Posibilitati Si Limite ale Microurmelor Balistice

CUPRINS

CAPITOLUL I: Consideratii generale privind microurmele

1.1. Metode de căutare și descoperire a microurmelor

1.2. Procedee și mijloace de ridicare a microurmelor

1.3. Conservarea microurmelor

CAPITOLUL II: Examinarea tehnica si generala a armelor de foc

2.1. Clasificarea armelor de foc

CAPITOLUL III: Microurmele ce iau nastere prin utilizarea armelor de foc

3.1. Microurmele formate de armă pe cartuș

3.2. Microurmele de pe tub

3.3. Microurmele de pe glonț

3.4. Urme formate pe diferite obiecte

3.5. Urmele factorilor secundari

CAPITOLUL IV: Expertiza microurmelor formate de armele de foc

4.1. Expertiza urmelor secundare ale tragerii

CAPITOLUL V: Identificarea armelor de foc după microurme

5.1.Identificarea după urmele formate pe glonț

5.2. Identificarea armelor dupa urmele lasate pe tubul cartusului

CAPITOLUL VI: Erori și riscuri privind explorarea balistică

CAPITOLUL VII: Propuneri de creștere a eficienței exp. balistice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Cap I. Considerații generale privind microurmele

Atunci când omul interacționează cu mediul înconjurător se formează o vastitate de urme diferite care pot fi foarte utile la stabilirea unor elemente esențiale evidențierii comportamentului uman ce intervine în acest proces dar și la stabilirea locului, timpului și ordinii în care acestea s au produs. Încă din antichitate acestea au ajutat la demascarea celor ce au săvârșit faptele reprobabile. În zilele noastre, știința criminalisticii elaborează metodele științifice și mijloacele tehnice necesare pentru descoperirea, fixarea și studierea urmelor create prin săvârșirea infracțiunilor.

Acțiunile oamenilor au întotdeauna un corespondent în mediul în care acestea se desfășoară, prin transformările pe care le realizează. La fel și faptele ilicite, precum și celelalte acțiuni, lasă în urma lor urme ale infracțiunii.

Pornind de la această realitate, s-a formulat principiul conform căruia orice faptă prevăzută de legea penală ce a fost săvârșită determina schimbări în mediul înconjurător.

Astfel, conform acestui principiu universal admis de specialiști, prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare materială intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și modificarea produsă existând un raport de cauzalitate.

Dacă ne raportăm strict la aceasta definiție vom observa însă că termenul de urma este tratat într-un sens ceva mai larg, folosit îndeosebi în practică judiciara. Astfel, modificarea ce apare în urma infracțiunii nu îl are în vedere exclusiv pe autor ci poate să includă și subiectul pasiv, cel împotriva căruia s-a produs fapta prevăzută de legea penală. Drept exemplu putem lua firele de păr, petele de sânge să urmele lăsate de persoană agresată pe corpul făptuitorului în încercarea de a se apăra, urme ce dovedesc că a avut loc un contact direct între aceștia și implicit includ persoana vizată în cercul de suspecți alcătuit ulterior.

Tot o categorie de urme îl reprezintă și zgomotele sau dialogul ce au avut loc între agresor și victimă și au fost înregistrate pe orice fel de suport deși acestea nu reprezintă o urmă de sânge, păr sau dinți. De aici se desprinde accepțiunea mai largă a noțiunii de urmă a infracțiunii ce are în vedere faptul că modificarea survenită nu trebuie să se limiteze în mod obligatoriu la contactul fizic dintre persoanele implicate sau dintre acestea și mediul în care s a produs fapta ci poate să aibă și altă formă.

Pentru noțiunea de urmă a infracțiunii literatura de specialitate oferă mai multe definiții, majoritatea apropiate ca sens. Astfel, potrivit unor specialist, sunt considerate urme ale infracțiunii „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea infracțiunii”, sau „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunii infractorului”. În timp ce alții o privesc ca pe ca „o schimbare ce intervine în mediul înconjurător, ca rezultat al activității nemijlocite a omului, și care, sub un aspect sau altul, interesează cercetarea criminalistică”; și tot același autor interpretează urmă, într-un sens restrâns, ca „o reproducere a construcției exterioare a unui obiect pe suprafață sau în volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit”.

Investigația criminalistică ce se ocupă cu cercetarea urmelor, mai exact domeniul tehnic al acesteia, poartă numele de traseologie. Acest termen este dedicat îndeosebi examinării urmelor create prin reproducerea construcției exterioare a corpurilor sau obiectelor adică urmele ce iau naștere în urma acțiunii instrumentelor de spargere, urmele de mâini, de picioare, urme ale armelor etc.

Termenul de traseologie, atunci când noțiunii de urma i se oferă un sens mai dezvoltat incluzând aici și scrisul, mirosul, sunetele, modul de operare sau poziția unui obiect, trebuie să se raporteze la această realitate.

Urmele ce iau naștere în urma săvârșirii unor fapta penale se clasifica după criterii ce diferă în funcție de ceea ce autorii de specialitate considera a fi relevant pentru lucrarea în care sunt abordate. Criteriile de diferențiere sau factorii după care se clasifica fiind aleși în funcție de întinderea lucrării în care sunt tratate sau de importanța pe care aceasta o are în plan teoretic și practice.

În literatura de specialitate din România, urmele sunt divizate în două categorii mari care la rândul lor au parte de subdiviziuni formate în funcție de procesul de mișcare în care s-au format și de modificările ce au fost aduse suportului lor. Categoriile principale sunt formate din: „urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere”) și „urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anorganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice etc.)”.

Clasificarea confort căreia urmele se împart în două categorii nu este însă una universal acceptată ci suferă modificări de la un specialist la altul. Spre exemplu într-o lucrare adresată specialiștilor poliției, clasificarea urmelor se face după nu mai puțin de cinci criterii. Acestea sunt: factorul creator (om, animale ș.a.), esența lor (urme formă, materie și poziționale), mărimea (macro și microurme), posibilitățile de identificare (urme care servesc la lămurirea unor împrejurări ale faptei, la stabilirea apartenenței de gen și urme care permit identificarea factorului creator de urmă).

Având în vedere criteriul valorii de identificare ce are o importanță sporită, urmele se clasifica în urme determinante și urme în determinante. Urmele determinante, care sunt de natură fizică, se produc prin smulgere, apăsare sau frecare permit identificare omului sau obiectului căruia îi aparțin deoarece conserva relația cu acesta. De exemplu dacă se descoperă la fața locului o amprentă digitală, se poate dovedi că persoana respectivă s-a aflat în acel loc. Spre deosebire de primele, urmele indeterminante sunt de natură biologică, nebiologica sau chimică, de exemplu plante, metale etc., și nu indică nemijlocit legătura lor cu făptuitorul.

Aceste precizări ce fac referiri la noțiunea de urmă nu trebuie reținute ca atare ci sunt prezentate pentru a facilita și a oferi viitorilor magistrați o imagine de ansamblu a acesteia și a-i familiariza cu unele noțiuni ce ar putea fii întâlnite în practică.

Aceste clasificări aplicate urmelor după anumite criterii au darul de a oferi claritate și a înlesnii sarcina experților criminaliștii în stabilirea concluziilor ce vor duce la soluționarea cauzelor în care o asemenea expertiză este necesară, în această realizare participând și instanțele de judecată.

Astfel, necesitățile create de practică și o analiza făcută modalităților e clasificare duce la concluzia că în stabilirea criteriile principale după care urmele infracțiunii ar trebui clasificate, intra următorii factori:

Factorul creator de urmă

În acest criteriu sunt incluși factorii diverși ce au determinat apariția urmei. Aceștia pot fi: obiecte, fenomene, corpul uman, animale, instrumente etc. În literatură de specialitate acestui factor i se mai adăugă un altul în alcătuirea clasificării și anume factorul primitor de urme. Clasificarea în funcție de factorul primitor de urme se are în vedere atunci când se examinează de exemplu urma unui proiectil în corpul uman. Efectul produs de acesta se recunoaște în modificările pe care le produce în corp, în acest că factorul primitor.

Natură sau tipul urmei

Criteriul de clasificare după natură sau tipul urmei se poate despărții în două ramuri în funcție de mai multe caracteristici cum ar fi reperul vizibilității sau cel al mărimii.

Astfel clasificarea se face după cum urmează:

– Urme care păstrează forma regiunii obiectului ce a luat contact cu suprafață, cum ar fi de exemplu urmele mâinilor și picioarelor, ale uneltelor de spargere, automobilelor și multe altele.

– Urme sub formă de pete sau resturi de materii organice și anorganice. Aici sunt incluse și resturile sau fragmentele provenite din diferite obiecte și surse de exemplu fire de păr, vopsea, pete de sânge, cioburi, resturile vegetale etc. Denumirea dată acestora este de urme materie.

– Urme sonore și urme olfactive. În categoria urmelor sonore intra vocea, sunetele produse de diferite obiecte și vorbirea în timp ce urmele olfactive sunt determinate de mirosul caracteristic al persoanelor și obiectelor. În ceea ce privește prima categorie, pentru obținerea lor este necesar ca la fața locului să fie prezent un mijloc de înregistrare care să faciliteze acest lucru altfel, în cazul unei prezențe umane care să rețină caracteristicile vocii, nu se mai încadrează în categoria urme.

– Urme latente și urme vizibile. În timp ce urmele vizibile sunt ușor e observat cu ochiul liber, cele latente au nevoie de atenție deosebită în sensul că pentru evidențierea lor este nevoie de metode și mijloace tehnice speciale cum sunt, de exemplu, cele folosite pentru revelarea amprentelor papilare.

– Microurmele și macrourmele. Din a doua categorie fac parte urmele rezultate din fragmente foarte mici de obiecte sau materie care nu se pot observa fără mijloace necesare și care sunt foarte greu evitate de infractor. Aici și încadrează firele de păr, scamele și praful ce se pot prinde pe haine sau încălțăminte. Pentru evidențierea și analizarea urmelor cuprinse în această categorie sunt necesare metode microanalitice. Macrourmele sunt reprezentate de majoritatea urmelor ce produse.

Modul în care urmele se formează

Potrivit acestui criteriu trebuie avute în vedere două aspecte și anume: raportul în care se afla la un moment dat obiectul ce crează urmă față de cel care o primește și locul unde urma rămâne prinsă pe obiectul care o primește; la suprafață sau în adâncime. Astfel putem distinge între:

– Urme statice, care se formează prin apăsare, atingere sau prin lovire, create atunci când suprafețele care intră în contact nu sunt în mișcare una față de cealaltă în acel moment

– Urme dinamice, formate prin mișcarea de translație sau alunecare a două suprafețe, una peste cealaltă. În această categorie intră urmele rezultate în urma frânarii unui autovehicul sau în urma lăsată de un instrument de tăiat. Cu toate că aceste urme nu redau cu exactitate, în toate cazurile, detaliile caracteristice, și sunt folosite în identificările de gen sau grup, în căzut armelor de foc ele au un rol extrem de important deoarece facilitează identificarea pe baza urmelor create de striațiile din interiorul țevii armei pe proiectil și urmelor lăsate pe tubul cartușului atunci când aceste este lovit iar în cazul instrumentelor de spargere, striațiile formate în urma folosirii cleștilor, cheilor, cuțitelor, levierului etc.

– Urme de suprafață. Acest tip de urme se împarte în două categorii: urmele de stratificare și urmele de destratificare. În prima categorie intră cele formate prin depunerea pe suprafața pe ce primește urmă a unui strat de substanță în timp ce, oment

– Urme dinamice, formate prin mișcarea de translație sau alunecare a două suprafețe, una peste cealaltă. În această categorie intră urmele rezultate în urma frânarii unui autovehicul sau în urma lăsată de un instrument de tăiat. Cu toate că aceste urme nu redau cu exactitate, în toate cazurile, detaliile caracteristice, și sunt folosite în identificările de gen sau grup, în căzut armelor de foc ele au un rol extrem de important deoarece facilitează identificarea pe baza urmelor create de striațiile din interiorul țevii armei pe proiectil și urmelor lăsate pe tubul cartușului atunci când aceste este lovit iar în cazul instrumentelor de spargere, striațiile formate în urma folosirii cleștilor, cheilor, cuțitelor, levierului etc.

– Urme de suprafață. Acest tip de urme se împarte în două categorii: urmele de stratificare și urmele de destratificare. În prima categorie intră cele formate prin depunerea pe suprafața pe ce primește urmă a unui strat de substanță în timp ce, din cea de-a doua categorie fac parte urmele formate prin desprinderea unui strat de substanță ce se afla inițial pe suport. De exemplu urma lăsată papilara pe o suprafață prăfuită.

– Urme de adâncime. Acestea sunt caracteristice suporturilor primitoare realizate din material moale ce permite imprimarea pe suprafața lor a formei obiectului producător de urmă. Un exemplu concludent este urma lăsată de încălțăminte în pământ.

Pe lângă criteriile de clasificare prezentate până în acest moment, specialiștii mai includ “urmele locale și cele periferice (negative), care redau conturul obiectelor, ca și între posibilitățile oferite de urme pentru identificarea obiectului sau numai pentru stabilirea apartenenței de grup a acestuia.” De asemenea importanță este și categoria urmelor poziționale ce iau naștere prin modificarea stării inițiale a unor obiecte.

O categorie distinctă de urme, de care ne vom ocupa pe larg în această lucrare, o reprezintă microurmele. Deși aparent cu o valoare ceva mai neînsemnată față de macrourme care sunt mai ușor de observat, microurmele sunt extrem de importante în expertiză criminalistică deoarece, neputând fi observate cu ochiul liber, ele nu dau posibilitatea infractorului de a le îndepărta și sunt extrem de evitat de către acesta.

Odată cu dezvoltarea tehnicilor de cercetare a lor, microurmele capăta aprecierea pe care o merita în cercetarea criminalistică și în combaterea criminalității.

Problema microurmelor nu este încă elaborată pe deplin în doctrină și, în consecință, multe aspecte care au legătură cu acest tip de urme sunt tratate în continuare numai incidental în literatura de specialitate, ceea ce dăunează practicii.

Descoperirea, ridicarea și conservarea microurmelor reprezintă o problemă deosebit de importantă în cercetarea criminalistică. Acestea, dacă nu sunt corect relevate, ridicate și ambalate, nu pot fi utilizate de expertul care beneficiază de metodele cele mai perfecționate pentru cercetarea lor.

În consecință, descinderile la fața locului constituie problema centrală a teoriei și practicii de utilizare a microurmelor.

Punctul de plecare pentru discutarea temei trebuie să fie fără îndoială o definiție corectă a noțiunii de microurmă. Înainte de a da această definiție este utilă prezentarea câtorva observații cu caracter general.

Cuvântul „microurmă” este o expresie alcătuită din două componente – noțiunile de micro și urmă.

Noțiunea de „urmă” a fost deja definită în mod univoc în știința criminalistică fiind și binecunoscută. Mai trebuie deci lămurită noțiunea de „micro” prin indicarea unei expresii echivalente.

Cuvântul „micro” provine de la cuvântul din limba greacă „MIKROS” și are două semnificații: „micro” poate însemna mic, foarte mic sau mărunt, iar în a doua accepțiune „micro” înseamnă a milioana parte a unei unități de bază.

Deoarece fiecare definiție, exprimând conținutul ei cu ajutorul unei noțiuni cunoscute, trebuie să presupună totodată definirea cât mai favorabilă a unor funcții practice, rezultă că pentru teoria criminalistică este mult mai indicat de a se adopta pentru expresia „micro” noțiunea de mic, foarte mic, precum și echivalentele lor.

Într-o astfel de accepțiune, microurmele înseamnă, urme mici sau foarte mici. Acestea constituie în consecință o parte integrată a urmelor existente, cu toate caracteristicile lor importante, deosebindu-se numai prin mărimea lor.

În literatura criminalistică există păreri ale unor autori care adoptă pentru microurme definiții cu indicarea unor măsuri. Într-o astfel de accepțiune ar trebui, înainte de a considera o urmă ca făcând parte din grupa microurmelor, să se efectueze niște măsurători complicate, care nu sunt necesare nimănui și care nu sunt de niciun folos. Construirea definiției microurmelor pe o astfel de bază este inoperantă din punct de vedere al practicii descinderilor la fața locului.

Microurmele pot fi definite ca fiind acele particule de materie sau caracteristici mecanice invizibile sau slab vizibile cu ochiul liber, putând fi cercetate numai prin folosirea metodelor microanalitice.

Conform accepțiunii sus menționate, caracteristicile microurmelor sunt următoarele:

– Posibilitatea observării lor numai sub microscop;

– O stare determinată de aglomerare (coeziune) a materiei;

– Necesitatea folosirii unor metode specifice în cursul cercetărilor.

Prezența concomitentă a caracteristicilor menționate permite o departajare relativ ușoară a urmelor care pot fi considerate microurme față de restul urmelor.

Faptul că pot fi observate numai sub microscop înseamnă că aceste urme au dimensiuni de mărime foarte mică. În consecință, fără mijloace auxiliare optice ele vor fi invizibile sau aproape de neobservat.

Caracteristica cerută microurmelor de a prezenta o stare de aglomerare (coeziune) a materiei duce la concluzia că nu orice stare în care apare o urmă poate fi considerată microurmă. Poate fi considerată microurmă numai starea în care materia respectivă este solidă sau lichidă. Starea gazoasă a materiei (volatile sau mirosuri), chiar dacă sunt folosite mijloace care amplifică văzul, nu poate fi observată și nu se consideră a fi microurmă.

Faptul că microurmele sunt microscopice impune folosirea în timpul cercetărilor a unor metode microanalitice.

În consecință, se poate spune că microurmele sunt particule de materie care pot fi desprinse de suportul lor sau care formează pe acest suport o caracteristică mecanică invizibilă sau slab vizibilă.

În ciuda mărimilor mici, microurmele pot fi observate în anumite condiții, în special când folosim mijloace ce amplifică posibilitatea organului vizual de a le observa.

Ținând seama de caracteristicile enunțate, rezultă că nu se consideră microurme următoarele tipuri:

– Urme care, cu toate că sunt invizibile, nu necesită însă după evidențiere mijloace speciale de amplificare a organului văzului pentru observarea lor (de exemplu reproduceri ale liniilor papilare pe hârtie sau pe țesături, un text invizibil în lumină naturală, dar vizibil în ultraviolet etc.);

– Elementele componente ale substanțelor sau anumiți agenți care împreună constituie o probă de materie și care pot fi identificate numai prin cercetări microanalitice, ca de exemplu grupă, subgrupa și anumiți agenți în sângele uman, elemente chimice care apar în moleculele materiei etc.;

– Materia volatilă și mirosurile – deoarece nu pot fi observate cu ajutorul unor instrumente care amplifică văzul, putând fi cercetate și comparate numai cu ajutorul altor tipuri de aparate.

Clasificarea microurmelor este impusă de necesități de ordin practic în ceea ce privește căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și cercetarea ulterioară a acestora în laborator.

Un prim criteriu de clasificare a microurmelor în raport de care deosebim trei categorii de urme este acela al mecanismului producerii lor:

– Particule secundare ale unor macrourme;

– Particule mici ale unui obiect care inițial a fost mare;

– Microobiecte naturale.

În raport de modalitatea de transmitere, deosebim două categorii de microurme:

– Microurme de contact care i-au naștere în toate situațiile în care două obiecte intră în contact, indiferent dacă acestea au un caracter stabil sau dinamic. Aceasta înseamnă că microurmele se transmit de la infractor la locul faptei și invers.

La fel se prezintă situația în ceea ce privește relația infractor-victimă sau instrumente de spargere folosite, în care microurmele pot apărea și sub forma unor striații pe un suport solid (obiectul deteriorat) sau chiar pe instrumentul de spargere cu care s-a acționat și care preia caracteristicile obiectului deteriorat în raport de proprietățile mecanice ale acestuia din urmă și de suprafața de contact realizată în momentul acționării.

Din categoria microurmelor de contact enumerăm: praf și particule de sticlă care iau naștere la spargerea unui geam sau a unor obiecte din sticlă; praf și particule de metal care se produc în momentul tăierii unor obiecte metalice; particule mărunte de vopsea și lac; striații foarte mici prezente pe un obiect solid; impurități mărunte existente pe îmbrăcăminte; prafuri profesionale; particule de pământ, tencuială; particule de frunziș; semințe mărunte și alte particule de proveniență vegetală etc.

– Microurme transmise unilateral, din categoria cărora fac parte cele transmise către obiecte sau persoane, provenind din atmosfera impurificată, precum și ca rezultat al activităților desfășurate de infractori la locul faptei.

Microurmele pot fi categorisite avându-se în vedere și clasificarea criminalistică a urmelor, în raport de care sunt cunoscute:

– Microurme ale omului: particule de fire de păr, pete de sânge, de spută, spermă; fragmente de piele; cantități mici de secreție organică, particule de grăsime etc.

– Microurme animale: în categoria acestora intră atât cele enumerate mai sus (însă de proveniență animală), cât și particule de pene, solzi de pește și de reptile, microorganisme animale făcând parte din microfaună etc.

– Microurme vegetale: particule de alge, licheni, ciuperci, mușchi, ferigi, flori, fructe, semințe, microorganisme vegetale făcând parte din microfloră etc.

– Microurme ale obiectelor: particule de sticlă, vopsea, lac sau coloranți, particule de pământ, tencuială, resturi de lubrifianți, particule de materiale plastice și sintetice, pulbere arsă și ne arsă provenind de la o tragere cu o armă de foc etc.

1.1. Metode de căutare și descoperire a microurmelor

Detectarea urmelor unei infracțiuni nu se poate limita numai la locul infracțiunii și la împrejurimile lui cele mai apropiate.

În măsură din ce în ce mai mare, detectarea urmelor infracțiunii trebuie să fie raportată la infractori, la uneltele folosite de ei, precum și – în condiții determinate – la victimă.

Chiar și un rezultat negativ al analizării urmelor la fața locului și lipsa acestora nu exclude posibilitatea probațiunii pe baza descoperirii unor microurme.

Deosebit de avantajoasă pentru organele de urmărire penală este situația când există posibilitatea găsirii unor urme pe obiectele de vestimentație sau pe corpul suspectului. Aceasta, ținând seama că a fost la locul infracțiunii, poate să aibă asupra sa, în special pe obiectele de îmbrăcăminte și pe instrumentele pe care le-a folosit în timpul comiterii infracțiunii, urme, microurme, care să constituie o legătură între persoana făptuitorului și infracțiunea comisă.

Detectarea și protejarea microurmelor impune o precizare cu privire la modul de acțiune în toate etapele de lucru la locul faptei, din momentul descoperirii infracțiunii și până la terminarea investigațiilor.

Dacă la locul evenimentului/faptei sosește un medic pentru acordarea primului ajutor sau pentru constatarea decesului, acesta trebuie să se deplaseze pe același drum care trebuie să fie marcat.

Lucrătorul care sosește primul la locul evenimentului/faptei este obligat, după sosirea echipei de investigare, să arate conducătorului acesteia drumul pe care s-a deplasat, locul și poziția în care s-a găsit victima și să dea informații cu privire la persoanele care s-au găsit la locul evenimentului/faptei, înaintea lui sau împreună cu el. Este vorba aici numai de date personale, dar și de a stabili cum au fost îmbrăcate persoanele respective (îmbrăcămintea pe care o purtau la exterior, încălțămintea).

Aceste informații au o mare importanță pentru colectarea corespunzătoare a materialului servind la eliminarea microurmelor care nu au legătură cu infracțiunea. Se întâmplă frecvent ca sub influența emoțiilor puternice, persoanele respective să nu-și aducă aminte cum au fost îmbrăcate, pe ce drum s-au deplasat și ce au făcut.

Investigarea criminalistică la fața locului presupune în teorie cercetarea locului, a persoanei și a obiectelor.

Considerăm că, pentru o investigare completă care să permită descoperirea tuturor urmelor infracțiunii, aceasta trebuie să fie completată cu activități de examinare în condiții de laborator. Trebuie să se procedeze așa, deoarece posibilitățile de descoperire a unor urme și, în special, a microurmelor sunt mai favorabile în laboratoarele specializate.

De aceea se ridică din ce în ce mai frecvent de la locul faptei obiecte care urmează a fi supuse, în laboratoare, unor cercetări amănunțite în scopul detectării urmelor/microurmelor.

Și cercetarea criminalistică a persoanelor pentru detectarea unor microurme și-a schimbat caracterul său. În prezent este interesat în cercetarea persoanelor, nu numai medicul, dar și alți specialiști din domeniul descoperii urmelor.

Reproducând modul comportării infracționale a făptașului trebuie să se urmărească stabilirea tuturor locurilor posibile în care infractorul prin contact direct ar fi putut să lase microurme de contact, provenind cel mai frecvent de la îmbrăcămintea pe care o poartă pe deasupra.

Investigarea criminalistică a locului faptei trebuie să fie începută de specialistul pentru microurme care, pe lângă asigurarea lor, trebuie să marcheze și locurile în care au fost descoperite. Abia apoi se va trece la căutarea și descoperirea altor urme.

Există posibilitatea de a introduce în acțiunea de cercetare și alți specialiști, înainte de a termina colectarea microurmelor, cu condiția însă să se acționeze numai pe terenul care a fost de acum verificat din punct de vedere al microurmelor, iar materialele folosite de ei (de exemplu argentorat), să nu se transmită și zonei care nu a fost încă examinată.

Descoperirea și ridicarea microurmelor este o operațiune laborioasă, absorbind multă manoperă, necesitând o concentrare a atenției și deci trebuie să dureze un timp corespunzător de lung. Graba duce în mod inevitabil la o muncă imprecisă și la micșorarea rezultatelor. Nu există nimic mai rău decât a urgență această activitate.

Folosirea unei tactici ca cea descrisă mai sus garantează o efectuare cu precizie a cercetării la fața locului, protejându-se împotriva distrugerii și microurmele care se găsesc la locul evenimentului/faptei.

De asemenea, se preîntâmpină transmiterea altor microurme (cum ar fi de exemplu microfibrele) provenind de la îmbrăcămintea/încălțămintea celui care efectuează cercetarea.

Descoperirea microurmelor necesită folosirea diferitelor instrumente și materiale auxiliare ca: dispozitive de mărire, diferite surse de lumină, luminofore etc.

Ca dispozitive de mărire se folosesc lupa, dispozitivul tip binoclu cu putere de mărire de circa zece ori și microscopul stereoscopic portabil.

În domeniul iluminării se folosesc surse reglabile de iluminare, lămpi cu halogen transportabile cu o putere de 30-50 W, surse de radiații ultraviolete, infraroșii și luminofore.

În privința radiaților ultraviolete se obțin condiții bune de observare, limitând accesul radiaților vizibile și folosind o sursă de radiație ultravioletă de intensitate corespunzătoare.

Îndeplinirea acestor condiții întâmpină mari dificultăți în cazul când se lucrează în aer liber, unde locul respectiv nu poate fi acoperit și unde trebuie să fie folosite lămpi ultraviolete alimentate cu baterii, având în mod necesar o putere mai mare.

Relevarea microurmelor unora dintre substanțe (sânge, resturi de cupru produse prin frecare și altele) invizibile la mărimile care pot fi obținute cu ajutorul dispozitivelor folosite în afara laboratorului, se face folosind cromofori ca: lusinol, lucigenina sau siloxen.

În condiții alese în mod corespunzător, aceste luminofore dau o chimioluminiscență în domeniul vizibil de spectru, ceea ce va permite observarea unor astfel de microurme chiar și cu ochiul liber.

În unele cazuri, poate fi de utilitate mare folosirea radiațiilor infraroșii în combinație cu un set de televiziune industrială, la care cameră de luat vederi este echipată cu o optică corespunzătoare și cu un tub vidicon sensibil la radiații infraroșii. Rezultatele cercetărilor pot fi înregistrate în acest caz pe o bandă magnetică video.

1.2. Procedee și mijloace de ridicare a microurmelor

Modul de ridicare a microurmelor trebuie să fie strâns legat de cercetările ulterioare, precum și de caracteristicile fizico-chimice atât ale microurmei, cât și ale suportului de pe care se culeg aceste microurme.

De exemplu, nu se pot ridica pentru cercetări în infraroșu materialele produse prin frecare cu cauciuc folosind o bandă adezivă, deoarece aceasta poate conține un adeziv care să nu se separe de cauciucul microurmei, din cauza solubilității apropiate a ambelor substanțe.

Acest lucru ar presupune cercetarea materialului necurățat, iar pe urmă, pe baza unui spectru de absorbție al masei adezive efectuat separat, să se extragă din acest material acele fragmente care provin din masa adezivă a benzii. O astfel de procedură mărește în mod necesar numărul cercetărilor și nu duce întotdeauna la scopul urmărit.

În cazul descris, ținând seama de construcția chimică similară a ambelor substanțe, determinarea fragmentului care provine de la cauciuc și a celui care provine de la masa adezivă cel mai probabil nu va fi posibilă.

În cazul ridicării unui material pentru cercetări spectrografice se impune cu necesitate să se păstreze o probă a substratului din care se desprinde acest material.

Este chiar necesar să se trimită la cercetare uneltele (pensete, bisturie) cu ajutorul cărora s-a ridicat materialul, întrucât există posibilități ca materialul destinat cercetării să fie impurificat prin metalul provenit de la unealta folosită.

În practică judiciară din țara noastră s-a înregistrat un astfel de caz în care s-a cercetat identitatea unor particule de sticlă găsite pe costumul celui bănuit.

S-a constatat faptul că valoarea coeficienților de difracție a luminii este aceeași, însă cercetările spectrografice au demonstrat că probele cercetate au compoziții chimice diferite. În una dintre probele de sticlă au apărut cantități însemnate de crom, iar în a doua probă de sticlă nu au apărut urme de crom. După cum s-a dovedit ulterior, cromul care a apărut pe suprafețele porțiunilor cercetate provenea de la penseta care a fost folosită pentru colectarea lor. În cazul descris s-a dispus de câteva tuburi de sticlă, ceea ce a permis lămurirea deplină a diferențelor constatate inițial.

În faza de descindere la fața locului și de colectare a urmelor/microurmelor, nu se știe care dintre ele vor prezenta importanță pentru cercetarea în curs și în consecință trebuie să fie ridicate și conservate toate urmele/microurmele descoperite.

Abia pe parcursul cercetărilor următoare, după ce specialistul criminalist examinează întregul material prezentat (aceasta se face abia în laborator) se poate constata care dintre urme/microurme prezintă importanță și trebuie să fie supuse unor cercetări detaliate și care pot fi eliminate.

În laborator, atât condițiile, cât și instrumentele folosite permit o efectuare mai exactă a cercetărilor și de aceea este indicat că ridicarea urmelor să se facă împreună cu suportul (obiectul) pe care apar. Trebuie însă avut grijă ca acestea să ajungă nealterate la locul în care se face examinarea.

Astfel se procedează cu îmbrăcămintea, cu unelte sau cu orice alt obiect sau părți de obiecte care pot fi transportate fără distrugerea urmelor/microurmelor la laborator.

Dacă nu există posibilitatea de a ridica urma/microurma cu suportul ei, aceasta trebuie să fie ridicată folosind metode nedistructive și conservată.

Ridicarea microurmelor descoperite se face cu ajutorul:

– Aspiratorului de praf, prevăzut cu un sistem de colectare a microurmelor pe hârtia de filtru;

– Benzilor adezive transparente;

– Recipientelor de sticlă;

– Magneților pentru pulberile metalice.

Totuși, banda adezivă nu trebuie să fie folosită în orice ocazie. Există situații în care se exclude folosirea ei, de exemplu în cazul unor microurme de cauciuc. Această bandă trebuie folosită în toate cazurile în care permite natura microurmei și suportul pe care se găsește și când nu există posibilitatea utilizării altei tehnici pentru desprinderea microurmei.

Ridicarea microurmelor prin folosirea benzii adezive transparente constă în lipirea benzii pe locul în care au fost descoperite microurme sau în care se crede că ar putea fi prezente microurme, desprinderea acesteia cu precauție și aplicarea ei, împreună cu microurmele care s-au lipit pe suprafața adezivă, pe o plăcuță de sticlă curată, de exemplu pe o lamă de microscop sau pe o plăcuță din material plastic.

O metodă bună este și lipirea benzii pe o a doua secțiune, curată, din aceeași bandă adezivă, bineînțeles pe partea acoperită cu adeziv.

Nu trebuie să se folosească bandă adezivă dacă microurmele apar pe un suport față de care aceasta are aderență foarte bună (de exemplu hârtia), deoarece desprinderea ei de pe un astfel de suport este foarte dificilă, provocând cel mai frecvent ruperea stratului superior din acest suport.

Bandă adezivă transparentă este folosită în special pentru recoltarea fibrelor textile și a cioburilor mărunte de sticlă.

Din experiențele efectuate rezultă însă că folosirea unor benzi mai lungi de 5-6 cm nu este posibilă din cauza dificultăților în derularea benzii de pe rolă ci, din cauza străpungerii și lipirii împreună cu banda desfășurată. În cazul în care este necesar a se desprinde microurma de pe o suprafață mai mare, se poate folosi în acest scop o folie incoloră de dactiloscopie. Masa adezivă care se găsește pe aceste folii are, în comparație cu banda „Collex”, o aderență defavorabilă. În majoritatea cazurilor însă, această aderență este absolut suficientă.

În situațiile în care nu se pot determina cu precizie locurile în care există microurme, poate fi de mare folos un dispozitiv care folosește o rolă de bandă adezivă transparentă în care masa adezivă este aplicată pe partea exterioară a benzii. Rola este montată într-un mâner suport și se poate roti în acesta. Prin rostogolirea rolei pe suprafața care ne interesează, toate microparticulele care se găsesc pe această suprafață se lipesc pe rolă.

După colectarea în modul arătat a microparticulelor pe o suprafață determinată (de exemplu de pe mâneca dreaptă a sacoului), bandă se scoate de pe toată circumferința rolei și se protejează în același mod ca și în cazul folosirii unei benzi normale. Banda rămasă pe rolă este imediat gata pentru a fi folosită mai departe.

Un alt dispozitiv foarte folositor în colectarea microurmelor este aspiratorul de praf care este prevăzut cu un dispozitiv având în componența sa un filtru care permite reținerea microurmelor aspirate.

Dispozitivul suplimentar menționat este înzestrat cu diferite piese terminale interschimbabile care se folosesc în funcție de forma și mărimea suprafeței de pe care urmează a se colecta microparticulele.

Piesele terminale sunt executate din sticlă, ceea ce permite observarea unor impurificări eventuale a pereților, ușurând totodată și curățarea. Filtrele pe care sunt reținute particulele colectate sunt executate dintr-un material sintetic special, poros. Aceleași filtre se folosesc la aparatele pentru determinarea gradului de poluare a atmosferei.

1.3. Conservarea microurmelor

Urmele/microurmele ridicate la locul evenimentului/faptei, putând proveni de la un făptaș încă necunoscut, precum și probele de material comparativ trebuie să fie păstrate după examinarea efectuată în laborator.

Se pune aici problema cum și unde urmează să fie păstrate aceste probe.

Deoarece microurmele ca atare, din motive obiective nu pot fi folosite în munca de urmărire (acestea nu pot fi arătate celui bănuit și nu pot servi ca modele pentru căutarea unui material comparativ) întrucât, după cercetările de laborator rămân sub forma unor preparate de diferite feluri, se impune ca ele să fie păstrate în laboratoarele criminalistice.

Conservarea microurmelor se face în coli de hârtie curate sau, atunci când la ridicare se folosește banda adezivă, aceasta se va aplica peste o altă bandă adezivă, folie de plastic ori lamelă de sticlă curată.

Pentru o cât mai bună conservare a microurmelor, este interzis cu desăvârșire că obiectele sau celelalte categorii de urme să fie ambalate în vată.

Odată conservate, microurmele vor fi sigilate și păstrate în condiții care să nu permită impurificarea acestora.

Cap. II. Examinarea tehnică și generală a armelor de foc

Noțiuni generale privind armele de foc și cercetarea urmelor acestora.

Investigarea criminalistică a armelor de foc ce sunt folosite în săvârșirea infracțiunilor, identificarea acestora sau stabilirea modului și împrejurărilor în care acestea au fost întrebuințate, potrivit balisticii judiciare, se disting de alte genuri de cercetări traseologice.

Apariția acestui domeniu distinct al tehnicii criminalisticii, denumit, mai mult sau mai puțin convențional „balistică judiciară”, a fost impusă, pe de o parte, de frecvența folosirii armelor de foc în săvârșirea de infracțiuni iar, pe de altă parte, de particularitățile referitoare la cercetarea la fața locului, cât și la examinările specifice de laborator. Astfel se explică existența unei bogate literaturi de specialitate, fie sub forma unor lucrări de sine stătătoare fie sub forma unor părți din manualele și tratatele de criminalistică.

Balistica judiciară spre deosebire de alte sectoare ale tehnicii criminalistice nu a avut un loc bine stabilit până la mijlocul secolului XXI însă interesul crescut și cercetările desfășurate în acest domeniu au dus la crearea și perfecționarea unor metode distinct de identificare a armelor de foc după urmele produse pe cartuș și pe proiectil.

În prezent tematica armelor de foc este tratată ca un întreg de autorii specializați în acest domeniu.

Pentru a oferi o definiție acestui domeniu având în vedere literatura de specialitate, trebuie să avem în vedere anumite aspecte:

În esență balistică judiciară reprezintă o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, destinată examinării armelor de foc și urmelor acestora, prin metode și mijloace tehnico-științifice specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost folosită o armă la comiterea unei infracțiunii și al identificării sale.

Balistica judiciare urmărește obiective distincte de cele ale balisticii generale chiar dacă a preluat o serie de date ce se regăsesc în acest domniu cum ar fi balistica exterioară sau cea a țintei. Unul dintre obiectivele balisticii judiciare, spre deosebire de cea generală, este să identifica o armă după urmele distincte pe care aceasta le a lăsat pe tub, să stabilească direcția și distanta de la care împușcătura a fost efectuată și alta aspecte asemănătoare.

Deși expertiza balistică judiciară respectiv expertiza criminalistică a armelor de foc este o procedură foarte complexă și tratează o mulțime de aspect privitoare la armele de foc, muniția, urmele sau împrejurările în care acestea au fost folosite, experții se lovesc în continuare de o mulțime de probleme ridicate de multitudinea aspectelor ce trebuie clarificate.

Printre problemele cele mai des întâlnite se numără în primul rând calibrul și seria armei, starea în care se afla, dacă este o armă produsă în serios au artizanală, muniția folosită, direcția din care s-a tras, distanta, stabilirea provenienței tuburilor sau proiectilelor găsite în corpul victimei și multe altele.

Un ajutor prețios îi este oferit expertului criminalist atunci când are de-a face cu incidente în care s-au folosit arme de foc și care au pus în pericol sau chiar au adus atingere vieții persoanei, de medical legist cu care acesta va colabora pentru o mai bună analiza.

Atunci când se realizează o investigație balistică, criminalistul ce se ocupa de aceasta apelează la o serie de mijloace tehnico- științifice pentru a rezolva problemele ce se ivesc. În alcătuirea aparaturii ce îi este pusă la dispoziție intra instrumente cum ar fi microscoapele, în primul rând, acestea fiind de o importanță vitală. Sunt folosite cu precădere stereomicroscoapele și microscoapele comparatoare. Pe lângă acestea în arsenalul expertului criminalist mai intra striagrafele, aparatele ce emit radiații infraroșii, gamma sau roentgen și cele pentru analize spectral. Un rol foarte important îl au la ora actual microscopul electronic cu baleiaj ce se folosește împreună cu un dispozitiv de analiza spectral cu radiație sau, la fel de importante, microscoapele mecanice cu baleiaj.

Examinarea tehnică propriu-zisă a armelor de foc, precizăm că ea reprezintă prima etapă a cercetărilor criminalistice de laborator la care este supusă o armă de foc, acesteia adăugându-i-se și cercetarea muniției găsite în armă, a tuburilor și proiectilelor descoperite la fața locului.

2.1. Clasificarea armelor de foc

În procedura identificării armelor de foc, clasificarea lor are un rol extrem de important deoarece se poate stabili categoria din care fac parte, calibrul, marca și alte detalii esențiale expertizei criminalistice. Principalele tipuri de arme vizate aici sunt cele portabile deoarece ele sunt cel mai adesea utilizate însă nu sunt lăsate deoparte nici cele de calibru mare și foarte mare de exemplu mitralierele montate pe diferite utilaje de transport militare cum ar fi elicoptere, nave maritime și altele.

Clasificarea armelor se face după criterii ce urmăresc înlesnirea identificării de grup sau individuale, astfel cele mai importante dintre acestea sunt:

După destinație, armele de foc sunt împărțite în: arme de apărare, în categoria cărora intra pistoalele de calibru mic și revolverele, armele de vânătoare, armele de uz militar sau de luptă, de exemplu mitralierele, puștile, carabinele etc., armele folosite pentru tir și armele folosite ce au destinație precisă și sunt folosite cu un scop precis, aici încadrându-se armele pentru semnalizare, cele cu gaze la crimogene, pentru startul diferitor activități s.a.

După modul în care funcționează. Această categorie este împărțită în: arme simple, cu repetiție precum cele de vânătoare la care după fiecare foc trebuie introdus un cartuș nou, arme semiautomate pentru folosirea cărora este necesară apăsarea trăgaciului fără a necesita încărcare până la golirea încărcătorului, de exemplu pistoalele și arme automate care efectuează foc rapid ce poate ajunge la câteva cartușe pe secundă.

După alcătuirea canalului țevii armele sunt împărțite în: arme cu țeava lisa, ce se întâlnește la armele destinate vânătorii, arme cu țeavă ghintuită ce prezintă striații care imprimă proiectilului o anumită rotație și arme formate din ambele tipuri de țevi întâlnite la armele de vânătoare cu 3 și 4 țevi.

După calibru. Clasificarea în funcție de calibru se face în felul următor: armele de până la 6,35 de mm sunt considerate de calibru mic, cele cuprinse între 6, 35mm și 9 mm se încadrează în calibrul mijlociu iau cele de peste 9mm calibru mare. Armele de vânătoare au o încadrare specială în funcție de numărul de alice realizate dintr-un punt englezesc.

După lungimea țevii. Acestui criteriu îi corespund trei categorii de țevi: țevile scurte, întâlnite la pistoale și revolver, țevile mijlocii, folosite îndeosebi pentru pistoalele mitralieră și țevile lungi specifice puștilor și carabinelor.

Pe lângă aceste criterii de bază, în literatura de specialitate se mai fac clasificări după modul de fabricație (industrială și artizanală), după numărul de țevi, după tipul de muniție, ca și al numărului de cartușe ce se pot înmagazina într-o armă.

Cap. III. Microurmele ce iau naștere prin utilizarea armelor de foc

Urmele ce se formează în urma utilizării armelor de foc sunt împărțite de specialiștii în balistica judiciară în: urme ce se formează pe cartușul tras în urma acțiunii armei și urme ce se formează pe suprafața cu care proiectilul a luat contact după ce a părăsit arma și care poate fi corpul victimei, pereți, ziduri, orificii de intrare sau ieșire din corpul și îmbrăcămintea victimei sau alte obiecte asupra cărora și-a exercitat acțiunea.

Urmele rezultate în urma folosirii armelor de foc se pot împărții în două categorii generale: urme principale și urme secundare.

Urmele principale apar drept consecință a utilizării armei de foc și al acțiunii fenomenelor dinamice: arma, cartușul, proiectilul, tubul, orificiile de intrare și ieșire, canalul și urmele rezultate în urma ricoșării.

Urmele secundare sunt rezultatul fenomenelor de natura chimică și termina ce se petrec în interiorul țevii și în apropierea acesteia. Acestea pot lua forma urmelor de funingine, particule de pulbere, urme apărute datorită acțiunii flacării și a gazelor, particule de unsoare sau inelul de metalizare.

Urmele de funingine au un rol important în stabilirea distanței de la care s-a realizat focul. Atunci când acesta are loc, încărcătura de pulbere prezenta în cartuș arde și în urma ei lasă microparticule de funingine în gazele rezultate. Gazul în care se afla aceste microparticule atinge ținta, microparticulele se depun și astfel se pot face aprecieri cu privire la distanță.

Particulele de pulbere, spre deosebire de cele de funingine, parcurg o distanță mai mare în urma tragerii mai ales atunci când aceasta este umedă sau când capsa nu poate aprinde întreaga încărcătura. Urmele formate de particulele de pulbere iau naștere prin pătrunderea acestora datorită vitezei mari de deplasare în suprafața de contact.

Flacăra ce se declanșează odată cu tragerea provoacă arsuri în jurul orificiului de intrare și altfel apar urme importante. Acestea se formează mai ales atunci când țeava armei este aproape de țintă.

Urmele rezultate din acțiunea gazelor se formează doar atunci când tragerea s-a efectuat de la o distanță foarte mică sau inexistentă și se datorează presiunii gazelor formate prin arderea pulberii. Acțiunea acestor gaze dă o formă neregulată orificiului de intrare.

Atunci când glonțul părăsește interiorul țevii ia cu el o parte din substanțele folosite la întreținerea armei, mai exact vaselina sau unsoare și le lasă în jurul orificiului de intrare. Urmele rezultate din acest fapt, atunci când tragerea s-a realizat de la o distanță mică, pot și evidențiate prin aplicarea unei coli de hârtie pe suprafața orificiului de intrare sau prin radiații ultraviolete ce dau o fluorescent bleu-albastruie.

Tot în jurul orificiului de intrare se formează și inelul de metalizare, numit și inel de ștergere, deoarece se formează ca rezultat al ștergerii substanțelor aflate pe proiectil la ieșirea acestuia din țeavă. Pe lângă funingine, unsoare si particule de praf, inelul de metalizare va avea în componența sa întotdeauna și particule de metal din cămașa glonțului.

Ca rezultat al traseului pe care glonțul în parcurge prin arma apar o serie de urme formate datorită contactului pe care acesta îl are cu diferitele component ale armei. Cu ajutorul acestora se stabilesc modelul și marca armei în funcție de particularitățile ce provin din fabricarea ei sau din utilizarea acesteia. În continuare vom analiza tipurile de urme ce se formează pe proiectil și pe tubul acestuia.

3.1. Microurmele formate de armă pe cartuș

Atunci când se realizează o tragere cu o arme de foc, oricare ar fi tipul acesteia, pe tubul cartușului se formează fără excepție o serie de urme. La armele cu țeava ghintuită, pe proiectil rămân imprimate urme specifice reliefului țevii. Experții în balistica judiciară, în lucrările realizate pe această temă atribuie caracterul de urma proiectilului sau cartușului luate ca atare.

3.2. Microurmele de pe tub

Microurmele ce se formează pe tubul cartușului iau naștere în trei etape: încărcarea acestuia, tragerea și extragerea tubului tras. Printre piesele principale sau mecanismele armei care concură la formarea urmelor se află percutorul, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare, pragul aruncător (ejectorul) și pereții camerei de detonare.

Pe lângă aceste etape de formare mai putem adăuga și urmele ce se formează atunci când cartușul este introdus în încărcătorul armelor automate și semiautomate sau scos din acestea și cele formate în urma deplasării lui prin camera de detonare.

Operația de încărcare se realizează prin culisarea închizătorului înapoi în timp ce arcul din magazine împinge cartușul. În urma acestui proces se produc striații longitudinale datorită lovirii cartușului de marginile ferestrei de intrare. Mai departe cartușul merge în camera de explozie ca urmare a împingerii închizătorului înainte. Și aici se produc urme sub formă de arcade datorită marginii gurii interioare a țevii

Atunci când arma este încărcată și cartușul parcurge distanța până în camera de detonare, pe pereții acestuia se formează urme dinamice longitudinale adică urmele marginilor încărcătorului și cele specifice microreliefului camerei de detonare. Pe lângă acestea mai ia naștere și urma produsă în urma acțiunii ghearei extractoare ce extrage cartușul prin prinderea de gulerul sau rozeta tubului.

În momentul executării tragerii, datorită unor pârghii, este eliberat cuiul percutor care provoacă detonarea datorită împingerii lui de către arc. Datorită substanțelor ce acționează asupra pulberii supraîncălzite, de obicei fulminat de mercur aceasta se aprinde producând gazele necesare expulzării proiectilului.

Datorită acestor mecanisme și proceselor pe care le pun în mișcare, pe tubul cartușului se formează următoarele urme:

– Urma capului cuiului percutor ce se găsește la baza craterului de percuție format în urma acțiunii cuiului percutor pe capsa realizată din material moale;

– Datorită fenomenului de recul, fundul cartușului (rozeta) refulează și se mulează forțat pe ligheanul (peretele) închizătorului (partea sa frontală), reproducând microrelieful acestuia;

– Alte urme se formează ca urmare a presarii, datorită presiunii gazelor eliminate, a cămășii tubului pe peretele camerei de explozie ce imprima pe aceasta microrelieful sau;

După ce focul a avut loc, tubul cartușului este extras cu ajutorul închizătorului în funcție de arma cu care s-a efectuat tragerea adică manual sau automat prin efectul recuperator al energiei gazelor. Acțiunea ghearei extractoare poziționata la baza parții frontale a închizătorului prinde tubul de marginea acestuia și astfel produce o urmă cu formă dreptunghiulară, de contur, ce prezintă striații în interior.

O altă urmă ce se produce în acest stadiu pe marginea rozetei este cea rezultate în urma lovirii tubului de ejector. Aceasta se formează atunci când închizătorul culisează înapoi și pune tubul în mișcare, la capătul căreia se naște urma. După aceasta tubul este ridicat oblic ca urmare a forței de lovire și aruncat afară pe fereastra de ieșire. În urmă aceste acțiuni se pot forma urme datorită marginii ferestrei.

Urmele produse pe tubul cartușului sunt fie dinamice fie statice. Cele din prima categorie sunt produse ca urmare a lovirii sau frecării pe când cele din a doua apar prin mulare. Unele urme au valoare indiciala, de clasă în timp ce altele au o valoare individuală ce permite identificarea.

Primul caz are în vedere forma și poziția pieselor care au contribuit la realizarea urmei. Acestea sunt proprii fiecărui tip de armă și sunt:

– Existența, forma și poziția ejectorului;

– Poziția relativă ejector-extractor;

– Diametrul și lungimea percutorului;

– Percuția centrală sau laterală;

– Aspectul camerei cartușului.

În cazul al doilea, analiza urmelor ce s-au format ca urmare a acțiunii pieselor armei și particularitățile pe care acestea le produc, duc la identificarea concretă a armei cu care s-a efectuat tragerea. De pildă, urmele imprimate de peretele frontal al închizătorului sunt o reflectare a microreliefului acestuia, produse la strunjirea în fabrică, materializate într-un ansamblu de striații rectilinii și/sau concentrice, la care se adaugă cavități neregulate datorate smulgerii unor particule minuscule de metal. Constatarea este valabilă și pentru alte piese, mai ales gheara extractoare.

Cum armele sunt confecționate dintr-un metal cu o înaltă rezistență la presiunea gazelor și la vibrații, rezultă că particularitățile la care ne-am referit sunt constante, în consecință toate cartușele trase cu aceeași armă vor avea imprimate aceleași caracteristici, de unde posibilitatea identificării armei după tubul cartușului tras.

Urmele formate prin acțiunea armei asupra cartușului în urma tragerii permit în faza cercetărilor de identificare să se stabilească arma cu care s-a tras, mai exact tipul acesteia. Acest fapt este benefic pentru urmarea ulterioară a cercetărilor deoarece micșorează cercul armelor ce ar fi putut fi folosite și restrânge cercul suspecților însă acest fapt este posibil doar dacă a fost folosită o armă ce permite folosirea catusului o singură dată. În caz contrar, singurele urme ce pot fi exploatate sunt cele lăsate de percutor pe tubul cartușului.

3.3. Microurmele de pe glonț

Au prin excelență un caracter dinamic și reflectă caracteristicile construcției interioare a țevii ghintuite.

Ghinturile. Toate armele moderne au țeava ghintuită, în interiorul canalului fiind gravate sau forate șanțuri în formă de spirală, care inițiază o mișcare de rotație elicoidală a proiectilului în jurul axei sale longitudinale și asigură astfel stabilitatea girostatică a traiectoriei.

Ghinturile (golurile), ca și spațiile dintre acestea (plinurile), lasă urme caracteristice pe proiectilul care se freacă forțat de pereții interiori ai țevii datorită presiunii gazelor.

Diametrul canalului țevii, măsurat între două plinuri diametral opuse, arată calibrul armei. Calibrul se exprimă fie în mm (de ex. Pistol TȚ cal. 7,62 mm), fie în zecimi de inch (în țările anglo-saxone). În unele țări se fabrică arme cu țevi poligonale, având canalul țevii ca o prismă cu laturile răsucite în spirală, care, spre deosebire de țevile ghintuite, au plinurile rotunjite la capăt și elimină aproape complet pierderile de gaze.

Caracteristici generale:

– Numărul de ghinturi: 3-4 pentru armele militare, 5-6 pentru celelalte;

– Orientarea ghinturilor: dextrogir (sens de rotație spre dreapta) și sinistrogir (sens de rotație spre stânga);

– Unghiul ghinturilor: față de axa longitudinală a proiectilului.

Caracteristici individuale:

Unele sunt inițiale, produse cu ocazia procesului de fabricație: cuțitul de strunjit prezintă neregularități microscopice care imprimă metalului canalului țevii striațiuni fine. Altele survin în decursul folosirii armei: ruginire, abraziuni datorate curățării cu materiale neadecvate, ancrasarea interiorului țevii cu impurități (particule de praf, nisip etc.).

Identificarea armei ce prezintă o țeavă ghintuită se face după microrelieful țevii și numărul și lățimea ghinturilor ce se imprima pe proiectil.

O situație excepțională este aceea când calibrul glonțului nu corespunde cu cel al țevii și astfel proiectilul suferă modificări în funcție de diferența dintre acesta și țeava. În cazul în care calibrul glonțului este mai mare deca cel al țevii, tendința acestuia este să se alungească pe parcursul distanței până la ieșire în timp ce în cazul invers, adică atunci când calibrul glonțului este mai mic, urmele rezultate din tragere se formează în partea ascuțită a acestuia.

3.4. Urme formate pe diferite obiecte

Urmele produse de glonț în diferite obiecte prezintă trăsături caracteristice în raport de rezistență pe care o depun obiectele la pătrunderea glonțului, distanța de la care s-a tras, unghiul sub care a fost atins obiectul, calibrul armei, etc. La fel ca și la trecerea prin corpul omului, distingem un orificiu de intrare, un canal și un orificiu de ieșire. Dacă glonțul a rămas în obiectul atins, vor fi descrise numai primele două elemente.

Obiectele în care pătrunde glonțul pot fi clasificate după natura lor, în solide (mai mult sau mai puțin rezistente decât materialul glonțului), semisolide (plastice, elastice), semilichide (gelatinoase, vâscoase) și lichide. Modificările suprafețelor obiectelor penetrate de proiectile (gloanțe, alice, schije) se materializează în diferite perforări, distrugeri totale sau parțiale, în funcție de rigiditatea mai mare sau mai mică a acestora.

În sticlă se vor distinge toate cele trei elemente: orificiu de intrare, canal și orificiu de ieșire, mai mult sau mai puțin perceptibile în raport de grosimea sticlei. Întâlnim de asemenea urme la trecerea glonțului prin sticlă, oglindă, geam. Dacă sticla este mai groasă se disting: orificiul de intrare, cu un diametru mai mare decât diametrul glonțului, un canal foarte scurt și un orificiu de ieșire cu diametrul mult mai mare decât al celui de intrare și o formă conică cu baza mare spre direcția în care a plecat glonțul.

În jurul orificiului se crează fisuri radiale (ce pleacă dinspre centru ca niște raze) întretăiate de mai multe fisuri concentrice ce capătă aspect de pânză de păianjen.

Prezența cioburilor de sticlă într-o anumită parte a geamului indică direcția în care se deplasa glonțul ce a spart geamul, și a antrenat cu el aceste bucăți de sticlă. Forma spărturii în sticlă depinde de următorii factori: calitate, grosime, modul cum este prins geamul, unghiul sub care lovește glonțul și mărimea glonțului.

În lemn, orificiul de intrare se prezintă sub formă aproape circulară, având uneori, inelul de materializare foarte pronunțat, pe partea de început a canalului, în timp ce orificiul de ieșire prezintă un aspect zdrențuit, cu așchii îndreptate și aruncate în sensul de deplasare a glonțului.

Lemnul de esență tare (stejar, carpen), ca și lemnul ud opun o rezistență mai mare față de lemnul de esență moale (sălcie, plop) ori lemnul uscat. În funcție de aceste elemente, orificiul de intrare este mai mic decât calibrul glonțului, iar orificiul de ieșire este mult mai mare.

Glonțul poate trece prin foi de tablă de diferite grosimi, iar când este special construit (gloanțe perforante) poate străbate și blindaje de oțel.

În tablă, orificiul de intrare are formă mai rotundă decât cel de ieșire, este în general ceva mai mic, dacă tabla este dintr-un metal moale, cum ar fi fierul, cuprul, alamă, etc., iar marginile orificiului vor fi îndoite și întoarse către partea în care se deplasa glonțul.

Glonțul obișnuit lasă în tablă urme sub forma unei pâlnii cu deschiderea spre direcția de deplasare. Diametrul pâlniei depinde de grosimea tablei, viteza și diametrul glonțului, etc. Dacă glonțul nu străpunge tablă, urmă are aspecte de înfundătură.

3.5. Urmele factorilor secundari

Urmele factorilor secundari formate pe diferite obiecte sunt asemănătoare cu cele constatate pe corpul omului, dar prezintă și unele trăsături specifice.

Astfel, în cazul unei împușcături într-un geam, când glonțul a produs o spărtură foarte mare, iar pe rama acestuia sau pe alte obiecte din vecinătate se pun în evidență factori suplimentari ai împușcăturii, trebuie să conchidem că tragerea a avut loc de la distanță mică (câțiva centimetri), iar spargere se datorează nu impactului, ci presiunii gazelor.

În cazul obiectelor din lemn, zonele afectate de flacăra de la gura țevii capătă o culoare brun-maronie și formă de pară, iar dacă au unele porozități, acestea sunt afectate prin carbonizare și se spiralează. În obiectele din cauciuc, orificiul este rotund și prezintă pe margini de jur împrejur, rupturi care dovedesc că tragerile au fost efectuate cu țeava lipită.

În obiectele din metal sau lemn de esență tare, acțiunea mecanică a gazelor se poate evidenția numai când tragerile s-au efectuat cu arme de foc puternice, cum sunt cele militare, la care jetul de gaze produce distrugeri de la o distanță de tragere de 10-12 cm.

Efectul distructiv produs de acțiunea gazelor în obiectele țări se poate constata de la distanțe de 5-7 cm, când se folosesc pistoale și pistoale automate de calibru 9mm, ori numai de la distanțe de 1-3 cm când se folosesc pistoale sau arme de calibru mai mic.

Cap. IV. Expertiza microurmelor formate de armele de foc

Expertiza microurmelor ce iau naștere în urma folosirii armelor de foc are în vedere examinarea orificiilor de intrare și de ieșire și canalele pe care proiectilul le formează atunci când corpul uman sau un alt obiect intra în contact cu suprafața acestuia. Nu este obligatoriu că proiectilul să pătrundă în totalitate în suprafața cu care intra în contact pentru a forma microurme ci se iau în considerare și urmele de ricoșare.

O primă problemă ridicată în calea expertizei urmelor lăsate de pătrunderea și ieșirea proiectilului este cea a stabilirii dacă acestea sunt consecința utilizării unei arme de foc sau unei arme de natură diferită. Acest lucru se stabilește în urma studierii caracteristicilor generale reflectate de urmă de intrare a glonțului. Acestea diferă în funcție de natura obiectului străpuns.

Factorii secundari ai împușcăturii precum arsurile, urmele lăsate de praful de pușca atunci când s-a realizat un foc de aproape, urmele de funingine, tatuajul inelele de frecare sunt considerați drept caracteristici individuale și fac dovada folosirii armelor de foc atunci când exista dubii în legătură cu aceasta, dubii produse de forma orificiului de intrare ce poate fi asemănătoare cu cea rezultată în urma înțepăturilor cu diferite obiecte.

Exista posibilitatea întâlnirii situație în care pe suprafața corpul sunt prezente mai multe orificii de intrare și ieșire. În acest caz trebuie clarificate o serie de aspecte privitoare la acesta și anume dacă orificiile au fost produse de același tip de gloanțe, dacă gloanțele au fost trase dintr-o singură armă sau din mai multe, dacă distanta de la care s-a tras a fost aceeași pentru toate orificiile, dacă gloanțele au venit dintr-o singură direcție sau nu. Aceste aspecte sunt stabilite prin compararea împușcăturile ce fac obiectul litigiul cu cele realizate pe cale experimentală în aceleași condiții cu cele descoperite la fața locului.

4.1. Expertiza urmelor secundare ale tragerii

Acest tip de expertiză are în vedere cercetarea categoriilor de urme ce se formează datorită factorilor secundari ai tragerii pe care i-am menționat în mai sus. Aceste urme apar în jurul său în interiorul orificiului de intrare a proiectilului, în jurul orificiului de ieșire dar și în urma acțiunii mâinii persoanei care a utilizat arma.

Astfel, examinare se împarte în mai multe etape:

Examinarea preliminară. Reprezintă prima etapă din cadrul expertizei și se ocupa de examinarea cu ajutorul microscopului optic a obiectului presupus că purtător de urme suplimentare. Deoarece nu oferă întotdeauna rezultate satisfăcătoare se recurge și la alte metode mai specializate

Examinarea chimică, prin care sunt puse în evidență urme suplimentare de împușcare existente în jurul orificiului de intrare, în țeava armei și pe mâna trăgătorului. Cu ajutorul unor reactivi speciali, cum ar fi cei pe bază de brucina, ce sunt impregnați pe o hârtie fotografică se încearcă identificare nitriților și nitraților. Prezenta acestora se manifesta sub forma unor puncte roșii pe hârtie atunci când aceasta este introdusă sub obiectul purtător de urmă și se acționează asupra ei cu un fier cald.

Tot pentru identificarea nitriților, dar pe mâna trăgătorului, mai este folosit și testul cu parafină. Acesta consta în tunarea de parafină topită pe mâna persoanei la care vor adera particulele formate din reziduuri ale tragerii. După aceea se folosește un reactiv pe bază de difenilamina, în acid sulfuric diluat.

Deoarece poate da rezultate pozitive și în alte cazuri, acestui test îi trebuie acordată o atenție sporită.

Examinarea spectrală se realizează prin microanaliza spectral și spectro-fotometria de absorbție atomic și au ca scop evidențierea particulelor de plumb, cupru și alte metale ce se afla în urmele suplimentare. Aceste metode servesc la stabilirea naturii proiectilului prin evidențierea elementelor inelului de metalizare.

Examinarea pe baza radiațiilor infraroșii steo alta modalitatea de a evidenția factori suplimentari al tragerii. Această tehnică este asemănătoare cu cea folosită în medicină și se realizează prin străbaterea obiectului presupus purtător de urmă de radiațiile infraroșii. Acestea pătrund prin obiect cu excepția locului în care se afla urma. Rezultatele sunt observate cu ajutorul transformatorului electronoptic sau hârtiei fotografice introduse sub obiect.

Dintre tehnicile de stabilire și evidențiere a urmelor de metal ce, împreună cu alte informații, pot stabili dacă o persoană a luat contact cu un obiect metalic amintim și tehnica Trace Metal Detection Tehnique ce se folosește de anumite soluții de testare ce reacționează cu metalele.

Descoperirile moderne din rândul tehnici au făcut posibilă dezvoltarea unor metode de certitudine. Printre alte, în prezent în examinarea criminalistică este posibilă stabilirea cu exactitate a urmelor de pulbere chiar și pe mana trăgătorului. În prezent în dotarea laboratoarelor de expertiză criminalistica intra:

1. Microscopia electronică cu baleiaj (MEN), conjugată cu microscopia spectrală în radiații roentgen, efectuată cu microscopia electronică de radiații cu dispersie de energie (EDX). Acest gen de examinare permite o analiză punctuală a particulelor de pulbere descoperite pe mâna trăgătorului, prin microscopie urmată de analiza spectro-chimică propriu-zisă.

2. Microspectrofotometria în radiații infraroșii. Aceasta se realizează cu aparate” Nanospec” ce sunt alcătuite dintr-un microscop ce detectează radiațiile infraroșii, un înregistrator spectral și un ordinator pentru interpretarea datelor. Aceste aparate sunt capabile de a analiza particule cu dimensiuni de până la 20 milimicroni și reușesc să stabilească în mod exact natura lor.

Cap. V. Identificarea armelor de foc după microurme

Acesta este ultimul pas al expertizei balistice, cel în care după studierea tuturor indiciilor legate de folosirea armei, se identifica aceasta. Pentru a se ajunge aici, procesul de identificare se realizează prin analiza tuturor elementelor ce intra în procesul prin care se realizează tragerea cu o armă și anume gloate și tuburile acestora, descoperite la fața locului sau în corpul victimei. Identificarea se face după ce acestea sunt comparate cu cele trase experimental cu arma găsită la fața locului sau la persana suspecta.

Examinarea în urma căreia este identificată arma se realizează în două etape. Prima etapă consta în determinarea categoriei din care face parte armă prin cercetările realizate asupra urmelor formate pe proiectil și tub. În etapa a doua are loc identificarea propriu-zisă a armei prin analiza comparata a urmelor caracteristice fiecărei țevi ghintuite și a ansamblului mecanismului de tragere.

5.1. Identificarea după urmele formate pe glonț

Presupune, în faza inițială, o delimitare a cercului armelor suspecte, prin excluderea din sfera cercetării a armelor ale căror caracteristici generale nu corespund caracteristicilor reflectate de glonț; pentru aceasta se iau în calcul numărul golurilor și plinurilor ghinturilor, lățimea acestora, unghiul și sensul de răsucire, calibrul.

Modelele cu care vor fi comparate gloanțele se obțin prin trageri experimentale cu armele examinate. Înaintea tragerii armele sunt inspectate în vederea constatării stării de funcționare și curățate de reziduurile ce s-ar putea afla în interiorul țevii (praf, rugina etc.).

În cazul în care proiectilul are un calibru diferit de cel al armei găsită la fața locului, tragerea experimentală se va realiza cu o armă și cartușe identice cu cele descoperite.

Dispozitivele în care se realizează tragerile experimentale se numesc captatoare de proiectile și pot și de mai multe feluri. Cele mai utilizate sunt cutiile sua lăzile de lungime mare și formă dreptunghiulară care sunt divizate în mai multe compartimente și umplute cu câlți sau vată. Pe lângă acestea mai exista și cutiile compartimentate și umplute cu materiale plastice sau tuburile cu apa și închise cu un material cauciucat. Indiferent de metoda folosite este esențial să se obțină proiectile de calitate bună.

În România, captatorul de proiectile este realizat dintr-o cutie cu o dimensiune aproximativă de 3 metri și 40 de cm lățime, compartimentată în mai multe sertare umplute cu vată. Pereții fiecărui compartiment sunt din carton astfel încât în urma tragerii să se poată observa în care dintre aceștia s-a oprit proiectilul.

Pentru obținerea unor rezultate concludente se realizează între 3 și 5 trageri iar proiectilele, după ce sunt ridicate din captatoare sunt ambalate individual fiind indicată data la care s-a efectuat tragerea, numărul tragerii și expertul care a realizat-o.

Dintre metodele de examinare comparativă menționam compararea mulajelor ce s-au obținut de pe proiectilul ridicat de la fața locului și cel experimental, aceasta metodă realizându-se prin mulaje mulaje plastice transparente sau galvanoplastie și metoda examinării la microscopul. Aceasta din urmă este folosită preponderent deoarece facilitează observarea directă a continuității sau discontinuității liniare a striațiilor ce se formează pe proiectil în urma contactului acestuia cu microrelieful țevii.

Pe lângă acestea mai este posibilă și realizarea de diagrame la striagrafe, care redau un model grafic al reliefului proiectilelor și pe care se pot efectua examene comparative sau rularea proiectilului pe suporturi plastice.

După ce aceste procedea au fost finalizate are loc fixarea lor prin fotografiere. Rezultatele obținute în urma examinării pot avea trei forme: pozitive, negative sau de probabilitate.

5.2. Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartușului.

Tipul acesta de identificare nu se desfășoară în condiții diferite de cel al identificării după urmele formate pe proiectil dar spre deosebire de procedura mai costisitoare a acestuia, procedura necesară identificării după urmele lăsate pe tubul cartușului este mai simplă și constă în captarea acestora direct din dreptul ferestrei carcasei închizătorului cu ajutorul unor săculețe.

Spre deosebire de identificarea după urmele lasete pe proiectil, cea realizată după urmele prezente pe tubul cartușului are o importanță mai mare deoarece, pe cad proiectilele care se pot deteriora sau distruge în urma contactului cu suprafața corpului cu care iau contact, tuburile rezultate în urma tragerii rămân în stare bună și se pot analiza mult mai ușor. Un alt avantaj este acela că tubul păstrează urme concludente în urma oricărei trageri pe când proiectilul, atunci când traversează o țeavă lisa nu face acest lucru, astfel în cazul armelor de vânătoare foarte des întâlnite, identificarea acestora are de suferit.

Caracteristicile individuale ale fiecărei arme, precum am arătat anterior, se imprima pe tub datorită mecanismelor de încărcare, tragere și extragere a cartușului. Datorită acestor mecanisme și efectelor lor, cercetarea are în vedere urmele realizate pe rozeta tubului în urma acțiunii percutorului, a ghearei extractoare, peretelui frontal al închizătorului, pragului aruncător și pereților camerei cartușului. O altă metodă de examinare a urmelor de pe tuburi este cea a discurilor lui Metzger ce permite măsurarea unghiului format intre urma percutorului și urma ghearei de extracție. Nu în ultimul rând se poate apela și la dispozitivul de fotografiere Dolegal care realizează fotografierea simultană a 12 tuburi.

Mijlocul tehnic de bază în examinare îl reprezintă microscopul comparator, căruia i se poate adăuga compararea de microfotograme executate separat pentru tubul în litigiu și cel tras experimental.

În cazul în care relieful pereților camerei de detonare prezintă detalii caracteristice se pot realiza mulaje experimentale ale acesteia ce se vor compara cu tubul cartușul descoperit la fața locului.

3. Sisteme informatice de identificare a armelor de foc

Tehnicile de calcul sunt aplicate astăzi și identificării balistice, prioritate în materie având-o serviciile nord-americane. Astfel:

Pentru identificarea armei după urmele lăsate pe proiectil se folosește sistemul IBIS.

Pentru identificarea armei după urmele lăsate pe tubul cartușului și folosește sistemul DRUG-FIRE, realizat de FBI în parteneriat cu Mnemonics System.

În prezent s-au pus la punct baze de date ale departamentelor de criminalistică în care se regăsesc majoritatea tipurilor de cartușe și arme de foc împreună cu particularitățile acestora ce facilitează o identificare rapidă.

Cap.VI. Erori și riscuri privind explorarea balistică

Cum foarte bine anticipau Durkheim și Lacassagne, delicventa juvenilă are parte de o creștere direct proporțională cu dezvoltarea societății. Astfel criminologia actuală caută să țină pasul cu aceasta dezvoltare.

În prezent societatea se afla într-o stare de tranziție iar criminalitatea, profitând de aceasta dezorganizare ce se manifestă la nivel macrosocial prin popularea excesivă a orașelor în detrimentul satelor, recesiune economică, șomaj, la nivel microsocial prin familii dezorganizate, grupurile sociale deficitare și anturajul dăunător și la nivel individual prin lipsa educației, consumul de alcool și narcotice și agresivitate își face simțită prezența tot mai mult.

Luând în considerație numai infracțiunile comise cu armele de foc putem observa că numărul acestora crește în fiecare an, creștere care ester invers proporțională cu vârsta delincvenților. Spre exemplu, în fiecare an, numai în U.S.A. se produc cca. 17.000 omucideri prin arme de foc, ceea ce echivalează, după K. Allsop, cu un adevărat genocid domestic.

De multe ori cercetările efectuate de organele judiciare sunt îngreunate de diversitatea și complexitatea pe care armamentul folosit de teroriști sau alte persoane ce pun în pericol societatea au dobândit-o.

Organele judiciare trebuie să posede cunoștințe elementare privitoare la armele de foc, pentru a putea să identifice armele folosite la săvârșirea unei infracțiuni, să caute și să valorifice urmele împușcăturii, și mai ales pentru a ști care sunt limitele expertizei criminalistice în acest domeniu. De asemenea, organele judiciare trebuie să înțeleagă și să interpreteze rapoartele de expertiză criminalistică în întregul lor și nu numai concluziile acestora, așa cum se întâmplă de foarte multe ori.

Pe lângă cunoștințele elementare privitoare la armele de foc, organele judiciare trebuie să cunoască și datele principale referitoare la construcția cartușelor folosite la aceste arme. În acest domeniu, sarcini de mare valoare revin expertului criminalist, dar și organele judiciare trebuie să știe cum se prezintă cartușele abandonate la locul faptei sau pierdute, trase sau netrase, dimensiunea lor, etc.

Cercetarea armelor de foc, a muniției și urmelor formate de acestea constituie o activitate complexă în care sunt antrenați specialiști din foarte multe domenii: mecanică, fizică, chimie, dinamică, etc.

Primele constatări le face ofițerul specializat în arme și muniții, dar concluzii științific fundamentate poate formula numai expertul criminalist care posedă cunoștințe de specialitate corespunzătoare actualului stadiu de dezvoltare a tehnicii în domeniul construcției și folosirii armelor și munițiilor și dispune de mijloace tehnice de examinare.

Expertiza balistică poate privi aspecte foarte variate ale folosirii armei de foc la săvârșirea unei infracțiuni: examinarea armelor, examinarea urmelor împușcăturii găsite, pe arme și muniții, pe corpul omului sau pe diferite obiecte, etc. Pe măsură ce se dezvoltă industria de armament și se fabrică arme cu mecanisme tot mai complexe, iar cei care le folosesc știu cum să ascundă urmele împușcăturii sau încearcă să le ascundă, expertul are de rezolvat probleme din ce în ce mai dificile.

Dezvoltarea balisticii judiciare a fost o consecință firească a infracțiunilor comise prin arme de foc. Această dezvoltare a balisticii nu înseamnă însă că probă științifică balistică nu are și limitele sale. Toate legislațiile progresiste stabilesc vinovăția pe baza concordanței probelor și nu pe baza unei singure probe, chiar de este ea și științifică, așa cum s-a întâmplat în cazul N. Sacco și B. Vanzetti, activiști sindicali care “pe baza unor false acuzații de complicitate la crimă și în pofida unei puternice mișcări de proteste dezlănțuite în lume și în U.S.A. au fost condamnați la moarte.”

Cei mai reputați specialiști în domeniul balisticii nu au o încredere oarbă în competența lor și chiar K. Allsop, în lucrarea să “Chicago sub teroare” a citat, deseori pe marii medici legiști ai timpului, a căror îndoială carteziană a fost un factor incontestabil de progres, de noi cercetări în drumul spre adevăr și în final de certitudine justițiară.

În speță, metodele moderne directe (microscopia comparată) ca și metodele indirecte de studiu perfecționate de la Goddard încoace (modelajul striațiilor de pe glonte pe material plastic, înregistrarea manometrică a lui Cordonnier, înregistrarea cinematografică în vederea obținerii de detalii de suprafață, înregistrarea profilografică, metoda talychronului de reproducere microscopică a striațiilor, etc.) deși îngustează progresiv aria dubiilor (nesiguranței), și azi, dar mai ales în 1920-1930, nu puteau oferi întotdeauna criterii absolute de judecată.

Pe gloanțe identice, există deseori striații ce nu coincid și atunci, superioritatea coincidențelor asupra necoincidențelor, trebuie să orienteze convingerile despre identitatea lor. Mai mult, pe armele vechi, alterațiile produse de o tragere pot să nu se mai observe la tragerile următoare. (L. Dérobert)

Cu un efort plin de răbdare, compararea poate da, cu certitudine sau cu probabilitate, indicații asupra armei responsabile.

Caracteristicile unei arme nu sunt tot atât de imuabile ca și cele ale amprentelor digitale. Dacă arma e veche, iar glonțul are o cămașă dură, urmele pot fi foarte slabe “pentru a se emite o concluzie certă”. (H. J. Walls)

Toate semnele ce rămân pe gloanțe se schimbă cu tragerile următoare, mai ales la gloanțele de plumb și la armele de calibru în jurul a 22 mm. De aceea, E. F. Camps considera compararea, în serie a gloanțelor incriminate și a celor din experiment ca o necesitate.

Nici astăzi, cel mai experimentat specialist în balistică nu poate oferi întotdeauna o probă suficient de concludentă a asemănării dintre două gloanțe, însă ceea ce poate oferi este o opinie motivată care trebuie asociată cu alte probe (Kind – Overman).

În ceea ce privește starea de spirit din America acelor ani de după primul război mondial este sugestiv redată de Commager: “Semințele intoleranței fuseseră semănate în timpul războiului… Ostilitatea generală față de străini și față de ideile străine era una din formele de manifestare ale acestei stări. Străinii veniți de curând, suspectați de idei radicale erau ridicați și deportați cu zecile. Forurile legislative au fost “curățate” de socialiști. Statele încercau să-i facă pe americani loiali instituțiilor politice prin forța legii… Ostilitatea era îndreptată față de oricine critica practicile americane comerciale”.

Două cazuri notorii, Mooney-Billings în California și Sacco-Vanzetti, dovedesc o tragică aplicare nedreaptă a justiției.

În cazul Sacco și Vanzetti, cu deosebire, acuzarea părea mai degrabă dispusă să-i pedepsească pe acuzați pentru activitatea lor radicală, decât pentru vreo crimă dovedită.

În Enciclopedia Britanică se menționează:” La 18 noiembrie 1825, confesiunea lui Celestino Madeiros, prin care recunoștea că el participase la crimă și că Sacco și Vanzetti nu avuseseră nici un amestec, a complicat și mai mult lucrurile”, iar Cochran și Andrews precizează:” Acest caz a fost extrem de controversat… Este adevărat că nici un ban nu a fost găsit la acuzați și nici nu s-a putut dovedi că ei erau în posesia mașinii cu care ucigașii fugiseră”.

Sfera cercetărilor criminalistice și medico-legale s-a lărgit progresiv în condițiile vieții moderne și existențelor sale față de comportamentul uman, fapt ce a conferit noi dimensiuni acestor specialiști. Astăzi, ele au căpătat un drept irevocabil la independență prin conținutul lor specific de a apăra valori sociale prin climatul etic de activitate (interpretarea faptelor medico-biologice în raport cu exigențele legii) și prin metodologia lor de lucru. Acest fapt este consacrat de legislația noastră care prevede caracterul oficial al acestor activități, care au un rol foarte important în descoperirea criminalului și a armei folosite.

Fiecare pas făcut de știință în lupta cu delincvența este evidențiat într-o lumină și mai puternică de prezentarea dramelor petrecute în sălile tribunalelor precum și de luptă permanentă a oamenilor de știință și a juriștilor care, pe teren sau în laboratoare, dezvăluie cauzele crimelor precum și căile de luptă împotriva actelor antisociale.

Celebrul caz, Sacco-Vanzetti încheiat printr-o condamnare nedreaptă și injustă face ca investigațiile științifice să ia locul intuiției și flerului în contextul necesității evitării impreciziei și aleatorului.

Investigațiile se constituie în acest context într-o adevărată știință a detectării “urmelor” infracțiunilor, expertologie în cadrul căreia știința deține rolul principal.

Realitatea ne convinge astăzi că, orice problemă de drept poate fi rezolvată cu ajutorul științei deoarece implică judecăți precise, raționamente corecte și deducții bazate pe logică științifică, singurele în măsură să dea suport material oricărei ipoteze constructive.

Știința investigării faptelor antisociale posedă astfel resurse nelimitate, datele sale fiind preluate cu beneficiul concludenței maxime, de către organele judiciare.

Cap.VII. Propuneri de creștere a eficienței expertizei balistice

În mod special practica judiciară a semnalat existența unor deficiențe cu privire la instituirea expertizei și constatărilor judiciare.

Acestea impun în primul rând intensificarea preocupărilor pentru cunoașterea dispozițiilor legale privitoare la modul de dispunere, executare și valorificare a expertizelor. Este necesar ca orogenele judiciare, dar în mod deosebit specialiștii și experții, să cunoască problemele ce pot fi rezolvate în stadiul actual al științei și tehnicii, în cadrul diferitelor genuri de expertiză, ca și a celor mai noi metode folosite de experții de pretutindeni.

Procuratura Generală a elaborat în anul 1984 un “Îndrumar privind constatările și expertizele” încercând astfel să concentreze datele necesare ce trebuie cunoscute de organele judiciare cu privire la rețeaua instituțiilor ce pot executa constatări și expertize, precum și la posibilităților specialiștilor și experților în a da răspuns la problemele ce urmează a fi clarificate în vederea soluționării cauzelor penale. Aceeași lucrare face referiri la actele normative care reglementează activitățile specifice constatărilor judiciare și expertizelor, dar care trebuie actualizată având în vedere atât progresele științei și tehnicii, cât și modificările legislative apărute între timp. Organizarea unor simpozioane științifice, cu largă participare, este benefică muncii specialiștilor cât și organelor judiciare, dar nu suficientă.

Activitatea de expertiză judiciară în general, dar și cea privind constatările judiciare în special, simte nevoia unei revizuiri a reglementărilor care sunt destul de variate azi. Prin diferite acte normative, îndrumarea, coordonarea și controlul expertizei judiciare au devenit un atribut al altor departamente, care nu au nimic comun cu activitatea de realizare a justiției.

Numai expertiza criminalistică a păstrat o formă de organizare, în sensul efectuării ei în laboratoarele din subordinea Ministerului Justiției, a Ministerului de Interne. Cât privește constatările judiciare, cele medico-legale sunt organizate în subordinea Institutului de Medicină Legală “Prof. Dr. Mina Minovici”, din București, iar cele criminalistice în subordinea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliției.

Apreciem și supunem în același timp atenției, că este necesar ca, printr-un act normativ, să fie creat un organ unic, în subordinea Ministerului Justiției, organ care prin stabilirea unui cadru corespunzător pentru întreaga activitate de expertiză și constatări judiciare, să contribuie la înlăturarea deficiențelor și să fixeze cu adevărat expertiza și constatările cât și instanțele judecătorești. Același act normativ va trebui să precizeze și normele metodologice, deontologice speciale pentru experți.

În cazul în care experții contabili și experții tehnici au săvârșit abateri, acestora li se pot aplica sancțiuni disciplinare de către biroul local de expertiză. Dacă au săvârșit în mod repetat abateri sau fapte mai grave, pot fi sancționați cu retragerea calității de expert. Organul de urmărire penală și instanța de judecată pot aplica experților amenzi judiciare, în cazul în care aceștia au săvârșit abateri sancționate de lege cu amenzi judiciare (art. 198 C. Pr. Pen.)

De asemenea, pot fi pedepsiți pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă. Toate aceste situații precum și importanța expertizei pentru aflarea adevărului, determină să opiniem că ar fi necesar că experții să fie obligați să depună jurământ, la fel că martorii, în care sens, trebuie să se dispună printr-o modificare a Codului Penal.

Singurul act normativ care formulează clar un jurământ pentru experți este Ord. Guvernului României nr. 65/1994, devenită Lg. nr 42/1995 și care la Art. 21 al.4 redă conținutul jurământului pentru experți contabili și contabili autorizați, jurământ ce se depune în scris după aprobarea înscrierii în Tabloul Corpului experților contabili și al contabililor autorizați.

Formarea experților criminaliști în mod deosebit, dar și a celorlalte categorii de experți și perfecționarea acestora, constituie o problemă fundamentală de care depinde în mare măsură calitatea expertizelor, caracterul lor științific și aportul lor la aflarea adevărului în cauzele penale în care au fost dispuse.

În țara noastră nu există o formă anume de pregătire destinată experților, așa cum e organizată în alte țări, fapt pentru care apreciem că este necesar ca pe lângă Ministerul Justiției să se constituie o formă specială de pregătire și selectare a persoanelor ce urmează a desfășura activități specifice experților.

Singura modalitate de predare a cunoștințelor de criminalistică spre exemplu, o reprezintă cursul de la Facultățile de Drept și respectiv, de la Academia de Poliție, însă acesta nu poate fi considerat ca suficient pentru formarea unor viitori experți. Mai mult decât atât, constatăm că predarea criminalisticii s-a redus la un singur semestru, ceea ce după părerea noastră reprezintă un regres, în vădită contradicție cu modul de pregătire a unor astfel de specialiști din alte state.

Deși la Facultățile de Drept se organizează cursuri preuniversitare de criminalistică, acestea se adresează fie unor specialiști formați, fie unor juriști practicieni, deci, în nici un caz nu au rolul formării unor experți.

De aceea, apreciem că unicul mod de pregătire al experților îl constituie specializarea acestora în cadrul laboratoarelor Ministerului Justiției pe baza unui sistem riguros de selecție a candidaților, și pe o durată de timp ce va fi apreciată ca suficientă pentru însușirea noțiunilor necesare efectuării unor astfel de lucrări.

Apreciem că pentru studenții dornici să se consacre profesiunii de expert s-ar putea organiza cursuri și lucrări practice de strictă specialitate privind descoperirea, culegerea și examinarea urmelor la care să-și aducă contribuția laboratoarele de criminalistică ale Ministerului Justiției și ale Ministerului de Interne.

O deosebită importanță prezintă alegerea materialului care se pune la dispoziția specialistului. Dacă în alte categorii de expertiză specialistul ia cunoștință de un fapt sau altul stabilit în dosarul de urmărire penală și-l examinează sau interpretează lumina specialității sale, în materie de expertiză criminalistică se lucrează de obicei cu piesa sau obiectul incriminat, cât și cu modele de comparație. Legea procesual penală statuează că modelele de comparație sunt puse la dispoziție de către organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei. Apreciam că ideal ar fi ca expertul însuși să adune materialele de comparație, fapt pentru care propunem ca din acest punct de vedere să fie modificate prevederile Art. 127 C. pr. Pen. Aceasta ar conduce și la evitarea unor erori judiciare.

CONCLUZII

Armele de foc reprezintă o categorie aparte de agenți vulneranți, urmele produse prin împușcare ocupând un loc deosebit în criminalistică și în medicină legală.

Definite că agenți mecano-dinamici, prin complexitatea de construcție și de acțiune, armele de foc, mai ales cele de luptă, depășesc cu mult locul pe care acestea îl ocupă în clasificarea curentă a agenților etiologici. Spre deosebire de ceilalți factori mecanici (de ex. Cei contondenți sau cei ascuțiți) cu care aparent prezintă înrudiri, mai mult de ordin teoretic, în ceea ce privește consecințele armele de foc se deosebesc fundamental de acești agenți traumatici. Este vorba de componenta dinamică, ce intervine variat în acționarea acestor factori; mai precis, în împușcare, energia cinetică foarte mare, ca urmare a producerii sub presiune considerabilă a gazelor în arma de foc, este principalul vector al celorlalte componente de tragere, care acționează specific la nivelul țintei, deci și al victimei. Unda de șoc, proiectilul, gazele, particulele metalice, pentru a ne referi la armele moderne, fără a mai vorbi de particulele de pulbere, de fum și de flacără, în cazul armelor mai puțin perfecționate, acționează specific și net diferențiat față de ceilalți agenți mecanici. Pe de altă parte “evoluția” muniției – pulberea și proiectilul, au atins performanțe nebănuite, în ideea neutralizării cât mai eficiente a victimei.

Leziunile constatate la victimă, de obicei la cadavru, reflectă în complexitatea lor, însăși complexitatea agentului cauzal. Datorită multiplelor sale caracteristici leziunea produsă prin armă de foc pune rareori probleme de diagnostic diferențial față de alte leziuni traumatice, dar, având în vedere atipiile, tot mai frecvent întâlnite, în funcție de perfecționarea armelor, leziunile de tip “clasic” tind să devină o raritate, mai ales în ceea ce privește particularitățile lor. Nu sunt rare situațiile în care, de pildă însă și diferențierea modificărilor la cei doi poli, de impact și de părăsire a țintei, altădată considerată ca elementară, se face acum cu dificultate.

Pentru aprecierea și încadrarea ca infracțiune a unor fapte ce lezează regimul armelor și munițiilor, organele de urmărire penală trebuie să țină seama atât de prevederile legii speciale în materie, cât și de regulamentul armelor de foc și al muniției.

Numai în acest mod pot fi apreciate în mod corect faptele în discuție și pot fi înlăturate eventualele erori de interpretare.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, competența de cercetare revenind organului de urmărire penală al poliției sau, în raport cu calitatea făptuitorului, altor organe de urmărire penală.

În contextul necesității evitării impreciziei și aleatorului, investigațiile științifice au luat locul intuiției și flerului, constituindu-se într-o adevărată “știință a detectării” urmelor infracțiunii, a expertologiei în cadrul căreia, știința deține rolul principal.

Realitatea ne convinge astăzi că orice problemă de drept poate fi rezolvată cu ajutorul științei, deoarece implică judecăți precise, raționamente corecte și deducții bazate pe logică științifică, singurele în măsură să dea suport material oricărei ipoteze constructive. Știința investigării faptelor antisociale posedă astfel resurse nelimitate, datele sale fiind preluate, cu beneficiul concludenței de către organele judiciare.

Criminalitatea urmează dinamica vieții social-economice ce developează la maximum starea de anomie socială manifestată atât la nivel macrosocial, la nivel microsocial, sau la nivel individual.

Faptul că în aceste condiții de anomie, criminalitatea crește brusc, evocă lipsa consensului normativ, sau chiar vidul normativ la care se adaugă slăbirea și ineficiența controlului social. În aceste condiții de creștere a ratei delicvenței este necesară luarea deciziilor pentru promulgarea unor legi mai exigente și aplicarea unor pedepse mai severe pentru reducerea infracțiunilor săvârșite cu ajutorul armelor de foc.

BIBLIOGRAFIE

Mircea Ion, Criminalistică, Editura Didactică și pedagogică, București 1978.

Suciu Cămil, Criminalistica Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972.

Colectiv, Tratat practic de criminalistică, Serviciul Editorial și Cinematografic, 1982, vol. I

Popa Gh., Microurmele – o problemă pentru practică criminalistică românească, Editura Sfinx 2000, Târgoviște, 2003

Golunski Serghei A., Criminalistică, Ed. Științifică, București, 1961

Popa Gh., Tehnica criminalistică, București, 2008

Măcelaru V., Balistica judiciară, Ed. Ministerului de Interne, București, 1972.

Măcelaru V., Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980.

Tomescu M., Tratat practic de criminalistică, vol. III, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980.

Allsop K., Chicago sub teroare, Ed. Politică, 1979

Thorwald J. Un secol de luptă cu delincvența, Ed. Junimea, Iași

Dérobert L., Médeciné Legale, (op. Cât), Flammarion, 1974

Walls J. H. Forensic Science, (op. Cât), Londra, 1974

Camps E. F., Gradwohl’s Legal Medicine, (op. Cât), Bristol, 1968

Kind S., Overman M., Science against crime, (op. Cât), Londra

Commager Steele Henry, Allan, Nevins, A Short History of the United States, New York, Alfred A. Knoph, 1968, (op. Cât)

Thorwald J. Un secol de luptă cu delincvența, Ed. Junimea, Iași, 1981

Enciclopedia Britanică, Vol. 19, Chicago, London, Toronto, 1959, p. 795, (op. Cât)

Cochran, Thomas C., Wayne Andrews, eds. Concise History of American History, Ch, Scribner’s Sons, New York, 1962, p. 845 (op. Cât)

BIBLIOGRAFIE

Mircea Ion, Criminalistică, Editura Didactică și pedagogică, București 1978.

Suciu Cămil, Criminalistica Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972.

Colectiv, Tratat practic de criminalistică, Serviciul Editorial și Cinematografic, 1982, vol. I

Popa Gh., Microurmele – o problemă pentru practică criminalistică românească, Editura Sfinx 2000, Târgoviște, 2003

Golunski Serghei A., Criminalistică, Ed. Științifică, București, 1961

Popa Gh., Tehnica criminalistică, București, 2008

Măcelaru V., Balistica judiciară, Ed. Ministerului de Interne, București, 1972.

Măcelaru V., Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980.

Tomescu M., Tratat practic de criminalistică, vol. III, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980.

Allsop K., Chicago sub teroare, Ed. Politică, 1979

Thorwald J. Un secol de luptă cu delincvența, Ed. Junimea, Iași

Dérobert L., Médeciné Legale, (op. Cât), Flammarion, 1974

Walls J. H. Forensic Science, (op. Cât), Londra, 1974

Camps E. F., Gradwohl’s Legal Medicine, (op. Cât), Bristol, 1968

Kind S., Overman M., Science against crime, (op. Cât), Londra

Commager Steele Henry, Allan, Nevins, A Short History of the United States, New York, Alfred A. Knoph, 1968, (op. Cât)

Thorwald J. Un secol de luptă cu delincvența, Ed. Junimea, Iași, 1981

Enciclopedia Britanică, Vol. 19, Chicago, London, Toronto, 1959, p. 795, (op. Cât)

Cochran, Thomas C., Wayne Andrews, eds. Concise History of American History, Ch, Scribner’s Sons, New York, 1962, p. 845 (op. Cât)