Pregatirea Aderarii Romaniei la Uniunea Europeana

Contextul favorabil României pentru aderarea la Uniunea Europenă a devenit premergător căderea regimului comunist, astfel că la trei ani de la ultimului val de extindere care a cuprins nu mai puțin de zece state din Europa Centrală și de Est și din zona mediteraneană, la nivel intern a existat o temere a populației în ceea ce privește creșterea prețurilor, închiderea unor întreprinderi, majorarea impozitelor, dar și sentimental de încredere în investițiile străine, diminuarea corupției și dezvoltarea agriculturii. Tratativele aderării au întemeiat un lung proces de descoperire reciprocă, influență mutuală și schimb între cele două părți pentru a produce un mediu cât mai prielnic. O condiție obligatorie a procesului de aderare a ținut loc și de strategia economică. Îndeplirea criteriului economic în favoarea aderării și reducerea disproporționării economice față de Uniune și celelalte state candidate central și est-europene au fost influențate de: ritmul și calitatea reformelor interne; deschiderea spre exterior a piețelor prin liberalizarea și dezvoltarea schimburilor comerciale; rolul investițiilor străine la directe la nivel micro și macroeconomic; stabilirea obiectivelor de dezvoltare pe termen scurt și mediu.

Costurile primordiale ale aderării au rezultat în urma încercării de a ajunge la un punct comun în ceea ce privește modelul comunitar, atât din punct de vedere al capacității instituționale, cât și economico-sociale, care s-a manifestat prin aplicarea măsurilor de aliniere cu standardele și normele europene, de modernizare economică, odată cu transpunerea acquis-ului comunitar. Beneficiile pe care România în urma aderării sunt impărțite în două: în primă fază acestea s-au concretizat prin asistența financiară și tehnică primită de aceasta pentru închegarea cadrului institutional și legislativ și prin urgentarea reformelor economice în perspectiva integrării, iar în cea de-a doua fază s-au concretizat prin statutul de membru cu drepturi, obligații și tot ceea ce presupune acesta (uniunea economică și monetară, libera circulație, participarea la piața unică).

Sondaje realizate în România asupra integrării

În România, în ceea privește punctul de vedere față de aderarea la Uniunea Europeană, poziția poporului era una favorabilă, susținerea acestui demers întrunind acordul a peste 81% din cetățeni. Sprijinul acestora s-a bazat pe pe o atitudine pozitivă față de gruparea europeană și pe premisa că „aderarea la Uniunea Europeană este un lucru bun”.

Pus sub semnul instabilității, sistemul politic românesc nu putea să ducă prea curând la integrarea europeană. Cu toate acestea, integrarea economică era mult mai dezvoltată decât lăsau de înțeles discursurile oficiale, astfel încât cifrele pentru anii 2001-2002 indicau faptul că 68% din exporturile românești erau destinate Uniunii Europene,iar o pondere de 57% din importuri proveneau din Uniunea Europenă, acesta reprezentând un argument bun în favoarea integrării economice progresive. Corelându-le pe cele două, progresul politic și dezvoltarea economică vom constata faptul că fie unii români neagă orice schimbare în ordinea economică a lucrurilor, fie că alții nu admit în nici un chip progresele politice. Rapoartele Comisiei din anul 2002 și 2003 susțineau că România nu are o economie de piață funcțională, pentru ca în 2004 Comisia să-i acorde acest râvnit statut, cu mențiunea că economia românească nu rezistă competiției. Deficiența în ceea ce privește o legătură clară între economie și politică reprezenta cauza fundamentală a lentoarei instituționale a autorităților române implicate în proiectarea și punerea în practică a raporturilor între România și Uniunea Europeană.

Cercetările realizate în România asupra integrării au fost incluse în BOP (barometrele opiniei publice). Sondajele din 1999-2000 dau deja imaginea optimistului: Va fi integrarea europeană utilă României?

Ce părere aveți despre Uniunea Europeană?

Ați auzit vorbindu-se despre cererea României de a devein membră a Uniunii Europene?

Ați auzit vorbindu-se despre cererea României de a devein membră a Uniunii Europene?

Dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum asupra aderării României la Uniunea Europeană, cum ați vota?

În general, românii au exprimat încredere, apreciere, exaltare, dar în același timp și deznădejde, neputință, iar uneori având expectații mult prea mari, raportându-se la ea ca la o ordine politică, socială și economică absolută, strictă care nu poate fi sortită eșecului. În concepția colectivă a numeroaselor țări din fostul bloc comunist care sufereau de un serios complex de exteriorizare, intrarea în Uniunea Europeană a reprezentat un vis.

Participarea României la Convenția privind Europa

La 9 mai 2001 este lansată în România o analiză amănunțită în ceea ce privește viitorul țării, aceasta este premergătoare summit-ului de la Laeken. În discursul premierului României, Adrian Năstase, în cadrul conferinței de la Bruxelles din 26 iunie 2001, acesta oferă prima poziție oficială a guvernului cu privire la viitor. Discursul începe prin declararea categorică a angajamentului României față de Uniunea Europeană ca „model de societate și civilizație“ specific, continuând cu repetate relatări la un set de idei comune: democrația, domnia legii și drepturile omului. Uniunea Europenă este o putere care se manifestă, mai degrabă, sub forma înrâurirei economice și culturale (soft power), iar dacă ne raportăm la ea în termeni de securitate, este dificil să se transforme într-o „putere“ atâta timp cât îi lipsește o forță militară proprie, iar poziția comună a statelor membre cu privire la problemele majore de securitate s-a dovedit imposibil de atins. În cadrul summit-ului de la Laeken, pe 14 decembrie 2001 poziția României, așa cum o prezintă premierul, are priorități diferite, întăietate având valorile pe care se marjează și domeniul constiuțional, mai apoi căzând accentul pe latura de politici.

Europenizarea

Europenizarea pleacă de la constatarea că sistemul politic al statelor membre și candidate este influențat de politicile europene. Europenizarea României este un fenomen central al istoriei actuale românești care influențează structurile instituționale interne și după integrarea oficială a țării în Uniunea Europenă.

Atunci când se referă la termenul de europenizare, Radaelli îl consideră „un proces de construcție, răspândire și instituționalizare a regulilor formale și informale, proceduri, paradigme politice, stiluri, metode de a face anumite lucruri și de a împărtăși credințe și norme, care sunt mai întâi definite și consolidate în procesul de decizie al Uniunii Europene și apoi, încorporate în logica discursului național, identități și structuri“. În acest context el este de părere că termenul de europenizare trebuie înțeles ca un proces, mai degrabă, interacțional, decât unul ca o reacție a Europei – proces unidirecțional.

Instrumentul principal al europenizării, în cazul statelor candidate, este cel condiționalităților europene impuse pentru aderarea la Uniune, aceste condiții fiind vizibile, în primul rând sub forma criteriilor de aderare. Aderarea României, ca și a celorlalte state candidate, este condiționată de respectarea elementelor de condiționalitate impuse prin cele patru criterii de aderare: criteriul politic – garantarea statului de drept; criteriul economic – existența unei economii de piață funcționale care să permită statului candidat să facă față presiunilor concurențiale și forțelor pieței în cadrul UE; criteriul juridic – însușirea acquis-ului comunitar în vigoare la momentul aderării; criteriul administrativ – asigurarea stabilității instituțiilor și a capacității de a-și asuma obligațiile derivate din calitatea de membru al Uniunii Europene.

Agenda 2000 este unul dintre primele documente care au stabilit principalele direcții și cereri ale UE în ceea ce privește politica și coeziunea regională. Comisia a indicat anumite căi de adaptare și de transformare internă care ar corespunde politicii regionale și procedurilor, instrumentelor și obiectivelor de coeziune ale Uniunii Europene. Măsurile pe care Comisia le-a recomandat României spre adoptare și implementare cu scopul de a institui o politică regională erau, în principal, legate de domenii ca legislația, cadrul instituțional și administrația publică, atât la nivel național cât și local. În concluzia acestui document, Comisia recunoaște că România manifestă o conștientizare a nevoii unei politici regionale. Totuși cert era faptul că România trabuia să se dezvolte foarte mult în această direcție și să-și amelioreze capacitatea administrativă a de a gestiona fondurile Comunității Europene.

Raportul Periodic pe 2001 urmează aceeași cale de monitorizare și analiză a gradului de schimbare și adaptare internă a politicii regionale din România. Aceleași instrucțiuni și recomandări pot fi regăsite în Raportul periodic pe anul 2002 al Comisiei asupra progreselor României în procesul de aderare.

Uniunea Europeană, prin raporturile anuale ale Comisiei, a identificat mai multe aspecte care necesitau o armonizare atât la nivel naționale cât și subnaținal pentru ca România să îndeplinească criteriile de aderare.

Tratatul privind aderarea României la UE

Uniunea Europeană se află într-un punct de cotitură, deoarece în opinia optimistă a multor politicieni, unificarea întregii Europei este inevitabilă, devenind un ansamblu coerent a căror membri vor împărți aceleași valorile, ambițiile, proiectele, normele și instituțiile. Mulți dintre specialiști, când se referă la Uniunea Europeană, folosesc sintagma „Europa”.

Acum 60 de ani, s-au făcut mai mulți pași spre o construcția europeană, unde s-au pus bazele unei comunități de popoare și state. „Problema necesității unei entități juridice europene arată clar că UE nu mai este doar o construcție economică, ci se impune să aibă loc o mutație a Europei economice spre o Europă politică, iar sistemul de conducere care a permis realizarea pieței unice nu poate în mod automat să conducă spre o Europă politică fără manifestarea explicită a unei voințe confirmate de către popoare. Tratatul Uniunii Europene concretizează o Europă politică și anume, existența unui spațiu public european generator de politici publice, inclusiv de politici absolute în materie de politică și justiție, ca și manifestarea unei puteri publice la nivel internațional care să permită Europei în anumite domenii să vorbească pe o singură voce.”

În lumea mondializată și explozivă, UE trebuie să-și asume responsabilitatea în conducerea globalizării. Rolul Uniunii Europene este acela al unei puterii active opuse violenței, conștientă de injustițiile care există în lume. „Ambiția Uniunii Europene de a încadra globalizarea conform principiilor etice ancorate în solidaritate și dezvoltare durabilă nu poate fi asumată decât dacă Europa stabilește mecanisme care să-i permită să răspundă unanim provocărilor din lume.”

Era nevoie de o construcție europeană deoarece instituțiile europene existente nu mai puteau mulțumi nevoile Europei de astăzi și de mâine. S-a ajuns la concluzia că nu se mai putea lucra cu acest sistem ce funcționează greu cu 27 de state și care nu va mai putea funcționa cu peste 30, în condiții optime. Modificarea instituțiilor nu se putea face decât cu ajutorul unui Tratat, iar acest proiect de Tratat va deveni efectiv abia după ce va fi ratificat de toate statele membre și de către cetățenii acestora.

În ceea ce privește România, negocierile privind aderarea la Uniunea Europeană acesta au reprezentat un demers complex și de durată. Începând cu data de 22 iunie 1995, atunci când statul român a depus cererea de aderare a Uniune și până la data de 1 ianuarie 2007, data prevăzută pentru semnarea tratatului de aderare, România a avut de parcurs un drum anevoios, însă pe o pantă ascendentă, dar totuși marcată de multiple schimbări pe toate planurile. Eforturilor României pentru îndeplinirea obligațiilor prin Acordul Europen de Asociere din 1 februarie 1993 la Bruxelles (ratificat de România prin Legea 20/6 aprilie 1993), între statul român și Comunitățile Europene și statele membre au fost recunoscute prin hotărârea adoptării de către liderii europeni în cadrul Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999. Clauzele acestui acord specificau faptul că România devenea membru asociat și erau puse bazele pentru viitoarea aderare, recunoscându-se că obiectivul final urmărit de țara noastră era acela de de a deveni membru cu drepturi depline a U.E. și că asocierea are ca scop să ajute România să realizeze acest deziderat.

Tratatul de aderarea a fost semnat pe 25 aprilie 2005 și prevedea aderarea atât a României, cât și a Bulgariei la Uniunea Europeană. Acest tratat constituie rezultatul complet al procesuli de negociere și reflectă asupra condițiilor de aderare României și Bulgarie, totodată prin el, tratatele constitutive ale Uniunii devin parte integrată a legislației României. În urma aderării la Uniune, principiul supremației dreptului comunitar asupra dreptului intern se va aplica și în România. Tratatul de aderare este direct aplicabil tuturor cetățenilor României, creând atât drepturi cât și obligații.

După semnarea Tratatului de aderare de la 25 aprilie 2005, România ajunge să fie un stat în curs de aderare, dobândind statutul de observator activ în cadrul instituțiilor comunitare, fiind nevoie de promisiunea fermă a reprezentanțior români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora. Poziția de observator activ a permis României să își exprime punctual de vedere, însă fără drept de vot, asupra luării unor hotărâri la nivel european, reușind astfel să influențeze și să promoveze interesele naționale.

Protocolul de aderare adaptează Tratatul Constituțional pentru a face posibilă aderarea României la acest document. Actul de aderare și Protocolul de aderare au un conținut identic, diferă doar referirea la textele din Constituția Europeană, Tratatul instituind Comunitatea Europeană și Tratatul privind Uniunea Europeană. Actul de aderare și Protocolul de aderare vor intra în vigoare alternativ. Dacă Tratatul de instituire a Constituției pentru Europa intră în vigoare înaintea aderării României, Protocolul de aderare va intra direct în vigoare, iar dacă Tratatul Constituțional va intra în vigoare după aderarea României, în momentul aderării va intra în vigoare Actul de aderare și odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Constituțional, Actul de aderare va fi abrogat și Protocolul va începe să producă efecte juridice.

„În primul an de la aderare, Uniunea acordă României și Bulgariei asistență financiazră provizorie, denumită în continuare „facilitatea de tranziție”, în vederea dezvoltării și întăririi capacității lor administrative și juridice de a pune în aplicare și respectarea dreptului Uniunii pentru a promova schimbul de bune practici între parteneri. Această asistență trebuie să finanțeze proiecte de construcție instituțională și un număr limitat de mici investiții dependente de cele dintâi.“ „Creditele de angajament pentru Facilitatea de tranziție pentru România și Bulgaria, exprimate în prețuri la nivelul anului 2004, totalizează 82 MEUR în primul an după aderare și au în vedere priorități naționale și orizontale. Creditele de angajament se autorizează de către autoritatea bugetară în limitele perspectivei financiare.“ Așadar, Uniunea Europenă interesată fiind în lărgirea procesului de integrare, susține România, țară care travesează o perioadă destul de dificilă trecând de un regim autoritar la unul democratic, prin consultant, asistență și prin alocarea de fonduri unor proiecte conforme stendardelor europene.

Dacă ne referim la extinderea Uniunii Europene aduce cu sine multe beneficii României: susținerea în procesul de trecere spre un regim democrat și o economie de piață, succedându-se cu respectarea drepturilor omului, funcționarea pluralismului politic, a statului de drept și a separației puterilor în stat; beneficii asupra tehnologiilor avansate pentru a da un aspect modern industriei și agriculturii; pătrunderea pe Piața Internă a Uniunii Europene accede majorarea productivității și a nivelului de trai al românilor; posibilitatea integrării în Piața Internă impune statului roman să-și întemeieze sisteme de piață funcționale, o economie competitivă, durabilă în fața presiunilor concurențiale ale produselor și serviciilor occidentale; însă în egală măsură îi este asigurată suveranitatea și independența, colaborarea, în cadrul PESC, la rezolvarea unor probleme de interes actuale.

Spre deosebire de Tratatul celor 10 state membre, Tratatul României nu conține în anexă adaptările tehnice aduse de acquis-ul comunitar, având în vedere perioada mare între momentul semnării și momentul aderării efective. Tratatul de aderare propriu-zis consacră aderarea României, precum și faptul că prin aderare România devine parte la Tratatul de instituire a Constituției pentru Europa, în condițiile reglementate prin Protocolul anexat la Tratat. Tratatul conține o clauză privind integrarea în vigoare aternativă a Actului și a Protocolului de aderare.

Actul de aderare și Protocolul de aderare conține: prima parte conține definiții și prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România al tratatelor fundamentale și al actelor adoptate de instituțiile comunitare și de Banca Centrală Europeană; partea a doua conține prevederile instituționale, respectiv participarea României la instituțiile Uniunii Europene; partea a treia cuprinde obligația adaptării actelor adopatate de instituțiile Uniunii Europene și referirea la mecanismul și condițiile în care se va realiza această adaptare; partea a patra se referă la măsurile tranzitorii, prevederile instituționale și financiare și clauzele de ocrotire; partea a cincea cuprinde dispozițiile privind adaptările instituționale care sunt necesare în urma aderării României, modalitățile de aplicare a actelor instituțiilor comunitare față de România și prevederile finale.