Prefectul, Autorittate de Tutela Administrativa
LUCRARE DE LICENȚĂ
PREFECTUL, AUTORITATE DE TUTELĂ ADMINISTRATIVĂ
Cuprins
Cuprins
CAPITOLUL I – Considerații generale
1.2 Scurt istoric al instituției prefectului
1.3 Despre natura juridică a instituției prefectului
CAPITOLUL II Bazele legale și constituționale ale funcției de prefect
2.1 Numirea și eliberearea din funcție a prefectului
2.2 Incompatibilități ale funcției de prefect
2.3 Depolitizarea și profesionalizarea funcției de prefect
2.4 Drepturile și îndatoririle prefectului
2.5 Drept comparat
CAPITOLUL III ROLUL ȘI ATRIBUȚIILE PREFECTULUI
3.1 Rolul prefectului ca organ de tutelă administrativă
3.2 Raportul prefectului cu autoritățile autonome locale
3.3 Atribuțiile Prefectului
3.3.2. Atribuții de control și supraveghere a autorităților locale
3.4 Competența materială a Prefectului
3.4.1. Competența materială a prefectului
CAPITOLUL IV Actele și răspunderea prefectului
4.1 Actele prefectului
4.2 Răspunderea Prefectului
4.2.1. Regimul răspunderii funcționarilor publici. Spiritul de responsabilitate al funcționarului public
4.2.2. Formele răspunderii juridice a funcționarilor publici
4.2.3. Răspunderea administrativ-disciplinară, potrivit Statutului
4.2.4. Răspunderea contravențională și răspunderea penală a funcționarului public
CAPITOLUL IV INSTITUȚIA PREFECTULUI
5.1 Organizarea și funcționarea Instituției Prefectului
5.2 Cancelaria Prefectului
5.3 Oficiile prefecturale
5.4 Colegiul prefectural
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Capitolul I – Considerații generale
1.1 Noțiunea de administrație publică – privire generală
Noțiunea de administrație publica are un dublu sens, unul de organizare, celălalt de activitate.
Administrația publică concepută ca sistem de organe ale statului este alcătuită din: Președintele României, Guvern, ministere și celelalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, serviciile lor descentralizate în județe, prefectul și autoritățile administrației publice locale.
Administrația publică concepută ca activitate are două componente:
1. Componentă executiv-dispozitivă, prin care administrația publică organizează executarea și execută în concret legile, adoptând, în acest scop, acte administrative de autoritate;
2. Componentă de prestare de servicii publice, prin care administrația publică înființează, organizează și ia toate măsurile pentru asigurarea bunei funcționări a serviciilor publice. În acest scop administrația publică încheie diverse acte juridice bilaterale sau multilaterale, săvârșește diferite fapte materiale și execută anumite operațiuni tehnico-materiale.
Administrația publică s-a dezvoltat ca o anexă a puterii executive, pe măsura extinderii sarcinilor pe care guvernarea și le-a asumat sau a celor care i-au fost impuse într-un fel sau altul de societate.
Termenul de "administrație" este comod și se aplică ansamblului aparatului Administrativ, dar în administrație există de fapt mai multe "administrații". Acestea prezintă de la una la alta diferențe, nu au aceleași trăsături, aceleași procedee în cadrul aceleiași țări.
Noțiunea de administrație are mai multe accepțiuni. Din punct de vedere etimologic, aceasta vine din latinescul ad minister – a servi pentru. În limbajul curent, a administra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activități publice și particulare.
Prin termenul administrație se poate înțelege: conținutul principal al activității puterii executive a statului; sistemul de autorități publice care înfăptuiesc puterea executivă; conducerea unui agent economic sau instituții social-culturale; un compartiment (direcție, secție, sector, serviciu, birou) din unitățile direct productive sau instituții social-culturale, care nu desfășoară nemijlocit o activitate direct productivă.
Dintre multiplele sensuri ale termenului de administrație, preocupările teoretice s-au axat în principal pe clarificarea noțiunii de administrație publică, luată ca formă de exercitare a puterii executive în stat, mai ales datorită importanței pe care o reprezintă cunoașterea exactă a acestei activități în intimitate; a modului în care trebuie să fie organizată realizarea ei în practică, moment esențial, de care depinde în mare măsură înfăptuirea rolului statului în organizarea și conducerea societății.
Prin administrația publică se realizează funcția executivă a statului, întrucât ea are ca sarcină organizarea executării și executarea în concret a legilor. Administrația publică cuprinde organele administrației publice centrale și serviciile lor descentralizate, precum și organele administrației publice locale. Toate aceste autorități publice își desfășoară activitatea sub conducerea generală a Guvernului, care este șeful puterii executive. Diferite fapte materiale și execută anumite operațiuni tehnico-materiale.
O altă definiție a administrației publice ar fi aceea că aceasta reprezintă acea activitate care constă în principal în organizarea și asigurarea executării, dar și în executarea în concret a prevederilor constituționale, a actelor normative și a celorlalte acte juridice emise de către autoritățile statului de drept, activitate ce este realizată de către autoritățile administrației publice.
Noțiunea de administrație publică are un dublu sens:
În sens formal, organic, se definește administrația publică că fiind acel ansamblu de mecanisme care, pe baza legii și în executarea acesteia, realizează o activitate care are un specific bine conturat.
Astfel, în opinia noastră, administrația publică, în sens formal, reprezintă un corp de funcționari constituiți într-un sistem de instituții publice, înzestrate cu mijloace materiale și bănești, cu personalitate juridică și competență de a acționa pentru executarea legii.
În sens material, prin administrație publică înțelegem activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legilor de către autoritățile care compun acest sistem, în vederea satisfacerii intereselor generale, scop în care adoptă acte juridice, organizează și asigură buna funcționare a serviciilor publice și execută anumite prestații către populație.
În opinia noastră o definiție mai completă a noțiunii de administrație publică ar fi următoarea: o activitate de organizare și de executare în concret a legii, prin activități cu caracter dispozitiv și prestator, activitate care se realizează în principal prin sistemul organelor administrației publice, dar și prin alte organe situate în alte sisteme de organizare a puterii statului-sistemul puterii legislative și sistemul puterii judecătorești, precum și în cadrul unor organizații particulare care îndeplinesc activități de interes public și care dobândesc, în aceste împrejurări, calitatea de autorități administrative.
În concluzie, administrația publică privită ca activitate, reprezintă acțiunea unor oameni, desfășurată în interes general și în regim de putere publică, în scopul organizării, exercitării și executării în concret a legii.
1.2 Scurt istoric al instituției prefectului
Instituția prefectului datează din perioada Romei Antice, când conceptele de „prefect” și „prefectură” erau utilizate atât pentru a desemna o unitate administrativ teritorială, cât și o funcție publică, civilă sau militară. În forma apropiată de ceea ce reprezintă azi în sistemul francez și în cele care au preluat-o este recunoscută a se fi realizat în perioada napoleoniană, creată în anul al VIII-lea de la Marea Revoluție Franceză până la modificarea Constituției Franței din anul 1958.
Instituția prefectului este o instituție veche, tradițională în administrația publică din România. O întâlnim atât în Muntenia, cât și în Moldova, încă înainte de Unirea Principatelor (1859), chiar dacă cei care o reprezentau purtau o altă denumire.
După Unirea Principatelor, instituția prefectului se regăsește cu această denumire atât în Legea comunală din 1 aprilie 1864, cât și în Legea pentru înființarea consiliilor județene din 2 aprilie 1864. Prin Legea administrativă din 1929 au fost create „directoratele ministeriale, conduse de un director ministerial, căruia i se subordona și prefectul, ca reprezentant al Guvernului, iar prin Legea administrativă din 1936 atribuțiile prefectului sunt mărite.
În țara noastră, funcția de prefect a fost instituită prin Legea pentru consiliile județene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864 care, în art. 91 prevede că: “prefectul, ca și cap al administrației județene, dirige toate lucrările acestei administrațiuni și execută hotărârile consiliului județean”. Prefectul, așa cum prevede alin. 2 al art. 93, era comisar al guvernului pe lângă consiliul județean. În această calitate, el supraveghea legalitatea actelor adoptate de consiliul județean și de delegația permanentă, iar atunci când constată că acestea erau ilegale, avea dreptul și datoria ca, în termen de 10 zile de la adoptarea actului respectiv, dacă a participat la ședință, sau de la data la care i s-a adus actul la cunoștință, să facă recurs la Guvern. Recursul, prevede art. 95 alin. 3, era suspensiv de executare.
Prin aceeași lege s-a înființat funcția de subprefect, care era reprezentantul prefectului în conducerea plășilor în care era împărțit județul. Subprefectul, prevede art. 106 astfel cum a fost modificat prin Legea din 31 mai 1894, vizitează toate comunele plășii sale, inspectează registrele de stare civilă și verifică starea claselor comunale, cel puțin de două ori pe an. După modificarea Legii nr. 396/1864, în anul 1904, subprefectul a devenit inspector comunal, iar în urma modificării aceleiași legi, în anul 1908, acesta a devenit administrator de plasă, prim-pretorul de mai târziu.
Prin Legea administrativă din 3 august 1929 au fost create directoratele ministeriale ca centre de administrație și inspecție locală, cu sedii în București, Cluj, Craiova, Iași și Timișoara, având fiecare în raza de activitate un număr de județe, conduse de un director ministerial, cu rang de subsecretar de stat, căruia i se subordona și prefectul, ca reprezentant al Guvernului.
Potrivit acestei legi, prefectul era numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne. Din reglementările cuprinse în această lege rezultă că prefectul avea o triplă calitate, cu atribuții corespunzătoare. Astfel:
– Ca delegat al autorității centrale, prefectul de județ, prevede art. 272, reprezintă Guvernul și puterea executivă și stă în legătură cu fiecare minister prin directorul ministerial și prin serviciile ministeriale locale;
– Ca reprezentant al Guvernului, prefectul, potrivit prevederilor art. 273, exercită controlul și supravegherea tuturor administrațiunilor locale din județ, în care calitate el poate cere pedepsirea funcționarilor (publici);
– Prefectul era, potrivit art. 276, șeful poliției în județ, și exercită atribuțiile sale polițienești în conformitate cu dispozițiile art. 68 și 69 din Legea de organizare a poliției generale a statului din 21 iulie 1929.
Situația prefectului se schimbă și în Legea din 1936, care desființează administrația autonomă a județului, înființând ținutul, județul rămânând numai o circumscripție în care funcționează serviciile exterioare ale ministerelor. Prefectul devine mai mult un organ de îndrumare, control și supraveghere. Situația aceasta a prefectului durează până la Legea din 21 septembrie 1940, care desființează ținutul și reînființează județul ca unitate administrativă descentralizată. Începând cu această dată prefectul își recapătă vechea sa situație, adică reprezentant local al Guvernului și șeful administrației județene autonome.
O altă inovație cu privire la prefect, prevăzută în Legea administrativă din 1938, consta în principiul că prefectul este funcționar de carieră. Înlocuirea prefectului politic cu prefectul funcționar de carieră era de mult cerută în administrația noastră, ca o necesitate imperioasă pentru buna funcționare a administrației județene. Prefectul politic era de fapt reprezentantul în județ al r art. 273, exercită controlul și supravegherea tuturor administrațiunilor locale din județ, în care calitate el poate cere pedepsirea funcționarilor (publici);
– Prefectul era, potrivit art. 276, șeful poliției în județ, și exercită atribuțiile sale polițienești în conformitate cu dispozițiile art. 68 și 69 din Legea de organizare a poliției generale a statului din 21 iulie 1929.
Situația prefectului se schimbă și în Legea din 1936, care desființează administrația autonomă a județului, înființând ținutul, județul rămânând numai o circumscripție în care funcționează serviciile exterioare ale ministerelor. Prefectul devine mai mult un organ de îndrumare, control și supraveghere. Situația aceasta a prefectului durează până la Legea din 21 septembrie 1940, care desființează ținutul și reînființează județul ca unitate administrativă descentralizată. Începând cu această dată prefectul își recapătă vechea sa situație, adică reprezentant local al Guvernului și șeful administrației județene autonome.
O altă inovație cu privire la prefect, prevăzută în Legea administrativă din 1938, consta în principiul că prefectul este funcționar de carieră. Înlocuirea prefectului politic cu prefectul funcționar de carieră era de mult cerută în administrația noastră, ca o necesitate imperioasă pentru buna funcționare a administrației județene. Prefectul politic era de fapt reprezentantul în județ al partidului politic de la guvernare și astfel aducea cu sine în administrația județului politica de partid. Prefectul politic supus tuturor ingerințelor și fluctuațiilor politice nu putea să fie un bun administrator. Prefectul funcționar politic mai avea dezavantajul că nu cunoștea întregul mecanism administrativ și nici nu avea experiența necesară, pentru ca să poată conduce efectiv administrația unui județ.
În anul 1940 guvernul generalului Ion Antonescu a efectuat unele revizuiri în structura administrativ-teritoriala a țării, transformând ținuturile în provincii, în fruntea cărora se găsea o instituție nou creată, cea a guvernatorului. Provinciile erau compuse din județe în fruntea cărora se aflau prefecții, aceștia fiind subordonați guvernatorului.
În perioada 1940-1941 se revine la comună și județ ca unități administrativ-teritoriale cu personalitate juridică, patrimoniu și buget propriu, iar prefectul își menține rolul și atribuțiile ca reprezentant al Guvernului, numit prin decret regal și șef al tuturor funcționarilor Ministerului de Interne. Ca șef al administrației județene, prefectul numea și elibera din funcție pe funcționarii județului, administra patrimoniul și interesele județului, se îngrijea de toate serviciile publice județene, semna toate actele în numele județului, reprezenta județul în justiție, etc. Ca reprezentant al Guvernului, rolul principal al prefectului era cel de control și supraveghere. El controla serviciile exterioare ale ministerelor și celorlalte instituții publice, putând aplica unele sancțiuni disciplinare funcționarilor publici, supraveghea și controla comunele rurale și urbane, instituțiile de binefacere și de asistență socială. Pe lângă prefect funcționa și consiliul de prefectură format, în principal, din șefii serviciilor județene.
În perioada de după anul 1944, reglementările legale care au urmat nu au mai consacrat instituția prefectului, unele dintre atribuțiile acestuia privind controlul legalității actelor administrative fiind preluate de instanțele judecătorești, altele fiind preluate de către organe ale administrației statului.
După revoluția din decembrie 1989, prin Constituție și prin Legea nr. 69/1991 (Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală actualmente este abrogata prin Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală) privind administrația publică locală, instituția prefectului a fost repusă în locul și rolul ce i se cuvine într-un stat de drept, bazat pe principiul separației puterilor în stat.
La început, prin Legea nr. 5/1990 privind administrarea județelor, municipiilor, orașelor și comunelor până la organizarea de alegeri locale, la nivelul județelor au fost organizate prefecturi, legea precizând atât modul de organizare cât și atribuțiile lor. În concepția acestei legi, prefectura era un organ local al administrației de stat cu competență generală; prefectul nu era o instituție juridică distinctă, cu atribuții proprii, o autoritate publică.
1.3 Despre natura juridică a instituției prefectului
Instituția prefectului este reglementată în materie prin lege organică și anume Legea nr. 340/2004(Legea nr.340/2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 21 iulie 2004.) și prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, ordonanță aprobată prin Legea nr. 181/2006. (Legea nr.181 din 16 mai 2006 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 24mai 2006). Potrivit dispozițiilor art. 1 din legea mai sus menționată: “Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local”, iar art. 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului prevede că: “Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale”.
Capacitatea juridică de drept public a instituției prefectului se exercită în exclusivitale de către prefect. Exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor civile ale instituției prefectului se realizează de către acesta sau de către o persoană anume desemnată prin ordinul său.
Potrivit art. 123 din Constituție: “Guvernul numește un prefect, în fiecare județ și în municipiul București. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale. Atribuțiile prefectului se stabilesc prin lege organică. Între prefecți pe de o parte, consiliile locale și primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu exista raporturi de subordonare. Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencias administrativ, un act al consiliului local, al celui local în cazul în care considera actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept”.
Instituția prefectului este o instituție publică cu personalitate juridică menită să îndeplinească prerogativele conferite de lege prefectului. Capacitatea juridică de drept public a instituției prefectului se exercită de către prefect conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 340/2004 iar conform alin. (2) din aceeași lege, exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor civile ale instituției prefectului se realizează de către prefect sau de către o persoană anume desemnată de acesta.
Instituția prefectului își are sediul în municipiul reședință de județ și, respectiv, în municipiul București, fiind condusă de prefect.
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. El este numit de Guvern în fiecare județ și în municipiul București, la propunerea Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrațiv-teritoriale.
Art. 1 alin. 1 și 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată
Prin Legea nr. 181/2006: „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. Guvernul numește câte un prefect în fiecare județ și în municipiul București, la propunerea ministrului administrației și internelor”.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, ordonanță aprobată prin Legea nr. 181/2006, rezultă că prefectul este garantul respectării legii și a ordinii publice la nivel local.
Deși instituția prefectului este reglementată în Legea administrației locale, prefectul nu face parte din categoria autorităților administrației publice locale autonome. Dimpotrivă, el este o autoritate încadrată în sistemul administrației publice de stat, este numit de Guvern și este subordonat acestuia.
Statutul de reprezentant al Guvernului în teritoriu îi conferă prefectului aptitudinea de a veghea pentru ca activitatea consiliilor locale și a primarilor, a consiliilor județene și a președinților consiliilor județene să se desfășoare în conformitate cu prevederile legale.
Conform dispozițiilor art. 241 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006: „Prefectul poate verifica măsurile întreprinse de primar sau de președintele consiliului județean în calitatea lor de reprezentanți ai statului în unitatea administrativ-teritorială și poate sesiza organele competente în vederea stabilirii măsurilor necesare, în condițiile legii”.
Potrivit dispozițiilor art. 12 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006, între prefect, pe de o parte și consiliile locale și primari, precum și consiliile județene și președinții consiliilor județene, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. Prin relații de comunicare și de colaborare prefectul și celelalte autorități ale administrației publice locale își pot desfășura activitatea în mod normal.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor și prerogativelor care îi revin potrivit legii, prefectul este ajutat de doi subprefecți, iar în municipiul București de trei subprefecți. (Art 8 alin. 1 din OUG nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, aprobata prin Legea nr. 181/2006)
În conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006 rezultă că prefectul și subprefecții fac parte din categoria înalților funcționari publici.
Ca urmare a modificării Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prin Legea nr. 161/2003, prefectul a devenit înalt funcționar public, preferându-se funcționarul public de cariera în locul prefectului conceput ca un „personaj politic”.
Prin urmare persoana care ocupa funcția publica de prefect, trebuie să îndeplinească condițiile de ocupare a funcției publice, condiții prevăzute în mod expres în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicata în 2007, pentru categoria înalților funcționari publici.
Capitolul II
Bazele legale și constituționale ale funcției de prefect
2.1 Numirea și eliberearea din funcție a prefectului
Numirea și eliberarea din funcție a prefectului se face prin hotărâre de Guvern, articolul 123 alin. (l) prevăzând că Guvernul numește un prefect în fiecare județ și în municipiul București. Propunerea în vederea numirii aparține Ministerului Internelor și al Reformei Administrative, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 340/2004. Legea impune condiția pentru prefect de a avea studii superioare de lungă durată. Dat fiind faptul că prefectul are statut juridic de înalt funcționar public, rezultă că el se supune prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare", numirea lui în funcție se face în urma promovării unui concurs sau examen, organizat în condițiile acestei legi și ale H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici.
În conformitate cu dispozițiile legale ale art. 1 alin. 1 și 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 „prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local”.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor și prerogativelor care îi revin potrivit legii, Prefectul este ajutat de doi subprefecți. Prefectul municipiului București este ajutat de trei subprefecți.
Precizăm că pentru a putea fi numiți atât în funcția de prefect cât și în cea de subprefect, mai este necesar ca aceștia să nu se afle într-o situație, prevăzută de lege (art. 85 alin.1 din Legea nr. 161/2003 reglementata în mod expres în Cartea I Titlul IV Capitolul II), ca fiind incompatibilă cu ocuparea funcției de prefect sau a celei de subprefect cu:
– Calitatea de deputat sau senator;
– Funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București;
– Funcția de consilier local sau consilier județean;
– O funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu
Scop comercial;
– Funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator,
Membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclu-
Siv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare,
Precum și la instituțiile publice;
– Funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau
Asociaților la societățile comerciale prevăzute la lit. e);
– Funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societățilo comerciale prevăzute la lit. e);
– Funcția de manager sau membru al consiliilor de "administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;
– Calitatea de comerciant persoană fizică;
– Calitatea de membru al unui grup de interes economic;
– O funcție publica încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, aprobată prin Legea nr. 181/2006 prevede în art. 9 „prefectul și subprefecții fac parte din categoria înalților funcționari publici".
Pentru a putea ocupa funcția publică de prefect, respectiv subprefect, aceștia trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– Are vârsta de cel puțin 30 de ani pentru prefect, respectiv de 27 de ani pentru subprefect;
– Îndeplinește condițiile specifice prevăzute de lege (Art. 50 din Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004.) pentru ocuparea funcției publice:
A) are cetățenia română și domiciliul în România;
B) cunoaște limba română, scris și vorbit;
C) are capacitate deplină de exercițiu;
D) are o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;
E) nu a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;
F) nu a fost destituit dintr-o funcție publică în ultimii 7 ani;
G) nu a desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită prin lege.
– Are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă și o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect, respectiv de 3 ani pentru subprefect;
– A absolvit programe de formare și perfecționare în administrația publică, organizate, după caz, de Institutul Național de Administrație sau de alte instituții specializate, din țară sau din străinătate, ori a dobândit titlul științific de doctor în științe juridice sau administrative ori a exercitat cel puțin un mandat complet de parlamentar.
La numirea în funcție, prefectul și subprefectul depun în fața Guvernului, respectiv a primului-ministru, următorul jurământ în limba română, care este o obligație ce revine tuturor funcționarilor publici în conformitate cu art. 54 alin. 2 din Constituția revizuită:
“Jur să respect Constituția și legile țării și să fac cu bună-credință tot ceea ce stă în puterile și priceperea mea pentru binele locuitorilor județului/municipiului… Așa să-mi ajute Dumnezeu”.
Jurământul poate fi depus și fără formula religioasă.
Apreciem că refuzul depunerii jurământului atrage revocarea actului administrativ de numire în funcție deoarece aceasta este o obligație ce revine tuturor cetățenilor cărora le sunt încredințate funcții publice.
Cu privire la jurământul prevăzut de lege, menționăm că referirea la municipiu este valabilă numai pentru București, deoarece, potrivit Constituției revizuite și Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, prefectul este numit în fiecare județ și în municipiul București, textul jurământului neavând legătură cu municipiul reședință de județ în care instituția prefectului își are sediul.
În ce privește eliberarea din funcție, ea se poate face în aceeași modalitate ca și numirea. Eliberarea din funcție este obligatorie dacă, ulterior numirii, a intervenit vreuna din situațiile de incompatibilitate, precum și atunci când se constată, după numirea în funcție, că cel în cauză nu a avut studii superioare de natura celor prevăzute de lege. Eliberarea din funcție, în aceste situații este determinată de neîndeplinirea unor cerințe legale, deci din considerente de ordin juridic, actul de eliberare din funcție trebuind să conțină și motivul eliberării. Dar, eliberarea din funcția de prefect sau de subprefect se poate face chiar dacă nu a intervenit vreuna din situațiile la care ne-am referit, întrucât acesta este un reprezentant al Guvernului, iar Guvernul îi poate retrage oricând această calitate, încredințând-o altei persoane, fără să fie obligat să motiveze măsura luată.
Dacă în optica reglementărilor legale de până în anul 2004 prefectul, ca reprezentant al Guvernului, era supus “jocului politic”, iar funcția sa avea caracter politic, prin Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului acesta este considerat ca făcând parte din categoria înalților funcționari publici.
Conform dispozițiilor art. 22 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006 „prefectul și subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizații căreia îi este aplicabil același regim ca și partidelor politice, potrivit legii, sub sancțiunea destituirii lor din funcția publică”.
Se impune practic ca prefectul să apară ca un responsabil în supravegherea legii și a ordinii publice în județ și nu ca un personaj politic. De altfel și art. 1 alin. 3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 prevede „prefectul este garantul respectării legii și a ordinii publice la nivel local”.
Încetarea de drept a exercitării funcției de prefect, respectiv de subprefect, intervine în caz de: (Art. 11 alin. 1 din Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului, articol abrogat în prezent de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006)
A) demisie;
Considerăm că funcția publică de prefect încetează de drept în cazul când persoana care ocupă această funcție comunică instituției sau autorității publice, în cazul nostru, Guvernului, printr-o notificare scrisă încetarea raporturilor de serviciu.
B) nerespectarea prevederilor referitoare la obligația de a se abține de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și societate, precum și de la participarea la acțiuni politice, a prevederilor referitoare la incompatibilități și la conflictul de interese prevăzute pentru funcționarii publici, precum și la interdicția de a fi membri ai unui partid politic;
Apreciem că dacă prefectul se află într-o situație de incompatibilitate prevăzută de lege sau participă la acțiuni politice și conflicte de interese, funcția exercitată de el încetează de drept.
C) imposibilitatea de a-și îndeplini atribuțiile mai mult de 3 luni consecutive;
Opinam, faptul că, în situația în care prefectul nu-și îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege, respectiv Legea nr. 181/2006, mai mult de trei luni consecutive, exercitarea funcției sale încetează de drept.
D) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, la o pedeapsă privativă de libertate;
Încetarea de drept a exercitării funcției de prefect are loc și în cazul când persoana care exercită funcția de prefect a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă.
pierderea drepturilor electorale;
punerea sub interdicție judecătorească, în condițiile legii;
Exercitarea funcției de prefect încetează de drept când prefectul este pus sub interdicție judecătorească.
destituire;
Consederam că destituirea din funcția de prefect se dispune ca sancțiune disciplinară pentru săvârșirea unor abateri disciplinare sau datorită existenței unor situații de incompatibilitate. În cazul prefectului, acesta poate fi destituit din funcție de către Guvern al cărui reprezentant în teritoriu este.
obținerea calificativului nesatisfăcător;
deces.
În cazul decesului persoanei care ocupă funcția de prefect, exercitarea acestei funcții încetează de drept.
Constatarea încetării de drept a exercitării funcției de prefect sau de subprefect se face de către Ministerul Administrației și Internelor, care va propune Guvernului, respectiv primului-ministru, numirea altor persoane în funcțiile vacante.
Ca urmare a analizării condițiilor de numire și încetare a exercitării funcțiilor de prefect și subprefect, putem aprecia că, deși titularii acestor funcții fac parte din categoria înalților funcționari publici, aceștia nu se bucură de stabilitate în funcție. Precizam că atât în Legea nr. 340/2004 cât și în Legea nr. 181/2006 nu se fac referiri la stabilitatea în funcție, spre deosebire de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici sau Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală.
Cu toate acestea apreciem opțiunea legiuitorului pentru prefecți și subprefecți de carieră, profesioniști, specializați în administrația publică, acest statut al lor conferindu-le și anumite garanții de stabilitate în funcție, dar totuși, Guvernul fiind liber să-și desemneze reprezentanții săi pe plan local.
Considerăm că este necesară o reglementare detaliată a procedurii de numire și eliberare din funcția de prefect, respectiv subprefecți, precum și detalierea cazurilor și condițiilor încetării exercitării acestor funcții publice.
2.2 Incompatibilități ale funcției de prefect
Incompatibilitățile pentru funcția de prefect sunt stabilite prin secțiunea a-III-a,
cap. III, Titlul-IV, Cartea I din Legea nr. 161/2003. (Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și a mediului de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003)
Astfel art. 85 din lege prevede ca îndeplinirea funcției de prefect, respectiv de subprefect, este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcții:
A) calitatea de deputat sau senator;
Considerăm că potrivit principiului constituțional al separației puterilor în stat, funcționarii publici ai unei puteri nu pot ocupa funcții publice în sistemul celorlalte două puteri. Astfel, prefectul, ca reprezentant al puterii executive în teritoriu nu poate ocupa și o altă funcție publică decât în cadrul puterii legislative sau judecătorești, aflându-se într-un caz de incompatibilitate dacă ocupă funcția de deputat sau senator.
B) funcția de primar sau de viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București;
C) funcția de consilier local sau consilier județean;
Apreciem că aceste incompatibilități își au fundamentul în principiul autonomiei locale, consacrat în art. 20 din Constituția revizuită și derivă din atribuțiile pe care le are prefectul de a veghea ca desfășurarea activității consiliilor locale și județene și a primăriilor să se desfășoare conform legii.
D) o funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial;
E) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație ori cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice;
F) funcția de președinte sau de cenzor al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societățile comerciale prevăzute la lit. e);
G) funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale prevăzute la lit. e);
H) funcția de manager sau membru al consiliului de administrație al regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;
I) calitatea de comerciant persoană fizică;
J) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
K) o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția actelor prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.
Persoana care exercită funcția de prefect sau subprefect este obligată ca la data numirii în funcție să declare că nu se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Prefecții și subprefecții pot deține funcții sau exercita activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar artistice.
Aceste interdicții constituie tot atâtea incompatibilități, iar atunci când intervine, cel puțin una dintre ele, deși legea nu prevede, prefectul va fi eliberat din funcție de către același organ – Guvernul- și prin act juridic de aceeași natură, hotărâre.
2.3 Depolitizarea și profesionalizarea funcției de prefect
Prefectul și subprefectul fac parte din categoria înalților funcționari publici.
Această calitate le-a fost conferită în anul 2003, prin Legea nr. 161/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României br, 279 din 21 aprilie 2003), care a modificat, printre altele, și Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici. Prefectul și subprefectul sunt înalți funcționari publici, cărora legea le interzice să facă parte din partidele politice sau din organizații cărora le este aplicabil același regim juridic ca al partidelor politice, sub sancțiunea destituirii din funcția publică.
Transformarea prefecților și a subprefecților din oameni politici în înalți funcționari publici a însemnat un proces de profesionalizare a funcției de prefect și subprefect, dimensiune a reformei în administrația publică. Un asemenea statul au prefecții în Franța și a existat și în România în prima jumătate a secolului XX, astfel încât practic s-a revenit la tradiții și s-a valorificat o experiență care s-a dovedit benefică în alte state.
Legea nr. 188/1999, astfel cum a fost ea modificată prin Legea nr. 161/2003, prevedea că în funcțiile de prefect și subprefect pot fi numite persoane care îndeplinesc condițiile pentru a fi numite că înalți funcționari publici, începând cu anul 2006, în mod eșalonat, pe baza hotărârii de Guvern. După cum rezultă din textul precitat, transformarea prefecților în înalți funcționari publici nu a fost și nici nu putea fi concepută ca un proces mecanic, formal, cum din păcate s-a întâmpla în realitate. Legea impunea, în primul rând, ca persoanele respective să întrunească acele condiții care sunt cerute pentru înalții funcționari publici, iar recrutarea urma să se facă prin examen, organizat în condițiile legii. De aceea, se vorbea și despre faptul că numirea se va face în mod eșalonat, pe măsura ce se vor organiza concursuri de recrutare și aceste concursuri vor fi promovate. Prin Ordonanța de urgență nr. 179/2005 se abandonează spiritul acestei reglementări, prin articolul 111 care prevede că prefecții în funcție la data intrării în vigoare a ordonanței, precum și cei care vor ocupa posturile rămase vacante după data intrării în vigoare a prezenței ordonanțe și până la 31 decembrie 2005 pot fi numiți în funcții publice de prefect, în urma promovării unui examen de atestare pe post. Problema este ca prefecții în funcție la care se referă textul respectiv, ca și subprefecții de altfel, ocupaseră funcțiile respective ca oameni politici, în urma unor negocieri politice, astfel încât ei nu aveau aptitudinea de a deveni, printr-un simplu examen de atestare pe post, din oameni politici înalți funcționari publici, cărora legea le interzice să facă parte din partide politice, sub sancțiunea destituirii din funcție.
Având în vedere unele aspecte criticabile ale practicii administrative unii autori sunt sceptici în ceea ce privește existența unei reale profesionalizări a funcției de prefect, care continuă să rămână mai degrabă politica, aflată la voința puterii executive, decât una profesională.
Garanțiile acordate prefecților în materia stabilității carierei lor sunt slabe, schimbare din funcție putând fi decisă de Guvern, de regulă, din rațiuni politice, mascate de o așa-zisă mobilitate în funcție.
Prin modificările care s-au adus Legii nr. 340/2004 prin O.U.G. nr. 179/2005 a fost desființată funcția de secretar general al prefecturii și a mai fost înființată o nouă funcție de subprefect, iar secretarii generali care dobândiseră acest statut în baza unui concurs organizat în condițiile legii au fost numiți direct, prin efectul legii, ca subprefecți. Prefectul este ajutat în activitatea sa de doi subprefecți, care sunt numiți în funcție prin decizie a primului ministru, la propunerea prefectului și a Ministerului Internelor și al Reformei Administrative. Legea impune pentru subprefect condiția de a avea studii superioare, fără a mai preciza tipul acestora, rezultând că poate fi vorba atât despre studii superioare de lungă durată, cât și de scurtă durată.
2.4 Drepturile și îndatoririle prefectului
Prefectul și subprefecții, fiind înalți funcționari publici, au, în general, drepturile și obligațiile funcționarilor publici prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în 2007. Totuși, în considerarea demnitarilor pe care prefecții și subprefecții le îndeplinesc, legiuitorul organic a prevăzut anumite drepturi și obligații specifice, cuprinse în Capitolul III din Legea nr. 340/2004, republicată.
Astfel, potrivit art. 12 alin. (1), prefecții și subprefecții care nu dețin o locuință proprietate personală în municipiul reședință de județ în care au fost numiți beneficiază de o indemnizație de instalare egală cu 3 salarii de bază brute, precum și de locuință de serviciu corespunzătoare, în condițiile legii, în baza unui contract de închiriere. În această situație, cheltuielile privind chiria locuinței de serviciu, cele pentru transportul prefecților și subprefecților și al familiilor acestora, la mutarea în localitatea în care își are sediul instituția prefectului, și cele de instalare sunt suportate din bugetul instituției prefectului.
Constractul de închiriere a locuinței de serviciu se încheie pe perioada exercitării funcției de prefect, respectiv subprefect, iar la data încetării acestor funcții publice contractul de închiriere încetează de drept.
Ca reprezentant al Guvernului, prefectului i se acordă onoruri militare, în condițiile stabilite prin regulamente specifice, cu ocazia ceremoniilor militare organizate fă nivelul județului.
Cât privește obligațiile, potrivit art. 13, prefecții și subprefecții nu au dreptul la grevă, calitatea prefectului de reprezentant al Guvernului pe plan local și statutul subprefecților nefiind compatibile cu dreptul la grevă.
O altă obligație este cuprinsă în art. 14 din lege, și anume prefecții și subprefecții nu pot să înființeze organizații sindicale proprii. Apreciem că era necesară inserarea acestei obligații în Legea nr. 340/2004, deoarece, potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată în 2007, funcționarii publici pot, în mod liber, să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandat în cadrul acestora.
Cât privește obligația prefecților și a subprefecților de a informa conducerea Ministerului Administrației și Internelor ori de câte ori călătoresc în afara județului , (Art. 15 din Legea nr. 340/2004, republicata) în ce ne privește, am considerat conținutul acesteia discutabil sub aspectul constituționalității sale.
Prefectul și subprefecții nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unor organizații căreia îi este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice, sub sancțiunea destituirii lor din funcție (Art.7 din Legea nr. 340/3004, republicata).
În doctrina franceză, despre drepturile prefecților, în mod judicios se arată că acestea sunt mai restrânse decât ale funcționarului public, făcânduse referire specială la interzicerea dreptului la grevă și a dreptului de a se asocia în sindicate, iar cât privește obligațiile, se subliniază că acestea sunt mai riguroase față de cele impuse funcționarului public, de pildă, dacă acesta are obligația de loialitate față de instituția publică din care face parte, prefectul trebuie să dea dovadă de loialitate și față de regimul politic respectiv.
2.5 Drept comparat
Exercitarea unui control de legalitate din partea reprezentantului statului asupra activității autorităților autonome se regăsește în toate statele de drept. De regulă, chiar în Constituție sunt consacrate reglementari exprese privind acest control și organul care îl exercita. Exemplu (Verginia Verdinas…2009 p 439), în Constituția Italiei este reglementat controlul legalității actelor administrative atât la nivelul regiunilor, cât și al provinciilor și comunelor. Astfel, articolul 125 prevede ea, ia nivelul regiunilor, controlul legalității actelor administrative se exercita într-o formă descentralizata, de către un organ de stat, în modalitățile și limitele stabilite de legile Republicii, fiind admis, în anumite cazuri, și un control de fond, dar numai cu scopul de a iniția o nouă examinare a deciziei consiliului regional, pe baza unei solicitări motivate. Potrivit articolului 130, controlul de legalitate al actelor adoptate de provincii, comune și celelalte instituții locale se exercita tot într-o formă descentralizata, dar de către un organ al regiunii, conform modalităților stabilite prin legile Republicii. Constituția Spaniei, fără a conține prevederi speciale, face referire la un control al activității organelor comunităților autonome, care exercita, pe lângă alte autorități (Tribunalul Constituțional, jurisdicția contencios-administrativă, Curtea de Conturi) și de Guvern. Administrația statului în teritoriul comunităților autonome este condusă și coordonata de un delegat numit de Guvern. Actele administrative ale colectivităților locale sunt supuse unui control, care are caracter a posteriori și se exercita, la nivelul regiunii, de un organ special al Guvernului, iar la nivelul colectivităților teritoriale de nivel inferior, de către delegatul Guvernului de la nivel provincial.
În Franța, până în 1982, statul exercita asupra colectivităților locale un control foarte riguros, care era calificat prin sintagma tutela administrativă, prin intermediul prefectului, care exercita atât un control a priori, cât și unul a posteriori. În anul 1982 a fost adoptată Legea privind drepturile și libertățile comunelor, departamentelor și regiunilor, cunoscută sub numele de, legea descentralizării", care, printre altele, elimina noțiunea de, tutela administrativa", pe care o înlocuiește cu un control de legalitate exercitat de prefect a posteriori. Prefectul pierde dreptul de a anula actele autoritarilor locale, el dispunând numai de posibilitatea de a ataca, în fața tribunalului administrativ, actele pe care le considera ilegale, ca și în sistemul constituțional romanesc actual. Prefectul este astfel reprezentantul fiecărui minister și al Guvernului în teritoriu, pentru a contribui la executarea iegilor și a celorlalte reglementări, pentru a asigura controlul administrativ și al legalității actelor comunelor, departamentelor și al stabilimentelor publice din departament și pentru anumite intervenții statale în domeniul economic.
Constituția Germanie prevede în art. 84 alin. (3) că Guvernul Federal exercita controlul ca landurile să execute legile federale conform dreptului în vigoare. Constituția recunoaște Guvernului dreptul de a trimite delegați la autoritățile superioare ale landurilor, cu încuviințarea acestora (în cazul în care încuviințarea este refuzată, cu cea a Consiliului Federal, Bundesrat), precum și la autoritățile subordonate. Din punct de vedere administrativ teritorial, Germania este organizată în 16 landuri (state federate, care alcătuiesc federația), în arondismente (în număr de 323) și comune (în număr de 14865). Asupra actelor administrative ale arondismentului se exercita un control din partea unui organ intermediar denumit al landului, aflat în subordinea directă a ministrului de interne al landului. Acest control este unul de legalitate, care se exercita a posteriori și este reglementat prin Lege, de fiecare land. Același control de legalitate cu caracter a posteriori se exercita și în Austria asupra actelor administrative ale autorităților comunale de către prefect, care este numit de Guvern și reprezintă landul și federația.
La nivel comunitar, în Carta europeană a autonomiei locale regăsim articolul 8 consacrat controlului administrativ al activității autorităților administrate publice locale, care nu poate fi exercitat decât în formele și În cazurile prevăzute de Constituție și de lege și trebuie să aibă ca obiectiv numai asigurarea respectării legalității și principiilor constituționale. Un asemenea principiu se regăsesc și în legislate românească, în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 340/2004.
Prin excepție, controlul administrativ poate să include și un control de oportunitate, atunci când este realizat de autoritățile ierarhic superioare, în ceea ce privește sarcinile a căror executare este delegata administratei publice locale, exercitarea acestui control este guvernată de respectarea unei proporționalități intre amploarea intervenției autorității de control și importanta intereselor pe care aceasta înțelege să le protejeze. Principiul proporționalității este înscris și în Constituția României în articolul 53 care reglementează regimul restrângerii exercitării unor drepturi sau libertăți, intre dimensiunile acestui regim regăsindu-se proporționalitatea intre măsura de restrângere și cauza care a determinat-o.
CAPITOLUL III
ROLUL ȘI ATRIBUȚIILE PREFECTULUI
3.1 Rolul prefectului ca organ de tutelă administrativă
Instituția tutelei administrative este o instituție de tradiție în România, de origine franceză.
Doctrinarii francezi au apreciat că tutela reprezintă ansamblul de puteri limitate acordate de lege unei autorități administrative asupra agenților serviciilor publice descentralizate și asupra actelor lor, în scopul asigurării legalității în activitatea lor și protejării interesului general. Cu alte cuvinte, tutela administrativă reprezintă o limită impusă autorităților administrative locale, în vederea salvgardării legalității și apărării interesului public.
Controlul de legalitate exercitat de prefect sau controlul de tutelă administrativă reprezintă una dintre cele mai importante atribuții ale acestuia. Articolul 123 alin. (5) din Constituție, nemodificat prin Legea de revizuire, stabilește: „Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consilieră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept". Cu alte cuvinte, controlul de legalitate exercitat de prefect asupra actelor autorităților administrației publice locale este reglementat la nivelul cel mai înalt, în Legea fundamentală a statului.
Controlul de tutelă reprezintă un anumit gen de supraveghere exercitat fie de către un organ al administrației publice centrale (Guvernul), fie de către un organ al adminitrației teritoriale de stat (prefectul, reprezentantul statului în unitățile administrativ- teritoriale), dar care nu se poate exercita sub forma unei puteri discreționare.
Tutela administrativă reprezintă totalitatea mijloacelor prin intermediul cărora organele centrale supraveghează respectarea legalității de către organele din teritoriu.
În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul veghează ca activitatea consiliilor locale și județene și a primarilor să se desfășoare conform legii, fără ca între aceste autorități, pe de-o parte și prefect, pe de altă parte, să existe raporturi de subordonare. Este consacrată astfel funcția de tutelă administrativă asupra colectivităților locale, conținutul acestui control materializându-se în principal, în dreptul prefectului de a ataca în contencios administrativ, actele autorităților administrației publice locale, exercitarea lui fiind supusă unei duble reglementări, una constituțională și alta legală.
Problema tutelei administrative se pune numai între acele autorități administrative între care nu există raporturi de subordonare ierarhică, între subiect din sfera puterii executive și unul din afara acesteia. Ca atare, nu poate vorba de tutelă administrativă între organele centrale ale puterii executive Guvern, ministere, pe de o parte – și cele care exercită această putere la nivel județean sau local – prefect și serviciile publice deconcentrate ale ministerelor, de altă parte. Raporturile dintre acestea sunt raporturi de subordonare ierarhică, controlul organelor centrale asupra celor care își desfășoară activitatea la nivel local este un control ierarhic, cu toate trăsăturile și efectele ce îl caracterizează.
Nici Constituția și nici Legea administrației publice locale nu consacră în mod expres un asemenea regim administrativ. El este reglementat doar de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, lege care prevede condițiile care prefectul, ca reprezentant pe plan local al Guvernului, exercită controale asupra actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale alese în unitățile administrativ-teritoriale.
Acest control nu este un control ierarhic, deoarece, între prefect, pe de o parte, și consiliile locale, consiliile județene și primari, pe de altă pane, nu există raporturi de subordonare.
Prefectul controlează numai legalitatea acestor acte, nu și oportunitatea lor, controlul având ca obiect numai actele administrative.
În exercitarea acestui control, prefectul nu poate lua măsura anulării actului pe care îl consideră ilegal, ci trebuie să sesizeze instanța de contencios administrativ, singura competentă să se pronunțe asupra ilegalității actului.
Prefectul are două posibilități de a acționa în raport cu un act administrativ ilegal emis de o autoritate a administrației publice locale sau județene.
Prima posibilitate presupune notificarea autorităților emitente, în vederea reanalizării actului administrativ pe către îl apreciază ca ilegal. În notificare prefectul va solicita autorității emitente să modifice în tot sau în parte actul administrativ considerat ilegal sau să-l revoce.
Cea de-a doua posibilitate a prefectului este ca, în cazul în care autoritatea emitentă nu se conformează notificării remise, să atace actul administrativ considerat ilegal în fața instanței de contencios administrativ, care se va pronunța cu privire la legalitatea actului administrativ și va dispune anularea lui în tot sau în parte sau menținerea acestuia.
Chiar dacă noțiunea de „tutelă administrativă" nu și-a găsit consacrare expresă în Legea nr. 340/2004, așa cum era de așteptat, acest lucru s-a produs, mai târziu, în dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
Obiectul controlului de tutelă administrativă exercitat de prefect este actul administrativ, însă și faptele sau actele asimilate, prin Legea contenciosului administrativ, actului administrativ unilateral tăcerea administrativă și refuzul nejustificat de rezolvare a cererii. Astfel, prefectul, acționând în temeiul dreptului și interesului public legitim conferit prin art. 3 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, are posibilitatea, atunci când constată că inacțiunea unei autorități publice este contrară interesului public, să solicite acesteia, printr-o petiție, îndeplinirea atribuțiilor legale, iar în cazul tăcerii sau a refuzului poate duce conflictul în fața instanței de contencios administrativ, care va obliga autoritatea publică la realizarea atribuțiilor legale.
Modificarea legii contenciosului administrativ prin Legea nr. 262/2007 care stipulează că la data intrării sale în vigoare se abroga dispozițiile art. 26 și art. 26’ din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, a condus la inexistenta unor texte de detaliu privind una dintre cele mai importante atribuții ale prefectului reglementate expres în art. 123 alin. 5 din Constituție și anume, controlul de legalitate exercitat de prefect.
În opinia noastră, susținem că unele din dispozițiile de detaliu anterioare din art. 26 din Legea nr. 340/2004 se justificau, fiind de natură să clarifice cum anume își exercită prefectul această atribuție, în mare parte, aceste dispoziții fiind o reiterare a art. 123 alin. (5) din Constituție.
Chiar dacă s-a dorit eliminarea procedurii prealabile îndeplinite de prefect și aplicarea fără echivoc a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, era util ca în Legea nr. 340/2004 să se fi inserat un articol în care să se regăsească conținutul art. 123 alin. (5) din Constituție. Acest text precizează ceea ce poate face prefectul în cazul în care consideră ilegal un act al vreunei autorități a administrației publice locale, adică să-l atace la instanța de contencios administrativ. La fel de importantă este și ultima propoziție a textului constituțional, care, nici ea, nu mai apare în Legea nr. 340/2004, republicată, și anume că „Actul este suspendat de drept”. Nu în ultimul rând, denumirea de „tutelă administrativă" pentru controlul de legalitate exercitat de prefect asupra actelor administrației publice locale ar trebui să-și aibă locul în primul rând În Legea nr. 340/2004. (Rodica Narcisa Petrescu, Reflecții asupra evoluției reglementarilor legale referitoare la controlul și legalitate exercitat de prefect, în C.J. nr. 7/2008, p. 89-90)
În opinia noastră prefectul fiind îndreptățit și totodată obligat prin efectul legii trebuie să notifice autoritatea administrației publice locale emitentă a actului pe care-l consideră ilegal, iar în cazul în care aceasta nu se conformează notificării, prefectul va introduce acțiune în contencios administrativ în vederea anulării, în tot sau în parte, sau a menținerii actului.
3.2 Raportul prefectului cu autoritățile autonome locale
În conformitate cu art. 123 alin. (4) din Constituție, între prefect, pe de o parte,
Și consiliile locale și primari, consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. Dispoziția este reluată, într-o formulare identică, de articolul 12 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului. Raporturile dintre ele sunt de colaborare, așa încât prefectul, pe de o parte, și autoritățile administrației publice locale, pe de altă parte, să-ți desfășoare activitatea fără presiuni și imixtiuni. Statutul de reprezentant al Guvernului în teritoriu îi conferă prefectului aptitudinea de a veghea pentru ca activitatea consiliilor locale și a primarilor, a consiliilor județene și a președinților consiliilor județene să se desfășoare în conformitate cu prevederile legale.
Prefectul poate verifica măsurile întreprinse de primar sau de președintele consiliului județean în calitatea lor de reprezentanți ai statului în unitatea administrativ-teritoriala și poate sesiza organele competente în vederea stabilirii masurilor necesare, în condițiile legii.
Prefectul poate solicita primarului sau președintelui consiliului județean, după caz, convocarea unei ședințe extraordinare în cazuri care necesita adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamitaților, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau pentru apărarea ordinii și liniștii publice.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor care îi revin, prefectul poate solicita instituțiilor și autorităților administrației publice locale documente, date și informații, iar acestea sunt obligate să i le furnizeze cu celeritate și în mod gratuit.
Prefectul este reprezentant al Guvernului, șef al serviciilor deconcentrate din județ și autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autoritățile administrației publice locale.
Calitatea prefectului de reprezentant al Guvernului în teritoriu este prevăzută în dispozițiile art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 179/2005 care precizează că: „Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local”. Calitatea prefectului – șef al serviciilor publice deconcentrate din județ reiese din dispozițiile art. 3 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006 „Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale”, prefectul – autoritate de tutelă administrativă – art. 24 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 179/2005 „Prefectul verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului județean, ale consiliului local sau ale primarului”.
Cât privește calitatea sa de șef al serviciilor publice statale, trebuie să reținem că textul nu face distincție între serviciile publice exterioare ale ministerelor și serviciile publice exterioare ale autorităților centrale de specialitate.
Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autoritățile administrației publice locale, prefectul are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui consiliu ales (local sau județean), al unui primar sau al oricărui organ executiv creat, potrivit legii, la nivel județean, atunci când apreciază că acesta este ilegal. Textul alin. 4 al art. 123 din Constituție, în discuție, consacră, așadar, și instituția contenciosului administrativ. (Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004) Pentru a se evita producerea unor efecte ireparabile, Constituția prevede principiul suspendării, de drept, a actului atacat, fiind consacrată o normă de protecție atât a persoanei, în fața unor eventuale abuzuri ale autorității administrației publice locale, cât și a intereselor naționale, în raport cu cele locale.
În practică administrativă și de contencios administrativ s-a pus problema de a ști dacă acțiunea în justiție a prefectului ca autoritate de tutelă administrativă poate fi circumstanțiată și condiționată de îndeplinirea unor terme fiind sesizată și Curtea Constituțională. Părerea autorului este că dreptul prefectului de a ataca în justiție actele administrative pe care le estimează ilegale nu poate fi condiționat de termene de decădere, ar însemna, urmarea respingerii acțiunii pentru tardivitate, ca să fie autorizate a ființa acte juridice contrare legii și constituției, ceea ce nu poate fi acceptat.
Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite. Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei locale fiind unul dintre acestea. De aici legătura organică care trebuie să existe între autonomia locală și lege, dintre interesele locale (comunale, orășenești, municipale, județene) și interesele naționale exprimate prin lege. Așa se explică de ce, în toate țările democratice, la nivelul unității administrativ – teritoriale de nivelul cel mai înalt, a fost instituit un reprezentant al statului, al puterii executive, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autoritățile administrației publice locale, organizate pe baza autonomiei administrative. După sistemul francez, acest rol, la noi, îl îndeplinește prefectul.
Prefectul are o misiune generală de informare, de a ține la curent Guvernul cu cerințele colectivităților locale din județ, cu evoluția opiniei publice, urmărind să orienteze această opinie în direcția politicii și programului Guvernului.
Prefectul asigură un rol esențial de comunicare între autoritățile centrale ale statului și cetățeni. El explică prin comunicate, conferințe de presă, etc., politica Guvernului, măsurile și reglementările deosebite apărute și informează Guvernul asupra situației economice, sociale, culturale și administrative a județului, inclusiv asupra realizării programului de guvernare. De asemenea, prefectul reprezintă autoritățile statului la diverse ceremonii, comemorări și alte manifestări oficiale, prezentând mesaje din partea autorităților pe care le reprezintă.
Luând în considerare toate aceste aspecte enunțate concluzionama că prefectul – autoritate delegată a Guvernului în unitățile administrativ – teritoriale al cărui statut este prevăzut în art. 123 din Constituția revizuită, din care rezultă următoarele dimensiuni ale statutului prefectului și anume: a) este reprezentant al Guvernului în teritoriu; b) este șeful serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale; (Art. 3 alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/14 decembrie 2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, aprobată prin Legea nr. 181/2006) c) este organ de tutelă administrativă, art. 123 alin. 4 din Constituția revizuită prevăzând expres dreptul prefectului de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele emise de consiliul local, județean și primar, dacă le consideră ilegale.
3.3 Atribuțiile Prefectului
Activitatea prefectului este guvernată de mai multe principii, pe care le regăsim reglementate în art. 5 al Legii nr. 340/2004, respectiv: legalitatea, imparțialitatea și obiectivitatea; transparența și liberul acces la informațiile de interes public; eficiența; responsabilitatea; profesionalizarea și orientarea către cetățean.
Aceste principii sunt în deplin acord cu valorile instituite la nivel comunitar, și aveam în vedere chiar art. 1 alin. (2) al Tratatului Uniunii Europene, care prevede că obiectivul Tratatului este „de a marca a nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni… în care deciziile sunt luate în cel mai mare respect față de principiile deschiderii și al aproprierii de cetățeni” (Ioan Alexandru, Drept administrativ european, ed. Lumina Lex București, 2005, p. 165). Legea recunoaște instituției prefectului capacitate juridică de drept public, care se exercită în exclusivitate de prefect, instituția prefectului dispune și de o capacitate juridică de drept privat, formată din totalitatea drepturilor și obligațiilor civile, care se poate exercita nu numai de către prefect, ci și de persoane desemnate de acesta prin ordin. Atribuțiile prefectului sunt, din punctul de vedere al izvorului lor, de mai muite categorii: atribuții prevăzute de Constituție; atribuții prevăzute de Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului, cu modificările ulterioare; atribuții prevăzute de alte acte normative; însărcinările date de Guvern.
Sfera atribuțiilor care revin prefectului o regăsim consacrată de Legea nr. 340/2004, articolul 19, după cum urmează:
A) asigură, la nivelul județului, sau, după caz, al municipiului București, aplicarea și respectarea Constituției, a legilor, a ordonanțelor și hotărârilor guvernului, a celorlalte acte normative, precum și a ordinii publice;
Această atribuție semnifică de fapt, rolul prefectului de reprezentare a puterii executive pe plan local, calitate care îi conferă și dreptul și obligația de a asigura aplicarea și respectarea Constituției și actelor emise de autoritățile statului, precum și a ordinii publice.
B) acționează pentru realizarea în județ, respectiv în municipiul București, a obiectivelor cuprinse în programul de guvernare și dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu competențele și atribuțiile ce îi revin, potrivit legii;
Considerăm că în calitatea sa de reprezentant al Guvernului în teritoriu, prefectului îi revenea sarcina de a-și orienta activitatea spre realizarea obiectivelor cuprinse în programul de guvernare, în limita competențelor și atribuțiilor sale care îi revin prin lege.
C) acționează pentru asigurarea climatului de pace socială, menținerea unei comunicări permanente cu toate nivelurile instituționale și sociale, acordând o atenție constantă prevenirii tensiunilor sociale;
Apreciem că, prefectul, ca reprezentant al Guvernului este însărcinat a asigura ordinea publică și menținerea unui climat de pace socială și comunicări permanente și eficiente cu cetățenii, excluzând astfel orice fel de tensiuni sociale.
D) stabilește, împreună cu autoritățile administrației publice locale, prioritățile de dezvoltare teritorială;
E) verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului județean, ale consiliului local sau ale primarului;
Precizăm că verificarea legalității actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale se efectuează la sediul prefecturii numai după ce autoritățile administrației publice locale au comunicat prefectului actele supuse acestei verificări. Această verificare se realizează de către aparatul său tehnic, care are compartimente speciale constituite din specialiști, ce supun prefectului spre aprobare concluziile rezultate din verificare și măsurile necesare. După această etapă, prefectul va solicită autorităților care au emis sau adoptat actul, cu motivația necesară, reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a revocării acestuia. Dacă prefectul consideră actul ca fiind nelegal acesta îl poate ataca în fața instanței de contencios administrativ.
F) asigură, împreună cu autoritățile și organele abilitate, aducerea la îndeplinire, în condițiile stabilite prin lege, a măsurilor de pregătire și intervenție pentru situații de urgență;
G) dispune, în calitate de președinte al Comitetului județean pentru situații de urgență, măsurile care se impun pentru gestionarea acestora și folosește în acest sens sumele special prevăzute în bugetul propriu cu această destinație;
Apreciem că în această calitate de președinte al Comitetului județean pentru situații de urgența, prefectul este cel care dispune luarea măsurilor pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență, în acest scop putând folosi și resursele bugetului pentru situații de criză.
H) utilizează, în calitate de șef al protecției civile, fondurile special alocate de la bugetul de stat și baza logistică de intervenție în situații de criză, în scopul desfășurării în bune condiții a acestei activități;
I) dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracțiunilor și apărarea drepturilor și a siguranței cetățenilor, prin organele legal abilitate;
J) asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;
K) dispune măsuri de aplicare a politicilor naționale hotărâte de Guvern și a politicilor de integrare europeană;
Prefectul este cel care trebuie să asigure, pe plan local, aplicarea politicilor naționale hotărâte de Guvern și a politicilor de integrare europeană, în acest scop existând și un compartiment special organizat în cadrul instituției prefecturii.
L) hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituții similare din țară și din străinătate, în vederea promovării intereselor comune.
Potrivit acestei atribuții, prefectul poate hotărî asocierea sau cooperarea cu instituții similare din țară și din străinătate, astfel implicându-se în activități naționale sau internaționale pentru realizarea și promovarea intereselor comune.
N) asigură folosirea, în condițiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetățenii aparținând minorităților naționale și serviciile publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale în care aceștia au o pondere de peste 20%. (Notă introdusă prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006)
Apreciem că această atribuție recent introdusă în sfera de competență a prefectului îi dă acestuia dreptul de a dispune folosirea limbii materne în raporturile cu cetățenii care aparțin unor minorități naționale a căror pondere este de peste 20% din populația unității administrativ-teritoriale, în acest sens existând traducători în cadrul serviciilor publice deconcentrate.
Se observa că prevederea acestei atribuții este în concordanță cu art. 17 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale care stabilește că, în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor autoritățile administrației publice locale vor asigura folosirea, în raporturile cu aceștia, și a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituției revizuite, ale acestei legi și ale Convențiilor internaționale la care România este parte.
Prefectul îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege și de celelalte acte normative, precum și însărcinările stabilite de Guvern, după cum urmează:
– Poate solicita primarului sau președintelui consiliului județean, după caz, convocarea unei ședințe extraordinare a Consiliului local, a Consiliului județean sau a Consiliului General al Municipiului București în situații care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităților, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum și pentru apărarea ordinii și liniștii publice;
– În caz de forță majoră și de maximă urgență pentru rezolvarea intereselor locuitorilor unităților administrativ-teritoriale, prefectul poate solicita convocarea de îndată a consiliului local, a consiliului județean sau a Consiliului General al Municipiului București;
– Dreptul de a fi informat și sprijinit de către autoritățile militare și organele locale ale Ministerului Administrației și Internelor pentru rezolvarea, în condițiile legii, oricărei probleme de interes național sau județean apărute în situații de urgență sau de criză, în mod deosebit pentru gestionarea situațiilor care pun în pericol ori afectează siguranța populației, a bunurilor și a mediului;
– Dreptul de a i se comunica de îndată de către ministere și celelalte organe ale administrației publice centrale actele cu caracter normativ emise în domeniul de activitate al serviciilor publice deconcentrate;
– Poate solicita instituțiilor publice, precum și asociațiilor și fundațiilor de utilitate publică documentații, date și informații, iar acestea sunt obligate să i le furnizeze, pentru îndeplinirea funcțiilor și atribuțiilor care îi revin.
Aceste atribuții ale prefectului dovedesc calitatea sa de intermediar între administrația publică centrală și serviciile publice deconcentrate ale acesteia în unitățile administrativ-teritoriale. Având în vedere aceste atribuții ale prefectului în raporturile sale cu serviciile publice deconcentrate, putem spune că se conturează tot mai mult o dublă subordonare a acestor servicii, adică atât față de organele centrale de specialitate (subordonare pe verticală), cât și față de prefect (subordonare pe orizontală), prima fiind o subordonare specializată, iar cea de-a două o subordonare funcțională.
În cazul înlocuirii prefectului în perioada în care acesta nu își poate îndeplini funcția să, subprefectul îndeplinește, în numele prefectului, atribuții în domeniul conducerii serviciilor publice deconcentrate, al conducerii operative a instituției prefectului, precum și alte atribuții prevăzute de lege ori sarcini date de Ministerul Administrației și Internelor sau de către prefect.
Trebuie să menționăm că delegarea de atribuții este parțială, prefectul putând delega numai o parte din atribuțiile sale.
Conform prevederilor legale, pentru exercitarea atribuțiilor conferite de lege, prefectul are un aparat propriu de specialitate pe care îl conduce.
Principalele atribuții ale aparatului tehnic de specialitate sunt precizate în art. 5 alin. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 1844/2004 (Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1079 din 19 noiembrie 2004.) privind aparatul de specialitate al prefectului. Acestea sunt următoarele:
A. Atribuții cu privire la controlul legalității actelor autorităților administrației publice locale:
– Examinează, sub aspectul legalității și în termenele prevăzute de lege, actele administrative ale autorităților administrației publice locale sau județene, precum și ale președintelui Consiliului județean și face propuneri corespunzătoare pentru restabilirea legalității, solicitând modificarea sau revocarea actului de către autoritatea emitentă sau sesizând, după caz, instanța de contencios administrativ;
– Elaborează rapoarte și prezintă informări cu privire la actele controlate, la modul de organizare a executării legilor și a altor acte normative de către consiliile locale și județene, de către primari, precum și de către președintele Consiliului județean ori de delegația permanentă;
– Realizează procedura prealabilă cu privire la actele socotite ilegale, întocmind, cu motivarea corespunzătoare, propunerile ce vor fi adresate autorităților emitente pentru realizarea actelor socotite ilegale sau, dacă este cazul întocmește documentația și formulează acțiunea pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, susține în fața instanțelor acțiunile formulate;
– Asigură evidența și păstrarea actelor transmise potrivit legii, în vederea exercitării dreptului de control cu privire la legalitatea acestora, controlează modul de îndeplinire de către secretarii unităților administrative a obligațiilor ce le revin, potrivit legii, cu privire la transmiterea actelor supuse controlului;
– Conlucrează cu compartimentele din aparatul propriu al Consiliului județean la elaborarea proiectelor de hotărâri ale guvernului care au ca obiect soluționarea unor probleme de interes local.
Referitor la aceste atribuții cu privire la controlul legalității actelor autorităților administrației publice locale trebuie să menționăm că această verificare a legalității actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale se efectuează la sediul prefecturii numai după ce autoritățile administrației publice locale au comunicat prefectului aceste acte.
Verificarea nu se realizează nemijlocit de către prefect, ci de către aparatul său tehnic, care are compartimente speciale, constituite din specialiști, care supun prefectului spre aprobare concluziile rezultate din verificare și măsurile necesare. După această etapă de verificare a legalității actelor, va solicita, după caz, revocarea actului de către autoritatea emitentă sau va face demersurile necesare pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ.
De asemenea aparatul tehnic mai asigură și evidența și păstrarea actelor transmise pentru verificarea legalității lor, controlează și modul de îndeplinire a obligațiilor ce revin, potrivit legii, secretarilor unității administrative.
B. Atribuții cu privire la serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale:
– Urmărește activitatea desfășurată de serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale organizate în județ, precum și activitatea unităților din subordinea ministerelor care nu au servicii descentralizate, a regiilor autonome de interes național și a filialelor acestora în județ, respectiv din municipiul București; în acest scop, poate solicita de la acestea informări și rapoarte;
– Urmărește modul de conlucrare dintre autoritățile administrației publice locale și serviciile publice descentralizate în soluționarea problemelor comunităților locale, elaborează și supune spre aprobare măsuri pentru îmbunătățirea acestei conlucrări și a asistenței tehnice acordate autorităților locale;
– Întocmește informări cu privire la activitatea desfășurată de serviciile publice descentralizate, semnalează divergențele apărute între acestea și autoritățile administrației publice locale și județene, stadiul de execuție a unor lucrări și acțiuni care se derulează în comun;
– Emite avizul prevăzut de lege pentru numirea șefilor serviciilor publice descentralizate din județ.
Considerăm că atribuțiile cu privire la serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, atribuții pe care le are aparatul tehnic al prefectului sunt: urmărirea activității desfășurate de către aceste servicii, precum și a unităților din subordinea ministerelor care nu au servicii descentralizate, a regiilor autonome, urmărirea modului de conlucrare dintre autoritățile administrației publice locale și serviciile descentralizate în vederea soluționării problemelor de interes local, întocmirea de informări privind activitatea desfășurată de aceste servicii, dar și emiterea avizului cu privire la numirea șefilor serviciilor descentralizate la nivel județean.
C. Atribuții cu privire la activitatea Comisiei Județene Consultative:
– Întocmește și supune spre aprobare prefectului regulamentul de organizare și funcționare a comisiei administrative, pe baza regulamentului-cadru elaborat de Ministerul Administrației Publice;
– Asigură secretariatul Comisiei administrative și elaborează propuneri cu privire la programul de activitate al acesteia;
– Elaborează, pe baza consultării cu conducerile serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale organizate în județ, precum și cu delegații președintelui Consiliului județean, proiectul programului principalelor lucrări și activități ale Comisiei Consultative;
– Difuzează hotărârile adoptate de Comisia administrativă organelor și autorităților interesate și ia măsuri pentru aducerea la cunoștința cetățenilor, urmărește modul de aplicare a măsurilor hotărâte și informează operativ asupra constatărilor făcute.
Referitor la atribuțiile cu privire la activitatea Comisiei Județene Consultative, aparatul tehnic al prefectului întocmește și supune acestuia spre aprobare regulamentul de organizare și funcționare a comisiei, asigură secretariatul comisiei administrative, transmite hotărârile adoptate de această comisie tuturor organelor și autorităților interesate și ia toate măsurile necesare pentru aducerea la cunoștința cetățenilor.
D. Atribuții cu privire la respectarea legilor și hotărârilor guvernului, asigurarea ordinii publice și apărarea drepturilor cetățenilor:
– Desfășoară acțiuni de control la nivelul întregului județ cu privire la aplicarea și respectarea actelor normative, elaborează studii și rapoarte cu privire la aspectele constatate, precum și propuneri privind îmbunătățirea stării de legalitate;
– Conlucrează cu reprezentanții locali ai Ministerului de Interne în vederea exercitării atribuțiilor de menținere a ordinii și liniștii publice și la prevenirea infracțiunilor, controlează modul în care organele locale ale Ministerului de Interne își îndeplinesc obligația legală de a acorda sprijin, la solicitarea primarilor, pentru menținerea ordinii publice și combaterea infracțiunilor pe teritoriul localităților din județ, în același scop conlucrează cu reprezentanții locali ai Ministerului Apărării Naționale și ai Serviciului Român de Informații;
– Organizează, împreună cu primarii, acțiuni de cunoaștere și de interpretare corectă a legii;
– Urmărește modul de îndeplinire a măsurilor dispuse de prefect, ca șef al apărării civile din județ, se îngrijește de elaborarea și supunerea spre aprobare a propunerilor privind aprobarea de către Guvern a unor ajutoare umanitare de primă urgență constând în bunuri, produse și bani, în scopul protecției populației, în situații excepționale sau alte fenomene periculoase.
Părerea noastră referitor la atribuțiile cu privire la respectarea legilor și a hotărârilor Guvernului, asigurarea ordinii publice și apărarea drepturilor cetățenilor este că aparatul tehnic este cel în măsură a le duce la îndeplinire.
Astfel, acestuia îi revine sarcina de a desfășura acțiuni în vederea controlului aplicării și respectării în județ a actelor normative, asigură menținerea ordinii și liniștii publice, organizează împreună cu primarii acțiuni de cunoaștere și interpretare corectă a legilor și urmărește modul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de prefect.
E. Atribuții cu privire la realizare Programului de guvernare:
– Elaborează, pe baza programului de guvernare, programe proprii ale județului de dezvoltare economico-socială pe o perioadă de 4 ani, cu consultarea largă a autorităților publice locale și a specialiștilor de prestigiu din județ, precum și a conducerilor serviciilor publice descentralizate;
– Anual elaborează Planul de acțiuni pentru realizarea obiectivelor cuprinse în Programul e guvernare și în programul propriu al județului;
– Programul de lungă durată și Programul de scurtă durată se analizează și se aprobă de comisia administrativă;
– Contribuie la organizarea aplicării programelor și strategiilor guvernamentale sau ministeriale cu privire la restructurarea sectorială, aprovizionarea populației cu produse de bază și combustibili, protecția consumatorilor, precum și pentru dezvoltarea prestărilor de servicii;
– Realizează documentarea necesară și elaborează, pe baza acesteia raportul anual privind starea generală economico-socială a județului, care se înaintează, potrivit legii, Guvernului prin Ministerul Administrației Publice, elaborează informări cu privire la activitatea serviciilor publice descentralizate, pe care le va prezenta autorităților administrației publice județene și ministerelor de resort.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor cu privire la realizarea Programului de guvernare, aparatul tehnic elaborează programe proprii ale județului de dezvoltare în plan economic și social, contribuie la organizarea aplicării programelor și strategiilor cu privire la restructurarea sectorială, aprovizionarea populației cu produse de bază și combustibili, elaborează informări cu privire la activitatea serviciilor publice descentralizate pe care le va prezenta autorităților administrației publice locale.
F. Atribuții cu privire la integrarea europeană:
– Elaborează, împreună cu delegații președintelui Consiliului județean și pe baza consultării autorităților locale și a serviciilor publice descentralizate, propuneri privind îndeplinirea sarcinilor ce revin județului din Programul național de integrare europeană;
– Urmărește modul de aplicare în activitatea proprie și a celorlalte autorități din județ a prevederilor cuprinse în Programul de guvernare;
– Elaborează informări privind activitatea desfășurată și stadiul aplicării în județ a măsurilor de integrare;
– Urmărește ca proiectele de hotărâri de guvern, inițiate la nivel județean, actele emise de autoritățile administrației publice locale, precum și hotărârile comisiei administrative să fie în concordanță cu legislația europeană în materie și cu acordurile și convențiile organismelor europene, semnate și ratificate de România;
– Acordă consultanță și asistență autorităților administrației publice locale cu privire la elaborarea proiectelor acordurilor de colaborare, cooperare, asociere sau înfrățire, precum și cu ocazia aderării, în condițiile legii, la acorduri și convenții internaționale.
Considerăm că pentru exercitarea atribuțiilor cu privire la integrarea europeană, aparatul de specialitatea al prefectului elaborează propuneri privind îndeplinirea sarcinilor ce revin județului prin Programul național de integrare europeană, urmărește ca proiectele de hotărâri de Guvern, actele emise de autoritățile administrației publice locale și hotărârile comisiei administrative să fie în conformitate cu prevederile legale ale Uniunii Europene, dar și a acordurilor și convențiilor semnate și ratificate de România, elaborează informări cu privire la activitatea desfășurată și stadiul aplicării la nivel județean a măsurilor de integrare.
G. Atribuții cu privire la controlul gestiunii bunurilor:
– Urmărește modul de aplicare de către autoritățile administrației publice locale referitoare la întocmirea inventarelor bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ teritoriale;
– Acordă sprijin pentru corecta întocmire a inventarului și pentru medierea eventualelor neînțelegeri dintre autoritățile administrației publice pe de o parte, și ministere și alte organe centrale, pe de altă parte, acordă sprijin la elaborarea proiectului de hotărâre de guvern;
– După adoptarea de către guvern a hotărârii privind atestarea apartenenței bunurilor de interes județean sau local participă la predarea-preluarea patrimoniului cuvenit fiecărei unități administrativ-teritoriale și urmărește înregistrarea acestuia în evidențe;
– Urmărește și controlează evidențierea riguroasă a mișcării bunurilor din patrimoniul public și privat al unităților administrativ-teritoriale, precum și legalitatea trecerii acestor bunuri în domeniul privat și evidențierea corectă a acestei operațiuni.
Apreciem că atribuțiile cu privire la controlul gestiunii bunurilor se aduc la îndeplinire de către aparatul tehnic al prefectului prin: urmărirea modului de aplicare de către autoritățile administrației publice locale referitoare la îndeplinirea inventarelor bunurilor, acordarea de sprijin pentru realizarea acestor inventare și urmărirea și controlarea evidențierii riguroase a mișcării bunurilor.
H. Atribuții cu privire la aleșii locali:
– Elaborează, pe baza datelor statistice oficiale, proiectul de ordin privind stabilirea numărului de consilieri locali și județeni și îl supune spre aprobare prefectului;
– Asigură îndeplinirea atribuțiilor ce revin prefectului în domeniul organizării și desfășurării alegerilor locale, parlamentare și prezidențiale;
– Acordă sprijin primarilor pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din legile electorale;
– Întocmește graficul de convocare a Consiliilor locale și județene în ședința de constituire;
– Efectuează verificările necesare, întocmește documentația și elaborează propunerile pentru sesizarea Guvernului în vederea dizolvării unor consilii locale sau a Consiliului județean, pentru suspendarea din funcție a unor consilieri sau primari ori pentru demiterea unor primari, elaborează propunerile pentru organizarea noilor alegeri;
– Participă la activitatea comisiilor de examinare a candidaților înscriși la examen sau concurs pentru ocuparea unor posturi vacante de secretari ai unor unități administrativ-teritoriale, întocmește documentația necesară în vederea emiterii de către prefect a ordinului de numire în funcție a celor declarați câștigători, urmărește modul de îndeplinire de către secretarii comunelor, orașelor, municipiilor și al județului atribuțiilor de comunicare a actelor și face propunerile corespunzătoare.
De asemenea aparatul tehnic al prefectului desfășoară și atribuții cu privire la aleșii locali. Astfel, acesta propune, pe baza datelor statistice oficiale, proiectul de ordin cu privire la stabilirea numărului de consilieri locali și județeni, proiect pe care îl supune spre aprobare prefectului, acordă sprijin primarilor pentru îndeplinirea atribuțiilor care le revin potrivit legii, participă la activitatea de examinare a candidaților înscriși la examen sau concurs pentru ocuparea unor posturi vacante de secretari ai unor unități administrativ-teritoriale.
I. Alte atribuții:
– Participă la efectuarea lucrărilor de secretariat ale comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, elaborează proiectele de ordin privind atribuirea în proprietate a unor terenuri, verifică și soluționează contestațiile și prezintă concluzii în legătură cu operațiunile de stabilire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, susține în fața instanțelor acțiunile formulate în aplicarea legii;
– Elaborează și fundamentează proiectele de ordin ale prefectului, având ca obiect stabilirea de măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate;
– Exercită din însărcinarea ministrului administrației publice, singur sau împreună cu reprezentanții acestuia, acțiuni de îndrumare și control, punctuale, complexe sau tematice, cu privire la modul de exercitare de către primari a atribuțiilor delegate;
– Încadrarea și eliberarea din funcție a personalului din aparatul tehnic de specialitate se efectuează prin ordin al prefectului în condițiile legii.
Funcționarii publici din aparatul de specialitate al prefectului îndeplinesc orice alte atribuții pe care le primesc de la prefect și subprefecți pentru realizarea activităților specifice.
3.3.1. Atribuții de coordonare ale prefectului
Ca reprezentant al Guvernului și al administrației publice, care are servicii deconcentrate în județ, prefectul exercită conducerea generală a acestor servicii și, pentru înfăptuirea unei asemenea finalități, este necesar să realizeze coordonarea activității lor.
Numirea și eliberarea din funcție a conducătorilor acestor servicii se fac de către Ministerul de resort, cu avizul consultativ al prefectului, care își poate retrage avizul în situații bine motivate.
Totodată prefectul veghează ca activitatea consiliilor locale și ale primarilor, a consiliilor județene și a președinților acestora să se desfășoare cu respectarea strictă a legii, noțiunea de lege fiind folosită în accepțiunea să largă, atât ca act al Parlamentului, cât a tuturor celorlalte acte juridice emise în aplicarea acestuia.
Pentru a realiza coordonarea prefectul dispune de mijloace juridice deoarece avizează numirea sau eliberarea din funcție a conducătorilor serviciilor publice ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației centrale de pe teritoriul județului și toți acești conducători fac parte din comisia consultativă organizată în fiecare județ pe lângă prefecturi și sub președinția prefectului.
Considerăm că prefectul exercită conducerea generală a acestor servicii deconcentrate în sensul că el este șeful acestora la nivel județean, atribuție expres stabilită prin OUG nr. 179/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, aprobată prin Legea nr. 181/2006 și Constituția revizuită.
3.3.2. Atribuții de control și supraveghere a autorităților locale
Rolul și funcțiile prefectului în sistemul administrației publice românești îmbracă un caracter complex.
Alături de conducerea și coordonarea serviciilor statului deconcentrate în județ, prefectului îi revine sarcina de a veghea la realizarea cerințelor legii în activitatea autorităților administrației publice comunale, orășenești, municipale și județene. Aceste atribuții privesc atât organizarea și funcționarea autorităților locale, cât și legalitatea deliberărilor, a actelor administrative adoptate de aceste autorități.
Ținând seama de competența generală pe care o are Guvernul de a conduce întreaga administrație la nivel național, putem aprecia dreptul de control de legalitate al prefectului ca expresie a relațiilor de autoritate existente între autoritatea centrală a administrației publice și autoritățile locale, consilii și primari. Trebuie remarcat însă că autoritatea Guvernului asupra consiliilor locale și Consiliului județean trebuie exercitată strict în limitele legii și cu respectarea autonomiei funcționale a acestora.
După părerea noastră aceste relații de autoritate existente între autoritatea centrală a administrației publice și autoritățile locale se referă la relațiile care se stabilesc între prefect ca reprezentant al autorității centrale, respectiv al Guvernului, la nivel local și autorităților locale, respectiv consilii locale, consilii județene și primari. Trebuie să menționăm că aceste relații sunt unele de conlucrare și nu de subordonare.
3.4 Competența materială a Prefectului
Noțiunea de competență, noțiune fundamentală pentru dreptul administrativ, este diferit analizată, atât în literatura mai veche, cât și în literatura mai recentă. Cu toate acestea, suntem de părere că, la ora actuală, există anumite elemente ale construcțiilor teoretice cu privire la această noțiune, ce pot fi reținute ca veritabile constante ale științei dreptului administrativ românesc:
– Competența este un ansamblu de atribuții prevăzute de lege;
– Competența este o obligație legală, în sensul că atribuțiile care formează conținutul sau sunt drepturile și obligațiile legale, deosebindu-se de simplele drepturi și obligații subiective. Exercitarea atribuțiilor nu este lăsată la latitudinea organelor administrației publice.
– Competența unui organ concret al administrației publice este special determinată și ea poate fi de trei feluri: materială, teritorială și temporală.
– Competența organelor administrative nu poate fi înțeleasă fără explicarea capacității lor juridice.
Competența reprezintă calitatea juridică ce permite persoanelor administrative să se manifeste ca autorități publice sau să presteze servicii de interes general.
Definim competența prin ansamblul atribuțiilor conferite de lege persoanelor administrative – și uneori structurilor acestora – de a acționa pentru organizarea executării și a executării în concret a legii.
Un alt autor precizează că competența, în general, desemnează ansamblul atribuțiilor, adică al drepturilor și, totodată, al obligațiilor care revin organelor administrației publice, compartimentelor din cadrul unui organ, precum și persoanelor care alcătuiesc un organ.
Dintre toate definițiile date noțiunii de competență, considerăm că cea mai adecvată este următoarea: competența reprezintă ansamblul atribuțiilor stabilite de Constituție sau de lege, ce conferă drepturi și obligații pentru realizarea unei anumite activități administrative și pentru execurea în concret a legii.
În realizarea competenței, capacitate de drept administrativ, organele administrației publice pot face acte administrative, operațiuni administrative, fapte tehnico-materiale.
Competența de a acționa în regim de drept administrativ relevă calitatea de autoritate administrativă care acționează pe bază și în executarea legii.
Competența reprezintă o categorie de bază a dreptului administrativ. În jurul acesteia se construiește întreaga ramură de drept, normele privind edificarea sistemului de competențe, precum și stabilirea limitelor intervenției acestui sistem în viața socială, fiind fundamentul dreptului administrativ.
În sfera caracterelor competenței se pot reține: a) caracterul legal, b) caracterul
Obligatoriu, c) caracterul autonom, d) caracterul îndeplinirii competenței prin intermediul organelor de conducere și al funcțiilor publice.
Caracterul legal, devenit o constantă a dreptului administrativ, evocă faptul că fiecare organ al administrației publice are o competență specială determinată de lege “în raport cu sarcinile ce-i revin și de necesitățile diviziunii și specializării în exercitarea puterii de stat”.
Competența decurge din normele și, uneori, principiile de drept. Spre exemplu, principiul simetriei, potrivit căruia cel competent să emită un act de numire într-o funcție publică, poate face și actul contrar, de revocare din funcție.
Caracterul obligatoriu al competenței evocă faptul că exercitarea competenței, conferită de Constituție sau de lege pentru un organ, nu este o facultate, ci o obligație a cărei neîndeplinire constituie temeiul tragerii la răspundere a organului respectiv, implicit a deținătorilor de funcții publice din cadrul acestuia. Caracterul obligatoriu al competenței nu exclude, ci dimpotrivă, presupune un drept de asociere al organelor administrației publice cu privire la acționarea într-o direcție.
Titularii nu pot renunța la competență și nu o pot încredința spre exercitare altor persoane. Prin excepție, legea prevede posibilitatea suplinirii și a delegării de competențe ale funcțiilor publice (a atribuțiilor).
Caracterul autonom al competenței este intim legat de caracterul legal al acesteia și el presupune dreptul organului administrativ de a-și exercita atribuțiile sale și, corespunzător, obligația celorlalte organe ale administrației de stat de a asigura independența necesară realizării lor. În virtutea acestui caracter, este interzis, ca principiu, organelor ierarhic superioare de a se substitui și de a exercita atribuțiile organelor subordonate.
În fine, prin cea de-a patra trăsătură am dorit să relevăm îndeplinirea de către organele de conducere, în ansamblul lor, a atribuțiilor care formează conținutul competenței, pe de o parte, respectiv prin exercitarea fiecărei funcții publice din cadrul organului respectiv, pe de altă parte. Prin urmare, exercitarea atribuțiilor este legată de organele de conducere și, respectiv, de funcții și nu de persoanele fizice.
Competența, după cum s-a arătat în literatura de specialitate, este de trei feluri și anume: materială (rationae materiae), teritorială (rationae loci) și temporală (rationae temporis).
Prin competență materială înțelegem sferă și natura problemelor ce pot fi rezolvate de către titularul acesteia, domeniile și sectoarele în care își poate desfășura activitatea, măsurile pe care le poate adopta.
Din acest punct de vedere, se distinge o competență generală, în toate domeniile și ramurile de activitate și o competență specială, de ramură sau de domeniu, care nu trebuie confundată cu competența special determinată ce caracterizează toate organele administrației de stat. Chiar competența materială generală a unui organ administrativ (de exemplu a Guvernului) este o competență special determinată din punctul de vedere al criteriului legalității și autonomiei.
A. Sub aspectul competenței materiale, organele administrației publice se împart în două categorii și anume:
A) Organe cu competență materială generală, care își pot desfășura activitatea, în principiu, în toate domeniile și sectoarele de activitate – de pildă Guvernul său consiliile locale și județene.
B) Organe cu competență materială de specialitate, care își pot desfășura activitatea numai în domenii și sectoare precis determinate. De exemplu, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Sănătății Publice, etc.
Competența teritorială desemnează limitele teritoriale ale acțiunii organelor administrației publice, adică limitele în timp și spațiu, în care pot fi exercitate atribuțiile conferite de lege.
B. Sub aspectul competenței teritoriale organele administrației publice se împart în două categorii:
A) Organe centrale, care au competență teritorială generală, în sensul că își pot realiza atribuțiile la scară națională, pe întreg teritoriul țării, de exemplu, Guvernul, ministrele, alte organe centrale de specialitate.
B) Organe locale, cu competență teritorială limitată, care își pot desfășura activitatea numai în anumite unități administrativ-teritoriale, de exemplu, consiliile județene, consiliile municipale, orășenești sau comunale.
Cu privire la această formă de competență se impun două precizări:
– Organele competente în unități administrativ-teritoriale (de exemplu într-un județ) pot să rezolve probleme, deci să acționeze în limite mai restrânse, pe anumite porțiuni din acel teritoriu; nefiind nici un obstacol legal, aici operează principiul “cine poate face mai mult, poate face și mai puțin.” (lat. ad maiorir ad minori);
– Unele organe administrative “nu-și exercită atribuțiile într-un cadru teritorial bine determinat”, cum este cazul unor instituții publice sau regii autonome.
Competența temporală este determinată de limitele de timp în care se exercită atribuțiile conferite de lege unui organ administrativ.
De regulă, organele administrației de stat au o competență temporală nelimitată, întrucât normele juridice care le înființează și organizează nu le stabilesc un timp determinat de existență (ființare), ele fiind înființate și organizate pe timp nedeterminat. Sunt totuși situații în care unele organe administrative se înființează pe o perioadă de timp prestabilită sau în care normele juridice de conferire a competenței prevăd îndeplinirea unor atribuții din cadrul acesteia numai într-o perioadă limitată de timp. Aici trebuie amintite și organele administrative eligibile: Președintele României, Consiliul Local, Consiliul Județean, Primarul, care, potrivit legislației noastre, sunt alese pentru un mandat de patru ani.
Această formă a competenței special determinate a organelor administrației de stat nu trebuie confundată cu caracterul temporar al unor acte emise de organele administrative.
Diferențierea între competența temporală și caracterul temporar al unor acte administrative emise de organele administrative este evidentă.
În acest sens precizăm: competența temporală se referă la atribuțiile, care fac parte integrantă din aceasta, sunt atribuite organelor administrative pentru o anumită perioadă de timp, determinată sau nedeterminată, în timp ce caracterul temporar al actelor administrative face referire la aplicarea pe o anumită perioadă a acestor acte emise de către o autoritate sau organ administrativ, în exercitarea atribuțiilor care îi revin potrivit legii.
3.4.1. Competența materială a prefectului
Prefectul este un organ unipersonal al administrației publice, investit cu o competență materială generală și teritorială limitată la nivelul județului în care funcționează.
Trebuie să precizăm că prefectul exercită importante atribuții administrative: reprezentarea statului, menținerea ordinii publice, controlul activității autorităților locale.
Autoritatea prefectului reflectă și dorința de a instaura un echilibru între unitatea statului și descentralizarea administrației publice. Față de reprezentanții aleși ai colectivităților locale în consilii, care dispun de largi competențe administrative, prefectul reprezintă singurul interlocutor capabil să angajeze statul și să acționeze în numele acestuia.
Prefectul are o competență materială concretizată în activitățile expres și strict
Prevăzute de lege, competență materială ce reiese și din examinarea atribuțiilor exercitate de acesta.
Capitolul IV
Actele și răspunderea prefectului
4.1 Actele prefectului
Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu caracter normativ sau individual, conform art. 26 alin. 1 din Legea nr. 340/2004.
Ordinele cu caracter normativ emise de prefect se publică, potrivit legii, moment în care devin executorii. Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată Ministerului Administrației și Internelor, acesta putând propune Guvernului anularea ordinelor emise de prefect, în cazul în care le consideră nelegale sau netemeinice.
Ordinul cu caracter individual, devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate iar cele emise în calitate de președinte al Comitetului județean pentru situații de urgență produc efecte juridice de la data aducerii lor la cunoștința și sunt executorii.
Ordinele prefectului sunt acte administrative, reprezentând manifestări de voință ce emană de la o autoritate a administrației publice, în regim de drept public, pentru punerea în executare a prevederilor legale. Prin aceste acte se asigură realizarea puterii executive în înfăptuirea sarcinilor care revin administrației publice.
Potrivit art. 137 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 (Legea Administrației publice locale) ordinele care stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise după consultarea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale și sunt contrasemnate de conducătorii acestora. Desigur, prefectul va emite ordinele, care au un alt obiect, fără să mai consulte organele sau serviciile de specialitate.
Conform prevederilor art. 34 din noua reglementare legală, prefecții sunt obligați să comunice ordinele emise conducătorului instituției ierarhic superioare serviciului public deconcentrat. Ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale pot propune Guvernului măsuri de anulare a ordinelor emise de prefect, dacă le va considera ilegale sau inoportune.
Ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale sunt obligate să comunice de îndată prefecților actele cu caracter normativ emise în domeniul de activitate al serviciilor publice deconcentrate.
Apreciem că o asemenea măsură nu este de natură a asigura rapiditatea luării la cunoștință de către serviciile publice deconcentrate a măsurilor dispuse de organul ierarhic superior și aplicarea urgentă a acestora. Celeritatea s-ar fi asigurat prin transmiterea directă a respectivelor acte normative către serviciile publice deconcentrate, chiar dacă ele ar fi trebuit să fie aduse și la cunoștința prefectului.
Ordinele cu caracter normativ intră în vigoare după ce au fost aduse la cunoștință publică, iar cele cu caracter individual devin executorii numai de la data comunicării lor persoanelor interesate.
Apreciem că ordinele cu caracter normativ intră în vigoare după ce au fost aduse la cunoștința publică prin mass-media, publicații locale și în condițiile stabilite de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces al informațiilor de interes public iar ordinele cu caracter individual se aduc la cunoștință persoanelor interesate prin curierat și alte condiții prevăzute de lege.
Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată Ministerului Administrației Publice, care observând că un ordin este nelegal are fie posibilitatea de a-l sesiza pe prefect solicitându-i retragerea ordinului, fie, în cazul în care prefectul refuză acest fapt, va sesiza Guvernul, care în calitate de autoritate ierarhic superioară titulară a unui drept de control ierarhic poate anula actul prefectului.
Deși legea nu prevede, Guvernul poate să revoce ordinele prefectului pe care le consideră inoportune, revocabilitatea constituind un principiu al regimului juridic al actelor administrative de autoritate.
În baza raporturilor de subordonare între prefect și Guvern, al cărui reprezentant este, Guvernul poate revoca ordinele prefectului pe care le consideră inoportune.
În privința forței juridice a ordinelor prefectului în raport cu autoritățile administrației publice locale, trebuie pornit de la premisa că între aceste autorități nu există raporturi de subordonare, iar legea nu recunoaște o supremație juridică într-un sens sau altul. Întrucât nu sunt organizate într-un sistem ierarhic, cele două autorități și actele lor nu pot fi raportate unele la altele.
În concluzie, după toate cele arătate în cursul acestui capitol, putem aprecia că prefectul, ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, este singurul în măsură a veghea la respectarea, organizarea executării legii și a executării acesteia în concret și la aplicarea acesteia cu respectarea prevederilor legale în domeniu.
De asemenea, suntem de părere că, pentru executarea acestor prerogative prevăzute de lege, prefectului îi sunt atribuite o serie de atribuții speciale prevăzute în cuprinsul Legii nr. 340/2004, legea privind instituția prefectului cu modificările și completările aduse prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, atribuții care constituie competența materială a prefectului.
În exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege prefectul este ajutat de doi subprefecți, însă el are în subordine și un personal de specialitate constituit în aparatul propriu de specialitate al prefectului, aparat care se află sub directa să conducere și coordonare. Aparatul de specialitate al prefectului îndeplinește și o serie de atribuții special prevăzute în Ordonanța de Guvern nr. 1844/2004.
În scopul îndeplinirii atribuțiilor care-i revin, prefectul emite ordine cu caracter normativ sau individual.
Prefectul, ca reprezentant al puterii executive în teritoriu, veghează și asupra bunei desfășurări a activității autorităților administrației publice locale, el exercitând și o activitate de control de legalitate asupra actelor administrative emise sau adoptate de organele administrației locale, fiind în acest scop investit cu dreptul de a ataca în fața instanței de contencios administrativ actele pe care el le consideră ca fiind nelegale sau inoportune.
4.2 Răspunderea Prefectului
Potrivit art. 18 din Legea nr. 340/2004, republicată, prefectul și subprefecții răspund, după caz, disciplinar, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii. În concret, se vor aplica prevederile Capitolului VIII din Legea nr. 188/1999, republicată, care au ca obiect sancțiunile disciplinare și răspunderea funcționarilor publici.
4.2.1. Regimul răspunderii funcționarilor publici. Spiritul de responsabilitate al funcționarului public
Literatura de specialitate analizează, de regulă, numai fenomenul răspunderii juridice, iar în cursurile de drept administrativ, pe acest fond metodologic, se analizează formele de răspundere juridică a funcționarilor (răspunderea penală, răspunderea administrativă, răspunderea disciplinară, răspunderea materială și răspunderea civilă).
După cum am mai arătat, în sfera cercetării fenomenului răspunderii sociale, implicit a celei juridice au fost realizate mari progrese în ultimele decenii, atât în ceea ce privește analiza formelor răspunderii juridice, cât și în planul, mai larg, al relației dialectice dintre responsabilitatea socială și răspunderea socială. Din această perspectivă, cercetarea răspunderii juridice, ca instituție complexă a dreptului, a formelor sale, ca instituții ale diferitelor ramuri de drept, trebuie să depășească tradiționalele cadre ale tehnicității juridice, realizându-se o deschidere mai mare spre filozofie, praxiologie, psihologie, sociologie etc.
Fără a relua unele comentarii, ne rezumăm a preciza că și în domeniul științei dreptului se conturează distincția dintre noțiunile de răspundere și responsabilitate, distincție ce își are sorgintea în tezele filosofice contemporane cu privire la delimitarea fenomenului răspunderii sociale față de cel al responsabilității sociale.
Această distincție se evidențiază în ceea ce privește dreptul administrativ sub mai multe aspecte. În primul rând, dreptul administrativ analizează responsabilitatea și, respectiv, răspunderea organelor administrației de stat, în al doilea rând, dreptul administrativ analizează aceste fenomene în legătură cu funcționarii publici și în al treilea rând, dreptul administrativ se preocupă de cercetarea responsabilității cetățenilor față de normele juridice, respectiv a răspunderii acestora în cazul încălcării lor.
Plecând de la cercetările filozofice asupra problemei responsabilității, vom reține și noi că prin această noțiune se desemnează raportarea activă, conștientă a agentului acțiunii sociale la normele și valorile colectivității, stabilite la o scară micro sau macro socială. În cazul responsabilității, agentul acțiunii, ca să folosim acest termen specific praxiologiei, se angajează plenar în realizarea sarcinilor ce-i sunt stabilite, în activitatea de înfăptuire a obiectivelor societății, identificându-le cu propriile sale valori.
Prin urmare, a vorbi despre responsabilitate în cazul funcționarilor publici înseamnă, ca să folosim terminologia științei administrației, existența unei atitudini pline de solicitudine față de problemele cetățenilor, implicarea lor cu obiectivitate și profesionalism în realizarea sarcinilor funcțiilor lor, funcții înțelese că adevărate misiuni sociale. Pentru un funcționar public caracterizat de un înalt spirit de responsabilitate nu există o valoare mai importantă decât îndeplinirea, cu o convingere reieșită din înțelegerea rațională a fenomenelor, a sarcinilor funcției sale. Un asemenea tip de funcționar este stăpânit de un sentiment de vinovăție când ceva nu a fost în ordine în munca sa, chiar dacă e vorba de un aspect mai puțin important, care pentru un ochi neavizat nu este sesizabil. Funcționarii din această categorie sunt stăpâniți de o permanentă neliniște interioară, în sensul cel mai frumos al termenului, pentru a rezolva problemele care cad în competența lor, în mod ireproșabil.
Această frământare și preocupare constantă de perfecționare a activității nu are nimic comun cu munca «de fațadă», cu agitația regizată, intempestivă și nu de puține oriostentativă, a acelor funcționari care doresc să se remarce «în ochii șefilor», care simt nevoiade a fi mereu în centrul atenției, de a se implica în aproape toate problemele, deși, în realitate, mai mult încurcă lucrurile decât contribuie la rezolvarea efectivă măcar a uneia din cele pentru care se declară specialiști de înaltă clasă.
Funcționarul public caracterizat de responsabilitate socială muncește bine, corect, nici pe departe «pentru ochii șefului» sau cu gândul la avansare înaintea altor funcționari mai merituoși ca el, ci pentru că acesta este felul lui de-a fi, așa înțelege el viața și implicit «slujba», altfel nu poate trăi. A cere unui funcționar din această frumoasă galerie umană să facă, de exemplu, un referat superficial și eventual să ajungă la anumite concluzii sugerate de către șef, neacoperite de realitate, echivalează cu a-i pretinde să-și facă lui însuși un rău foarte mare. Când există, totuși, atare «presiuni», funcționarii publici de o asemenea factură morală au replici foarte categorice, într-o manieră fără echivoc. Tipuri de acest gen de funcționar ne oferă literatura beletristică din antichitate până în zilele noastre. Mulți au preferat să-și bea paharul cu otravă, să urce treptele eșafodului, să îndure maltratările și schingiuirile din camerele de tortură, să apuce drumul exilului, dar nu au abdicat de la principiile lor cu privire la modul în care înțelegeau să exercite prerogativele funcției publice pe care au deținut-o.
Formarea unor asemenea funcționari în condițiile societății moderne reprezintă opreocupare permanentă nu numai a teoreticienilor de știința administrativă, dar și a legiuitorilor și guvernanților, în unele țări fiind vorba de un adevărat cult pentru funcția publică și funcționarul public.
O dimensiune aparte în procesul de formare a spiritului de responsabilitate al funcționarilor publici o are, cum este de la sine înțeles, școala în care ei se formează ca specialiști, ca profesioniști în probleme de administrație. Tocmai de aceea, în cadrul procesului de instrucție și educație a celor care se pregătesc pentru funcțiile din administrația publică, trebuie realizată o conjugare mai accentuată a tuturor factorilor educaționali. Nu este, însă, lipsit de relevanță pentru sădirea în sufletele elevilor din licee ori a studenților din învățământul superior administrativ a dragostei și pasiunii pentru «meseria» de administrator, modul în care legislația în vigoare consacră garanțiile realizării lor profesionale, perspectivele evoluției în această carieră. Cum s-a arătat în capitolele anterioare, legislația în vigoare din țara noastră este încă departe de a exercita un asemenea impact psihologic asupra tinerilor, ajunși, în covârșitoarea lor majoritate din întâmplare, în învățământul administrativ. Sunt aspecte asupra cărora nu credem că mai este timp de reflectat, ci pur și simplu trebuie acționat, așa cum am sugerat în mai multe rânduri în prezenta lucrare.
Cercetările de știința administrației pe plan mondial au relevat, îndeosebi prin
Intermediul sondajelor și anchetelor, că o mare parte din funcționarii publici lucrează cu
Conștiinciozitate, dar fără entuziasm deosebit, ci pur și simplu pentru că au o funcție de pe
Urma căreia primesc o retribuție și sunt animați de sentimentul firesc al menținerii acesteia.
Depinde foarte mult de calitățile celui care conduce colectivul în care există asemenea funcționari ca aceștia să devină funcționari cu un înalt spirit de responsabilitate, în sensul precizat mai sus. De asemenea, și în rândul funcționarilor publici apare tipul funcționarului care caută să se «învârtă», să se strecoare sau al funcționarului care se implică doar atunci când simte pericolul unei sancțiuni.
Ținând seama de această eterogenitate a tipologiilor de funcționari, sub aspectul gradului de responsabilitate, se pot stabili de către știința administrației și, corespunzător, pot fi consacrate juridic, principii în virtutea cărora să se realizeze și stimularea acestora, în care sens se pune problema sistemului de avansare și, corespunzător, a celei de salarizare.
4.2.2. Formele răspunderii juridice a funcționarilor publici
Răspunderea juridică „intervine pe terenul răului înfăptuit", adică în urma săvârșirii unei abateri. Ceea ce este specific abaterilor săvârșite de funcționarii publici e faptul că ele pot interveni în timpul exercitării funcției, în legătură cu exercitarea acesteia sau, pur și simplu, prin abaterea de la anumite norme care nu au o legătură directă, nemijlocită cu funcția, dar care pun sub seninul întrebării prestigiul funcționarului public. Astfel, în funcție de criteriile care stau la baza conturării naturii juridice a unei forme de răspundere juridică, în lucrarea din 1986 am arătat că funcționarii publici din administrația de stat pot fi subiecte (pasive) ale următoarelor forme de răspundere juridică:
A) răspundere constituțională (instituție a dreptului constituțional);
B) răspundere administrativă (axată pe raporturile de subordonare);
C) răspundere contravențională;
D) răspundere disciplinară (care intervine atunci când au fost încălcate obligațiile ce constituie conținutul raportului juridic de muncă, aplicându-se, deci, numai funcționarilor în conținutul funcției cărora există și raporturi de muncă; ea constă în aplicarea sancțiunilor disciplinare prevăzute de Codul muncii);
E) răspundere penală (care intervine atunci când funcționarul a săvârșit o infracțiune. Codul penal prevede o serie de infracțiuni ce pot fi săvârșite de funcționari, respectiv de funcționarul care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat);
F) răspunderea materială (intervine când funcționarul public, printr-o faptă ilicită săvârșită în legătură cu serviciul ori în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, cauzează un prejudiciu organului din structura căruia face parte funcția ce o deține; ea este o instituție a dreptului muncii);
G) răspunderea civilă.
Cum se susținea în literatura de specialitate a vremii, am admis și noi teza după care răspunderea civilă a funcționarului intervenea în două ipoteze:
ipoteza cauzării unui prejudiciu unei terțe persoane prin fapte materiale în timpul și în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu; ipoteza în care cel păgubit poate pretinde despăgubiri de la funcționar în temeiul art. 998-999 Cod civil ori de la funcționar împreună cu organul din care face parte;
ipoteza în care s-a cauzat un prejudiciu unei terțe persoane, iar despăgubirea a fost acordată victimei de unitate, fie în temeiul art. 1000 alin. (1) C. civ., fie în temeiul art. 17 alin. (1) din fosta Lege nr. 1/1967.
Nu mai puțin am reținut că în literatura de specialitate se susținea de către unii autori și teza după care răspunderea materială a organelor administrative de stat în temeiul art. 35 și 103 alin. (3) din fosta Constituție, respectiv a dispozițiilor din fosta Lege nr. 1/1967, era o formă a răspunderii constituțional-administrative. Dacă se admitea această teză, însemna că nici răspunderea funcționarului, în baza art. 17 din fosta Lege nr. 1/1967, nu mai poate fi calificată răspundere civilă. Cu alte cuvinte, doctrina până în 1989 era departe de o teorie unanim acceptată.
Față de teoria generală a funcției publice la care ne-am oprit și față de actuala legislație, în primul rând noua Constituție, se pune problema de a ști care din construcțiile teoretice de mai sus mai pot fi susținute și, deci, care sunt sferele răspunderii funcționarului public. Nu este greu de constatat, pentru început, că despre o răspundere constituțională a funcționarului public nu mai poate fi vorba, noua Constituție, cum s-a mai arătat, vorbește despre acte administrative ale autorităților publice (art. 52) care pot fi atacate Injustiție și nu numai despre acte administrative ale autorităților administrative. Ca atare, actul unei Camere sau al Camerelor reunite, de numire a unui funcționar public, este un act administrativ, chiar dacă el este rezultatul unui «joc politic», de unde și răspunderea funcționarului în cauză, sub forma destituirii de către Parlament (evident, dacă legea permite), ne apare ca o sancțiune de natură administrativă și nu politică. Sancțiunile politice, aplicate de Parlament, care concretizează o răspundere specifică dreptului constituțional, în opinia noastră, intervin numai cu privire la parlamentari, șeful statului și membrii guvernului, nu și cu privire la funcționarii publici de carieră, supuși Statutului funcționarilor publici.
Cât privește răspunderea administrativă, axată pe raporturi de subordonare, răspunderea administrativ-disciplinară, cum am calificat-o în volumul trei al primei ediții a tratatului, pe de o parte, și răspunderea disciplinară, în condițiile Codului muncii, pe de altă parte, va trebui să reținem că acestea nu mai sunt cumulative. Ele «operează» independent, dar alegerea uneia o exclude pe cealaltă, prima reprezintă o instituție a dreptului administrativ, concretizând, în fond, răspunderea disciplinară a funcționarului supus unui statut legal, cea de-a doua reprezintă o instituție a dreptului muncii, concretizând, în fond, răspunderea disciplinară a funcționarului supus unui statut contractual. De asemenea, cunoscută răspundere materială pentru paguba «cauzată unității», ca instituție a dreptului muncii, se va regăsi doar la categoria funcționarilor supuși regimului Codului muncii, ca orice alt salariat. La fel se pune problema și pentru o răspundere pentru daune față de terți, în condițiile dreptului comun, aceasta, prin eliminare, nu-i poate viza decât pe «contractualiști». Dacă ne referim la funcționarii publici, în sensul strict al termenului, aceștia au o răspundere patrimonială, fie în subsidiar, fie în solidar cu statul, și ea ne apare ca o instituție a dreptului administrativ, nu a dreptului civil, cum am arătat într-o ediție anterioară.
În concluzie, formele răspunderii juridice a funcționarilor publici diferă după cum ne raportăm la funcționarii regimului legal sau cei ai regimului contractual, pentru cei din prima categorie vom vorbi despre o răspundere administrativ-disciplinară și o răspundere administrativ-patrimonială, fie față de cei administrați, fie față de autoritatea din care fac parte, ambele instituții ale dreptului administrativ, pe când celor din categoria a doua li se va aplica, după caz, regimul răspunderii din dreptul muncii sau din dreptul civil. Se vor regăsi, apoi, pentru ambele categorii răspunderea contravențională și răspunderea penală.
Sintetizând, vom vorbi pentru funcționarii statutari, despre: a) răspundere disciplinară, b) răspundere contravențională, c) răspundere penală și d) răspundere patrimonială.
4.2.3. Răspunderea administrativ-disciplinară, potrivit Statutului
După o formulă consacrată în legislația noastră, Statutul reține că sancțiunile disciplinare ale funcționarilor intervin pentru încălcarea cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu, făcând următoarea gradare: a) mustrare scrisă; b) diminuarea drepturilor salariate cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni; c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani; d) trecerea într-o funcție publică inferioară pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzătoare a salariului; e) destituirea din funcția publică.
După ce se arată că la individualizarea sancțiunii se va ține seama, în mod obligatoriu, de cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care a fost săvârșită, gradul de vinovăție a funcționarului, consecințele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcționarului, precum și de existența în antecedentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate în condițiile prezentei legi, se reține principiul cercetării prealabile și obligativității ascultării funcționarului public, poziția acestuia trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. Legea menționează, totodată, că refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declarație privitoare la abaterile imputate se consemnează într-un proces-verbal" [art. 66 alin. (4) din Statut]. Observăm că textul a fost modificat, eliminându-se prevederea finală a acestui alineat, care preciza expres faptul că, în caz de refuz anterior determinat, sancțiunea disciplinară va putea fi aplicată. Cu toate acestea, apreciem că o atare soluție decurge implicit.
Legea enumera următoarele abateri disciplinare:
întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;
absențe nemotivate de la serviciu;
nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;
nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter;
manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;
desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic;
refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;
J) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;
K) stabilirea de către funcționarii publici de execuție de relații directe cu petenții în vederea soluționării cererilor acestora.
Prima sancțiune disciplinară se poate aplica direct de către conducătorul autorității sau instituției publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care funcționează cel în cauză, funcționarul având la dispoziție calea de atac la instanța de contencios administrativ.
Următoarele patru sancțiuni se aplică de către conducătorul autorității (instituției) la propunerea comisiei de disciplină. Sancțiunile disciplinare pentru înalții funcționari publici se aplică prin decizie a primului-ministru, prin ordin al ministrului ori, după caz, al conducătorului autorității sau instituției publice centrale, pentru cei prevăzuți la art. 11 lit. g), la propunerea comisiei de disciplină.
Funcționarul nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului său a dispoziției de sancționare (art. 68).
4.2.4. Răspunderea contravențională și răspunderea penală a funcționarului public
Răspunderea contravențională a funcționarilor publici intervine în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu.
Legea reglementează expres calea de atac: „împotriva procesului-verbal de constatare a contravențieiși de aplicare a sancțiunii funcționarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în acărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publica în care este numit funcționarul public sancționat".
Dreptul comun al contravențiilor, legea cadru (O.G. nr. 2/2001 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002.) reglementează și calea de atac a recursului la tribunal, împotriva soluției dată de judecătorie, cale de atac care trebuie interpretat că se va exercita și de către funcționarii publici. Dacă s-ar interpreta altfel, pe ideea că Legea nr. 188/1999 este o lege specială, în raport cu legea cadru în materia contravențiilor, s-ar ajunge la un tratament contravențional discriminatoriu pentru funcționarii publici, ceea ce ar contraveni art. 16 din Constituție.
Apoi, este de observat că textul citat din Statut nu interzice calea de atac a recursului, fie printr-o formulare expresă, în genul „funcționarul public se poate adresa numai cu plângere", fie prin consacrarea caracterului definitiv și irevocabil al hotărârii date de judecătorie. Este evident că intenția legiuitorului nu a fost în sensul de a reglementa pentru funcționarii publici doar calea de atac a plângerii, ci a urmărit să stabilească instanța competentă care să soluționeze plângerea.
Cât privește răspunderea penală, Statutul, de asemenea, conține unele dispoziții cu caracter general, precizând obligativitatea măsurii suspendării din funcție, dacă s-a pus în mișcare acțiunea penală. Astfel, se arată că răspunderea, potrivit legii penale, se angajează „pentru infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătura cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă" (Codul penal conține un titlu consacrat crimelor și delictelor contra intereselor publice, fiind vorba și de infracțiunile: luarea de mită (art. 308); darea de mită (art. 309); primirea de foloase necuvenite (art. 310); remunerația injustă (art. 311); traficul de influență (art. 312); delapidarea (art. 314); abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 315); abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 316); abuzul în serviciu contra intereselor generale (art. 317); abuzul în serviciu în forma calificată (art. 318); neglijența în serviciu (art. 319); neglijența în păstrarea informațiilor secrete de stat (art. 320); profitul prin eroare (art. 321); purtarea abuzivă (art. 322). [art. 74 alin. (1) din Statut].
Legea conține o normă imperativă în ceea ce privește măsura suspendării din funcție, conducătorul autorității (instituției) publice este obligat să ia această măsura dacă s-a pus în mișcare acțiunea penală, fiind vorba de punerea în mișcare a acțiunii penale pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzute la art. 50 lit. h). Suspendarea raportului de serviciu al funcționarului public operează de drept dacă funcționarul public este arestat preventiv.
Dacă Parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, precum și în cazul în care instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcție încetează, funcționarul public respectiv va fi reintegrat în funcția publică deținută anterior.
CAPITOLUL IV
INSTITUȚIA PREFECTULUI
5.1 Organizarea și funcționarea Instituției Prefectului
În vederea exercitării prerogativelor care îi revin Prefectului, potrivit Constituției și al altor legi, s-a organizat și funcționează instituția prefectului – prefectura, sub conducerea acestuia. Instituția prefectului este o instituție publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu și buget propriu, iar șeful ierarhic este ordonator terțiar de credite.
Sediul instituției, denumit prefectură, este în municipiul reședință de județ, într-un imobil proprietate publică a statului, a județului sau a municipiului, după caz. Pentru municipiul București, respectiv județul Ilfov, sediul acesteia este în municipiul București. Structura organizatorică și modul de funcționare ale instituției prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Structurile de specialitate ale instituției prefectului se pot organiza, în condițiile legii, prin ordin al prefectului, la nivel de direcții, servicii și birouri, după caz, în funcție de specificul fiecărei activități.
Pentru exercitarea atribuțiilor conferite de lege, instituția are un personal format din funcționari publici, funcționari publici cu statut special și personal contractual. Încadrarea, modificarea, suspendarea și încetarea raporturilor de serviciu se efectuează prin ordin al prefectului.
Numărul maxim de posturi și structura posturilor aferente instituției Prefectului se stabilesc anual prin ordin al ministrului administrației și internelor, cu încadrarea în numărul maxim de posturi și în structura posturilor aprobate Ministerului Administrației și Internelor.
În realizarea rolului său, aparatul de specialitate al instituției Prefectului îndeplinește atribuții în domenii ce privesc (Atribuțiile detaliate din fiecare categorie sunt stabilite de art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 460/2006):
Aplicarea și respectarea Constituției, a legilor și a celorlalte acte normative;
Verificarea legalității actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile Administrației publice locale și contenciosul administrativ;
Realizarea politicilor naționale, a celor de integrare europeană și a planului de Măsuri pentru integrare europeană și intensificare a relațiilor externe;
Bună organizare și desfășurare a activității pentru situații de urgență, precum și la pregătirea și ducerea la îndeplinire a măsurilor de apărare care nu au caracter militar;
Activitatea de eliberare și de evidență a pașapoartelor simple;
Regimul permiselor de conducere, al certificatelor de înmatriculare a
Autovehiculelor și al plăcilor cu numere de înmatriculare etc.
Corpul de control al prefectului;
Compartimentul de audit intern;
Relația cu minoritățile naționale;
Achiziții publice;
Compartimentul financiar-contabil;
Resursele umane;
Biroul administrativ;
Monitorizarea serviciului de utilități publice;
Relațiile cu sindicatele și patronatele.
Prefectul poate stabili prin ordin și alte atribuții pentru structurile de specialitate ale instituției prefectului în vederea îndeplinirii în cele mai condiții a atribuțiilor care i-au fost conferite prin reglementările legale.
5.2 Cancelaria Prefectului
În cadrul instituției prefectului se organizează și funcționează cancelaria prefectului.
În conformitate cu prevederile cuprinse în art. 39 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006, cancelaria prefectului este un compartiment organizatoric distinct, care cuprinde următoarele funcții de execuție de specialitate specifice: directorul cancelariei, doi consilieri, un consultant și secretarul cancelariei.
Personalul din cadrul cancelariei prefectului este numit sau eliberat din funcție de către prefect. Acest personal își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă încheiat, în condițiile legii, pe durata exercitării funcției publice de către înaltul funcționar public.
Cancelaria prefectului are următoarele atribuții principale:
asigurarea condițiilor necesare desfășurării ședințelor de lucru ale prefectului;
analizarea datelor oferite de sondaje, statistici, studii și informarea prefectului și A subprefecților cu privire ia principalele probleme și tendințe ale mediului social și
Economic al județelor, respectiv al municipiului București;
organizarea întâlnirilor prefectului cu reprezentanți ai societății civile, ai sindicatelor, ai patronatelor și ai partidelor politice;
elaborarea sintezelor mass-media pentru informarea rapidă și corectă a prefectului și a subprefecțiior;
organizarea la solicitarea prefectului a evenimentelor de natură să informeze opinia
Publică și mass-media cu privire la acțiunile prefectului;
Asigurarea realizării, întreținerii și actualizării site-ului oficial al instituției prefectului;
Punerea la dispoziția mijloacelor de informare în masă a informațiilor destinate opiniei publice, în vederea cunoașterii exacte a activității prefectului, prin informări și conferințe de presă organizate lunar sau ori de câte ori este necesar;
realizarea documentării necesare în vederea elaborării rapoartelor semestriale al
Prefectului referitoare la stadiul îndeplinirii obiectivelor cuprinse în Strategia guver
Namentală de îmbunătățire a situației rromilor;
alte atribuții stabilite prin ordin al prefectului.
Considerăm că acest personal din cadrul instituției prefectului nu are statut de funcționar public, fiind angajat cu contract individual de muncă, și nu se bucură de stabilitate în funcție. Astfel, aceste persoane pot fi puse în situația de a le înceta oricând raporturile de muncă în cadrul cancelariei prefectului în cazul în care încetează exercitarea funcției de prefect.
5.3 Oficiile prefecturale
Prefectul poate organiza, prin ordin dar numai cu avizul conform al Ministerului de resort, oficii prefecturale în județele cu o suprafață întinsă, cu localități amplasate la mari distanțe de reședința județului sau în mari aglomerări urbane. În municipiul București acestea se pot organiza în fiecare sector.
Aceste oficii prefecturale funcționează ca parte integrantă a instituției și asigură îndeplinirea atribuțiilor specifice aparatului de specialitate al prefectului în unitățile administrativ-ieritoriale situate în raza lor de competență. Ele sunt conduse de un șef de oficiu prefectural, a cărui numire și eliberare din funcție se fac de către prefect.
Potrivit prevederilor alin. 2 art. 40 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005 „ordinul prefectului de înființare și organizare a oficiilor prefecturale se emite numai cu avizul conform al Ministerului Administrației și Internelor”.
Nominalizarea localităților arondate la fiecare oficiu prefectural, precum și organizarea propriu-zisă a oficiului se stabilesc prin ordin al prefectului, care se îngrijește și de asigurarea condițiilor materiale pentru buna funcționare a acestora.
Oficiile prefecturale au sarcina de a duce la îndeplinire atribuțiile aparatului prefecturii în localitățile situate în zona teritorială aferentă.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 460/2006, Oficiul prefectural are următoarele atribuții:
realizarea documentării cu privire la situația și evoluția stării generale economice,
sociale și culturale a zonei respective.
desfășurarea unor acțiuni de îndrumare și verificare a măsurilor întreprinse de către primari în calitatea lor de reprezentanți ai statului în unitățile administrativ-teritoriale;
formularea de propuneri privind sesizarea autorităților administrației publice locale
emitente, în vederea reanalizării actului considerat nelegal sau, după caz, a
Instanței de contencios administrativ;
desfășurarea de activități menite să ducă la cunoașterea de către autoritățile Administrației publice și de către cetățeni a programelor de finanțare externe inițiate și susținute de Uniunea Europeană și de alte organisme internaționale;
realizarea de acțiuni pentru atragerea societății civile la activitățile care au legătura
cu procesul de integrare europeană și participarea la programele societății civile
in domeniul integrării europene;
informarea prefectului cu privire la situațiile deosebite care apar în zona deservită;
formularea de propuneri privind convocarea consiliilor locale, respectiv a Consiliului General al Municipiului București, în situațiile prevăzute de lege, înaintând aceste propuneri prefectului.
Urmărirea îndeplinirii măsurilor dispuse de către prefect, în calitate de președinte al comitetului județean, respectiv al municipiului București, pentru situații de
Urgență;
Asigurarea primirii și înregistrării petițiilor adresate prefectului;
Îndrumarea cetățenilor care se adresează oficiului prefectural în problemele generale sau specifice relației cu publicul;
Alte sarcini stabilite de către prefect.
În îndeplinirea atribuțiilor care îi revin, șeful oficiului prefectural colaborează cu autoritățile administrației publice locale, cu conducătorii serviciilor publice deconcentrate, cu organizații neguvernamentale, cu partenerii sociali și cu mass-media, putând furniza, la cererea acestora, date și informații, în limitele sale de competentă, potrivit prevederilor legale.
5.4 Colegiul prefectural
În fiecare județ funcționează un colegiu prefectural condus de către prefect ce are ca scop asigurarea coordonării activității serviciilor deconcentrate din județ, respectiv din municipiul București, fiind organul consultativ al prefectului în realizarea atribuțiilor de conducere a serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale organizate la nivelul unităților administrațiv-teritoriale.
În ceea ce privește funcționarea colegiului prefectural, el se convoacă de prefect cel puțin o dată pe lună și oricând se consideră necesar.
În cadrul ședințelor de lucru, membrii colegiului prefectural raportează și analizează stadiul implementării programelor, politicilor, strategiilor și planurilor de acțiune de la nivelul județului sau al localităților acestuia, respectiv de la nivelul municipiului București, nevoile și dificultățile cu care se confruntă serviciile publice deconcentrate, propunând măsuri în vederea îmbunătățirii activității.
Colegiul prefectural are următoarele atribuții: analizează activitatea serviciilor publice deconcentrate și propune măsuri în vederea îmbunătățirii acesteia; stabilește domeniile și sectoarele în care este necesară sau se poate realiza cu eficiență acțiunea coordonată a mai multor servicii publice deconcentrate; stabilește măsurile necesare implementării programelor, politicilor, strategiilor și planurilor de acțiune adoptate la nivel național; organizează acțiunile comune ale mai multor servieii publice deconcentrate în vederea soluționării unor situații deosebite; analizează măsurile necesare în vederea realizării unui sistem comun de management al informației, al resurselor materiale, financiare și umane.
În exercitarea atribuțiilor care îi revin, colegiul prefectural adoptă hotărâri prin vot deschis și cu majoritatea simplă a membrilor prezenți.
Atribuțiile colegiului pefectural privesc armonizarea activității serviciilor publice deconcentrate care au sediul în județul respectiv, precum și implementarea programelor, politicilor, strategiilor și planurilor de acțiune ale Guvernului la nivelul județului sau al localităților acestuia și vor fi reglementate prin hotărâre a Guvernului.
CONCLUZII
Pentru a reda corect tema de bază a acestei lucrări și anume „prefectul, autoritate de tutela administrativă”, am tratat pe larg prefectul și instituția prefectului.
În toate țările democratice la nivelul unității administrativ – teritoriale cu gradul cel mai mare de extensie este un reprezentant al statului, mai exact al executivului central, cu rolul de a veghea asupra aplicării legi de către autoritățile administrației publice locale, inclusiv ale comunităților autonome.
Prefectul are, într-un anume fel rolul serviciilor publice descentralizate în unitățile administrativ teritoriale, cu deosebirea că, în timp ce acestea din urmă realizează pe plan local, atribuțiile de specialitate ale organelor administrației publice centrale care le-au organizat, prefectul realizează pe plan local, atribuțiile de conducere a serviciilor publice descentralizate, după cum Guvernul exercita, la nivelul întregii țări conducerea generală a administrației publice.
Cât privește calitatea prefectului de șef al serviciilor publice statale trebuie să reținem că nu se face distincție între serviciile publice exterioare ale ministerelor și serviciile publice exterioară ale autorităților centrale de specialitate. Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autoritățile administrației publice locale, prefectul are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui consiliu ales, al unui primar sau al oricărui organ executiv creat potrivit legii, la nivel județean, atunci când apreciază ca acesta este ilegal.
Pentru a se evita producerea unor efecte ireparabile Constituția prevede principiul suspendării, de drept a actului atacat, fiind consacrata o normă de protecție atât a persoanei în fața unor eventuale abuzuri ale autorității administrației publice locale, cât și a intereselor naționale, în raport cu cele locale.
În practică administrativă și de contencios administrativ s-a pus problema de a știi dacă acțiunea în justiție a prefectului ca autoritate de tutela administrativă poate fi circumstanțiala și condiționată de îndeplinirea unor termene.
Dreptul prefectului de a ataca în justiție actele administrative pe care le estimează ilegale nu poate fi condiționat pe termene de decădere.
În ceea ce privește un element specific descentralizării administrative și anume imposibilitatea autorității centrale de a anula actele autorităților locale descentralizate și acesta este prevăzut în actuala legislație.
Nici o autoritate a administrației publice centrale nu are competența să emită, să
Modifice sau să suspende un act adoptat sau emis de consiliul local, consiliul județean sau de primar. În acest sens, Constituția prevede ca “Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrative, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care considera actul illegal”. Dar natura controlului efectuat de prefect nu este un control ierarhic, deoarece între prefect, pe de o parte și consiliile locale și județene și primari, pe de altă parte, nu exista raporturi de subordonare.
Tutela administrative prevede faptul că actele prevăzute de lege, autoritatea locală
Care urmează să le adopte sau să le emită trebuie să aibă acordul probabil al organului de tutela prevăzut de lege. Aceste acte nu intra în vigoare până când prefectul nu se pronunța cu privire la legalitatea lor.
Cât privește celelalte două elemente de conținut ale tutelei administrative clasice
Precizarea cazurilor în care se exercita controlul, precum și a actelor supuse controlului și acestea se găsesc în actuala legislație.
Atât dispozițiile constituționale cât și cele ale Legii administrației publice locale precizează că prefectul controlează numai legalitatea, iar controlul privește numai actele administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale și județene.
În ce privește tutela administrative care există și funcționează și în sistemul Administrativ, sunt de reținut, în legătură cu gradul de descentralizare administrative, următoarele aspecte: întrucât controlul de tutela exercitat de prefect privește numai legalitatea actelor administrative rezulta că este vorba de o descentralizare mare.
Tot cu același grad poate fi cotata descentralizarea și ca urmare a faptului că organul de tutela (prefectul) nu poate anula actele ilegale ale autorităților autonome descentralizate, aceasta făcându-se numai de instanță de contencios administrativ.
Descentralizarea poate fi apreciată ca fiind mai îngrădita dacă ținem cont că de la controlul exercitat de prefect sunt exceptate numai actele de gestiune curentă.
La aceeași concluzie duce și dreptul recunoscut prefectului de a propune Guvernului dizolvarea unui consiliu local sau județean, demiterea sau suspendarea din funcit a unui consilier sau primar, chiar dacă hotărârea în cauză este luată de Guvern.
BIBLIOGRAFIE
1 Tratate, cursuri, monografii
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2009
Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009
Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ediția a III-a, Editura C.H. Beck, București, 2008
Romeo Paul Postelnicu, Prefectul și Instituția Prefectului în sistemul administrației publice din România, Editura Lumen, Iași, 2010
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ. Volumul I Ediția a IV-a., Editura All Beck, București, 2005
Ioan Alexandru, Administrația publică. Teorii. Realități. Perspective., Editura Lumina Lex, București, 1999
Dana Apostol-Tofan, Drept administrativ. Volumul I, Editura All Beck, București, 2003
Emil Bălan, Procedura administrativă, Editura Universitară, București, 2005
Verginia Vedinas, Drept Administrativ, Ediția a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2009
Trăilescu, Anton, Drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005
Gheorghe T. Zaharia, Drept Administrativ și Știința Administrației, Editura Spiru Haret, Iași, 2008
Mircea Preda, Benonica Vasilescu Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2007
Bălan, Emil, Drept administrativ și procedură administrativă, Editura Universitară, București, 2002
Brezoianu, Dumitru, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004
Dacian Dragoș Cosmin, Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații., Editura All Beck, București, 2005
Prisăcaru, I. Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea generală., Editura Lumina Lex, București, 1993
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ. Volumul I., Editura All Beck, București, 2007
Miron, Dan, Drept civil și administrativ. Note de curs, Editura Muntenia & Leda, Constanța, 2002
Pavelescu, Tiberiu, Moinescu Gabriel, Drept administrativ român, Editura Tritonic, București, 2004
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Volumul I, Editura All Beck, București, 2001
Preda, Mircea, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 1999
Trăilescu, Anton, Actele administrației publice locale, Editura All Beck, București, 2002
Studii, articole din Revista
Petrescu, Rodica-Narcisa, Modificările aduse Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, Revista de Drept Public, nr. 1/2006
Miron, Dan, Scurte considerații privitoare la raportul de tutelă administrativă, Revista de Drept Public, nr. 3/2005
Acte normative
Constituția României modificată și completată prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
Legea nr. 340 din 12 iulie 2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 21 iulie 2004, modificată și completată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179 din 14 decembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 181 din 16 mai 2006.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179 din 14 decembrie 2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1142 din 16 decembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006
Legea nr. 181 din 16 mai 2006 pentru adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 179 din 14 decembrie 2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340 din 12 iulie 2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 24 mai 2006.
Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 privind administrația publică locală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001.
Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004, republicare în temeiul art. XXVI din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea drepturilor publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 188/1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999 și a mai fost modificată prin:
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 82/2000 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 28 iunie 2000 aprobată cu modificări prin Legea nr. 327/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 18 iunie 2002.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 284/2000 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 27 decembrie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 661/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 30 noiembrie 2001.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 291/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 308/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 12 iunie 2001.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 2 martie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 386/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 17 iulie 2001.
Legea nr. 743/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 și 784 bis din 11 decembrie 2001.
Legea nr. 744/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 11 decembrie 2001.
Legea nr. 631/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 și 863 bis din 29 noiembrie 2002.
Legea nr. 632/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 3 decembrie 2002.
Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
Legea nr. 507/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 și 853 bis din 2 decembrie 2003.
Legea nr. 519/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 4 decembrie 2003.
Legea nr.161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279 din 21 aprilie 2003.
Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
Legea nr. 195 din 22 mai 2006 legea- cadru a descentralizării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006.
Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2003, Legea nr. 551/2003 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2005.
Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităților administrației publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 29 martie 2004.
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.663 din 23 octombrie 2001.
Hotărârea Guvernului nr. 1844 din 28 octombrie 2004 privind aparatul de specialitate al prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1079 din 19 noiembrie 2004.
Hotărârea Guvernului nr. 1655 din 14 decembrie 2005 privind organizarea și desfășurarea examenului de atestare în funcțiile publice de prefect și subprefect, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1142 din 16 decembrie 2005.
BIBLIOGRAFIE
1 Tratate, cursuri, monografii
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2009
Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009
Anton Trăilescu, Drept administrativ, Ediția a III-a, Editura C.H. Beck, București, 2008
Romeo Paul Postelnicu, Prefectul și Instituția Prefectului în sistemul administrației publice din România, Editura Lumen, Iași, 2010
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ. Volumul I Ediția a IV-a., Editura All Beck, București, 2005
Ioan Alexandru, Administrația publică. Teorii. Realități. Perspective., Editura Lumina Lex, București, 1999
Dana Apostol-Tofan, Drept administrativ. Volumul I, Editura All Beck, București, 2003
Emil Bălan, Procedura administrativă, Editura Universitară, București, 2005
Verginia Vedinas, Drept Administrativ, Ediția a V-a, Editura Universul Juridic, București, 2009
Trăilescu, Anton, Drept administrativ, Editura All Beck, București, 2005
Gheorghe T. Zaharia, Drept Administrativ și Știința Administrației, Editura Spiru Haret, Iași, 2008
Mircea Preda, Benonica Vasilescu Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2007
Bălan, Emil, Drept administrativ și procedură administrativă, Editura Universitară, București, 2002
Brezoianu, Dumitru, Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004
Dacian Dragoș Cosmin, Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații., Editura All Beck, București, 2005
Prisăcaru, I. Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea generală., Editura Lumina Lex, București, 1993
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ. Volumul I., Editura All Beck, București, 2007
Miron, Dan, Drept civil și administrativ. Note de curs, Editura Muntenia & Leda, Constanța, 2002
Pavelescu, Tiberiu, Moinescu Gabriel, Drept administrativ român, Editura Tritonic, București, 2004
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Volumul I, Editura All Beck, București, 2001
Preda, Mircea, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 1999
Trăilescu, Anton, Actele administrației publice locale, Editura All Beck, București, 2002
Studii, articole din Revista
Petrescu, Rodica-Narcisa, Modificările aduse Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179/2005, Revista de Drept Public, nr. 1/2006
Miron, Dan, Scurte considerații privitoare la raportul de tutelă administrativă, Revista de Drept Public, nr. 3/2005
Acte normative
Constituția României modificată și completată prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
Legea nr. 340 din 12 iulie 2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 21 iulie 2004, modificată și completată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179 din 14 decembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 181 din 16 mai 2006.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 179 din 14 decembrie 2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340/2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1142 din 16 decembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 181/2006
Legea nr. 181 din 16 mai 2006 pentru adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 179 din 14 decembrie 2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 340 din 12 iulie 2004 privind instituția prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 24 mai 2006.
Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 privind administrația publică locală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001.
Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 22 martie 2004, republicare în temeiul art. XXVI din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea drepturilor publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 188/1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999 și a mai fost modificată prin:
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 82/2000 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 28 iunie 2000 aprobată cu modificări prin Legea nr. 327/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 18 iunie 2002.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 284/2000 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 27 decembrie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 661/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 30 noiembrie 2001.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 291/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 308/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 12 iunie 2001.
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 2 martie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 386/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 17 iulie 2001.
Legea nr. 743/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 și 784 bis din 11 decembrie 2001.
Legea nr. 744/2001 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 11 decembrie 2001.
Legea nr. 631/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 și 863 bis din 29 noiembrie 2002.
Legea nr. 632/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 3 decembrie 2002.
Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
Legea nr. 507/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 și 853 bis din 2 decembrie 2003.
Legea nr. 519/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 4 decembrie 2003.
Legea nr.161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279 din 21 aprilie 2003.
Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
Legea nr. 195 din 22 mai 2006 legea- cadru a descentralizării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006.
Legea nr. 3 din 22 februarie 2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 24 februarie 2000, modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2003, Legea nr. 551/2003 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2005.
Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităților administrației publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 29 martie 2004.
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.663 din 23 octombrie 2001.
Hotărârea Guvernului nr. 1844 din 28 octombrie 2004 privind aparatul de specialitate al prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1079 din 19 noiembrie 2004.
Hotărârea Guvernului nr. 1655 din 14 decembrie 2005 privind organizarea și desfășurarea examenului de atestare în funcțiile publice de prefect și subprefect, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1142 din 16 decembrie 2005.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prefectul, Autorittate de Tutela Administrativa (ID: 129006)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.