfel de durere sau suferință sunt aplicate de un agent cu funcții publice sau o altă persoană acționând cu titlu oficial sau la instigarea sa, ori cu consimțământul său expres sau tacit (art.1).

AEa prevede că nici o circumstanță excepțională nu poate fi invocată pentru justificarea torturii, precum nici ordinul superiorului sau al unei autorități publice.

AStatul nu trebuie să expulzeze, să respingă sau să extrădeze o persoană spre un alt stat, dacă există motive serioase că persoana respectivă riscă să fie supusă torturii în acel stat (art.3).

ADeclarațiile obținute prin tortură nu pot fi invocate ca probe într-un proces.

AStatelor le revin și următoarele obligații: să includă în legislația lor penală actele de tortură ca infracțiuni care se pedepsesc (art.4); să rețină persoana bănuită că a săvârșit infracțiunea de tortură, dacă se află pe teritoriul său (art.6); statul care deține persoana bănuită de săvârșirea infracțiunii de tortură, dacă nu o extrădează, este obligat să o judece (art.7),etc.

AConvenția mai prevede că orice persoană victimă a torturii, are dreptul să se plângă autorităților competente ale statului și de a obține reparații și despăgubiri. În cazul când victima a murit, urmașii ei au dreptul la o indemnizație.

AConvenția dezvoltă o serie de idei cuprinse în Carta Organizației Națiunilor Unite și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

ADocumentul – care se încadrează în eforturile generale ale comunității internaționale pentru eradicarea oricăror practici care lezează demnitatea ființei umane – înscrie o serie de obligații concrete pentru statele-părți ca, de pildă, aceea de a interzice și pedepsi comiterea actelor de tortură precum și complicitatea la săvârșirea lor, de a-i pedepsi pe cei ce săvârșesc asemenea acte, potrivit gravității faptelor lor, ori de a-i extrăda, după caz. Se prevede totodată în sarcina statelor obligația de a educa în mod corespunzător persoanele civile și militare însărcinate cu aplicarea legilor, cu paza, integrarea sau tratamentul persoanelor care se află în stare de arest.

AObiectivul principal al aces¬tui document este de a asigura condiții umane de detenție pentru persoanele din închisori, comisariate de poliție sau instituții psihiatrice. Tot în același scop a fost constituit și Comitetul euro¬pean pentru prevenirea torturii (CPT), format din experți indepen¬denți.

Convenția privind drepturile copilului

AConvenția privind drepturile copilului a fost adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1989.

ASituându-se pe linia dezvoltării unor principii cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului și având în vedere necesitatea de a accorda o protecție specială copiilor, idee enunțată în numeroase documente internaționale, inclusiv de Declarația de la Geneva din 1924 cu privire la drepturile copilului.

ADintre prevederile cele mai importante consacrate de acest instrument juridic internațional se cuvin a fi semnalate dreptul intern al copiilor la viață, de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile de familie, de a nu fi separați de părinții lor împotriva voinței lor, de a se garanta copiilor capbili de discernământ dreptul de a-și exprima liber opiniile asupra problemelor care îi privesc, obligația statelor de a asigura protecția copiilor împotriva oricăror forme de violență, vătămare, abuzuri, efectuarea adopțiunilor în condiții care să asigure posibilitatea unei dezvoltări armonioase a personalității lor, un regim de protecție specială pentru copii handicapați fizic sau mental etc.

AConvenția definește copilul ca fiind orice ființă umană, sub vârsta de 18 ani, cu excepția cazurilor când, în baza legii aplicabilă copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă (art.1).

AEa precizează că familia este mediul natural pentru creșterea și bunăstarea copiilor, motiv pentru care ei trebuie să crească în familia lor, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere.

APrincipiul călăuzitor al Convenției este enunțat în art.3 alin.(1) care precizează că în toate acțiunile care privesc copiii, fie că sunt întreprinse de instituții de ocrotire publice sau private, instanțe de judecată, autorități administrative sau organisme legislative, se va avea în vedere în primul rând interesul copilului.

AConvenția prevede următoarele obligații care revin statelor părți la ea: să vegheze ca funcționarea instituțiilor, serviciilor și lăcașelor care au responsabilități față de copii și asigură protecția lor, să fie conforme cu normele fixate de către autoritățile competente; să vegheze ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi, cu excepția cazului când această separație este în interesul copilului; să garanteze copiilor protecția și îngrijirile necesare; să protejeze copiii împotriva folosirii ilicite a stupefiantelor sau substanțelor psihotrope; să protejeze copiii împotriva oricărei forme de exploatare sexuală și violență sexuală; să împiedice răpirea, vânzarea și comerțul cu copii în acest scop, etc.

ASe mai precizează că statele recunosc responsabilitatea și obligația părinților, a membrilor familiei și a comunității de a da copilului orientare și sfaturi (art.5). De asemenea, se afirmă principiul potrivit căruia ambii părinți au o răspundere comună pentru creșterea și dezvoltarea copilului (art.18).

ACopiilor handicapați trebuie să li se asigure o viață plină și decentă, care să asigure participarea lor la viața colectivității din care fac parte (art.23).

ACopii aparținând minorităților etnice, religioase sau lingvistice au dreptul la propria viață culturală, de a practica propria religie și de a folosi propria limbă (art.3).

Convenția Europeană a drepturilor omului.

AÎn perioada de după cel de-al doilea război mondial, alături de actele internaționale cu caracter de universalitate privind drepturile fundamentale ale omului, au fost adoptate mai multe acte internaționale regionale, în această materie. Aceste acte regionale nu vin doar să reafirme drepturile fundamentale prevăzute și reglementate în actele internaționale cu caracter de universalitate, dar le și dezvoltă și le completează, prin adaptarea lor la condițiile specifice ale regiunii în care se aplică.

AUn astfel de act regional îl constituie Convenția Europeană a drepturilor omului, act adoptat în anul 1950 în cadrul Consiliului Europei.

AConvenția reafirmă faptul că scopul Consiliului Europei îl constituie realizarea unei uniuni cât mai strânse între statele membre și că unul dintre mijloacele de realizare a acestui scop este protejarea și dezvoltarea drepturilor omului.

AConvenția Europeană din 1950 reglementează numai drepturi civile și politice ale omului, cum ar fi: dreptul fiecărei persoane la viață; nimeni nu va fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau șerbie, nici să fie forțat să execute o muncă obligatorie; dreptul fiecărei persoane la libertate și siguranță; dreptul omului de a i se respecta viața particulară, de familie; inviolabilitatea domiciliului și a corespondenței; dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religioasă; libertatea de întrunire și de asociere; dreptul bărbatului și a femeii de a întemeia o familie. Totuși, o precizare trebuie făcută în legătură cu dreptul fiecărei persoane la viață, și anume că moartea nu era considerată ca fiind contrară acestui drept, atunci când ea este rezultatul recurgerii la forță, pentru apărarea unei persoane împotriva unei violențe ilegale, pentru efectuarea unei arestări legale, ca și în cazul împiedicării evadării unei persoane, sau pentru reprimarea, conform legii, a unei răscoale sau a unei insurecții.

ADe-a lungul timpului care a trecut de la adoptarea ei, Convenția a fost completată prin mai multe Protocoale adiționale, acestea consacrând printre altele unele drepturi cum ar fi: dreptul la proprietate; dreptul la învățătură; nimeni nu poate fi lipsit de libertate pe considerentul că nu poate îndeplini o obligație contractuală; este interzis exilul forțat al propriilor cetățeni, precum și expulzarea colectivă a străinilor; abolirea pedepsei cu moartea.

Instrument juridic de largă rezonanță, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un instrument fundamental pe linia protecției și garantării drepturilor omului, atât prin procedura instituită, cât și prin larga arie de drepturi și libertăți cărora li se consacră recunoașterea și garantarea.

AÎn preambulul său Convenția enunță într-adevăr principii importante: ,,bazele justiției și a păcii în lume… a căror menținere se sprijină în mod esențial pe un regim cu adevărat democratic pe de o parte, și pe de altă parte pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care decurg acestea”.

AEste de amintit faptul ca abia la patru ani de la semnarea Convenției (18 mai 1954), Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei alege, pentru prima dată, membrii Comisiei Europene a Drepturilor Omului ,,în fața căreia în mod obligatoriu, începea orice proces introdus în baza Convenției”.

ALa 21 ianuarie 1959 Adunarea Consultativă Parlamentară a Consiliului Europei alege, la rândul său, pentru prima dată, judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului, chemată să examineze, după Comisie, unele din aceste cauze și să le soluționeze prin hotărâri definitive și obligatorii.

ALocul drepturilor omului în construcția europeană și importanța mecanismului Convenției sunt factori deloc d neglijat. ,,Convenția Europeană nu se mulțumește să enumere un ansamblu de drepturi, ea le garantează imediat fiecărei persoane ținând de jurisdicția părților contractante. Ea stabilește un sistem internațional de protecție colectivă a acestor drepturi – procedură unică în felul ei – care poate să funcționeze la inițiativa statelor, ca și a particularităților…..Individul, până atunci izolat și ignorat în raporturile dintre state, devine o persoană, un cetățean în comunitatea națiunilor europene” .

AConvenția obligă statele semnatare să garanteze drepturile omului tuturor cetățenilor. Condiția pentru ca aceasta să opereze era aceea ca statele să accepte jurisdicția reglementată de aceasta. Ea se acordă persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de particulari, dreptul de a se plânge atunci când consideră că unul sau mai multe drepturi le-au fost încălcate.

ATimpul a demonstrat că sunt necesare completări, nuanțări sau modificări radicale ale prevederilor sale. Spiritul în care a fost enunțată a rămas însă același în ciuda celor 11 protocoale care, în fapt, n-au făcut altceva decât să accentueze necesitatea respectării drepturilor protejate sau să adauge altele precum dreptul la proprietate, libertatea de circulație, libertatea alegerilor, drepturi social, civile, economice și culturale diverse.

APrin Convenție se crea practic un mecanism de control internațional care se adaugă mecanismelor naționale, toate statele membre acceptând competența organului acestei Convenții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

A,,Acest organism de apărare a drepturilor omului la nivel internațional și regional are rolul unei instanțe internaționale cu caracter subsidiar căilor de atac intern” .

AAșadar, prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului se acționa pentru luarea primelor măsuri originale de asigurare a unei garanții efective a drepturilor enunțate în Declarația Universală a drepturilor Omului din 1948.

Carta socială europeană

ACarta socială europeană, la fel ca și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a fost elaborată sub auspiciile Consiliului Europei. Ea completează Convenția, care garantează numai drepturile civile și politice, stabilind un sistem european regional de protecție pentru drepturile economice și sociale. Carta a intrat în vigoare în anul 1965 și completată prin mai multe protocoale. Aceasta urmărește protecția drepturilor sociale și economice fundamentale. Carta, alături de Protocolul adițional din 1988, grupează aceste drepturi și libertăți în două categorii: pe de o parte, drepturile referitoare la condițiile de muncă și, pe de altă parte, pe cele legate de coeziunea socială.

ACarta proclamă o listă de 19 categorii de drepturi și principii, incluzând dreptul la muncă, la condiții prielnice de muncă, la muncă în condiții de siguranță, la remunerație echitabilă, la organizare în sindicate, și la negociere colectivă. Carta consacră dreptul la protecție al copiilor, tinerilor și femeilor angajate. Sunt de asemenea recunoscute dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică, dreptul mamelor și al copiilor la protecție socială și economică, și dreptul lucrătorilor imigranți și al familiilor lor la protecție și asistență. Este de asemenea statuat dreptul la pregătire și recuperare al persoanelor handicapate fizic sau psihic și dreptul de a desfășura activități lucrative pe teritoriul altor state părți la acest tratat.

AAplicarea Cartei de către statele ce au ratificat-o este supusă controlului unui sistem internațional. Statele candidate au obligația de a prezenta periodic rapoarte referitoare la stadiul și situația aplicării Cartei, aceste rapoarte fiind examinate de Comitetul european al drepturilor sociale (CEDS).

ACarta socială europeană a fost revizuită în 1996, această actualizare urmărind extinderea textului asupra unor noi categorii de drepturi. Carta socială revizuită a intrat în vigoare în 1999.

AUna dintre preocupările majore ale Consiliului Europei este și protecția minorităților naționale. Astfel, Comitetul Miniștrilor a adoptat, în 1994, Convenția-cadru privind protecția minori-tăților naționale (intrată în vigoare în 1995), deschisă spre semnare atât statelor membre, cât și celor nemembre. Acest text reprezintă pri¬mul instrument multilateral, obligatoriu din punct de vedere juridic, de protecție a minorităților naționale.

AModul în care sunt respectate obligațiile ce revin statelor este supus monitorizării Comitetului Miniștrilor, ajutat de un Comitet consultativ format din 18 experți independenți.

ASistemul de protecție pus la dispoziție de Convenția euro¬peană a drepturilor omului este completat și prin adoptarea, în 1997, a Convenției privind prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Obiectivul principal al aces¬tui document este de a asigura condiții umane de detenție pentru persoanele din închisori, comisariate de poliție sau instituții psihiatrice. Tot în același scop a fost constituit și Comitetul euro¬pean pentru prevenirea torturii (CPT), format din experți indepen¬denți.

Capitolul III

JURISPRUDENȚĂ

Noțiune

AUn examen de comparație care are ca obiect triada justiție, jurisdicție, jurisprudență rămâne încă interesant din punct de vedere științific, dar totodată și util din punct de vedere practic. ADeseori există predispoziția pentru confuzie, generată cu ușurință a acestor concept, adesea neschimbat.

AJurisprudența este conceptual unui conținut complex, etimologic termenul comportă două înțelesuri:

– jurisprudential care desemnează știința dreptului;

– alăturarea termenilor jus și prudens, alăturarea ce presupune aplicarea avizată a dreptului sau cunoașterea acestuia.

AJurisprudența este știință este ansamblul de decizii sau soluții date de un organ de jurisdicție în anumite problem de drept., ea fiind de regulă asociată cu totalitatea soluțiilor pronunțate de entitățile care fac jurisdicție.

APornind de la originea termenului, jurisprudența reprezintă puterea practicii aplicată dreptului și prin aceasta, căutarea justului (adevărului) de realizat și a injustului (neadevărului) de evitat. Astăzi în țările romano-germanice ansamblul regulilor de drept care rezultă de la judecători și chiar ansamblul deciziilor jurisdicționale ale instanțelor supreme.

APrintr-o altă exprimare putem nota faptul că jurisprudența reprezintă aici suma soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești. La bază jurisprudența este acea care caracterizează toate izvoarele dreptului, în calitatea lor de forme de exprimare a prudenței dreptului și justiției.

AJurisprudență relevantă

Cazul Goddi contra Italiei – Judecarea în lipsă, în apel, a unui învinuit deținut

Cioban italian născut în 1981, dl. Francesco Goddi locuieăte la San Venanzo (Terni).

ALa 6 iunie 1975, Tribunalul din Forli îi aplică, pentru diferite delicte, 18 luni de închisoare și 300.000 lire amendă. Condamnatul și parchetul fac apel. La 3 decembrie 1977, Curtea de apel din Bologna, îl judecă în lipsă pe dl. Goddi, după ce a reprogramat de mai multe ori audierile, neștiind că între timp cei în cauză a fost arestat pentru alte motive și închis la Orvieto. Avocatul ales de către cel în cauză fiind de asemenea absent, deoarece data audierii nu i-a fost notificată.

ACurtea numește în acceași zi un avocat din oficiu, care se mulțumește să facă trimitere la motivele de apel redactate de către confratele său. Curtea de Apel agravează pedepsele pronunțate la Forli. Goddi formulează recurs în casație. El pretinde că hotărârea din apel este afectatî de nulitate – data audierii a fost anunțată unui avocat care încetase să-lreperezinte și nu celui pe care îl desemnase; detenția l-a împiedicat să se înfățișeze în fața Curții don Bologna. Curtea de Casație respinge recursul la 8 noiembrie 1979.

În cerearea sa din 1 mai 1980 la comisie, dl. Goddi pretinde că nu i-a fost audiată

cauza în mod echitabil, el nu a beneficita de asistența apărătorului ales, iar Curtea de Apel din Bologna i-a respins pe nedrept cererea. El invocă așadar art.6 alin.1 și 3c din Convenție.

Hotărîrea din 9 aprilie 1984 (Caneră) (seria A nr.76)

Curtea pleacă de la o constatare – rezultatul spre care tinde art.6 alin.3c nu a fost atins

cu prilejul dezbaterilor din 3 decembrie 1977 în fața Curții de Apel din Bologna, dl. Goddu nebeneficiind de o apărare concretă și efectivp. Ea cercetează dacă și până la ce punct o asemenea situație de fapt este imputabilă statului italian.

AÎn ce privește absența dlui Goddi de la dezbateri, ea notează că nu s-ar putea atribui răspunderea acestui fapt nici parchetul din Orvieto, nici autorităților penitenciare.

AReferitor la abesnța avocatului ales de către învinuit, Curtea arată că lipsa notificării a contribuit la privarea petiționarului de o apărare concretă și efectivă. De reținut faptul că absența este cu atât mai preocupantă cu cât aceasta era dublată de cea a dlui Goddi; iar avocatul din oficiu nu cunoștea motivele înfățișării învinuitului și nu putea cere o trimitere în baza art.497 din Codul de procedură penală, deoarece exista un risc, și anume, acela de agravare a pedepselor aplicate de către Tribunalului din Forli.

AÎn privința apărării din oficiu asigurată dlui. Goddi, Curtea apreciază că avocatul din oficiu nu s-a bucurat de timpul și de facilitățile de care ar fi avut nevoie pentru studierea dosarului, pregătirea pledoariei și, eventual, să ia contact cu clientul său. Întrucât nu a notificat avocatului învinuitului data audierii, Curtea de apel ar fi trebuit, respectînd principiul independenței baroului, cel puțin să adopte măsurile pozitive destinate să permită avocatului din oficiu să-și îndeplinească sarcina în cele mai bune condiții.

ADin aceste aprecieri Curtea deduce nerespectarea art.6 alin.3c (unanimitate).

Ea recunoaște că perderea de șanse reale și perjudiciul moral produs celui în cauză

justifică acordarea unei satisfacții echitabile pe care o fixează la 5.000.000 lire (unanimitate)

Dreptul la un proces echitabil – Dreptul de acces la tribunal

AInadmisibilitatea unui recur în casație ca sancțiune pentru condamnatul care s-a sustras exercitării unui mandat de arestare emis împotriva sa.

II. Cazul Brozicek contra Italiei – Judecarea în lipsă a unui străin, aflat în țara sa și care nu a primit notificarea acuzației într-o limbă pe care o înțelegea.

Cetîțean german, dl. Georg Brozicek este condamnat la 1 iulie 1981 de către

ATribunalul din Savona (Italia) la cinci luni de închisoare cu amânarea executării pedepsei pentru delicte săvârșite în 1975 (rezistență opusă forțelor de ordine și vătămări corporale). În 1976 el a primit în Germania notificarea parchetului, redactată în limba italiană, cu privire la deschiderea unei urmăriri, dar a trimis-o autorităților italiene cerându-le fără să primească răspuns din partea acestora să-i scrie într-o limbă pe care o înțelege. O a doua notificare, adresată în 1978 șă conținând invitația de a-și alege un domiciliu în Italia pentru nevoile notificării, se întoarce la expeditor. În lipsa răspunsului, parchetul și apoi președintele instanței apreciază că inculpatul nu a vrut să0și aleagă domiciliul în Italia, ei dispun deci ca actele dosarului de notificat să fie depuse la grefele lor. Procesul a avut loc în lipsa celui în cauză.

ADl. Brozicek ia cunoștință de condamnarea sa la 5 mai 1984 printr-o scrisoare a autorităților germane care îi anunță înscrierea în cazierul lor judiciar. Sesizat printr-o cerere de informații, ministrul italian al justiției răspunde că poate să introducă apel aparent tardiv, în afara tremenelor normale, împotriva deciziei, dacă notificarea sa nu a fost reglementară. Brozicek nu exercită acest recurs.

Petiționarul sesizează comisia la 7 mai 1984, susținând încălcarea art.6 alin.1 și 3a din

Convenție.

Hotărârea din 19 decembrie 1989 (plenul Curții) (seria A nr.167).

Guvernul italian pleda pentru neepuizarea căilor de recurs interne. El diviza

Aargumentația în trei elemente : Brozicek ar fi trebuit să introducă un apel apparent tardive, să ceară un control al compatibilitășii art.170 și 177 bis din Codul de procedură penală cu art.10 și 24 din Constituție și să pledeze, din faza urmăririi penale, pentru nulitatea comunicării judiciare și a altor acte de procedură din dosarul de instrucție.

ACurtea respinge o parte din al doilea element al argumentului pentru tardivitate (unanimitate) și restul excepției pentru lipsă de fundamentare ( 15 voturi pentru, 5 împotrivă pentru primul element și unanimitate pentru celălalt).

Trecând la examinarea fondului, ea începe prin a studia dubla revendicare dedusă din

art.6 alin.3a). Dl. Brozicek pretindea într-adevăr că nu a fost informat de natura și cauza acuzației aduse contra sa într-o limbă pe care o înțelegea și de o manieră detaliată.

ACartea consideră că notificarea judiciară trimisă în 1976 constituie o acuzație în sensul art.6. Autoritășile judiciare italiene ar fi trebuit să dea urmare cererii petiționarului de a primi comunicarea în limba sa maternă sau în una din limbile oficiale ale Națiunilor Unite, Aexceptând situația în acrea ajungeau să stabilească faptul că în realitate, petiționarul știa destul de bine italiana pentru a sesiza sensul acuzațiilor care ii erau aduse. Or, o asemenea probă nu rezultă nici din piesele dosarului nici din depozițiile martorilor pe care Curtea AEuropeană i-a audiat la 23 aprilie 1989 la cererea guvernului și a petiționarului. S-au încălcat deci prevederile Convenției asupra primului punct (unanimitate).

Petiționarul se plângea de asemenea, că nu a beneficiat de o examinare echitabilă a

cauzei sale, deoarece nu a avut posibilitatea să participe la proces.

ACurtea precizează mai întâi că din dosar nu rezultă că dl. Brozicek ar fi înțeles să renunțe la a lua parte la audiere. Ea notează că prima comunicare judiciară nu îndeplinea una din exigențele art.6 alin.3a. În privința celei de a doua, adresată în 1978, ea nu este convinsă că petiționarul a avut cunoștință despre aceasta. Ea arată, de asemenea, că președintele Tribunalului din Savona nu a încercat să notifice celui interesat citația de a se prezenta în fața juridicției sale. Pornind de aici, a existat încălcarea art.6 alin.1 (unanimitate).

Invitată, în baza art.50 să declare nulă decizia din 1 iulie 1981 și să dispună radierea

din cazierul judiciar. Curtea constată că nu se bucură de asemenea puteri.

AEa respinge cererea referitoare la prejudiciul material, deoarece se sprijină pe circumstanțe independente de infracțiunile stabilite (unanimitate). În ceea ce privește prejudiciul moral, încălcările arătate au cauzat un asemenea prejudiciu într-o asemenea măsură, dar constatarea lor constituie o satisfacție echitabilă suficientă (unanimitate).

AÎn ceea ce privește cheltuielile de judecată și taxe în fața organelor Convenției, Curtea decide rambursarea integrală a celor două sume revendicate (1.027.27 DM și 1.900 FS) și parțial pe cea de a treia (3.000 DM) (unanimitate).

Capitolul IV

ACONCLUZII

ATratatele, conventiile si celelalte acte internationale, precum si legislatia interna a statelor cu privire la drepturile fundamentale ale omului constituie, fara doar si poate, o recunoastere incontestabila a complexitatii si originalitatii acestei valoroase institutii juridice , dar si mai mult a faptului ca fara aceste drepturi nu poate fi infaptuita o societate democratica ce constituie o conditie primordiala in afirmarea demnitatii fiecarui individ atit pe plan intern, cit si pe plan extern.

AOrganizarea societatii intr-un stat implica faptul ca autoritatile dispun de puterea de a impune regulile care guverneaza societatea pornind de la aceste prevederi, iar menirea sociala a drepturilor omului este in primul rind aceea de a asigura o noua baza pentru formularea unor standarde menite sa garanteze faptul ca sistemul statal va servi intereselor oamenilor si nu va leza drepturile acestora. Anume aceste texte internationale au inspirat in mod direct si au reflectat, in totalitate sau in parte, o gama intreaga de instrumente complementare cu implicatii asupra legislatiilor nationale ale statelor, referitoare la autodeterminare si dreptul la independenta al tarilor si popoarelor colonizate; tortura si alte tratamente analoage inumane; libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locurilor de munca; drepturile politice ale femeii; drepturile persoanelor deficiente mintal si handicapate, progresul si dezvoltarea in domeniul social (eliminarea foamei si a subnutritiei); folosirea progreselor inregistrate de stiinta si tehnica in interesul pacii si in beneficiul omenirii; cooperarea si dezvoltarea culturala pe scara internationala; mass-media si contributia acesteia la intarirea pacii si intelegerii internationale; lupta impotriva rasismului, instigarii la razboi si apartheidului; lupta impotriva terorismului si nu in ultimul rind promovarea drepturilor omului. Observam ca de la drepturile cele mai generale se ajunge la drepturi importante personale si chiar intime ale individului.

AIn aceste conditii, importanta actelor nationale si internationale este impusa de la sine si prezinta o adevarata garantie pentru apararea drepturilor omului atunci cind in ordinea interna acestea deroga fie de la legislatia interna, fie de la principiile internationale de protectie a acestor norme.

AActele nationale referitoare la drepturile omului prezinta un interes deosebit, mai ales in sensul ca, in functie de armonizarea lor cu cele internationale, se poate aprecia cum un stat sau altul se conformeaza documentelor internationale, in acest sens, nemaivorbind de afirmarea lor ca state democratice bazate pe statul de drept, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile lui, precum si libera dezvoltare a fiintei umane reprezinta valori supreme si sint garantate. Documentele internationale referitoare la drepturile si libertatile fundamentale ale persoanei reprezinta, la rindul lor, un etalon si un punct de pornire pentru toate popoarele lumii, atunci cind acestea se confrunta cu probleme la acest capitol, cetatenii avind posibilitatea sa se bucure de plenitudinea drepturilor lor.

AÎn conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, idealul ființei umane libere nu poate fi realizat decât dacă se creează condiții care să permită fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale și culturale, ca și de drepturile civile și politice.

AS-a statutat juridic, la nivelul normelor internaționale , obligația morală a statelor de a promova respectarea universală și efectivă a drepturilor și libertăților omului.

AAstfel, în cazul Consiliului Europei, cea mai mare organizație interguvernamentală și interparlamentară europeană, sancțiunea ultimă este aceea a excluderii din rândurile sale a statului membru care și-a încălcat obligațiile.

AÎn preambulul statutului, acceptat de toate statele membre, se afirmă de altfel convingerea statelor membre în edificarea păcii ,,bazată pe justiție și cooperare internațională”

APrin urmare, ,,orice stat european poate deveni membru al Consiliului Europei cu condiția ca el să accepte principiul supremației legii. De asemenea el trebuie să garanteze principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicția sa se poate bucura de drepturile omului și libertățile fundamentale. Consiliul Europei urmărește în mod deosebit: apărarea drepturilor omului și a democrației pluraliste; favorizarea conștientizării și valorizării identității culturale europene luptând împotriva oricărei forme de intoleranță; căutarea de soluții pentru problemele societății…; sprijinirea țărilor din estul și centrul Europei în vederea punerii în practică și consolidării reformelor politice, legislative și constituționale cu ajutorul unor importante programe de cooperare”

AÎn concluzie, menționăm că noțiunea de drepturile omului pretinde să cuprindă câteva aspecte esențiale pentru dezvoltarea umană, schimbarea percepției de către societate a drepturilor și libertăților fundamentale ale individului, ajustarea normelor de drept național la principiile internaționale ale drepturilor omului în practica legislativă și instituționala a țării. Drepturile omului reprezintă drepturile ființei umane înzestrată cu rațiune și conștiință și căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile și imprescriptibile.

AConsider că toate actele, fie interne, fie internaționale referitoare la drepturile omului, reprezintă un răspuns la o problemă universală și vizează noile democrații la modul cel mai direct. Astfel, cunoașterea principalelor drepturi protejate de aceste acte este una prioritară pentru fiecare cetățean, indiferent de situația socială, politica, funcția publică, vârstă, religie etc. iar normele fixate atât pe plan internațional, cât și cele în legile interne ale statului, reies din convingerea că nu omul există pentru binele statului, ci statul există pentru binele omului.

AAstfel, cu atât este mai importantă legislația națională referitoare la drepturile omului, cu cât aceasta cuprinde mai multe prevederi referitoare la temă, confirmând în felul acesta pe plan internațional statutul său de stat democratic.

AEvident, toate aceste prevederi cu referire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului se află într-o strânsă legătură și nici un drept nu poate fi realizat și asigurat integral dacă măcar unul dintre ele este încălcat.

AActele naționale referitoare la drepturile omului prezintă un interes deosebit, mai ales în sensul că, în funcție de armonizarea lor cu cele internaționale, se poate aprecia cum un stat sau altul se conformează documentelor internaționale, în acest sens, nemaivorbind de afirmarea lor ca state democratice bazate pe statul de drept, în care demnitatea omului, drepturile și libertățle lui, precum si libera dezvoltare a ființei umane reprezintă valori supreme și sunt garantate.

ADocumentele internaționale referitoare la drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei reprezintă, la rândul lor, un etalon și un punct de pornire pentru toate popoarele lumii, atunci când acestea se confruntă cu probleme la acest capitol, cetățenii având posibilitatea să se bucure de plenitudinea drepturilor lor.

ADrepturile omului sunt interpretate în mod diferit în funcție de poziția ideologică a oamenilor de știință, care caută să le definească conținutul. Uneori fundamentul moral și juridic al Drepturilor omului este amestecat în mod voit cu alte elemente, ce țin de factori volitivi, de relațiile de putere etc.

A“ Astăzi drepturile omului reprezintă mai mult decât o apărare contra violării arbitrare a drepturilor unui individ. În special, tânăra generație vede în ele mai mult decât un mijloc de apărare. Ea ar voi ca șanse egale să fie date fiecăruia pentru a lua parte activă la viața comunității.Ț

AConsider că studierea Drepturilor omului constituie o prioritate, deoarece ea reprezintă una dintre problemele cele mai importante ale omenirii, iar ideala soluționare a Drepturilor omului presupune eforturi mari și de ordin material, investițional. De aici rezultă nevoia imperioasă în a se instita la conștientizarea importanței Drepturilor omului, stringența dezvoltării și protecția lor în toate zonele lumii și mai ales în țările mai defavorizate.

Lucian Blaga ne spune că :

„ Omul ăși plăsmuiește o lume a sa. Pentru el, natura nu este nici statică, nici urâtă, nici frumoasă, ci ea capătă alături de el și prin el noi sensuri, iar omul este o ființă eminamente culturală.”, iar “ lumea culturii este o lume umană” și “cultura ‘ine de esen’a omului”.

Bibliografie selectivaă