Premisele Si Conditiile Exercitarii Actiunii de Contencios

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

Noțiunea de contencios administrativ

Pentru a defini noțiunea de contencios administrativ este necesară precizarea etimologică a cuvântului contencios. Acest cuvânt, vine din cuvântul francez contentieux, care la rândul său se trage din latinescul contentiosus – certăreț, adjectivul substantivului contendere, adică dispută, conflict, confruntare.

Etimologic vorbind contenciosul administrativ nu ar fi, altceva decât totalitatea mijloacelor juridice puse la dispoziția cetățenilor pentru a putea lupta în, vederea restabilirii ordinii de drept incălcate prin actele juridice și faptele materiale ale organelor administrației publice, intervenite în aplicarea legilor și în funcționarea serviciilor publice.

Definiția contenciosului administrativ în perioada interbelică pleca de la sfera normelor juridice aplicabile unui litigiu administrativ, indiferent de instituția care soluționa litigiul. În acest sens, profesorul romăn C. G. Rarincescu definea contenciosul administrativ ca totalitate a litigiilor născute între particulari și administrațiile publice,cu ocazia organizării și funcționării serviciilor publice și în care sunt puse în cauză reguli, principii și situațiuni juridice aparținând dreptului public.

Prin noțiunea de contencios administrativ, după viziunea Țigăeru G., în legislația romînă se înțelege acel fenomen de contestare a dreptului, care se manifestă sub forma unui conflict de interese ce nu poate fi soluționat prin înțelegere între părți, apelîndu-se la calea procesului, în scopul dezbaterii în fața instanței a valabilității și interpretării acelor reglementări juridice sau a acelor drepturi care au dat naștere conflictului.

În opinia profesorului A.Iorgovan prin contencios administrativ se înțelege numai litigiile de competența instanțelor judecătorești, dintre un organ al administrației publice, respectiv un funcționar public sau, după caz, o structură autorizată să presteze un serviciu public, pe de o parte, și alt subiect de drept, pe de altă parte.

În această accepțiune, contenciosul administrativ este, în primul rând, o instituție juridică de apărare a drepturilor omului împotriva eventualelor abuzuri ale organelor administrației publice și a funcționarilor ei.

O altă accepțiune a subliniat și prof. Elena Aramă, că contenciosul administrativ înseamnă activitatea de soluționare de către instanțele judiciare a litigiilor juridice, apărute în legătură cu emiterea unui act administrativ ilegal ori cu refuzul unei autorității de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Astfel, în această ordine de idei, contenciosul administrativ nu este altceva decât totalitatea mijloacelor juridice puse la dispoziția cetățenilor pentru a putea acționa în vederea restabilirii ordinii de drept și a drepturilor lor legale tulburate prin actele juridice și faptele materiale ale organelor administrației de stat, intervenite în aplicarea legilor și în funcționarea serviciilor publice.

Într-o manieră asemănătoare se expun și unii autori autohtoni Sergiu Cobăneanu, Elena Bobeica,Viorel Rusu, susținînd că prin noțiune de contencios administrativ se înțelege o instituție juridică ce cuprinde activitatea de soluționare de către autoritățile competente, și în special instanțele de contencios administrativ, a litigiilor juridice generat fie de un act administrativ, fie de nesoluționarea în termenul legal a unei cereri privind recunoașterea unui drept recunoscut de lege, în care cel puțin una dintre pîrți este o autoritate publică sau un funcționar al acestei autorități ca particular de putere publică.

În orice stat de drept, instituția contenciosului administrativ, reprezintă o instituție fundamentală, care este o parte componentă a tuturor sistemelor de drept în statele moderne și în acelaș timp reprezintă un mijloc prin intermediul căruia persoanele vătămate se pot apăra de abuzurile administrației publice.

Sub aspect comparativ, instituția contenciosului administrativ se deosebește de la țară la țară, după modul de organizare, de funcționare și după procedura de efectuare a controlului legalității actelor administrative.

Analizînd literatura de specialitate, în special lucrările autorilor romăni Valentin Ioan Prisăcaru și Teodor Mrejeru, distingem în trei mari sisteme de contencios administrativ:

1) sistemul administratorului judecător,existent în Franța pănă la Revoluția din 1789, în care organe din cadrul administrației însăși erau învestite cu soluționarea acestor litigii;

2) sistemul francez al jurisdicției speciale administrative (Consiliul de Stat ca instanță supremă de contencios administrativ,curțile de apel administrative și tribunale administrative);

3) sistemul anglo-saxon al instanțelor de drept comun, competente și în materia contenciosului administrativ.

După cum se constată în doctrina de specialitate, până la revoluția burgheză din Franța sistemul administratorului judecător era dominant în majoritatea statelor, deoarece jurisdicția administrativă se identifica cu administrația activă: „a judeca administrația este tot a administra".

O primă formulare a principiului responsabilității administrației în fața particularului în statul nostru a fost consacrată în art.53 alin.(1) din Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994, în următoarea noțiune ”persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei”.

Întru realizarea normelor constituționale, Parlamentul a adoptat Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10 februarie 2000, care are la bază instituirea unui control judecătoresc asupra actelor administrative, dar și a răspunderii patrimoniale a statului pentru vătămările aduse persoanelor prin fapte ilegale sau erori ale funcționarilor publici.

Contenciosul administrativ sau controlul judecătoresc, după cum susțin unii cercetători, este o garanție constituțională de asigurare a celorlalte drepturi și libertăți constituționale, un suport juridic pentru exercitarea diverselor forme de control asupra activității autorităților publice.

Scopul de bază al instituției contenciosului administrativ se regăsește în cuprinsul art.1 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ, și anume “contracararea abuzurilor și exceselor de putere ale autorităților publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii, ordonarea activității autorităților publice, asigurarea ordinii de drept”.

În acest context prof. M.Orlov, menționează, că în plan teoretic acest scop este demn de invidiat de orice stat democratic, în practică, însă se va realiza cu adevărat doar atunci, când autoritățile publice și instanțele de contencios administrativ se vor pătrunde de esența acestuia și vor accepta ideea responsabilității statului și a rigorilor justiției administrative.

Această Lege instituie un mecanism de apărare a drepturilor și libertăților omului de către instanțele judecătorești, stabilind în acest sens prevederi referitoare la:

obiectul acțiunii in contenciosul administrativ,

calitatea părților în litigiul de contencios administrativ,

contencios administrativ de plină jurisdicție,

caracterul obligatoriu al procedurii cererii prealabile,

dublu grad de jurisdicție – în fond și în apel,

formularea cererii împotriva funcționarului public, care a elaborat actul administrativ contestat sau a refuzat soluționarea cererii în care se solicită despăgubiri,

tragerea la răspundere a conducătorului autorităților publice pentru neexecutarea hotărîrii instanței de contencios administrativ.

Conform doctrinei de specialitate, contenciosul administrativ se clasifică în funcție de compentența instanței de contencios administrativ, în contencios administrativ în anulare și contencios de plina jurisdicție.

Contenciosul administrativ în anulare,se caracterizeaza prin dreptul instanței de contencios administrativ de a hotarî anularea actului administrativ atacat pentru motivul emiterii acestuia cu încalcarea legii, fara a se putea pronunta asupra despăgubirilor, această problemă urmînd a fi soluționată de instanțele de drept comun.

Contenciosul administrativ de plină jurisdicție,se caracterizează prin dreptul instanțelor de contencios administrativ, de a anula actul administrativ atacat, de a obliga autoritatea publică să emită un nou act administrativ sau înscris, si de a o obliga la despăgubiri, care pot fi solicitate fie în cadrul acțiunii inițiale, fie separat sau atunci cănd, la data judecării acțiunii, îi era sau nu cunoscută paguba sau întinderea ei.

După norma de drept apărată, distingem contenciosul adminstrativ obiectiv și contenciosul subiectiv.

Prin contenciosul administrativ obiectiv, se înțelege acea formă judecătorească de control al legalității actelor administrative,care are drept scop respectarea legii (cum ar fi contolul de legalitate a unor acte ale autorităților administrației publice locale,ori ridicarea excepției de legalitate a unui act administrativ normativ).

Contenciosul administrativ subiectiv, se caracterizează prin faptul, că el poate fi promovat numai de persoana al cărei drept a fost lezat prin activitatea ilicită a administrației publice, fiind fondat pe un drept subiectiv al acestuia.

Contenciosul administrativ rămîne a fi un proces revelatoriu, care dă posibilitate instanțelor de judecată să someze ori să înlăture încălcările comportamentului și devierile pe care autoritățile publice își permit să le admită.

Prin urmare, se poate menționa că, Legea contenciosului administrativ are o importanță deosebită pentru construcția statului de drept în țara noastră, deoarece prin această lege se pune la dispoziția oricărei persoane un instrument eficace împotriva abuzurilor autorităților administrative, mijloace de restabilire a legalității încălcate, de repunere în drepturi a celor vătămați prin actele administrative ilegale, de sancționare a celor care folosesc abuziv competența pe care o au în legătură cu emiterea actelor administrative.

Contenciosul administrativ în dreptul comparat

În literatura de specialitate consacrată justiției administrative este răspîndită opinia precum că aceste institute juridice au apărui în Franța, ulterior în majoritatea statelor europene, în mod ad-hoc, în rezultatul revoluției franceze, în perioada dintre sec.XVII-XIX.

Însă, cercetătorii ruși Covalevsehi M., Taranovschi F., Nazimov A. susțin că apariția institutului justiției administrative se atestează în Europa încă în Evul Mediu. În Franța, Germania, Italia un rol important în examinarea plîngerilor cetățenilor asupra acțiunilor autorităților publice, în epoca Feudalismului îl jucau instanțele de drept comun care adoptau decizii.

În Franța jurisdicția administrativă are propriul său organ suprem, anume secția de contencios a Consiliului de Stat, care, în ansamblu apare ca o autoritate a puterii executive și nu a puterii juddecătorești, respectiv jurisdicțiile administrative sunt compuse din consilieri juridici (ai Guvernului și ai administrațiilor) și nu din magistrați.

Sistemul francez al tribunalelor administrative, ca instanțe de contencios administrativ de fond și cu tribunale administrative supreme, ca instanțe de fond și de apel sau recurs, a fost preluat de majoritatea statelor europene, printre care menționăm: Belgia, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia, etc.

Dreptul de a controla legalitatea actelor adoptate sau emise de organele administrației publice în sistemul anglo-saxon, se exercită de instanțele de drept comun. Acest sistem este adoptat și în unele țări europene, cum sunt, Anglia,Islanda, Norvegia și Danemarca.

În Romănia contenciosul administrativ a parcurs o cale lungă de dezvoltare, avînd o evoluție istorică deosebită.Instituția contenciosului administrativ a fost instituită pentru prima dată prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864, parcurgînd mai multe schimbări esențiale, anume la început fiind organizată după modelul francez de contencios administrativ, ulterior de sistemul de contencios administrativ de tip german, iar după adoptarea Constituției din 1923,în sistemul judiciar,care are secții speciale de contencios administrativ din cadrul Tribunalelor, al Curților de Apel și de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, Parlamentul României a adoptat la 2 decembrie 2004, Legea nr. 554 cu privire la contenciosul administrativ, în baza experienței acumulate a Legii nr. 29 din 7 noiembrie 1990, precum și ca urmare a noilor reglementări cuprinse în Constituția României adoptată în anul 2003.Contenciosul administrativ în Romănia este definit de art.2 alin.(1) lit. (f) a Legii nr.554/2004, ca fiind activitatea de solutionare, de catre instantele de contencios administrativ competente, potrivit legii, a litigiilor in care cel putin una din parți este o autoritate publica, iar conflictul s-a nascut fie din emiterea sau incheierea, dupa caz, a unui act administrativ, in sensul prezentei legi, fie din nesolutionarea in termenul legal, ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

În Italia Constituția reglementează un sistem al contenciosului administrativ dualist, în sensul ca solutionarea litigiilor dintre administrația publica si cetațeni este realizată de tribunalele administrative regionale în prima instanță, iar în a doua instanță, de secțiile de contencios ale Consiliului de Stat.

În Spania, instanțele de contencios administrativ fac parte din sistemul instanțelor judecătorești, acesta fiind format din tribunale civile și penale, administrative si tribunale sociale.

În alte tari europene, precum Danemarca sau Norvegia instanțele judecatorești de drept comun au dreptul de a controla legalitatea actelor autoritaților administrației publice.

În sistemul anglo-american acest drept se exercita tot de instantele de drept comun.

Controlul judiciar în Marea Britanie, presupune exercitarea de catre tribunal a dreptului de a stabili, daca un act administrativ este sau nu legal, precum si de a dispune masurile necesare pentru remedierea eventualelor încalcari.Astfel, controlul judiciar al activității administrației publice se răsfrînge asupra excesului de putere al administrației.

În Statele Unite ale Americii, sistemul administrativ se subordoneaza celui judiciar. Astfel, fiecare minister sau departament, agenție si, în general, fiecare autoritate are o structura proprie în materie de jurisdicție administrativa.La nivelul fiecarei ierarhii administrative exista un consiliu de contencios administrativ, al carui personal nu face parte din corpul judecatorilor. Orice decizie a respectivului consiliu este revizuita de Curtea Federală Judiciară. Magistrații administrativi sunt avocați, au calitatea de funcționari publici, se bucura de inamovibilitate si nu sunt total independenți fața de politica ministerului din care fac parte.

Dupa cum se observă, chiar în statele în care este organizată o justiție administrativă, o parte din litigiile dintre administrația publică si particulari, rămîne atribuită instanțelor judecatorești ordinare. Stabilirea litigiilor care sunt de competența tribunalelor administrative si a celor care sunt de competența instanțelor ordinare de drept comun se efectuează dupa criterii, care depind de dreptul pozitiv al fiecarui stat, ori se are în vedere distincția dintre litigiile de drept public si litigiile de drept privat, dupa cum se aplică în cauză, reguli de drept public sau reguli de drept privat.

Contenciosul administrativ în legislația țării noastre reprezintă instituția juridică care are drept scop contracararea abuzurilor și exceselor de putere ale autorităților publice, asigurarea ordinii de drept.

Sistemul instanțelor de contencios administrativ în Republica Moldova reprezintă:

– judecătorii desemnați din judecătorii,

– colegiile sau completele de contencios administrativ a Curților de apel,

– colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție, abilitate prin lege cu înfăptuirea controlului judecătoresc al legalității actelor administrative emise de autoritățile publice în activitatea lor.

În literatura de specialitate dezvoltarea instituției contenciosului administrativ în Republica Moldova, în opinia dr. Orlov Maria parcurge trei etape:

Prima etapă ține de perioada sovietică,

Etapa a doua cuprinde anii 1990-2000, perioada de adaptare la instituțiile democratice,

Etapa a treia, cea de după anul 2000, cănd a fost adoptată prima Lege a contenciosului administrativ.

În perioada sovietică, din componența căruia făcea parte și Republica Moldova, avînd un regim politic sub formă de dictatură, prin Constituția URSS din 1977, a fost acordat pentru prima dată dreptul cetățeanului URSS de a se apăra de abuzurile administrației, avînd un caracter pur formal, deoarece, regimul comunist nu cunoștea o altă formă de răspundere a administrației, decăt cea în fața partidului, unic și dominant. Dar, anume actele normative adoptate în acea perioada, au servit primul pas spre democratizarea societății și drept punct de pornire în dezvoltarea instituției contenciosului administrativ în țara noastră.

A doua etapă se caracterizează prin destrămarea imperiului sovietic, prin dobîndirea suveranității Republicii Moldova la 23.06.1990, obținerea independenței ca stat, prin declarația din 27.08.1991, prin adoptarea Constituției la 29 iulie 1994.

Potrivit art.1, alin.(3), din Constituția Republicii Moldova, Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate. Astfel, pentru ca aceste valori să fie garantate în scurt timp după adoptarea Constituției, legiutorul adoptă la 19.07.1994, Legea cu privire la petiționare, care a fost apreciată de către dr. conf. univ. M. Orlov,ca fiind de natură să împiedice fondarea și dezvoltarea instituției contenciosului administrativ și a principiului responsabilității statului.

A treia etapă se caracterizează prin adoptarea la 10.02.2000 a Legii contenciosului administrativ, publicată în Monitorul Oficial nr.57-58 din 18.05.2000 și a întrat în vigoare la 19.08.2000, prima instituție juridică de apărate a drepturilor omului împotriva eventualelor abuzuri ale organelor administrației publice și ale funcționarilor care își desfășoară activitatea în cadrul acestor organe.

Legea contenciosului administrativ conține în dispozițiile sale nu doar norme de drept substanțial, ci și norme de drept procedural, rațiunea instituirii acestora constînd în natura specifică a litigiilor în materie de contencios administrativ, care impune o procedură specială de sesizare a instanțelor judecătorești de soluționare a cauzelor, aceasta fiind, în mare parte, diferită de procedura civilă obișnuită.

CAPITOLUL II – JURISDICȚIA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

2.1. Părțile în litigiul de contencios administrativ

Calitatea de reclamant

Conform prevederilor art.53 din Constituția Republicii Moldova, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei, persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Potrivit art.5 din Legea contenciosului administrativ nr.793-XVII din 10.02.2000, poate avea calitatea de reclamant într-o acțiune de contencios administrativ :

persoana, inclusiv funcționarul public, militarul, persoana cu statut militar, care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri;

Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, președintele raionului și primarul – în condițiile Legii privind administrația publică locală;

procurorul care, în condițiile articolului 5 din Codul de procedură civilă, atacă acte emise de autoritățile publice;

avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, atacă actele administrative – în condițiile Legii cu privire la avocații parlamentari din 17 octombrie 1997;

d1) Comisia Națională de Integritate în condițiile Legii cu privire la Comisia Națională de Integritate, nr.180 din 19 decembrie 2011;

instanțele de drept comun și cele specializate, în cazul ridicării excepției de ilegalitate;

alte persoane, în conformitate cu legislația în vigoare.

Persoana, inclusiv funcționarul public, militarul, persoana cu statut militar.

Calitatea procesuală de subiect activ cu drept de sesizare în conteciosul administrativ conform art.1 alin.(2) din Legea nr.793 din 10.02.2000, o poate avea orice persoană fizică sau juridică, care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Așadar, pentru a avea calitatea de reclamant în acțiunea de contencios administrativ, persoana fizică sau juridică, inclusiv funcționarul public, militarul, persoana cu statut militar trebuie să pretindă vătămarea de către o autoritate publică într-un drept al său recunoscut de lege, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Menționăm faptul că, în instanța de contencios administrativ persoana fizică sau juridică poate ataca numai actele administrative cu caracter individual, deoarece cele cu caracter normativ nu sînt personificate și apărarea lor nu produce efecte juridice concrete și, prin emiterea unui asemenea act administrativ, nu poate avea loc vătămarea persoanei într-un drept al său, recunoscut de lege.

Astfel, reiese că persoana poate să-și apere propriile drepturi, doar în cazul cănd acestea sunt recunoscute de lege. Spre deosebire, însă, de legislația franceză, căt și cea romănă, care extinde aria vătămării persoanei și asupra unui interes al său legitim.

Avînd în vedere, că raporturile de drept administrativ se pot stabili și în interiorul unei autorități publice, calitatea de reclamant în acțiunea de contencios administrativ o poate avea si un funcționar public al acesteia atunci cand i se aduce atingere prin acte administrative, a drepturilor lor legitime, ce rezultă din relațiile de muncă, deoarece în acest caz pretențiile lor nu derivă dintr-un contract de muncă, ci dintr-un act emis de către o autoritate publică.

Prin urmare, funcționarul public va contesta direct în instanța de contencios administrativ actele de numire, transferare, detașare sau eliberare din funcție, inclusiv de aplicare a sancțiunilor disciplinare în privința funcționarului public, a funcționarului public cu statut special, inclusiv a militarilor, a persoanelor cu statut militar, în termen de 30 de zile de la data cînd persoana a luat cunoștință de acest act sub semnătură sau i-a fost înmînat actul. În restul cazurilor este obligatorie procedura prealabilă.

Nu pot fi atacate în instanțele de contencios administrativ, actele administrative cu caracter individual, emise de Parlament, Președintele Republicii Moldova și de Guvern în exercițiul atribuțiilor prevăzute expres de normele constituționale sau legislative, ce tin de alegerea, numirea si distituirea din funcțiile publice a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes politic sau public deosebit, după cum prevede art.4 lit.a) din Legea contenciosului administrativ.

Totodată menționăm, că nu pot sesiza în contenciosul administrativ angajații autorităților publice care nu sunt funcționari publici, deoarece aceștia sunt angajați în funcție în baza unui contract individual de muncă. Deci, litigiile apărute pe baza raporturilor de muncă sunt de competența instanțelor de drept comun. Dastic de indicat

Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, președintele raionului și primarul.

Pe lîngă persoana vătămată într-un drept al său subiectiv, potrivit art.5 lit.b) din Legea nr.793/2000, pot sesiza instanța de contencios administrativ, Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, președintele raionului și primarul în condițiile Legii privind administrația publică locală, nr.436-XVI din 28.12.2006.

Cancelaria de Stat sau oficiile sale teritoriale, conduse de reprezentanții Guvernului în teritoriu, potrivit art.63 din Legea privind administrația publică locală, pot verifică activitatea autorităților administrației publice locale, precum și după caz, supune controlului legalitatea actelor emise de către aceste autorități.

Asfel, orice persoană fizică sau juridică ce se consideră vătămată într-un drept al său printr-un act administrativ emis de o autoritate a administrației publice locale poate solicita oficiului teritorial al Cancelariei de Stat controlul legalității actului în termen de 30 de zile de la data publicării sau comunicării actului.

Remarcăm, că prin Legea nr.436-XVI din 28.12.2006 stabilește trei forme de control al legalității actelor administrației publice locale, anume, controlul de legalitate, controlul facultativ și controlul de oportunitate.

Controlului de legaliate potrivit art.64 alin.(1) din Legea nr. 436-XVI din 28.12.2006, sunt supuse următoarele acte ale autorității publice locale:

a) deciziile consiliilor locale de nivelurile întîi și al doilea;

b) actele normative ale primarului, ale președintelui raionului și ale pretorului;

c) actele privind organizarea licitațiilor și actele privind atribuirea de terenuri;

d) actele de angajare și cele de încetare a raporturilor de serviciu sau de muncă ale personalului administrației publice locale;

e) actele care implică cheltuieli sau angajamente financiare de peste 30 mii lei în unitatea administrativ-teritorială de nivelul întîi și de peste 300 mii lei în unitatea administrativ-teritorială de nivelul al doilea;

f) actele emise în exercitarea unei atribuții delegate de stat autorităților administrației publice locale.

Prin, art.65 din Legea menționată, controlul facultativ poate fi efectuat de către oficiul teritorial al Cancelariei de Stat la solicitatea primarului, președintelui raionului, secretarului consiliului respectiv și oricărei persoane fizice sau juridice care se consideră vătămată într-un drept al său printr-un act administrativ emis de o autoritate a administrației publice locale.

În scopul asigurării controlului de legalitate, secretarul consiliului local, în mod obligatoriu în termen de 5 zile de la semnarea actului administrativ, expediază o copie oficiului teritorial al Cancelariei de Stat.

Oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, în cazul în care consideră că un act emis de autoritatea administrației publice locale este ilegal, notifică autoritatea emitentă în termen de 30 de zile de la data primirii copiei de pe act, cerînd modificarea sau abrogarea actului contestat.

În termen de 30 de zile de la data primirii acesteia, autoritatea locală emitentă are obligația să examineze notificarea. Potrivit art.67 din Legea nr.436-XVI din 28.12.2006, în cazul în care autoritatea locală emitentă și-a menținut poziția sau nu a reexaminat actul contestat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, poate sesiza instanța de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la data primirii notificării, refuzului de a modifica sau de a abroga actul contestat sau în cazul tăcerii autorității locale emitente în termen de 60 de zile de la data notificării cererii de modificare sau de abrogare a actului în cauză.

Conform ar.69 din lege, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat,în cazul în care consideră că actul poate avea consecințe grave, în scopul prevenirii unei pagube iminente, poate sesiza direct instanța de contencios administrativ după primirea actului pe care îl consideră ilegal, notificînd de îndată autoritatea locală emitentă și totodată poate cere suspendarea actului contestat sau dispunerea unor alte măsuri provizorii.

Instanța de contencios administrativ, după audierea părților vizate, în termen de 3 zile de la primirea sesizării decide asupra suspendării actului și/sau dispunerii unor alte măsuri provizorii solicitate de oficiul teritorial al Cancelariei de Stat.

In concluzie, putem afirma că termenele de control al legalității actului administrativ, inclusiv de declanșare a procedurii de control, notificare, examinare a notificării și sesizare a instanței de contencios administrativ, sunt prea lungi.

Ca subiect cu drept de sesizare in contenciosul administrativ, Guvernul potrivit art.25 și art.48 din Legea nr. 436-XVI din 28.12.2006, poate solicita instanței de contencios administrativ constatarea circumstanțelor care justifică dizolvarea consiiliilor locale de ambele niveluri. Dispune de acest drept și oficiul teritorial al Cancelariei de Stat și, după caz primarul sau președintele raionului.

Dizolvarea consiliului local poate fi solicitată numai în condițiile art.48, alin.(1) lit.a) din Legea privind administrația publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006, în cazul în care se va stabili, prin hotărîre judecătorească definitivă, că acesta a adoptat în mod deliberat decizii repetate în aceeași materie, care au fost anulate de către instanța de contencios administrativ,prin hotărîri definitive întrucît încălcau grav prevederile Constituției sau ale legislației în vigoare.

c) Procurorul.

Un alt subiect cu drept de a sesiza instanțele de contencios administrativ, stipulat de art.5, lit.c) din Legea nr.793-XVII din 10.02.2000, este procurorul.

Astfel, în condițiile art.5 din Codul de procedură civilă a Republicii Moldova nr.225-XV din 30.05.2003,M.O.nr.111-115/451 din 12.06.2003, procurorul poate ataca actele emise de autoritățile publice, iar potrivit art.71 alin.(3), procurorul poate contesta actele administrtaive ce țin de :

-formarea și executarea bugetului ;

-protecția propietății aflate în posesiunea exclisivă a statului ;

-recuperarea prejudiciului cauzat statului ;

-contestarea contractului care lezează statul în interesele lui ;

-perceperea unei sume în beneficiul agenților economici în al căror capital tatutar are cotă-parte ;

-declararea, în condițiile legii, a actelor normative ale autorităților publice, ale altor organe și organizații, ale persoanelor oficiale sau funcționarilor publici ca fiind nule ;

-perceperea în beneficiul statului a bunurilor dobîndite ilicit ;

-anularea înregistrării și lichidarea persoanei juridice în cazul încălcării modului stabilit de constituire, precum și urmărirea veniturilor ei ilicite ;

-protecția mediului înconjurător ;

-alte cazuri prevăzute de lege.

Potrivit Legii cu privire la procuratură nr.294-XVI din 25.12.2008, art.5, lit.d), procurorul participă în condițiile legii, la judecarea cauzelor civile, inclusiv de contencios administrativ, și contravenționale în care procedura a fost intentată de către el însuși, iar conform art.20 din lege, este în drept să utlizeze, după caz, căi ordinare și extraordinare de atac împotriva hotărîrilor pe care le consideră ilegale sau neintemeiate.

Dacă procurorul în exercitarea atribuțiilor a depistat acte administrative ilegale cu caracter normativ sau individual, emise de un organ sau de o persoană cu funcție de răspundere, care încalcă drepturile și libertățile cetățeanului, potrivit art.19 din Legea cu privire la procuratură, este obligat să înainteze organului emitent sau organului ierarhic superior un recurs, iar organul respectiv sau persoana cu funcție de răspundere să examineze recursul în termen de 10 zile de la data primirii.

În caz de respingere neîntemeiată sau de neexaminare a recursului, procurorul este în drept să reclame actul administrativ în instanța de judecată competentă pentru a fi declarat nul.

Astfel, bazîndu-ne pe practica judiciară și dat fiind faptul că procurorul sesizează cu acțiune instanța de contencios administrativ, considerăm că procurorul trebuie să inainteze atît recursul, cît și acțiunea în instanță în termenele stabilite de Legea contenciosului administrativ.

d) Avocatul Poporului.

Următorul subiect de sesizare în contenciosul administrativ, potrivit art.5 lit.d) din Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10 februarie 2000, o are și avocatul poporului, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, poate contesta actele administrative ale autorităților publice în condițiile Legii cu privire la Avocatii Poporului (Ombudsmanul) nr.52 din 03.04.2014, M.O.nr.110-114 din 09.05.2014, în vigoare din 13.11.2014.

Conform art.18 și art.19 din Legea cu privire la Avocatii Poporului, persoana vătămată în drepturile și libertățile constituționale printr-un act al autorității publice se poate adresa avocatului poporului cu o cerere scrisă în termen de un an din ziua încălcării drepturilor și libertăților constituționale sau din ziua cînd a aflat despre presupusa încălcare.

În cazul în care faptele invocate în cerere constituie obiect al examinării de către alte autorități, avocatul poporului remite cererea organelor competente pentru a fi examinată în conformitate cu prevederile legislației cu privire la petiționare.

Potrivit art.24 din lege, Avocatul Poporului în situațiile în care constată unele încălcări ale drepturilor petiționarului, prezintă autorității sau persoanei cu funcție de răspundere ale cărei decizii, acțiuni sau inacțiuni, după părerea sa, încalcă drepturile și libertățile omului un aviz care va conține recomandări privind măsurile ce urmează a fi întreprinse pentru repunerea imediată în drepturi a petiționarului, inștiințînd petiționarul in termen de 10 zile.

Autoritatea sau persoana cu funcțiii de răspundere care a primit avizul este obligat să-l examineze în termen de 30 zile și să comunice în scris Avocatului Poporului despre măsurile luate în vederea remedierii situației.

În cazul în care Avocatul Poporului nu este de acord cu măsurile întreprinse, el este în drept să se adreseze unui organ ierarhic superior pentru luarea măsurilor ce se impun în vederea executării recomandărilor cuprinse în avizul său și/sau să informeze opinia publică. Organul ierarhic superior este obligat să comunice despre măsurile luate în termen de 45 de zile.

În baza rezultatelor examinării sesizării, Avocatul Poporului are dreptul să adreseze în instanța de judecată o cerere în apărarea intereselor petiționarului ale cărui drepturi și libertăți fundamentale au fost încălcate, conform art.25 din Legea cu privire la Avocatul Poporului.

Totodată, art.17 alin.(2) din Legea contenciosului administrativ stipulează expres că, avocatul parlamentar sesizează instanța de contencios administrativ în termenele prevăzute de legea cu privire la Avocatul Poporului.

În baza celor expuse, constatăm, că atît legea veche cît și cea nouă nu stabilește termen pentru înaintarea avizului sau a cererii de chemare în judecată, care iarăși nu corespunde prevederilor art.14 a Legii contenciosului administrativ.

d1) Comisia Națională de Integritate.

Potrivit art.5 lit.d¹) din Legea contenciosului administrativ, subiect cu drept de sesizare este și Comisia Națională de Integritate în condițiile Legii cu privire la Comisia Națională de Integritate, nr.180 din 19 decembrie 2011.În exercitarea atribuțiilor sale de control al veniturilor și al proprietății, al conflictului de interese și al incompatibilității, conform pct. 27 din Regulamentul Comisiei Naționale de Integritate, aprobat prin Legea nr. 180 din 19.12.2011, Comisia adoptă acte de constatare, care pot fi contestate în instanța de contencios administrativ în termen de 15 zile lucrătoare de la data cînd persoanei i s-a adus la cunoștință actul de constatare a conflictului de interese sau a incompatibilității.

Iar, regula generală, prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000, instituie ca termen de depunere a cererii prealabile termenul de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu dispune altfel.

Totodată, prevederile art. 16 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ stabilesc că acțiunea poate fi înaintată nemijlocit instanței de contencios administrativ în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, prin prisma celor arătate, instanțele de judecată la examinarea acestei categorii de pricini vor ține cont nemijlocit de prevederile Legii nr. 180 din 19.12.2011, prin care a fost aprobat Regulamentul Comisiei Naționale de Integritate, ale cărei reglementări sunt unele speciale în raport cu prevederile Legii contenciosului administrativ, constituind o excepție de la regula generală de respectare a procedurii prealabile.

e) Instanțele de drept comun și cele specializate.

Au calitatea de subiect cu drept de sesizare a instanței de contencios administrativ, conform art.5 lit.(e) din Legea nr.793/2000, instanțele de drept comun și cele de specialitate, în cazul ridicării excepției de ilegalitate în condițiile art.13 al legii.

Art.13 al Legii contenciosului administrativ stipulează că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ, emis de o autoritate publică poate fi cercetată oricînd în cadrul unui proces într-o pricină de drept comun, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

Totodată, art.13 din lege stabilește procedura ridicării și examinării excepției de ilegaliate, în cazul în care instanța constată că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului în fond, ea sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza.

Instanța de contencios administrativ examinează excepția de ilegalitate în termen de 10 zile, pronunțînd hotărîrea corespunzătoare în numele legii. Hotărîrea instanței de contencios administrativ poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile. Recursul declarat împotriva hotărîrii pronunțate asupra excepției de ilegalitate se judecă în termen de 10 zile.

După examinarea excepției de ilegalitate, instanța de contencios administrativ restituie dosarul cu hotărîrea sa irevocabilă instanței care a ridicat excepția de ilegalitate.

Actele administrative sau unele prevederi ale acestora declarate ilegale își pierd puterea juridică la data rămînerii definitive a hotărîrii instanței de contencios administrativ și nu pot fi aplicate pe viitor. Consecințele juridice ale actului administrativ cu caracter normativ declarat ilegal sînt înlăturate de către organul de autoritate care l-a adoptat sau l-a emis.

De asemenea, în cazul în care se recurge la ridicarea excepției de ilegaliate, instanțele de drept comun și cele specializate nu evoluează în calitatea de reclamant, ci doar în calitate de subiect cu drept de sesizare în contenciosul administrativ, rolul de reclamant îi revine persoanei ale cărei drepturi și interese legitime au fost atinse prin actul administrativ disputat.

In temeiul, art.17 alin.(3) din Lege,actele administrative cu caracter normativ considerate ilegale pot fi contestate oricînd, adică acestea sunt fără termen.

Prin urmare, în cazul declanșării unui proces civil sau de altă natură, persoana care invocă ilegalitatea actului administrativ cu caracter normativ nu este lipsită de posibilitatea de a-l contesta în contenciosul administrativ.

f) alte persoane, în conformitate cu legislația în vigoare.

Legea contenciosului administrativ nr.793 din 10.02.2000, stabilește ca subiecte cu drept de sesizare și alte persoane, în conformitate cu legislația în vigoare.

Prin urmare, legislația nu reprezintă o listă exhaustivă a altor persoane, astfel pot fi recunoscute și alte persoane ce pot reprezenta interesele terților pe calea contenciosului administrativ.

La această categorie de subiecți cu drept de sesizare în contenciosul administrativ se incadrează autoritatea administrației publice locale, autoritățile tutelare, avocatul, în cazul în care autoritatea publică refuză să-i elibereze avocatului un certificat, o informație din actele de evidență sau alte înscrisuri necesare pentru înaintarea unei acțiuni în justiție în cadrul acordării asistenței juridice,art.53 din Legea nr.1260 din 19.07.2002 cu privire la avocatură.

Consilierii de ambele niveluri prin art.45 din Legea nr.436-XVI din 28.12.2006 privind administrația publică locală, pot contesta în contenciosul administrativ decizia de ridicare a mandatului, cît și refuzul primarului sau al președintelui raionului, după caz, de a convoca ședința consiliului.

Calitatea de subiect cu drept de sesizare în instanța de contencios administrativ, pentru apărarea drepturilor și intereselor copiilor rămași fără ocrotire părintească în scopul educației și instruirii acestora, figurează și organele de tutelă și curatelă, instituite de către autoritățile administrației publice locale, art.142 din Codul familiei nr.1316 din 26.10.2000.

În temeiul art.5 lit.f) din Legea contenciosului administrativ, pot avea calitatea de subiect cu drept de sesizare în instanța de contencios administrativ și asociațiile obștești.

Potrivit art.30 alin.(2) lit.d) din Legea nr.105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor, asociațiile obștești prin scopul lor de activitate pot să solicite instanței de contencios administrativ competente anularea în tot sau în parte a actelor, emise de autoritățile publice, care lezează drepturile și interesele legitime ale consumatorilor și care contravin legislației. Asociațiile obștești prin realizarea scopului și sarcinilor pot fi considerate potrivit legii, ca fiind de utilitate publică.

Calitatea de părăt

Calitatea de părăt, în litigiile de contencios administrativ, o poate avea, așa cum rezultă din prevederile art.3 alin.1) din Legea contenciosului administrativ.

autoritățile publice și organizațiile asimilate acestora,

subdiviziunile administraților publice cu competență decizională,

funcționarii din structurile menționate.

Potrivit prevederilor constituționale la categoria autorități publice fac parte:

Parlamentul Republicii Moldova;

Președintele Republicii Moldova;

Guvernul;

Organele administrației publice centrale și subdiviziunile lor teritoriale;

Autoritățile administrației publice locale de nivelul întăi,care sunt constituite și activeayă pe teritoriul satului , orașului(municipiului);

Autoritățile administrative publice locale de nivelul al doilea, care sunt constituite pe teritoriul raionului, municipiului Chișinău, Bălți, unități teritoriale cu statut juridic special, și subdiviziunile lor;

Autoritatea judecătorească, care include toate instanțele judecătorești. Consiliul Superior al Magistraturii și Procuratura.

De asemenea, în aceeași măsură la categoria de autorități publice Constituția atribuie, Curtea de Conturi, Curtea Constituțională,Comisia Electorală Centrală, Comisia Națională a Pieței Financiare, Banca Națională a Moldovei etc.

Din cele expuse, susțin ideea prof. M. Orlov, potrivit căreia, părătul în litigiile de contencios administrativ este unul special, prevăzut de lege și determinat în strictă corespundere cu obiectul acțiunii.

Art.2, alin.3 din Legea contenciosului administrativ, definește noțiunea de autoritate publică, ca fiind orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acționează în regim de putere publică în scopul realizării unui interes public. Sînt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele de drept privat care exercită atribuții de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv persoanele care prestează servicii notariale.

Astfel, pot fi contestate în ordinea contenciosului administrativ, actele emise de persoanele de drept privat întru realizarea prerogativelor de putere publică.

Deci, nu pot fi contestate în contenciosul administrativ actele emise de organizațiile obștești sau persoanele juridice cu scop lucrativ.

Potrivit art.3 și art.20 din Lege, acțiunile în contencios administrativ pot fi formulate și împotriva funcționarului autorității părăte, care a elaborat actul administrativ sau care a refuzat să soluționeze cererea, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin actul emis sau prin întîrziere.

În opinia reprezentantului doctrinei romăne, Valentin Ioan Prisăcaru (citat de d-na Angela Dastic), opinie împărtășită și de unii autori autohtoni,”funcționarii publici din autoritățile administrative acționate răspund, potrivit legii, în fața instanțelor de contencios administrativ sub trei aspecte:

a) primul aspect îl constituie răspunderea funcționarilor publici pentru pagubele cauzate celor vătămați în drepturile lor, recunoscute de lege, prin eminterea actului administrativ ori prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege;

b) al doilea aspect îl constituie răspunderea funcționarilor publici pentru nerespectarea dispozițiilor cuprinse în hotărîrea instanței de contencios administrativ;

c) al treilea aspect îl reprezintă răspunderea funcționarilor publici pentru nerespectarea măsurilor dispuse de instanță în timpul soluționării cauzei”.

În cazul în care acțiunea este admisă, funcționarul public va putea fi obligat la plata despăgubirilor solidar cu autoritatea publică respectivă,art.20 alin,2) din Lege, numai dacă se va dovedi fapta ilicită prejudiciabilă, din intenții sau din culpă gravă, art.1404 din Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 6 iunie 2002.

Mai mult ca atăt, menționează autorul romăn Dumitru Brezoianu, răspunderea solidară se întemeiază pe faptul că funcționarul public trebuie să răspundă pentru fapta sa, iar organul administrativ trebuie să răspundă pentru defectuoasa organizare a activității sale, pentru neluarea măsurilor necesare în vederea impiedicării ivirii unor încălcări ale legii.

Astfel, din aceste considerente legiuitorul a consacrat în alin.(3) art.20 din Lege, dreptul funcționarului public împotriva cărui este intentată acțiunea, să cheme în garanție pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin să elaboreze actul administrativ sau să refuze soluționarea cererii, acesta fiind introdus în proces ca terță persoană.

În privința acestei probleme împărtășim părerea prof.M.Orlov, precum că legea-cadru nu conține o procedură prin care Statul să poată chema la răspundere pe funcționar pentru daunele reparate deja, executînd hotărîrile irevocabile ale instanței de contencios administrativ, din contul bugetului său.

Prin urmare, determinarea calității de părăt în litigii prezintă importanță pentru stabilirea sferei de aplicare a Legii contenciosului administrativ și a competenței instanțelor de contencios administrativ, astfel încăt persoanele fizice și cele juridice să fie apărate, prin această lege, numai împotriva abuzurilor serviciilor publice, cunoscînd faptul că pentru celelalte litigii se aplică normele de drept material și procesual de drept comun.

Într-un stat de drept, puterea legislativă, în colaborare cu puterea judecătorească, trebuie să apere persoanele fizice sau juridice împotriva eventualelor abuzuri ale puterii executive care, își realizează sarcinile de satisfacere a intereselor generale ale societății, prin serviciile publice care funcționează sub formă de organe ale administrației publice.

Deși cele doua parți, reclamantul si părătul sunt bine determinate, nu poate fi depusa acțiunea în contenciosul administrativ, pînă nu este îndeplinita procedura prealabilă, care obligă reclamantul sa se adreseze autorității emitente a actului administrativ vătămator, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ.

Reclamantul are obligația print-o cerere prealabilă, să se adreseze autorității publice emitente a actului în termen de 30 zile de la data la care i s-a comunicat actul pretins vătămător, iar părătul are îndatorirea de a examina reclamația într-un alt termen tot de 30 zile de la primirea petiției.

De subliniat este faptul, ca procedura prealabilă este conceputa pentru a oferi celui interesat mijloace legale mai variate, mai rapide si mai puțin costisitoare pentru apararea unui drept recunoscut de lege, nicidecum pentru a-limita accesul la justiție.

2.2. Obiectul acțiunii în contencios administrativ

Contenciosul administrativ, in calitate de instituție juridică, are drept scop contracararea abuzurilor si exceselor de putere ale autorităților publice, apărarea drepturilor persoanei in spiritul legii, reglementarea activității autorităților publice, asigurarea ordinii de drept.

Conform art.1 alin.2 al Legii contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră lezată in unul din drepturile sale legitime de către o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal a unei cereri, se poate adresa in instanța de contencios administrativ, pentru a obține anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzata.

Prin urmare, potrivit art.3 din Legea contenciosului administrativ, obiect al acțiunii in contenciosul administrativ îl constituie actele administrative cu caracter normativ și individual,prin care este vătămat un drept recunoscut de lege al unei persoane, inclusiv al unui terț, și sint emise de:

а) autoritățile publice și autoritățile asimilate acestora in sensul prezentei legi;

b) subdiviziunile autorităților publice;

с) funcționarii structurilor specificate in punctele а) și b).

Astfel, obiect al acțiunii în contenciosul administrativ poate fi și nesoluționarea in termenele stabilite de lege a unei cereri care vizează un drept legitim al reclamantului.

Din prevederile art.2 și art.3 din Legea contenciosului administrativ, obiect al acțiunii în contenciosul administrativ îl constituie:

actul adminsitrativ cu caracter normativ sau individual;

contractul administrativ;

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege –

refuzul autorității publice de a primi cererea persoanei sau faptul de a nu răspunde petiționarului

în termen de 30 de zile de Ia data înregistrării cererii, dacă legea nu prevede altfel.

Repararea prejudiciului cauzat prin actul administrativ nu poate constitui separat obiect al

acțiunii în contenciosul administrativ.

Obiectul principal de sesizare în contenciosul administrativ este actul administrativ care reprezintă o manifestare de voință, cu caracter normativ sau individual, a unei autorități publice,emis în vederea exercitării concrete a legii.

Această condiție în contenciosul administrativ ocupă locul central, deoarece actele administrative formează obiectul acțiunii în contencios administrativ, în legătură cu care se formulează pretențiile reclamantului.

Actul administrativ ca obiect al acțiunii în contencios administrativ se poate referi la orice raport juridic și la drepturile și obligațiile pe care le implică astfel de raporturi. și anume de a da posibilitatea celui vătămat în dreptul său de a contesta actul administrativ, ca manifestare de voință juridică sau de rea-voință a autorităților administrative cu privire la acest drept, indiferent la ce se referă el. Așa dar, condiția cerută de lege pentru a folosi acțiunea în contencios administrativ este aceea ca vătămarea dreptului să se facă printr-o manifestare de voință juridică care să vătame un drept recunoscut de lege, drept care aparține unei persoane fizice sau juridice.

În opinia prof.romăn V.Vedinaș, noțiunea de act administrativ reprezintă o manifestare de voință expresă, unilateral și supusă unui regim de putere public, precum și controlului de legalitate al instanțelor judecătorești, care emană de la autorități administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi și obligații corelative.

Noțiunea "act administrativ" este reglementată atît în art.2 din Legea contenciosului administrativ, cît și în Rezoluția (77) 31 "Cu privire la protecția individului față de actele autorităților administrative", adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 28 septembrie 1997. Potrivit acestor prevederi menționate, actul administrativ poate fi definit ca fiind un act unilateral, cu caracter normativ sau individual, adoptat sau emis de către o autoritate publică sau de o persoană privată împuternicită prin lege sau printr-un act administrativ, în mod unilateral, în baza și în vederea exercitării legii, pentru nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice de drept administrativ.

În literatura de specialitate unii autori autohtoni, definesc noțiunea de act administrativ, că este un act juridic care reprezintă o manifestare de voință a organelor administrației publice în scopul de a produce efecte juridice, iar faptele materiale și operațiunile administrative nu produc prin ele însele efecte juridice și nu pot face obiectul acțiunii în contenciosul administrativ.

Deci, nu constituie obiectul acțiunilor în contencios administrativ faptele materiale și operațiunile administrative, deoarece nu produc prin ele insele efecte juridice.

Astfel, actele pregătitoare sau operațiunile administrative și tehnico-materiale, pot fi contestate în instanța de contencios administrativ, doar concomitent cu actul administrativ, care face obiectul acțiunii în justiție.

Prin urmare, instanța de contencios administrativ verificînd legalitatea actului administrativ este în drept din oficiu sau la cerere să se pronunțe și asupra legalității acestor acte sau operațiuni, art.25 alin.(2) din Legea contenciosului administrativ. Spre ezemplu, avizele care se dau în legătură cu elaborarea actelor administrative nu pot face obiect al acțiunii de contencios administrativ.Însă, se poate constata obiect al acțiunii în contencios administrativ, numai avizul examinat împreună cu actul administrativ a cărui emitere este condiționat de aviz, întru verificarea legalității actului administrativ emis sub raportul acestuia cu avizul conform.

În confirmarea celor relatate, potrivit art.26 alin.2) din Legea contenciosului administrativ, instanța de contencios administrativ nu este competentă să se pronunțe asupra oportunității actului administrativ și a operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii acestuia.

În această ordine de idei, prof.M.Orlov menționează, că controlul judecătoresc asupra actelor administrației publice este unul de legalitate, nu și de oportunitate.

În calitate de obiect de sesizare în contenciosul administrativ, alături de actul administrativ este asimilat și contractul administrativ, precum și nesoluționarea în termenul legal a unei cereri,art.2 din Legea contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art.2 din Legea contenciosului administrativ, contractul administrativ reprezintă contractul încheiat de autoritatea publică, în virtutea prerogativelor de putere publică, avînd ca obiect administrarea și folosirea bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea de servicii publice, activitatea funcționarilor publici care reese din relațiile de muncă reglementate de statutul juridic al acestora

2.3. Procedura prealabilă în contenciosul administrativ

CAPITOLUL III – PROCEDURA EXAMINĂRII LITIGIILOR DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

3.1. Competența instanțelor de contencios administrativ

3.2. Procedura în fața instanței de contencios administrativ

3.3. Hotărîrea instanței de contencios administrativ

Judecata reprezintă o activitate procesuală complexă și de multe ori îndelungată, care începe o dată cu introducerea cererii de chemare în judecată și se finalizează prin executarea silită.

Ca activitate realizată în comun de instanța de judecată, părți, alte persoane și organe, procesul civil se desfășoară în mai multe faze:

– faza judecății care cuprinde judecata în fața instanței de fond și judecata în fața instanțelor care sunt competente să exercite controlul judiciar (al căilor de atac).

– faza executării silite care permite creditorului să realizeze prestația stabilită în titlul executoriu, dacă debitorul nu execută de bună voie prevederea din titlu, la care a fost obligat.

Este actul final al judecății, act cu caracter jurisdicțional, trăsătură ce îl diferențiază de actul administrativ.

Hotărârile prin care instanța rezolvă fondul cauzei se numesc sentințe.

Hotărârile prin care instanțele se pronunță asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii și recursul în anulare, ori rezolvă în ultimă instanță fondul după casare se numesc “decizii”.

Toate celelalte hotărâri date de instanță în timpul judecății se numesc încheieri.

ÎNCHEIERE