Prevenirea Recaderii In Dependenta de Droguri
Prevenirea recăderii în dependența de droguri
Prevenirea recăderii
în dependența de droguri
Dedic această carte soției mele, Camelia, ce îmi este o sursă constantă de dragoste, bucurie și suport.
De asemenea, dedic această lucrare fiicei mele Lavinia, care pășește înspre adolescența plină de năzuințe și speranță a vieții.
Cuprins
Table of Contents
Cuprinsul
Abrevieri și tabele grafice
Tabele grafice
Capitolul 1. Definirea termenilor și a tematicii
1.1. Scurt istoric al situației drogurilor în lume și în țara noastră 11
1.2. Definiții și delimitări științifice
1.2.1. Dependența de droguri și alți termeni apropiați
1.2.1.1. Definirea dependenței și a efectelor principale
1.2.1.2. Formele de dependență și toleranță
1.2.1.3. Categorii și tipuri ale dependențelor.
1.2.1.4. Diferențierea între consumul de droguri și toxicomania
1.2.1.5. Sevrajul și tratamentul
1.2.2. Clasificare multiplă a drogurilor
1.2.3. Consumul legal și consumul ilicit de droguri
1.3. Cercetări și preocupări științifice
Capitolul 2. Discuție critică asupra teoriilor explicative ale consumului de droguri
2.1. Teorii biologice
2.2. Teorii psihologice
2.2.1. Trăsături de personalitate
2.2.2. Motivația – teorii psiho-dinamice – mijloc de apărare asupra impulsurilor
2.2.3. Teorii comportamentale – întărirea negativă și întărirea pozitivă
2.3. Teorii sociologice
2.3.1 Teoriile procesului social
2.3.2 Teoriile structurării sociale
2.3.3 Teoriile reacțiilor sociale
2.4 Dimensiunea spirituală în problema consumului de droguri
2.5 Analiză critică asupra pregătirii profesioniștilor și familiei dependenților
2.5.1 Discuția instruirii profesioniștilor și rolul familiei
2.5.2 Discuție critică asupra terapiilor
Capitolul 3. Cercetarea sociologică
3.1 Documentare prealabilă și motivație
3.2 Metodologia
Capitolul 4. Analiză, interpretare, concluzii și propuneri
4.1. Analiza și interpretarea datelor
4.1.1 Cunoștințe
Transferul de cunoștințe de la profesioniști la beneficiari
Transferul de cunoștințe de la profesioniști la familia beneficiarului
4.1.2 Abilități.
Transferul de abilități de la profesioniști la beneficiari
Transferul de abilități de la profesioniști la familia beneficiarilor
4.1.3 Atitudini
Transfer de atitudini de la profesioniști la beneficiari
Transfer de atitudini de la profesioniști la familiile beneficiarilor
4.1.4 Cadrul transferului către beneficiari și familiile acestora
4.1.5 Contribuția familiei la prevenirea recăderii
4.2. Rezultatele cercetării
4.3. Concluzii finale și propuneri
4.3.1 Discuții despre implicarea familiei
4.3.2 Propuneri referitoare la beneficiari
4.3.3 Propuneri referitoare la profesioniști, asistenți sociali
4.3.4 Elemente de politici sociale privitoare la consumul de droguri
Anexa 1. Cadru juridic
Bibliografie
Abrevieri și tabele grafice
AA – Alcoolicii Anonimi (Alcoholics Anonymous for alcohol dependence)
DSM-IV – Diagnostic and Statistical Manual, Ediția IV
ICD – International Classification of Diseases
NA – Narcoticii anonimi
OMS – Organizația Mondială a Sănătății
SAS – Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din Universitatea București
Tabele grafice
Tabel 1. Informații oferite de profesioniști beneficiarilor 161
Tabel 2. Informații obținute de beneficiari de la profesioniști 162
Tabel 3. Cunoștințele necesare profesioniștilor, din perspectiva beneficiarilor. 164
Tabel 4. Informații oferite de profesioniști familiilor 166
Tabel 5. Cunoștințele necesare profesioniștilor, din perspectiva familie 167
Tabel 6. Abilități oferite de profesioniști beneficiarilor 169
Tabel 7. Abilități obținute de beneficiari de la profesioniști 171
Tabel 8. Abilitățile necesareprofesioniștilor, din perspectiva beneficiarilor 172
Tabel 9. Abilități oferite de profesioniști familiilor 173
Tabel 10. Abilități necesare profesioniștilor, din perspectiva familiilor 174
Tabel 11. Atitudini transferate de profesioniști spre beneficiari 175
Tabel 12. Atitudini obținute de beneficiari de la profesioniști 176
Tabel 13. Atitudini necesare profesioniștilor, din perspectiva beneficiarilor 178
Tabel 14. Atitudini dorite de profesioniști în familia consumatorului 180
Tabel 15. Atitudini necesare profesioniștilor, din perspectiva familiilor181
Tabel 16. Cadrul transferului menționat de profesioniști 182
Tabel 17. Cadrul transferului, menționat de beneficiari 184
Tabel 18. Cadrul transferului, menționat de familia consumatorului 186
Tabel 19. Contribuția familiei, din perspectiva consumatorului 188
Motto:
„Nu există o armă mai eficientă
decât drogurile, pentru a distruge o națiune.”
(Jacques-Yves)
Capitolul 1
Definirea termenilor și a tematicii
Situația îngrijorătoare rezultată din creșterea alarmantă a consumului și traficului de droguri constituie o problemă presantă pentru societatea contemporană. Amenințarea devine pe zi ce trece tot mai evidentă și reală, iar în toată lumea sunt milioane de oameni care recurg la consumul de droguri, utilizând diverse substanțe ilegale. Sănătatea și independența economică personală sunt puse în pericol, iar șansele pentru o viață individuală și comunitară sănătoasă sunt periclitate. Afectată nu este doar persoana consumatoare, ci și familia, comunitatea și, implicit, societatea. Consecințele consumului de droguri se răsfrâng asupra familiei, privată fiind de armonia necesară. Astfel că familia devine martorul autodistrugerii persoanei dependente, iar prietenii și societatea sunt angrenați și ei, mai mult sau mai puțin, în acest proces de degradare.
Scurt istoric al situației drogurilor în lume și în țara noastră
În ciuda utilizării de mii de ani a diverselor substanțe promițătoare de efecte mistice, dar totodată dăunătoare, statele lumii au rămas insensibile pe plan legislativ la fenomenul consumului de droguri până la începutul secolului al XX-lea. În această perioadă putem discuta doar de acte de legiferare internațională ce erau destinate prioritar pentru reglementarea comerțului și a utilizării în scop pur medical a substanțelor stupefiante cum ar fi opiul, cocaina și altele.
Organizația Națiunilor Unite a manifestat primele reacții evidente prin organizarea unor conferințe internaționale ce au generat, astfel, o serie de reguli, atât în ce privește comerțul, cât și utilizarea substanțelor psihotrope, cu scopul opririi fenomenului consumului de droguri, ce începea să devină un fenomen relativ extins.
Înainte de decembrie 1989, în literatura de specialitate din România, consumul de droguri a fost puternic incriminat. Printre puținii care s-au aventurat să scrie despre acest flagel în țara noastră au fost Suceavă și Olaru. Încercarea celor doi de a demonstra perenitatea plăcerilor umane urmată de o „degradare umană”, așa cum aceștia numesc consumul de droguri, i-a dus la concluzia că drogurile constituie un paradis iluzoriu la care un consumator nu va ajunge niciodată, chiar dacă va traversa multiple etape deteriorante ale vieții.
În România se poate vorbi despre o dezvoltare treptată a situației drogurilor de-a lungul anilor, și anume, pornind de la tranzacționare, la consum și, mai apoi, la producere. Dacă urmărim firul istoric al acestor elemente pe teritoriul țării noastre, putem observa că îndeletnicirea producerii de leacuri miraculoase era adusă de prin Asia de către vracii „dibaci”, care ne-au vizitat țara în această perioadă sumbră. Mai mult, beneficiarii acestor servicii „selecte” erau cei potenți material și, în mod special, conducătorii neamului. Ulterior, lucrurile au devenit tot mai atașate de meleagurile noastre și, astfel, putem observa culturi de plante din care mai apoi se rafinau drogurile, iar după anul 1990 se poate remarca treptat cum toate aceste activități ilicite devin un fenomen obișnuit pentru România. Încă din perioada interbelică, în România s-au înregistrat primele manifestări ale distrugerii aduse de droguri, astfel că s-a văzut nevoia de intervenție pentru blocarea și stoparea răspândirii acestui flagel.
Consemnările pe care le avem astăzi ne conduc, mai degrabă, spre modalități de combatere a consumului și traficului de droguri orientate în două direcții. În primul rând, au fost formulate legi specifice prin care se reglementa problematica drogurilor. A doua latură implicată a fost cea medicală, prin care atât instituția de resort, cât și specialiștii din domeniu au devenit sensibili la primele forme înregistrate și au reacționat în consecință.
România a inițiat acte legislative interne și a ratificat anumite convenții și protocoale internaționale. Astfel că s-a format un cadru juridic internațional la care țara noastră a devenit parte în această perioadă.
Crearea cadrului legislativ intern referitor la utilizarea drogurilor a urmat la foarte puțin timp după primele convenții internaționale, și anume, începând cu anul 1936, prin adoptarea Codului penal. Totuși, chiar și astăzi acest cadru intern specific domeniul consumului de droguri este actualizat permanent cu propuneri venite din partea Agenției Naționale Antidrog și a specialiștilor din domeniu.
Legea specifică problematicii drogurilor era Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor și substanțelor stupefiante și Instrucțiunile Ministerului Sănătății nr. 103/1970 pentru executarea prevederilor Legii nr. 73/1969. Cele două acte normative reglementează modul de fabricare, extracție, condiționare, preparare, depozitare, administrare, distribuire și transport al anumitor produse și substanțe stupefiante, precizate în anexa la această lege. Astfel că, traficul de stupefiante este privit ca fiind fapta unei persoane, care, fără drept, produce, cultivă, deține, experimentează, pune în circulație ori organizează și înlesnește consumul de produse sau substanțe stupefiante ori toxice, precum și fapta medicului care prescrie, fără a fi necesar, produse sau substanțe stupefiante.
În articolul 312 din Codul penal în vigoare la acea vreme, incriminarea traficului de substanțe stupefiante sau toxice viza 3 variante:
– traficul propriu-zis, prin producere, deținere, circulație etc.;
– înlesnirea traficului, prin culturi, experimente etc.;
– favorizarea traficului, prin prescripții medicale.
Nerespectarea legii devenea infracțiunea de trafic de stupefiante și era sancționată, potrivit art. 312, cu pedeapsa cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Aceste limite ale pedepsei erau privite ca oferind posibilități suficiente de individualizare a pedepsei, în acord cu fapta și normele în vigoare. Acțiunea penală se declanșa din oficiu fiind considerată o problemă de sănătate publică. În acest sens a fost dat Ordinul ministrului sănătății nr. 317/1987, cu privire la lista produselor și substanțelor stupefiante aflate sub control, special gândit pentru înlesnirea aplicării Legii nr. 73/1969.
În România, până în anul 1989 s-au înregistrat relativ puține cazuri de dependență de droguri sau infracțiuni din categoria traficului de stupefiante. Astfel, cu cele câteva cazuri descoperite anual, țara noastră era folosită pe post de țară de tranzit spre Europa de Vest. Autoritățile române au fost preocupate până în anul 1989, în mod special, de asigurarea unui regim strict pentru substanțele stupefiante și preparatele farmaceutice cu conținut stupefiant, prevăzând în acest scop măsuri coercitive de natură penală sau contravențională, în cazul unor încălcări ale acestuia. În condițiile date, s-au aplicat reguli severe pentru instituirea și menținerea unui circuit legal și sigur pentru substanțele stupefiante sau psihotrope, medicamentele cu un conținut stupefiant sau psihotrop, acestea intrând în categoria substanțelor și produselor cu regim special.
Deși se pare că accentul cade pe preocuparea integrării sociale a dependentului, totuși, datorită situației sociale și economice în cadrul regimului existent, intensitatea acțiunilor vor fi la nivel juridic și medical. Legea nr. 73/1969 cuprindea elemente importante referitoare la perioada de dezintoxicare și postcură. Toate aceste acțiuni anexa la această lege. Astfel că, traficul de stupefiante este privit ca fiind fapta unei persoane, care, fără drept, produce, cultivă, deține, experimentează, pune în circulație ori organizează și înlesnește consumul de produse sau substanțe stupefiante ori toxice, precum și fapta medicului care prescrie, fără a fi necesar, produse sau substanțe stupefiante.
În articolul 312 din Codul penal în vigoare la acea vreme, incriminarea traficului de substanțe stupefiante sau toxice viza 3 variante:
– traficul propriu-zis, prin producere, deținere, circulație etc.;
– înlesnirea traficului, prin culturi, experimente etc.;
– favorizarea traficului, prin prescripții medicale.
Nerespectarea legii devenea infracțiunea de trafic de stupefiante și era sancționată, potrivit art. 312, cu pedeapsa cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Aceste limite ale pedepsei erau privite ca oferind posibilități suficiente de individualizare a pedepsei, în acord cu fapta și normele în vigoare. Acțiunea penală se declanșa din oficiu fiind considerată o problemă de sănătate publică. În acest sens a fost dat Ordinul ministrului sănătății nr. 317/1987, cu privire la lista produselor și substanțelor stupefiante aflate sub control, special gândit pentru înlesnirea aplicării Legii nr. 73/1969.
În România, până în anul 1989 s-au înregistrat relativ puține cazuri de dependență de droguri sau infracțiuni din categoria traficului de stupefiante. Astfel, cu cele câteva cazuri descoperite anual, țara noastră era folosită pe post de țară de tranzit spre Europa de Vest. Autoritățile române au fost preocupate până în anul 1989, în mod special, de asigurarea unui regim strict pentru substanțele stupefiante și preparatele farmaceutice cu conținut stupefiant, prevăzând în acest scop măsuri coercitive de natură penală sau contravențională, în cazul unor încălcări ale acestuia. În condițiile date, s-au aplicat reguli severe pentru instituirea și menținerea unui circuit legal și sigur pentru substanțele stupefiante sau psihotrope, medicamentele cu un conținut stupefiant sau psihotrop, acestea intrând în categoria substanțelor și produselor cu regim special.
Deși se pare că accentul cade pe preocuparea integrării sociale a dependentului, totuși, datorită situației sociale și economice în cadrul regimului existent, intensitatea acțiunilor vor fi la nivel juridic și medical. Legea nr. 73/1969 cuprindea elemente importante referitoare la perioada de dezintoxicare și postcură. Toate aceste acțiuni erau foarte bine corelate doar de prezența medicilor și a celor din aparatul de urmărire penală. În perioada de dinainte de 1990 preocupările societății românești în domeniul dependențelor cădeau în grija psihiatrilor, iar legislația în vigoare intra pe plan secund, datorită incidenței scăzute a traficului, producției sau consumului în afara spațiului spitalicesc sau medical.
Sfârșitul anului 1989 a marcat însă schimbări profunde în România. Din dorința de a crea o nouă societate bazată pe principii democratice, cu libera circulație a persoanelor și a mărfurilor, România, influențată de mișcările din toată regiunea geopolitică, s-a deschis atât pentru traficanți, cât și pentru dezvoltarea unei piețe de desfacere. În acest context se poate observa că legile în vigoare la vremea debutului democratic nu au putut să facă față numărului mare de factori care au contribuit la creșterea alarmantă a încălcărilor de lege în acest segment. Tot astfel, slaba mobilizare a forțelor de ordine pentru a stăvili fenomenul și pentru a impune ordinea s-a dovedit a fi fatală pentru următorii ani de după 1990. Prevenirea încălcărilor de lege a fost intensificată, urmărindu-se stoparea tranzitului, iar focalizarea pe consumatori a fost lăsată, astfel, pe plan secundar.
Dezvoltarea societății românești, începând cu 1990, a înregistrat câteva etape importante în domeniul luptei împotriva drogurilor. Aceste stagii au avut loc atât în plan normativ, cât și în practica specifică. Legiuitorii și profesioniștii au fost provocați nu doar să se alinieze standardelor internaționale, ci și să conceapă și să formuleze legi în acord cu realitatea românească.
Prima etapă a dezvoltării unui cadru legislativ a avut loc între anii 1990 și 2000. Această perioadă a fost caracterizată de o expansiune a traficului de droguri și începutul dezvoltării pieței de desfacere în România. Încet, încet se prefigurează rute de tranzit pentru diferite categorii de droguri de la producătorii din Asia Centrală, destinate consumului din centrul și vestul Europei.
România se afla astfel în situația de a fi plasată în punctul nodal al tranzitului, fiind determinată să facă față acestei situații.Astfel că, la începutul anului 2000 nu existau încă modalități coerente de luptă împotriva drogurilor, iar până în anul 1999 nu s-a efectuat în România niciun studiu epidemiologic la nivel național. Legislația era insuficientă ca să miște resurse și astfel dezintoxicarea se efectua strict în mediul spitalicesc, iar secțiile disponibile erau extrem de puține, chiar dacă numărul de consumatori încă nu era exagerat. Experiența abordării medicale ca unic mijloc de cură și postcură a condus la rezultate minime, iar unele secții fie și-au încetat activitatea, fie au suferit transformări atât în tratamentul propriu-zis (cu substituți sau diverse terapii), cât și în atragerea altor profesioniști în echipa formată. Cu toate că psihologi, asistenți sociali împreună cu alți specialiști au început deja să contribuie la reintegrarea pacienților.
Se impunea astfel demararea unei strategii coerente și unitare în cadrul unui organism guvernamental pentru combaterea și lupta contra flagelului care amenință ca o „avalanșă albă” securitatea indivizilor, a comunității și, implicit, a societății.Această strategie trebuia concertată pentru trafic, consum și tratament în fazele de prevenire, intervenție și postcură.
Acest lucru a condus la cea de a doua etapă ce începe la sfârșitul anului 2000 și aduce o schimbare evidentă prin legile adoptate în acest sens, punând bazele intervenției și, mai apoi, ale unor servicii specializate. Vom menționa mai jos cele mai reprezentative acte normative:
– Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Această lege reglementează situația problemei drogurilor privind consumul, traficul, deținerea, cât și producerea lor. Este primul act major, din perioada de după 1990, ce a intervenit la un moment important în țara noastră aducând o imensă contribuție în lupta contra acestui fenomen.
– Legea nr. 186/2007 privind regimul precursorilor de droguri a fost ulterior completată cu Hotărârea Guvernului nr. 358/2008, care aduce completări la Hotărârea Guvernului nr. 1.489/2002 privind înființarea Agenției Naționale Antidrog. Înființarea acestei agenții a contribuit substanțial la formarea de strategii naționale coerente în lupta contra fenomenului drogurilor. Mai mult, această agenție este interfața potrivită pentru cooperare regională internațională, dar și în cadrul relațiilor cu instituții similare din țările Uniunii Europene (vezi și Hotărârea Guvernului nr. 1.543/2009). Ulterior aceste legi au fost completate de Hotărârea Guvernului nr. 461/2011 ce extinde atribuțiile deținute de agenție și față de cooperarea cu structurile de resort din Uniunea Europeană.
– Legea nr. 522/2004 aduce modificări benefice, dar și completează Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Aceste modificări aduc clarificări multiple asupra termenilor folosiți de specialiști cum ar fi înțelesul termenului de „consumator dependent” sau a programelor de asistență.
– Legea nr. 332/2005 de aderare a României la Convenția cadru WHO pentru controlul tutunului. Această lege a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.088 din 2 decembrie 2005 și este un prim act de coeziune adus de Organizația Mondială a Sănătății pentru țări precum România.
– Legea nr. 214/2007 de aderare a României la Convenția de cooperare polițienească pentru Europa de Sud-Est. Acest document a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 475 din 16 iulie 2007 și aduce în acord acțiunile țării noastre cu munca polițienească prestată de celelalte state europene.
Iată deci că, după 1990, factorul medical trece, la rândul lui, în umbră și din cauza intensificării traficului de droguri prin țara noastră, dar și ca urmare a intensificării consumului autohton se amplifică acțiunile poliției și autorităților vamale pentru identificarea acestor infracțiuni. Perioada post-decembristă a fost dominată de știri și acțiuni referitoare la capturi masive de droguri și eliminarea unor elemente ale crimei organizate. Au fost astfel înăsprite în noile legi, măsurile și pedepsele celor implicați în astfel de infracțiuni.
Metodele de cură pentru dezintoxicare, cât și posibilitățile, resursele și investiția în tratarea medicală a problemei au devenit mai puțin mediatizate și importante pentru o societate care se luptă cu expansiunea unui fenomen extrem de nociv. Schimbările de mentalitate a specialiștilor însoțite de posibilități restrânse în vederea tratamentelor medicale pentru dezintoxicare au condus la modificări repetate ale tipurilor de tratament. Unele secții spitalicești, care erau bazate pe tratament medicamentos, au fost transformate, introducându-se diverse alte terapii, sau chiar au fost închise. De aceea, credem că scurta incursiune în istoria recentă a României ne va oferi doar rampă de lansare pentru o mai mare investiție în studii și cercetări academice, benefice acestui domeniu atât de vast, dar și complex al consumului ilicit de droguri.
Definiții și delimitări științifice
De-a lungul istoriei, și în mod special în România, se observă o abundență de expresii ce îmbracă în diverse nuanțe explicative practica utilizării drogurilor. Acești termeni cuprind o largă paletă de sensuri ce pot produce reacții variate față de problema consumului de droguri, în funcție de încărcătura conotațiilor pe care autorii încearcă să le transmită cititorilor. Asistăm la utilizarea unei varietăți de sintagme, de la stiluri de exprimare ce își propun parcă să deschidă orizontul persoanei spre un abis dorit până la expresii ce colorează consumul de droguri în tonuri extrem de sumbre. Vom încerca să redăm o bună parte din aceste supradenumiri identificate în literatura de specialitate, fără însă a le încadra în categorii sau liste predefinite.
Denumiri și supradenumiri ale drogului
În Dicționarul enciclopedic de droguri, consumul acestora este descris în mod plastic ca fiind „drumul spre rai, denumirea argotică dată consumării unui drog, perioada în care individul se află sub efectele „plăcute” ale acestuia”.Cu toate că autorii nu își propun încurajarea folosirii drogurilor, unii ar putea deduce că efectele acestora chiar pot facilita o astfel de experiență, deoarece nu sunt precizate imediat și efectele devastatoare ale acestei practici, așa cum face, spre exemplu, grupul de autori străini care explică, la rândul lor, și consecințele negative. Acești autori recurg la o gamă de expresii ce combină divinul cu umanul. De exemplu, ei vorbesc de „zeul vegetal” sau „moartea albă”.Combinarea acestor două domenii pare o practică des întâlnită, datorită efectelor euforice produse de droguri. În acest context, o scurtă, dar relevantă analiză realizată de un scriitor român, citând atât autori autohtoni, cât și străini, dezvăluie înaintea ochilor noștri, mai sterili, probabil, din punct de vedere artistic, o realitate ce inițial pare contradictorie cu percepția cotidiană a celor vrăjiți de mirajul „demonului chimic”. Autorul analizează trei aspecte ale fanteziei amăgitoare generate de consumul substanțelor halucinogene. În primul rând, afirmă că nu există dovezi și rezultate suficient validate care să demonstreze că administrarea drogurilor determină „înălțarea către infinit” descrisă similar și în cartea Paradisurile artificiale,capabilă să genereze crearea unei opere muzicale sau a unui tablou pictat, ci mai degrabă se limitează la a „mima emoția estetică”. Mai mult, chiar dacă inițial promisiunea creației „ți se revelează în forme necunoscute”, ulterior, sub influența „zeului vegetal”, obiectele exterioare iau forma unor „aparențe monstruoase.” Iată că spiritul creator rămâne marcat negativ, sub impactul urâtului, iar eliberarea sau înălțarea spre forme necunoscute nu este benefică din punct de vedere artistic ființei umane. În al doilea rând, editorialul scriitorului Grigurcu aduce în discuție ieșirea sufletului sau eliberarea persoanei „în armonia cosmică”, sugerând suspendarea eului în favoarea unei „beatitudini panteiste”. Contopirea astfel realizată cu obiectele din jur nu oferă libertatea spre care se tânjește, ci are valențe de subjugare a persoanei sub forma și culoarea purtate de obiect, devenind simboluri ale acestuia. În al treilea rând, autorul spune că drogul promite a fi un „surogat al iluminării”, o „excitație angelică” sau „fericire absolută”, care aspiră să-i ofere puteri inimaginabile,
să-l ducă spre culmi ale fericirii, să-i rezolve toate problemele, sau chiar să-l transforme pe om în Dumnezeu. Toate aceste deziderate demonstrează că unii apelează la mirajul substanțelor halucinogene din dorința disperată de a deschide ușa autoeliberării sau a unei stări superioare, atât în creație, dragoste, cât și în experiențe de cunoaștere de puteri supranaturale, inaccesibile altminterea.
Din punct de vedere semantic, conform Dicționarului explicativ al limbii române, avem mai multe definiții ce ne ajută să înțelegem sensurile termenilor cei mai uzuali referitori la droguri:
– drogul este definit ca o „substanță de origine vegetală, animală sau minerală, care se întrebuințează la prepararea unor medicamente și ca stupefiant”;
– stupefiantul este o „(substanță medicamentoasă) care inhibă centrii nervoși, provocând o stare de inerție fizică și psihică, și care, folosită mult timp, duce la obișnuință și la necesitatea unor doze crescânde; substanța, care prin folosire repetată, dă naștere fenomenului de obișnuință”;
– psihotrop se referă la un „(medicament) cu acțiune asupra psihicului”
– narcotic reprezintă o „substanță, medicament care provoacă narcoză”.
Se poate observa că în toate aceste cazuri, definițiile sunt cantonate în domeniul farmacologic, descriind reacții majoritar fizice persoanei consumatoare de droguri. O posibilă explicație este că, mulți ani, România s-a confruntat cu acest aspect al consumului de stupefiante preponderent în relație cu domeniul farmacologic. O altă posibilă explicație este ca studiile de specialitate recente încă nu au intrat suficient de bine în literatura națională și au rămas astfel ancorate în mediul medical. Cu toate acestea, putem observa din practica obișnuită că sensurile termenilor din domeniul drogurilor transcend contextul medical și caută în continuare noi elemente explicative, ce pot picta un tablou mai complex al acestui fenomen din ce în ce mai sofisticat. În ce privește utilizarea drogurilor există și aici o varietate de definiții ce includ și efectele pe care le are asupra persoanei. Trebuie să recunoaștem că definițiile acestor termeni, care în majoritatea situațiilor sunt folosiți ca sinonimi, au un caracter general, dar nu cuprinzător. De aceea, domeniul acesta este atât de vast și complex, iar perspectivele viitoare nu prevăd o simplificare a lui, ci o constantă ramificare, datorită capacității de inovație atât a utilizatorilor, cât și a efectelor produse de ele, descoperite și înțelese din ce în ce mai mult.
Privit dintr-un alt unghi, drogul este definit ca „orice substanță ilicită sau licită care, consumată fie din motive medicale, fie din alte motive, dă fenomene de dependență, adică necesită creșterea progresivă a dozei consumate și face foarte dificilă întreruperea acestui consum”.Astfel că avem încorporate de către autor atât dimensiunea legală a fenomenului, cât și aspectele efectelor nocive asupra consumatorului. Vom reflecta mai pe larg la aspectul legal, dar în ce privește efectele consumului vom defini în următorul subcapitol multiplele implicații ale dependenței de consumul de droguri.
Dependența de droguri și alți termeni apropiați
Definirea dependenței și a efectelor principale
Dependența este definită ca fiind „situația de subjugare a unui individ de administrarea unui drog. Întreruperea acestuia din urmă antrenează o stare de rău psihic, chiar și fizic, care determină subiectul să-și continue consumul.”Prin această definiție sunt introduse două concepte. În primul rând, este vorba de aspectul legat de subjugarea sau înrobirea persoanei consumatoare, ce este direct legată de necesitatea de continuare a consumului. În al doilea rând, se poate vorbi despre necesitatea administrării (introducerii) unei substanțe (drog) în corpul persoanei dependente. Aceste două elemente sunt strâns legate de definiția drogului discutată în subcapitolul anterior, ce are de a face cu dimensiunea farmacologică sau a efectelor chimice asupra persoanei ce consumă drogul. În sprijinul acestei definiții vin și alți specialiști români, care susțin că „dependența este o formă de intoxicație cronică ce rezultă din consumarea repetată de substanțe toxicomanogene fără motivație medicală. În toxicomanie, înclinația de a consuma droguri conduce la o stare de subordonare, de cele mai multe ori tiranică, a unui individ față de un drog care îi condiționează comportamentul existent, relațiile familiale și sociale”.Tot aici avem și perspectiva oferita de Stroescu, care spune că „dependența este o stare de intoxicație cronică, ce este caracterizată prin necesitatea constrângătoare de folosire a unor substanțe toxice sau medicamente”.Mai mult, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a oferit punctul de referință în munca depusă de specialiști în periplul lor de a defini dependența. Astfel că, definiția oferită de această organizație a marcat puternic gândirea și practica specialiștilor. OMS afirmă că „prin dependență se înțelege starea psihică sau fizică ce rezultă din interacțiunea unui organism cu un medicament, caracterizată prin modificări de comportament și alte reacții, însoțite întotdeauna de nevoia de a lua substanță în mod continuu sau periodic, pentru a-și resimți efectele psihice și uneori pentru a evita suferința”. Iată că majoritatea autorilor români, atât cei care au scris înainte de 1989, cât și cei ce au scris după această dată, au rămas ancorați în dimensiunea preponderent farmacologică a dependenței. Acest lucru este de înțeles având în vedere că viciile societății românești au fost mai degrabă observate în această categorie de folosire a substanțelor nocive, și mai puțin în alte sfere ale dependenței. În același timp, se impune diferențierea propusă de Rășcanu legată de toxicomanii. Autoarea susține că există o trecere de la dependența de stupefiante, denumită „toxicomania majoră”, la „toxicomania minoră”, bazată pe medicamente mai accesibile consumatorilor. Totuși, având în vedere că înainte de 1990 în România se găseau mai greu stupefiante, și astfel, în mod curent, consumatorii foloseau medicamente, putem concluziona că asistăm la un ciclu repetabil al dependențelor, de la medicamente la stupefiante și înapoi.
Un alt autor definește adicția (addiction, engl.) ca pe o „dependență fiziologică și psihologică de o substanță ce conduce spre o toleranță, în cazul simptomelor sevrajului, când substanța nu mai este prezentă. Adicția de substanțe include alcoolul, tutunul, narcoticele și multe alte sedative”. Această definiție ce apare în Dicționarul de asistență socială (The Social Work Dictionary), condiționează dependența de folosirea unor substanțe, în ciuda faptului că lucrarea a fost elaborată relativ recent. Probabil că și acest autor a preluat respectivul concept tot de la OMS, care definește farmacodependența ca fiind „o stare psihică și câteodată somatică, rezultat al interacțiunii între un organism viu și un drog, care se caracterizează prin modificări comportamentale și alte reacții, conducând la pulsiunea către consumul produsului de manieră continuă sau periodică, în scopul redobândirii efectelor sale psihice și câteodată pentru a evita suferința deprivării”. Acest indiciu al interacțiunii organismului viu cu un drog este vital în delimitarea dependențelor ce pot interveni în viața unei persoane. Atunci când vorbim despre dependențe de substanțe, această interacțiune este condiție prestabilită ca dependența să poată interveni. Comparativ cu alte feluri de dependențe care nu presupun neapărat administrarea unei substanțe într-un mod sau altul, toxico-dependența sau dependența de stupefiante are la bază interacțiunea acesteia cu corpul în care este inserat și efectele pe care le are asupra acestuia din urmă. Mai mult, termenul de adicție, urmat de cel al habituării cu drogul, folosit încă din anii 1920, sugerează, mai degrabă, influența și amprenta domeniului farmacologic datorat de efectele substanțelor folosite. Astfel că, la recomandarea OMS, acești termeni sunt preponderent înlocuiți cu cel al dependenței, care poate căpăta multiple forme.De aceea, probabil că majoritatea profesioniștilor de astăzi, care se adresează acestui aspect al consumului de droguri, folosesc termenul de „dependența de substanțe”.
În ultimii ani însă, din ce în ce mai mult, putem vedea preocuparea specialiștilor din domeniul dependenței și față de alte valențe, la fel de valide în strădaniile de formulare a unei definiții inclusive ale dependenței. Astfel că, avem, de exemplu, o lucrare remarcabilă în acest sens, ce aduce în discuție fenomenul dependenței în „relația cu obișnuințele și activitățile” de tipul: jocurile de noroc, folosirea internetului, mâncatul excesiv, cumpărături și altele.Mai mult, într-o altă lucrare ce încearcă să definească adicția, autori din diverse perspective de abordare profesională sunt de acord că există o serie de asemănări patologice și comportamentale între consumatorii de substanțe nocive și jucătorii înrăiți ai jocurilor de noroc sau persoanele care au obiceiul de a mânca excesiv.Aceste definiții sunt, probabil, mai cuprinzătoare datorită includerii altor tipuri de dependențe (ex: jocuri de noroc), dar și prin extinderea fenomenului dependenței asupra manifestărilor comportamentale. Avem, astfel, dimensiunea efectelor farmaceutice și biologice, dar și pe cea psihologică și comportamentală, chiar în lipsa unei substanțe inserate în corpul persoanei dependente (ex: dependent de cheltuieli). Totuși, în ce ne privește, în această lucrare vom rămâne în sfera dependenței de substanțe, și în mod special a celor ilicite.
Dependența de droguri include o serie întreagă de alte aspecte și termeni ce vor fi discutați în această lucrare. Iată ce spunea un autor român: „dependența constă în următoarele elemente: toleranță, sevraj, lipsa de control asupra cantității consumului, urmată de eforturi eșuate de a o face, risipirea timpului personal în activități legate de consumul substanței cu restrângerea consecutivă a unor activități sociale și ocupaționale, altădată obișnuite pentru individul în cauză, și consumul substanței în pofida conștiinței individului că va suferi psihologic și fizic din aceasta cauză”.De aceea, în următoarele pagini vom încerca să definim și acești termeni colaterali.
Deoarece am folosit deja termenul de toxicodependență, se impune și definirea lui, cât mai aproape de cerințele academice. De aceea, am apelat la autori români care spun că „toxicomania este cuvântul care presupune obișnuința morbidă (bolnăvicioasă) a unor oameni de a folosi doze repetate și crescânde de substanțe toxice, între care stupefiantele ocupă un loc central”.Sinonim acestui termen ar putea fi farmacodependența, dacă ne referim strict la dependențe de medicamente, așa cum am discutat mai sus. În ambele situații prezentate aici avem de a face cu o folosire greșită (misuse, engl.) a substanțelor în discuție sau cu o folosire abuzivă, prin utilizarea nepotrivită și exagerată (drug abuse, engl.) a acestora,indiferent de legalitatea lor sau nu. De aceea, folosirea greșită sau abuzivă determină legalitatea utilizării lor și, implicit, forma de dependență. De aici derivă și dependența de medicamente substitutive și legale, cum ar fi metadona.
Substituția de drog este „metoda de tratament diferită de restul tehnicilor pentru că ea nu neagă dependența, ci încearcă să o controleze cât mai bine. Luați foarte frecvent, substituenții (medicamente) pot duce la dependență, deoarece în organism ei se transformă în morfină”.Astfel că, dependența de medatonă sau alți substituenți ar putea fi mai înșelătoare decât dependența de substanța pe care o înlocuiește, deoarece vine cu un grad de speranță ce presupune o liniște căutată prin evitarea efectelor devastatoare produse de substanța înlocuită. În realitate, efectele substanței înlocuitoare pot fi mai dăunătoare organismului uman, chiar dacă nu induc celelalte efecte impulsive sau tulburările de personalitate.
În finalul trecerii noastre în revistă a termenilor legați de dependență se cuvine să amintim și alternativa reală, ce se află la polul opus al dependenței, și anume: abstinența. Abstinența este definită ca fiind „reținere voluntară și durabilă de la consumul unui produs susceptibil de a da dependență, este un obiectiv al curei de dezintoxicare și se consolidează prin postcură”.
Pentru a înțelege mai bine dependența vom încerca în următoarele subcapitole să observăm formele de dependență, clasificarea acestora, diferențieri în termeni, alternativele dependenței și soluțiile pentru aceasta.
Formele de dependență și toleranță
Majoritatea specialiștilor în domeniul dependenței de droguri ar spune că „în funcție de natura tulburărilor sau modificărilor ce apar la nivelul organismului, dependența este de două tipuri: psihică și fizică”. Aceasta este o împărțire clasică ce stă la baza intervenției realizate de profesioniști. O bună parte dintre specialiști se concentrează doar pe unul dintre cele două aspecte (fie cel biologic, fie cel psihologic), dar sunt mulți care încearcă o abordare complexă față de dependență.
Luate pe rând, fiecare dintre aceste două dependențe își au definițiile lor. Dependența fizică este explicată ca fiind „o stare adaptativă care are drept consecință apariția tulburărilor fiziologice intense din cauza consumului repetat al unui drog și care impune continuarea folosirii substanței pentru a preveni teribilele simptome de abstinență”. De aici se trage și preocuparea majoră a multor farmacologi, medici și psihiatri care doresc să răspundă aproape exclusiv prin teorii biologice problematicii dependenței.
Pe de altă parte, avem dependența psihică ce „reprezintă necesitatea emoțională dobândită față de consumul unui drog și este determinată de un complex de factori de ordin farmacologic, psihologic și social”.Iată că autorul acestei definiții nu se desprinde total de influența farmacologică, dar recunoaște implicațiile psihologice și sociale ale dependenței. În practică, mulți psihologi și terapeuți tind să ofere soluții exclusiv psihologice problemelor dependenței, pornind de la premisa teoriilor psihosociologice în acest domeniu. În același spirit se poate vedea aplecarea celor din domeniul farmacologic spre o înțelegere psihologică a fenomenului, dar fără să le scape din vedere dimensiunea dependenței fizice.
O altă departajare în formele de dependență o reprezintă cea menționată de Rășcanu prin trei grade, și anume: dependența ușoară, moderată și severă. Dependența ușoară este explicată prin existența unor „criterii cerute pentru a pune diagnosticul, dar simptomele duc la o ușoară deteriorare a activității profesionale sau zilnice, dar și în relațiile cu ceilalți”. Nivelul moderat se situează între cel ușor și sever. Iar stadiul sever „este marcat de existența criteriilor și simptomelor pentru a pune diagnosticul, iar aceste simptome interferează în mod evident cu activitatea zilnică și profesională a persoanei”. Iar stadiul sever „este marcat de existența criteriilor și simptomelor pentru a pune diagnosticul, iar aceste simptome interferează în mod evident cu activitatea zilnică și profesională a persoanei”. Iată cum această perspectivă ne oferă o înțelegere mai profundă a dependenței și poate ajuta în mod practic la administrarea soluțiilor necesare în fiecare situație aparte.
Pe lângă aceste forme de dependență găsim în literatura de specialitate o strânsă legătură a dependenței cu toleranța. Voicu precizează faptul că „starea de dependență este însoțită sau nu de toleranță”. Astfel că putem afirma că nu orice dependență implică instantaneu și toleranță.
În situațiile în care dependența presupune toleranță, aceasta este caracterizată „printr-o diminuare a efectelor produse de aceeași doză de drog, existând deci o pierdere a sensibilității față de drog”. Mai mult, în Dicționarul enciclopedic de droguri toleranța este definită ca reprezentând „sensibilitatea redusă sau absența unui organism la unele acțiuni ale substanțelor farmaceutice active”.Astfel că, dependența are la bază toleranța, iar aceasta din urmă necesită o administrare „crescândă și repetată a substanțelor psihoactive, cu necesitatea creșterii dozei pentru obținerea efectului”.
Toate aceste definiții legate de toleranță sunt adânc focalizate pe aspectul farmacologic, potrivite pentru dependența fizică. Sperăm că în viitor vom asista și la o aprofundare a elementelor toleranței și în aspectele legate de dependența psihică ce ar putea, probabil, contribui la încurajarea dependenților spre lipsa răspunsului la stimulul drog și aceasta să conducă la abstinență.
Categorii și tipuri ale dependențelor.
Pe lângă formele de dependență prezentate mai sus am putea realiza o clasificare a dependențelor în funcție de tipul drogului folosit. Se poate spune că există dependențe de tip cocainic, de tip canabis, halucinogen sau chiar de tip solvent.
În cazul unor situații când consumatorul folosește mai multe tipuri de droguri se poate discuta de o polidependență. Acest lucru este des întâlnit în mod special pentru consumatorii de droguri legale, dar combinate cu cele ilegale în metoda de administrare. De exemplu, alcool și barbiturice sau tutun și heroină introdusă în țigară. Polidependența poate cauza dificultăți majore în terapii, fie farmacologice sau psihologice datorită complexității necesare în intervenție.
Dintr-un alt punct de vedere, dependențele pot fi catalogate în funcție de tipurile de activități și obiceiuri preluate de către consumator. Aici avem o multitudine de tipuri cum ar fi: internet, jocuri video, emisiuni TV, sexul și pornografia, obiceiul de a mânca excesiv, cheltuirea fără control la cumpărături, substanțe nocive și altele. Bineînțeles că nu toate acestea au la bază droguri ilegale, dar maniera în care pot fi folosite ar putea depăși normele legii. De exemplu, folosirea excesivă a unui medicament sau aliment în vederea producerii efectelor similare unor droguri. Ceea ce putem observa este că un lucru bun poate fi folosit greșit și astfel rezultatul este unul distructiv, atât pentru persoana în cauză, cât și pentru cei apropiați sau pentru societate, în general.
Dacă ne uităm la efectul în lanț al dependenței am putea spune că există posibilitatea unui tip de dependențe legate între ele în relație de subordonare. De exemplu, am putea discuta dependența de heroină. Motivul pentru care s-a ajuns la această dependență ar putea să fie unul al deciziilor greșite luate de persoana în cauză sau, pur și simplu, sunt evidențiate diversele teorii biologice. Indiferent de cauza reală, se poate vorbi totuși despre o cauză din care subiectul nu poate ieși decât prin consum al unui produs chimic, alimentar sau vizual. Astfel că, răspunsul lui la stimulul extern duce la dependența pe care o vom numi primară. Pentru a înlocui această dependență se utilizează un substituent. Acest substituent poate, la rândul lui, să ducă la o nouă dependență pe care am putea să o numim dependență secundară. Ideea este că atât timp cât există o formă de dependență, primară sau secundară, persoana nu poate fi considerată liberă sau abstinentă total. În acest lanț e posibil ca dependențele să se succeadă la mai multe niveluri și cu implicații multiple. De aceea, o astfel de propunere poate aduce o escaladare a dependențelor pentru a fi tratate toate nivelurile și, astfel, acoperite toate tipurile de nevoi ale persoanei în acordarea tratamentului.
Diferențierea între consumul de droguri și toxicomania
Discutând despre dependența de droguri există o diferențiere ce necesită să fie realizată între consumul de droguri, toxicomania și dependența de droguri. Deja am discutat suficient despre dependență ca să putem înțelege că aceasta este diferită de toxicomanie prin faptul că toxicomania necesită o substanță toxică pentru a putea duce la dependență. Odată instalată necesitatea de consum continuu al acestei substanțe atunci putem discuta de toxicodependență sau toxicomanie. Mai mult, toxicomania presupune și un comportament neuronal, modificat în timp, care să solicite administrarea permanentă a substanței în cauză. Pentru ca toxicomania să se instaleze, după cum spune și următorul autor, este nevoie de timp „pentru a modifica mai mult sau mai puțin durabil homeostazia sistemului nervos central”.În același timp, toxicomania presupune și un comportament obsesiv ce intră astfel sub incidența specialiștilor psihiatri. De aceea, toxicodependența și toxicomania sunt cuvinte cu nuanțe diferite, unde toxicomania implică și o boală psihică necesar a fi tratată ca atare, după cum explica autorul următor: „toxicomania evidențiază tulburările psihiatrice care domină „tabloul clinic al toxicomanilor” și care nu presupune intoxicații cronice precum alcoolismul”. Astfel autorul face o distincție între bolile psihice și toxicodependențe și, implicit, propune intervenții diferite pentru ambele probleme cu care se confrunta persoana.
Din punct de vedere al altor autori, consumul de droguri și abuzul de droguri sunt privite la același nivel. Iată ce spun aceștia citând surse ale OMS: „folosirea excesivă continuă sau sporadică a drogurilor, incompatibilă sau fără legătură cu practica medicală, este considerată drept consum ori abuz”. Mai sus am explicat termenul de „abuz”, iar în lista de mai jos, autorii susțin că abuzul de droguri poate fi:
– excepțional, constituind în sine operațiunea propriu-zisă de a încerca o dată sau de mai multe ori un drog, fără a continua această practică;
– ocazional, folosire a drogurilor în formă intermitentă, fără a se ajunge la dependență fizică și psihică;
– episodic, folosirea drogurilor într-o anumită împrejurare;
– sistematic, folosirea drogurilor caracterizată de apariția și instalarea dependenței.
Folosirea drogurilor ilicite este un abuz, indiferent de cantitatea sau frecvența utilizării lor. Cu toate acestea, consumul de droguri într-o forma legală este permis doar cu aprobarea medicului în scopul tratamentului și acesta nu este abuz, chiar dacă este consum. Iată deci că toxicodependența și consumul abuziv sunt concepte distincte, în funcție de motivația administrării drogurilor.
Privind consumul prin prisma legislației actuale în vigoare vedem o diferențiere între simplul consum și consumul dependentului. În primul caz este subliniată administrarea drogului în mod ilicit, iar în cazul consumului dependentului sunt evidențiate „consecințe fizice și psihice conform criteriilor medicale și sociale”.
Richard și Senon ne oferă cinci caracteristici distincte prin care toxicomania se diferențiază de simplul consum. „În cuvântul toxicomanie sunt definite practici de consum eterogene care cuprind natura produselor, modurile de consum, în timp ce termenul ar trebui sa desemneze doar ansamblul elementelor ce caracterizează dependența unui subiect de consumul unui drog: a) compulsivitatea; b) menținerea unui comportament în ciuda consecințelor negative; c) obsesia în ce privește căutarea produsului; d) culpabilitatea în timpul utilizării; e) prezența simptomelor de sevraj.”
Corelând cele două explicații ale autorilor de mai sus putem înțelege că toxicomania presupune mecanisme psihiatrice mai complexe decât ale unui simplu consum de droguri, iar acesta, la rândul lui, poate include abuzul de substanțe, în situația în care este administrat fără recomandarea medicului.
Sevrajul și tratamentul
Sevrajul (withdraw, engl.) se instalează în perioada imediată a întreruperii utilizării unui drog administrat unei persoane și față de care s-a creat situația de dependență. Altfel spus, sevrajul reprezintă „sindromul de abstinență”. În această perioadă au loc o serie de reacții chimice care afectează fizic persoana în cauză. Sevrajul vizează în mod exclusiv efectele biologice, dar, în același timp, aceste efecte pot conduce spre chestionarea puternică a motivației dorinței de abstinență a persoanei. Intervenția specializată pentru atenuarea sevrajului reprezintă „stadiu inițial de îngrijire a subiecților dependenți fizic de substanțe psihoactive (…) și vizează limitarea stării de rău fizic și psihic legate de sindromul de lipsă”. În practică, sevrajul era folosit în trecut ca o metodă de a convinge persoana dependentă să nu mai apeleze la droguri, dar azi se dorește ca această perioadă să fie cât mai redusă și să se treacă prin ea cât mai ușor, în așa fel încât efectele secundare să fie diminuate la maximum.
Din punct de vedere al locației putem discuta de sevraj: a. în mediul spitalicesc, în care timp de 10 zile persoana se află sub tratament, iar apoi încă 6 luni de recuperare și convalescență. Doar 1 din 5 dependenți (adică 20%) este salvat în acest interval de 6 luni; b. în mediul carceral, în detenție, unde nu primesc drogul și, de multe ori, nici ajutorul necesar. Totuși, deținutul va apela la alte tipuri de dependențe ale medicamentelor ușoare, dar resimte puternic sevrajul de heroină; c. în ambulatoriu, sub stricta monitorizare a medicilor.
Sevrajul în sine nu are valoare, ci, în schimb, tratamentul este punctul principal în toată aceasta perioadă. Chiar dacă din explicația de mai sus s-ar putea deduce că sevrajul se suprapune cu perioada de recuperare și tratament, totuși tratamentul, recuperarea și, eventual, terapiile aplicate ar putea continua mult timp după încheierea perioadei de sevraj, care ține, de obicei, doar câteva zile. Tot din practică putem observa că tratamentul poate fi aplicat pe intervale mari de timp. În cazul intervenției medicamentoase cu metadonă sau alți substituenți, este nevoie chiar și de ani întregi până se ajunge la abstinență totală, iar în cazul tratamentului psihologic se poate întinde intervenția și monitorizarea de la câteva luni la câțiva ani, în funcție de nevoile și evoluția fiecărui individ în parte.
Este important de menționat faptul ca nicio persoană nu poate fi obligată să urmeze un tratament, și astfel să treacă prin sevraj. Totuși, în cazul unei hotărâri judecătorești și, în mod special, față de cei aflați în traseul judiciar există obligativitatea legală pentru a urma o formă de tratament și, implicit, de a trece prin sevraj controlat. Iată ce spune Drăgan în acest sens: „la sfârșitul tratamentului de dezintoxicare, persoanei care l-a urmat îi este necesară înmânarea unui certificat doveditor al efectuării curei și al rezultatelor acestora. Fostul toxicoman are, la rândul său, obligația să prezinte autorității cu atribuții judiciare în domeniu, certificatul respectiv. În situația în care, însă, o persoană toxicomană se sustrage în mod intenționat de la efectuarea curei de dezintoxicare, se impune pronunțarea împotriva ei de către instanța judiciară a unei pedepse privative de libertate și a internării într-un serviciu specializat, cu regim spitalicesc pentru urmarea tratamentului adecvat”.
În urma unor serii de studii efectuate în Statele Unite ale Americii s-a constatat că majoritatea celor care reușesc să depășească perioada de dependență sunt persoanele care nu apar în registrele oficiale ale persoanelor dependente, ci acestea decid singure asupra situației consumului lor și, implicit, întreruperea acestei practici. De aceea, putem deduce că există o serie de persoane care trec prin sevraj fără existența unei intervenții specializate sau chiar fără tratament adecvat. Acest lucru, deși este lăudabil datorită determinării demonstrate de cei în cauză, le-ar putea periclita viața. În acest context este nevoie de o mai bună informare a populației asupra efectelor sevrajului și intervenției nespecializate în cazul întreruperii bruște a consumului de droguri.
Clasificare multiplă a drogurilor
A. Din punct de vedere al legislației în vigoare din țara noastră, drogurile se împart în următoarele categorii:
a) substanțe aflate sub control național – drogurile și precursorii înscriși în tabelele-anexă nr. I-IV;
b) droguri – plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope, sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, înscrise în tabelele nr. I-III;
c) droguri de mare risc – drogurile înscrise în tabelele nr. I și II. În această categorie intră droguri ca de exemplu heroina, cocaina și amfetaminele sau chiar substituentul heroinei (în scopul tratamentului), medatona.
d) droguri de risc – drogurile înscrise în tabelul nr. III. Aici avem ca exemplu canabisul sau barbituricele.
Din lista de mai sus putem observa, în primul rând, că drogurile însoțite de substanțele din care acestea pot fi fabricate (precursorii) sunt specificate nominal în tabelele care fac parte integrantă din legea menționată. Aceste tabele prezintă substanțele interzise de lege și, astfel, oferă o imagine de ansamblu asupra luptei împotriva consumului de droguri. Cu cât listele sunt mai extinse, cu atât pericolul apelării la substanțe nespecificate scade. Totuși, menținerea unui echilibru între specificarea fiecărei substanțe în parte și generalizarea categoriilor de substanțe nu este ușor de realizat. Acest lucru s-a demonstrat în practică în lupta contra substanțelor etnobotanice care însumează o largă varietate pe piața de droguri, ceea ce face ca listele să nu pară comprehensive. Mai apoi, trebuie spus că aceste tabele sunt în continuă actualizare, realizată de legiuitor, ceea ce constituie elementul necesar adaptării la schimbările obiceiurilor consumatorilor. Mai mult, în listele anexe se oferă două categorii de droguri, și anume: droguri de risc și droguri de mare risc. Această diferențiere este necesară în momentul analizei juridice a situațiilor de încălcare a legii, bineînțeles cu scopul de a pedepsi corespunzător faptele identificate.
Tabelele menționate în Legea nr. 143/2000, cu modificările și completările ulterioare, conțin substanțe enumerate în ordine alfabetică. Aceste tabele nu sunt accesibile populației generale, din punct de vedere explicativ. Ele îi vizează, mai degrabă, pe specialiștii farmacologi din domeniu și, de aceea, ar putea exista pericolul ca unele persoane, care cunosc doar denumirea populară a respectivelor substanțe, să nu înțeleagă denumirea lor științifică chiar dacă vor consulta legea. Totuși, trebuie să menționăm că denumirea academică este potrivită deoarece nu oferă loc de interpretări sau modificări ce pot duce la alte erori. Cu toate acestea, ar fi necesară și listarea denumirilor populare, pentru o prevenție mai clară, după modelul oferit în acest sens de alte țări.
În ce privește încadrarea drogurilor în tabelele ce diferențiază riscurile cauzate de acestea, trebuie să spunem că există o serie de elemente ce trebuie menționate. În primul rând, la nivel mondial există diverse dificultăți întâmpinate la încadrarea acestor substanțe în tabele similare. Acest lucru are de a face cu aspecte mai degrabă etice și înțelegerea societății respective, legată de îngăduința în ce privește folosirea sau nu a unui drog.
În Marea Britanie există încă dezbateri evidente legate de o clasificare exactă a drogurilor. Sunt câteva motive pentru care nu s-a ajuns încă la un consens.Aceste motive sunt centrate pe elementul riscului ce poate încadra un drog la clasa A, B sau C în funcție de efectele distructive produse prin folosirea lui. Astfel că, în ciuda unei istorii îndelungate în certarea efectelor substanțelor halucinogene, totuși se mai pune problema reală a încadrării unor droguri în tabelele de mare risc sau nu. Mai mult, specialiștii englezi au realizat că măsurarea riscului presupune un proces mai complex, ce depășește granițele încadrării legale sau ilegale a drogurilor, însoțite astfel de pedepsele specifice. De aceea, dezbaterea a avut loc la nivelul efectelor medicale (susținute de o parte dintre specialiști) sau al efectelor nocive în plan social (susținute de alți specialiști). Existența unor asemenea tabele ar putea, probabil, explica mai bine riscurile la care se expun cei care folosesc astfel de substanțe, riscuri din domeniul medical, social și, bineînțeles, juridic.
B. Clasificări primare ale unor autori străini.
Aceste clasificări au fost realizate la începutul secolului al XX-lea. Astfel că încă de la începutul secolului trecut, Ludwing Lewin a realizat o clasificare a drogurilor pe care o explică în lucrarea monumentală de pionierat denumită Phantastica, publicată în anul 1924. Aici el propune următoarea clasificare: euphoricaopium, coca, cocaina, phantastica, inebriația, hipnotica și excitația. La puțin timp după acest autor se poate observa o clasificare ceva mai extinsă a unui alt autor străin, Lewis, realizată în 1928. Citat în Cremier (1984), Lewis propune următoarea clasificare: Euphorica (opiacee, cocaina), Phantastica sau halucinogenele (mescaline, psylocybina, marijuana, hașiș, LSD, phenicyclidina), Inebrita (alcool, substanțe volatile), Hypnotica (barbiturice, tranchilizante), Excitația (amfetaminele, cofeina, ceaiul), dar și alte medicamente specifice domeniului drogurilor. Din cele două clasificări putem, în primul rând, observa nevoia de exemplificare a substanțelor care intră sub incidența fiecărei categorii. În același timp, ne dăm seama că, la acea vreme, astfel de clasificări nu puteau distinge între drogurile legale și cele ilegale. Trebuie totuși spus că în vestul Europei, legalitatea unor substanțe cum ar fi alcoolul a traversat mai multe etape de acceptare până la faza existentă astăzi, de legiferare integrală. În astfel de societăți moralitatea juca un rol important, iar alcoolul era considerat o substanță ce subminează capacitatea omului de a raționa. De aceea, o bună perioadă, alcoolul a fost considerat ilegal. Legiferarea alcoolului nu a pus capăt problemei cauzate de acesta, ci mai degrabă a condus spre un control mai puțin vizat de aspectele morale și mai intens monitorizat de mecanismele legale, care au urmărit efecte economice în cadrul societății. Cert este că, pentru Lewis, alcoolul, tutunul, cofeina și ceaiul au fost incluse în categoria drogurilor ce produc efectele căutate de oameni, chiar dacă el nu le atribuie încă semnificație legală.
Ceva mai târziu, aproape de perioada clasificărilor realizate de Națiunile Unite, avem alți autori, și anume psihologii Delay și Deniker, care au propus o clasificare în 1961. Aceștia scriu despre: substanțe sedative sau psiholeptice, substanțe excitante sau psihoanaleptice și substanțe ce perturbă activitatea psihică sau psihodislepticele și halucinogenele. Putem observa că autorii s-au orientat spre a oferi unele efecte asupra psihicului uman ce poate avea repercusiuni în viața cotidiană sau în societatea unde își desfășoară activitatea. Iată că deja avem un început de interes față de efectele sociale ce decurg din consumul de droguri. În acest context se conturează o clasificare mondială realizată de un for superior – ONU.
C. Clasificarea Organizației Națiunilor Unite
Substanțele listate se încadrează în anexa Convenției ONU asupra substanțelor psihotrope din 1971 și care este baza legislațiilor multor țări din Europa și din lume. Trebuie să observăm este că în această clasificare avem atât efectele asupra populației, riscul față de sănătatea publică, gradul de control ce trebuie avut în vedere, dar și exemple specifice din categoria de droguri listată.
D. Clasificare oferită de autori autohtoni.
Această clasificare s-ar putea să fie mai accesibilă profesioniștilor români, deoarece este realizată de specialiști autohtoni, de peste cinci decenii. De exemplu, în cartea Farmacologie clinică este redată clasificarea lui Stroescu ce listează substanțele în următoarele categorii: anestezicele locale (cocaina, procaina, lidocaina – anestezice de sinteză), analgezicele (antiinflamatorii, antireumaticele), analgezicele euforizante (opiu, morfina), anestezicele generale (anestezicele gazoase, volatile, barbituricele), hipnoticele, tranchilizantele, stimulantele psihomotorii (cafeina, antidepresive, amfetamina, litiul). Totuși, această clasificare nu oferă și elemente legate de statutul legal al substanțelor sau de efectele nocive asupra organismului.
Din punct de vedere a efectelor pe care drogurile le poate avea asupra consumatorului, mai mulți autori români ne oferă o imagine generală atât față de (a) sistemul nervos central, cât și în legătură cu (b) efectele drogurile psihoactive.
a. Efectele pe care consumul de droguri le produce asupra organismului uman (sistemului nervos central) pot distinge următoarele categorii de droguri:
– substanțe psiholeptice sau sedative (opiul, morfina, heroina, metadona, codeina, barbituricele etc.);
– substanțe psihoanaleptice sau excitantele (amfetamina, cocaina, khatul etc.);
– substanțele psihodisleptice sau halucinogen-delirogene (mescalina, hașișul, LSD, psilocybina etc.).
b. În schimb, privind din perspectiva drogurilor psihoactive putem clasifica efectele în modul următor:
1. Stimulente (amfetamină, cocaină, efedrină, cafeină, theobromină etc.) ce pot fi:
– droguri care inhibă centrii nervoși (canabis; opiacee: opiu, morfină, derivații de morfină: heroina, metadonă, petidină, codeină; barbiturice; tranchilizante);
– droguri care stimulează centrii nervoși (cocaina; amfetamina; crack-ul);
2. Halucinogene (psihocibină, LSD, mescalină, DMT, ecstasy, phenciclidina, peyote, psilocyna)
3. Calmante (alcool, eter, cloroform, opiu, morfină, heroină, metadonă etc.)
4. Antipsihotice (clorpromazină etc.)
E. Clasificarea drogurilor în funcție de substanța conținută, și nu de efectul produs
De cele mai multe ori, clasificările sunt realizate în funcție de efectele produse de substanțele studiate. Aceeași particularitate o putem observa în aproape toate clasificările clasice prezentate anterior. În schimb, în clasificarea ce urmează să o redăm mai jos vom analiza, mai degrabă, după modul de producere, modul de administrare și forma de prezentare a drogurilor.
După modalitățile de obținere a drogurilor, putem face următoarea clasificare:
produse de natură vegetală, ce sunt sintetizate de anumite plante, de obicei în frunzele, mugurii și florile acestora, care se recoltează și se consuma ca atare (canabisul, marijuana, psihocibinul, frunzele de coca etc.);
produse semisintetice realizate prin extragerea drogului dintr-un produs natural, dar cu ajutorul unor substanțe chimice (opiul, cocaina, heroina, morfina etc.);
produse de natură sintetică obținute exclusiv în urma folosirii unor substanțe chimice (metamfetaminele, metadona, LSD, mescalina, silicibinul etc.).
După modul în care drogurile sunt introduse în organism, putem vorbi de:
droguri destinate consumului oral (Ecstasy, Foxy, MDEA, LSD, mescalina, khatul etc.);
droguri care se introduc în organism prin injectare (heroina, metamfetamina, ketamina, cocaina etc.);
droguri care se fumează (hașișul, opiul, marijuana, canabisul, ketamina, crakul de cocaină etc.);
droguri care se prizează (cocaina, heroina etc.);
droguri masticate;
droguri inhalante.
După starea de agregare. Trebuie să remarcăm faptul că majoritatea drogurilor sunt compuși solizi și o mică parte lichizi, care, în mod frecvent, se întâlnesc pe piața consumatorilor de droguri sub următoarele forme:
pulbere cristalină albă (cocaina, metamfetamina, ketamina, martina, heroina de înaltă puritate etc.);
capsule și tablete albe sau colorate (Ecstasy, amfetamina, Foxy, MDEA, Yaba, BZP etc.);
pulbere colorată (heroina etc.);
bulgări, granule și plăcuțe amorfe sau cristaline (hașișul, opiul, crackul de cocaină etc.);
muguri sau frunze uscate și presate (canabisul, khatul, marijuana, psilocybinul etc.);
lichide (LSD, ketamina, GHB etc.).
F. Clasificări contemporane centrate pe elemente practice
În clasificările centrate pe elemente practice se oferă multiple aspecte legate de intervenția în caz de supradoză, explicații legate de perioada și simptomele de sevraj, alternative sau sprijin medicamentos existent la îndemâna profesioniștilor, dar și a familiei (existent în farmacii), cât și alte efecte chimice produse de anumite droguri în parte. Un alt avantaj al clasificărilor centrate în practică este acela că ele oferă accesul familiei sau al persoanelor în imediata apropiere a celui dependent; acestea sunt mai bine informate și ajutate nu doar să intervină, ci și să aleagă alternative pe termen lung pentru tratarea problemelor cu care persoana dependentă se confruntă. De aceea, astfel de abordări sunt benefice atât pentru specialist, cât și pentru publicul larg. Iată mai jos un exemplu de astfel de clasificare.
În cartea Applied Therapeutics, apărută în anul 2009, pleiada de specialiști americani oferă o clasificare aparent simplă, dar în același timp însoțită de exemplificări ce ajută substanțial pe oricine
s-ar afla în proximitatea unei persoane dependente de drogurile listate. Această clasificare pornește de la opiacee, între care este inclusă heroina, cu efectele acesteia și alternativele medicamentoase bazate pe metadonă. În plus, aduce în discuție și situația dependenței de heroină la persoanele însărcinate sau proaspetele mame. Mai apoi explică sedativele sau hipnoticele cu tratamentul aferent. Ulterior, discută stimulentele de la nivelul sistemului central nervos și, în mod special, cocaina și amfetaminele în legătură cu dozajele, efectele adverse, sevraj și tratament. Mai mult, autorii prezintă o serie de droguri care, în mod clasic, sunt catalogate ca halucinogene, precum PCP sau ketamina, numite droguri disociative (dissociative drugs, engl.). Totodată, se ocupă și de halucinogene cum ar fi LSD sau MDMM, cu efectele lor pe termen lung. Mai apoi discută despre drogurile de tip marijuana cu efectele lor pe termen scurt și lung, dar nu lasă neatinse drogurile de tip inhalante. Astfel că, avem o clasificare destul de cuprinzătoare a drogurilor, dar este de remarcat faptul că sunt explicate pe înțelesul publicului larg și, în același timp, oferă exemple concrete de cazuri ce pot fi considerate relevante atât în depistarea consumului, cât și în identificarea tratamentului adecvat în fiecare situație.
În general vorbind, clasificările de droguri nu sunt lecturi ușoare și accesibile non-profesioniștilor, dar totuși aceștia ar trebui să găsească soluții pentru a oferi publicului larg nu doar o informare tehnică asupra efectelor sau posibilităților de tratament, ci și o educație adecvată pentru a putea interveni și mai specific, pentru a putea preveni consumul de droguri atât în cadrul familiei, cât și al comunității și societății de rezidență. Cu alte cuvinte, clasificările de droguri ar putea ajuta la formarea unui scut de cunoștințe, ce poate contribui la o mai bună prevenire.
Consumul legal și consumul ilicit de droguri
Consumul ilicit de droguri este privit ca abuz, indiferent de modalitatea de folosire și motivația acesteia. În Dicționarul de asistență socială abuzul de substanțe este explicat prin „folosirea neadecvată a substanțelor chimice într-o manieră în care este dăunătoare bunăstării fizice sau psihice unei persoane”. În plus, am putea spune ca nu doar folosirea greșită a drogurilor este luată în discuție, ci și folosirea ce contravine legislației țării. În cazul în care un tip de drog este considerat legal, dar este folosit greșit, acest fapt poate fi definit ca abuz de droguri sau consum ilegal.
Despre drogurile legale s-au scris multe materiale și s-au redactat multe lucrări de specialitate. Ceea ce este important de menționat este că în societatea în care trăim distincția între consum legal și consum ilegal este confirmată de activitatea economică din al cărei obiectiv face parte drogul respectiv. De exemplu, în categoria drogurilor legale și accesibile la vânzare sunt: alcoolul, ceaiul, cafeaua, tutunul, cola etc. Toate aceste substanțe se găsesc în multe forme și diverse tipuri de produse, sunt disponibile spre vânzare și, implicit, accesibile publicului larg. Cu toate acestea, în anumite perioade și societăți, unele dintre ele sunt interzise spre consum. Mai mult, putem spune că unele grupări în cadrul unei societăți pot interzice consumul acestora din rațiuni medicale, religioase sau etice. În astfel de situații, chiar consumul legal al acestor substanțe poate fi privit ca fiind nelegitim. Acest context poate ușor deveni cadrul în care delimitarea fină între legitimitate și abuz să ia amploare și, în final, efectele comunitare, sociale, economice și, cu siguranță, legale să fie resimțite substanțial.
În 2008 în urma unei cercetări a magazinelor on-line din Europa s-a constatat ca sunt peste 200 de produse psihoactive ce se comercializează în acest mod. În aceeași perioadă și folosind aceleași metode, în România vânzările de produse psihoactive au explodat. Ulterior, acestea au fost estompate de diverse acțiuni ale autorităților publice centrale și locale, care au îngrădit vânzările prin scoaterea în afara legii a multora dintre aceste produse. Acest procedeu, de fapt, a constat în includerea pe listele substanțelor ilegale a mai multor astfel de substanțe. „Pentru drogurile apreciate tradițional, consumul este nerestrictiv, pe când în ceea ce privește regimul juridic al drogurilor considerate ilicite, producția și vânzarea sunt sever încorsetate, iar propaganda în favoarea lor este considerată nepermisă și sancționată penal”. De aceea, omenirea va asista permanent la încercările de legiferare a unor categorii de droguri care într-un moment în istorie erau considerate ilegale, iar ulterior acestea sunt legiferate și accesibile populației. În realitate, aceasta luptă are loc cu propriul ego social și cu dorința de expansiune umană, atât în plan economic, cât și de identificare a unor noi zone experiențiale.
Într-o analiză a situației delicvenței asociate drogurilor se poate face o distincție între nevoia omului de fericire sau chiar eliberare și cea legată de acțiunile infracționale asociate acestei dorințe. Mai mult, se discută despre o subminare a valorilor societății tocmai de către cei care doresc o astfel de eliberare sau ieșire de sub normele impuse de către societate. Drept urmare: „consumul devine abuz, comercializarea se transformă în trafic, promovarea devine incitare”. Și iată cum putem observa exprimată dorința omului de a găsi fericirea, cu toate drepturile posibile garantate de societate, dar pe care încearcă să o submineze în mod particular sau individual. Subminarea, desigur, intervine prin încercările repetate, nu doar cele de curiozitate, care se sting odată cu testarea efectelor, ci vorbim despre acele acte care duc la dependență, iar ulterior la infracționalitate.
Cercetări și preocupări științifice
Analiza tezelor de doctorat în domeniul drogurilor
În cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială (SAS) din Universitatea București s-au început cercetări mai serioase concretizate în teze de doctorat încă anul 2002. Pe de o parte, s-au susținut un număr relativ mic de teze de doctorat, dacă privim din perspectiva interesului crescând față de acest domeniu, dar în același timp putem spune că în toți acești ani munca de cercetare în domeniul drogurilor a fost preponderent de pionierat. Nu doar accesul limitat la resursele internaționale de documentare, ci și practica limitată acumulată de profesioniști au fost cauzele acestui fapt. Cu toate acestea, tezele de doctorat susținute la SAS ne oferă o imagine potrivită pentru a observa că în România contemporană capacitatea de analiză și sinteză poate fi accesibilă cercetătorilor atenți. De aceea, ne propunem să facem o trecere în revistă a tezelor susținute în această unitate de învățământ, în speranța că vom surprinde o serie de elemente comune sau izolate, ce vor sta la baza formulării cercetării principale a lucrării de față.
Între anii 2002 și 2012 s-au scris și susținut 13 teze de doctorat cu tematică legată direct de domeniul drogurilor. Împărțirea mai exactă este în modul următor: în anul 2002 a fost scrisă o teză; în 2006 – 3 teze; în 2009, o teză; iar între 2010 și 2012 au fost scrise 7 teze, coordonate în total de 3 coordonatori științifici. În textul de mai jos vom scrie referința acestor teze. Iată câteva caracteristici generale observate:
– Tezele surprind o gamă largă de aspecte sociale în domeniul consumului ilicit de droguri, cum ar fi: politici sociale, implicații sociale, impactul social; reabilitarea persoanei consumatoare; aspecte socioculturale și religioase, dar și perspective juridice și de asistență socială. Toate aceste teme sunt centrate pe consumator și efectele pe care le are acest fenomen în societate.
– În cadrul fiecărei tematici abordate sunt prezentate studii și cercetări empirice realizate de către autorii tezelor. Aceste cercetări implică o varietate de abordări de genul: studii de caz, focus grupuri, chestionare prestabilite sau interviuri semi-structurate.
– Sunt redate mai multe cauze și explicații ce conduc la consum, însoțite de posibile soluții. Mai mult, aproape toate tezele oferă modele de abordare sau promovează o metodologie de aplicat în situații specifice, cum ar fi: intervenția în rândul tinerilor, femeilor sau altor categorii de consumatori.
– Se realizează o descriere a instituțiilor, centrelor de intervenție, factorilor decizionali și reacțiilor familiei sau comunității în cazul consumului de droguri. Prin acest lucru se observă rețeaua existentă în România pentru prevenirea, tratarea sau susținerea persoanelor afectate de consumul de droguri.
– Varietatea situațională în care persoanele pot fi consumatoare nu este neglijată. Astfel sunt explicate situațiile din scoli, comunități de locuințe, spitale sau instituții penitenciare.
– Aspectele sociale, psihologice, religioase, morale, economice și legale se regăsesc în aproape toate tezele. Este de apreciat deci, interesul cercetătorilor din domeniul social față de celelalte aspecte ale vieții și societății românești.
– Este explicat fenomenul dependenței de droguri în scopul înțelegerii lui din punct de vedere social și pentru a se putea formula politici de intervenție specializate în acest segment.
Toate aceste elemente prezentate sunt de o importanță inestimabilă și contribuie mult la înțelegerea fenomenului consumului de droguri din cercetări științifice concrete și observații directe. Cu toate acestea, sunt câteva aspecte ce au rămas deocamdată fără răspuns. Mai jos sunt formulate unele dintre acestea.
Rezultatul studiului tezelor de doctorat – formularea de întrebări
În urma analizei tezelor de doctorat am formulat o serie de întrebări ce vor sta la baza conceperii cercetării principale a prezentei lucrări. Trebuie sa menționăm că doar o parte dintre acestea vor face obiectul studiului de față, și anume cele legate de pregătirea profesională a specialiștilor și transferul de informații, abilități și atitudini spre alte categorii de persoane, direct implicate în procesul de intervenție (părinți, colegi, membri ai familiei, membri din comunități afectate de acest flagel, alții.). Iată, deci, o serie de întrebări generale care nu și-au găsit încă răspunsul în tezele studiate și cărora vom încerca să le acordăm o atenție specială în cercetarea principală a prezentei lucrări:
– Cum, cine și când ar trebui să cerceteze formarea cunoștințelor, abilităților și atitudinilor profesionale ale asistenței sociale?
– Cum are loc transferul setului de cunoștințe, abilități și atitudini profesionale ale specialiștilor către familia consumatorului sau către alte persoane implicate direct în viața acestuia?
– Cum se va realiza educarea copiilor (potențialilor consumatori) în vederea formării unui set de informații, abilități și atitudini necesare rezistenței la consum?
– Care sunt pârghiile prin care consumatorul, familia lui și alte persoane implicate pot fi asigurați de succes?
– Ce instituții, cursuri sau programe este nevoie să fie realizate pentru a se putea crea cadrul necesar transferului de informații, abilități și atitudini de la profesioniști către consumator și familia acestuia, dar și invers, în așa fel încât interdependența în intervenție sa fie rodnică?
Din mai toate tezele studiate mai sus se poate observa că familia joacă un rol extrem de important. Unii autori propun modalități de intervenție ce au în cadru familia și acest lucru nu este străin de literatura de specialitate. Blume propune un model postcură a întregii familii. Totuși, autorul nu prezintă demersul și transferul de instrumente necesare pentru continuarea tratamentului în cadrul familiei. Este totuși benefică avertizarea făcută de autor, care spune că este bine de urmărit dacă problemele familiale pot deveni un factor sau nu în recidiva consumului. Mai mult, există situația în care un bun profesionist să posede abilități pedagogice. Astfel că se impune formularea unor potențiale dificultăți atunci când dorim să implicăm familia sau avem așteptări de la profesioniștii din domeniul dependenței de droguri:
– Existența unui părinte ce se confruntă cu probleme similare sau de alt gen de dependență și, de aceea, nu poate fi exemplu, autoritate sau factor de schimbare în viața propriului copil (ex. este în detenție, este dependent de alcool sau de alte substanțe, nu contribuie la bunul mers la familiei etc.). De aceea, este nevoie de formarea de persoane reprezentative în jurul consumatorului ce pot influența pozitiv și pot oferi suport în acest sens. În cazul adulților consumatori, acest aspect poate fi aplicat de partenerul de viață, iar pe linie de serviciu poate fi implicat un superior sau alte persoane care își doresc ajutarea acestor adulți în problema consumului. Tot aici intră și cadrele religioase, cum ar fi personalul clerical și educativ din cadrul instituțiilor bisericești și religioase. Mai mult, aici se pot încadra și voluntari dornici să contribuie în lupta împotriva consumului de substanțe nocive.
Nu toți profesioniștii au capacitatea de transfer a informațiilor, capacitatea de ajutor pentru formarea abilităților părinților sau atitudini potrivite pentru a fi transferabile în cadrul unui grup educațional. De aceea, este nevoie de selectarea acelor profesioniști cu abilități didactice și formative, care pot atât să ofere informații, dar și să formeze abilități și atitudini corecte, necesare părinților care se confruntă cu problema consumului în rândul propriilor lor copii sau al partenerilor de viață.
O altă serie de observații legate de aceste lucrări aduce în atenția noastră următoarele elemente ce ulterior vor contribui și ele la formularea cercetării:
Se poate observă că în programele propuse ca și concluzii ale lucrărilor de doctorat sau chiar cele studiate, acestea includ elemente legate de informații pe care beneficiarii ar trebui să le obțină sau cel puțin familiile acestora. Ca exemplu am putea menționa cercetarea lui Râncov care atrage atenția că informația, pe care potențialii dependenți o obțin, provine într-un procentaj covârșitor de la prieteni (peste 68%) și mai apoi din surse mass-media sau profesori. De asemenea, multe dintre organizațiile menționate sau chiar studiate de cercetători oferă diverse programe de prevenție în care sunt oferite multiple informații destinate prevenirii consumului sau chiar anticipării recăderii. Deci sursa și conținutul informațiilor pe care le au potențialii sau actuali dependenți reprezintă un element vital în intervenția profesionistului.
Trecând în revistă cele 13 teze de doctorat s-a putut observa că ele includ o serie de abilități pe care personalul implicat în asistarea beneficiarilor trebuie să le dețină. Iată ce spune acest cercetător: „consilierul are roluri multiple: profesor, ghid, consultant, terapeut și antrenor al adolescentului în călătoria lui spre autocunoaștere”. Mai mult, o altă cercetare de doctorat afirmă că „abilitățile psihosociale [ale dependenților] lasă mult de dorit dacă ne uităm din perspectiva specialiștilor. Iată, deci, că formarea de abilități este vitală pentru succesul persoanelor care experimentează consumul de droguri.
Este de remarcat faptul că o bună parte dintre aceste teze de doctorat aduc în discuție elemente atitudinale ce fac obiectul de studiu al serviciilor de specialitate. De exemplu, motivația reală a dependenților este un element central în desfășurarea unor activități în acest domeniu. Mai mult, autorii menționează respectul de sine sau dorința de senzații tari ca fiind elemente atitudinale generate de mediul înconjurător (anturajul și familia). Astfel că este foarte important sa fie analizate astfel de atitudini, care mai apoi pot fi folosite la prevenirea recăderii și chiar a consumului.
Având în vedere că o bună parte dintre consumatori locuiesc cu propria familie,aceasta joaca un rol extrem de important în prevenirea, sprijinirea sau anticiparea recăderii. Mai mult, din lucrările de doctorat analizate se poate observa că interacțiunea specialiștilor cu membrii familiei consumatorilor este relativ redusă. De aceea, cu toate că rolul familiei este foarte important, totuși, specialiști par să aibă un contact minimal cu aceștia. Este important să fie investigate modul în care familia și rețeaua de suport obțin setul de informații, abilități și atitudini necesare ajutorării celui drag.
Studiul aspectelor psihosociale din domeniul consumului ilicit de droguri prezintă o paletă foarte largă de tematici și implicații, dar pentru lucrarea de față este important să observăm că profesioniștii sunt chemați nu doar să înțeleagă, să își dezvolte propriile domenii alese sau să își formeze abilități și atitudini profesionale corecte, ci, în același timp, toate acestea să le ofere celor din jur ca instrumente în lupta împotriva acestui fenomen nociv, să nu depindă exclusiv de ei, ci să realizeze împreună ceea ce nu se poate separat.
Capitolul 2
Discuție critică asupra teoriilor explicative ale consumului de droguri
În încercarea de a explica mai profund fenomenul dependenței de droguri, specialiștii au formulat, de-a lungul istoriei, diverse teorii menite să ofere soluții practice acestei spinoase probleme. Astfel că, pe de o parte, se observă o derulare istorică a teoriilor explicative legate de consumul ilicit de droguri, iar, pe de altă parte, aceste explicații sunt ancorate în abordarea preferată de specialiști, în funcție de domeniul în care aceștia activează. O astfel de perspectivă ar putea părea foarte subiectivă, totuși sunt mulți profesioniști care au recunoscut beneficiile altor domenii de studii în angajarea lor față de identificarea și formularea de soluții comune.
Din punctul de vedere al evoluției profesionale și explicative a dependenței putem observa că domeniul farmacologic a precedat multe dintre teoriile ce urmau să fie propuse în secolul al XX-lea, odată cu impunerea domeniului de studiu al sociologiei și psihologiei. Astfel au fost conturate aspecte psihosociale care își propun și ele analiza acestui fenomen. De aceea, în primă fază vom privi la teorii biologice, mai apoi la cele psihologice, sociologice și, în final, vom aborda explicațiile spirituale sau teologice cu privire la consumul de droguri. Aceste teorii, deși au puternice rădăcini istorice, totuși au intrat în atenția specialiștilor relativ recent. Spre finalul capitolului vom realiza o analiză asupra pregătirii profesioniștilor și a familiile persoanelor consumatoare, urmate de o discuție critică asupra terapiilor folosite în dependența de droguri.
2.1 Teorii biologice
Mulți cercetătorii și autori de cercetări substanțiale în acest domeniu au pornit de la premisa că adicția este o boală. Această abordare a animat ani la rând mediul academic, dar și practic al specialiștilor care s-au ocupat de problematica dependenței de droguri. De aceea, în literatura de specialitate, s-au conturat factori biologici specifici, considerați ereditari, „care au loc la nivel molecular și sunt asociați cu receptorii la nivelul creierului.” Datorită acestor factori, teoria biologică asupra dependenței nu are legătură atât de mult cu voința persoanei sau cu aspirațiile și căutările acesteia în viață, ci este privită ca un element moștenit sau genetic, căruia, mai devreme sau mai târziu, persoana în cauză fie va trebui să i se supună, fie să îi facă față prin mijloace specifice. Astfel că, teoria biologică este preponderent neintenționată. Persoana pare să fie supusă predispoziției față de dependență, fără să poată înlătura cauza, ci, eventual, doar să controleze efectul ei prin abstinență sau înlocuitori. De aceea, mecanismele propuse pentru a putea face față sunt, de obicei, medicamentoase și au legătură cu substanțe alternative la drogurile față de care individul manifestă sensibilitatea.
În lumina acestei abordări se poate discuta despre sensibilitate față de un anumit drog. În cazul în care drogul la care persoana prezintă sensibilitate este heroina, atunci s-ar găsi alternative, dar acest lucru duce la dependența secundară de metadonă. Dacă, în schimb, discutăm despre alcool, înlocuirea lui cu alte substanțe este destul de dificilă. Mai mult, dacă moștenirea genetică rezultă în sensibilitate la multiple substanțe, atunci persoana nu ar trebui să se limiteze în consum doar la o anumită substanță, cum ar fi alcool sau alt drog specific, ci va utiliza o varietate de substanțe, caz în care putem vorbi despre polidependență, foarte dificil de tratat.
Teoria biologică pornește de la cercetări efectuate asupra animalelor și demonstrează că acestea au dorința de a-și administra un stimulant odată ce l-au descoperit, astfel instalându-se o dependență neurobiologică ce nu are implicații sociale, sentimentale, emoționale, economice etc. Teoria demonstrează și că ființele biologice apelează la stimulii ce pot oferi plăcere biologică, ceea ce va conduce la instalarea dependenței. Acest lucru arată că noi, oamenii, suntem construiți cu o structură biologică ce poate fi stimulată. Totuși, în cazul animalelor, acestea aleg calea consumului și, ulterior, devin dependente fără să înțeleagă tot mecanismul ce se produce, ci se „limitează” la seria de elemente aduse de stimulul extern care generează plăcerea pe care o doresc sau, altfel spus, intervine condiționarea pavloviană. Același lucru se poate spune și despre consumul de mâncare. Fiecare animal are un tip de hrană preferat sau capabil să-l asimileze. Faptul că i se oferă acel aliment sau produs, iar animalul îl consumă de fiecare dată când îi este oferit, acest lucru conduce la dependență. În același timp, nu se știe dacă un animal ar alege să ignore celelalte elemente necesare pentru supraviețuire (alimentele, odihna etc.) în favoarea drogului pus la dispoziție. Chiar dacă acel drog este disponibil, animalul va apela și la celelalte elemente de bază, precum hrana sau apa, de aceea se consideră că el nu prezintă un caracter autodistructiv premeditat.
În cazul omului însă, dependența de narcotice se prezintă că fiind o alegere a persoanei, pornind de la startul consumului, iar acest fapt nu are la bază doar plăcerea obținută din respectiva sursă (activând centrii plăcerii), ci și alte considerente non-biologice. Aceste considerente joacă un rol mult mai puternic în motivarea lui decât rolul biologic la animale. Mai mult, aspectele psihosociale ale consumului (plăcerea, presiunea grupurilor etc.) pot conduce spre comportament deviant, autodistructiv și infracțional nu doar în vederea obținerii drogului, ci și pentru efectele de eliberare, separare sau inalienare față de societate și indivizi. Ideea este că omul are capacitatea psihică și socială să aleagă înainte de utilizarea unui drog, cunoscând nu doar efectele sale euforice, ci și pe cele distructive, care pot interveni ulterior consumului. Un animal nu are această capacitate și, de aceea, teoria biologică este limitată în contextul în care se vorbește despre motivație. Animalul nu are cunoștința răului pe care îl va resimți în urma utilizării unui drog la care el revine și, de asemenea, un animal nu va putea exercita abstinență după dobândirea unor astfel de informații.
Vocile specialiștilor care au susținut teoria biologică sunt suficient de puternice și ele se relaționează cu celelalte abordări, cu suspiciunea subminării adevăratei probleme. Iată ce spun unii autori străini: „…descoperirile științifice care accentuează baza biologică față de dependență și îmbunătățesc rezultatele tratamentului ar trebui să diminueze întăritura atitudinilor sociale ce previn posibilitatea ca persoana dependentă să fie evaluată, tratată și abordată din perspectivă medicală. Dependența este cel mai bine conceptualizată ca fiind o boală a creierului”. Acești autor par încurcați în munca lor de atitudinea socială prin care persoanele sunt văzute ca ființe umane și astfel nu sunt lăsate exclusiv la îndemâna cercetărilor medicale și a tratamentelor pur medicamentoase.
Pe de altă parte, acești autori au, într-o anumită măsură, dreptate, deoarece în multe situații abordarea strict culturală sau tradițională previne adoptarea unei intervenții medicale eficiente ce poate conduce la rezolvarea situației. De aceea, așa cum autorii citați precizează, cercetările neurobiologice cu imagistică specializată asupra activității creierului uman pot depăși mult cercetările efectuate în mod tradițional pe animale. Cert este că abordarea biologică bazată pe evoluția domeniului medical este foarte importantă. Cu toate acestea, este nevoie de îmbunătățiri. Spațiul gol între „masa de scris și patul bolnavului” trebuie să fie mai bine acoperit. Cu alte cuvinte, domeniul academic nu trebuie să fie rupt de realitatea efectului tratamentului suprapus cu experiențele bolnavului. În acest context putem spune că sunt profesioniști care promovează tratamentele farmaceutice deasupra altor metode. Aceste aspecte pot pune o pată pe motivația dezinteresată și, de altfel, eficientă a metodelor farmaceutice care își aduc contribuția alături de alte ramuri importante ale științe contemporane umaniste cum ar fi psihologia, sociologia și asistența socială.
Aspectul convertirii cercetărilor în intervenție individualizată este dezbătut de către cercetători în ceea ce s-a conturat a fi modelul translațional, prin care se încearcă traducerea rezultatelor științifice în practica medicilor profesioniști. Dificultăți substanțiale în demersul acestor încercări translaționale intervin în cazul polidependențelor, adică dependența de mai multe substanțe. De exemplu, cercetătorii amintiți anterior au avansat ideea că, în cazul dependenților de alcool, se poate observa o codependență de tutun, între 50% și 95%. Astfel că, nu doar un tip de dependență trebuie rezolvat, ci un complex ce poate pune piedici serioase în primul rând intervenției farmaceutice. În același timp, trebuie luate în considerare nu doar elementele strict medicale/neurologice, ci chiar și mecanismele moștenirii genetice și istoria familiei persoanei. Chiar dacă autorii modelului translațional aduc în discuție aproape toate domeniile de cercetare și intervenție în problematica dependențelor, când vine vorba despre recădere în fața adicției anterioare, ei laudă intervenția psihologică, dar sprijinită de tratamentul farmacologic. Deci, chiar și în situația unei evaluări pozitive față de aportul altor domenii, tratamentul medicamentos este inestimabil, cu condiția să fie probat împreună cu alte intervenții din domeniile psihosociale.
2.2. Teorii psihologice
Începând cu anii 1980 specialiștii la nivel mondial din domeniul dependenței au început să depășească mediul strict medical și să devină interesați de abordări ce implică într-un fel comportamentul uman, luând astfel în considerare mai mult decât aspectele strict farmacologice. Bineînțeles, acest lucru a lansat o regândire a întregului spectru de adicții, mai ales că multe dintre acestea nu aveau la bază utilizarea vreunei substanțe (de exemplu, jocurile de noroc).
Se pot observa mai mulți factori psihologici ce caracterizează domeniul dependenței. Iată o listă cu câțiva dintre acești posibili factori, oferită de Rășcanu:
cauze patologice cu un grad ridicat de vulnerabilitate a personalității, anterior consumului;
mediul destructurat în familie sau copilărie nefericită;
condiționare și reîntărire.
În ce privește abordarea psihologică a dependenței, avem și aici specialiști care tind să devină exclusiviști, minimalizând contribuția altor domenii. În această situație este Negreiros care plasează dependența aproape exclusiv în domeniul psihologiei. De aceea, el pornește de la perspectiva unei patologii psihiatrice, definită de DSM IV (Diagnostic and Statistical Manual) ca „personalitate sociopată tulburată”, care mai apoi este redată sub denumirea de „tulburări de personalitate.” Trebuie menționat că sunt specialiști ce discută evaluările medicale bazate pe standarde internaționale, cum ar fi DSM-IV (Diagnostic and Statistical Manual)sau ICD (International Classification of Diseases), susținând că acestea necesită constant revizuiri, din cauza ambiguității formulărilor. Pe baza acestor catalogări și în urma unor studii psihologice se poate observa că teoriile psihodinamice pornesc de la ideea că simptomele dependenței provin din conflictele psihologice, care sunt inconștiente. Astfel că asistăm la mecanisme psihologice care se pot regăsi la persoane care prezintă o sensibilitate mai mare comparativ cu altele față de consumul de drog, în funcție de factori extrinseci, cum ar fi: vârsta, sexul, mediul de proveniență (urban/rural), statutul marital, stabilitatea sau nu a locuinței (homeless), apartenența la o comunitate și altele. Aceste elemente sunt conturate atât în tipologia personalității, în capacitatea de rezistență la impulsuri, cât și în motivarea față de abstinență sau dependență prin întărirea pozitivă sau negativă a comportamentului adoptat. În structura personalității toxicomanului întâlnim următorii factori etiopatologici:
curiozitatea;
atracția pentru o plăcere interzisă;
fascinația față de un potențial pericol;
conotațiile antisociale ale abuzului de droguri;
evadarea sau fuga din realitate;
căutarea naivă a unei forme noi de comunicare;
iluzia temporară a unei creșteri în performanțe intelectuale, artistice etc.;
nevoia de afirmare și narcisismul;
compensarea față de frustrări.
Având în vedere aceste trăsături, în teza de doctorat susținută de Vasile Daniel în cadrul Universității de Medicină și Farmacie din București, autorul lucrării consideră că există o corelare între dependența de anumite substanțe interzise și trăsăturile de personalitate. Acestea sunt legate prin doi algoritmi posibili, personalitatea favorizând consumul sau invers. Sunt luate în discuție câteva tipuri de personalitate asociate fie cu dependența preponderentă de heroină, fie cu cea de cocaină și secundar de heroină. Tipurile de personalități în discuție sunt menționate ca fiind, în primul rând, personalitățile de tip borderline, personalitate de tip antisocial (psihopatic), personalitate de tip narcisist sau schizotipală, paranoidă de tip dependent și altele. Toate aceste explicații ale bolilor mintale conchid că pacientul prezintă deformații ale personalității asociate cu dependență, în mod special de heroină. Bineînțeles, în acest mod persoana este teoretic absolvită de responsabilitate. Tratamentul propus de cercetător este focalizat în special spre psihoterapie, asociată cu tratamentul farmaceutic. De aceea, în cadrul teoriilor psihologice vom încerca să observăm trei aspecte distincte, dar strâns legate între ele. În primul rând, vom discuta despre elemente de personalitate, mai apoi vom vorbi despre aspectul motivațional și, în final, vom observa trăsături de comportament tipice persoanei dependente.
2.2.1. Trăsături de personalitate
Este nevoie să menționăm că aportul specialiștilor din domeniul psihologiei contribuie substanțial la înțelegerea fenomenului ca un tot unitar, și nu dispersat, cum poate părea la prima vedere. În această secțiune, ființa umană este analizată în profunzimea personalității ei, deoarece consumatorii sunt expuși riscului de a le fi „afectată grav personalitatea”, pierdere imposibil de recuperat prin intervenție pur medicamentoasă.
Tulburările de personalitate sunt adesea asociate cu consumul de droguri ilicite. Din studiile efectuate de mai mulți cercetători se poate observa că utilizarea drogurilor ilicite poate fi asociată cu tulburări de personalitate mai mult decât în cazul consumului de alcool. În schimb, dacă folosirea drogurilor nepermise este combinată cu alcoolul, crește incidența cazurilor de persoane cu tulburări de personalitate. Persoanele care prezintă un grad ridicat de dezinhibiție sau afectivitate negativă sunt mai predispuse la utilizarea drogurilor nepermise. „Căutarea de senzații este o caracteristică a personalității, cu dorința față de nou și stimulare senzorială puternică.” De aceea, unul dintre cele mai importante beneficii este, desigur, acela de a ne orienta spre motivația persoanei cu adicție care are la bază comportamentul dezinhibator. Autorul susține în continuare că motivația este „cel mai important aspect al personalității legat de consumul de droguri.” Mai mult, autorul consideră că observarea „caracteristicilor de personalitate dezinhibatoare nu doar că validează corect presupunerile consumului de droguri atât la adolescent, cât și la adult, dar în același timp poate prezice de la o vârstă fragedă dependența de multiple droguri, utilizarea substanțială, comportamentul antisocial, violența” și altele asociate acestora.
„Teoria existențială are la bază ideea că toxicodependentul nu posedă capacitatea individuală de a-și oferi satisfacții senzoriale pentru a răspunde la necesitățile sale fundamentale și de a-și realiza aspirațiile profunde. Anumite stări psihopatologice, precum anxietatea, îi limitează grav capacitatea de a simți o stare de plenitudine existențială, iar recurgerea abuzivă la psihotrope ar apărea ca un obiectiv de a reface acest așa-zis handicap”. De aici se poate observa că pentru om „căutarea de senzații este o trăsătură definită de căutarea varietății, noului, complexului și intensității senzațiilor și a experiențelor, dar și de disponibilitatea de asumare a riscurilor fizice, sociale, legale și financiare de dragul experienței în sine.” De aceea, este acceptată ideea că personalitatea definește căutarea de senzații. Mai mult, o serie de cercetători comentează faptul că prin folosirea mass-mediei sunt vizate persoanele cu dorințe după senzații tari, și astfel se poate influența pozitiv utilizarea greșită a drogurilor. Un alt cercetător proeminent în acest domeniu al căutării de senzații este Zuckerman, care oferă o puternică argumentare faptului că adolescenții sunt predispuși spre o astfel de căutare, iar mai apoi, pe măsură ce trec pragul de 20 de ani, această dorință scade. Același lucru îl afirmă un alt cercetător care spune că formarea cogniției despre droguri este realizată înainte de orice contact cu acel drog. Studiile mai arată că așteptările legate de efectul drogurilor se modifică odată cu vârsta, pornind de la o variație negativă spre cea pozitivă, ceea ce facilitează ulterior folosirea lor. Iată deci cum și vârsta joacă un rol important în determinarea consumului de droguri, împreună cu celelalte trăsături de personalitate deja menționate.
Într-un articol semnificativ pentru explicarea teoriei psihologice și a rolului personalității în formarea de adicții, West amintește trei tipuri de personalitate ce se prezintă ca factor ce predispune la dependență. Cercetările mai multor autori pot fi rezumate la cele trei tipuri de personalități care sunt denumite în felul următor: căutător începător, reducerea durerii și dependent de răsplată. Stancy & Co. au efectuat o cercetare în speranța identificării modelului ce presupune motivația realizată în urma unor cogniții evidente despre utilizarea drogurilor, dar și o comparație a acestui model cu evidențele legate de consumul drogurilor ca urmare a tulburărilor de personalitate. Rezultatele acestor cercetători par să transmită un mesaj contradictoriu, și anume acela că „așteptările dezvoltate” față de consumul de droguri au efecte directe în utilizarea cocainei și altor droguri ilicite. Mai mult, se constată că aceste așteptări au o mai mare influență asupra consumului de droguri decât toate celelalte trăsături de personalitate despre care tocmai am vorbit. Aceste teorii au reușit să cuprindă multe dintre elementele de personalitate și să le explice, dar nu au oferit o bază suficient de solidă ca să se poată identifica apriori predispoziția spre consum și comportament antisocial și, în același timp, să se determine aspectele psihologice implicate pentru a oferi soluții reale pe termen mediu și lung.
2.2.2. Motivația – teorii psiho-dinamice – mijloc de apărare asupra impulsurilor
În discuția legată de motivația pe care oameni o au în privința consumului de droguri, autorii cărții Paradis iluzoriu enumeră o serie de cauze cum ar fi: dorința omului de a folosi plantele cu efecte terapeutice și pe cele cu proprietăți afrodiziace, regimul politic capitalist, asociat cu menținerea dominației armate, promovarea mass-mediei sau lipsa de reacție a organizațiilor abilitate să restrângă răspândirea consumului de stupefiante. Citind toate aceste motive, dar și exemplele concrete, culese cu scopul de a înțelege impactul negativ al consumului de droguri, care, în România, se afla înainte de începutul furtunos din anii 1990, se poate observa că accentul cade aproape exclusiv pe factori externi, fiind ignorați factorii care țin de motivația intrinsecă omului, cu excepția căutărilor de exacerbare a potențialului sexual. Cu toate acestea, parcurgând motivațiile și exemplele autorilor se poate observa ideea că natura umană este avidă după ascensiune din punct de vedere financiar, control uman sau chiar obținerea de noi teritorii, motivații care nu duc implicit la consumul de droguri. Astfel că, se poate vorbi despre mai multe motivații care premerg consumul propriu-zis și care îl facilitează. Toate aceste dorințe naturale de expansiune, control, avere și bunăstare pot astfel constitui substratul nevăzut al motivației primare ce poate sta la baza dorințelor ulterior manifestate în direcția consumului de droguri.
Așteptările consumatorului de droguri cu privire la efectele pe care aceste substanțe le pot avea asupra lui reprezintă un alt domeniu cercetat în ultima perioadă. Negreiros afirmă că „decizia de a folosi alcool sau drog este mediată de credința sau așteptările individului cu privire la consecințele utilizării acestora.” Iată cum lucruri pe care le experimentăm cu toții în viața cotidiană și pentru care ne zbatem să le obținem pot deveni o capcană ce ulterior ne este fatală. În dorința noastră de a ne asigura o situație materială relativ mulțumitoare ori de a exercita un rol societal de conducere sau, poate, mânați de impulsul natural de a pune abilitățile persoanele în folosul comunității în care trăim, este important să realizăm că o motivație bună poate conduce spre un rezultat greșit atunci când mijloacele sunt nepotrivite. Însă trebuie să recunoaștem că nu toți cei care se află în proximitatea acestor motivații sunt în pericol iminent de a deveni sclavii „zeului alb”, ce ulterior se va transforma într-o imagine efemeră lăsându-i deposedați chiar de rolurile umane după care au tânjit. Cercetările au arătat că așteptările sunt „mediatori cognitivi ce slujesc la filtrarea multiplelor influențe sociale învățate” și, astfel, așteptarea există acolo înainte de utilizarea propriu-zisă a drogului. De pildă, performanțele unui atlet nu vor mai fi recunoscute de către comisiile abilitate dacă se dovedește că acesta a utilizat substanțe nepermise, deoarece el cunoștea efectele substanței utilizate tocmai în scopul realizării performanței. De aceea, pentru cei care nu sunt supuși unui control regulat cu privire la consumul de droguri ilicite și, eventual, cei care sunt obișnuiți cu utilizarea celor permise, marja de apropriere neîngăduită față de substanțele interzise, aflate la îndemâna lor, poate reprezenta primi pași motivaționali care atrag persoanele în cauză, promițându-le performanțe superioare în comparație cu ceilalți actori sociali.
În scopul intervenției față de astfel de probleme motivaționale s-au creat mai multe terapii specifice care au scopul de a încuraja și motiva persoana spre un comportament social acceptat. Ca să numim doar câteva dintre aceste abordări putem spune că este vorba despre teoria îmbunătățirii motivației sau despre teoriile interviului motivațional ce își au baza în terapiile centrate pe client, teoriile învățării sociale și teoriile cognitiv-behavioriste. Unele dintre acestea vor fi discutate în următoarele pagini, iar altele vor fi abordate la secțiunea teoriilor sociologice. Este important de notat faptul că cercetările din domeniul psihologiei au contribuit mult la dezvoltarea înțelegerii și intervenției în dependența de substanțe, chiar dacă acest lucru i-a determinat pe acești specialiști să depășească zona lor de confort și să fie deschiși față de celelalte specializări, în cercetările efectuate.
2.2.3. Teorii comportamentale – întărirea negativă și întărirea pozitivă
Așa cum menționam anterior este important să observăm că aportul specialiștilor din domeniul psihologiei este esențial în înțelegerea fenomenului ca un tot unitar și nu dispersat, cum poate părea la prima vedere. De aceea, unul dintre cele mai importante beneficii este, desigur, acela de a ne orienta spre ideea că motivația persoanei cu adicție are la bază comportamentul dezinhibator. Autorul descrie motivația ca fiind „cel mai important aspect al personalității legat de consumul de droguri.” Mai mult, autorul susține că observarea „caracteristicilor de personalitate dezinhibatoare nu doar că validează corect presupunerile consumului de droguri, atât la adolescent, cât și la adult, dar, în același timp, poate prezice de la o vârstă fragedă dependența de multiple droguri, utilizarea substanțială, comportamentul antisocial, violența” și altele asociate acestora.
Impulsivitatea este un alt mecanism psihologic ce poate cauza consumul ilicit de droguri. Ea este în atenția cercetătorilor pentru multe alte domenii de interes ale psihologiei, cum ar fi bulimia, patologia jocurile de noroc, piromania, deficitul de atenție, cleptomania etc. Din această perspectivă autorul menționat susține că impulsivitatea devine un punct central în consumul de droguri. Negreiros ne oferă o scurtă trecere în revistă a definițiilor impulsivității, demonstrând asocierea acesteia cu diverse forme ale consumului de droguri. Sumarizarea definițiilor lui poate fi exprimată astfel: schimbări rapide ale comportamentului, indiferent de consecințele negative ce pot interveni ulterior. Influența impulsivității asupra comportamentului favorabil consumului de droguri are mai multe valențe. Printre acestea vom menționa combinarea impulsivității cu agresiunea, incapacitatea de a tolera întârzieri prelungite, lipsa premeditării, graba, lipsa perseverenței, sentimentul urgenței și căutarea intensă după răsplată imediată. Drogul poate întări un comportament prin înlăturarea unor stări neplăcute cum ar fi durerea, anxietatea sau depresia. Comportamentul asociat consumului de substanțe, împreună cu elementele conexe (țigări, disponibilitatea drogului, seringi), poate deveni o întărire secundară. Prezența acestora duce la apariția dorinței („craving”) de a relua consumul. În felul acesta, consumul devine o adevărată obișnuință, un ritual zilnic, un mod de viață. Astfel că, persoana caută răsplata obținută în urma utilizării drogurilor (efectul farmaceutic al drogului), în detrimentul deteriorării pe termen lung a sănătății proprii. De aceea, impulsivitatea manifestată în copilărie și în adolescență facilitează consumul de droguri la această vârstă. În același timp, consumul de droguri conduce ulterior la manifestări impulsive. De exemplu, consumul mai multor tipuri de droguri are mai mare influență asupra comportamentului impulsiv comparativ cu utilizarea unui singur tip de drog.
Un alt element important în explicarea comportamentului ce stă la baza motivației consumului este procesul psihologic oferit prin întărire pozitivă și întărire negativă.
Întărirea pozitivă a consumului de droguri este explicată prin faptul că persoana implicată așteaptă efectele pozitive ale substanței administrate, tot la fel cum este cazul cu o mâncare sau cu alte substanțe ce nu sunt nocive pentru om. În această situație efectele negative ale consumului (problemele sociale, familiale sau medicale) sunt ignorate, iar dorința persoanei este focalizată pe obținerea efectului așteptat.
Întărirea negativă este una dintre cele mai timpurii modele explicative ale recidivei în utilizarea drogurilor și definește dorința de a evita efectele negative ale abstinenței. De-a lungul anilor această abordare a fost reformulată și, deoarece unii specialiști o considerau neimportantă, a devenit oarecum ignorată. Totuși, în ultimii ani, teoria a fost reabilitată de alți profesioniști care au contribuit la reformularea ei, axându-se pe cinci elemente: efectul negativ este componenta centrală în sevraj; efectele negative au cel mai mare impact în viața dependentului; aspectele fizice ale sevrajului intervin relativ rapid în procesul dependenței; sevrajul se poate ușor observa la instalare; legătura dintre folosirea drogului și sevraj este facilitată de întărirea negativă. Ca urmare a celor două elemente pozitive și negative, se poate observa că există o diferență între „nevoia de drog” și „dorința după drog.” Într-o altă formulare acest lucru este explicat prin existența stimulului de plăcere sau al pedepsei. Astfel că, în acord cu abordarea întăririi pozitive și negative, s-a formulat o teorie numită sensibilizarea întăririi, care nu a rămas nici ea fără critici.
Cu toate studiile efectuate, Negreiros ne informează că prea puține cercetări au încercat să diferențieze tulburările de comportament ale persoanelor violente de tulburările de comportament ale utilizatorilor de droguri. În realitate, spune el, studiul asupra tulburărilor de comportament la persoanele cu adicție s-a dezvoltat în același timp fără să se țină cont de această diferențiere. De aceea, există dificultăți în înțelegerea efectului drogurilor asupra tulburărilor de comportament. Cert este că tulburările de comportament conduc spre utilizarea de droguri, însă nu avem suficiente studii concludente care să susțină faptul că utilizarea de droguri ar conduce nemijlocit spre tulburări psihice.
Unii autori din domeniul psihologiei recunosc limitele pe care această disciplină le are în determinarea cauzelor consumului de droguri. De aceea, în prezent, mulți specialiști planifică cercetări care să surprindă domenii diferite ce pot să ofere explicații și soluții mai cuprinzătoare.
Teorii sociologice
În România, integrarea socială și în plan profesional a persoanelor dependente este destul de scăzută. Raportul din anul 2011 al Agenției Naționale Antidrog evidențiază faptul că aproape 60% dintre pacienții tratați în anul 2009 pentru dependență erau șomeri, iar în jur de 10% nu aveau locuință. Acest lucru evidențiază nevoia unei abordări specifice, sociale, atunci când analizăm problematica dependenței de droguri. De aceea, ne propunem ca în următoarea secțiune să listăm și explicăm succint teoriile sociale susținute de specialiști în explicarea fenomenului dependenței.
Dintre factorii sociali și de mediu putem aminti: atitudini și reacții sociale față de consumul de droguri; disponibilitatea drogurilor și faptul că acestea sunt la îndemâna potențialilor consumatori; dinamica familială. Alienarea sau însingurarea este un alt factor social ce poate influența comportamentul adictiv. Acest ultim factor se manifestă prin faptul că izolarea poate conduce spre un grup cu aceleași caracteristici, dar care a „găsit scăparea” în consumul de droguri. Acești factori vor fi analizați în cadrul unor teorii ce sunt structurate în modul următor: teorii ale procesului social (teoriile învățării și ale controlului social); teoriile structurilor sociale (teoriile devianței și ale constrângerii sociale) și teoriile reacțiilor societății (teoriile etichetării și conflictului).
Teoriile procesului social
În această categorie de teorii se încadrează teoriile asocierii diferențiate, dezvoltate de E. Sutherland, teoria întăririi diferențiate – elaborată de Akers, teoria tensiunilor – propusă de Travis Hirschi și, cu siguranță, abordarea oferită de Becker despre modalitatea în care o persoană devine un consumator de droguri. Aceste teorii ale procesului învățării sociale susțin că persoana nu s-a născut consumatoare de droguri sau cu un comportament deviant, ci acest comportament a fost preluat prin învățare de la grupul și/sau mediul din care face parte. De asemenea, aceste teorii susțin că persoana delincventă intră în conflict cu normele de comportament ale grupului din care face parte, adică cel al comunității unde conviețuiește. Mai mult, astfel de conflicte determinate de diferențierea socială conduc la apariția altor grupuri interne ce își formează propriul sistem de norme și reguli, respingându-le pe cele de proveniență.
Sociologul și mai apoi criminologul A. Sutherland este cel care a formulat teoria asociațiilor diferențiale. În această lucrare autorul explică cele nouă principii de bază dintre care amintim faptul că un comportament deviant este redat în funcție de procesul de comunicare din cadrul unui grup social dat sau că o persoană preia trăsăturile culturale ale mediului înconjurător, conformându-se astfel normelor și regulilor sociale oferite de grup. Mai mult, interpretarea acestor norme și legi este guvernată tot de influența definițiilor pe care ceilalți le oferă. De aceea, comportamentul deviant al persoanei nu este considerat ca fiind dobândit, ci rezultatul interpretărilor favorabile față de încălcarea legii. În mod concret persoana va prelua toate aceste comportamente prin învățare, dar din interacțiunea directă cu ceilalți membrii ai grupului. El va învăța acest comportament în urma unor asocieri diferențiate ce pot varia în frecvență, intensitate și durată.
Consumul de droguri apare, deci, ca o consecință a învățării „distructive”, a tehnicilor de consum. Această învățare este similară cu alt proces de învățare prin observare, imitare și preluare a unor deprinderi negative. Astfel, Karl-Dieter Opp preia această teorie și o testează în practică. El observă că elementul cu cel mai semnificativ impact în dezvoltarea comportamentului deviant este numărul mare al contactelor dezvoltate de o persoană cu indivizi cu activități infracționale sau care discută frecvent astfel de subiecte.
Aplicabilitatea acestei teorii în contextul românesc este creionată de capacitatea profesioniștilor de a evalua corect influența reală asupra adolescenților sau tinerilor din partea prietenilor sau a familiilor acestora în modelarea unui comportament pro-consum. Înțelegerea în practică a unei astfel de teorii îi poate ajuta pe profesioniștii care oferă servicii de asistență a persoanelor consumatoare să privească în profunzime la posibilele cauze ale consumului, conturându-se astfel intervenția corectă. Cercetarea prezentei lucrări va încerca să surprindă astfel de elemente și să analizeze locul pe care acestea îl ocupă în dependența consumatorilor de droguri.
Teoria lui Akers, denumită întărirea diferențiată, este, de fapt, o nouă abordare a teoriei lui Sutherland și reprezintă o combinare a altor două teorii, și anume asocierea diferențiată și condiționarea factorială. Aceasta prevede că un comportament este rezultatul unei recompense pozitive. Aceste recompense provin de la persoanele semnificative din viața celui în cauză și tocmai acest lucru îl determină pe acesta să fie deschis spre asocierea diferențiată față de un comportament dat. Astfel că, utilizarea drogurilor este influențată de presiunea celor de lângă, deoarece și ei folosesc acest drog. Mai mult, comportamentul este întărit pozitiv de plăcerea interioară pe care o simte persoana. Iar ca întărire negativă în acest sens se încearcă evitarea durerii care poate fi provocată de abstinență.
După cum deja am observat în discuția referitoare la rolul teoriilor biologice, și aici putem accentua faptul că oamenii sunt ființe cu capacitate psihică de alegere asupra acțiunilor lor, chiar dacă centrii plăcerii localizați în creierul uman au influențe evidente asupra dorințelor. Condiționarea pavloviană, după cum se observă la animale, pentru om este influențată și de recompense psihice și sociale, ducând la formarea unor comportamente încadrate social, adică în funcție de relațiile pe care persoana le are cu cei din jur. Astfel că, întărirea unui comportament, atât pozitiv cât și negativ, poate veni tocmai din relațiile de socializare. Având în vedere că societatea românească prezintă o coeziune relativ strânsă între membrii ei, mediul de proveniență al consumatorului oferă multe informații ce pot sta la baza înțelegerii cauzelor consumului și mai apoi la găsirea soluțiilor potrivite pentru o accesare pozitivă a rețelei de suport din jurul consumatorului.
Din cadrul acestor teorii ale procesului de învățare face parte și cea propusă de Travis Hirschi, care se numește teoria controlului sau a obligațiilor sociale. Autorul susține că oamenii se nasc răi, dar că societatea trebuie să îi controleze pentru ca aceștia să fie buni. De aceea prezintă patru elemente esențiale pentru a se putea ajunge la obiectivul propus: atașament (față de alte persoane); angajament (față de anumite acțiuni sociale); implicare (în activitățile sociale convenționale) și credință (în sistemul de valori al societății). Chiar dacă autorul pornește de la ideea că fiecare persoană poate comite acte delicte, el sugerează că, datorită atașamentului față de ceilalți membrii ai societății și față de valorile acesteia, se poate controla un astfel de comportament deviant.
Forța pe care o astfel de teorie o oferă este puternic influențată de stadiul de dezvoltare a persoanei. De exemplu, un adolescent care se află în etapa de rebeliune față de orice formă de autoritate, va prezenta un grad mai mare de disociere în relația cu societate. Angajamentul lui va fi mai diluat, iar valorile sunt în formare. Consumatorii români sunt cu atât mai mult influențați negativ, cu cât schimbările societale sunt mai bruște și astfel exercitarea controlului social este mai redus. De aceea, angajarea și responsabilizarea indivizilor la nivel de comunitate poate oferi mecanisme benefice de prevenire a devianței, dar și, ulterior, de asigurare a abstinenței, după perioada de dezintoxicare și tratament.
O altă abordare din cadrul teoriilor procesului de învățare este lansată de Howard Becker care descrie modul în care o persoană devine un consumator de marijuana. El sugerează că acest lucru nu intervine automat, ci este consecința unui proces de învățare ce vizează tehnica de inhalare, efectele percepute de societate și asociate cu utilizarea acestuia, dar, în același timp, începe să recunoască efectele asociate folosirii drogului ca fiind plăcute.
În ce privește criticile aduse acestor teorii putem spune că ele par să neglijeze trăsăturile de personalitate și individuale ale delincventului, lăsând la o parte tocmai motivația personală a acțiunilor sale ce contravin normelor de drept.
2.3.2 Teoriile structurării sociale
În cadrul acestui grupaj avem o serie de teorii proeminente precum: teoria anomiei sociale a lui Durkheim, teoria dezorganizării sociale (Școala din Chicago), teoria oportunităților diferențiate (Richard Cloward și Lloyd Ohlin) și teoria subculturilor (A. Cohen).
Teoria anomiei sociale este foarte cunoscută și utilizată în domeniul dependențelor. În cadrul acestei teorii se recunoaște conflictul de norme ce conduce la starea de anomie (fără normă), după cum explică Durkheim. El introduce conceptul de stare naturală și normală a mediului social în care trăiesc atât indivizii, cât și grupurile sociale. Comportamentul deviant este generat de un control scăzut al funcțiilor sociale exercitate de comunitate (familie, vecini etc.), datorită mecanismelor slabe de definire a valorilor și scopurilor societății respective. Aceste scopuri sunt menite să reglementeze comportamentul individului, dar dacă o societate devine anomică, aceasta nu mai are capacitatea de a-și controla membrii, deoarece legea/norma este încălcată sau, probabil, nu este operațională în acea unitate de timp și loc, ceea ce se întâmplă, de obicei, în situații de schimbare socială rapidă. În acest context societatea nu mai poate pretinde membrilor ei conformarea la normele interne. Astfel că, devierea de la aceste norme societale generează reacții nefaste ale colectivului față de individ, provocând respingere, cu scopul de a întări consensul constrictiv față de abatere. Totuși, autorul susține că acestea sunt efecte necesare și de control în lumina evoluției societății și a dreptului comunitar. De aici putem înțelege că delincventul poate juca un rol reglator în viața societății.
În ce privește situația României, se poate spune că schimbările rapide însoțite de sentimentul generalizat al vidului legislativ și implicit al normelor legale și sociale, a fost, cel mai probabil, factor primordial în declanșarea „avalanșei” drogurilor imediat după 1990. Cuplat cu acest lucru se observă lipsa instrumentelor de intervenție resimțite de profesioniștii ce activează în domeniul consumului de droguri. Aceste instrumente încep să fie generate și coordonate de instituții ale statului, dar procesul este încă la început. Mai mult, instrumentele de intervenție a profesioniștilor din domeniul psihiatric, asistență socială, medicină sau consiliere psihologică sunt și ele în faza de dezvoltare, ceea ce oferă speranță pentru viitoarele generații ale țării noastre.
În teoria lui Durkheim este important ca totul să fie așa cum a fost deja stabilit prin norma morală, religioasă sau juridică. Încălcările acestor legi pot conduce la situații societale grave, inclusiv la manifestarea unei anarhii în care legea nu mai prezintă niciun factor de control. În situații de acest gen, unii indivizi aleg să își regleze starea de tensiune prin acte delicte precum utilizarea drogurilor, infracțiuni împotriva bunurilor personale și altele. Tocmai aceste neadaptări ale indivizilor la normele sociale produc fenomenul de anomie. De aici se poate genera o lipsă de solidaritate între indivizi, manifestată mai ales atunci când instituțiile sociale cum ar fi familia, comunitatea, școala sau biserica nu mai constituie barometrul reglator al normei colective. Astfel, comportamentele antisociale și deviante se înmulțesc și devin greu de controlat.
Robert Merton a redefinit termenul de anomie preluat de la Durkheim și oferă un nou concept, și anume teoria constrângerii. El explică devianța prin lipsa de acces la mijloacele legale de a-și împlini obiectivele propuse. Teoria lui Merton pare să fie centrată în frustrarea celor dintr-o ierarhie inferioară care nu pot să-și asigure atingerea obiectivelor lor datorită constrângerilor impuse de ceilalți. De exemplu, locuitorii unei regiuni a orașului (centru sau periferie) se simt neglijați de planurile de dezvoltare socială, economică și educațională a urbei.
Meritul lui Merton constă și în faptul că propune o matrice prin care se pot interpreta comportamentele deviante ale indivizilor. Această paradigmă are două axe. Pe o axă se află condițiile structurale (obiective și mijloace), iar pe cealaltă se află răspunsurile instituționale (conformitate, inovație, ritualism, respingere sau rebeliune). Merton își conturează teoria în cultura americană de care este influențată prin faptul că visul american are la bază norme și valori sociale de muncă și educație. În lipsa respectării acestora se produce încălcarea normelor sociale. Iată deci că din perspectiva lui Merton, persoanele dependente sunt în categoria celor care resping (eng: Retreatism) total atât valorile, cât și mijloacele de a ajunge în conformitate cu norma.
Deși oferă credibilitate, teoria lui Merton nu are, totuși, capacitatea de a găsi explicații necesare privind faptul că unii indivizii aflați în conflict cu valorile societății nu ajung să participe la săvârșirea delictelor, în timp ce alții o fac. Specific, se poate vorbi în cazul românilor despre elementele generate de plecarea părinților în țările Europei de Vest, lăsând copiii în grija bunicilor sau a altor persoane din rețeaua informală. Astfel că, în cazul nostru, preluarea comportamentelor deviante este facilitată de lipsa controlului social pentru conformarea cu norma socială adaptată generațional.
Datorită multiplelor transformări socio-culturale și economice în care era angajată SUA, în contextul fenomenului expansiunii urbanistice, s-a adoptat un set nou de comportamente societale, care au început să fie studiate în prima parte a anilor 1950 în cadrul Școlii de la Chicago de autori ca Sutherland, Henry McKay, Robert E. Farris și, mai recent, Robert J. Sampson. Ca rezultat al acestor studii realizate de Școala de la Chicago, începe să se contureze o teorie sociologică numită teoria dezorganizării sociale. Această teorie are în atenție, în principal, impactul pe care urbanizarea îl are asupra fenomenului infracțional. Motivațiile toxicomanilor sunt reprezentate prin revolta împotriva familiei, transgresiunea interdicțiilor, nevoia unei satisfacții imediate, conduita de refugiu sublimat, căutarea exotismului artificial și depășirea spațiului și timpului.
Autorii acestei teorii au început să discute despre organizarea socială urbană și influența ei asupra devianței. Un element observat a fost apariția unor distanțe sociale induse de distanțele fizice dintre case, care, alături de călătoria zilnică la locul de muncă, slăbesc controlul social al vecinătății și al comunității asupra indivizilor. Mai mult, încep să apară diverse persoane care sunt nevoite să închirieze locuințe sau să trăiască în hoteluri, acest lucru împiedicându-i să socializeze suficient cu ceilalți membri, o consecință fiind asumarea mai mică a responsabilităților, împreună cu nerecunoașterea normelor și valorilor comunității. De asemenea, apar persoane care trăiesc la marginea comunităților, în locuri mai puțin accesibile și pe străzi lăturalnice, acolo unde pot să-și exercite actele delicte fără a fi observați sau constrânși.
Meritul cel mai mare pe care îl are și acum această teorie este legat de cercetările efectuate asupra fenomenului infracțional, explicat prin înțelegerea caracteristicilor relațiilor dintre vecini, situația sărăciei, starea de omogenitate a grupurilor etnice și mobilitatea populației.
Astfel de cercetări sunt benefice și în cazul României, deoarece ar putea aduce o înțelegere reală a schimbărilor intervenite în configurația structurile sociale și locative ale populației. Chiar dacă nu se înregistrează schimbări majore bruște în tranziția de la mediul rural la cel urban, totuși astfel de elemente trebuie luate în considerare, cu atât mai mult cu cât românii plecați în diaspora europeană țin să-și construiască locuințe ce au caracteristici tipice stilului de viață din vestului Europei. Această schimbare a stilului de viață determinat de tipul locuinței este promovată și de emisiunile TV „de succes” prezentate populației care ajunge astfel să-și dorească plecarea la muncă în străinătate, ceea ce ne conduce la discutarea următoarei teorii sociale.
Richard Cloward și Lloyd Ohlin au dezvoltat teoria mai sus amintită a lui Merton (teoria constrângerii), formulând teoria oportunităților diferențiate, ca urmare a observațiilor pe care le-au făcut asupra unui grup de copii în relație cu oportunitățile oferite de societate, ceea ce conduce la formarea unor subculturi delincvente. Autorii explică situația copiilor (în special a băieților) care provin din medii sărace și se angrenează în găștile delincvente.
Autorii acestei teorii identifică trei subculturi predispuse spre devianță, care depinde de modul în care comunitatea este organizată și de oportunitățile oferite. Prima este „subcultura infracțională” care se dezvoltă în comunități stabile, dar cu oportunități nelegitime, ceea ce conduce la formarea unor copii cu trăsături deviante garantate. A doua este „subcultura conflictuală” care se dezvoltă în suburbii în care fluctuația populației este foarte mare și, astfel, nivelul infracțional este crescut. În acest context copii nu au oportunități suficiente pentru a preveni formarea unui comportament deviant. Adulții care locuiesc aici se consideră ratați social, iar abilitățile și cunoștințele lor nu pot să ofere copiilor o perspectivă prea bună. Al treilea tip de subcultură este cel „rezistent.” Copiii din această categorie nu pot împlini cerințele primelor două subculturi și nici nu pot ajunge la standardele societății. Astfel că, ei trăiesc o „dublă decepție”, de aceea singura alternativă ar fi alcoolul și drogurile. Și în cazul unor români, există astfel de realități, dar ce este important de urmărit pe viitor este reprezentat de numărul emigranților ce v-a crește pe viitor în România și care vor crea astfel de subculturi, mediul propice pentru delincvență.
Un alt autor care a descris teoria subculturilor deviante a fost John O’Donnell. El a explicat că într-o societate/vecinătate în tranziție, subcultura consumului de droguri este în creștere. În același timp, el explică modul în care aceste comunități încearcă să își găsească propriile posibilități și mecanisme de identificare a surselor de droguri. Mai mult, membrii acestor comunități sunt dispuși să învețe modalități creative pentru a obține necesarul de droguri.
În același cadru al teoriilor culturilor deviante se situează și teoria conflictelor culturale, elaborată de Thorsten Sellin, în care legea este impusă de cultura dominantă. Acest lucru va intra în conflict cultural cu norma grupului mai puțin reprezentativ în cultura dominantă. Acest al doilea grup va dori să-și exprime specificul său social, împreună cu experiențele proprii, și, de aceea, conflictul cultural izbucnește în cadrul grupului mai puțin dominant. În continuare, Sellin susține că în măsura în care o societate devine mai eterogenă și mai diversificată, cu atât probabilitatea și frecvența conflictelor culturale se vor înmulți și, implicit, actele delicte vor crește.
Pornind tot de la Școala din Chicago, teoria subculturilor este o continuare a ideilor abordate în ultimele teorii. Chiar dacă acestea sunt legate între ele, totuși fiecare prezintă caracteristici individualizate. Teoria concepută de Albert K. Cohen nu analizează atât de mult aspectul oportunităților economice, cât comunitățile de muncitori în care apar găști infracționale ca răspuns la percepția lor față de statutul socio-economic în care trăiesc. Ulterior, această teorie a fost dezvoltată și de alți autori, cum ar fi Miller, Matza sau Philip Cohen. De exemplu, acesta din urmă a studiat în anul 1972 un grup de tineri din estul Londrei, în încercarea de a determina modul în care două comunități diferite reacționează la schimbările survenite. Autorul continuă prin a demonstra impactul acestor schimbări economice și imobiliare asupra relațiilor de familie, care creează premisele propice pentru dezvoltarea obiceiului de a utiliza droguri. Ca rezultat, el arată că fiecare generație va încerca să își găsească mijloacele de subzistență prin căutarea unor locuri de muncă sau a altor surse de venit.
În ciuda eforturilor consumatorului de a ascunde consumul și de a nega existența dependenței ce urmează să se instaleze tot mai evident, există mai multe elemente pe care familia consumatorului le poate sesiza în momentul când acesta începe să consume droguri. Aceste elemente sunt clasificate de autor în trei categorii distincte: a) modificarea stării de sănătate și a înfățișării. Aici sunt incluse schimbările dispozițiilor consumatorului, modificări ale emoțiilor, ale obișnuințelor și responsabilității, diminuarea încrederii pe care o poți avea în persoana respectivă, manifestarea unui comportament schimbat la locul de muncă/școală sau în mediul recreațional și de socializare. Se mai pot observa modificări fizice și biologice, scăderi în greutate, apariția unei boli specifice etc. b) Probleme cognitive, și anume probleme de memorie, goluri de memorie, pierderea dexterității, predispoziția la accidente, decizii proaste, impulsivitatea, asumarea de riscuri de care nu este conștient. c) Modificarea fundamentală a comportamentului cotidian. Aceste modificări sunt evidente în aspecte ce țin de rutina personală, neglijarea responsabilităților zilnice, neglijarea activităților cu familia sau a acțiunilor cărora obișnuia să le acorde atenție, întârzieri la întâlniri sau chiar neprezentarea, blamarea persoanelor apropiate pentru diverse lucruri pe care nu le poate motiva, probleme financiare etc.
Statutul socio-economic al familiei are un efect considerabil asupra comportamentului adolescentului în consumul de substanțe nocive. În funcție de educația tatălui, se poate vorbi despre o influență pozitivă în prevenirea consumului. Astfel că, dacă tatăl are o pregătire superioară, adolescentul are mai puține tendințe în folosirea substanțelor menționate. Totuși, educația mai bună a tatălui nu ajută când vine vorba despre fumat tutun. Canabisul este un drog interzis în România, ceea ce explică faptul că aici problema consumului pare să fie mai complexă decât în țările Europei de Vest, unde se manifestă o toleranță mai mare în acest sens, iar influența tatălui în inhibarea dorințelor adolescenților este mai puternică. Mai mult, bunăstarea economică a părinților, în țara noastră, se pare că nu contribuie în niciun fel la consumul de droguri sau la prevenirea acestuia.
Este evident faptul că familia joacă un rol important în viața consumatorului de droguri. Probabil că în România acest lucru este cu atât mai real datorită formei tradiționale de organizare a familiei. În același timp se poate observa că familia, prin structura ei, oferă atât avantajele unei coeziuni benefice, cât și dezavantajele evidente cauzate de interacțiunea negativă între membri (aproape toți subiecții cercetați au suferit abuzuri de diferite forme). În cazul unei „monitorizări parentale pozitive” se pot vedea beneficiile rezultate din interacțiunea părinte-copil, iar acest mecanism contribuie la prevenirea consumului. Datorită faptului că în cadrul familiei are loc învățarea prin imitare, consumul de droguri este preluat în comportament de către copiii părinților consumatori. Un alt factor menționat de Blume este distanțarea dintre părinte și copil ca factor dăunător în lupta antidrog. Astfel că, buna înțelegere a teoriilor structurii sociale ne ajută să evaluăm mai bine situația reală și, eventual, ne îngăduie să creionăm o intervenție mai specifică în situația persoanei dependente.
Teoriile reacțiilor sociale
Cea de a treia categorie a teoriilor sociologice include, în primul rând, teoria etichetării și teoria conflictelor. Se poate spune că Frank Tannenbaum este considerat bunicul teoriei etichetării. În același timp, această teorie a fost explicată de sociologul francez Emil Durkheim în cadrul studiilor lui despre sinucidere. Ulterior, Harward Becker a preluat elementele teoriei și a arătat cum „grupurile sociale creează devianța prin stabilirea unor reguli care, odată încălcate, conduc la devianță… deviantul este, astfel, cel pasibil de a fi etichetat cu succes; comportamentul deviant este comportamentul pe care îl etichetează ca atare.” Iată că în această abordare teoretică accentul nu mai cade atât de mult pe persoana în sine, ci mai degrabă pe reacția societății care stabilește normele și care decide cine trebuie etichetat. Odată etichetată, persoana este considerată ca fiind unul din exterior (outsider) și astfel intervine stigmatizarea impusă asupra individului. De aceea, este relativ ușor să apară erori, în sensul în care persoane etichetate ca deviante să nu fie neapărat cele care comit abaterile cele mai grave. În același timp, este relativ dificil să fie identificați toți cei care se angajează în acțiuni deviante, pentru a fi stigmatizați în acest sens. În România, „se afirmă că persoanele dependente sunt persoane slabe, dar, în realitate, persoanele dependente devin persoane slabe.” Acest lucru se întâmplă atât ca urmare a stigmatizării puse de membrii comunității, cât și din cauza instalării dependenței. Deci impactul comunității în evaluarea pe care o face poate genera multiple dificultăți și, astfel, persoanele angajate în activități antisociale vor comite în continuare infracțiuni, în timp ce altele mai puțin active în acest sens vor fi constrânse la izolare, din cauza reacției subiective a comunității.
În situația etichetării impuse de societate se află adesea personale care aleg consumul de substanțe nocive. Este posibil ca acestea să nu fie implicate la început în acte delincvente, dar odată cu alienarea lor intervine și orientarea lor spre alternative infracționale alături de cei care sunt deja implicați în astfel de acțiuni. Și în țara noastră există o anumită percepție, poate chiar generalizată, observată la autorii autohtoni. În articolul lor, Rădulescu și Dâmboveanu, au analizat diverse reacții din mass-media cu privire la problematica drogurilor. Se poate observa că aproape toate aceste reacții au un iz de incriminare, dar și de încercare de a transmite că drogurile sunt ceva foarte negativ și sunt prezentate ca un fel de rău întrupat. De aceea, controlul social exercitat este contrar așteptărilor celor dependenți și, de aceea, probabil că toxicodependenții par să devină mai degrabă produsul societal și să nu se poată observa la aceștia atitudinea de conformare față de dorința societății.
Teoria conflictelor sociale își are originea în cea mai mare măsură în scrierile lui Karl Marx care a analizat societatea vestică și a făcut cercetări ample asupra etapelor de dezvoltare în relațiile dintre grupuri. Această teorie este explicată de Oberschall ca referindu-se la conflicte între grupuri, indivizi, organizații sau comunități asupra valorilor, resurselor, dorinței de putere sau a statutului social care se pot manifesta în rândul claselor sociale, grupurilor etnice, grupurilor religioase prin diverse elemente de rebeliune, manifestații, greve etc. Autoritatea joacă un rol principal în manifestarea controlului social și, de aceea, Dahrendorf explică faptul că autoritatea nu provine de la persoana în sine, ci de la poziția pe care aceasta o are. În schimb, la nivelul consumului de droguri, această teorie este explicată de Elliot Currie, care surprinde faptul că sistemul juridic este neputincios să facă față provocărilor consumului de droguri, și de aceea sunt generate probleme economice, reacție redusă a celor în măsură să ia atitudine, iar, în final, individul și familia sunt afectate evident. Tot el explică și nevoia de alegeri potrivite în ceea ce privește reformarea sistemului de pedepse adecvate, în special cele privative de libertate. Aceste elemente au repercusiuni la nivel economic, social și educațional al noii generații de copii și tineri. De aceea, cadrul legislativ creat în țara noastră este un început benefic pentru lupta împotriva acestui fenomen atât de dăunător.
Dimensiunea spirituală în problema consumului de droguri
Dimensiunea spirituală constituie o preocupare reală a societății românești în conexiune cu problema consumului de droguri. Această preocupare a făcut subiectul unei conferințe internaționale organizate de Agenția Națională Antidrog din România, în anul 2005. Mai mult, sunt organizate întâlniri menite să îmbogățească acest domeniu de activitate, mai ales că există la ora actuală preoți care lucrează, în acest scop, în mediul penitenciar. Ca urmare a unei astfel de întâlniri s-a efectuat și o cercetare (prezentată într-o lucrare de doctorat în cadrul SAS) ce evidențiază importanța divinității în reabilitarea persoanelor încarcerate.
Modelul spiritual de implicare față de consumatorii de droguri a fost primul model terapeutic dezvoltat pentru tratarea dependențelor. Acest model lansează premisa că dependența este o problemă biologică și presupune parcurgerea a 12 pași prestabiliți ce vor ajuta dependentul în multitudinea problemelor spirituale pe care le prezintă și care l-au condus la dependență. Obiectivul acestei terapii este iluminarea spirituală sau convertirea. Această terapie pornește de la ideea că instalarea consumului este cauzată de apariția unui gol spiritual al individului, ceea ce sugerează că actul în sine al consumului este o problemă existențială apărută în relația cu divinitatea. Interesul guvernelor este stârnit de această metodă care pare să aducă speranță în acest sector de activitate, însă, în același timp, prea puține cercetări au fost realizate de către specialiștii din domeniu, interesați probabil de un demers academic și pragmatic, la îndemâna lor. De multe ori, ne este greu să abordăm într-un studiu ceea ce nu înțelegem sau nu avem posibilitatea să verificăm, existând astfel pericolul instalării ignoranței. „De obicei, profesioniștii care operează în cadrul acestui model sunt specialiști în asistență socială sau în terapia familiei. Potrivit acestui model, tratamentul în cazul unei probleme cu drogurile constă în a utiliza terapia familială pentru a schimba dinamica raporturilor dintre membrii unei familii.” În această abordare, terapeuții vor include și familiile în procesul de recuperare, ca urmare a abordării întregului microsistem al persoanei.
Este de notat că valoarea pe care o are credința creștină în intervenția terapeutică asupra celor care se află prinși în patima consumului de substanței toxice este reală. De aceea, intervenția asistenței sociale, îmbinată cu abordarea spirituală, poate oferi înțelegeri inestimabile în acordarea de sprijin și real pentru eradicarea acestui flagel. Astfel că, privind la cercetările psiho-sociologice, dar și la natura umană explicată din perspectivă teologică, putem spune că există trei etape de dependență, și anume: dependența primară care însumează toată ambiția, aspirațiile, curiozitățile, dar și nevoile omului. Acestea sunt explicate de mulți autori, cum ar fi Maslow sau Adler. În această categorie intră încercările omului de a pătrunde dincolo de accesibil și de a căuta diverse forme de a ieși din materie cu scopul de a experimenta noi trepte de împlinire. În primul capitol al acestei lucrări am observat că, datorită acestor elemente, omul testează diverse substanțe care îl pot conduce spre consumul de droguri. Mai apoi, avem dependența secundară, care se instalează în momentul în care consumul de droguri conduce persoana tocmai spre această situație nedorită, dar care pune stăpânire treptat atât pe minte, cât și trupul celui în cauză. Ulterior, în încercarea de a rezolva problema drogului, persoanei i se oferă un tratament care, la rândul lui, poate produce dependență atât în domeniul medicamentos (vezi situația metadonei), cât și în relație cu terapia emoțională sau de suport.
De-a lungul anilor s-a dezvoltat o formă de consiliere ce încearcă să mențină o direcție specifică domeniului teologic și de aceea se numește consiliere spirituală. Această consiliere are, în principiu, trei abordări în relație cu psihologia. Prima abordare este de a prelua conceptele și studiile psihologice urmând toate protocoalele necesare consilierii psihologice, dar, datorită faptului că terapeutul este creștin, acesta aduce în ecosistemul intervenției și elemente spirituale. O altă abordare este cea a terapeutului care preia principiile profesionale și deprinderile specifice profesiei consilierului terapeut, dar le transferă în domeniul consilierii spirituale prin îmbinarea principilor biblice în actul terapeutic. Cea de a treia abordare este situația în care consilierul spiritual ignoră orice fel de cercetări și studii psihologice și adoptă explicit principiile biblice, pornind doar de la premisa că orice fel de problemă psihică este o consecință a păcatului (neascultare față de divinitate).
Ca parte din abordare, consilierea creștină bazată pe intervenție divină este și metoda dezvoltată de Alcoolici Anonimi care au formulat 12 pași în scopul menținerii abstinenței. Este cunoscut faptul că, mulți ani la rând, această abordare a avut efecte benefice și a oferit rezultate palpabile în tratarea problemelor dependenței care la început s-a axat pe alcool, iar ulterior s-a extins la ceea ce astăzi cunoaștem ca fiind Narcoticii Anonimi. Aceste două forme de intervenție aparțin celei de-a doua abordări prin care se îmbină domeniul psihologiei cu înțelegerea spirituală. O astfel de abordare pare cea mai potrivită, deoarece aduce o perspectivă mai largă, iar apariția rezultatelor este evidentă.
Problemele sociale au la bază nerespectarea sau ignorarea valorilor și normelor sociale general recunoscute de societate. Aceste valori au și valențe morale și spirituale. S-a afirmat de multe ori că „religia este opiul societății”, dar ce putem observa este că astăzi societatea nu mai are religie pentru opiu, adică nu deține soluții concrete în reducerea drastică, prin abstinență, a consumului de droguri. „Orientarea religioasă ajută mult persoana să se abțină sau chiar să se oprească din consum. Adolescenții care sunt foarte implicați în religie sunt mai puțin predispuși la utilizarea de droguri. Un experiment în Canada a demonstrat că cei care s-au alăturat unor grupuri ce desfășurau activități de meditație, dragoste reciprocă, daruri psihice, au înregistrat o scădere drastică în consumul de droguri. 82% din utilizatorii de marijuana și 61% din cei care utilizau psihotrope s-au oprit în mai puțin de trei luni.”
Ar putea oare astăzi religia oferi un model concret și comprehensiv în prevenirea și combaterea consumului de droguri? Ar putea membrii societății să dezvolte un set de norme și valori adoptat de toți membri săi în așa fel încât consumul de substanței stupefiante să se reducă la minimum? Modelul olandez de comunitate terapeutică ce include și componenta spiritual-divină oferă o soluție viabilă în societatea lor. Fără a fi restrictivă sau direcțională, intervenția aceasta are rezultate clare și pe termen lung. Reglarea sistemului de valori și dezvoltarea unor abilități de responsabilizare a individului aduc succesul într-un procent foarte ridicat.
Într-un studiu efectuat de un cercetător român se poate observa paralela între teoriile asistenței sociale și perspectiva creștin-ortodoxă asupra asistenței sociale. Tabelul de mai jos redă tocmai această teorie, dar o completează cu abordarea creștină în asistență socială.
Oferirea conceptului de păcat ca sursă a dificultăților prin care trece persoana s-ar putea să fie, într-o anumită măsură, limitativă, dacă nu chiar greșită. Sunt situații când Mântuitorul a traversat dificultăți materiale, dar știm că El a fost fără păcat. De aceea, putem spune că sunt momente de criză materială, emoțională, relațională, morală și psihică ce nu sunt generatoare sau generate de păcat. Este adevărat că ființa umană este atinsă de flagelul păcatului începând cu căderea experimentată în grădina Eden, dar a afirma că dificultățile prin care trece o persoană, într-un anumit moment al existenței sale, au la bază un păcat anume, ar putea fi o eroare gravă. În același timp, recunoaștem că, dacă o persoană se află în relații conflictuale generate de respectiva persoană sau în situații de criză din cauza avariției sau unor probleme care au fost create în urma unor activități de folosire greșită (din perspectiva valorilor creștine) a relațiilor sau a resurselor, o astfel de situație poate fi considerată o consecință a păcatului. Totuși, chiar și în astfel de situații, asistentul social va avea grijă de persoana în nevoie care se află în atenția lui și nu se va raporta la ea, în primul rând, ca la o persoană care a păcătuit înaintea lui Dumnezeu. Mai mult, se pare că există o dificultate a autorilor de a descrie demersul pe care un asistent social creștin îl întreprinde pentru a scoate persoana din starea de păcat și, astfel, să fie evidențiată îmbunătățirea situației cu care acesta s-a prezentat pentru a cere ajutor. Nu toți credincioșii care sunt asistenți sociali au capacitatea de a îmbina valorile creștine cu profesia dobândită în urma pregătirii de specialitate. Pe de altă parte, nu toți asistenții sociali trebuie să activeze exclusiv în cadrul organizațiilor religioase de asistență socială. Astfel că, relația dintre cele două domenii este, de multe ori, confuză la nivel teoretic și practic, atât pentru profesioniști, cât și pentru membrii bisericilor.
În acest context, ce înseamnă asistența socială creștină? Dacă termenul este luat ca atare, trebuie să subliniem că asistența socială nu poate avea voința de alegere pentru un set de principii și valori. În schimb, putem discuta de un asistent social care este și creștin. După cum o mașină sau medicina ca știință nu poate fi creștină, ci doar persoana care conduce mașina sau profesionistul care oferă serviciul calificat în medicină. Astfel, profesia de asistent social nu poate fi creștină, ci persoana poate lucra sub impactul schimbărilor trăite în urma îmbrățișării credinței creștine, interiorizând valorile creștine și aplicându-le în practica asistenței sociale. Să nu uitam că, inițial, asistența socială a pornit din rândul bisericii, cu valori și practică promovate și dezvoltate de aceasta, iar ulterior domeniul s-a dezvoltat autonom, preluând perspectiva umanistă, dar probabil păstrând motivația creștină. În același timp, trebuie să recunoaștem că, inclusiv, Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost puternic influențată de cultura creștină, deoarece aceasta s-a dezvoltat în SUA, unde în acea perioadă valorile creștine erau mult mai prezente decât în Europa secularizată pe care o cunoaștem astăzi.
Tot aici putem discuta despre teoriile asistenței sociale care s-au dezvoltat după ce ani la rând asistenții sociali au folosit teoriile psihologiei, sociologiei sau antropologiei socioculturale, ca mai apoi să dezvolte propriul set de valori și practici. Aceste teorii sunt: abordarea centrată pe sarcină, acordarea centrată pe client, abordarea antidiscriminatorie și antiopresivă, teoria susținerii și împuternicirii etc. Multe dintre aceste abordări și demersuri au fost preluate din exemplul implicării bisericilor creștine în viața comunităților.
Un alt element legat de scopul demersului asistenței sociale creștine este schimbarea așteptată în viața celui asistat. Dacă schimbarea este dorită în acord cu valorile și principiile bisericii, acestea trebuie promovate exclusiv prin mecanisme specifice bisericii, lăsând demersul asistenței sociale în seama celor care doresc să deruleze activități specifice acestei profesii. În realitate, principiile creștine pot să contribuie (și, probabil, este foarte necesară această contribuție) la formarea unei etici și a unor principii de viață despre interacțiunea umană, dar și a unor mecanisme potrivite pentru depășirea problemelor. Dacă intenția asistentului social creștin este de a aduce persoana în ascultare de legea divină, atât în relaționarea cu Dumnezeu, cât și cu semenii, atunci acest lucru trebuie realizat utilizând mecanismele bisericești. În schimb, dacă asistentul social creștin dorește să demonstreze semenului altruism, sprijinindu-l în nevoile curente, este nevoie ca profesionalismul asistenței sociale să fie dublat de valorile creștine.
Complexitatea realității sociale contemporane împiedică simpla manifestare creștină față de problemele societății. De aceea, s-a impus dezvoltarea unui domeniu științific care să aibă la bază studii umaniste legate de înțelegerea individului și a societății, dar și a interacțiunii acestora, pentru o mai mare eficientizare atât în oferirea sprijinului, cât și în utilizarea corectă a resurselor pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziție în natura înconjurătoare și în semeni. De aceea, misiunea bisericii ar trebui să fie centrată pe proclamarea principiilor Sfintei Scripturi, cu scopul ca oamenii să-și însușească aceste învățături și să le aplice în toate relațiile și aspectele tulburătoare ale vieții. Astfel că, atunci când vine vorba despre nevoi specifice și momente dificile, atât sociale, cât și materiale, acestea trebuie să fie rezolvate prin intervenție profesională impregnată de valorile învățăturii creștine.
În practică, obiectivele celor două domenii (asistența socială și creștinismul) sunt diferite. Asistența socială dorește bunăstarea emoțională, materială, morală și socială, pe când Biserica urmărește în mod special bunăstarea spirituală realizată printr-o bună relație cu divinitatea și manifestată, totodată, prin relații frumoase cu semenii. Astfel că, bunăstarea materială sau socială nu este scopul în sine al Bisericii. Învățătura Mântuitorului este evidentă în ceea ce privește scopul creștinului. Nu bunăstarea materială proprie sau perspectiva pământească este învățată în Scripturi, ci bunăstarea spirituală și mentalitatea Împărăției lui Dumnezeu și a extinderii acesteia sunt promovate de Domnul Isus Hristos și de apostoli în Evanghelii. Dezvoltarea spirituală după perioada de dependență, ne spune Blume, rezultă în două aspect importante: puterea mai mare de a ierta, renunțând la resentimente, și capacitatea cognitivă mai mare pentru înmagazinare de informații și deschiderea minții. Astfel că abordarea comune a asistenței sociale creștine aduce o relaționare mai bună atât pe verticală (cu divinitatea), cât și pe orizontală (cu oamenii).
Dacă iubirea semenului materializată prin acțiunea socială are la bază propriul interes de sfințenie, s-ar putea că această activitate să pară mai degrabă egoistă decât altruistă și atunci valorile creștine cu asistența socială vor fi în contradictoriu. De aceea, acțiunea socială promovată ca parte a mandatului misionar al creștinilor are nevoie să se manifeste independent de avantajele care decurg din acest demers, atât aici pe pământ, cât și ulterior în împărăția veșnică. În schimb, motivația trebuie să aibă la bază două ingrediente esențiale în dezvoltarea unor acțiuni sociale, și anume: a) cinstea pe care ne-o dă Mântuitorul de a ajuta pe cel în nevoie fie prin faptul că îl așază lângă noi, fie prin faptul că ne binecuvântează (emoțional, material, moral etc.) pentru a fi o binecuvântare; b) ascultarea de învățătura Bibliei în ce privește ajutorarea semenului. Astfel că aceia care doresc să observe binecuvântările primite și să împlinească nevoile semenilor, după măsura harului și bunătăților revărsate de El peste ei, vor face acest lucru din proprie inițiativă. Însă celor care nu sunt astfel motivați să se implice în ajutorarea aproapelui Scriptura le oferă alternativa ascultării de porunca lui Dumnezeu. Alegerea ne aparține fiecăruia. Asistentul social are, în schimb, motivația realizării profesionale, a împlinirii cu excelență a sarcinilor de serviciu, a remunerării materiale și, eventual, a mulțumirii primite de la beneficiarului serviciului.
Analiză critică asupra pregătirii profesioniștilor și familiei dependenților
În multe cercetări românești, utilizarea drogurilor este urmărită de autori care doresc să accentueze importanța actului legislativ, subliniind astfel evoluția mecanismului politic pentru determinarea unei legislații adecvate și adaptate României. Acest interes poate fi o consecință a integrării tot mai accentuate în spațiul gândirii și acțiunii europene. Avem deci autori care au făcut adevărate lucrări de cercetare sau chiar teze de doctorat în acest sens. Acest lucru este de înțeles, datorită faptului că în perioada aceasta de tranziție era nevoie de o adaptare continuă și cât mai rapidă la normele Europei. De aceea, vom găsi în cadrul organizațiilor nonguvernamentale ce derulează activități specifice acestui domeniu, lucrări de specialitate, studii și cursuri în domeniu dependenței. Unele dintre aceste lucrări sunt destinate pregătirii multidisciplinare a profesioniștilor sau chiar utilizării lor de către familia dependentului sau de persoana în cauză. În același timp, vom încerca să observam care sunt terapiile agreate și promovate de specialiști.
Cu toate că opiul (macul) este cunoscut cu mai bine de 5 milenii înainte de Hristos, provenind din zona Mesopotamiei, ajungând apoi să fie utilizat în China, India, Grecia antică sau chiar de Freud (în experimentul lui), totuși se pare că acest domeniu încă mai are multe de oferit, iar cunoașterea cumulativă a omenirii va continua să adune experiențele generațiilor următoare, în scopul stăvilirii acestui flagel. De aceea, în următoarele secțiuni vom discuta atât despre pregătirea profesioniștilor și rolul familiei în dependență, cât și despre terapiile utilizate în prezent.
Discuția instruirii profesioniștilor și rolul familiei
Mulți profesioniști ce activează în domeniul dependențelor, sugerează că problematica drogurilor este preponderent o chestiune specifică specializări lor. De exemplu, dacă întrebăm un medic, acesta va susține că această problemă se tratează medical la fel ca o apendicită; probabil un profesor va spune că este o chestiune de educație, iar un polițist va duce întreaga ecuație în zona controlului legislativ ce poate fi exercitat asupra individului și a societății. Cu toate acestea, tot mai mulți specialiști din aceste domenii înțeleg că problematica nu aparține unui singur domeniu, ci are conotații multiple la nivelul întregii societăți. De aceea, perspectiva sociologică luată în ansamblul ei pare cea mai complexă în abordarea acestui domeniu vast al consumului de droguri. Într-un interviu cu trei dependenți aflați în terapie la un spital, reporterul îi întreabă, printre altele, despre motivația pentru care au început să consume droguri. Primul răspunde că anturajul și problemele din familie, al doilea vede cauza dependenței în dorința de a uita, iar un al treilea susține că, dacă ai consumat droguri, reușești să treci peste probleme care nu te mai afectează. În toate aceste cazuri motivația stă în dorința de ieșire, de eliberare de anumite presiuni sociale sau psihice, dar, în același timp, se poate observa multitudinea de fațete pe care le presupune intervenția pentru rezolvarea acestor probleme.
Într-un studiu efectuat în București, între anii 1996 și 2000, în cadrul secției de dezintoxicare a unui spital, cercetătorul a observat că vârsta predominantă a pacienților era foarte mică, adică aproape 30% dintre pacienți aveau între 18 și 20 ani. Într-o altă cercetare efectuată tot în România, de un grup de cercetători aparținând grupului Pompido, se arată că locuirea doar cu unul dintre părinți nu influențează comportamentul adolescenților, de aceea nu există niciun impact major asupra obiceiurilor de utilizare a tutunului, canabisului sau alcoolului. Totuși, luând în considerare faptul că în mai toate țările Europei de Vest se observă o influență clară a structurii monoparentale asupra adolescenților, am putea spune că fie datele nu au fost suficient de concludente, fie în această parte a continentului (Bulgaria se află în aceeași situație) structurarea familiei nu are o importanță substanțială asupra consumului de droguri.
Pe de altă parte, avem o altă cercetare efectuată în România care demonstrează că părinții află foarte târziu despre comportamentul adictiv al fiilor lor adolescenți. Iată ce spune autorul studiului, medic de profesie: „Ceea ce este alarmant este faptul că familia descoperă consumul de drog al tânărului după aproximativ un an și jumătate, timp în care modificările comportamentale generate de consum sunt ignorate de grupul parental.” Astfel că, dacă părinții nu reușesc să înțeleagă fenomenul dependenței cu efectele lui dezastroase, acești tinerii nu vor primi suport din partea familiei.
În multe cărți de specialitate se menționează faptul că familia are un rol important în viața celor care consumă droguri. Familia poate contribui la succesul sau insuccesul persoanei în cauză. Un cercetător român observa că asocierea mediului familial este favorabilă prevenirii consumului, diminuării lui la nivelul celor care au început deja consumul, dar și frânarea parțială în drumul spre recădere. De aceea, membrilor familiei li se cere să aibă atât cunoștințe despre droguri, cât și abilități și atitudini potrivite. Din documentația oferită de cercetător nu putem înțelege cum s-a făcut psihoterapia și, eventual, ce fel de tratamente farmacologice au fost aplicate. Cu toate acestea, putem observa că propunerile autorului sunt orientate spre a încuraja familiile dependenților spre o coeziune mai mare și sprijin oferit cu scopul benefic în prevenirea și reducerea consumului. Astfel că, la nivel de cercetare, se propun tratamente psihoterapeutice, dar la concluzii se recomandă familiilor să devină proactive. Totuși, autorul nu menționează dacă aceste două sisteme sociale, în care se încadrează dependentul, sunt în conexiune. În același timp, nu se discută despre existența vreunui transfer al cunoștințelor și abilităților de la profesionist la familie, în așa fel încât profesionistul să beneficieze de contribuția familiei, iar familia să obțină necesarul de informații sau abilități de la profesionist. Iată cum cele două sisteme sunt impermeabile și, deci, separate de bariere evidente sociale făcând ca tratamentul să fie disociat și fără continuitate evidentă, neobținându-se un flux și schimb de abilități sau informații între cei care sunt actorii-cheie recomandați de cercetător ca fiind capabili de a influența pozitiv dependentul, în ciuda tulburărilor lui de personalitate. De exemplu, abilitățile de comunicare cu tinerii aflați în situația de dependență constituie o cerință pe care o profesioniștii o pretind de la părinți. Atitudinea de acceptare și suport este și ea amintită și pretinsă de la părinți sau de la familia consumatorului de droguri. În schimb, toate acestea sunt foarte puțin transferate de la profesioniștii din domeniu, în speranța că aceștia le-au dobândit la rândul lor.
Atât părinților cât și profesorilor din școli li se cere din partea altor profesioniști să dețină atât cunoștințe, cât și abilități și atitudini specifice față de persoana dependentă. Totuși, e posibil că acestea să fie prea puțin transferate de la profesioniștii din domeniu spre ei, deoarece fiecare profesionist este instruit specific în domeniul lui de expertiză, iar aceste domenii sunt combinate într-o măsură foarte limitată și au prea puține în comun cu „profesia” de părinte sau de membru al familiei. În ciuda progreselor făcute de știința contemporană în domeniul consumului de droguri, încă se resimte golul evident al îmbinării domeniilor de studii cu intervenția în practică.
Dorința de a îmbina mai multe domenii în tratarea dependențelor este un fenomen tot mai întâlnit, pornind de la inițiativele unor specialiști în domeniul dependențelor de substanțe până la atragerea atenției guvernelor. În prima situație putem observa încercarea unor cercetători de a îmbina mai multe domenii de studiu, urmărindu-se realizarea unui singur manual de instruire, proces numit blended learning, adică „învățarea amestecată.” Mai mult, pornind de la perspectiva îmbunătățirii emoționale (motivational enhancement) și plasând abordarea psihologică pe primul loc în tratarea dependențelor, autorii încearcă traducerea rezultatelor științifice identificate în practica profesională. Această perspectivă relativ recentă, care a debutat pe la mijlocul anilor 1990, deschide dorința profesioniștilor de a se apropria de client într-un mod cu totul nou, dar mult mai real.
În acest context este bine de observat faptul că lista de abilități și cunoștințe necesare părintelui sau profesorului s-ar putea să nu le fie la îndemână. Această listă implică un grad destul de ridicat de profesionalism, iar acolo unde aceste abilități și cunoștințe nu sunt suficiente, se recomandă intervenția altor profesioniști care să ofere asistență.
Când prevenirea folosirii drogurilor este orientată spre educație, atunci se va realiza un plan de învățământ, în schimb, atunci când este orientată spre politică socială, se vor promulga legi. În cazul în care prevenția este îndreptată spre planul social se vor întocmi materiale informative pentru acțiuni orientate spre individ. Prevenirea se adresează problemelor care conduc spre potențiali consumatori și ar trebui să răspundă la reducerea riscurilor existente. Dar, de multe ori, prevenția se adresează celor care nu prezintă riscuri. Întrebarea este cum ar trebui să intervenim pentru reducerea acestor riscuri la cei care le prezintă? Se depun mari eforturi pentru diferitele tipuri de prevenție: primară, secundară, la nivelul școlilor, în cadrul familiei, totuși se pare că cei mai mulți potențiali consumatori au un grad scăzut de educație, sunt fără implicare în activitățile comunității și fără un model parental adecvat. Pe cât de necesară este continuarea acestor tipuri de prevenție, pe atât de utilă este demararea unor campanii de prevenție în comunitățile și în cadrul grupurilor ce prezintă riscuri criminogene sau deviante. În primul caz se vor reduce șansele ca o persoană să intre în contact cu problematica drogurilor, iar în al doilea caz se vor mări șansele ca persoanele să urmeze exemplul paternal, comunitar sau familial.
Organizația ALIAT și-a propus crearea unor competențe în domeniul dependenței în România. De aceea, între anii 2002 și 2005 a creat Centrul Românesc de Specializare în Domeniul Dependenței prin care a publicat mai multe lucrări ale unor specialiști de renume, o serie de ghiduri și cursuri de specialitate în domeniul dependenței, acreditate de Ministerul Educației Naționale. Scopul întregului proiect a fost să dezvolte competențe în rândul specialiștilor, iar prin intermediul organizației JELLINEK din Amsterdam, Olanda, aceste cursuri și ghiduri au văzut lumina tiparului. Vom încerca să observăm câteva aspecte prezentate în aceste cărți.
În domeniul prevenției folosirii drogurilor putem distinge trei niveluri specifice. Iată cum sunt ele explicate de un medic: a) „prevenția primară” (sau generală) care presupune intervenția înainte de apariția unei probleme de sănătate; b) „prevenția secundară” (selectivă) ce presupune detectarea precoce a unei boli sau a unei probleme de sănătate deja existente, dar încă nemanifestată „clinic” și c) „prevenție terțiară” (sau cu indicații) care ajută la prevenirea recăderilor în cadrul unei boli sau la limitarea efectelor novice ale consumului de droguri.
Pentru o bună pregătire profesională a personalului de specialitate se oferă o serie de sugestii referitoare la intervenții în mediul familial. Acestea nu doar că îi ajută pe specialiști, dar ele sunt adresate dezvoltării unor abilități în rândul membrilor familiei de proveniență a dependentului, împreună cu servicii profesionale. Bineînțeles, că acest lucru presupune nu doar o prestare de servicii din partea specialistului, ci și transferul și modelarea acestora din partea terapeutului. Iată care sunt:
trainingul abilităților la părinți – comunicare intrafamilială, stabilirea de reguli, asumarea rolurilor părinților în familie, discutarea problemelor adicției, supravegherea copiilor;
oferirea de suport – asistență socială și materială;
psihoterapie de familie.
Ideea transferului de abilități și atitudini este observată și în grupurile de suport folosite des în terapiile dependențelor. În cadrul grupurilor de suport, membrii grupurilor se ajută reciproc și își „însușesc noi abilități pentru a face față” (…) „grupul stimulează creșterea gradului de satisfacție generală, a încrederii în forțele proprii, favorizând implicit stările emoționale pozitive.” Iată deci cum aceste abilitați sunt transmise la nivelul grupului și astfel se realizează acel set important și sustenabil în prevenirea recăderii. De aceea, asemenea abilități și atitudini par să fie vitale în tratamentul pe termen lung și în asigurarea reușitei în problematica dependențelor.
Într-o altă formă mai apropiată de terapiile cognitive se găsește abordarea terapeutului care „va prezenta alte strategii care ar putea fi folosite pentru a face față unui craving. Iată câteva:
recunoașteți că aveți un craving, că simțiți pofta de a consuma;
practicați o scurtă tehnică de relaxare;
experimentați autodeclarațiile pozitive;
distrageți-vă atenția;
vorbiți cu cineva apropriat despre craving;
completați jurnalul poftei.”
Mai mult, sugestia autorilor este ca „terapeutul să invite clienții să alcătuiască o strategie personală de a face față craving-ului”, iar mai apoi „terapeutul va prezenta și explica modul de efectuare a temelor pentru acasă și va verifica înțelegerea acestora.” Totodată, „terapeutul și clienții vor practica împreună un exercițiu de relaxare.” De aici este evident că terapeutul oferă clientului o serie de posibilități pentru a-și dezvolta abilități practice a căror apariție va fi observată de terapeut. Aici considerăm că este cheia întregului proces terapeutic, de aceea este important să înțelegem dacă beneficiarii acestor servicii au înțeles și preluat astfel de comportamente. Eficiența terapeutului constă tocmai în transferul cât mai bine realizat al tuturor acestor abilități și cunoștințe. De aceea, terapeutului i se oferă o serie de sfaturi, de activități și metode pentru a implica clientul în procesul terapeutic. De fapt, cele mai multe dintre capitolele aceste cărți includ o listă de activități și metode.
Este foarte important să existe astfel de lucrări ce conțin exemple practice și sugestii cât mai aproape de nevoile clienților. De aceea, cercetarea principală a lucrării de față va încerca să răspundă unor astfel de probleme.
Discuție critică asupra terapiilor
Pentru a putea discuta terapiile existente este important să specificăm faptul că problematica drogurilor prevede mai multe etape de intervenție. În prima fază activitatea se concentrează pe prevenție ca să nu se ajungă la consum, nici măcar la nivel de experimentare. Mai apoi, în cazul celor care au început consumul și ajung la situația în care se impune intervenția specializată, este nevoie de cura de dezintoxicare. Această etapă necesită o mare atenție din partea specialiștilor din domeniul medical și psihiatric. Pericolele fiziologice evidente pot genera mari probleme de natură medicală ulterioare. În această etapă, se tratează dependența fizică și de obicei are un demers și o durată previzibilă și relativ scurtă, de câteva zile până la câteva săptămâni, în funcție de substanțele utilizate. Cea de a treia etapă este postcura sau tratamentul dependenței psihice care presupune un demers mai complex și cu o durată mai mare.
Atunci când ne referim la tratament spunem că acesta se adresează celor care consumă deja substanțe stupefiante. Tratamentul ar trebui să fie orientat atât pentru problemele care au generat consumul, cât și pentru cele care sunt generate de consum. Unele etape din tratament sau intervenție ar trebui identificate și îndeplinite înainte că persoana să ajungă dependentă. În mod special ne referim la acele aspecte medicale ce pot oferi un prim set de elemente necesare intervenției. Dacă ar fi să ne referim la teoriile prezentate până acum, am putea spune că intervenția medicamentoasă este necesară în faza de dezintoxicare, dar mai apoi, există alte mecanisme de prevenire a recăderii. Comportamentul poate modifica gena moștenită, afirmă Rășcanu, prin educație și psihoterapie. Se știe că la nivelul desensibilizării receptorilor și modificării sintezei proteinelor, sistemul de recompense este cel căutat de către utilizatorii de droguri. Încă de la primele utilizări ale drogurilor, recompensa efectului drogului este căutată și dorită de către utilizator. Neuronii responsabili în acest sens sunt activați prin „stimuli care au o semnificație emoțională sau motivațională” care, la rândul lor, produc plăcerea sau inhibă durerea. De aceea, intervenția în cazul instalării dependenței este o îmbinare a terapiilor și tratamentului medicamentos. Iată câteva dintre terapiile psihosociale adecvate tratamentului pentru persoana dependentă de droguri:
terapia de grup orientată dinamic (Brown, 1995) sau bazată pe deprinderi pentru prevenirea recăderii (folosite de AA, NA etc.);
terapia cognitiv-comportamentală ce vizează schimbarea pattern-urilor de gândire și comportament;
terapii cognitive ce sunt centrate pe schimbarea credinței, a modului de gândire și așteptările create în spatele dependenței;
terapia de cuplu, familială, a microgrupului ce sunt centrate pe interactiv și relaționare pentru modificare;
tratament centrat pe comportamente, în vederea schimbării stimulilor pentru întărirea răspunsurilor condiționați asociați cu uzul de substanțe;
intervenție motivațională prin interviul motivațional și a construcției decizionale pozitive cu schimbarea comportamentului adictiv;
cei 12 pași unde este dezvoltată ideea comunităților de suport prin ședințe repetate.
Față de o bună parte dintre aceste terapii s-a efectuat, în 2010, o meta-cercetare care ne atrage atenția atât prin tematica bine țintită asupra metodelor terapeutice ineficiente, cât și prin numărul mare de specialiști implicați în acest studiu. Din lista metodelor folosite în trecut și care astăzi sunt recunoscute ca ineficiente se pot distinge, la sugestia cercetătorilor, trei categorii de metode însumând diverse abordări din aproape toate domeniile științifice. În primul rând, putem spune că cele mai discreditate metode folosite în trecut sunt reprezentate de intervențiile medicale, astăzi considerate ineficiente. Mai apoi putem vedea cum această metacercetare ne aduce în compania unor metode paraștiințifice, dar totuși folosite frecvent în trecut. Putem observa multe dintre metodele medicale și farmaceutice ineficiente, listate de cercetători, cum ar fi stimularea electrică, șocul electric, detoxificare sub anestezice și altele. Dar ceea ce pare cel mai interesant din acest tabel este reprezentat de modalitățile psihoterapeutice, încă utilizate în zilele noastre, deși și-au dovedit din plin ineficiența. Dintre acestea aș menționa câteva: terapia vieții precedente (past-life therapy), educația pentru rezistență la abuzul de droguri (Drug Abuse Resistance Education programs for prevention of substance abuse) sau consilierea confruntațională (Confrontational counselling). În schimb, la celălalt pol al listei se află acele metode care se bucură de cea mai mare credibilitate datorită eficienței lor observate în practică de intervievați: Alcoolicii Anonimi (Alcoholics Anonymous for alcohol dependence), cei 12 pași pentru dependența de alcool (Twelve-step facilitation for alcohol dependence) sau terapiile de grup.
Chiar dacă mai toți profesioniști încearcă să focalizeze studiul fenomenului dependenței de droguri cât mai aproape de experiența și expertiza pe care o dețin, este important să existe o colaborare între aceștia, dar cel mai important este să ne autoevaluăm periodic cu scopul de a înțelege permanent care sunt acele intervenții eficiente și ce schimbări putem face în asistența persoanelor consumatoare de droguri.
Capitolul 3
Cercetarea sociologica a triadei transferurilor
3.1 Documentare prealabilă și motivație
În primul capitol am observat modul în care este reprezentată cercetarea contemporană în tezele de doctorat. Din trecerea în revistă efectuată asupra acestor teze și în urma analizării conținutului tuturor lucrărilor de cercetare realizate de doctoranzii Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București, am reușit să înțelegem o serie de elemente ce vor sta la baza cercetării noastre primare.
Înainte de toate, trebuie să spunem că lucrările de doctorat studiate abordează aspecte diverse, și anume: politicile sociale referitoare la droguri; aspectele juridice ale consumului; perspective psihologice, sociologice și de asistență sociale sau chiar dimensiuni religioase. Aceste domenii sunt evident benefice în lupta antidrog, dar, în același timp, trebuie să menționăm că pentru cercetarea de față este importantă interacțiunea dintre profesioniștii și beneficiarii serviciilor în domeniul dependenței de droguri ilicite. De aceea, am decis să aprofundez domeniul interacțiunii dintre profesioniști, consumatori de droguri și familia acestora, urmărind anumite aspecte importante care vor explica aria de studiu abordată. Aceste aspecte sunt legate de importanța familiei în problematica dependenței și cum este aceasta reflectată în tezele de doctorat studiate; trei elemente importante, necesare pregătirii profesioniștilor care desfășoară activități în domeniul serviciilor antidrog; percepția consumatorilor și a profesioniștilor față de interacțiunea unora cu ceilalți. În final, vom încerca să vedem ce anume spun profesioniștii despre pregătirea lor în acest domeniu. Toate aceste elemente vor fi ulterior studiate în cercetarea principală a acestei lucrări.
Discuție despre familie
Am observat în tezele de doctorat studiate că familia și comunitatea sunt prezentate ca având un rol foarte important în problematica dependenței de droguri. Familia oferă atât mediul de formare a stimei de sine a persoanei, ceea ce ulterior poate contribui la prevenirea consumului de droguri, cât și mediu protectiv și de acceptare, în care se poate dezvolta personalitatea individului. De aceea, una dintre cercetările doctoranzilor din cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială evidențiază faptul că motivul principal pentru care o persoană nu ajunge la consum este tocmai nivelul ridicat al respectului de sine, ce reprezintă 36% din spectrul motivațional preventiv. O altă lucrare menționează importanța rolului familiei și afirmă că există o atitudine de acceptare la doar 37% dintre familiile toxico-dependenților, în timp ce 33% dintre familii oferă sprijin persoanelor consumatoare, iar în cazul a 15% dintre familii s-a observat o atitudine de respingere față de membrul familiei care prezintă dependența. Lăsând la o parte faptul că definirea termenilor de acceptare, suport și respingere rămâne în sfera generalizării, nu putem ști dacă familia acceptă persoana sau situația în care acesta se află. Astfel că, acceptarea manifestată de familie ar putea fie să demonstreze o atitudine de dragoste, fie să însemne că membrii familiei au renunțat la lupta pentru schimbare. În cazul sprijinului familial avem aceeași nedumerire. Ne putem întreba de ce familia oferă sprijin emoțional sau/și material pentru a-i procura substanțele sau tratamentul consumatorului? Din cercetare nu este foarte clar sensul acestor atitudini care la prima vedere pot părea pozitive, dar, în realitate, ar putea fi dovada unei renunțări la lupta pentru schimbare sau un tratament adecvat.
Tot astfel, este de notat faptul că o altă cercetare aduce în discuție gradul de cunoaștere a efectelor drogurilor în rândul beneficiarilor și familiilor acestora. Iată ce spune cercetarea: „majoritatea (beneficiarilor serviciilor destinate persoanelor antidrog) nu cunoșteau efectele reale ale consumului drogurilor folosite și nu erau conștiente de pericolul instalării dependenței.” Cu alte cuvinte, persoanele aflate în pericolul consumului și, mai apoi, al dependenței nu erau suficient de educate în ce privește problemele generate de droguri. Este foarte probabil ca nici familiile acestora să nu fie departe de aceeași situație, deoarece o altă cercetare ne spune că „45% din beneficiari încă locuiesc cu familia de origine, ceea ce ar trebui să ofere cadrul benefic în prevenire și renunțare.” Datorită acestor aspecte, familia ar trebui să fie ajutată să dețină acele cunoștințe, abilități și atitudini care să prevină atât consumul, cât și, eventual, recăderea, dacă se ajunge la această situație.
Este totuși important de menționat faptul că unii cercetători au găsit ca fiind dificilă interacțiunea cu familiile celor care consumă droguri, excepție făcând acele familii care în mod special au cerut ajutorul profesioniștilor. Din lucrările de doctorat studiate am înțeles că părinții nu pot fi ușor contactați, deoarece aceștia doresc să „țină distanță față de serviciile de tratament accesate de fiicele lor.” Astfel că este importantă motivarea acestor părinți care, probabil, sunt deziluzionați de serviciile și reușita specialiștilor, dar și de capacitatea propriilor lor copii de a renunța definitiv la consum. În acest context se impune existența unor forme de educare și pregătire a familiilor în vederea dobândirii unui set de elemente practice de intervenție în situația de dependență a celor dragi.
Trei aspecte folosite în cercetarea de față
În urma studierii tezelor de doctorat am am reușit să vedem că pregătirea profesioniștilor din domeniul dependențelor începe să capete contur tot mai evident. Iată ce se afirmă într-una dintre aceste lucrări: „Consilierul are roluri multiple: profesor, ghid, consultant, terapeut, antrenor al adolescentului în călătoria lui spre autocunoaștere.” Pe lângă faptul că pregătirea profesionistului necesită o varietate de elemente din diverse domenii este important pentru noi să observăm că acești profesioniști oferă informații („consultant”), contribuie la formarea de abilități („antrenor”) și, în același timp, modelează atitudini („terapeut” și „profesor”). Același lucru îl discută și Kraiger legat de ceea ce angajatorii doresc să vadă în viitorii lor angajați. De fapt, această abordare este denumită „tipologia rezultatelor învățării.” Autorul prezintă o serie de elemente pe care trebuie să le dețină un profesionist, împărțite în trei domenii: cunoștințe (cognitive/knowledge) ce includ descrierea verbală, cunoștințe organizatorice și cunoștințe de strategie. Mai apoi, el vorbește despre abilități (skills) pe care profesioniștii trebuie să le dețină ca pe o rutină sau automatisme, iar, în cel de al treilea rând, autorul discută despre nevoia de atitudini față de învățare, performanțe, eficiență, motivaționale și altele. Dacă profesionistul deține astfel de elemente în pregătirea lui pentru domeniul dependenței, acestea pot contribui substanțial la ajutarea celor în situații de consum și dependențe de droguri. Mai mult, considerăm că în cazul în care familia ar dobândi aceste elemente, ar putea fi mai eficientă în sprijinirea celui drag care experimentează dependența. În același timp, este important de observat dacă cel aflat în situația de dependență ar putea beneficia de acest set de elemente și, eventual, cum ar contribui la prevenirea recăderii. De aceea, lucrarea de față își propune să studieze acest aspect cu scopul de a identifica și înțelege posibilitățile preventive rezultate din pregătirea mai bună a profesioniștilor și implicarea familiei.
Conținutul bagajului de cunoștințe, abilități și atitudini
În dorința de a reduce consumul, riscurile acestuia și recăderea dependenților s-au publicat în țara noastră mai multe ghiduri de specialitate fie de către organismele guvernamentale, fie de către organizații neguvernamentale. De exemplu, angajați ai Agenției Naționale Antidrog au publicat un ghid în care sunt discutate proiecte ce au ca obiective: informarea privind reducerea riscului consumului de droguri; educația privind reducerea riscului, distribuirea de seringi unice etc. Ca tehnici de lucru acest ghid prezintă dialogul, consilierea sau formarea de relații cu rețeaua informală (accentuarea cuvintelor selectate este intenționată). În același timp, putem aduce în discuție și seria de ghiduri publicate de organizații cum ar fi ARAS, Salvați Copiii sau UNICEF. La o analiză succintă a acestor materiale se poate observa că intenția autorilor lor este de a oferi informații (despre efectele nocive ale drogurilor etc.), a dezvolta abilități practice (utilizarea seringilor unice sau abilități sociale) și promovarea unor atitudini pro-sociale (acceptarea, încurajarea ș.a.).
Existența unor astfel de materiale este extrem de benefică și considerăm că ele contribuie la atingerea scopurilor propuse. Totuși, este important de notat faptul că cercetările empirice demonstrează încă mari lipsuri în eficientizarea acestor servicii. Un factor surprinzător evidențiat de o teză de doctorat studiată este necunoașterea existenței acestor servicii sau, altfel spus, lipsa de informare cu privire la serviciile oferite persoanelor care se confruntă cu drogurile. Iată ce spune autorul tezei: consumatoarele s-au declarat foarte mulțumite sau mulțumite în proporție de 64% față de serviciile primite, chiar dacă peste 36% au susținut că au întâmpinat dificultăți în accesarea acestor servicii. Putem astfel înțelege că este importantă informarea cât mai eficientă asupra serviciilor, atât în rândul consumatorilor cât și al populației, în general. Mai mult, este nevoie de informații specifice, nu doar legate de efecte și servicii existente, ci și despre acțiunile practice pe care le poate face familia, școala sau societatea în astfel de situații.
Specialiștii din domeniul dependențelor sunt limitați, dacă cei pe care îi ajută au diverse goluri în abilitățile lor sociale și interrelaționale. Iată ce relevă o cercetare efectuată de un doctorand: comunicarea consumatoarelor este evaluată de specialist ca fiind relativ bună, în schimb abilitățile psihosociale lasă mult de dorit, din perspectiva specialiștilor. Putem înțelege că profesioniștii care oferă servicii în domeniul dependențelor nu se pot limita la tratarea problemei consumului, ci este nevoie să-și extindă aria lor de intervenție pentru formarea unor abilități practice atât în privința deprinderilor sociale ale celor asistați, cât și a deprinderilor noi legate de prevenirea consumului în viitor. Bineînțeles că, odată deschis acest domeniul al deprinderilor practice, acestea ar putea depăși multe dintre specializările unui profesionist pregătit în domeniile medical, social și psihologic, ceea ce necesită o interacțiune multidisciplinară în realizarea dezideratului final în ce-l privește pe beneficiarul serviciilor.
În cercetările efectuate de doctoranzii SAS se prezintă faptul că profesioniștii au afirmat că beneficiarii declară următoarele nevoi pentru a putea depăși problema dependențelor. Aceste nevoi sunt materializate în cursuri de formare într-o meserie, finalizate prin recunoaștere oficială. Este interesant de observat că profesioniștii au rămas la ideea că beneficiarii au această dorință. Cu toate acestea, se poate spune că astăzi sunt suficiente posibilități de a urma cursuri de specialitate, dar totuși aceste persoane nu apelează la ele. Probabil că cel mai indicat ar fi să spunem că beneficiarii doresc dezvoltarea unor cursuri care să fie ulterior producătoare de locuri de muncă ce ar putea să le ofere posibilități de auto-gospodărire. De aici putem înțelege că nevoia lor constă în dezvoltarea unor abilități practice societal și de producție care să-i ajute la reinserția socială. De aceea, nevoia este mai mare decât calificarea într-o anumită profesie, iar această nevoie poate fi acoperită prin dezvoltarea unor abilități practice de comunicare, perseverență și asumarea responsabilităților față de propriile nevoi. Toate aceste elemente nu se pot achiziționa exclusiv prin cursuri de perfecționare sau reconversie profesională, ci necesită intervenția unor profesioniști care să-i asiste într-un program coerent și structurat în acest sens.
De multe ori asistăm la reacții ale societății față de consumatorii de droguri și identificăm dificultăți pentru a manifesta reacții potrivite. Marginalizarea și stigmatizarea persoanelor dependente, în special a femeilor consumatoare, au fost demonstrate prin cercetări empirice. Profesioniștii sunt cei ce dezvoltă abilități specifice și necesare ajutorării persoanelor aflate în situații de consum, prin formarea de atitudini corecte care să reflecte atât profesionalism, cât și ajutor pentru schimbarea acestei percepții societale de victimizare. Tocmai în acest sens s-a realizat și un document care și-a propus discutarea relației reprezentării consumului de droguri în mass-media din România. Este important de remarcat că perspectiva oferită de mass-media față de persoanele consumatoare are valențe puternic stereotipe. Acestea sunt concentrate pe blamarea celui în cauză, atitudine cuplată cu ideea lipsei de soluții a specialiștilor. Astfel de atitudini sunt formatoare de opinie în societate și de aceea putem concluziona că, în general, românii prezintă astfel de reacții. De aceea, profesioniștii sunt cei chemați să contribuie în acest sens, atât pentru consumator, cât și pentru familia sau rețeaua informală de suport și, de ce nu, pentru întreaga societate.
De ce anume cred profesioniștii că au nevoie în pregătirea lor?
Într-un cadru restrâns, întruniți într-un focus grup, ca parte a unei cercetări, specialiștii din domeniul dependenței au identificat mai multe dimensiuni ce sunt priorități în asistența integrală a consumatorilor. Printre altele ei au menționat următoarele două: „Perfecționarea personalului existent” și „Îmbunătățirea colaborării la nivelul instituțiilor de profil.” Se poate deci observa că perfecționarea continuă a specialiștilor este un element identificat chiar de aceștia. Pentru a identifica domeniile de perfecționare suntem ajutați de un alt studiu. Autorul acestei cercetări explică faptul că este nevoie de: cunoașterea tuturor serviciilor din domeniu; definirea instrumentelor specifice în asistența socială, îmbinate cu teoriile asistenței sociale legate de dependențe, dar și promovarea unei abordări coerente în cadrul echipei pluridisciplinare. Propunerile cercetătorului demonstrează că ne aflăm la începuturile unui demers academic dintr-un domeniu specific, dependența. Încă suntem la început în încercarea de a îmbina teoriile asistenței sociale cu intervenția în dependență. Mai mult, încă nu deținem suficiente instrumente sociale de intervenție coerentă și nu există o cooperare eficientă între specialiști. De aceea, transpunerea teoriei în practică este limitată. Mai mult, așa cum am descris mai sus, încă ne confruntăm cu reacții negative și distructive promovate de mass-media. Specialiștii ar putea prezenta realitățile mai puțin plăcute ale societății noastre fără să fie însă atașate atitudini distructive în plan emoțional, manifestate față de persoanele implicate în situația dependenței de droguri.
Având în vedere toate cele patru argumente prezentate mai sus, ne propunem ca în cercetarea principală a acestei lucrări să investigăm și să analizăm domeniul dependenței de droguri luând în considerare cele trei elemente necesare pregătii specialiștilor. Aceste trei elemente sunt: cunoștințe, abilități practice și atitudini. În acest scop vom discuta cu trei categorii de persoane: specialiști ce activează actualmente în acest domeniu, persoanele consumatoare de droguri și membri ai rețelei informale de suport, în special familia. Astfel că, vom încerca să răspundem la câteva întrebări care mai apoi vor fi formulate academic în cercetarea propriu-zisă. Am dori să înțelegem care este situația actuală în ce privește informațiile, abilități și atitudinile pe care specialiștii le oferă persoanelor consumatoare de droguri și familiilor acestora. Mai mult, vom încerca să analizăm modul în care se efectuează transferul acestor elemente de la specialist la persoana dependentă și familia acestuia. În același timp, vom dori să înțelegem cum pot părinții să conlucreze cu specialiștii sau care sunt acele elemente pe care consumatorii le așteptă de la specialist în materie de informații, atitudini și abilități. Ceea ce urmărim în final este înțelegerea rolului și locului pe care asistentul social îl are în cadrul intervenției în dependență și mai apoi explicarea modului în care acesta ar putea funcționa într-o echipă pluridisciplinară. Sperăm să ajungem să răspunsul pentru toate aceste întrebări și altele ce vor fi generate de interviurile participanților, coroborate cu partea teoretică din primele capitole.
În prezenta lucrare vom reflecta asupra unor probleme sociologice în încercarea de a identifica unele repere fundamentale reflectate în domeniul general aflat în atenția cercetătorului. De aceea, considerăm că următorul obiectiv relevant al cercetării este:
„Identificarea aspectelor psihosociale realizate prin transferul cunoștințelor, abilităților și atitudinilor de la profesioniști către persoana dependentă și rețeaua informală de suport a acestuia pentru prevenirea recăderii în consumul de droguri.”
Mai mult, ne propunem să realizăm:
Identificarea setului de cunoștințe, abilități și atitudini ce sunt transferate de la profesionistul din domeniul social către persoana dependentă și rețeaua acestuia de suport
Explicarea cadrului în care se realizează schimbul de informații, abilități și atitudini dintre profesionist spre beneficiari și familiile acestora
Înțelegerea mecanismului preventiv de recădere, realizat de rețeaua de suport, prin echiparea beneficiarului cu cunoștințe, abilități practice și atitudini
Cu scopul de a atinge obiectivele propuse considerăm că următoarele opoteze trebuie verificate:
a. Cu cât beneficiarul serviciilor de tratament al dependențelor este mai informat și capabil să pună în practică abilități specifice dezvoltând atitudini corecte, cu atât se reduce pericolul recăderii
b. Cu cât profesioniștii și familia consumatorului sunt mai prezenți în viața consumatorului, cu atât prevenirea recăderii este mai bună
Cercetarea de față are în vedere trei categorii de persoane: a) profesioniști ce oferă servicii în domeniul dependenței; b) beneficiari ai serviciilor destinate persoanelor dependente și c) rețeaua de suport informală a beneficiarilor serviciilor antidrog.
În primul rând, această cercetare va lua în discuție categoria de profesioniști din domeniul social ce oferă servicii persoanelor dependente. Acești profesioniști reprezintă o paletă largă de specializări cum ar fi: asistent social, consilier, psiholog, consilieri spirituali (preoți, pastori etc.), sociologi sau alte categorii din domeniul social. Mai jos redăm o listă cu criterii de selecție pentru profesioniști:
să fi activat cel puțin 2 ani în domeniul consumului de droguri;
să fie implicat direct în munca cu dependentul, ocupând un post de specialitate în domeniul social (asistent social, sociolog, psiholog, lucrător social, preot/pastor sau consilier);
să aibă experiență în lucrul direct cu consumatorul, dar și în ajutorarea familiilor acestora;
în cazul în care actualul profesionist este fost dependent, atunci interviul va fi orientat exclusiv pe calitatea să de profesionist și nu pe experiența lui de dependent.
În al doilea rând, cercetarea va analiza răspunsurile persoanelor dependente. Acestea vor fi întrebate despre experiențele lor în privința personalului care le-a oferit ajutor, indiferent dacă acesta provenea de la o instituție de stat, privată, instituție religioasă sau de educație. Beneficiarii serviciilor de asistență în privința dependențelor vor fi selectați după următoarele criterii:
vârsta minimă de 18 ani;
folosirea de droguri în România;
utilizarea de droguri pe o perioadă mai mare de 1 an, indiferent dacă acestea au produs dependență fizică sau nu;
la momentul interviului să nu fie sub influența drogurilor (indiferent în ce moment al tratamentului se află);
În al treilea rând, prezenta cercetare are în vedere persoanele aflate în rețeaua informală de suport a beneficiarilor de servicii antidrog. Așa cum deja am văzut în capitolele precedente, familia are un important rol în situația în care un membru al ei ajunge în situația de consum al drogurilor ilegale. Mai mult, prietenii sau alte persoane reprezentative din proximitatea beneficiarului vor putea fi incluse în această cercetare. De aceea, am încercat să surprindem experiența acestora în interacțiunea cu specialiștii din domeniul dependențelor, indiferent de instituția pe care o reprezentau (spital, ONG, instituție juridică etc.).
Pentru realizarea acestei cercetări ne propunem să includem zece persoane din fiecare categorie, în funcție de disponibilitatea acestora de a participa. De aceea, având în vedere că universul cercetării este restrâns la cei care doresc să facă parte din cercetare, va fi o eșantionare neprobabilistă, fără pretenția de a extinde rezultatele ei pentru întreaga populație care intră în această categorie, fie profesioniști sau beneficiari.
În mod concret, am realizat o listă cu instituțiile ce oferă servicii în domeniul dependenței de droguri pornind de la liste deja existente. Mai apoi, am cerut acestor organisme informații despre serviciile oferite și criteriile de selecție a beneficiarilor, fiind parte din prezenta cercetare. De asemenea, am cerut accesul, în vederea interviului, pentru toate cele trei categorii de persoane vizate de prezenta lucrare. Astfel că, în funcție de disponibilitatea fiecărei organizații și accesul obținut, am reușit să realizez interviuri în 7 instituții, atât private cât și de stat.
3.2 Metodologia
Prezenta cercetare are ca metodologie cercetarea empirică ce se adresează în mod nemijlocit persoanelor implicate în procesul de prevenire, tratament și menținere a abstinenței de la consumul de droguri. Am luat decizia de a folosi metodologia cercetării calitative care ne ajute să înțelegem ce anume și de ce se întâmplă un anumit lucru. Prin prezenta cercetare se are în vedere îmbogățirea domeniului de cunoaștere, prin orientarea profesioniștilor ce oferă servicii de specializare în domeniul dependenței. Mai mult, această metodologie va oferi baza formulării de ipoteze ce ulterior, analizate fiind, ne vor duce la concluzii relevante în domeniul dependenței. De asemenea, alte cercetări vor putea fi generate ca urmare a prezentei lucrări.
În vederea realizării prezentei cercetării s-a utilizat ancheta sociologică ce folosește ca instrument o modalitate de culegere de informații pe calea dialogului. De aceea, s-a folosit ca instrument de cercetare interviul semi-standardizat sau semi-structurat ce a fost „aplicat la persoanele care au cunoștințe mari despre subiectul aflat în studiu.” Mai mult, am folosit interviul, deoarece ne dorim să culegem informațiile greu de observat și care nu se află în mod obișnuit în documente deja existente. În același timp, aceste informații exprimă atitudini și credințe ce nu pot fi observate într-un alt mod. Astfel că, interviul semi-structurat va conține un ghid de interviu cu întrebări exploratorii, ce vor fi adresate într-un dialog direct persoanelor intervievate.
Cercetarea a avut loc în decursul lunii septembrie și la începutul lunii octombrie 2012, într-un itinerar ce a cuprins cinci localități: București, Târgu Mureș, Cluj-Napoca, Sibiu și Câmpina.
Pilotarea a avut loc înainte de startul interviului și a condus la reformularea întrebărilor pentru a putea fi mai clare și pentru a se elimina capcanele dublei întrebări. Mai mult, s-a modificat și ordinea întrebărilor, structurând interviul într-o manieră logică și cursivă.
Lucrarea de față are în atenție în mod special problematica drogurilor abordată din perspectivă socială, cu specificitatea domeniului asistenței sociale și a sociologiei. De aceea, urmărirea diferitelor terapii sau a proceselor terapeutice este plasată în plan secund. Nu ne propunem să observam în mod exclusiv momentul terapeutic al transferului de cunoștințe, abilități și atitudini din cadrul ședințelor de psihoterapie ce au la baza profesia de psiholog. Acest lucru ar putea reprezenta o altă cercetare care să surprindă modul în care profesioniștii psihologi interacționează cu beneficiarii și, eventual, cum contribuie această interacțiune la abilitarea beneficiarilor. Obiectul prezentei lucrări este să înțeleagă setul de cunoștințe, abilități și atitudini dezvoltate de beneficiari ca urmare a oricărei interacțiuni cu specialiștii cărora le cer ajutor și cum contribuie acestea la prevenirea recăderii.
Pentru lucrarea de față pornim de la premisa că profesioniștii dețin acele informații, abilități și atitudini corecte pentru a putea ajuta persoanele dependente. Suntem conștienți că acestea se pot dezvolta în mod special în cadrul pregătirii formale, dar, în același timp, există o serie de persoane care oferă servicii consumatorilor de droguri și care nu au trecut printr-un proces de educație formală. De aceea, cercetarea va include și astfel de persoane, iar informațiile obținute pot ajuta ulterior la pregătirea acestora, în măsura în care se vor organiza astfel de cursuri de specialitate la care să aibă acces sau să dorească să participe.
Un alt aspect important de menționat este faptul că lucrarea de față este o cercetare calitativă și de aceea nu cuprinde un număr extins de participanți prin care să pretindă o înțelegere națională a fenomenului transferului de informați, abilități și atitudini. În mod specific, această cercetare se limitează la numărul de intervievați, dar cu siguranță că aplicabilitatea rezultatelor identificate și a propunerilor formulate va putea fi extinsă în mod general la profesioniștii care oferă servicii în domeniul dependenței de droguri din România. Acest lucru este susținut și de faptul că cercetarea a cuprins mai mule zone ale țării, o serie de instituții și o largă abordare terapeutică a celor intervievați.
Pe parcursul procesului de culegere de date am efectuat o serie de observații legate atât de informațiile culese, cât și despre participanții la cercetare. Considerăm ca fiind importante pentru lucrarea de față prezentarea acestor observații cu scopul de a reda cât mai exact posibil întreg tabloul cercetării.
În primul rând, putem spune că majoritatea profesioniștilor lucrează de mai mult de 10 ani în domeniul dependențelor, în condițiile în care acest segment de activitate este relativ nou în țara noastră. Deși nu ne-am propus să căutăm profesioniști cu o astfel de experiență, considerăm ca este un lucru benefic pentru cercetarea de față importanta experiență acumulată de specialiștii intervievați. Mai mult, este semnificativ să menționăm că acești specialiști activează în diverse domenii cum ar fi: asistență socială, psihologie/ consiliere, consiliere de probațiune și consiliere spirituală. Această varietate de domenii ne ajută să surprindem mai multe aspecte care, ulterior, sperăm să fie necesare viitorilor profesioniști în asistența socială cărora le este adresată în mod special lucrarea de față.
Metodele terapeutice abordate de profesioniști sunt diverse. Chiar dacă nu s-a intenționat investigarea acestor elemente, ele au reieșit într-o anumită măsură la suprafață, însă rezultatele cercetării nu au fost afectate, deoarece intenția era să surprindem transferul de informații dintre profesioniști spre beneficiari și familiile acestora, și nu procesul terapeutic. De aceea, discuțiile despre diversele terapii și efectele lor asupra beneficiarilor au valoare doar în sensul procesului de transfer al informației, și nu în relație cu metodologia psihoterapeutică. Pe de altă parte, aceste metode sunt foarte importante de studiat și considerăm că există o valoare mare în înțelegerea lor, mai ales în contextul situației contemporane din România. De aceea, sperăm că alți cercetători, probabil din cadrul facultăților de psihologie, să preia această inițiativă pentru viitorul apropiat.
Profesioniștii intervievați sunt din diverse specializări, cum ar fi: domeniul juridic, psihologie și asistență socială. Au existat și lucrători sociali fără o pregătire universitară în domeniu, în această categorie intrând în mod special cei care inițial au fost consumatori, iar în prezent sunt lucrători în domeniu. În toate aceste domenii, specialiștii au scop comun față de beneficiari, de aceea este important ca asistenții sociali să descifreze și aportul celorlalte domenii, pentru o mai bună colaborare.
Chiar de la primele interviuri s-a putut observa că informația se repetă într-o proporție mare. Astfel că, după mai puțin de 5 interviuri, datele culese deja erau menționate de categoriile de intervievați într-un procentaj de peste 90%. De aceea, numărul de intervievați s-a dovedit suficient atât pentru categoria de specialiști, beneficiari, cât și pentru familiile foștilor consumatori.
În ce privește accesul la categoriile de persoane intervievate, se poate spune că acesta s-a realizat relativ ușor, mai ales în rândul profesioniștilor care au manifestat o deschidere evidentă față de ideea cercetării. Acest lucru demonstrează o notă de profesionalism, dovadă fiind și solicitarea din partea lor de a exista cât mai multe studii în acest domeniu. În ce privește categoria beneficiarilor, în cele mai multe cazuri au acceptat să participe în cercetare, determinați fie de specialiștii care i-au referat către cercetător, fie au dorit să contribuie la dezvoltarea acestui domeniu, conștientizând importanța înțelegerii cât mai corecte a modului în care viitori specialiști pot ajuta. De asemenea, s-a observat că mulți dintre foști consumatori sunt implicați în prezent în diverse programe, fie în calitate de angajați, fie ca voluntari, cu scopul de a-și aduce contribuția la îmbunătățirea acestui domeniu.
Chiar dacă inițial nu s-a căutat în mod special să se ofere un echilibru între numărul de bărbați și cel de femei care au participat la studiu, s-a observat că acest lucru a fost realizat într-o anumită măsură, atât în ce-i privește pe intervievații profesioniști, cât și dintre persoanele foste dependente. Astfel că, în cazul profesioniștilor au participat nouă specialiști, dintre care patru bărbați și cinci femei. În cazul foștilor consumatori avem nouă participanți, dintre care cinci bărbați și patru femei. În ce privește situația participanților din partea familiilor consumatorilor nu am reușit să comunicăm decât cu femei, care sunt fie mame, fie soții, lovindu-ne de refuzul mai multor bărbați de a răspunde la întrebări în ce privește situația copiilor lor.
Educația beneficiarilor intervievați variază suficient de mult pentru a avea întreg spectrul, de la persoane fără pregătirea minimă prevăzută de lege (sub nivelul liceului) până la persoane care sunt în curs de absolvire a unor studii postuniversitare. Motivul pentru care unii nu au reușit să achiziționeze minimul de educație este că au început consumul de la vârste foarte fragede și astfel astăzi sunt orientați spre meserii ce necesită efort fizic și nu intelectual, cum ar fi domeniul construcțiilor.
Varietatea locațiilor și a instituțiilor participante la cercetare este, de asemenea, relevantă. În vederea realizării acestei lucrări s-a efectuat un turneu de interviuri în cinci orașe din România: Târgu Mureș, Cluj-Napoca, Sibiu, Câmpina și București. Au fost incluse atât instituții de stat din domeniu, cât și organizații aparținând inițiativei societății civile. Obiectivul selectării acestor instituții este de a acoperi pe o scară cât mai largă geografic această cercetare, dar și de a avea varietate în rândul specialiștilor și instituțiilor care oferă servicii în domeniu.
Date sunt prezentate fie prin citare exactă a intervievaților, fie prin rezumare a răspunsurilor. În prima parte sunt prezentate interviurile realizate pentru profesioniștii care oferă servicii în domeniul dependențelor; în partea a doua sunt sumarizate datele culese de la persoanele beneficiare ale acestor servicii, iar apoi sunt oferite informații despre răspunsurile familiilor beneficiarilor.
Organizarea acestor date s-a realizat în funcție de numărul incidentelor identificate în răspunsurile intervievaților care ulterior sunt prezentate și în mod grafic pentru o mai bună vizualizare. Mai mult, gruparea informațiilor pe categorii de răspuns va sta la baza atribuirii codurilor ce vor fi folosite în analiza datelor.
Prezentarea datelor va fi efectuată pe grupaje de informații redate în ordinea întrebărilor puse pe baza ghidului de interviu pentru fiecare categorie de intervievați. Astfel se vor putea urmări mai ușor grupaje de informații și elemente comune în răspunsuri.
Interviurile aplicate profesioniștilor
1. a). Ce cunoștințe oferiți persoanelor dependente cu care lucrați?
În primul rând, profesioniștii oferă informații despre efectele substanțelor nocive asupra persoanei, atât din punct de vedere fizic, comportamental și psihic. Unele instituții au dezvoltat un pachet complet al serviciilor, cu tot ce presupune consumul de substanțe și efectele acestora asupra consumatorului. Totodată, beneficiarilor li se oferă informații specifice legate de comportamentul distructiv în situațiile de mânie, amărăciune sau în momentul tentației spre consum. În schimb, acest aspect la efectelor drogurilor nu este foarte aprofundat de unii specialiști, deoarece ei recunosc că beneficiarii sunt mult mai bine informați și au avantajul experienței personale în acest sens. De aceea, nu vor insista asupra efectelor și tipurile de droguri. Totuși, există situația dependenței multiple care presupune un spectru mai larg ce include atât substanțe halucinogene, cât și practicarea jocurilor de noroc sau pornografia. Mai mult, o informație considerată importantă de specialiști este reprezentată de efectele de interacțiune între tratamentul alternativ și comportamentul generat de acesta. Cu alte cuvine, li se explică beneficiarilor ce efecte are, de exemplu, metadona asupra comportamentului persoanei dependente în societate, la locul de muncă, în familie etc.
Cunoașterea de sine și înțelegerea unor valori și principii necesare în societate este un alt set de informații pe care profesioniștii îl oferă beneficiarilor. Acestora le sunt explicate informații legate de psihologia umană și tipologii ale caracterului unei persoane. „Îi ajutăm să conștientizeze teoretic faptul că ei sunt dependenți”, deoarece de multe ori aceștia refuză sau nu sunt capabili să recunoască instalarea dependenței în viața lor.
Beneficiarilor le sunt oferite informații despre programul disponibil în cadrul instituțiilor, dar și regulile ce se aplică în programele sau comunitățile terapeutice în care sunt invitați. Mai mult, unii specialiști le oferă informații despre consilierea psihologică și metodele terapeutice aflate la dispoziția beneficiarilor.
În momentul în care o persoană decide să intre într-un program de comunitate terapeutică acesteia i se spune că temporar își pierde libertatea de mișcare în afara comunității terapeutice, pentru ca pe parcurs să și-o recâștige în măsura evoluției parcurse. În cadrul acestor programe este necesară asumarea unor responsabilități în vederea structurării normale a vieții. De asemenea, dependenților li se oferă informații despre importanța muncii și necesitatea de asumare de responsabilități în acest sens, iar în unele cazuri, beneficiarilor li se acordă consiliere vocațională.
Unii specialiști au spus că informează beneficiarii cu privire la motivația reală pe care aceștia o au față de beneficiari și care este bazată pe o dragoste adevărată în vederea acordării unui sprijin benefic. „Le oferim multe informații și exemple despre reușita altora” cu scopul de a-i motiva teoretic în vederea unei dorințe reale spre abstinență și pentru „a nu renunța, chiar dacă viața este grea și oferă multe provocări.” Tot aici putem spune că profesioniștii oferă informații legate de religie și credința în Dumnezeu, beneficiarilor spunându-li-se că reușita are loc în timp și cu ajutor exterior, atât de la oameni, cât și de la Dumnezeu. „Având în vedere că noi oamenii suntem limitați în sprijinul pe care-l oferim”, de aceea „le acordăm timp” și îi încurajăm.
Informațiile necesare evaluării pericolului recăderii sunt, de asemenea, în atenția profesioniștilor pentru a le acorda beneficiarilor cunoștințele necesare prevenirii acesteia. Mai mult, li se oferă și informații despre perspectivele lor greșite cu privire la viața și consum, deoarece au nevoie să le înțeleagă înainte de a începe să le corecteze.
Specialiștii doresc să îi informeze pe beneficiarii despre situația co-dependenței familiei consumatorului, pentru a-i ajuta pe aceștia să înțeleagă, la nivel teoretic, prin ce trece familia lor datorită consumului de droguri.
În ultimul rând, putem să amintim faptul că profesioniștii oferă informații legate de echipa multidisciplinară și rolul fiecărei persoane în acordarea de asistență față de nevoile specifice ale beneficiarului. În mod concret, aceștia doresc să ajute beneficiarii să nu rămână doar la stadiul de pacienți care folosesc doar tratamentul medicamentos, ci să poată beneficia de toate serviciile instituției, atât de consiliere psihologică, cât de asistență socială, extrem de importante pentru reinserția lor socială și încadrarea într-un loc de muncă.
1.b). Ce ați dori să-i învățați practic pe consumatori să poată face legat de dependența lor?
Primul element practic pe care profesioniștii doresc să-i învețe pe beneficiari este „să fie capabili să facă față vieții fără droguri” sau altfel spus: „cum să nu se mai sprijine pe droguri” atunci când nu întrevăd nicio scăpare. Mai mult, specialiștii susțin că doresc să îi învețe să își facă un plan legat de posibilele situații de recădere, pentru a o preveni prin identificarea alternativelor la situațiile de risc. Aceste alternative trebuie să fie pozitive și realiste pentru a da roade. Sunt ajutați să devină capabili să „citească” mediul și evenimentele din jur și să observe când sunt vulnerabili sau expuși riscului. De aceea, beneficiarii sunt încurajați să-și formeze, într-o manieră potrivită și benefică, relații ce pot să-i ajute la menținerea unei stări de abstinență pe termen lung.
Un alt set de abilități practice este comunicarea și dezvoltarea de relații cu ceilalți din comunitate, propria familie și personalul instituției. De aceea, ei accentuează dezvoltarea ascultării și atenției față de nevoile celorlalți. Beneficiarii sunt încurajați să comunice atât bucuriile, cât și elementele stresante sau frustrările. Unii profesioniștii au spus ca își propun să dezvolte oameni puternici emoțional, credincioși și muncitori. Mai mult, ei sunt ajutați să facă față stresului printr-un proces practic de cunoaștere a limitelor și calităților pe care le au. În acest scop ei sunt ajutați să dezvolte capacități de abordare corectă a durerii fizice, singurătății sau frustrării.
Celor care intră într-un program de comunitate terapeutică li se oferă un program structurat al zilei pentru a se obișnui cu ciclul normal de viață: zi și noapte. În același timp, li se oferă modele practice de autodisciplină (cum ar fi punctualitatea) în privința programului zilnic și a implicării în viața comunității. Astfel că, profesioniștii intervievați doresc să îi ajute pe beneficiari să înțeleagă responsabilitatea și sarcinile ce revin fiecărei persoane din comunitate.
Beneficiarii sunt asistați să-și formeze abilități de a face planuri și de a le realiza, iar în mod concret sunt ajutați să-și completeze un CV sau sunt îndrumați despre modul în care trebuie să se prezinte la un interviu. Mai mult, profesioniștii spun că este important ca beneficiarii „să se țină ocupați tot timpul” pentru a putea preveni posibilele recăderi. În aceeași categorie intră și sprijinul față de „echilibrarea abilităților personale cu așteptările față de opțiunile reale ale locurilor de muncă disponibile.”
Specialiștii au observat că unii beneficiari au nevoie de recuperarea unor intervale mai lungi în privința abilităților practice de viață, muncă și implicare socială, de aceea ei doresc să îi ajute la dezvoltarea unor abilități practice în activitățile zilnice și gospodărești de genul: gătit, spălat, croșetat, cusut, lucru cu animalele și în grădină. Tot aici am putea menționa situația igienei personale care în unele cazuri lasă mult de dorit. Totodată, s-a văzut nevoia de ajutor în administrarea banilor și a timpului, mai ales a timpului liber care este generator de tentații.
O altă latură pe care profesioniștii doresc să o dezvolte este cea a abilităților creative prin care beneficiarii își pot exprima talentele pe care aceștia le au, cum ar fi cântatul la chitară sau pictura. Această latură a persoanei atinge și dimensiunea abilităților de potențiali lideri însoțită de capacitatea de a delega responsabilități altor persoane.
1.c). Ce atitudini ați dori să vedeți că dezvoltă beneficiarul serviciilor dumneavoastră?
Cei mai mulți intervievați au spus ca atitudinea cea mai importantă este cea de respect față de sine, față de familie, față de personalul angajat și față de ceilalți din comunitate și din societate. Aceasta este însoțită de acceptare de sine, dragoste de alții, altruism, optimism, înțelegere și îngăduința față de greșelile celor din jur, ceea ce va conduce la dezvoltarea pozitivă a stimei de sine și demnitate.
Asumarea responsabilității pentru propriile acțiuni este un alt element des menționat. De aceea, profesioniștii doresc să încurajeze atitudini pozitive față de muncă, familie, societate și viață printr-o contribuție reală în societate.
Specialiștii vor să vadă că beneficiarii ajung să demonstreze stabilitate emoțională, își temperează atitudinile de rebeliune, prezintă o atitudine de non-victimă, are empatie, adoptă atitudini pro-sociale și înțelege că este nevoie de sacrificiu și timp pentru a obține rezultate.
Unul dintre respondenți afirmă că obiectivul pe care îl are cu beneficiarii este ca aceștia „să devină proprii lor terapeuți” sau, cu alte cuvinte, să se poată sprijini pe ei înșiși, nu pe alte persoane.
2.a). Ce informații oferiți familiei persoanelor dependente cu care lucrați?
În interacțiunea cu familiile beneficiarilor, unii dintre profesioniști le prezintă acestora pachete informaționale despre serviciile oferite. În aceeași ordine de idei, li se explică familiilor efectele drogurilor și abordarea față de adicție, și anume că aceasta este o boală biopsihosocială. Explicațiile oferite acestora sunt mult mai complexe, deoarece „ei nu au experiența copilului lor”. Mai mult, profesioniștii le oferă informații despre dependență și dinamica procesului începând cu tratamentul și continuând apoi cu perioada de abstinență. De aceea, familia este încurajată să analizeze problema, nu persoana. Acestora li se mai spune că nu doar beneficiarul are nevoie de ajutor, ci și ei ca familie au nevoie de sprijin, deoarece prezintă fenomenul de „co-dependență”.
Profesioniștii au afirmat că în multe situații au informat familia despre evoluția copilului lor, care de acum nu mai era la vârsta copilăriei sau adolescenței, ci devenise adult și trebuie să fie tratat ca atare.
Familiile au fost învățate că trebuie să înțeleagă corect evenimente din jurul consumatorului pentru a putea astfel preveni o posibilă recădere.
Specialiștii spun despre familii că „le ajutăm să înțeleagă ca nu sunt singure în această situație, le recunoaștem durerea și le spunem că sunt speranțe pentru problema prin care trec”. Astfel că, acestea sunt invitate să cunoască implicațiile și rolul familiei în perioada tratamentului și mai apoi în postcură. În același timp, este necesar să fie clarificate și înțelese relațiile pe care familia le are cu consumatorul și care sunt implicațiile acestora, cu scopul de a identifica problema și, ulterior, intervenția.
2. b). Ce învățați practic familia beneficiarului să facă pentru dependent?
Profesioniștii recunosc ca nu reușesc să ajute prea mult familia în acest domeniu, deoarece timpul petrecut cu membrii acesteia este foarte limitat. Totuși, îi ajută să își asume responsabilitățile față de membrul familiei care se află în perioada de tratament și îi încurajează să se ocupe de el și după perioada de tratament. Mai mult, profesioniștii (în măsura timpului disponibil) îi ajută să își rezolve probleme de cuplu și familie sau conflictele generate de beneficiar și să ia decizii împreună. Am putea menționa și faptul ca profesioniștii facilitează și administrează procesul de formare a unor abilități de comunicare între familie și beneficiar, cu obiectivul de a se crea relații potrivite înainte de reintegrarea acestuia în propria familie.
Familiile sunt încurajate să-și dezvolte obiceiul de a responsabiliza beneficiarul în asumarea sarcinilor ce-i revin și, în același timp, să-i acorde timpul și spațiul necesar în acest scop. Totuși, în condițiile în care beneficiarii au nevoie de sprijin, familiile sunt ajutate să-și facă un obicei în a însoți beneficiarul la instituțiile ce-i pot oferi asistență.
În mod foarte practic, familia este ajutată să dezvolte abilități de supraveghere benefică prin a învăța să observe, de exemplu, la ce oră vin acasă copiii, dacă adorm îmbrăcați și dacă sunt prezenți la activitățile din timpul zilei ale familiei. În același timp, membrii familiei sunt ajutați să stabilească limite adecvate față de beneficiar, pe care să le mențină. În acest scop, unele instituții au format ateliere de abilitare parentală pentru a-i ajuta să-și dezvolte relația cu copiii, să gestioneze situații dificile și conflicte.
2.c). Ce atitudini ați dori să vedeți că dezvoltă familiile persoanelor dependente?
În primul rând, profesioniștii ar dori să vadă că familiile consumatorilor adoptă o atitudine de acceptare a celui drag și, în mod special, față de schimbarea intervenită în viața lui în urma tratamentului. Ei își doresc ca familiile să nu își pună prea multe așteptări imediat după finalizarea programului terapeutic, ci ca acestea să își stabilească așteptări corecte. Mai mult, este important ca familiile să recunoască schimbarea intervenită în urma tratamentului. De aceea, este bine ca părinții să fie atenți la dezvoltarea independenței adolescentului sau tânărului adult, acceptând greșelile comise de acesta.
În același timp, specialiști spun că familia trebuie să arate dragoste, sprijin afectiv și răbdare multă față de progresele realizate. Mai mult, este menționată iertarea familiei față de consumator, deoarece situația prin care acesta trece „este o boală în care tratamentul este preponderent comportamental, și nu medicamentos.” De aceea, este nevoie și de încredere în reușită și de menținerea abstinenței, iar familia trebuie să țină sub control temerile legate de un posibil eșec. Cu toate acestea, specialiștii ar dori să vadă că familiile mențin un grad de realism și alertă continuă față de posibilele căderi, în mod special atunci când apar semne evidente de întrebare legate de activitatea beneficiarilor.
Alte atitudini pe care profesioniștii ar dori ca familia beneficiarului să le dezvolte sunt: respectul față de beneficiar, valorizarea acestuia printr-o critică constructivă, empatie și suport moral, emoțional și material.
Este important ca familiile să învețe să nu judece, să nu stigmatizeze și să nu folosească etichete prin care să manifeste o atitudine de critică a beneficiarului, dar, în același timp, să nu se erijeze în salvator, ci să-i acorde spațiu de dezvoltare a responsabilităților.
3. În ce cadru se poate realiza acest transfer de cunoștințe, abilități și atitudini către beneficiar și familia acestuia?
Printre cele mai des menționate situații în care se poate realiza transferul de cunoștințe, abilități și atitudini sunt cel de interviu individual și cursuri predate în cadrul programelor de terapie. Mai apoi, avem menționate ședințele de consiliere personală și de grup, discuții de grup inițiate de specialiști în cadrul comunităților terapeutice, discuții asistate între familie și beneficiari, suport reciproc între beneficiari, grupuri de suport postcură, alte astfel de grupuri.
Mai apoi sunt menționate activități organizate în afara cadrului obișnuit sau al clădirii instituției, cum ar fi: tabere, conferințe sau excursii. Alte situații similare sunt sărbătorirea de zile de naștere, întâlniri în cadrul unor comunități religioase și evenimente bisericești. Totodată, sunt amintite și atelierele instituției, grădina sau cadrul protejat de dezvoltare a abilităților de muncă oferit prin programele terapeutice.
Interviurile beneficiarilor
1.a). Ce credeți ca ar trebui să cunoască profesionistul căruia îi cereți ajutorul?
În primul rând toți participanții la interviu au menționat faptul că profesioniștii ar trebui să știe care sunt efectele substanțelor asupra intelectului, corpului și comportamentului uman. În realitate, aceștia se așteaptă ca prin pregătirea profesională specialiștii să acumuleze astfel de cunoștințe la nivel academic, deși recunosc că experimentarea lor ar fi benefică pentru a putea înțelege impactul lor asupra dependenței psihice. Totuși, ei nu sugerează ca specialiștii să facă acest lucru intenționat, ci beneficiari consideră (probabil în mod eronat) ca fiind mai ușor pentru ei să comunice cu alte persoane care au experimentat consumul. Aceste cunoștințe includ, pe de altă parte, și gama de boli generate de consum. În aceeași categorie intră și cunoștințe ale mecanismelor psihice și a modului în care „funcționează mintea”, după cum spune unul dintre cei intervievați. Tot aici se pot aminti și elementele legate de caracterul și personalitatea oamenilor despre care cei studiați spun că este foarte important ca profesioniștii să le înțeleagă.
Mai apoi, cei intervievați au menționat faptul că profesioniștii ar trebuie să cunoască foarte bine mediul de proveniență al persoanei, și anume: familia, prietenii, școala, dar și cartierul sau zona unde locuiește. Acest lucru, spun ei, îi ajută pe specialiști să înțeleagă parte din motivație și, ulterior, le oferă șanse de reușită pe termen lung. Toți participanții au accentuat importanța cunoașterii relațiilor de familie ale persoanei asistate, în vederea analizării relațiilor și a dinamicii acestora.
Cunoștințele despre diverse programe pentru dependență sunt apreciate ca fiind importante de către cei intervievați. Aceștia consideră că un profesionist trebuie să cunoască multiple alternative de intervenție și o largă varietate de programe prin care pot fi ajutați cei în cauză. Beneficiarii intervievați consideră că, în acest mod, ei pot atât să le explice alternativele existente, dar și să-i îndrume spre programele potrivite.
Participanți la cercetare afirmă că este nevoie ca profesioniștii să aibă cunoștințe despre diversele terapii existente, atât pentru perioada de tratament, cât și pentru postcură. Aici se includ și alternativele de reintegrare ce pot fi oferite la ieșirea din perioada de reabilitare. De aceea, respondenții au menționat că își doresc ca profesioniștii să dețină informații și despre direcția pe care pot merge foștii dependenți în viață. Mai mult, aceștia se așteptă ca profesioniștii să cunoască elemente de moralitate, valori sociale și spiritualitate. Este important de observat că din acest punct de vedere se depășesc astfel granițele profesiunii în sine și așteptările se plasează și în zona calității umane și a caracterului moral al specialistului.
Mai apoi, respondenții au menționat faptul că specialiștii ar trebui să cunoască limbajul folosit de dependenți sau jargonul la care apelează persoanele consumatoare. Acest lucru este văzut de ei ca fiind important, mai ales dacă profesioniștii doresc să descifreze modul de gândire și acțiune al consumatorilor de droguri.
Alți participanți susțin că e important ca profesioniștii să cunoască bine „instrumentele de lucru” (cum le-au numit ei) din domeniul în care activează, și ce anume pot să propună în mod real celor care vin să le ceară ajutorul. Cu alte cuvine, consumatorii doresc să observe o anumită certitudine în abordarea profesionistului care cunoaște demersul și modalitățile de intervenție atunci când i se solicită sprijinul.
Dintre participanții la cercetare au fost unii care au amintit faptul că e bine ca profesioniștii să cunoască „ce se întâmplă când ești în sevraj”. O astfel de informație la nivel teoretic este suficientă, din ceea ce au spus participanții, dar apreciază că sunt mai bine ajutați de acei profesioniști care au experimentat practic consumul. Bineînțeles că nu se sugerează generarea unei astfel de experiențe pentru ca un profesionist să poată ajunge la înțelegerea empirică a situației.
1.b). Ce ar trebui să facă profesionistul să vă ajute să renunțați la droguri?
Toți participanții la cercetare au menționat faptul că profesioniștii ar trebui să fie capabili să asculte într-o manieră în care să arate că înțeleg situația prin care trec ei.
Comunicarea este un alt element menționat foarte des de respondenți ca făcând parte dintre abilitățile practice pe care ar trebui să le manifeste un profesionist. Ascultarea și comunicarea sunt necesare, spun ei, pentru a înțelege persoana și pentru a demonstra empatie și grijă față de cel care solicită ajutor. Mai mult, aceste abilități sunt necesare pentru obținerea de informații exacte cu privire la starea consumatorului și, în același timp, asigură beneficiarul că este înțeles, aspect care a fost menționat de nenumărate ori.
Păstrarea confidențialității este un alt aspect adus în discuție de beneficiari. Aceștia afirmă că își doresc să interacționeze cu profesioniști care știu să păstreze experiențele lor în așa fel încât să nu fie cunoscute de alte persoane, ceea ce îi va ajuta să fie sinceri atât cu profesionistul, cât și cu ei înșiși în demersul procesului terapeutic. În aceeași ordine de idei se poate menționa și abilitatea de a câștiga încrederea. Respondenții așteaptă ca profesioniștii să se facă plăcuți având capacitatea de a-i face să-și „deschidă sufletul” în prezența lor.
Un alt element important pentru o bună parte dintre participanți este siguranța dovedită în abordare și, totodată, demonstrarea abilităților ferme de a conduce beneficiarul spre rezolvarea problemelor lui. Aceștia doresc să li se ofere soluții concrete și un demers profesional realist. De aceea, ei au sugerat pragmatismul profesionistului care trebuie să fie convins de demersul ce urmează a fi parcurs împreună, asigurând persoana de abilitatea lui de a conduce procesul către succes.
În ultimul rând, abilitatea de colaborare cu alți profesioniști a fost menționată ca fiind necesară celor ce oferă servicii persoanelor dependente. Pentru acestea este important să știe că profesioniștii reușesc să lucreze împreună pentru a le oferi o asistență potrivită.
1.c). Cum ați vrea să se relaționeze la dumneavoastră profesioniștii cărora le cereți ajutor?
Atitudinea cea mai des menționată este acea de normalitate, prin aceasta înțelegându-se că valoarea beneficiarului este similară cu cea a profesionistului. Au fost menționate elemente ce pot destabiliza un astfel de echilibru, și anume fie o compasiune nepotrivită în sensul de milă, fie o superioritate provenită din educația sau profesia celui care ajută. Nu este apreciată ideea că beneficiarul este acolo pentru „a fi reparat”. De aceea, beneficiari apreciază sinceritatea și egalitatea demonstrate în relația lor.
Mai apoi, participanții au menționat faptul că doresc să vadă atitudinea de grijă și răbdare, și nu de puține ori a fost menționate atitudini precum: dragostea, empatia, calmul sau bunătatea. Totuși, ei recunosc că este nevoie ca profesionistul să aibă și tact pedagogic prin care să îi determine pe beneficiari să își asume îndeplinirea sarcinilor în vederea reușitei, ca astfel să poată contribui și ei la succes, nu doar profesionistul.
O atitudine deloc apreciată de participanți este judecata de valoare și dezvăluirea motivelor pentru care ei se află în această situație de dependență și, implicit, impunerea unei stări de vinovăție. Din contră, aceștia doresc să vadă o atitudine de prietenie și încredere față de succesul dorit de ambele părți. Acest lucru este arătat și de siguranța pe care o manifestă profesionistul în acordarea asistenței, o siguranță în capacitatea persoanei de a-și dori eliberarea de sub influența substanțelor nocive.
Participanții la cercetare au menționat faptul că își doresc ca profesioniștii să acționeze într-o manieră în care întreg demersul este adaptat nevoilor lor, iar serviciile oferite sunt individualizate în fiecare etapă de lucru. De aceea, ei așteaptă ca intervenția să fie ancorată în nevoia lor și nicidecum în succesul profesional al specialistului. Beneficiarii au menționat importanța unei dedicări a specialiștilor față de ceea ce fac și nu realizarea intervenției doar ca pe o profesie dobândită.
2.a). Ce informații ați acumulat în urma întâlnirilor cu profesioniștii?
Cei mai mulți dintre respondenți au obținut informații care i-au ajutat să se înțeleagă, în cuvintele lor: „cunoaștere de sine.” Mai mult, au înțeles modalitățile de reacție pe care le manifestă ca urmare a consumului și de aceea reușesc să recunoască diversele situații generate strict de influența consumului de substanțe. Altfel spus, participanții au afirmat că au acumulat o serie de informații despre consecințele consumului de droguri asupra psihicului sau comportamentului, ceea ce le-a oferit instrumentele necesare pentru a înțelege „de ce acționez așa”. Unii au afirmat că au învățat că nu sunt singuri în procesul recuperării și că drogurile într-adevăr controlează persoana, ceea ce impune multe limite.
Un alt aspect pe care respondenții l-au amintit este cel legat de evaluarea anturajului lor de proveniență. În relația cu profesioniștii, aceștia au fost ajutați să reflecteze asupra influenței mediului din care provin și astfel să recunoască ce anume ar trebui schimbat pentru a putea preveni recăderea.
Informații despre efectele drogurilor, corelate cu modalități de a se păstra abstinenți, reprezintă un alt set de informații achiziționate de participanți. Mai mult, aceștia au recunoscut că, pe lângă aceste informații, au reușit să înțeleagă la nivel mental care sunt declanșatorii dorinței de consum și cum pot să găsească portițe de a se proteja și a devia dorința. Tot aici am putea menționa și faptul că respondenții au obținut informații despre bolile fizice și mintale generate de consum.
Mai mult, unii dintre participanții la cercetare au acumulat informații despre opțiunile de ieșire din problemele generate de droguri, atât cele direct legate de consum, cât și altele, relaționale și de viață. La nivel teoretic au înțeles trecutul lor și nevoia de a rezolva acele situații tensionate sau conflictuale ce pot fi o barieră în calea reușitei ulterioare.
Mulți dintre respondenți au afirmat că în urma interacțiunii cu specialiștii nu au obținut foarte multe informații care să le fie de folos în ceea ce privește problematica drogurilor și elementele de viață și sociale. Totuși, trebuie să menționăm că a fost o altă categorie de participanți care au spus că în perioada tratamentului și a interacțiunii cu specialiștii au recuperat „ani întregi de educație” pe care ar fi trebuit să o acumuleze în școală sau familie. Aceștia sunt dintre consumatorii care au început consumul la vârste fragede și care au pierdut anii de educație formală sau în familie. Pentru aceștia, interacțiunea cu profesioniștii a fost o achiziție informațională de neprețuit.
O bună parte dintre cei intervievați au susținut faptul că au dobândit informații despre religie și credință în Dumnezeu, ceea ce i-a ajutat foarte mult. Acest set de informații, corelat cu altele, s-a dovedit a fi încurajator pentru unii dintre participanți.
2.b). Descrieți abilitățile și atitudinile pe care le-ați obținut în urma interacțiunii cu profesioniștii.
Printre cel mai des menționate elemente învățate de participanți se numără responsabilitatea față de orice decizie și activitate. Aceasta aduce împreună cu ea și punctualitate și perseverență despre care respondenții au afirmat ca le pot vedea în prezent în viața lor.
Un element ce a fost preluat în mod practic de către participanți este rutina necesară în desfășurarea unei zile normale și organizarea vieții în funcție de zi și noapte. Tot aici am putea discuta despre abilitățile de administrare a timpului și a banilor. Organizarea corectă a timpului liber conduce la evitarea posibilelor riscuri de consum. Mai mult, participanții au spus că au învățat să facă planuri pentru ei și să le pună în practică.
Un alt set de abilități achiziționate sunt cele sociale, în mod special cele de comunicare și rezolvare a conflictelor. Acestea sunt dezvoltate prin activități practice de genul: scrierea unei scrisori persoanei care i-a produs o stare de nemulțumire sau mânie, interacțiunea zilnică cu personalul comunității terapeutice, relații intenționate cu persoanele aflate în comunitatea terapeutică pentru analiză, discuții și organizare, dar și în întâlniri organizate cu familia. Mai mult, cu ajutorul specialiștilor, respondenții au reușit să refacă relațiile rupte cu familia și cu alte persoane. Au recunoscut, totuși, că acest element este încă în faza de lucru și ei continuă să-și dezvolte aceste abilități.
Igiena personală și a gospodăriei a fost menționată de mulți dintre participanții la cercetare. Aceștia au mai spus că aveau nevoie să știe cum să gătească, să spele haine sau să efectueze micile sarcini gospodărești.
În urma interacțiunii cu profesioniștii, participanți au afirmat că au dobândit un realism benefic ceea ce i-a adus „cu picioarele pe pământ”. Ei consideră că pot face o evaluare corectă a situației în care se află, dar și a șanselor de viitor. Mai mult, au obținut capacitatea de a nu lăsa emoțiile să-i conducă, ci „își cunosc limitele” și reușesc să înțeleagă momentele care îi determină să fie vulnerabili la droguri și la reacțiile acestora.
O altă abilitate menționată de respondenți este acea de a „reflecta permanent la ceea ce mi se întâmplă.” De aceea, la sugestia specialiștilor, unii reușesc să țină un jurnal personal. Mai mult, au învățat să facă „exerciții de gândire” înainte de a acționa și astfel reușesc să acționeze cu mai mult calm și siguranță.
Este important să menționăm că o parte dintre participanți (în jur de 30%) au afirmat ca nu au preluat foarte multe, nici practic, nici atitudinal, din interacțiunea lor cu specialiștii. Acest lucru este legat totuși de o altă abilitate pe care unii dintre participanți au menționat-o, și anume că sunt capabili să înțeleagă situația în care se află. Recunoașterea realității din jur sau din interacțiunea cu alții este importantă, mai ales pentru cei care spun că au reușit să devină capabili să înlocuiască elementele declanșatoare din jur cu alte obiecte care sunt inofensive în privința consumului.
Lucrul în echipă și integrarea în grupuri mici este o altă abilitate dobândită din interacțiunea cu profesioniști și cu comunitatea terapeutică. Acest aspect este apreciat de foștii consumatori, care consideră că îi va ajuta la păstrarea unor relații benefice odată ce vor părăsi respectiva comunitate terapeutică.
Ca o ultimă abilitate putem menționa faptul că respondenții susțin că au învățat cum să-și exprime sentimentele și frustrările într-o manieră potrivită. „Să-mi controlez furia”, afirmă un participant, „este pentru mine foarte important și mă bucur că am reușit să învăț acest lucru”.
Bineînțeles că astfel de abilități sunt legate strâns de atitudinile pe care participanți le-au dezvoltat în urma interacțiunii cu specialiștii; redăm mai jos câteva dintre acestea.
Iertarea de sine și iertarea celor din jur este o atitudine învățată de cea mai mare parte dintre respondenți. Ei au afirmat că acum reușesc să accepte propria lor persoană cu tot trecutul, pentru a se uita mai mult la viața care le stă înainte. Cu alte cuvinte, o atitudine pozitivă, izvorâtă dintr-o imagine benefică de sine și față de reușitele de viitor. Acest lucru se leagă și de înțelegerea valorii personale și a oamenilor, în general. Unii au spus că simt eliberarea de trecutul tumultuos și că pot să se uite cu anticipare spre viitor. Mai mult, o astfel de perspectivă constituie o motivație pentru a continua în ceea ce fac bine.
Atitudinile enumerate stau la baza unei dorințe de a se implica pozitiv în viața altor persoane. Iată ce afirmat un participant: „am învățat să înțeleg oamenii și sentimentele lor”. De aceea, mulți dintre respondenți își doresc să-i ajute pe cei din jur și mai ales pe cei care trec prin situații similare lor.
3. Cum credeți ca ați putea învăța abilități și atitudini de la profesioniști pentru a preveni recăderea?
Câțiva dintre participanți au afirmat că mediul în care ar putea exista transferul de la profesioniști către ei este posibil doar într-un cadru izolat, departe de mediul din care ei provin. „Smulgerea din mediul ce a influențat consumul” este soluția pentru a se putea întâmpla acest transfer.
Alții au afirmat că fiind împreună cu alte persoane care Îl cunosc pe Dumnezeu, ei pot învăța și experimenta schimbarea adusă de El în viața lor. Acest lucru s-ar putea lega și de „terapia de grup săptămânală” care, spun ei, i-a ajutat foarte mult.
Mai mult, cadrul potrivit pentru a putea prelua aceste informații, abilități și atitudini este cel mai benefic împreună cu alte persoane care au experimentat situații similare. De aceea, grupurile în care să-și poată spune experiența și în care sunt înconjurați de specialiști bine pregătiți reprezintă contextul potrivit pentru a prelua aceste lucruri. Acestea sunt strâns legate de exemplul pozitiv al celorlalți, fie consumatori eliberați, fie profesioniști. Astfel că, demonstrarea practică a profesioniștilor „ne ajută să le aplicam și noi”, spun foștii dependenți. Mai mult, ei consideră că prin exersare în practică pot ajunge la dobândirea tuturor acestor elemente.
Un ultim element menționat legat de modalitatea prin care ar putea învăța toate aceste lucruri este reprezentat de taberele de terapii scurte „unde să vedem alte persoane care nu mai consumă”. Exemplul și reușita altora are o mare pondere atât pentru preluarea modelului, cât și pentru încurajarea succesului personal.
4. Ce credeți că ar putea face familia pentru dumneavoastră pentru a preveni recăderea?
Cea mai mare parte dintre participanți au adus în discuție situația atitudinii de învinovățire și judecată a familiei față de ei. De aceea, ei consideră că familia ar trebui să nu-i judece și să nu le reproșeze situațiile din trecut. Tot aici este amintită și atitudinea critică negativă pe care o manifestă uneori familia. Foștii consumatori consideră că familia ar ajuta dacă nu ar critica și nu ar folosi expresii de genul: „din câine nu se face brânză”. Astfel de cuvinte descurajează progresul înregistrat. Mai degrabă, aceștia își doresc să fie tratați normal să fie sprijiniți emoțional. Își doresc să fie acceptați și să simtă că sunt iertați de către familie, chiar dacă persoana prezintă un comportament „mai nebunatic”, după cum spunea unul dintre respondenți. Un altul a spus că e bine ca familia „să se uite spre viitor nu spre trecutul meu” cu obiectivul de a mă încuraja și „nu să-mi arate ce nu am reușit să schimb”. De asemenea, aceștia doresc să le fie apreciat progresul și schimbările intervenite în urma tratamentelor efectuate. Ei se așteptă ca familia să-i susțină în acest proces și să se aștepte la progres în continuare. Mai mult, beneficiarii au afirmat că doresc ca familiile lor să manifeste încredere față de reușită în schimbare și față de abstinența în viitor, să nu arate îndoială și să le aducă aminte în ce situație au fost, pentru a le pune la îndoială schimbarea și capacitatea de a rămâne curați, să nu caute explicații și cauzele consumului pentru a le aduce aminte de trecut sau pentru a găsi vinovați.
În altă ordine de idei, beneficiarii au indicat că familiile ar putea organiza activități comune în care să-i implice pe toți membri familiei și acest lucru ar ajuta la prevenirea recăderii. Tot aici am putea aminti faptul că unii au sugerat crearea unei atmosfere de armonie în familie și a unui mediu în care membrii să poată găsi pace și să poată fi relaxați unul în prezența celuilalt.
Participanții au recunoscut faptul că familiile le sunt aproape atunci când îi ajută să identifice și să contacteze serviciile existente în domeniu, dar în niciun caz nu este benefic ca familia să blocheze accesul acestora spre ajutorul specializat. Pe de altă parte, beneficiarii apreciază că rugăciunea familiei este foarte importantă și că aceasta îi ajuta în problemele cu care se confruntă, recunoscând că intervenția divină are în rol major în acest sens.
Un alt aspect important, menționat de respondenți, este faptul că familia ar trebui să îi ajute la înlăturarea elementelor declanșatoare pentru consum. Aceste elemente sunt situațiile sau obiectele ce generează apetitul sau dorința față de reluarea consumului, cum ar fi încurajări verbale în acest sens sau obiecte (substanțe, lucruri de valoare etc.) lăsate neglijent la îndemâna lor și care ar putea să le atragă atenția. Nici măcar oferta pentru un consum ocazional sau redus nu este apreciată de participanți, ci, pentru reușită, aceștia consideră că familia joacă un rol important în îndepărtarea oricărei aluzii în acest sens.
Pentru a putea ajuta persoana care a fost consumatoare de substanțe dăunătoare, familia ar fi bine să se informeze cât mai bine despre situația drogurilor și a efectelor acestora. Această sugestie este oferită de mai multe persoane intervievate și are în vedere faptul că buna cunoaștere a drogurilor poate să-i ajute la identificarea simptomelor, înțelegerea comportamentului celui dependent și, eventual, prevenirea recăderii prin înlăturarea împreună a pericolelor.
O altă sugestie a participanților la cercetare este că familia ar putea lucra împreună cu prietenii consumatorilor pentru a ajuta persoana în cauză atât pentru motivare către tratament, cât și pentru a preveni o eventuală recădere. Mulți dintre participanți susțin că familia nu poate avea un rol foarte mare în prevenirea recăderii, ci prietenii acestora sunt pionul principal în acest sens. De aceea, dacă familia va colabora cu prietenii care doresc abstinența, șansele de reușită cresc.
Beneficiarii consideră că familia are nevoie să apeleze la un consilier pentru a cunoaște modul în care trebuie să acționeze pentru a preveni eventualele recăderi ale celui drag. Nu este suficient, au spus ei, ca familia să obțină informații despre droguri, ci membrii acesteia au nevoie să fie sfătuiți și să acționeze intențional și împreună cu specialiștii. Altfel, reușita nu este una deplină, ci, mai degrabă, parțială și șubredă.
Aspectul financiar este unul dintre cele mai sensibile elemente în întreg procesul de recuperare și abstinență. De aceea, beneficiarii susțin că familia are nevoie să fie atentă la situația financiară implicată în acest proces. În unele cazuri, aceștia au apreciat că familia i-a ajutat cu bani pentru a achiziționa substanțele față de care manifestau dependență, iar acest lucru a prevenit apelarea la mijloace nelegale pentru a obține acești bani. În schimb, alții au susținut că este bine ca familia să nu alimenteze viciul lor și să nu ofere accesul la substanțe pentru a preveni consumul chiar și de ocazie.
Interviurile rețelei informale de suport
1.a) Ce credeți că ar trebui să știe profesionistul care vă ajută pe dumneavoastră în problema dependenței celui drag?
Profesioniștii ar trebui să cunoască situația consumului de droguri și efectele acestora asupra persoanei, inclusiv factorii determinanți pentru consum. Ei ar trebui, spun membrii familiei, să cunoască bine situația dependentului, dar și a familiei de proveniență, pentru a ști cum să lucreze cu ambele categorii. Mai mult, familia consideră că este important ca profesioniștii să înțeleagă calitățile copilului și de „felul lui de a fi”, să cunoască mediul în care a crescut și ce copilărie a avut. În același timp, aceștia ar trebuie să știe și ce anturaj a avut consumatorul în toată această perioadă.
Este nevoie ca profesioniștii să cunoască întreaga istorie a consumului, împreună cu reacțiile pe care le-au avut drogurile asupra persoanei. Totodată, familia spune că este important ca specialiștii să înțeleagă motivația consumatorului pentru tratament, cu scopul de a identifica dorința de a înceta consumul. De asemenea, este bine ca specialiștii să cunoască modalitățile prin care să-i motiveze pe consumatori pentru a dori tratamentul, pentru ca ulterior să ajungă la abstinență. Mai apoi, este important să cunoască ce fel de terapie sau intervenție este necesară în fiecare caz.
Un participant susține că nu a apelat la specialiști pentru informare, ci a căutat informații pe site-urile de profil de pe internet pentru a cunoaște efectele fizice și psihice ale consumului de droguri. Alții spun că profesioniștii ar trebui să știe cum să faciliteze accesul familiei în grupurile de suport ale celui drag pentru a-l putea cunoaște sau redescoperi și în acest aspect al vieții. Mai mult, unii membri ai familiilor consideră că specialiștii ar trebui să explice părinților fazele prin care trec copiii lor și că există posibilități de vindecare.
Mai mult de jumătate dintre participanți au afirmat că profesioniștii ar trebui să cunoască faptul ca și părinții/familia are nevoie de ajutorul lor în situația de dependență a unui membru al acesteia.
1.b) Ce ar trebui să fie capabil să facă profesionistul pentru a va ajuta în sprijinirea dumneavoastră și a celui drag?
Profesioniștii ar trebuie să fie capabili să cunoască bine persoana consumatoare deoarece aceasta își creează un sistem de apărare. De aceea, este nevoie ca profesioniștii „să poată pătrunde dincolo de aparențele” persoanei care se află în situația de dependență. Mai mult, aceștia ar trebui să știe să comunice pentru a se putea apropria de persoana consumatoare. În același timp, respondenții susțin că este necesar să știe cum să comunice „și cu noi, membrii familiei, pentru a ne ajuta să discutăm deschis și fără menajamente”.
Familiile susțin că specialiștii ar trebui să știe „cum să ne ajute pe noi părinții să prevenim consumul și recăderea”. Ei doresc să beneficieze de consiliere pentru a ști ce atitudini să adopte față de membrul familiei care are probleme de dependență. Mai mult, familia se așteaptă să fie ținută la curent în legătură cu evoluția celui aflat în perioada de tratament și care se găsește departe de casă. Unul dintre participanți spune că ar dori „să mă accepte în grupul lor, așa cum l-au acceptat și pe cel drag mie”. În același timp, familia ar aprecia dacă i s-ar oferi posibilitatea să contribuie la procesul de dezintoxicare.
Unii dintre participanți au folosit diverse verbe la timpul trecut atunci când s-au gândit la interacțiunea lor cu profesioniștii, explicând ceea ce deja ei au obținut în urma acesteia. De aceea, considerăm că este important să redăm câteva dintre elementele descrise de ei pentru a înțelege imaginea completă a răspunsurilor primite de la membrii familiilor. Iată ce spun ei că au învățat/preluat de la profesioniști: rolul personal în întreg procesul legat de dependență a celui drag, înțelegerea greșelilor comise în relația cu beneficiarul, descoperirea valorilor, capacităților și scopurilor personale, deprinderea unui vocabular adecvat situației de dependență a celui drag.
Respondenții doresc ca profesioniștii să fie capabili să îi ajute să depășească prejudecățile față de consum ca să poată face față problemelor legate de dependența celor dragi. Ei au nevoie să fie ajutați pentru a dezvolta comportamente potrivite față de membrii familiilor lor în momentul când aceștia revin acasă după perioada de tratament pentru dezintoxicare. Mai mult, familiile au nevoie să li se formeze abilități și atitudini potrivite de încredere pentru a nu-i supune unor presiuni nefondate. Totodată, familia ar dori ajutor în privința problemelor de căsnicie, dar și consultanță financiară.
Participanții ar aprecia dacă profesioniștii ar ști cum să îi ajute să depășească efectele co-dependenței care se manifestă prin tendința de a-i „acoperi”, deoarece chiar și acum, spune unul dintre părinți, observă predispoziția de „minți pentru ei”, cu scopul de a-i proteja.
Unul dintre participanți a afirmat că abilitățile necesare pentru a ști cum să se comporte cu cel drag după venirea lui acasă au fost formate cu ajutorul fostului consumator. Acesta i-a spus cum trebuie să procedeze, ce cuvinte să folosească și care sunt lucrurile care nu ajută în relația lor.
1.c) Cum ați vrea să se relaționeze la dumneavoastră specialistul în probleme de droguri?
Familiile ar dori ca profesioniști să îi abordeze ca pe niște potențiali beneficiari de consiliere morală și spirituală. Ei înțeleg importanța rolului Divinității în viața lor și ar dori ca profesioniștii să îl valorizeze la rândul lor.
Participanții au afirmat că atitudinile corecte ale profesioniștilor îi ajută să își câștige stima de sine, să se simtă valorizați, și nu criticați. Pe de altă parte, au așteptarea ca aceștia să se „coboare la nivelul lor”, reușind astfel să comunice modestie și disponibilitatea de a lucra împreună pentru rezolvarea problemelor. În același timp, familiile doresc să fie abordate „normal”, fără judecată sau învinovățire, ci, mai degrabă, să demonstreze discreție însoțită de disponibilitatea de a fi alături de familie cu acceptare și suport.
Unul dintre participanți consideră că profesioniștii sunt modele pe care familia le poate prelua în ce privește comportamentul față de cel drag care se află în situația de beneficiar. Afirmația pe care a făcut-o unul dintre participanți este că „una este să citești informația și alta este să o vezi pusă în practică”.
2. În ce cadru ați dori să învățați informații, abilități și atitudini noi pentru a vă ajuta în problema drogurilor legat de sprijinirea celui drag?
În primul rând, cadrul în care familiile văd că ar putea exista transferul acestor informații, abilități și atitudini este realizat prin întâlniri între părinți care traversează situații similare; între familii și membrii acestora care se află în tratamentul de dezintoxicare; între familii și profesioniștii care oferă servicii în acest sens și mai apoi între toate aceste părți, și anume, între profesioniști, beneficiari și familiile acestora. În cazul ultimei variante, atât părinții sunt ajutați, cât și membrii familiilor, care pot să audă neintermediat durerea și experiența pe care le trăiește familia lor.
Un alt cadru des menționat este participarea la cursuri și informări organizate de instituțiile unde membrii familiilor sunt rezidenți pentru tratament. Aici pot primi materiale, informații și își pot forma abilitățile și atitudinile necesare. În același timp, doi dintre respondenți au afirmat faptul că biserica este un cadru potrivit în care toate aceste elemente pot fi dezvoltate.
O altă modalitate amintită de familii este consilierea parentală și maritală pe care o pot oferi profesioniștii familiilor aflate în situația în care unul dintre membrii lor experimentează dependența de droguri.
Alte informații oferite de participanți
Aceste informații au fost oferite atât de către beneficiari, cât și de către familiile acestora, explicând diversele experiente avute cu profesioniștii și instituțiile specializate în domeniul dependenței. Acest set de informații nu a fost solicitat de către cercetători, dar este inclus aici deoarece are legătură cu lucrarea de față și poate ajuta la formarea unei imagini mai complexe a fenomenului dependenței. Totuși, informațiile prezentate în acest paragraf nu vor face obiectul analizei și al interpretării cercetării.
Informații legate de experiențele din spitale cu medicii și cu alte persoane specializate în dependență: lipsa de informare asupra serviciilor existente sau o limitare a informațiilor doar la serviciile medicale sau psihologice, în funcție de profesia celui abordat; pesimismul profesioniștilor față de posibila reușită în legătură cu abstinența persoanei; sfaturi legate de încetarea susținerii financiare a persoanei în cauză; atitudini de suspiciune și vinovăție pe care beneficiarii și familiile acestora le-au experimentat, induse frecvent de diverși profesioniști; atitudini de învinovățire și judecată pe care le percep din partea vecinilor, membrii familiei extinse și a societății, în general, atunci când doresc să vorbească despre experiența lor și despre problemele cu care se confruntă; atitudini de judecată și învinovățire din partea colegilor și a prietenilor părinților care au copii consumatori, prin care aceștia sugerează că pentru situația copilului vina aparține exclusiv părinților; biserica sau, mai bine spus, comunitatea religioasă oferă adesea sprijin real, emoțional, moral și cu privire la elementele informaționale legate de serviciile existente, grupuri de suport și aspecte benefice de petrecere a timpului liber; informațiile religioase au contribuit benefic la încurajarea familiei și a beneficiarului pentru o abstinență totală, comparat cu șansele relativ minime prognozate de unii specialiști; contribuția benefică a instituțiilor care aduceau împreună beneficiarul și familia acestuia în diverse activități de grup, consiliere și petrecerea timpului liber.
Capitolul 4
E posibilă prevenirea recăderii?
4.1 Analiza și interpretarea datelor
Procesul de analiză a început odată cu procesarea datelor pentru a identifica grupurile de informații și modul în care acestea sunt prezentate de către intervievați. În această etapă se ajunge la finalizarea titlurilor (coduri) de denumiri atribuite diverselor grupuri de informații, care constituie apoi baza analizei. Ulterior, în cadrul analizei propriu-zise vom discuta elementele oferite de participanți, în funcție de locul pe care aceștia îl atribuie informației, urmând ca interpretarea să fie etapa finală în care se aduc în discuție toate sursele și informațiile culese, discutate și cu ajutorul elementelor teoretice abordate în prima parte a lucrării.
Analiza datelor în cercetarea calitativă oferă informații cu privire la „ce se întâmplă și de ce se întâmplă” acel element. Din acest punct de vedere, cercetarea de față prezintă o „investigație empirică” a subiectului studiat. De aceea, ne propunem să înțelegem situația legată de interacțiunea profesioniștilor cu beneficiarii și familiile acestora, din perspectiva transferului de informații, abilități și atitudini. Astfel că nu plecăm de la un set de teorii deja stabilite, ci vom încerca să înțelegem, prin intermediu interviului, elementele noi și neexplorate în acest sens, având deschidere față de datele ce urmează a fi descoperite și care mai apoi pot conduce la formularea unor concluzii benefice profesioniștilor care activează în domeniu.
În vederea analizării datelor culese s-a efectuat etapa de transcriere a interviurilor cu scopul de a se identifica ușor grupurile de informații și incidența lor în datele culese. Informația a fost structurată pe idei și astfel s-au extras informațiile oferite de participanții la cercetare. De aceea, cercetarea de față va folosi analiza inductivă, care va conduce la concluzii teoretice formulate pe baza interpretării cercetării.
În analiza de față am luat fiecare set de informații culese de la respondenți, în ordinea întrebărilor adresate lor. Astfel că vom începe cu analizarea răspunsurilor obținute despre cunoștințele și informațiile necesare profesioniștilor pentru a lucra cu beneficiarii. Mai apoi, vom discuta situația abilităților practice de care aceștia trebuie să le dezvolte în vederea unei bune practici în situații de consum de droguri. Ulterior, vom studia atitudinile pe care profesioniștii trebuie să le dețină în munca depusă pentru beneficiari și familiile acestora. În unele situații, setul descris de intervievați se regăsește în alte răspunsuri decât în cele la întrebările care au fost adresate. De aceea, s-a impus o revizuire a tuturor răspunsurilor pentru a completa imaginea reală despre răspunsurile intervievaților și acestea nu se limitează la răspunsul oferit în momentul întrebării. În final, vom observa în ce cadru și situații se poate realiza transferul celor trei seturi către beneficiari și familiile acestora. Nu în ultimul rând, vom încerca să vedem așteptările beneficiarilor față de familiile lor și modul în care acestea pot să contribuie la prevenirea recăderii. De aceea, interpretarea discută legăturile dintre datele culese din toate cele trei surse informaționale, dar și intersecția acestora în înțelegerea fenomenului studiat.
În cadrul acestei secțiuni de analiză și interpretare se va lua fiecare set de informații în discuție, discutându-se astfel într-o abordare combinată toate sursele de informații pe care le avem. Această metodă se numește triangulare, datorită faptului că se intersectează trei surse de informații culese: de la profesioniști, beneficiarii și familiile acestora. În finalul analizei și al interpretării se vor prezenta rezultatele cercetării.
4.1.1 Cunoștințe
Transferul de cunoștințe de la profesioniști la beneficiari
Tabel 1. Informații oferite de profesioniști beneficiarilor
Din perspectiva profesioniștilor, nevoia cea mai mare a consumatorilor este de a înțelege elementelor psihosociale esențiale pentru o viață fără consum. Aceste cunoștințe includ informații despre caracterul uman, relații și comportamentul pe care consumatorii trebuie să-l adopte, iar acestea sunt urmate de informații despre adicție și efectele acesteia, iar mai apoi de motivația consumului (vezi primele trei elemente din tabelul 1).
Când comparăm aceste aspecte cu ceea ce beneficiarii susțin că au învățat de la specialiști se dovedește faptul ca aceștia din urmă au lucrat bine, deoarece aspecte similare coincid cu primele trei elemente în tabelul informaților preluate de către beneficiar (vezi tabelul 2).
Tabel 2. Informații obținute de beneficiari de la profesioniști
Atât specialiștii, cât și consumatorii recunosc că aceștia din urmă dețin informații mult mai bogate despre droguri, efectele lor și modalitățile de utilizare. Cu toate acestea, ei nu posedă informații despre bolile generate sau efectele pe termen lung ale consumului diverselor substanțe. De aceea, pe măsură ce specialiștii le explică efectele fizice și psihice, beneficiarii reușesc să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși, ceea ce ulterior îi ajută la motivarea pozitivă și pro-abstinență. În același timp, explicațiile profesioniștilor cu privire la anturajul dăunător sunt înțelese foarte bine de către beneficiari, acest lucru rămânându-le imprimat în minte în urma interacțiunii lor cu specialiști.
Modalitatea prin care profesioniștii reușesc să ajute la recuperarea educației beneficiarilor este prin responsabilizarea acestora. După cum am văzut în prezentarea datelor, unii beneficiari ajung în programele de tratament cu evidente lacune educaționale, specialiștii fiind în situația de a-i ajuta pe aceștia să facă saltul necesar pentru o viață socială normală. Mai mult, este important să observăm rolul pe care educația religioasă îl joacă în recuperarea și asigurarea abstinenței. Vedem ca unii specialiștii aduc în discuție acest aspect, ceea ce se regăsește și în tabelul informaților preluate de beneficiari. Informațiile despre credință s-au dovedit ca fiind încurajatoare pentru cei din urmă, deoarece au descoperit o nouă dimensiune care până în acel moment le era străină. Iată cum, chiar și la nivel informațional se poate realiza o motivare reală în vederea prevenirii recăderii.
După cum era de așteptat, profesioniștii aduc mult mai multe elemente informaționale în atenția beneficiarilor care ulterior le filtrează, rămânând doar cu o parte dintre ele. Important de înțeles este faptul că există un set relevant de cunoștințe pe care specialiștii reușesc să le transfere beneficiarilor, care, la rândul lor, le asimilează. Având în vedere că o bună parte dintre beneficiari au ieșit din programul de asistență de ani buni, se poate afirma că la nivel informațional transferul are loc între profesioniști și asistați, iar acest lucru conduce la o prevenție eficientă.
Cu toate acestea, este important să vedem care sunt acele elemente informaționale pe care beneficiarii ar dori să le dețină profesioniștii și care încă nu au fost menționate de către aceștia. Dacă analizăm tabelul 3, putem vedea că la început beneficiarii plasează informația despre efectele drogurilor, iar la finalul listei avem cunoașterea situației de sevraj.
Tabel 3. Cunoștințele necesare profesioniștilor, din perspectiva beneficiarilor.
Chiar dacă ei au menționat efectele drogurilor la întrebarea legată de cunoștințe, în realitate așteptările beneficiarilor nu se limitează la nivel informațional, ci, mai degrabă, aceștia doresc informații obținute în mod experimental. Așa cum am înțeles din interviurile acestora, ei sunt mai apreciativi la adresa specialiștilor care au trecut prin experiențe similare cu ei și nu apelează doar la cunoștințele teoretice. Întrebarea logică ce se pune este dacă fiecare specialist ar trebui să experimenteze toate substanțele și efectele acestora. Bineînțeles că nu! Totuși, punctul de vedere al beneficiarilor aduce în atenția noastră un aspect important, și anume că în acest domeniu de activitate este important să se identifice modalități adecvate situației, cum ar fi formarea de echipe mixte în care unii au experimentat consumul, iar alții nu. Motivul pentru care se poate afirma acest lucru este că dependenții privesc la profesioniști ca la niște repere de moralitate și susținători ai valorilor umane și spirituale. De altfel, este cunoscut faptul că și profesioniștii au nevoie de pregătire continuă și menținerea unor valori sociale pozitive. Astfel că echilibrul experienței cu păstrarea abstinenței este foarte important. Se impune ca beneficiarii să înțeleagă la nivel intelectual reacțiile comportamentale pe care ei nu reușeau să și le explice, dar valoarea constă în înțelegerea factorilor determinanți spre consum, pentru a nu se lăsa conduși de impulsuri emoționale, ci să fie capabili să acționeze pe baza cunoștințelor și rațiunii.
În ce privește starea de sevraj, putem spune că este destul de dificil să o înțelegi doar din teorie, dar ceea ce beneficiarii doresc ca profesionistul să știe sunt variantele de intervenție disponibile și ce anume poate să facă în situația prin care ei trec. O astfel de cunoaștere îi oferă încrederea faptului că nu va fi singur și că cel care îl asistă știe cum și când să acționeze în așa fel încât să nu fie depășite limitele suportabilului, mai ales că, uneori, profesioniștii pot să folosească o astfel de experiență ca pe o „lecție de viață” prin care să își propună, direct sau indirect, să-i ofere consumatorului motive pentru care acesta nu ar mai dori să treacă și altă dată prin același chinuri. Bineînțeles că o astfel de abordare este astăzi din ce în ce mai condamnată; consumatorul va încerca să se protejeze de astfel de practici, iar profesionistul ar trebui să-l asiste într-o manieră ce denotă susținerea demnității umane, coroborată cu identificarea mecanismelor motivaționale potrivite.
Transferul de cunoștințe de la profesioniști la familia beneficiarului
În ce privește interacțiunea cu familia, profesioniștii își propun să ofere informații legate de adicție și efectele ei, iar pe loc secund se află implicarea familiei în tratament și prevenirea ulterioară a recăderii. Este important să observăm că specialiștii își propun ca familiile să înțeleagă măcar într-o măsură mică situația co-dependenței lor.
Tabel 4. Informații oferite de profesioniști familiilor
În ce privește așteptările familiilor, în schimb, se poate vedea că acestea au nevoie de specialist pentru a le explica pe înțelesul lor situația drogurilor și efectele acestora. Datorită faptului că ei nu au experimentat consumul, nu știu cum să interpreteze comportamentul membrului din familie care face acest lucru. Mai mult, familia are nevoie de cineva pregătit în domeniul dependențelor care să le explice cât mai multe elemente legate de tipurile drogurilor, efectele acestora și la ce pot să se aștepte în privința aceasta de la membrul care le consumă. Din cele două tabele (4 și 5) se poate observa că așteptările familiei se întâlnesc cu practica profesională. De aceea, putem conclude că se produce transferul acestor informații într-o mare măsură.
Tabel 5. Cunoștințele necesare profesioniștilor, din perspectiva familie
Comparând tabele 4 și 5, vedem că, pe de o parte, profesioniștii accentuează informațional implicarea familiei, iar, pe de altă parte, familia consumatorului așteaptă ca specialiștii să înțeleagă istoricul consumului și să poată oferi informații referitoare la metodele de motivare la abstinență, cerând totuși informații cu privire la implicarea lor. Deci vedem cum atât profesioniștii, cât și familia manifestă anumite așteptări de la ceilalți, care nu par să se intersecteze, în transferul de cunoștințe. Totuși, în privința rolului familiei, putem să vedem un teren comun în care familia cere informații de la specialiști în acest sens, iar aceștia sunt gata să le ofere.
În prezentarea datelor am văzut că au fost unii beneficiari care au afirmat că nu au preluat informații folositoare de la profesioniști. Există multe situații în care specialiștii nu dețin informațiile solicitate sau poate consideră că nu ține de profesia lor să le cunoască. Pe de altă parte, există și posibilitatea ca beneficiarii să nu accepte informații din cauza percepției personale cu privire la lipsa de experiență a profesionistului. Mai mult, având în vedere că dependența este des asociată unor probleme de comportament și afecțiuni psihice, acest fapt ar putea afecta acceptarea de informații din partea profesioniștilor.
În concluzia interpretării transferului de cunoștințe de la profesionist spre beneficiar și familie, am putea spune că acesta are loc într-o măsură mare, împlinind atât dorința specialiștilor, cât și așteptările beneficiarilor și ale familiilor acestora. Totodată, acest transfer este realizat în practică în aspecte legate de cunoștințele despre droguri și efectele acestora, elemente comportamentale și psihice, cât și în privința responsabilităților pe care beneficiarii și familiile acestora le pot avea. Trebuie să menționăm că atât beneficiarii, cât și familiile acestora pun un accent substanțial pe înțelegerea de către specialiști a mediului de proveniență și a anturajului consumatorului. Această cerință nu trebuie să fie trecută cu vederea, ci, din contră, este important ca obținerea de cât mai multe informații în acest sens să constituie una dintre preocupările cele mai însemnate ale specialiștilor. În același timp, putem spune că respondenții nu s-au limitat la perioada de tratament, ci intenția lor este să vadă că un profesionist cunoaște realitatea fostului consumator și oferă programe de menținere în abstinență și după ce el iese din programul de dezintoxicare propriu-zis. De aceea, beneficiarii sunt preocupați încă de la începutul programului de perspectiva pe termen lung, dorind să poată observa posibilitățile reale de menținere a abstinenței.
4.1.2 Abilități
Transferul de abilități de la profesioniști la beneficiari
Am observat mai sus că, în privința cunoștințelor, setul informațional are multe elemente comune, în schimb în ce privește transferul de abilități practice, acesta prezintă o varietate mult mai mare. În primul rând, profesioniștii doresc să ajute beneficiarii să-și dezvolte deprinderi practice în domeniul autodisciplinei în așa fel încât să nu mai fie necesară motivarea extrinsecă și intervenția exterioară, ci aceștia, cu resursele și abilitățile practice dobândite, să-și păstreze statutul de abstinență obținut în urma programelor derulate. Unele dintre aceste programe durează chiar și 2 ani, tocmai cu scopul de a forma astfel de abilități practice.
Tabel 6. Abilități oferite de profesioniști beneficiarilor
Din evaluarea profesioniștilor, beneficiarii au nevoie mai întâi să devină autodidacți pentru a se putea păstra abstinenți (vezi tabelul 6). Mai apoi, beneficiarii au nevoie de abilități de organizare personală, muncă și de activități practice pentru ca aceștia să se poată baza pe ceea ce ei dețin, și nu pe cei din jur. Comparând aceste elemente cu cele prezentate în tabelul 7, care explică ceea ce beneficiari susțin că au preluat de la profesioniști, putem observa că accentul nu este așa de mare pe abilități de muncă și organizare, cât pe abilități sociale și de reflectare asupra propriilor acțiuni. Totuși, se poate spune că autodisciplina corelată cu aceste abilități practice prezintă un mare grad de asumare a responsabilităților față de sine și față de societate, iar din acest punct de vedere se poate afirma că transferul celor mai importante deprinderi este realizat cu succes. Cu toate acestea, răspunsurile mai pragmatice ale profesioniștilor sunt dublate de celelalte elemente implicate în transfer (cunoștințe și atitudini), iar beneficiari nu s-au ferit să le aducă în discuție, împreună cu prezentarea deprinderilor obținute. În schimb, este important de menționat că beneficiarii au observat că, datorită interacțiunii cu profesioniștii, au obținut deprinderi de lucru în echipă, de comunicare, de rezolvare a conflictelor sau chiar controlul sentimentelor, ceea ce nu pare să fie atât de prioritar pe agenda profesioniștilor. Acest lucru comunică faptul că beneficiarii au nevoie evidentă în acest segment de viață, în același timp fiind dispuși să preia astfel de elemente de la specialiștii cu care interacționează și chiar de la rezidenții din comunitățile terapeutice.
Faptul că unii dintre beneficiari au afirmat că nu au reușit să preia nimic (vezi tabelul 7) de la profesioniști se explică în felul următor. În primul rând, interacțiunea acestora a fost minimală și limitată la câteva întrevederi. Din datele pe care le deținem despre cei care au participat și care fie au încheiat perioada de tratament, fie se află actualmente în comunitățile terapeutice, niciunul nu face parte din această categorie. Mai apoi, putem menționa faptul că beneficiarii respondenți au interacționat mai mult cu alte categorii de profesioniști, nu dintre cei care oferă servicii în domeniul socio-uman. O altă explicație este faptul că interacțiunea a avut loc, mai degrabă, în ambulatoriu decât în cadrul unui program zilnic de întrevederi. Astfel se explică de ce nu s-a reușit un transfer de abilități.
Tabel 7. Abilități obținute de beneficiari de la profesioniști
În cadrul cercetării, beneficiarii au fost întrebați despre ceea ce ei consideră că este important ca profesioniștii să dețină în domeniul abilităților practice. De aceea, se poate observa că beneficiarii au realizat o prioritizare a acestor abilități pe care așteaptă să le observe în practica specialiștilor. Acestea sunt: comunicare, confidențialitate, capacitate de evaluare a situației beneficiarilor, siguranța în demersul profesional pe care îl implementează, aprecierea și încurajarea beneficiarilor și, nu în ultimul rând, conlucrare cu alți profesioniști (vezi tabelul 8).
Este evident că beneficiarii se așteaptă ca profesioniștii în domeniul socio-uman să dețină astfel de abilități, chiar dacă în practică beneficiarii au preluat și alte componente ale vieții sociale și productive. Mai mult, toate aceste elemente constituie nucleul profesiei sociale și se impune să observăm că, în urma experiențelor trăite, beneficiarii sunt capabili să raționeze un astfel de demers. Acest lucru nu face altceva decât să întărească deja întreaga abordare profesională în asistența socială, iar, pe de altă parte, sugerează importanța menținerii standardelor de lucru la un nivel ridicat. De aceea, putem concluziona că transferul de abilități dinspre profesioniști către beneficiari a fost din nou ridicat, oferindu-le acestora capacitatea reală de menținere a abstinenței pe termen lung.
Tabel 8. Abilitățile necesare profesioniștilor, din perspectiva beneficiarilor
Transferul de abilități de la profesioniști la familia beneficiarilor
Din datele cercetării reiese că profesioniștii doresc ca și familia să obțină un set de abilități practice pentru prevenirea recăderii celui drag. Este important, totuși, să amintim că, în ciuda acestei dorințe, unii intervievați au menționat faptul că nu dețin resursele și posibilitățile de a efectua un astfel de proiect. Totuși, sunt anumite așteptări clare din partea profesioniștilor ca familiile să dețină abilități sociale (comunicare, rezolvarea conflictelor, supraveghere, identificarea soluțiilor pentru problemele vieții).
Tabel 9. Abilități oferite de profesioniști familiilor
Specialiștii înțeleg faptul că fără contribuția familiei reușita este pusă sub semnul întrebării, dar, în același timp, se văd depășiți de situație. Pe de altă parte, familia este cea care are așteptările ei în ceea ce-i privește pe profesioniștii care tratează cazul membrului din familie. Așteptările vizează ajutorul sau sprijinul moral și emoțional oferit familiei; capacitatea de comunicare cu familiile aflate în astfel de situații, fără ca acestea să fie puse în situația de fi izolate de procesul terapeutic sau de orice altă intervenție adoptată în cazul celui drag. Mai mult, membrii familiei așteaptă ca profesioniștii să fie capabili să îi implice în procesul terapeutic sau de tratament, însă nu în calitate de specialiști. Ei doresc să observe că profesionistul are abilități de evaluare a situației reale. Un alt element pe care familiile doresc să-l vadă parte din apanajul profesional al celui care oferă asistența specializată este înțelegerea fenomenelor prin care trece familia. În final, familia dorește să poată continua interacțiunea cu profesioniștii și în perioada postcură.
Tabel 10. Abilități necesare profesioniștilor, din perspectiva familiilor
Comparând cele două tabele (9 și 10) se poate observa că există, în primul rând, dorința de a contribui la rezolvarea problemelor, în multe situații familia fiind dornică să ia parte la procesul de recuperare. Acest lucru este important de înțeles de către profesioniști. Mai apoi, este evident faptul că în acest moment fiecare dintre cele două categorii are așteptări de la cealaltă pentru implicare, fără ca acest lucru să fie suficient de bine comunicat. Aceasta se întâmplă și datorită celor prezentate mai sus, în sensul că familia are anumite priorități în informațiile pe care le așteaptă de la profesioniști (vezi tabelul 5), dar și dificultăți reale în abilitățile sociale de comunicare (vezi tabelul 9).
Am putea concluziona acest segment prin a afirma că așteptările familiei consumatorului sunt mult mai mari decât ceea ce momentan pot oferi profesioniștii.
4.1.3 Atitudini
Transfer de atitudini de la profesioniști la beneficiari
În privința setului de atitudini pe care profesioniștii doresc să le formeze în viața beneficiarilor se poate spune că cercetarea înregistrează un mare succes. Toate cele trei atitudini pe care beneficiarii au precizat că le-au obținut (vezi tabelul 12) se regăsesc în atitudinile pe care profesioniștii și le propun să le promoveze pentru beneficiari (vezi tabelul 11). Pe de altă parte, așa cum era de prevăzut, așteptările profesioniștilor sunt mai ridicate decât realizările, iar acest lucru demonstrează că direcția în care se lucrează este potrivită, dar mai este nevoie de parcurgerea unor etape spre completarea întregului demers (vezi tabelul 11).
Tabel 11. Atitudini transferate de profesioniști spre beneficiari
Dorința profesioniștilor ca beneficiarii să obțină independența emoțională este destul de ambițioasă comparativ cu ceea ce aceștia au afirmat că au obținut. Totuși, începuturile sunt evidente, mai ales că acceptarea personală este una dintre atitudinile achiziționate de beneficiari. În același timp, se poate observa o altă atitudine ce conduce spre același obiectiv, și anume iertarea de sine, dar și iertarea față de ceilalți pentru greșelile acestora. Așa cum am observat în prezentarea datelor, profesioniști au afirmat că familiile comit greșeli și de aceea este nevoie să le ofere o serie de informații în legătură cu responsabilitățile și rolul pe care acestea îl pot avea în recuperarea celui drag. Tocmai aceste greșeli își găsesc finalul în atitudinea de iertare manifestată de beneficiar, atitudine ce se obține cu ajutorul profesioniștilor.
Tabel 12. Atitudini obținute de beneficiari de la profesioniști
În cadrul cercetării efectuate, unii dintre beneficiari au discutat despre sentimentul de vinovăție indus lor de către anumiți specialiști, lucru pe care aceștia nu îl apreciază datorită faptului că demonstrează o înțelegere greșită a cauzelor consumului și atacă persoana, nu problema. Pe de altă parte, beneficiarii nu încearcă să se sustragă de la asumarea responsabilităților față de problemele generate de ei, dar inducerea acestui sentiment este distructivă pe termen lung și nu conduce la construirea încrederii în posibilitatea recuperării lor. Beneficiarii au nevoie de ajutor din partea altor profesioniști pentru a ajunge la o iertare completă.
Pe lângă achiziția unor atitudini evidente de către beneficiar prin interacțiunea cu profesioniștii, aceștia au adus în discuție o serie întreagă de atitudini pe care profesioniștii ar trebui să le demonstreze în relația cu ei. Așteptările lor sunt bine conturate în tabelul 13 și prezintă elemente specifice unei relații, mai degrabă de prietenie decât profesională, specialist – client/beneficiar. De aici putem concluziona că beneficiarii doresc dezvoltarea unei relații bazate pe principii sociale naturale, înlăturând mediul artificial de laborator/cabinet/birou sau altele de acest gen, care să inducă sentimentul că beneficiarul este bolnavul sau consiliatul care are nevoie de specialist. Mai degrabă, s-ar putea spune că acesta caută prieteni, și nu specialiști, iar ajutorul pe care ei îl apreciază vine din atitudini cum ar fi: grijă, modestie, bunătate sau încredere (vezi tabelul 13). Un element important îl constituie abordarea „normală”, după cum o numesc ei, caracterizată și prin lipsa de învinovățire pentru starea în care se află. Mai mult, beneficiarii au ajuns la concluzia că preferă o abordare individualizată, și nu una generală și formală. Aceștia au specificat că preferă ca orice intervenție să fie destinată situației lor specifice, indiferent dacă și alții au mai trecut prin acest proces. Cu alte cuvinte, ei consideră că experiența lor este unică și, de aceea, intervenția trebuie să fie la fel.
Tabel 13. Atitudini necesare profesioniștilor, din perspectiva beneficiarilor
Transfer de atitudini de la profesioniști la familiile beneficiarilor
Sunt câteva informații pe care trebuie să le explicăm înainte de a face analiza și interpretarea acestui segment de informații. În primul rând, persoanele intervievate dintre membrii familiei au anticipat întrebările și au răspuns înainte de a le fi adresată întrebarea. Astfel că răspunsurile lor se găsesc pe întreg interviul transcris, iar analiza a fost efectuată luând informațiile necesare din orice parte a interviului. Mai apoi, în multe situații, participanții s-au gândit la ce anume au experimentat, mai mult decât la ce anume ar dori să se întâmple. Acest lucru a avut loc datorită trăirii puternice pe care membrii familiei o manifestă la interacțiunea cu un alt profesionist. Mai apoi, aceștia au explicat experiențe mai mult decât să răspundă concret la întrebări, iar acest lucru se explică prin faptul că ei nu au fost ajutați până acum să reflecteze asupra a ceea ce li s-a întâmplat. Ei nu au capacitatea să facă o analiză critică pozitivă a experiențelor avute în situația dependenței celui drag și cu atât mai puțin a co-dependenței lor. Acest element l-au preluat din ceea ce li s-a spus, la nivel informațional, dar puțini reușesc să înțeleagă simptomele reale cu care se confruntă în calitate de co-dependenți.
Din tabelul 14 se poate observa că profesioniștii doresc ca familiile să dezvolte un set de atitudini foarte bine conturate față de consumatorul care este membru al familiei. Este evident că familiile se confruntă cu problema acceptării celui drag care prezintă probleme de dependență. Este adevărat că acest aspect poate fi argumentat mult mai adecvat din punct de vedere psihosocial, dar pentru cercetarea de față este important să remarcăm dorința profesioniștilor de a dezvolta astfel de atitudini pentru familiile persoanelor dependente. Acest lucru comunică faptul că specialiștii recunosc atât în teorie, cât și în practică importanța acestui element și, mai apoi, manifestă dorința reală de a corecta o astfel de problemă.
În tabelul de mai sus (tabelul 14) putem vedea faptul că profesioniștii accentuează nevoia familiilor consumatorilor de a dezvolta atitudini de răbdare și încredere față de progresul și reușita beneficiarului în procesul de recuperare. În același timp, se observă din tabel că există o lipsă de încurajare și respect față de beneficiar din partea familiei acestuia. Toate aceste atitudini sunt preponderent îndreptate spre beneficiar, ceea ce ne comunică faptul că, în primul rând, profesioniștii au mare acces la familiile acestora, iar, în al doilea rând, nevoia de intervenție în relațiile de familie este evidentă. Chiar dacă aceste atitudini sunt studiate în contextul consumului de droguri, totuși se poate afirma că nevoile de educație socială sunt prezente. Astfel că, dezvoltarea de atitudini specifice pe care familia să le adopte este foarte importantă în șansele de reușită pro-abstinență.
Tabel 14. Atitudini dorite de profesioniști în familia consumatorului
În ce privește percepția familiei consumatorilor cu privire la atitudinile pe care specialiștii ar trebui să le adopte față de ei ca familie, respondenții au menționat mai întâi nevoia de a fi abordați ca potențiali asistați. Ei consideră că specialiști au nevoie să înțeleagă că și ei au dificultăți peste care nu pot să treacă din cauza lipsei de informații sau de abilități practice. Astfel că familia îi consideră pe specialiști ca fiind persoanele potrivite pentru a-i oferi ajutorul. Totuși, acest lucru nu reduce cu nimic din valoarea și demnitatea pe care membrii familiei le au în relațiile cu specialiștii (vezi tabelul 15), de aceea ei pun accentul și pe faptul că profesioniștii trebuie să îi trateze cu apreciere și să fie în măsură să extragă în mod pozitiv acele elemente pe care familia le poate oferi în prevenirea recăderii. Pe de altă parte este clar că, în anumite situații, profesioniștii nu dezvoltă o relație de normalitate prin care raportul dintre ei să fie bazat pe relații benefice. Astfel de elemente trebuie corectate, fiind nevoie ca specialiștii să înțeleagă percepția pe care familia o are despre ei.
Tabel 15. Atitudini necesare profesioniștilor, din perspectiva familiilor
Interesant este faptul că familiile îi consideră pe profesioniști ca fiind persoane de la care ele pot învăța și prelua cunoștințe, abilități și atitudini corecte. Cu o astfel de abordare se poate spune că deschiderea lor oferă specialiștilor posibilități nelimitate în a-i forma, educa și instrui cu privire la toate aspectele prezentate mai sus.
4.1.4 Cadrul transferului către beneficiari și familiile acestora
Cadrul transferului din perspectiva profesioniștilor
În primul rând, specialiștii apreciază că întâlnirile individuale cu beneficiarii sunt cadrul cel mai potrivit pentru a realiza acest transfer de informații, abilități și atitudini (vezi tabelul 16). Aceste întâlniri sunt intenționat centrate pe acest transfer, nefiind vorba despre o simplă întrevedere, ci de discuții care au stabilite obiective și strategii în acest sens.
Tabel 16. Cadrul transferului menționat de profesioniști
Întâlnirile în grupuri de suport constituie o altă modalitate prin care se realizează transferul, dar, de data aceasta, setul de cunoștințe, abilități și atitudini nu este exclusiv de la profesioniști la beneficiar, ci are loc și între beneficiari și, eventual, între beneficiar și familia acestuia. Iată deci cum specialistul promovează o modalitate prin care procesul de recuperare nu depinde în mod exclusiv de el, ci se realizează și cu ajutorul celorlalți participanți la program și, eventual, în prezența familiilor beneficiarilor.
De abia pe locul al treilea este menționată consilierea individuală. E nevoie să amintim că nu toți intervievații sunt psihologi, dar este recunoscută importanța și locul consilierii de către toți profesioniștii intervievați. În același timp, și din perspectiva profesioniștilor, seminariile și prelegerile teoretice susținute de către specialiști și invitații acestora constituie un format important în preluarea de informații, abilități și atitudini. Bineînțeles că acest lucru este reflectat din practică, și anume o bună parte dintre respondenți organizează serii de astfel de prelegeri și cursuri.
Mai apoi, specialiștii inițiază diverse evenimente având ca obiectiv îndrumarea beneficiarilor în cele trei aspect deja menționate. Aceste evenimente sunt zilele de naștere sau sărbătorile, iar ele sunt destinate pentru a oferi un cadru relaxant, dar și pentru încercarea de a forma atitudini sociale potrivite. În acest sens putem menționa și suportul reciproc pe care beneficiarii sunt încurajați să-l ofere unui altuia atât în activitățile zilnice, cât și în situațiile dificile sau fericite.
Cadrul transferului din perspectiva beneficiarilor
În ce privește răspunsurile oferite de către beneficiari asupra cadrului de transfer, putem spune că aceștia au o evaluare similară cu a specialiștilor, doar că pe primul loc aceștia au plasat importanța realizării transferului într-un mediu izolat de mediul de proveniență. Aceștia consideră că pentru o reușită clară și cu rezultate evidente este nevoie ca persoana consumatoare să fie luată din cadrul familiei sau de sub influența prietenilor (vezi tabelul 17). Acest lucru pune în dificultate programele ambulatorii de tratament, chiar și pe cele din spitalele care au secții de tratament, dar care nu oferă celelalte elemente deja menționate (întâlniri individuale, întâlniri de grup, consiliere etc.).
Tabel 17. Cadrul transferului, menționat de beneficiari
Dezvoltarea abilităților și atitudinilor are loc în timp și evoluează în funcție de progresul pe care beneficiarii îl înregistrează. De aceea, pe măsură ce vor aprecia persoana pe baza experienței și a profesionalismului acesteia, dar, totodată, vor avea mai multe responsabilități, beneficiarii pot practica abstinența într-un cadru supravegheat, ceea ce asigură continuitate și după perioada de program terapeutic. Este important să menționăm faptul că practicarea abstinenței, deși este menționată pe ultimul loc, denotă un grad ridicat de reflectare demonstrat din partea beneficiarilor. Mai mult, practicarea abstinenței este, la rândul ei, o deprindere ce poate fi învățată și constituie dezideratul tuturor părților implicate în acest demers, profesioniști, beneficiari și familiile acestora.
Dacă nu am fi efectuat o cercetare empirică, am fi putut trage concluzia greșită că nivelul informațional preluat de beneficiari ar putea fi mai dezvoltat decât cel al abilităților și atitudinilor. Totuși, din răspunsurile participanților putem observa că sunt mult mai multe elementele practice și atitudinale decât cele teoretice pe care aceștia le-au achiziționat în relația cu specialiștii. Sunt câteva posibile explicații ale acestui fenomen. În primul rând, consumatorii sunt mai deschiși și capabili să preia abilități și atitudini prin imitare și practicare, decât să rețină informații teoretice. Mai apoi, cele mai multe situații cercetate au fost în comunitățile terapeutice unde acceptul puternic a fost pus pe dezvoltarea abilităților și atitudinilor. În al treilea rând, participanții sunt mai capabili să ofere informații despre ceea ce fac și simt decât dacă analiza s-ar realiza în mod abstract prin interpretarea informațiilor teoretice obținute. De aceea, putem concluziona că beneficiarii apreciază cadrul în care pot să fie atât înconjurați de persoane cu experiențe similare, cât și de profesioniști, pentru a putea practica abstinența și astfel aceasta se sedimentează oferind siguranță pentru viitor.
În altă ordine de idei, beneficiarii afirmă că familia nu poate să-i ajute, ci dependentul valorizează doar contribuția adusă de profesioniștii sau de alți dependenți. Unul dintre participanți spune că a învățat mai mult de la prietenii cu care au fost împreună, iar mai apoi aceștia erau persoanele motivatoare pentru schimbare.
Cadrul transferului din perspective familiilor beneficiarilor
În tabelul 18, familiile consumatorilor menționează, în primul rând, cadrul familiilor cu experiență similară ca fiind cel mai potrivit pentru a prelua elementele studiate în această lucrare. Se înțelege deci faptul că acestea apreciază comunicarea cu alte familii și consideră că pot învăța de la ele.
Tabel 18. Cadrul transferului, menționat de familia consumatorului
Totuși, este bine de menționat faptul că unii dintre respondenți au avut experiențe în care specialistul a generat sentimente de vinovăție și judecată. Cu toate acestea, familia consumatorului continuă să apeleze la ajutorul profesioniștilor în găsirea celor mai bune soluții pentru situația generată de consumul de droguri.
Respondenții consideră că modelele adoptate de alții aflați în situații similare sunt relevante pentru ei în încercarea de a găsi soluțiile potrivite. Putem concluziona că deschiderea spre aceste familii este un element ce trebuie folosit mai intens de către profesioniști, cu atât mai mult cu cât specialiștii nu se regăsesc atât de prezenți în răspunsurile familiilor consumatorilor.
Un alt cadru în care familia beneficiarului consideră că acumulează elementele necesare pentru a preveni apariția unui nou consum este biserica. Aici ei învață multe aspecte morale, sociale și de suport. De aceea, este important de știut atât puterea pe care o are această instituție în prevenirea recăderii, dar, în același timp, și modalitățile prin care poate fi accesată această resursă comunitară.
În încercarea de a răspunde la întrebarea despre modul în care ar putea fi ajutate familiile să intervină la momentul în care dependentul a ajuns la schimbare, adică după întoarcerea acasă, unul dintre părinți a spus că toate aceste informații, abilități și atitudini le-a obținut după externarea membrului familiei care a suferit de dependență. Fostul consumator a venit acasă și a stat de vorbă cu familia pentru a o instrui cum să acționeze în cazul lui. Le-a explicat care sunt factorii declanșatori, ce îi face să fie vulnerabili, cum să poată citi semnele unui potențial consum, ce cuvinte să folosească, ce expresii nu ajută, ce atitudini sunt dăunătoare și multe alte elemente practice și atitudinale care sunt destinate întăririi relației și conlucrării pentru reușita abstinenței.
4.1.5 Contribuția familiei la prevenirea recăderii
Răspunsurile beneficiarilor cu privire la contribuția familiei sunt destul de elocvente pentru studiul de față. În primul rând, ei consideră că familia poate fi sursa cea mai mare de încurajare pentru reușita lor. Chiar dacă uneori familia nu este suficient de alertă la situația prin care consumatorii trec, cu toate acestea implicarea membrilor acesteia este vitală pentru recuperare și menținerea abstinenței. Un alt element este cel de lipsă a reproșurilor sau de învinovățire a consumatorului (vezi tabelul 19). Acest lucru dăunează foarte mult nu doar în relația lor, ci mai ales în reușita recuperării. Atunci când beneficiarii se simt sub presiunea unei judecăți impuse de familie, aceștia consideră că ajutorul venit din această relație este minim. Mai mult, în loc de învinovățire, beneficiarul apreciază suportul și încurajarea spre reușită, ceea ce le demonstrează un climat de acceptare oferit de familie. A trata cu respect și acceptare o persoană ca s-a drogat nu este un lucru simplu, dar dorința lor de a fi tratați astfel provine din faptul că aceasta este noua lor „normalitate.” Experiența consumului este parte din personalitatea lor și, de aceea, dacă familia dorește să-i ajute trebuie să îi accepte cu această „normalitate” pe care ei o prezintă. Acest lucru nu înseamnă că acceptă problema, de aceea „normalitate” nu se referă la îngăduința problemei de care ambele părți vor să se ocupe, ci „normalitate” are de a face cu experiența pe care consumatorul nu o poate înlătura, ci este parte din el. A arăta dragoste și acceptare față de un consumator înseamnă să demonstrezi că îl tratezi ca un întreg, inclusiv problema cu care el se confruntă și pe care dorești împreună cu el să o schimbi. Putem astfel să concluzionăm că un cadru potrivit creat de membrii familiei poate contribui substanțial la recuperarea și menținerea abstinenței beneficiarului.
Tabel 19. Contribuția familiei, din perspectiva consumatorului
Informațiile primite de la familie sunt și ele apreciate de beneficiari. Cu ajutorul familiei, beneficiari pot fi educați în privința efectelor drogurilor, programelor existente în recuperare, dar și grupurilor de suport ce pot fi accesate odată ce aceștia se află înapoi în cadrul familiei. Mai mult, familia deține un rol important în administrarea resurselor pe care le deține și, astfel, o bună organizare financiară poate contribui mult la prevenirea recăderii. Totodată, suportul familiei poate fi demonstrat și prin rugăciune, după cum afirmă beneficiarii sau chiar prin inițierea unei colaborări cu prietenii care pot contribui la recuperare și, ulterior, la menținerea abstinenței. Grupurile de suport pe care familia le poate contacta sunt atât cele specializate, cât și, eventual, cele religioase, pentru a crea o nouă comunitate și un cerc de prieteni în jurul celui care iese din programul terapeutic. Iată cum familia deține diverse mecanisme de îmbunătățire a situației dependenței și, în același timp, poate să prevină posibilele recidive.
4.2. Rezultatele cercetării
Primul obiectiv pe care l-am stabilit pentru cercetare a fost să identificăm setul de cunoștințe, abilități și atitudini pe care profesioniști le dețin și care sunt transferate către beneficiar și familia acestuia. Acest obiectiv a fost îndeplinit prin evidențierea multitudinii de informații și cunoștințe teoretice conceptualizate în informații despre diversele aspecte psihosociale ce stau la baza relațiilor umane și a situației consumului de droguri. Mai mult, am identificat o serie de abilități și atitudini concrete pe care profesioniștii doresc să le observe că se formează atât în ceea ce-i privește pe consumatori, cât și rețeaua lor de suport. După evidențierea acestor elemente am analizat dacă și cum sunt ele preluate de către beneficiari și familiile acestora și am concluzionat că există un grad ridicat de transfer care are loc dinspre profesioniști spre beneficiari și familiile lor.
Al doilea obiectiv pe care ni l-am propus a fost să explicăm cadrul situațional în care are loc transferul setului de cunoștințe, abilități și atitudini și am înțeles din interpretarea triangulară a cercetării că, în mod special, interacțiunea individuală este cea mai potrivită pentru profesioniști și beneficiari, iar pentru familii este important să aibă loc într-un cadru cu persoane ce prezintă situații similare. Elementul central în analiza cadrului transferului îl prezintă unitatea de timp în care are loc acest transfer și am concluzionat că o perioadă mai mare de timp oferă șanse mai mari pentru reușită. Un alt element vital este cadrul organizatoric în care se desfășoară întreg procesul, despre care toți participanții, dar în mod special beneficiarii, au afirmat că trebuie să aibă loc într-un decor izolat de mediul de proveniență.
Cel de al treilea obiectiv stabilit al cercetării a fost să înțelegem mecanismul de prevenție al recăderii, oferit de rețeaua de suport (formală și informală), prin capacitarea beneficiarului cu informații, abilități practice și atitudini corecte. De aceea, am studiat așteptările beneficiarilor și ale familiilor acestora față de pregătirea teoretică a profesioniștilor, aptitudinile pe care aceștia le dețin, dar și față de atitudinile pe care le manifestă. Totodată, am încercat să observăm care este rolul pe care familia îl joacă în prevenirea recăderii.
În ce privește situația pregătirii teoretice a profesioniștilor, atât beneficiarii, cât și familiile acestora presupun că școala pe care aceștia o urmează le oferă toate elementele necesare practicării bune a profesiei. Așteptarea lor ca viitori specialiști să fie bine pregătiți după absolvirea școlii este validă și de aceea trebuie să fie intenționat centrată pe aceste aspecte pentru ca profesionistul să-și însușească întregul set de cunoștințe, abilități și atitudini identificat în prezenta cercetare. Astfel că, din cercetare putem observa că există o serie de elemente menționate de beneficiari și de familiile acestora și care se regăsesc în pregătirea pentru profesia de asistent social. Vom menționa aici doar câteva dintre ele, și anume: evaluarea socială a mediului de proveniență, individualizarea intervenției, confidențialitatea, respectul sau comunicarea. Este cert că beneficiarii nu au de unde să știe ce principii și ce valori guvernează profesia de asistent social, ci această așteptare le-a fost dezvoltată datorită experiențelor nefaste pe care le-au avut cu unii profesioniști. De aceea, unii dintre beneficiari au considerat că această cercetare poate fi un mijloc prin care pot să transmită un mesaj viitorilor sau actualilor profesioniști în domeniu, în vederea motivării acestora la o pregătire temeinică. În același mod se poate discuta și despre familie beneficiarilor care așteaptă ca abordarea profesioniștilor să fie individualizată și realizată pe baza unei evaluări sociale corecte a situației prin care trece fiecare beneficiar sau membru al familiei.
În primul rând, putem spune că o bună pregătire a profesioniștilor este manifestată prin echiparea acestuia în vederea derulării mecanismul de asigurare în prevenirea recăderii, tocmai prin realizarea transferului de cunoștințe, abilități și atitudini către beneficiar pentru a-l capacita să fie „propriul lui terapeut”, după cum afirma unul dintre cei intervievați.
În al doilea rând, familia joacă un rol extrem de important în sistemul de prevenire a recăderii. În multe dintre interviuri, profesioniștii au afirmat că nu dețin suficiente resurse de personal și financiare pentru a se putea ocupa și de familiile consumatorilor și, de aceea, lucrul cu acestea este destul de limitat în momentul de față. Totuși, ei au recunoscut importanța unei astfel de programe și sunt conștienți de rolul important pe care familia îl joacă în reușita abstinenței. Astfel că profesioniștii doresc să ajute familiile, sfătuindu-le să nu ofere țigări sau alcool pentru a sărbători vreun eveniment. Acestea sunt elemente declanșatoare, care foarte ușor duc la reluarea consumului. Chiar dacă par inofensive, aceste lucruri sunt foarte legate de experiența anterioară a consumatorului, de aceea este înțelept ca familia să nu pună în pericol progresul obținut cu atâta efort. Situația declanșatorilor este foarte importantă, deoarece odată ce consumatorul reușește să se ferească de expunerea la astfel de medii, ar putea fi protejat într-o măsură foarte mare. Totuși, elementele declanșatoare nu sunt totdeauna ușor de identificat și nu vin de fiecare dată anunțând sosirea lor. Drept urmare, este important ca, pe lângă semnele legate de factorii declanșatori, să existe și alte mecanisme de a devia dorința de consum prin elemente practice care pot asigura succesul.
Mai mult, profesioniști au spus că este important ca familia să se informeze cât mai bine despre situația drogurilor. Totuși, aceste informații nu sunt suficiente dacă provin doar din mediu de tip internet sau doar din cărți. Cel mai indicat este ca membrii familiei să consulte specialiști care au experiență în acest domeniu. Acești specialiști pot fi găsiți în diverse centre și instituții, dar este important ca informațiile să nu se limiteze la aspecte medicale, ci să explice celor implicați și elementele psihologice și relaționale, de exemplu. Mai apoi, nu este suficientă doar informarea, ci este bine ca părinții să consulte profesioniștii care fac consiliere și care îi pot ajuta să obțină informații, abilități și atitudini corecte față adolescentul/ tânărul care a consumat substanțe. În același timp, este nevoie să menționăm că nu toate centrele au capacitatea și resursele de a informa și ajuta părinții, de aceea ei trebuie să nu renunțe până când nu sunt sprijiniți concret în obținerea acestor informații.
Este adevărat că, în multe situații, familia fie nu există, fie are mari disfuncționalități. Alteori membrii familiilor comit multe greșeli sau nu se află într-o relație apropiată cu consumatorul. De aceea, atunci când acesta ajunge la momentul în care caută echilibru emoțional simte nevoia de a-și ierta familia pentru toate greșelile comise și abia apoi să se ierte pe sine înșiși. Această iertare este un element vital de echilibru între beneficiari și societate, oferind elementele de integrare necesare contribuției la comunitate și la demersul social.
Toate aceste elemente constituie un sistem integrat de menținere a abstinenței și prevenirea recăderii în consumul de droguri.
În finalul acestei cercetării, putem concluziona că, pe baza dovezilor necesare obținute în urma cercetării, ambele ipoteze sunt validate. În primul rând, cu cât beneficiarii intervievați au afirmat că dețin informații corecte, abilități practice specifice și atitudini societal pozitive, cu atât menținerea abstinenței s-a păstrat mai mult. În al doilea rând, beneficiarii au discutat și experiențele de tratament anterioare pe care le-au comparat cu ultima formă de tratament, dezvoltând ideea că profesioniștii care i-au ajutat în a doua încercare au fost mult mai capabili să le ofere sprijinul și au generat succesul de care se bucură acum. Acest lucru s-a întâmplat datorită capacității profesioniștilor de a transfera cunoștințe, abilități și atitudini necesare prevenirii ulterioare a reluării consumului.
4.3 Concluzii finale și propuneri
Concluziile vor cuprinde următoarele elemente: „stadiul actual al cunoașterii temei, punctele de vedere referitoare la problemă, elementele de noutate aduse de studiu, aplicativitatea rezultatelor, limitele investigației și posibilele direcții de urmat în cercetările viitoare.”
4.3.1 Discuții despre implicarea familiei
Într-un studiu efectuat între anii 1996 și 2000, la București, în cadrul secției de dezintoxicare a unui spital, cercetătorul a observat că vârsta predominantă a pacienților (aproape 30%) era de 18-20 ani. Una dintre concluziile la care ajunge autorul studiului spune că: „Ceea ce este alarmant este faptul că familia descoperă consumul de drog al tânărului după aproximativ un an și jumătate, timp în care modificările comportamentale generate de consum sunt ignorate de grupul parental”. Este adevărat că mulți dintre beneficiarii (dar și familiile) intervievați au interacționat cu profesioniști din domeniul spitalicesc care sunt centrați pe a oferi informații și servicii medicale. Astfel că setul de cunoștințe, abilități și atitudini ar putea fi diferit decât cel al asistenților sociali. Afirmând aceste aspect, nu intenționăm să aruncăm o lumină negativă asupra unei alte categorii de profesioniști, ci, mai degrabă, să accentuăm necesitatea unei colaborări între toți profesioniștii care activează în domeniul dependențelor, pentru ca, printr-o conlucrare strânsă, să existe schimbul acestor seturi la nivel de profesioniști atât în etapa de dezintoxicare (preponderent medicală), cât și în perioada postcură de tratament ce vizează aspectele psihice ale dependenței.
În urma prezentei cercetări am concluzionat că implicarea familiei se poate realiza datorită deschiderii acesteia față de aportul profesioniștilor și a considerației pe care membrii acesteia o au față de specialist. Pe de altă parte, am observat că instituțiile care oferă servicii în acest domeniu nu dispun de capacitatea și nici de resursele necesare să ofere prea mult suport familiilor. De aceea, considerăm că pe viitor este extrem de important ca atât instituțiile statului, cât și cele private să investească mult mai mult în educarea și pregătirea familiilor consumatorilor cu scopul explicit de a preveni recăderea. O astfel de abordare s-ar putea să aducă în România mai multe rezultate decât putem anticipa în acest moment. În contextul în care se observă că părinții prin propriile lor eforturi, din cauza bagajului redus de cunoștințe, abilități și atitudini, nu reușesc să stopeze fenomenul consumului ce se derulează chiar sub ochii lor, rămânând neputincioși în fața creativității propriilor copii care nu doar maschează consumul, dar și folosesc resursele familiei pentru a-și alimenta patima, este important ca acest set (compus din cele trei elemente) să fie transferat părinților în vederea dezvoltării unui scut real atât pentru apărarea copiilor în fața bombardamentului morții albe, cât și pentru protejarea celulei societății – familia.
În studiul transferului de abilități pe care familia le preia de la profesionist am descoperit că este importantă implicarea familiei în procesul de recuperare. Astfel că, se impune ca profesioniștii să facă acest lucru în mod real, găsind acele posibilități prin care contribuția familiei să conteze, iar, mai apoi, dacă specialiști își doresc ca beneficiarii să fie proprii lor terapeuți, de ce nu ar dori ca familia să fie grupul lor de suport și co-terapeuți? Este adevărat că acest lucru presupune o investiție mai importantă, dar, în același timp, garantează succesul într-o măsură mai mare. Mai apoi, datorită faptului că se ajunge greu la părinții consumatorilor, este necesară intervenția pe linie școlară și astfel părinții să „revină la școală” pentru a-i ajuta pe proprii lor „copii”, care de acum sunt adolescenți sau chiar tineri adulți. Această revenire în băncile școlii este atât benefică, cât și vitală în prevenirea recăderii, prin echiparea intenționată a celor care au experimentat situația co-dependenței. Mai mult, extrem de util ar fi un ghid practic de pregătire, care să fie atât accesibil, cât și prelucrat părinților și potențialilor dependenți, fie prin rețele specifice de educație, fie prin programe de informare la nivel de comunități pentru prevenirea consumului și echiparea familiei pentru detectarea consumului. Este adevărat că un astfel de ghid poate părea greoi pentru cineva care nu este familiarizat cu niciunul din termenii folosiți sau care nu are capacitatea de a acumula astfel de informații fără ajutor din partea unui adult.
Această cercetare a evidențiat importanța familiei în prevenirea recăderii în consumul de droguri, dar, în același timp, a demonstrat lipsa focalizării pe familie în lupta împotriva acestui flagel. Cu alte cuvinte, specialiștii recunosc importanța rolului primordial al familiei, însă instrumentele de luptă și mecanismele de lucru rămân tot în cadrul instituțiilor de specialitate. De aceea, propunem ca specialiștii să colaboreze mai mult cu familiile pentru o reușită mai sigură.
Dacă ne uităm la aspectele transgeneraționale și vedem importanța identificării caracteristicilor familiale în consumul de droguri putem spune că se pot observa din timp potențialele probleme, oferind astfel posibilitatea de a întrerupe ciclul abuzului de substanță identificat. Acest lucru presupune o evaluare specializată pe care școlile ar putea să o includă în schema de tratament a copiilor cu scopul prevenției consumului. Pe de altă parte, dragostea din familie nu este niciodată suficientă. Manifestând o dragoste „neglijentă” față de consumator, rezultatele nu sunt benefice în prevenirea recăderii. Astfel că, este nevoie de o acțiune specifică și cu caracter profesional pentru a ajuta familia să-și asume responsabilitățile și să adopte atitudini benefice față de consumator.
Sunt o serie de autori români care ne ajută în problematica dependenței și rolul familiei. De exemplu, Rășcanu oferă o serie de sugestii adresate părinților, referitoare la modul în care aceștia trebuie să-i abordeze pe copii în contextul dependențelor. Aceste sfaturi se încadrează în zona cunoștințelor, abilităților și atitudinilor. Din prima categorie aș aminti: informații despre efectele alcoolului, urmările combinării alcoolului cu drogurile, modalități prin care se poate identifica atunci când copilul are probleme de dependență, informații despre consecințe și altele. În privința abilităților, Rășcanu îi îndeamnă pe părinți să comunice cu copiii, dar îi și sfătuiește cum să comunice, cum să reacționeze față de copii, ce fel de întrebări să le pună și cum să fie fermi. În privința atitudinilor, din nou avem o serie întreagă prin care părinții sunt încurajați să nu inducă teama și să mențină legăturile emoționale cu copii: „nu intra în panică, fii vigilent, fii sprijin și supraveghează, vorbește calm și direct etc.” Toate aceste elemente se găsesc în faza de prevenție a consumului, dar pot fi folosite și în etapa anticipării recăderii.
Iată cum aceste roluri și abilități (descrise de Rășcanu și de alții), care în mod tradițional ar fi trebuit dezvoltate la nivelul profesioniștilor, acum încep să fie oferite ca sugestii părinților sau celor din rețeaua de suport a dependenților. Bineînțeles că toate aceste sugestii sunt binevenite și este încurajator să vedem că ele apar în scris și în țara noastră. Totuși, putem aduce în discuție două probleme legate de acest lucru. În primul rând, faptul că acestea sunt niște sugestii pe hârtie, nedemonstrate în practică. Formarea unor deprinderi necesită un proces specific ce include vizualizarea comportamentului necesar de schimbat sau adoptat. Astfel că, aceste elementele sugerate părinților vor rămâne, probabil, pentru ei un deziderat greu de atins, chiar și de către personalul din zona profesională ce se ocupă de copiii lor. În al doilea rând, putem discuta despre faptul că aceste sugestii sunt consemnate în cărțile de specialitate, foarte puțin diseminate la nivelul populației. Probabil că mulți dintre părinții ce se confruntă cu fenomenul dependenței celor dragi nu vor avea acces la aceste materiale și nici măcar nu vor ști unde să le caute pentru a preveni consumul. De aceea, este important ca nu doar copiii să fie instruiți cu privire la droguri prin programe școlare, ci și părinții au nevoie de mecanisme accesibile la care să poată face apel în momentul când se confruntă cu astfel de probleme. Mai mult, pentru a putea preveni consumul de droguri în rândul copiilor, părinții ar trebui să fie instruiți să identifice din timp problemele, să li se ofere un set de abilități pe care să le poată dezvolta în sistem de „laborator” într-o modalitate formativă (eventual cursuri de pregătire sau întâlniri specifice în acest sens). De aceea, părinții trebuie să fie instruiți antidrog. Acest lucru nu este un concept nou, deoarece există suficiente inițiative în Europa de Vest. Important este ca întreg procesul de educare a părinților să fie intenționat și organizat la nivel de comunități locale pentru a putea fi ușor diseminat, având toate elemente necesare incluse despre prevenția consumului sau anticiparea recăderii.
De aceea, propunerea noastră este formarea unor cursuri la nivelul școlilor pentru comitetele de părinți cu scopul prevenției consumului, recunoașterii simptomatologiei consumului, intervenției în criză, intervenției curative pe durata tratamentului și consilierii, dar, în același timp, formarea unor abilități de comunicare și sprijin față de pre-adolescentul sau adolescentul, în persoana propriului copil, care se confruntă în cercul lui de prieteni cu acest flagel. Mai mult, în cadrul instituțiilor de specialitate să se ofere cursuri destinate părinților, în vederea transferului acestui set de instrumente necesare împotriva consumului de la specialist la părinți.
Lupta împotriva acestui fenomen poate părea, la un moment dat, fără rezultate, de aceea este necesară angrenarea cât mai eficientă a celor atinși direct sau indirect de acest flagel. Pregătirea părinților poate fi realizată la nivel de școală sau prin mecanisme comunitare din jurul nucleului imediat al familiei sau al comunității unde își desfășoară aceștia activitatea.
În cadrul școlilor ar trebui impusă participarea părinților la astfel de cursuri. Realitatea pare să demonstreze că lipsa de interes a părinților față de proprii copii este un element ce favorizează perpetuarea fenomenului. De aceea, ar fi nevoie de identificarea unor mecanisme reale de încurajare și atragere la participarea în cadrul unor astfel de pregătiri. Ar fi bine să se meargă și mai departe și să se propună ca prin forma de asistare a familiei consumatorului, părinților să li se solicite participarea la aceste cursuri. Având în vedere că specialiștii recunosc consumul de droguri ca fiind o boală ce implică întreaga familie și mai apoi societatea, este nevoie ca în procesul de tratament să fie instruiți și cei din imediata apropriere a consumatorului (co-dependenții), chiar dacă aceștia nu vor fi niciodată considerați specialiștii din domeniu, ci doar „ajutoarele” lor. După cum o mamă primește instrucțiuni de la medicul pediatru legat de modalitatea de administrare a unor medicamente, sau de la învățătorul copilului legat de efectuarea temelor de casă, sau de la un specialist psiholog legat de evaluarea permanentă a comunicării și a relațiilor copilului, tot astfel părinților trebuie să li se transfere acest set de cunoștințe, abilități și atitudini în vederea realizării dezideratului estompării consumului și a prevenirii recăderii.
4.3.2 Propuneri referitoare la beneficiari
În teza de doctorat susținută de Vasile Daniel în cadrul Universității de Medicină și Farmacie din București, autorul lucrării crede că există o corelare între dependența de unele substanțe interzise și trăsăturile de personalitate. Acestea sunt legate prin doi algoritmi posibili. În primul rând, este vorba de personalitate ce favorizează consum și invers. Sunt luate în discuție câteva tipuri de personalități asociate cu dependența de heroină și cocaină. Tipurile de personalități în discuție sunt menționate ca fiind, în primul rând, personalitățile de tip borderline, personalitatea de tip antisocial (psihopatic), personalitatea de tip narcisist sau schizotipală paranoidă de tip dependent și altele. Toate aceste explicații ale tulburărilor psihice conclude că pacientul prezintă tulburări ale personalității asociate cu dependența. Bineînțeles, în acest mod persoana este teoretic absolvită de responsabilitate. Tratamentul propus de cercetător este preponderant focalizat spre psihoterapie, asociată cu tratament medicamentos. Totuși, când cercetătorul își prezintă concluziile se observă asocierea mediului familial ca fiind favorabil prevenirii consumului, diminuării lui la nivelul celor care au început consumul, dar și la nivelul prevenirii parțiale a recăderii. Mai mult, din documentația oferită de cercetător nu putem înțelege dacă și cum s-a făcut dezintoxicarea și, eventual, ce fel de tratamente farmacologice au fost aplicate. Cu toate acestea putem observa că propunerile autorului sunt orientate spre a încuraja familiile de proveniență ale dependenților către o coeziune mai mare și sprijin oferit cu scopul benefic în prevenirea și reducerea consumului. Astfel că, la nivel de cercetare se propun tratamente psihoterapeutice, dar la concluzii se recomandă familiilor să devină proactive, fără a menționa dacă aceste două sisteme sociale în care se încadrează dependentul sunt în conexiune și dacă există o permeabilitate a cunoștințelor și abilităților în așa fel încât profesionistul să beneficieze de aportul familiei, dar și familia să obțină necesarul de informații sau abilități de la profesionist.
Iată cum cele două sisteme sunt impermeabile și separate de evidente bariere sociale (în etapa dezintoxicării), făcând ca tratamentul postcură să fie disociat și fără continuitate. În schimb obiectivul este să se obțină un flux și un schimb de abilități și informații între cei care sunt actorii-cheie recomandați de cercetător ca fiind capabili de a influența pozitiv dependentul, în ciuda tulburărilor lui de personalitate. Propunerea pe care o putem face la acest nivel este de a corela intervenția farmacologică (în dezintoxicare) cu programe sociale specifice (în postcură), în așa fel încât beneficiarii să nu fie doar pacienți, ci ei să poată beneficia de asistență morală și socială pentru asigurarea reușitei în acest demers. De aceea, este recomandat ca accentul să fie pus pe recuperarea morală și socială, chiar din etapa terapiei farmacologice.
Datorită faptului că beneficiarii au preluat multe dintre comportamentele profesioniștilor care îi ajută, cum ar fi comunicarea sau rezolvarea conflictelor, cuplat cu faptul că îi consideră modele pentru ei, acest lucru sugerează că procesul de transfer al cunoștințelor, abilităților și atitudinilor trebuie să devină intențional din partea profesioniștilor. Având în vedere că specialiștii au avut nevoie de cursuri și seminarii de formare profesională, cu atât mai mult beneficiarii ar avea nevoie de acestea. În același timp, specialiștii continuă să participe la diverse simpozioane și cursuri de specializări în comunicare, organizare și dezvoltare profesională, de aceea ei ar putea implementa în cadrul interacțiunii dintre ei și beneficiar sesiuni similare, prin care aceștia să fie ajutați în același mod. Mai mult, perioada postcură constituie o altă etapă în care se poate continua dezvoltarea acestor deprinderi dacă se vor organiza evenimente destinate foștilor consumatori, în vederea prevenirii recăderii și a menținerii abstinenței. De aceea, propunerea concretă este ca instituțiile ce oferă servicii persoanelor consumatoare de droguri să dezvolte programe ce pot asigura prevenirea recăderii. Acest lucru se poate realiza și cu ajutorul unor instituții educaționale, ONG-uri și instituții religioase sau culturale.
4.3.3 Propuneri referitoare la profesioniști, asistenți sociali
Procesul de cunoaștere nu se încheie odată cu finalizarea școlii, ci această cunoaștere devine activă din momentul interacțiunii cu persoana asistată. Astfel, cunoștințele teoretice ale profesioniștilor sunt importante, dar fără culegerea unor noi informații, intervenția devine minimă sau poate chiar nulă. Dacă un profesionist cunoaște doar terapiile și programele unde el lucrează, acesta va fi limitat în oferta de servicii pe care le poate acorda. Mai mult, ar putea obtura posibilitățile de recuperare ale celor cu probleme de dependență, având în vedere că este focalizat doar pe propria profesie. Când vine vorba despre infracțiuni ce implică substanțe ilicite, pregătirea personalului polițienesc a fost efectuată încă din anul 2005. Astfel că lupta cu acest fenomen este pe toate fronturile. Aceeași abordare trebuie să existe și în cadrul pregătirii profesionale a asistenților sociali, pentru ca aceștia să fie capabil să facă față tuturor provocările profesionale ce le stau înainte.
În literatura de specialitate se discută despre o ruptură între fenomenul studiat și aplicarea rezultatelor cercetării în practică. De aceea, autori acestei afirmații susțin necesitatea unei echipe multidisciplinare compuse din specialiști precum: medici, psihologi, asistenți sociali și alții, pentru a pune în practică rezultatele cercetate. Mai apoi, problema diseminării rezultatelor este analizată și se poate observa că nu toate cercetările își găsesc locul în materialele publicate sau acceptate de către ceilalți specialiști. De aceea, este nevoie de o investiție continuă de promovare a cercetărilor practice realizate, în mod special pentru a-i ajuta pe profesioniști să-și formeze o bază de cunoștințe solidă și să păstreze atitudini de continuă învățare. Este nevoie de o permanentă pregătire și informare a profesioniștilor. De exemplu, tipul de ascultare la care beneficiarii fac referire (analizat la subcapitolul transferului de abilități spre beneficiari) este ceea ce specialiștii numesc „ascultarea activă”, manifestată prin interes față de persoana interlocutoare. Aceasta demonstrează capacitatea de a prelua informația așa cum este ea redată de interlocutor. Aici este nevoie de formarea unor deprinderi de feed-back și elemente ce pot fi folosite din programarea neurolingvistică în care se acordă cuvintele folosite de beneficiar cu răspunsul oferit de profesionist. Astfel de abilități se formează în timp, dar ele trebuie să fie urmărite intenționat de către sistemul educațional al profesiei de asistent social, iar mai apoi de către profesionistul practicant.
Mai mult, beneficiarii și familiile acestora vor să observe un set de valori morale și sociale la profesioniștii cărora le cer ajutorul. Probabil că așteptările consumatorilor nu sunt împlinite tocmai pentru faptul că profesionistul este definit de profesie și nu de setul de valori morale pe care le deține. De aici putem înțelege că dependenții și familiile acestora doresc să interacționeze cu profesioniști deoarece aceștia oferă un model demn de urmat pentru ei. De aceea este nevoie de o educație continuă și informare permanentă a profesioniștilor în legătură cu modul în care își dezvoltă relații cu beneficiarii și familie acestora cu scopul comun de a preveni recidiva în consumul de droguri și a oferi instrumentele necesare celor implicați.
Cercetarea a evidențiat o serie de elemente specifice profesiei asistenței sociale, pornind de la evaluare și până la monitorizarea intervenției cu încheierea acesteia. Totuși, propunerea concretă pe care o considerăm oportună este de a transforma procesul intervenției într-un sistem integrat favorabil transferului intențional de cunoștințe, abilități și atitudini. Acest lucru se încadrează în rolul de formator al asistentului social, atât pentru beneficiar, cât și în ce privește familia acestuia. Astfel că profesioniștii pot organiza diverse activități și evenimente destinate beneficiarilor și familiilor acestora. În același timp, întâlnirile particulare cu aceștia ar putea constitui un alt mijloc de a realiza transferul.
Lipsa experienței consumului de substanțe nocive este percepută eronat de către beneficiari ca fiind o barieră în activitatea cu dependenții. Dacă profesionistul este suficient de capabil să asculte cu empatie și atenție pentru a evalua corect situația celui în cauză, chiar dacă el personal nu a trecut prin consum, va fi în stare să contribuie pozitiv la recuperarea consumatorului. De aceea, pe lângă formarea academică continuă este important să existe o serie de întâlniri în care să se aducă împreună expertiza profesioniștilor cu experiența consumatorilor și astfel transferul să aibă loc în ambele sensuri.
4.3.4 Elemente de politici sociale privitoare la consumul de droguri
Pentru a reuși formularea unor politici sociale este importantă existența unor date concrete și actuale. Acest lucru facilitează formarea unor politici naționale și regionale folositoare situației consumului de droguri. Sinclair ne propune trei situații necesare pentru a fi finalizate cu scopul de a accentua importanța culegerilor de date în formarea politicilor naționale. În primul rând, este menționat interesul mass-mediei care cere explicații despre pericole, tratamente și alternative medicale; mai apoi avem specialiștii care au nevoie de pregătire specifică în funcție de datele culese prin programul specializat în acest sens; mai apoi sunt menționați politicienii care doresc să promoveze legi concrete și benefice în acest domeniu. Astfel că propunerea concretă este de concepere a unui sistem centralizat de culegere de date referitoare la evoluția și caracteristicile consumului de droguri. Este adevărat că în momentul de față lucrările de doctorat realizate în cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială contribuie la atingerea acestui deziderat prin cercetările deja realizate în acest domeniu.
Mai mult, așa cum am observat în capitolul 1, nu doar profesioniștii contribuie la formarea deprinderilor, cunoștințelor și atitudinilor beneficiarilor și familiilor acestora, ci și mass-media, comunitatea, părerea liderilor informali și formali, școala primară, deciziile politice etc. Toate acestea pot constitui elemente specifice pentru o viitoare cercetare cu scopul de a vedea întreg tabloul formării de cunoștințe, abilități și atitudini. Astfel că se impune propunerea unei nucleu de cercetare continuă la nivel de universitate, cuplat cu instituțiile de stat și particulare pentru a reduce distanța dintre teorie și practică.
Un alt element important este adaptabilitatea continuă a serviciilor și tipurilor de tratamente care să fie adecvate atât la nivel european, dar mai ales la nivelul fiecărei țări în parte. Acest lucru trebuie să fie o preocupare continuă, chiar dacă este o provocare permanentă pentru profesioniștii care activează în acest domeniu. Această preocupare nu doar că va dezvolta o varietate de servicii, dar, în același timp, caută răspunsuri „din ce în ce mai diferențiate” față de acest fenomen complex al societății contemporane.
Totodată, este nevoie să fie dezvoltate sisteme educaționale în contextul social românesc care să pregătească personalul pentru situațiile specifice țării noastre. Încercarea de a adapta modele internaționale pentru a se potrivi situației naționale poate, uneori, să fie atât anevoioasă, cât și neproductivă. De exemplu, Rășcanu sugerează că formele de terapie de tip AA și NA care includ cei 12 pași și care au la bază principii spirituale se adresează doar persoanelor cu „dependențe vechi care sunt disperați, astfel încât sunt gata să încerce”. Aceasta perspectivă ar trebui fi verificată atât teoretic, cât și practic în România, chiar dacă în țara noastră ea fost folosită ca metodă de la începutul anilor 1990. Probabil că „noile” metode psiho-farmaceutice atrag specialiștii cu atât mai mult cu cât nu implică acele elemente de spiritualitate ce pot stânjeni un profesionist ce are la bază un demers preponderent științific și mai puțin spiritual. Oricum, recunoașterea importanței spiritualității este un pas greu pentru unii dintre specialiști. Acest lucru nu se întâmplă la nivel cognitiv sau verbal, ci la nivel practic. Nu este de mirare că mulți specialiști români evită abordările care presupun influențe religioase, preferându-le pe cele cu demers preponderent științific. În același timp, profesioniștii se simt mai confortabili cu ceea ce pot explica sau, cel puțin, cu ceea ce pot face, decât cu ceea ce nu pot explica și, bineînțeles, nu pot oferi ca serviciu. De aceea, o ultimă propunere este de a se forma echipe multidisciplinare ce pot include atât specialiști psihologi, asistenți sociali, medici, cât și personal religios, în toate programele de asistență a celor cu problema consumului de droguri. Astfel de echipe ar trebui să includă profesioniști din întreg spectrul științelor socio-umane care sunt pregătiți temeinic în acest sens.
Anexa 1. Cadru juridic
Cadrul juridic internațional înainte de 1989, preluat ulterior de România:
– Convenția din 1912, convenție internațională asupra opiumului, semnată la Haga, la 23 ianuarie 1912, cu amendamentele stabilite în protocolul semnat la Lake Success, New York, la 11 decembrie 1946;
– Convenția și Protocolul asupra opiumului încheiate la Geneva în 19 februarie 1925, cu ocazia celei de-a doua Conferințe a opiumului, promulgate de România prin Decretul nr. 1578 din 5 iunie 1928;
– Convenția internațională din 1931 privind limitarea producerii și reglementarea narcoticelor, semnată la Geneva la 13 iulie 1931, cu amendamentele aduse la Lake Success în 1946;
– Acordul din 1931 privind controlul asupra consumului de opiu fumat în Extremul Orient, semnat la Bangkok, la 27 noiembrie 1931, cu amendamentele de la Lake Success în 1946;
– Convenția pentru reprimarea traficului ilicit de droguri vătămătoare, semnată la Geneva la 26 iunie 1936, și ratificată în România prin Decretul-Lege nr. 169 din 27 mai 1938;
– Protocolul din 1946 semnat la Lake Success, New York, la 11 decembrie 1946, prin care au fost aduse amendamente la acordurile, convențiile și protocoalele asupra stupefiantelor încheiate la Haga, Geneva, Bangkok;
– Protocolul din 1948 semnat la Paris 19 noiembrie 1948, prin care se pun sub control internațional anumite droguri, neprevăzute de convenția din 13 iulie 1931, privind limitarea producerii și reglementarea desfacerii narcoticelor, cu amendamentele ce au fost aduse prin Protocolul din 1946;
– Decretul nr. 227/1950 pentru reglementarea întrebuințării stupefiantelor;
– Decretul nr. 496/1952 pentru reglementarea regimului substanțelor și produselor toxice;
– Protocolul din 1953 privind limitarea și reglementarea culturilor de mac, precum și producerea, comerțul internațional, comerțul en-gros și folosirea opiului, semnat la New York, la 23 iulie 1953;
– Hotărârea consiliului de miniștri nr. 1.178/1954 privind comunicarea unor date în legătură cu importul, folosirea și difuzarea stupefiantelor;
– Hotărârea Consiliului de miniștri nr. 1.926/1960 prin care statul nostru acceptă protocoalele din 11 decembrie 1946 și din 19 noiembrie 1948, care amendează convențiile internaționale, punând sub control unele droguri și reglementând fabricarea și distribuirea stupefiantelor;
– Convenția Unică asupra stupefiantelor, încheiată la New York la 30 martie 1961, amendată prin Protocolul de la Geneva din 25 martie 1972, la care România a aderat prin Decretul nr. 626/1973, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 213/1973;
– Convenția din 1961; convenție unică asupra stupefiantelor, semnată la 23 iunie 1953;
– Convenția internațională asupra substanțelor psihotrope, semnată la Viena, la 21 februarie 1971;
– Protocolul privind amendamentele la convenția unică asupra stupefiantelor din 1961, semnat la Geneva, la 25 martie 1972;
– Convenția Națiunilor Unite din 1971 privind substanțele psihotrope;
– Convenția Națiunilor Unite din 1988 împotriva traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope;
Cadrul juridic intre anii 1990 – 2000:
– Hotărârea Guvernului nr. 75/1991 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor la normele privind regimul produselor și substanțelor stupefiante;
– Legea nr. 118/1992 prin care România aderă la Convențiile Națiunilor Unite din anii 1971 și 1988.
– Legea nr. 100/1998 referitoare la asistența de sănătate publică. În anexa nr. 1 a legii sunt trecute programele naționale de sănătate publică, organizate și finanțate de Ministerul Sănătății; în cadrul acesteia este inclus Programul național de prevenire și control al toxicomaniei și patologia indusă.
Mai multe hotărâri și ordine ale ministrului sănătății sunt oferite ca instrumente de lupta împotriva traficului, dar vizează și consilierea persoanelor afectate de acest fenomen.
– Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor;
– Codul vamal al României incriminează, la art. 176, drept infracțiune, contrabanda, fără autorizație, a produselor și substanțelor stupefiante sau psihotrope, a precursorilor și substanțelor chimice esențiale.
Legislația privind fenomenul droguri după 2000, în România:
– Legea nr. 134/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri;
– Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiți la fabricarea ilicită a drogurilor, împreună cu Hotărârea Guvernului nr. 1.121/2002 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a legii;
– Hotărârea Guvernului nr. 1.489/2002 privind înființarea Agenției Naționale Antidrog;
– Legea nr. 186/2007 privind regimul precursorilor de droguri a fost ulterior completată cu Hotărârea Guvernului nr. 358/2008, care aduce completări la Hotărârea Guvernului nr. 1.489/2002 privind înființarea Agenției Naționale Antidrog
– Legea nr. 522/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri;
– Legea nr. 332/2005 de aderare a României la Convenția cadru WHO pentru controlul tutunului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.088 din 2 decembrie 2005;
– Legea nr. 214/2007 de aderare a României la Convenția de cooperare polițienească pentru Europa de Sud-Est, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 475 din 16 iulie 2007.
Bibliografie
Academia Romană. Dicționar explicativ al limbii române, Ediția a II-A. București: Univers Enciclopedic, 1998.
Abraham, Pavel. Asistenta și reabilitarea persoanelor consumatoare de droguri. Metoda de hoop. București: Editura Național, 2004.
Abraham, Pavel. Comunitatea, Poliția și tranziția. București: Editura Național, 1996.
Abraham, Pavel. Comunitatea terapeutică: metoda de tratament a persoanelor dependente de droguri. București: Civitas, 2008.
Abraham, Pavel. Legislație în asistență socială, Colecția Juridică. București: Editura Național, 1999.
Abraham, Pavel, Toma Vasile Rus, and Adriana Crăciun. Drogurile, reglementări internaționale și interne, Colecția Universitară; Seria Juridică. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2004.
Agnew, Robert. „A Revised Strain Theory of Delinquency.” Social Forces 64, no. 1 (1985): 151-67.
Akers, Ronald L., and Gary F. Jensen. Social Learning Theory and the Explanation of Crime : A Guide for the New Century, Advances în Criminological Theory,. New Brunswick, N.J.: Transaction, 2003.
Alecu, Gheorghe. Manual de educație antidrog. Constanța: Editura APM SA, 2003.
Anghelescu, Ilinca & Ivan, Irina „Dependența la ea acasă.” Secolul 21 1-4 (2004): 67-72.
Barker, Robert L. The Social Work Dictionary. 5th ed. Washington, DC: NASW Press, 2003.
Baker, T. B., M. E. Piper, D. E. McCarthy, M. R. Majeskie, and M. C. Fiore. „Addiction Motivation Reformulated: An Affective Processing Model of Negative Reinforcement.” Psychological review 111, no. 1 (2004): 33.
Banciu, D., and S. Rădulescu. Sociologia crimei și a criminalității. București: Șansa, 1996.
Banciu, D., and Rădulescu S. Corupție și crimă organizată în România. București: Continent XXI, 1994.
Baudelaire, Charles. Paradisurile artificiale. București: Editura Univers, 2001.
Becker, Howard. „Becoming a Marihuana User.” American Journal of Sociology, Published by: The University of Chicago Press 59, no. 3 (1953): 235-42.
Becker, Howard Saul. Outsiders; Studies în the Sociology of Deviance. London: Free Press of Glencoe, 1963, (Revised 1973).
Bercheșan, Vasile, and Constantin Pletea. Drogurile și traficanții de droguri, Pitești: Paralela 45, 1998.
Bituleanu, Mihaela Mariana. „Reintegrarea socio-profesionala a persoanelor consumatoare de droguri.” Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, 2010.
Blume, Arthur W. consumul și dependența de droguri: ghid practic de evaluare, diagnostic și tratament, Psihologie clinică și psihoterapie. Iași: Polirom, 2011.
Botescu, A. „From Policies on Alcohol, Tobacco and Other Drugs to a Policy on Psychoactive Substances: Romania în „From a Policy on Illegal Drugs to a Policy on Psychoactive Substances”, edited by Richard Muscat, 192. Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2008.
Bourner, Tom. „The Research Journey: Four Steps to Success.” În Research Methods for Postgraduates edited by Tony Greenfield, 7-12. London Arnold, 2002.
Bruinsma, Gerben J. „Differential Association Theory Reconsidered: An Extension and Its Empirical Test.” Journal of quantitative criminology 8, no. 1 (1992): 29-49.
Burgess, Ronald., & Akers Ronald. „A Differential Association-Reinforcement Theory of Criminal Behavior. Social Problems.” Autumn 14, no. 2 (1966): 128-47.
Chelcea, Septimiu. Metodologia cercetării sociologice. metode cantitative și calitative. București: Editura Economică, 2004.
Cloward, Richard Andrew, and Lloyd Edgar Ohlin. Delinquency and Opportunity: A Theory of Delinquent Gangs: : Free Press, ; Collier-Macmillan, 1966.
Cohen, Phil. „Sub-Cultural Conflict and Working Class Community.” Working Papers în Cultural Studies, University of Birmingham., no. 2 (1972).
Crabb, Lawrence J. Effective Biblical Counseling. : Zondervan Pub. House, 1977.
Cucciare, M. A., K. R. Weingardt, and S. Villafranca. „Using Blended Learning to Implement Evidence-Based Psychotherapies.” Clinical Psychology: Science and Practice 15, no. 4 (2008): 299-307.
Currie, E. Crime and Punishment în : Picador, 1998.
Currie, Elliott. „Towards a Policy on Drugs.” Dissent (Winter 1993).
Dackis, C., and C. O'Brien. „Neurobiology of Addiction: Treatment and Public Policy Ramifications.” Nature Neuroscience 8, no. 11 (2005): 1431-36.
Drăgan, Jenică. Drogurile în viața românilor: De la Zalmoxis la Ceaușescu: Pagini Dintr-o istorie inedită. [Bucharest]: Editura „Magicart Design”, 1996.
Drăgan, Jenică. „Incriminarea traficului ilicit de droguri.” Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, 1997.
Drăgan, Simona. „Dependența și delicvența.” Secolul 21 1-4 (2004): 119-28.
Drummond, D. C. „Theories of Drug Craving, Ancient and Modern.” Addiction 96, no. 1 (2001): 33-46.
FCS21, (Fundatia Culturala Secolul 21). „Consumul De Droguri – O Problemă Românescă în Context Globalizat.” Paper presented at the Societate civila, București, 22 Aprilie 2004.
Flick, Uwe. An Introduction to Qualitative Research. 2nd ed. London ; Thousand Oaks, Calif.: SAGE Publications, 2002.
Georgescu, Daniela, Ana Maria Moldovan, and Gabriel Cicu. Ghid de prevenire a consumului de droguri în rândul adolescenților și tinerilor. București: Detectiv, 2007.
Gifford, E., and K. Humphreys. „The Psychological Science of Addiction.” Addiction 102, no. 3 (2007): 352-61.
Gossop, Michael „Classification of Illegal and Harmful Drugs”, British Medical Journal 333, no. 7563 (2006): 272–73.
Grigurcu, Gheorghe. „O farsă metafizică” Secolul 21 1-4 (2004): 6-10.
Heyman, Gene M. „Addiction: A Latent Property of the Dynamics of Choice.” În What Is Addiction?, edited by Don Ross, Harold Kincaid, David Spurrett and Peter Collins, 159-90. Cambridge, Massachusetts/ London, England: MIT, 2010.
Hines-Davenport, Robert. „Scriitorii și drogurile.” Secolul 21 1-4 (2004): 190-94.
Hirschi, Travis. Causes of Delinquency. Berkeley,: University of California Press, 1969.
Kraiger, K, J. K. Ford, and E Salas. „Application of Cognitive, Skill-Based, and Affective Theories of Learning Outcomes to New Methods of Training Evaluation.” Journal of Applied Psychology 78 (1993): 311-28.
Irimia, Valer. „Diaconia, între asistența socială și filantropie socială.” Universitatea București, 2006.
Koda-Kimble, Mary Anne. Applied Therapeutics : The Clinical Use of Drugs. 9th ed. Philadelphia: Wolters Kluwer Health/Lippincott Williams & Wilkins, 2009.
Kubrin, Charis. and Ronald Weitzer. „New Directions în Social Disorganization Theory.” Journal of Research în Crime and Delinquency November 40, no. 4 (2003): 374-402.
La Cava, Gloria , Paula Lytle, Alexandre Kolev, and Carine Clert with Zeynep Ozbil, Diana Marginean. Young People în South Eastern Europe: From Risk to Empowerment. Edited by Environmentally and Socially Sustainable Development Social Development Team. Washington: The World Bank, 2007.
Lauer, Robert H. Social Problems and the Quality of Life. 6th ed. Madison, Wis.: Brown & Benchmark Publishers, 1995.
Manoiu, Florica, and Epureanu Viorica. Asistența socială în România. București: Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 992.
Marginean, Ioan. Proiectarea cercetării sociologice. Iași: Polirom, 2000.
Merton, Robert K. Social Theory and Social Structure: New York: Free Press, 1966.
Mihai, Sanda Luminita. „Politici de prevenție primara și secundara privind uzul și abuzul de heroină la adolescent.” Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, 2002.
Miles, Matthew B, and A. M. Huberman. Qualitative Data Analysis : An Expanded Sourcebook. 2nd ed. Thousand Oaks: Sage Publications, 1994.
Miller, Norman S., and Mark S. Gold. „A Neurochemical Basis for Alcohol and Other Drug Addiction.” Journal of Psychoactive Drugs 25, no. 2 (1993): 121-28.
Miller, Peter M., and David John Kavanagh. Translation of Addictions Science into Practice. Boston, Mass.: Pergamon, 2007.
Miller, W. R., J. L. Sorensen, J. A. Selzer, and G. S. Brigham. „Disseminating Evidence-Based Practices în Substance Abuse Treatment: A Review with Suggestions.” Journal of Substance Abuse Treatment 31, no. 1 (2006): 25-39.
Moore, Nick. How to Do Research. London: Library Association Publishing, 2000.
Muntean, Ana & Sagebiel, juliane. Practici în asistența socială. Iași: Polirom, 2007.
Muscat, Richard., Thóroddur Bjarnasson, François Beck, Patrick Peretti-Watel. Risk Factors în Adolescent Drug Use: Evidence from School Surveys and Application în Policy. Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2007.
Negreiros, Jorge. Psychological Drug Research: Current Themes and Future Developments. Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2006.
Norcross, J. C., G. P. Koocher, N. C. Fala, and H. K. Wexler. „What Does Not Work? Expert Consensus on Discredited Treatments în the Addictions.” Journal of Addiction Medicine 4, no. 3 (2010): 174-80.
O'Donnell, John A., and John C. Ball. Narcotic Addiction. New York,: Harper & Row, 1966.
Oberschall, Anthony. „Theories of Social Conflict.” Annual Review of Sociology 4 (August 1978): 291-315
OEDT, Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie. Raportul Anual 2011, Situația drogurilor în România. Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2011.
OEDT, Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie. „Situația drogurilor în Europa: raportul anual 2008.” Luxemburg: Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, 2008.
Operations, Research. Presa și consumatorii de droguri. reprezentarea media a discriminării împotriva consumatorilor de droguri. UNICEF: Romanian Harm Reduction Research/ ARAS, 2004.
Pădurariu, Adina. „Metode și tehnici de reabilitare și reinserție socială a femeilor toxico-dependente.” Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, 2010.
Padwa, Howard, and Jacob Cunningham. Addiction: A Reference Encyclopedia. Santa Barbara, Calif.: ABC-CLIO, 2010.
Palmgreen, P., L. Donohew, E. P. Lorch, M. Rogus, D. Helm, and N. Grant. „Sensation Seeking, Message Sensation Value, and Drug Use as Mediators of Psa Effectiveness.” Health Communication 3, no. 4 (1991): 217-27.
Patton, Q, Michael. Qualitative Evaluation and Research Methods. London: Sage Publications, 2002.
Popping, R. Computer-Assisted Text Analysis, New Technologies for Social Research. London ; Thousand Oaks, Calif.: Sage Publications, 2000.
Proiectul, Coeziunea pentru acțiune comunitară și abordare integrată a consumului de noi substanțe cu proprietăți psihoactive. Ghid practic de prevenire a consumului de droguri și intervenție în școală. Iași: Spiru Haret/ Primăria Iași și „Salvați Copii”, 2010.
Prelipceanu, Dan & Mihăilescu, Radu. „Scurt tratat”, Secolul 21 1-4 (2004): 11-35.
Parlamentul României. Prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Legea 143/ 2000.
Răducanu, Dima Aida „Reabilitarea persoanelor toxico-dependente în mediul penitenciar.” Universitatea din București, 2011.
Rădulescu, M. Sorin. Sociologia consumului și abuzului de droguri. București: Editura Lumina Lex, 2000.
Rădulescu, M. Sorin, and Cristian Dâmboeanu. „Actualitatea problemei drogurilor în România. evaluări calitative.” Revista Română de Sociologie XVIII, no. 5-6 (2007): 445-88.
Rășcanu, Ruxandra. Alcool și droguri: „virtuți” și capcane pentru tineri (Abordare psihologică). București: Editura Universității din București, 2004.
Rășcanu, Ruxandra. Dependență și drog: aspecte teoretice și clinice ameliorative. București: Universității din București, 2008.
Rășcanu, Ruxandra, and Mirela Zivari. Psihologie și psihopatologie în dependența de drog. București: Ars Docendi, 2002.
Regoli, Robert M., John D. Hewitt, and Matt DeLisi. Delinquency în Society. 8th ed. Sudbury, Mass.: Jones and Bartlett Publishers, 2010.
Richard, Denis, and Senon Jean-Louis. Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe. Edited by Pavel Abraham. București: Editura Științelor Medicale, 2005.
Ritzer, George. Modern Sociological Theory. 5th ed. Boston: McGraw Hill, 2000.
Robinson, T. E., and K. C. Berridge. „The Psychology and Neurobiology of Addiction: An Incentive Sensitization View.” Addiction 95, no. 8s2 (2000): 91-117.
Ross, Don, Harold Kincaid, David Spurrett, and Peter Collins. What Is Addiction? Cambridge, Mass. ; London: MIT Press, 2010.
Rus, Toma. „Prevenirea și combaterea consumului și traficului ilicit de droguri în România.” Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, 2006.
Sellin, Thorsten. „Culture Conflict and Crime.” American Journal of Sociology 44, no. 1 (iulie 1938): 97-103.
Sinclair, Hamish; Carlo Bertorello; Michela Rial; Dusan Nolimal. Drug Treatment Demand Data: Influence on Policy and Practice. Strasbourg: Council of Europe, 2006.
Stroescu, Valentin. Farmacologie clinică. București: Editura Medicală, 1977.
Suceavă, Ion, and Olaru Petre. Paradisul iluzoriu. Lumea drogurilor – o lume a degradării umane, București: Ed. Militară, 1989
Sutherland, Edwin Hardin. Principles of Criminology. Chicago, Philadelphia [etc.]: J. B. Lippincott company, 1939.
Tepperman, Lorne, and James E. Curtis. Principles of Sociology : Canadian Perspectives. 2nd ed. ed. Oxford: Oxford University Press, 2009.
Tevyaw, T. O. L., and P. M. Monti. „Motivational Enhancement and Other Brief Interventions for Adolescent Substance Abuse: Foundations, Applications and Evaluations.” Addiction 99 (2004): 63-75.
Trandafir F.D., Traficul ilicit de droguri și terorismul, referat, Universitatea „Bioterra”, București, Facultatea de Drept, 2007
Țurlea, Stelian. Bomba drogurilor. București: Humanitas, 1991.
Vasile, Daniel. „Dependența de heroină – corelație cu trăsăturile de personalitate.” Universitatea de Medicina și Farmacie „Carol Davila”, 2001.
Vlașin, Alexandru. „Torța Antidrog”, prezentare realizată în conferința: „Spiritualitate și dependență de droguri”, Agenția Națională Antidrog, București 2005
Voicu Costică, Drăgan Jenică and Popescu Constantin. Dicționar enciclopedic de droguri. București: Serviciul Editorial, 1991.
Wisker, Gina. The Postgraduate Research Handbook. Hampshire, New York: Palgrave, 2001.
WHO. Lexicon of Alcoho and Drug Terms. Geneva: WHO, 1994.
West, R., and A. Hardy. Theory of Addiction. Vol. 1: Wiley-Blackwell, 2006.
Zuckerman, M. Behavioral Expressions and Biosocial Bases of Sensation Seeking: Cambridge Univ Pr, 1994.
Pagini de internet:
ANA, cadrul legislativ: http://www.ana.gov.ro/rapoarte_nationale.php, 6 iunie 2012.
De Hoop, http://www.dehoop.org/site/dehoopfoundation/, iunie 2012.
Guvernul SUA, http://www.nih.gov/news/health/oct2011/niaaa-26.htm, Iunie 2012
ARAS: http://www.arasnet.ro/resurse/publicatii/, septembrie 2012.
Revistă de informare privind drogurile:
http://www.revista-informare.ro/showart.php?id=127&rev=5,
Bibliografie
Academia Romană. Dicționar explicativ al limbii române, Ediția a II-A. București: Univers Enciclopedic, 1998.
Abraham, Pavel. Asistenta și reabilitarea persoanelor consumatoare de droguri. Metoda de hoop. București: Editura Național, 2004.
Abraham, Pavel. Comunitatea, Poliția și tranziția. București: Editura Național, 1996.
Abraham, Pavel. Comunitatea terapeutică: metoda de tratament a persoanelor dependente de droguri. București: Civitas, 2008.
Abraham, Pavel. Legislație în asistență socială, Colecția Juridică. București: Editura Național, 1999.
Abraham, Pavel, Toma Vasile Rus, and Adriana Crăciun. Drogurile, reglementări internaționale și interne, Colecția Universitară; Seria Juridică. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2004.
Agnew, Robert. „A Revised Strain Theory of Delinquency.” Social Forces 64, no. 1 (1985): 151-67.
Akers, Ronald L., and Gary F. Jensen. Social Learning Theory and the Explanation of Crime : A Guide for the New Century, Advances în Criminological Theory,. New Brunswick, N.J.: Transaction, 2003.
Alecu, Gheorghe. Manual de educație antidrog. Constanța: Editura APM SA, 2003.
Anghelescu, Ilinca & Ivan, Irina „Dependența la ea acasă.” Secolul 21 1-4 (2004): 67-72.
Barker, Robert L. The Social Work Dictionary. 5th ed. Washington, DC: NASW Press, 2003.
Baker, T. B., M. E. Piper, D. E. McCarthy, M. R. Majeskie, and M. C. Fiore. „Addiction Motivation Reformulated: An Affective Processing Model of Negative Reinforcement.” Psychological review 111, no. 1 (2004): 33.
Banciu, D., and S. Rădulescu. Sociologia crimei și a criminalității. București: Șansa, 1996.
Banciu, D., and Rădulescu S. Corupție și crimă organizată în România. București: Continent XXI, 1994.
Baudelaire, Charles. Paradisurile artificiale. București: Editura Univers, 2001.
Becker, Howard. „Becoming a Marihuana User.” American Journal of Sociology, Published by: The University of Chicago Press 59, no. 3 (1953): 235-42.
Becker, Howard Saul. Outsiders; Studies în the Sociology of Deviance. London: Free Press of Glencoe, 1963, (Revised 1973).
Bercheșan, Vasile, and Constantin Pletea. Drogurile și traficanții de droguri, Pitești: Paralela 45, 1998.
Bituleanu, Mihaela Mariana. „Reintegrarea socio-profesionala a persoanelor consumatoare de droguri.” Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, 2010.
Blume, Arthur W. consumul și dependența de droguri: ghid practic de evaluare, diagnostic și tratament, Psihologie clinică și psihoterapie. Iași: Polirom, 2011.
Botescu, A. „From Policies on Alcohol, Tobacco and Other Drugs to a Policy on Psychoactive Substances: Romania în „From a Policy on Illegal Drugs to a Policy on Psychoactive Substances”, edited by Richard Muscat, 192. Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2008.
Bourner, Tom. „The Research Journey: Four Steps to Success.” În Research Methods for Postgraduates edited by Tony Greenfield, 7-12. London Arnold, 2002.
Bruinsma, Gerben J. „Differential Association Theory Reconsidered: An Extension and Its Empirical Test.” Journal of quantitative criminology 8, no. 1 (1992): 29-49.
Burgess, Ronald., & Akers Ronald. „A Differential Association-Reinforcement Theory of Criminal Behavior. Social Problems.” Autumn 14, no. 2 (1966): 128-47.
Chelcea, Septimiu. Metodologia cercetării sociologice. metode cantitative și calitative. București: Editura Economică, 2004.
Cloward, Richard Andrew, and Lloyd Edgar Ohlin. Delinquency and Opportunity: A Theory of Delinquent Gangs: : Free Press, ; Collier-Macmillan, 1966.
Cohen, Phil. „Sub-Cultural Conflict and Working Class Community.” Working Papers în Cultural Studies, University of Birmingham., no. 2 (1972).
Crabb, Lawrence J. Effective Biblical Counseling. : Zondervan Pub. House, 1977.
Cucciare, M. A., K. R. Weingardt, and S. Villafranca. „Using Blended Learning to Implement Evidence-Based Psychotherapies.” Clinical Psychology: Science and Practice 15, no. 4 (2008): 299-307.
Currie, E. Crime and Punishment în : Picador, 1998.
Currie, Elliott. „Towards a Policy on Drugs.” Dissent (Winter 1993).
Dackis, C., and C. O'Brien. „Neurobiology of Addiction: Treatment and Public Policy Ramifications.” Nature Neuroscience 8, no. 11 (2005): 1431-36.
Drăgan, Jenică. Drogurile în viața românilor: De la Zalmoxis la Ceaușescu: Pagini Dintr-o istorie inedită. [Bucharest]: Editura „Magicart Design”, 1996.
Drăgan, Jenică. „Incriminarea traficului ilicit de droguri.” Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, 1997.
Drăgan, Simona. „Dependența și delicvența.” Secolul 21 1-4 (2004): 119-28.
Drummond, D. C. „Theories of Drug Craving, Ancient and Modern.” Addiction 96, no. 1 (2001): 33-46.
FCS21, (Fundatia Culturala Secolul 21). „Consumul De Droguri – O Problemă Românescă în Context Globalizat.” Paper presented at the Societate civila, București, 22 Aprilie 2004.
Flick, Uwe. An Introduction to Qualitative Research. 2nd ed. London ; Thousand Oaks, Calif.: SAGE Publications, 2002.
Georgescu, Daniela, Ana Maria Moldovan, and Gabriel Cicu. Ghid de prevenire a consumului de droguri în rândul adolescenților și tinerilor. București: Detectiv, 2007.
Gifford, E., and K. Humphreys. „The Psychological Science of Addiction.” Addiction 102, no. 3 (2007): 352-61.
Gossop, Michael „Classification of Illegal and Harmful Drugs”, British Medical Journal 333, no. 7563 (2006): 272–73.
Grigurcu, Gheorghe. „O farsă metafizică” Secolul 21 1-4 (2004): 6-10.
Heyman, Gene M. „Addiction: A Latent Property of the Dynamics of Choice.” În What Is Addiction?, edited by Don Ross, Harold Kincaid, David Spurrett and Peter Collins, 159-90. Cambridge, Massachusetts/ London, England: MIT, 2010.
Hines-Davenport, Robert. „Scriitorii și drogurile.” Secolul 21 1-4 (2004): 190-94.
Hirschi, Travis. Causes of Delinquency. Berkeley,: University of California Press, 1969.
Kraiger, K, J. K. Ford, and E Salas. „Application of Cognitive, Skill-Based, and Affective Theories of Learning Outcomes to New Methods of Training Evaluation.” Journal of Applied Psychology 78 (1993): 311-28.
Irimia, Valer. „Diaconia, între asistența socială și filantropie socială.” Universitatea București, 2006.
Koda-Kimble, Mary Anne. Applied Therapeutics : The Clinical Use of Drugs. 9th ed. Philadelphia: Wolters Kluwer Health/Lippincott Williams & Wilkins, 2009.
Kubrin, Charis. and Ronald Weitzer. „New Directions în Social Disorganization Theory.” Journal of Research în Crime and Delinquency November 40, no. 4 (2003): 374-402.
La Cava, Gloria , Paula Lytle, Alexandre Kolev, and Carine Clert with Zeynep Ozbil, Diana Marginean. Young People în South Eastern Europe: From Risk to Empowerment. Edited by Environmentally and Socially Sustainable Development Social Development Team. Washington: The World Bank, 2007.
Lauer, Robert H. Social Problems and the Quality of Life. 6th ed. Madison, Wis.: Brown & Benchmark Publishers, 1995.
Manoiu, Florica, and Epureanu Viorica. Asistența socială în România. București: Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 992.
Marginean, Ioan. Proiectarea cercetării sociologice. Iași: Polirom, 2000.
Merton, Robert K. Social Theory and Social Structure: New York: Free Press, 1966.
Mihai, Sanda Luminita. „Politici de prevenție primara și secundara privind uzul și abuzul de heroină la adolescent.” Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, 2002.
Miles, Matthew B, and A. M. Huberman. Qualitative Data Analysis : An Expanded Sourcebook. 2nd ed. Thousand Oaks: Sage Publications, 1994.
Miller, Norman S., and Mark S. Gold. „A Neurochemical Basis for Alcohol and Other Drug Addiction.” Journal of Psychoactive Drugs 25, no. 2 (1993): 121-28.
Miller, Peter M., and David John Kavanagh. Translation of Addictions Science into Practice. Boston, Mass.: Pergamon, 2007.
Miller, W. R., J. L. Sorensen, J. A. Selzer, and G. S. Brigham. „Disseminating Evidence-Based Practices în Substance Abuse Treatment: A Review with Suggestions.” Journal of Substance Abuse Treatment 31, no. 1 (2006): 25-39.
Moore, Nick. How to Do Research. London: Library Association Publishing, 2000.
Muntean, Ana & Sagebiel, juliane. Practici în asistența socială. Iași: Polirom, 2007.
Muscat, Richard., Thóroddur Bjarnasson, François Beck, Patrick Peretti-Watel. Risk Factors în Adolescent Drug Use: Evidence from School Surveys and Application în Policy. Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2007.
Negreiros, Jorge. Psychological Drug Research: Current Themes and Future Developments. Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2006.
Norcross, J. C., G. P. Koocher, N. C. Fala, and H. K. Wexler. „What Does Not Work? Expert Consensus on Discredited Treatments în the Addictions.” Journal of Addiction Medicine 4, no. 3 (2010): 174-80.
O'Donnell, John A., and John C. Ball. Narcotic Addiction. New York,: Harper & Row, 1966.
Oberschall, Anthony. „Theories of Social Conflict.” Annual Review of Sociology 4 (August 1978): 291-315
OEDT, Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie. Raportul Anual 2011, Situația drogurilor în România. Luxemburg: Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2011.
OEDT, Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie. „Situația drogurilor în Europa: raportul anual 2008.” Luxemburg: Oficiul pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, 2008.
Operations, Research. Presa și consumatorii de droguri. reprezentarea media a discriminării împotriva consumatorilor de droguri. UNICEF: Romanian Harm Reduction Research/ ARAS, 2004.
Pădurariu, Adina. „Metode și tehnici de reabilitare și reinserție socială a femeilor toxico-dependente.” Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, 2010.
Padwa, Howard, and Jacob Cunningham. Addiction: A Reference Encyclopedia. Santa Barbara, Calif.: ABC-CLIO, 2010.
Palmgreen, P., L. Donohew, E. P. Lorch, M. Rogus, D. Helm, and N. Grant. „Sensation Seeking, Message Sensation Value, and Drug Use as Mediators of Psa Effectiveness.” Health Communication 3, no. 4 (1991): 217-27.
Patton, Q, Michael. Qualitative Evaluation and Research Methods. London: Sage Publications, 2002.
Popping, R. Computer-Assisted Text Analysis, New Technologies for Social Research. London ; Thousand Oaks, Calif.: Sage Publications, 2000.
Proiectul, Coeziunea pentru acțiune comunitară și abordare integrată a consumului de noi substanțe cu proprietăți psihoactive. Ghid practic de prevenire a consumului de droguri și intervenție în școală. Iași: Spiru Haret/ Primăria Iași și „Salvați Copii”, 2010.
Prelipceanu, Dan & Mihăilescu, Radu. „Scurt tratat”, Secolul 21 1-4 (2004): 11-35.
Parlamentul României. Prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Legea 143/ 2000.
Răducanu, Dima Aida „Reabilitarea persoanelor toxico-dependente în mediul penitenciar.” Universitatea din București, 2011.
Rădulescu, M. Sorin. Sociologia consumului și abuzului de droguri. București: Editura Lumina Lex, 2000.
Rădulescu, M. Sorin, and Cristian Dâmboeanu. „Actualitatea problemei drogurilor în România. evaluări calitative.” Revista Română de Sociologie XVIII, no. 5-6 (2007): 445-88.
Rășcanu, Ruxandra. Alcool și droguri: „virtuți” și capcane pentru tineri (Abordare psihologică). București: Editura Universității din București, 2004.
Rășcanu, Ruxandra. Dependență și drog: aspecte teoretice și clinice ameliorative. București: Universității din București, 2008.
Rășcanu, Ruxandra, and Mirela Zivari. Psihologie și psihopatologie în dependența de drog. București: Ars Docendi, 2002.
Regoli, Robert M., John D. Hewitt, and Matt DeLisi. Delinquency în Society. 8th ed. Sudbury, Mass.: Jones and Bartlett Publishers, 2010.
Richard, Denis, and Senon Jean-Louis. Dicționar de droguri, toxicomanii și dependențe. Edited by Pavel Abraham. București: Editura Științelor Medicale, 2005.
Ritzer, George. Modern Sociological Theory. 5th ed. Boston: McGraw Hill, 2000.
Robinson, T. E., and K. C. Berridge. „The Psychology and Neurobiology of Addiction: An Incentive Sensitization View.” Addiction 95, no. 8s2 (2000): 91-117.
Ross, Don, Harold Kincaid, David Spurrett, and Peter Collins. What Is Addiction? Cambridge, Mass. ; London: MIT Press, 2010.
Rus, Toma. „Prevenirea și combaterea consumului și traficului ilicit de droguri în România.” Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, 2006.
Sellin, Thorsten. „Culture Conflict and Crime.” American Journal of Sociology 44, no. 1 (iulie 1938): 97-103.
Sinclair, Hamish; Carlo Bertorello; Michela Rial; Dusan Nolimal. Drug Treatment Demand Data: Influence on Policy and Practice. Strasbourg: Council of Europe, 2006.
Stroescu, Valentin. Farmacologie clinică. București: Editura Medicală, 1977.
Suceavă, Ion, and Olaru Petre. Paradisul iluzoriu. Lumea drogurilor – o lume a degradării umane, București: Ed. Militară, 1989
Sutherland, Edwin Hardin. Principles of Criminology. Chicago, Philadelphia [etc.]: J. B. Lippincott company, 1939.
Tepperman, Lorne, and James E. Curtis. Principles of Sociology : Canadian Perspectives. 2nd ed. ed. Oxford: Oxford University Press, 2009.
Tevyaw, T. O. L., and P. M. Monti. „Motivational Enhancement and Other Brief Interventions for Adolescent Substance Abuse: Foundations, Applications and Evaluations.” Addiction 99 (2004): 63-75.
Trandafir F.D., Traficul ilicit de droguri și terorismul, referat, Universitatea „Bioterra”, București, Facultatea de Drept, 2007
Țurlea, Stelian. Bomba drogurilor. București: Humanitas, 1991.
Vasile, Daniel. „Dependența de heroină – corelație cu trăsăturile de personalitate.” Universitatea de Medicina și Farmacie „Carol Davila”, 2001.
Vlașin, Alexandru. „Torța Antidrog”, prezentare realizată în conferința: „Spiritualitate și dependență de droguri”, Agenția Națională Antidrog, București 2005
Voicu Costică, Drăgan Jenică and Popescu Constantin. Dicționar enciclopedic de droguri. București: Serviciul Editorial, 1991.
Wisker, Gina. The Postgraduate Research Handbook. Hampshire, New York: Palgrave, 2001.
WHO. Lexicon of Alcoho and Drug Terms. Geneva: WHO, 1994.
West, R., and A. Hardy. Theory of Addiction. Vol. 1: Wiley-Blackwell, 2006.
Zuckerman, M. Behavioral Expressions and Biosocial Bases of Sensation Seeking: Cambridge Univ Pr, 1994.
Pagini de internet:
ANA, cadrul legislativ: http://www.ana.gov.ro/rapoarte_nationale.php, 6 iunie 2012.
De Hoop, http://www.dehoop.org/site/dehoopfoundation/, iunie 2012.
Guvernul SUA, http://www.nih.gov/news/health/oct2011/niaaa-26.htm, Iunie 2012
ARAS: http://www.arasnet.ro/resurse/publicatii/, septembrie 2012.
Revistă de informare privind drogurile:
http://www.revista-informare.ro/showart.php?id=127&rev=5,
Anexa 1. Cadru juridic
Cadrul juridic internațional înainte de 1989, preluat ulterior de România:
– Convenția din 1912, convenție internațională asupra opiumului, semnată la Haga, la 23 ianuarie 1912, cu amendamentele stabilite în protocolul semnat la Lake Success, New York, la 11 decembrie 1946;
– Convenția și Protocolul asupra opiumului încheiate la Geneva în 19 februarie 1925, cu ocazia celei de-a doua Conferințe a opiumului, promulgate de România prin Decretul nr. 1578 din 5 iunie 1928;
– Convenția internațională din 1931 privind limitarea producerii și reglementarea narcoticelor, semnată la Geneva la 13 iulie 1931, cu amendamentele aduse la Lake Success în 1946;
– Acordul din 1931 privind controlul asupra consumului de opiu fumat în Extremul Orient, semnat la Bangkok, la 27 noiembrie 1931, cu amendamentele de la Lake Success în 1946;
– Convenția pentru reprimarea traficului ilicit de droguri vătămătoare, semnată la Geneva la 26 iunie 1936, și ratificată în România prin Decretul-Lege nr. 169 din 27 mai 1938;
– Protocolul din 1946 semnat la Lake Success, New York, la 11 decembrie 1946, prin care au fost aduse amendamente la acordurile, convențiile și protocoalele asupra stupefiantelor încheiate la Haga, Geneva, Bangkok;
– Protocolul din 1948 semnat la Paris 19 noiembrie 1948, prin care se pun sub control internațional anumite droguri, neprevăzute de convenția din 13 iulie 1931, privind limitarea producerii și reglementarea desfacerii narcoticelor, cu amendamentele ce au fost aduse prin Protocolul din 1946;
– Decretul nr. 227/1950 pentru reglementarea întrebuințării stupefiantelor;
– Decretul nr. 496/1952 pentru reglementarea regimului substanțelor și produselor toxice;
– Protocolul din 1953 privind limitarea și reglementarea culturilor de mac, precum și producerea, comerțul internațional, comerțul en-gros și folosirea opiului, semnat la New York, la 23 iulie 1953;
– Hotărârea consiliului de miniștri nr. 1.178/1954 privind comunicarea unor date în legătură cu importul, folosirea și difuzarea stupefiantelor;
– Hotărârea Consiliului de miniștri nr. 1.926/1960 prin care statul nostru acceptă protocoalele din 11 decembrie 1946 și din 19 noiembrie 1948, care amendează convențiile internaționale, punând sub control unele droguri și reglementând fabricarea și distribuirea stupefiantelor;
– Convenția Unică asupra stupefiantelor, încheiată la New York la 30 martie 1961, amendată prin Protocolul de la Geneva din 25 martie 1972, la care România a aderat prin Decretul nr. 626/1973, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 213/1973;
– Convenția din 1961; convenție unică asupra stupefiantelor, semnată la 23 iunie 1953;
– Convenția internațională asupra substanțelor psihotrope, semnată la Viena, la 21 februarie 1971;
– Protocolul privind amendamentele la convenția unică asupra stupefiantelor din 1961, semnat la Geneva, la 25 martie 1972;
– Convenția Națiunilor Unite din 1971 privind substanțele psihotrope;
– Convenția Națiunilor Unite din 1988 împotriva traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope;
Cadrul juridic intre anii 1990 – 2000:
– Hotărârea Guvernului nr. 75/1991 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor la normele privind regimul produselor și substanțelor stupefiante;
– Legea nr. 118/1992 prin care România aderă la Convențiile Națiunilor Unite din anii 1971 și 1988.
– Legea nr. 100/1998 referitoare la asistența de sănătate publică. În anexa nr. 1 a legii sunt trecute programele naționale de sănătate publică, organizate și finanțate de Ministerul Sănătății; în cadrul acesteia este inclus Programul național de prevenire și control al toxicomaniei și patologia indusă.
Mai multe hotărâri și ordine ale ministrului sănătății sunt oferite ca instrumente de lupta împotriva traficului, dar vizează și consilierea persoanelor afectate de acest fenomen.
– Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor;
– Codul vamal al României incriminează, la art. 176, drept infracțiune, contrabanda, fără autorizație, a produselor și substanțelor stupefiante sau psihotrope, a precursorilor și substanțelor chimice esențiale.
Legislația privind fenomenul droguri după 2000, în România:
– Legea nr. 134/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri;
– Legea nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiți la fabricarea ilicită a drogurilor, împreună cu Hotărârea Guvernului nr. 1.121/2002 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a legii;
– Hotărârea Guvernului nr. 1.489/2002 privind înființarea Agenției Naționale Antidrog;
– Legea nr. 186/2007 privind regimul precursorilor de droguri a fost ulterior completată cu Hotărârea Guvernului nr. 358/2008, care aduce completări la Hotărârea Guvernului nr. 1.489/2002 privind înființarea Agenției Naționale Antidrog
– Legea nr. 522/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri;
– Legea nr. 332/2005 de aderare a României la Convenția cadru WHO pentru controlul tutunului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.088 din 2 decembrie 2005;
– Legea nr. 214/2007 de aderare a României la Convenția de cooperare polițienească pentru Europa de Sud-Est, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 475 din 16 iulie 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prevenirea Recaderii In Dependenta de Droguri (ID: 129034)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.