Prevederile Noului Cod Civil

După ce a intrat în vigoare, în data de 1 octombrie 2011,Lege nr. 287/2009 privind Codul civil a început polemica problematică a autonomiei dreptului comercial [1][2], un altfel subiect fiind vechi în literatura juridică de specialitate [3]. O scurtă analiză a punctelor de vedere exprimate în ultima perioadă, în diverse studii ori conferințe publice, conduce la a observa că nota dominantă o constituie scepticismul față de noua configurare a materiei comerciale.

Nu mi-am propus a identifica avantajele ori dezavantajele unuia sau a celuilalt sistem, deși, principial, mă alătur opiniilor exprimate [4], în sensul recunoașterii dreptului comercial ca ramură distinctă de drept privat, în ciuda unității realizate de Noul Cod civil. În privința autonomiei dreptului comercial trebuie să distingem între autonomia legislativă și autonomia științifică. Chiar dacă normativ s-a realizat o unitate a dreptului privat, știința dreptului comercial este necesară, având rațiuni de existență proprie.

Dimpotrivă, prin reglementarea în Noul Cod civil a unor instituții juridice profund comerciale putem susține că a avut loc o comercializare a dreptului civil [5]. O astfel de remarcă este valabilă atât din punct de vedere statistic, numărul raporturilor juridice  în care părți sunt profesioniștii fiind cu mult mai mare decât cel în care regăsim numai neprofesioniști, iar pe de altă parte prin numeroasele instituții juridice reglementate.

Astfel, dispozițiile comerciale ce își justificau specificitatea în comparație cu cele civile tocmai ca urmare a naturii raporturilor comerciale, nu numai că nu au dispărut, ci dimpotrivă au fost extinse tuturor raporturilor de drept privat. Această concluzie cu ușurință se poate observa din modul în care regulile derogatorii ale obligațiilor comerciale au fost preluate de Noul Cod civil din Codul comercial din 1887.

Printre instituțiile juridice preluate în Noul Cod civil enumerăm cu titlu de exemplu: profesioniștii și întreprinderea (art. 3), asocierea în participație (art. 1.949-1954), contractul de comision (art. 2.043-2.053), contractul de consignație (art. 2.054-2.063), contractul de expediție (art. 2.064-2.071), contractul de agenție (art. 2.072-2.095), contractul de intermediere (art. 2.096-2.102), contractele bancare[6] de tipul contractului de cont curent (art. 2.171-2.183), contului bancar curent (art. 2.184-2.190), depozitului bancar (art. 2.191-2.192), facilitatea de credit (art. 2.193-2.195), închirierea casetelor de valori (2.196-2.198), garanțiile autonome de tipul scrisorii de garanție și scrisorii de confort (art. 2321-2322), titlurile de valoare (art. 2630-2631).

În materia obligațiilor, prevederile Noului Cod civil conturează modificări numeroase și substanțiale. În acest context ne-am propus a stabili în ce măsură regulile derogatorii în această materie, așa cum erau reglementate în Codul comercial (art. 40-45, art. 59), au fost preluate în noua reglementare. Avem în vedere acele reguli ce determină caracterul derogator al obligațiilor comerciale față de obligațiile civile, respectiv: solidaritatea codebitorilor; curgerea de drept a dobânzilor, interdicția de a se acorda termenul de grație, neadmiterea de către instanță a retractului litigios; locul executării obligațiilor comerciale; determinarea prețului.

Art. 1.446 din Noul Cod civil menține prezumția de solidaritate pentru obligațiile contractate în cursul activității unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Menținerea legislației comerciale speciale are ca și consecință directă menținerea cazurilor în care solidaritatea pasivă legală (sau absolută) ce nu poate fi înlăturată, având în vedere în acest sens cazurile prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Comparând textul art. 1.446 N.C.civ. cu art. 42 C.com. observăm o diferență în sensul că în acest din urmă caz prezumția este una relativă părțile putând stabili contrariul („în obligațiunile comerciale codebitorii sunt ținuți solidaricește, afară de stipulațiune contrară”). Or, în Noul Cod civil prezumția se aplică în toate aceste raporturi, mai puțin în cazurile în care legea prevede contrariul.

Concluzia este că prezumția de solidaritate a codebitorilor nu mai este una relativă, ci una absolută. Părțile nu mai pot răsturna această prezumție.

O altă concluzie ar fi aceea că această regulă derogatorie în materia obligațiilor comerciale ce fusese edictată pentru încurajarea creditului și constituia o garanție pentru creditor  a fost extinsă la nivelul tuturor raporturilor activității unei întreprinderi.

Analiza celor două texte de lege impune și stabilirea efectelor în privința neprofesioniștilor.

În primul rând, prezumția de solidaritate se aplica conform art. 42 alin. 2 și fideiusorului chiar necomerciant care garantează o obligație comercială. Această dispoziție nu se mai regăsește în Noul Cod civil astfel că, observând dispozițiile ce reglementează fideiusiunea (art. 2.279-2.320), răspunderea fideiusorului nu mai este diferențiată în funcție de calitatea fideiusorului (profesionist sau neprofesionist) și nici de natura obligației asumate (adică specifică activității de întreprindere).

Fideiusiunea solidară este reglementată expres de art. 2.300 N.C.civ. și există „atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar”, caz în care acesta nu va mai putea invoca beneficiul de discuțiune sau de diviziune.

Așadar, fie că fideiusorul este profesionist, fie neprofesionist nu operează prezumția de solidaritate (ea având caracter legal doar pentru obligațiile contractate în exercițiul activității întreprinderii), ci aceasta trebuie să rezulte expres din înscrisul respectiv.

În al doilea rând, dacă art. 42 alin. 3 C.com. prevedea expres că prezumția de solidaritate nu se aplică la necomercianți pentru operațiuni care în ceea ce îi privește nu sunt fapte de comerț, observăm că în Noul Cod civil nu mai există o astfel de mențiune.

Două sunt interpretările posibile: fie prezumția se aplică tuturor codebitorilor, inclusiv debitorilor ce își asumă obligația în afara exercițiului activității unei întreprinderi;fie prezumția se aplică doar profesioniștilor (noțiune în care nu sunt incluși doar „comercianții”)

Suntem de părere că prima interpretare corespunde atât unei interpretări gramaticale, dar și teleologice, adică în acord cu intenția unificării dreptului privat și implicit a tratării unitare a acestor raporturi juridice.

Normele profesionale juridice au avut tendința de a adopta puncte de vedere dintr-o prismă largă în domeniul de aplicare al taxei recunoscute în dreptul contractual. Obligația de a păstra informațiile în siguranță, în conformitate cu normele profesionale din jurisdicțiile românești este fondată pe anumite legături ale sale cu anumite restricții legale. Prin urmare, normele profesionale par să sugereze că informațiile obținute în legătură cu restricțiile juridice sunt considerate confidențiale. Cu toate acestea, deși normele subliniează importanța obligației de confidențialitate, aceasta nu este o regulă imposibilă. Nu toate informațiile în legătură cu aceste restricții îndeplinesc criteriul juridic de confidențialitate.Taxa de încredere se aplică "oricărei informații, care este confidențială pentru un client."