LISTA DE ABREVIERI

Posesia

Cuprins:

Introducere……………………………………………………….

Capitolul I. PROPRIETATEA ȘI DREPTUL DE PROPRIETATE…………

I.1. Precizări………………………………………………………………………………………

I.2. Caractere permanente ale dreptului de proprietate……………………………

I.3. Atributele dreptului de proprietate………………………………………………….

I.4. Natura juridică a posesiei………………………………………………………………

I.5. Formele posesiei……………………………………………………………………………

I.6. Posesia și detenția…………………………………………………………………………

Capitolul II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE POSESIEI…………..

II.1. Elementul material corpus…………………………………………………………….

II.2. Elementul intențional (animus)……………………………………………………..

II.3. Dobândirea și pierderea posesiei……………………………………………………

II.4. Condițiile de eficacitate ale posesiei……………………………………………….

II.5. Viciile posesiei…………………………………………………………………………….

Capitolul III. EFECTELE POSESIEI…………………………………………………….

III.1. Considerații generale privind efectele posesiei………………………………..

III.2. Prezumția de proprietate………………………………………………………………

III.3. Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință………………..

INTRODUCERE

În doctrina juridică proprietatea și expresia sa juridică – dreptul de proprietate a fost apreciat a fi cel mai important drept civil patrimonial, cu valoare constituțională, a cărui conservare și protecție constituie unul dintre scopurile societății politice.

Constituția României a înscris dreptul de proprietate în categoria drepturilor și libertăților fundamentale, asigurându-se alinierea acesteia la reglementările internaționale în domeniu. Dintre acestea, prezintă o relevanță deosebită, „Convenția europeană privind drepturile omului”, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, fiind posibilă exproprierea numai pentru o cauză de utilitate publică.

Locul central pe care acest drept îl ocupă în contextul drepturilor și libertăților umane, precum și atenția sporită ce se acordă garantării sale, se explică prin însușirea sa de „fundament al regimului economic”, după cum separația puterilor este fundamentul regimului proprietății ca drept fundamental, trebuie considerată și ca o realizare a ideii de libertate umană. Această garanție trebuie să lase câmp liber activității economice și să ofere o bază materială care sa pemită, individului să duca o viață liberă și responsabilă.

În ultimii 12 ani, legiuitorul român a manifestat o preocupare spontană pentru reglementarea și garantarea dreptului de proprietate, fapt explicat și prin abuzurile săvârșite până în decembrie 1989 în sfera acestui drept, prin gravele încălcări și îngrădiri pe care le-a suportat. De aceea, în contextul politic s-a impus reevaluarea instituției juridice tradiționale, în primul rând a dreptului de proprietate și ancorarea lor în noile realități.

De altfel, așa cum se subliniază și în literatura de specialitate “tratamentul juridic al proprietății trebuie conceput și structurat în așa fel încât să exprime realitatea social-economică și juridică a epocii în care ne situăm. De aceea dintre toate instituțiile dreptului, proprietatea nu numai că este instituția fundamentală ci și instituția cea mai mobilă, “sub ambele aspecte ea depășind sfera dreptului civil”, sau la granița dintre acestea și dreptul civil, dar întotdeauna rămânând, în esență o instituție constituțională.

Un spațiu larg în tematica dezbaterilor din literatura de specialitate, ca și în practica din sfera relațiilor de proprietate, este afectat dreptului de proprietate imobiliară având în vedere importanța socială spontană a bunurilor imobile, dar și gravele degradări și restrângeri din trecut. Ostilitatea legiuitorului socialist față de proprietatea privată apare mai evidentă în regimul juridic al circulației imobilelor care a fost îngrădit din ce în ce mai mult, pe plan legislativ dar și administrativ.

Formalitățile excesive și restricțiile în dobândirea dreptului de proprietate, imobiliară au debutat prin considerarea ca solemn a actului juridic în cadrul regimului de autorizare a înstrăinarilor de terenuri și construcții precum și a intervenirii actului în forma autentică notarială, sub sancțiunea nulității absolute. Punctul culminant al acestor îngrădiri și restricții a fost atins prin scoaterea din circuitul civil general al tuturor terenurilor în baza Legilor 58 și 59 din 1974. Construcțiile au continuat să rămână în circuitul civil, dar înstrăinarea acestora nu se putea face decât prin act autentic și cu autorizarea prealabilă a organelor administrației de stat.

Iată de ce, după decembrie 1989 problema circulației imobilelor s-a aflat prioritar în atenția legiuitorului român.

În perioada modernă  au fost aduse tot mai multe restricții dreptului de proprietate. În anii 1940-1989 proprietatea privată a fost permanent îngrădită, iar proprietatea funciară particulară aproape desființată. În această perioadă este dificil de vorbit de restricții aduse proprietății,  atât timp cât însăși proprietatea privată fusese aproape desființată.

          În general, sub pretextul unor necesități sociale, prin diferite acte normative, statul a impus și impune o serie de limite dreptului de proprietate. Cu cât proprietatea va fi obligată să suporte  presiunea mai multor restricții, cu atât societatea va fi supusă regresului social. Sunt actuale observațiile unor iluștri juriști interbelici: „legiuitorul să se ferească a face două lucruri: să lovescă în principiul și în forma proprietății individuale, transformând-o în proprietate colectivă și să confisce sub forma exagerării impozitelor elementare sau globale, pe venit, pe capital sau pe succesiuni, bogăția economisită1”. Așa cum nu trebuie exagerat caracterul absolut al dreptului de prorietate, deoarece s-ar ajunge la lezarea intereselor sociale, tot astfel nu pot fi acceptate exagerările din partea legiutorului pentru a lărgi tot mai mult sfera restricțiilor dreptului de proprietate. Realizarea unui echilibru între interesul general și cel individual, în materia dreptului de proprietate sub aspect legislativ, presupune înțelepciune din partea legiuitorului.

          Limitările dreptului de proprietate își pot avea originea în lege sau în voința titularilor dreptului. 

Indiferent că avem în vedere dreptul de proprietate mobiliară sau imobiliară, substanța proprietății se regăsește în cele trei atribute, identificate încă din dreptul roman, usu, fructus, abus.

De aceea în atenția legiuitorului român a doctrinei juridice și a practicii dreptului civil s-a aflat nu numai dreptul de proprietate aflat în deplinătatea atributelor sale, ci și fiecare atribut în parte.

Dintre acestea o problematică vastă, compexă, ridică posesia ce formează obiectul de investigare al prezentei lucrări.

CAPITOLUL I. PROPRIETATEA ȘI DREPTUL DE PROPRIETATE

I.1. Precizări

Abordarea problematicii acestui domeniu al dreptului civil evidențiază un sens economic și nu un sens juridic ce se atribuie conceptului de “drept de proprietate”.

În sens economic proprietatea apare ca o categorie specifică vieții economice, care reflectă relațiile dintre oameni în procesul de producție și repartiție a bunurilor materiale. Ea deservea cu alte cuvinte, substanța sau conținutul proprietății, raporturile ce fundamenteză întregul sistem de relații economice.

Proprietatea dă expresie accesului suprem al omului luat individual sau în colectivitate la însușirea bunurilor naturale sau create prin activitatea umană. Ea exprimă o relație de apropiere de însușire a premiselor materiale ale unui proces de producție. Când această însușire este ocrotită și garantată prin forța de constrîngere a statului , ea devine un raport de însușire, îmbrăcând forma dreptului de proprietate.

Se conturează, astfel, sensul juridic al noțiunii de proprietate, care nu este altceva decât învelișul său, “haina juridică” a conținutului economic.

Teoretic, deci, poate fi reținută o asemenea distincție între proprietate și dreptul de proprietate dar practic, cei doi termeni apar ca sinonimi.

Legislația existentă, literatura și practica din acest domeniu utilizează atât termenul de proprietate cât și pe cel de “drept de proprietate” pentru a desemna instituția juridică cu acest nume. Chiar legea fundamentală a țării – Constituția României din 21 noiembrie 1991 – folosește atât denumirea de “proprietate” cât și pe cea de “drept de proprietate”.

Oprindu-ne asupra sensului strict juridic trebuie să reținem o accepție largă și una restrânsă a noțiunii în discuție. In sens larg noțiunea de drept de proprietate este utilizată în literatura de specialitate mai veche, pentru a desemna: proprietatea imobiliară, proprietatea mobiliară, proprietatea unui uzu fruct, a unei creanțe, proprietatea intelectuală sau proprietatea incorporală.

În acest sens, a fi proprietar înseamnă „a deține ceva în mod exclusiv și absolut, a-i da destinația dorită, a-l folosi după destinația sa, sau după interesul propriu avut”.

Privit astfel, dreptul de proprietate nu apare cu semnificația proprie de drept real exclusiv, perpetum absolut(opozabil erga omnes).

Noțiunea de drept de proprietate are însă și un sens restrâns propriu, având ca obiect bunuri corporale mobile și imobile.

Acest sens este avut în vedere de Constituția țării titlul II, denumit „Despre proprietate”; dar și de alte reglementări legale în materie.

Dintre acestea din urmă prezintă un interes deosebit, pentru definirea dreptului de proprietate, art. 480 din Codul civil, potrivit căruia „proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura și dispune de un lucru, în mod exclusiv și absolut, însă în limitele prevăzute de lege”.

Definiția formulată de Codul civil este încă actuală, dar susceptibilă de cel puțin doua critici :

enumeră doar atributele dreptului de proprietate din care lipsește “usus”;

ea menționează caracterul “absolut” în loc de “perpetum”, caracter care luat strict ar face antisocial și antijuridic dreptul de proprietate pentru că ar fi imposibilă dezmembrarea și celelalte drepturi reale.

Aducând în discuție cele necesare, literatura de specialitate definește dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care permite titularului său (persoană fizică sau juridică) să posede, să folosească și să dispună de un lucru, în mod exclusiv și perpetum, prin putere și în interes propriu în limitele prevăzute de lege.

Clasificare

In funcție de titularul său, proprietatea este:

– publică – aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale;

– privată – aparține particularilor, persoane fizice sau juridice.

Proprietatea publică

Dreptul de proprietate publică este acel drept subiectiv de proprietate ce aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-o dispoziție specială a legii, sunt de uz si utilitate publică.

De reținut, că bunurile care fac parte din domeniul public al statului nu pot face obiectul unor acte de înstrăinare, acestea fiind scoase din circuitul civil. Un contract de vânzare cumpărare care are ca obiect un astfel de bun este nul.

Ex. nu pot fi înstrăinate: terenurile pe care sunt edificate construcții de interes public, piețele, drumurile, căile ferate și canalele, parcurile publice, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor, terenurile pentru rezervațiile naturale, etc.

Bunurile publice aparțin domeniuluiv, presupune înțelepciune din partea legiuitorului.

          Limitările dreptului de proprietate își pot avea originea în lege sau în voința titularilor dreptului. 

Indiferent că avem în vedere dreptul de proprietate mobiliară sau imobiliară, substanța proprietății se regăsește în cele trei atribute, identificate încă din dreptul roman, usu, fructus, abus.

De aceea în atenția legiuitorului român a doctrinei juridice și a practicii dreptului civil s-a aflat nu numai dreptul de proprietate aflat în deplinătatea atributelor sale, ci și fiecare atribut în parte.

Dintre acestea o problematică vastă, compexă, ridică posesia ce formează obiectul de investigare al prezentei lucrări.

CAPITOLUL I. PROPRIETATEA ȘI DREPTUL DE PROPRIETATE

I.1. Precizări

Abordarea problematicii acestui domeniu al dreptului civil evidențiază un sens economic și nu un sens juridic ce se atribuie conceptului de “drept de proprietate”.

În sens economic proprietatea apare ca o categorie specifică vieții economice, care reflectă relațiile dintre oameni în procesul de producție și repartiție a bunurilor materiale. Ea deservea cu alte cuvinte, substanța sau conținutul proprietății, raporturile ce fundamenteză întregul sistem de relații economice.

Proprietatea dă expresie accesului suprem al omului luat individual sau în colectivitate la însușirea bunurilor naturale sau create prin activitatea umană. Ea exprimă o relație de apropiere de însușire a premiselor materiale ale unui proces de producție. Când această însușire este ocrotită și garantată prin forța de constrîngere a statului , ea devine un raport de însușire, îmbrăcând forma dreptului de proprietate.

Se conturează, astfel, sensul juridic al noțiunii de proprietate, care nu este altceva decât învelișul său, “haina juridică” a conținutului economic.

Teoretic, deci, poate fi reținută o asemenea distincție între proprietate și dreptul de proprietate dar practic, cei doi termeni apar ca sinonimi.

Legislația existentă, literatura și practica din acest domeniu utilizează atât termenul de proprietate cât și pe cel de “drept de proprietate” pentru a desemna instituția juridică cu acest nume. Chiar legea fundamentală a țării – Constituția României din 21 noiembrie 1991 – folosește atât denumirea de “proprietate” cât și pe cea de “drept de proprietate”.

Oprindu-ne asupra sensului strict juridic trebuie să reținem o accepție largă și una restrânsă a noțiunii în discuție. In sens larg noțiunea de drept de proprietate este utilizată în literatura de specialitate mai veche, pentru a desemna: proprietatea imobiliară, proprietatea mobiliară, proprietatea unui uzu fruct, a unei creanțe, proprietatea intelectuală sau proprietatea incorporală.

În acest sens, a fi proprietar înseamnă „a deține ceva în mod exclusiv și absolut, a-i da destinația dorită, a-l folosi după destinația sa, sau după interesul propriu avut”.

Privit astfel, dreptul de proprietate nu apare cu semnificația proprie de drept real exclusiv, perpetum absolut(opozabil erga omnes).

Noțiunea de drept de proprietate are însă și un sens restrâns propriu, având ca obiect bunuri corporale mobile și imobile.

Acest sens este avut în vedere de Constituția țării titlul II, denumit „Despre proprietate”; dar și de alte reglementări legale în materie.

Dintre acestea din urmă prezintă un interes deosebit, pentru definirea dreptului de proprietate, art. 480 din Codul civil, potrivit căruia „proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura și dispune de un lucru, în mod exclusiv și absolut, însă în limitele prevăzute de lege”.

Definiția formulată de Codul civil este încă actuală, dar susceptibilă de cel puțin doua critici :

enumeră doar atributele dreptului de proprietate din care lipsește “usus”;

ea menționează caracterul “absolut” în loc de “perpetum”, caracter care luat strict ar face antisocial și antijuridic dreptul de proprietate pentru că ar fi imposibilă dezmembrarea și celelalte drepturi reale.

Aducând în discuție cele necesare, literatura de specialitate definește dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care permite titularului său (persoană fizică sau juridică) să posede, să folosească și să dispună de un lucru, în mod exclusiv și perpetum, prin putere și în interes propriu în limitele prevăzute de lege.

Clasificare

In funcție de titularul său, proprietatea este:

– publică – aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale;

– privată – aparține particularilor, persoane fizice sau juridice.

Proprietatea publică

Dreptul de proprietate publică este acel drept subiectiv de proprietate ce aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-o dispoziție specială a legii, sunt de uz si utilitate publică.

De reținut, că bunurile care fac parte din domeniul public al statului nu pot face obiectul unor acte de înstrăinare, acestea fiind scoase din circuitul civil. Un contract de vânzare cumpărare care are ca obiect un astfel de bun este nul.

Ex. nu pot fi înstrăinate: terenurile pe care sunt edificate construcții de interes public, piețele, drumurile, căile ferate și canalele, parcurile publice, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor, terenurile pentru rezervațiile naturale, etc.

Bunurile publice aparțin domeniului public sau privat al statului. Numai bunurile aparținând domeniului privat al statului pot fi concesionate, închiriate, date în locație de gestiune.

Proprietatea privată

Dreptul de proprietate privată este dreptul ce aparține persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra unor bunuri mobile sau imobile, altele decât cele care alcătuiesc domeniul public, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința si dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, în limitele determinate de lege.

Modalitățile dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate poate fi pur și simplu sau afectat de modalități. El se prezintă ca un drept pur și simplu atunci când aparține unui unic titular, care l-a dobândit în mod sigur și ireversibil, și care are atributele dreptului de proprietate asupra bunului ce formează obiectul dreptului său.

In dreptul nostru există următoarele modalități ale dreptului de proprietate:

Proprietatea rezolubilă

Acest drept de proprietate are o existență nesigură în patrimoniul debitorului. El apare atunci când transferul proprietății s-a facut printr-un act juridic afectat de o condiție rezolutorie. Condiția rezolutorie este un eveniment viitor și incert a cărui îndeplinire desființează obligația.

Proprietatea anulabilă

Apare atunci când dreptul de proprietate s-a dobândit printr-un act juridic translativ de proprietate lovit de nulitate relativă.

Proprietatea comună

Este acea modalitate a dreptului de proprietate care se caracterizează prin aceea că dreptul aparține concomitent asupra aceluiași bun sau asupra aceleiași mase de bunuri mai multor titulari. Prorietatea comună are la rândul sau mai multe forme:

a) proprietatea comună pe cote părți care se caracterizează prin aceea că un bun nefracționat în materialitatea sa aparține concomitent mai multor proprietari, fiecare dintre ei avand o cotă-parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate asupra acelui bun (ex: două persoane care construiesc împreună o casă, o persoană contribuind cu 40% din valoare, cealalta 60% – ele sunt coproprietare, una deținând 40% din imobil iar cealaltă 60%) ;

b) proprietatea comună în devălmășie în cadrul căreia bunul aparține în comun mai multor titulari fără a fi precizată macar cota-parte (este cazul tipic al soților).

Dezmembrămintele dreptului de proprietate

Dreptul de uzufruct

Art.517 Cod civil definește uzufructul ca fiind "dreptul pe care îl are cineva, de a se bucura de bunurile ce sunt proprietatea altora, întocmai ca însuși proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanța". Practic, acest mecanism presupune existenta a două persoane: uzufructuarul, cel ce va stăpâni, va folosi si va culege fructele bunului, si nudul proprietar ce păstreaza doar dreptul de dispoziție a bunului.

Dreptul de uz si dreptul de habitatie

Sunt varietati ale dreptului de uzufruct ce presupun faptul că titularul dobândește dreptul de a folosi bunul si de a-i culege fructele pentru nevoile lui si ale familiei sale. Deosebirea dintre dreptul de uz si cel de habitație derivă din obiectul lor atunci când acesta este o casă de locuit, acesta este un drept de habitatie.

Dreptul de servitute

Este sarcina impusa unui fond pentru uzul si utilitatea unui imobil având alt proprietar.

Dreptul de superficie

Constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană, numita superficiar, asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări care se află pe o suprafață de teren ce aparține unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul va avea drept de superficie.

Dreptul real de folosință

Acest drept este prevăzut de art. 18 alin.3 din Legea fondului funciar nr.18/1991 republicată, conform căreia "se pot atribui, la cerere, în folosință agricolă, serviciile publice comunale, în perioada cât lucrează în localitate, dacă nu au teren în acea localitate, ei sau membrii familiei sale". Dreptul de proprietate asupra acestor terenuri apartine comunei, orasului sau municipiului, dupa caz.

Reglementarea legală a dreptului de proprietate este dată în primul rând de Codul Civil (art.480 art. 644) și următoarele legi care statueaza regimul juridic al imobilelor, precum Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, modificată, Legea nr.54/1998, Legea nr.50/1991 privind regimul juridic al construcțiilor cu modificările ulterioare.

1.2. Caractere permanente ale dreptului de proprietate

Fiind un drept real, cel mai complet ce poate să existe asupra unui lucru dreptul de proprietate se definește prin unele caractere permanente și anume:

caracterul absolut;

caracterul exclusiv,

caracterul perpetuu, stabilirea prin lege a conținutului și limitelor dreptului de proprietate.

Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie înțeles așa cum am arătat, dar în sensul că el este opozabil tuturor (produce efecte “ergo omne”). Așa cum se subliniază în literature de specialitate, acest caracter se referă la “eficacitatea în opozabilitatea puterilor din care el se compune, în raporturile cu orice persoană și în raporturile cu societatea întreagă și nicidecum la cuprinsul și la întinderea puterilor, care constituind atributele unui drept subiectiv, sunt, prin însăși natura lor juridică neapărat reglementate, adică îngrădite . Deci prin caracterul absolut trebuie să se înțeleagă că “titularul are puterea de a-i trage toate foloasele, de a avea toată utilitatea pe care o poate conferi și de a săvârși toate actele juridice care răspund interesului său, fără a avea nevoie de concursul altei persoane, dar în limitele legii.

Constituția României cât și reglementările speciale din domeniul dreptului civil stabilesc unele îngrădiri dictate de interesele vieții publice sau ale vieții private. Îngrădirile aduse dreptului de proprietate, într-un interes public sunt numeroase: îngrădiri de interes utilitar și de estetică urbană, îngrădiri de interes de salubritate și sănătate publică, îngrădiri de interes cultural, istoric, architectural, de interes economic general sau fiscal, de interes de apărare a țării- îngrădirile proprietății situate în zona de frontieră.

Îngrădirile legale de interes privat decurg din raporturile de vecinătate. Constituția României se referă la respectarea sarcinilor privind asigurarea unei bune vecinătăți iar Codul civil denumește asemenea îngrădiri servituți naturale (art 578-585) și servituți legale (586-619).

Pot exista și îngrădiri ale dreptului de proprietate create prin convenții intervenite între particulari ori chiar prin hotărâri judecătorești .

În doctrina juridică această trăsătură a dreptul de proprietate și anume cea de a fi absolut a fost sever criticată, deoarece ar evidenția caracterul absolut al dreptului de proprietate, care nu ar mai justifica existența dezmembrămintelor dreptului de proprietate. Acest caracter ar face practic imposibil exercițiul dreptului de proprietate. Criticile au venit, de regulă, din partea acelor teorii care au negat forma individuală a proprietății și au cultivat ideea proprietății colective.

          Alte considerente de ordin juridic ne determină să nu putem defini proprietatea ca un drept absolut. Astfel, atât timp cât „proprietarul se bucură de dreptul de posesiune, de folosință și de dispoziție asupra bunurilor, în limitele determinate de lege”, înseamnă că el nu este absolut. Existența unor legi speciale care cuprind restricții ale exercițiului dreptului de proprietate restrâng și mai mult sfera caracterului absolut al proprietății, raportat la fiecare atribut al său.

         Cu toate acestea cei care susțin că dreptul de proprietate este un drept absolut cred că această trăsătură are o conotație mult mai profundă, una simbolică, reflectată încă în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului din 26 august 1789. La data când legiuitorul francez a introdus termenul de absolut în definiția proprietății, a avut în vedere că acest termen reflecta cu pregnanță o realitate. Revoluția franceză a schimbat fizionomia dreptului de proprietate, înlăturându-i restricțiile și redându-i caracterul liber, independent. Raportat la caracterul dependent al proprietății până în anul 1789, noua configurație a proprietății scotea în relief tocmai caracterul ei absolut, influențat și de liberalismul care a dominat pe autorii codului civil francez.

          Astfel, prin caracterul absolut, dreptul de proprietate se evidențiază de celelalte drepturi reale. Numai dreptul de proprietate este un drept real, complet care conferă titularului său exercițiul integral al tuturor prerogativelor – posesie, folosință, dispoziție –, în cazul celorlalte drepturi reale se pot exercita numai primele două atribute, dreptul de a dispune rămânând definitiv fixat în puterea titularului dreptului de proprietate.

        Dar sensul caracterului absolut al dreptului de proprietate constă în mod esențial în opozabilitatea erga omnes – adică în faptul că toate celelalte subiecte pasive nedeterminate sunt obligate să respecte prerogativele titularului său. De aceea caracterul absolut al dreptului de proprietate nu se raportează la exercițiul atributelor sale care, prin însăși natura lor juridică, sunt reglementate de lege, ci la dreptul de proprietate ca un drept real individual, fundamental și inviolabil. Rezultă deci că dreptul de proprietate este absolut în raport cu celelalte drepturi reale, dar nu este absolut în el însuși.

        Aceasta înseamnă că, odată dobîndit în mod legal, bunul face parte în mod definitiv din patrimoniul proprietarului, o lege ulterioară putând cel mult să modifice condițiile în care acesta își exercită dreptul, dar nu să-i afecteze însăși substanța.

Schimbarea condițiilor de exercitare a dreptului nu înseamnă înfrângerea caracterului absolut și inviolabil al proprietății, ci o reglementare destinată să-i asigure o utilizare a proprietății mai conformă cu interesele generale.

Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate evidențiază faptul că acest drept se execută numai de titularul său cu excluderea tuturor celorlalte persoane și fără a avea nevoie de concursul acestora pentru executarea atributelor dreptului său.

În lumina acestui atribut un lucru nu se poate afla, în totalitate în același timp, în proprietatea mai multor persoane.

Dar, așa cum arătam mai sus, legea sau voința titularului pot limita caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, servituți legale, convenționale, îngrădiri dictate de un interes public.

Unele limitări ale caracterului exclusiv pot fi aduse din rațiuni bine definite și prin anumite reglementări internaționale.

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului stabilește unele norme de protecție a dreptului de proprietate, lăsând loc și unor limitări acolo unde, în mod justificat se impun.

Prin art. 1, documentul amintit prevede că “nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile de drept internațional”. Potrivit aceluiași articol, statele au dreptul de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a le reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții și amenzi. Statul se bucură de o largă apreciere, în privința acestor norme.

           Prin caracterul exclusiv al dreptului de proprietate înțelegem că titularul său este singurul îndreptățit să exercite toate atributele pe care acesta le conferă: dreptul de a folosi, dreptul de a-i culege fructele, și dreptul de a dispune. 

          Atributele dreptului de proprietate subsumate acestui caracter sunt nu numai depline, dar și independente de oricare puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv, cu excepția situațiilor în care proprietatea este dezmembrată. În aceste cazuri caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat, deoarece unele atribute ale dreptului de prorietate se exercită de către o altă persoană, în temeiul unui alt drept real principal derivat din dreptul de proprietate.

          De asemenea, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate este limitat și în cazul coproprietății, deoarece atributele dreptului de proprietate aparțin și se exercită  cu privire la același lucru corporal, de către mai multe persoane.

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate trebuie înțeles în sensul ca durata sa nu este limitată în timp și deci dreptul nu se stinge prin neîntrebuințare din partea titularului după cum nu se pierde prin moartea acestuia. Chiar dacă trece în diferite patrimonii, prin înstrăinări successive, proprietatea continuă să existe ca drept, în sensul că deși se stinge în patrimoniul celui ce înstrăinează, ea renaște în patrimoniul dobâditorului.

De asemenea există și situații juridice, când dreptul de proprietate se transmite altui titular. Cel ce posedă lucrul altuia pe timpul și în condițiile prevăzute de lege poate dobândi dreptul de proprietate asupra acestuia prin uzucapiune. Deci, cât timp obiectul său material există, dreptul de proprietate cesibil este posibil.

Însă schimbarea naturii și în conținutul dreptului de proprietate prin trecerea de la un titular la altul cum ar fi cazul exproprierii pentru cauza de utilitate.

Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate trebuie abordat din două puncte de vedere.

          În primul rând, dreptul de proprietate nu are o durată limitată în timp. Proprietatea își păstrează calitatea sa abstractă de drept indiferent de șirul transmisiunilor acesteia, atâta timp cât bunul care formează obiectul său există.   

          Prin caracterul perpetuu nu trebuie înțeles că bunul mobil sau imobil, obiect al proprietății, trebuie să aparțină continuu aceluiași titular. În momentul în care proprietarul înstrăinează un bun, dreptul de proprietate nu se stinge, ci el se transferă la dobânditor.

          Într-o expresie lapidară a marilor autori francezi Colin și Capitant „dreptul de proprietate se perpetuează transmițându-se”. Deci, înstrăinarea nu este de natură să stingă dreptul de proprietate.

          În al doilea rând, perpetuitatea se referă la exercițiul dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, nu poate fi obiectul unei prescripții extinctive. Din acest punct de vedere, acțiunea în revendicare prin care proprietarul urmărește să recapete exercițiul dreptului său de proprietate este imprescriptibilă.            

          În ceea ce privește bunurile mobile, caracterul perpetuu nu a fost întotdeauna respectat. De exemplu, în cazul abandonării unui bun mobil, cel care îl găsește dobândește proprietate prin ocupațiune.

          Esențial este că, în cazul imobilelor, nu există nici o excepție de la caracterul perpetuu a dreptului de proprietate. Statul dobândește proprietatea asupra imobilelor abandonate.

I.3. Atributele dreptului de proprietate

Prerogativele (atributele) dreptului de proprietate alcătuiesc substanța însăși a dreptului de proprietate, cu unele particularități impuse de natura bunurilor ce formează obiectul acestui drept.

În textele Codului civil și legislației ce completează acest cod atributele dreptului de proprietate nu sunt clar precizate. De aceea doctrina juridică acordă un spațiu larg acestora, apelând nu numai la terminologia dar și la doctrina dreptului roman. Aceste atribute sunt posesia (jus utendi), folosința(jus fruendi), dispoziția(jus abutendi).

Posesia (Jus utendi) este o stare de fapt și nu o stare de drept care presupune puterea materială pe care o exercită o persoană asupra lucrului. Ea constituie manifestarea exterioară sau semnul exterior al existenței dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale.

În codul civil posesia este imprecis definită prin art. 1846 alin.2 care prevede că “posesia este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul, în numele nostrum”. Definiția este cum arătam imprecisă, criticabilă, din cel puțin doua motive:

Folosește termenul de deținere ceea ce poate crea confuzii, termenul fiind susceptibil și de un alt înțeles juridic (detenție precară);

Expresia “folosirea de un drept” poate de asemenea conduce la ideea inexactă a unei concordanțe între posesie și exercițiul unui drept, ori posesia poate exista chiar dacă posesorul nu exercită un drept asupra lucrului.

Cât privește literatura de specialitate, aceasta oferă explicații variate acestui atribut.

Autorul G. Tabaca vorbește despre posesie ca despre dreptul de a întrebuința o mașină, un cod, etc, pe când în opinia autorului M. Cantacuzino “jus utendi” corespunde cu toate puterile menite de a face din lucru întrebuințarea economică de care lucrul e susceptibil, după natura sa specifică. Într-o manieră asemănătoare, Florin Sion apreciază că, în virtutea posesiei, proprietarul are dreptul de a uza de lucrul în sine, în sensul că poate folosi lucrul (poate locui casa, folosi mobile, călări calul etc). O definiție completă a posesiei formulează autorii G. N. Luțescu și C. Hamangiu care apreciază posesia ca fiind “exercițiul unei puteri de fapt care dă posibilitatea posesorului de a se comporta față de lucru ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real, căruia îi corespunde în mod normal puterea de fapt exercitată prin acte materiale și juridice”.

Fiind o stare de drept, independența de dreptul real asupra lucrului, posesia este apărată de lege, prin efectele juridice pe care le produce în favoarea posesorului. Deci posesorul are anumite drepturi în simpla sa calitate de posesor.

Art. 1 Cod civil prevede că „posedarea bunurilor constă în întrebuințarea calităților utile ale bunurilor”. Astfel, acest atribut constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparține direct și nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu și prin putere proprie. Dar, proprietarul poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută și de o altă persoană, dar în numele și în interesul legii.

          Deoarece în acest caz posesia corespunde proprietății, se poate afirma că posesia se înfățișează ca o expresie exterioară a proprietății. Dar nu se poate pune semnul egalității între posesie (care reprezintă o stare de fapt) și proprietate (care este o stare de  drept), mai ales că, în unele cazuri, proprietatea poate aparține unei persoane, iar posesia alteia. De exemplu, o persoană poate avea proprietatea unui bun, fără să aibă însă și posesia, după cum o persoană poate avea numai posesia, fără a fi însă și proprietar.

          Posesia este un atribut important al proprietății, deoarece a-l priva pe proprietar de acest drept, înseamnă a-i face dreptul ineficient, lipsit de utilitate. Așa cum s-a relevat în doctrina juridică: „Posesia este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietății sale”. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul său. În caz contrar, proprietatea rămâne o simplă utopie.

Folosința (jus fruendi) este acel atribut potrivit căruia proprietarul poate întrebuința lucrul în înteresul său, percepându-i fructele. El se desprinde chiar din conținutul art. 480 Cod civil, ce utilizează expresia “a se bucura”, care într-o interpretare extensivă cuprinde nu numai posesia (pe care acest articol n-o menționează) ci și folosința. Acest atribut îi conferă proprietarului posibilitatea de a efectua toate actele de utilizare materială și juridică cum ar fi : cultivarea pământului, creșterea animalelor, închirierea imobilelor, vânzarea produselor, etc.

Folosința reprezintă acea prerogativă în virtutea căreia proprietarul poate să întrebuințeze bunul în interesul sau (,,jus utendi”) si poate să culeagă fructele acestuia (,,jus fruendi”), fie că sunt naturale, industriale ori civile. Jus fruendi este facultatea conferită proprietarului de a utiliza bunul în propriul interes, dobândind în proprietate fructele și veniturile pe care le poate obține din acesta.

          Prin fructe se înțelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără a-i fi afectată substanța. Astfel, sunt fructe: recoltele, chiriile, dobânzile, prăsila animalelor etc.

          Spre deosebire de fructe, productele sau produsele nu au un caracter periodic, iar prin perceperea lor ating însăși substanța lucrului. Această atingere poate fi totală (spre exemplu exploatarea unei cariere sau a unei mine) sau pe un timp îndelungat (spre exemplu exploatarea unei păduri).

          Fructele sunt de trei feluri: naturale, industriale și civile.

A)   Fructele naturale sunt acelea care se produc în mod periodic fără intervenția omului (ex. iarba).

B)    Fructele industriale se produc tot periodic, dar pentru producerea lor este necesară intervenția omului. Spre exemplu recolta obținută de pe un teren.

C)   Fructele civile sunt veniturile bănești produse prin valorificarea bunurilor, cum sunt: chiriile, dobânzile.

          Proprietarul are dreptul să culeagă toate cele trei categorii de fructe: primele două prin percepere și cele civile zi de zi, pe măsura trecerii timpului.

În literatura de specialitate acest atribut nu cunoaște o definiție clară, complet formulată.

În opinia unui autor, jus fruendi este înțeles ca “dreptul de a te folosi, luând fructele, fie naturale, fie civile: recolte, amenzi, chirii.

Într-o alta opinie, folosința corespunde “cu toate puterile ale căror exerciții au drept scop de a trage din lucru toate foloasele economice pe care e susceptibil să le procure fără distincțiune între punctele propriu-zise care se reproduce periodic fără absorbire a substanței producătoare a lucrului și produsele care nu se pot extrage din lucru decât prin absolvirea lor”.

Edificatoare, pentru aspectul în discuție, sunt și art. 482 și 483 cod civil, art.482 Cod civil, prevede că “proprietatea dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește, ca accesoriu cu lucrul, în mod natural sau artificial”. Iar art.483 Cod civil adaugă că “fructele se cuvin proprietarului, în puterea dreptului de accesiune”

Dispoziția (jus abutendi) este acea prerogativă care permite proprietarului să dispună liber de lucrul său. În doctrina juridică se face mențiunea că a dispune de bun înseamnă a consuma, a înstrăina, a desființa, a distruge, a întrebuința în mod definitiv, fără posibilitatea de reîncepere pentru cel ce a uzat astfel.

Aprofundând discuția, un alt autor arăta că dispoziția reprezintă un atribut esențial al proprietății și rezumă de fapt, atributele distinctive ale dreptului de proprietate, de care proprietatea nu poate fi lipsită, sau dezmembrată fără a înceta de a mai fi un drept real de proprietate. Un proprietar nu poate să înstrăineze sau să piardă pentru un timp, ori pentru totdeauna, unele caracteristici ale folosinței sau posesiei, în cazul acesta dreptul de proprietate fiind știrbit. Proprietarul poate în mod vremelnic sau perpetuu să înstrăineze celelalte atribute ale dreptului de proprietate, fără însă a putea să piardă puterile cuprinse în „jus abutendi”, deoarece în acest ultim caz s-ar pierde însuși dreptul de proprietate.

Înstrăinarea sau pierderea unor caracteristici ale dreptului de a dispune de un lucru înseamnă totodată înstrăinarea sau pierderea însuși a dreptului de proprietate.

Jus abutendi este acel atribut al dreptului de proprietate care constă în „determinarea destinului bunului”(art. 1, Cod civil). El presupune prerogativa titularului dreptului de proprietate de a înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane (dispoziție juridică) sau de a dispune de substanța bunului (a-l transforma, consuma, distruge) cu respectarea reglementărilor în vigoare.

          Unii autori consideră că jus abutendi implică și dreptul proprietarului de a nu uza de lucru, de a nu-l poseda, întrucât dreptul de propriatate nu se stinge prin neuz.

          Proprietarul are o deplină libertate în exercitarea dreptului de dispoziție, dar el va putea dispune numai „în limitele determinate de lege”(art. 89 Cod civil). Prin exercițiul dreptului său de proprietate, titularului nu-i este permis să prejudicieze alte persoane. Vom fi atunci în prezența abuzului de drept, care nu este decât o faptă ilicită ce constă în exercitarea drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor sau legii. Câțiva autori au examinat aspectul moral al problemei abuzului de drept, relevând existența unui conflict între drept și morală. Pornindu-se de la ideea că drepturile sunt recunoscute pentru a fi exercitate într-un anumit scop determinat, s-a considerat că ne-am afla în prezența abuzului de drept atunci când dreptul este exercitat într-o altă direcție. Astfel, cel care prin exercitarea dreptului său produce altuia o pagubă, este obligat să o repare. În practică, în țara noastră, cel mai frecvent, abuzul de drept este întâlnit în exercitarea dreptului de proprietate, și în special, în cadrul raporturilor de vecinătate. Suntem de părere că proprietarul care în exercițiul dreptului său cauzează altuia un prejudiciu, va trebui să-l repare, indiferent dacă paguba a fost sau nu săvârșită din culpă. Titularul oricărui drept de proprietate trebuie să răspundă atunci când își exercită abuziv dreptul, cu consecința prejudicierii altor persoane.

După enumerarea atributelor dreptului de proprietate cu o schiță doar a posesiei, folosinței și dispoziției, vom acorda în continuare o atenție specială posesiei, ce formează obiect de investigare și aprofundare a lucrării de față. Vom insista în spațiul acestui capitol asupra naturii juridice a posesiei, a formelor acesteia și vom delimita, cu argumente, posesia de detenție.

I.4. Natura juridică a posesiei

Considerăm că, fiind o stare de fapt, posesia generează implicit unele drepturi, așa încât nu se poate considera că ne vom afla în prezența unei noi teorii referitoare la posesie.

Chiar dacă posesia poate fi și un atribut al dreptului de proprietate, ea nu poate fi tratată ca un drept real distinct. Un atribut al dreptului de proprietate nu poate fi similar cu dreptul de proprietate însuși.

Între teoria posesiei ca un drept și posesia ca o stare de fapt s-a conturat teoria despre posesia ca o stare de fapt generatoare de drepturi, care încearcă o sinteză între cele două teorii, s-a menționat că această din urmă teorie ar fi conformă cu realitatea și cu conținutul drepturilor reale.

I.5. Formele posesiei

Din punct de vedere juridic, posesia îmbracă mai multe forme, care se diferențiază unele de altele și generează consecințe juridice distincte.

În primul rând, o persoană poate reține un bun în temeiul unei convenții cu proprietarul, cu obligația de a-l restitui acestuia. Este situația detentorului precar care nu posedă pentru sine, ci pentru altul ceea ce și face să nu fie propriu-zis un posesor în înțelesul legii.

În al doilea rând, este vorba de o persoană care se comportă față de bun ca un titular al dreptului. În acest caz, asupra bunului posesorului exercită o putere de fapt.

În al treilea rand, posesia ca atribut al dreptului de proprietate este exercitată de însuși titularul dreptului.

I.6. Posesia și detenția

Nu trebuie să se confunde posesia cu detenția. Posesia presupune intenția de a se comporta ca proprietar și de a exercita pentru sine, pe când detenția presupune puterea materială asupra lucrului fără intenția de a poseda pentru sine, sub numele de proprietar, ci numai cu intenția de a deține.

Esențial, pentru posesie, este existența elementului intențional – ,,animus”-; adică stăpânesc un anumit lucru pentru mine (sunt proprietarul acestuia), spre deosebire de detenție, numită și detentie precara, unde lipsește elementul intențional, animus, fiind prezent numai elementul corpus, adica deținerea materială a lucrului; de exemplu, dețin un lucru proprietatea altuia, în numele acestuia, pentru ca așa a dorit proprietarul când mi-a lăsat lucrul în păstrare ori mi l-a inchiriat etc.

Detentorul este obligat să restituie bunul așa încât posesia să nu conțină decât unul din elementele constitutive esențiale și anume corpus.

Chiar și atunci când se folosește de bun (cum ar fi cazul locatarului), detentorul nu este un posesor deoarece el trebuie să remită bunul. Ceea ce-i lipsește detenției precare este componentul animus domini sau animus sibi habendi.

Detentorii precari sunt, de exemplu depozitarii, locatarii, comandatorii, creditorii, cărăușii etc. În acest sens potrivit art. 1853 Codul civil, nu constituie o posesie, ci o detenție precară.

“Actele ce le exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, intră în calitate de locatari, depozitari, uzufructari etc, asupra unui lucru comun în vederea destinației legale a acestuia”.

Tot o detenție precară va fi și “posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia prin simpla îngăduință a proprietarului” (art. 1853 alin. 2 Cod civil).

Ceea ce caracterizează în mod esențial situația detentorului este împrejurarea că întotdeauna la originea puterii pe care o exercită în fapt se găsește un titlu – convențional, judiciar sau legal – care implică recunoașterea dreptului altuia.

Dacă elementul material al detenției nu diferă în mod esențial de acela al posesiei, în schimb actele detentorului sunt întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, subordonate voinței posesorului potrivit titlului care constituie temeiul juridic al detenției sale. Deosebirea nu se reduce numai la o obligație de restituire a bunului pe care detentorul ar avea-o față de titular, pentru că dacă ar fi așa, precaritatea ar înceta de îndată ce obligația respectivă s-ar stinge prin unul din modurile legale. În realitate, această situație de precaritate este perpetuă, ea menținându-se și după stingerea obligației de restituire, atâta timp cât nu intervine intervenția sa în posesie prin acte care să implice contestarea dreptului titularului. Astfel, vânzătorul care nu predă cumpărătorului lucrul vândut, deși îl deține, nu în virtutea unui titlu, ci din contra, impotriva lui, va fi un permanent detentor precar, chiar după împlinirea termenului de predare întrucât, atâta vreme cât el nu neagă dreptul cumpărătorului, obligația sa de a-l garanta, pe acesta împotriva acțiunii, nu se stinge.

De aceea esența detenției precare este, prin urmare, nu atât obligația de restituire pe care ar avea-o detetorul față de titular, cât atitudinea de permanentă recunoaștere a dreptului acestuia din urmă.

Lipsa acestor elemente, respective a unui titlu din care să rezulte o obligație de restituire între coproprietari și a unei recunoașteri a dreptului exclusiv al celorlalte, face ca stăpânirea exercitată în mod concurent de mai multe personae, cu titlu de coproprietar să nu poată fi calificată ca o detenție precară, ci ca o coposesie, aptă de a produce efecte specifice.

Detentor precar poate fi și vânzătorul care, dupa încheierea contractului de vânzare-cumpărare continuă să țină bunul vândut, până la o dată ulterioară când va fi predate cumpărătorului.

Vânzătorul este obligat să predea bunul cumpărătorului el fiind considerat un simplu detentor precar. O detenție precară va exista și în cazul contractului de antrepriză când între finalizarea lucrării de către antreprenor și predarea ei beneficiarului trece o perioadă de timp. Deoarece antreprenorul are obligația de predare a lucrării, el nu va deține lucrarea sub nume de proprietar, ci ca un detentor precar.

Problema care se pune este aceea dacă cel care a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare și i s-a predat bunul în momentul încheierii convenției până la data autentificării actului poate fi considerat posesor exclusiv sau un detentor precar. Din punctul nostru de vedere, cumpărătorul este un simplu detentor precar.

În primul rând antecontractul are ca obiect o obligație de a face, și obligația de a da, se concretizează în momentul perfectării actului la notariat.

Până la perfectarea vânzării, vânzătorul promitent continuă să fie proprietarul bunului doar promis spre vânzare. Cumpărătorul nu are posesia bunului, cum eronat s-a arătat într-o decizie a instanței supreme, ci doar detenția lui precară.

În doctrina juridică s-a considerat că titularul dezmembrămintelor de proprietate, față de titularul dreptului de proprietate cu care a încheiat convenția, este un detentor precar; în raport cu celelalte persoane, el fiind titularul unui drept real, este un posesor. De asemenea când dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt dobândite prin alte modalități decât posesia, titularul nu este decât un posesor precar.

Asemenea posesiei precare ar fi: uzufructul, uzuarul, titularul dreptului de abitație, superficiarul, titularul unei servituți.

Referitor la uzufructuar, la care face trimitere și art. 1853 alin.1 Cod civil s-a arătat că atunci, când se spune că posesorul unui drept real este detentor precar, se înțelege că el este detentor precar relativ la posesiunea proprietății depline a lucrului, el rămâne însă posesor propriu-zis relativ la dreptul său real. Așa se explică faptul că uzufructuarul poate dobândi dreptul de proprietate asupra uzufructului prin uzucapiune.

O dublă posesie exercită și superficiarul. Asupra construcției al cărui proprietar este, superficiarul exercită posesia ca atribut al dreptului de proprietate, însă asupra terenului exercită doar o posesie.

Codul civil, în art. 1893 alin. 2 include în categoria detentorilor precari și pe aceea care “exercită posesia asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său”.

Asemenea posesori sunt considerați “posesori sub nume de proprietari”.

Aceste acte vizează în special raporturile de vecinătate cum ar fi: trecerea unei persoane pe terenul alteia, pe o cărare pentru a scurta distanța până la un anumit punct, trecerea unor cârduri de animale la pășune sau la adăpost etc.

S-a arătat că “asemenea acte de îngăduință, autorul le îndeplinește fără drept, iar cel care le suportă le tolerează în mod voit din spirit de bunăvoință”.

Este dificilă o enumerare a tuturor detentorilor precari : în afara celor menționate mai sunt și alții, trăsăturile lor juridice fiind determinate de natura juridică a dreptului care reglementează raporturile dintre părți, exemplu creditorul gajist, cărăușul, posesia precară a comoștenitorului etc.

Codul civil reglementează patru cazuri când este posibilă intervenția detentului în posesie (art. 1858 Cod civil).

Deținătorul bunului primește cu bună credință de la un terț, altul decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate referitor la bunul deținut.

De exemplu, chiriașul cumpără mobila în care locuiește de la moștenitor, având convingerea că moștenitorul este proprietarul bunului.

Din momentul cumpărării, detentorul precar devine un adevărat posesor.

De regulă, cazul de intervertire reglementat de art. 1858 pct.2 Cod civil se concretizează atunci când apare un conflict în fața instanțelor judecătorești sau când detentorul precar, printr-o notificare, aduce la cunoștința proprietarului dreptul său de proprietate asupra bunului.

S-a considerat că intervertirea ar putea apărea și atunci când deși nu există un litigiu judiciar sau o notificare, atunci când detentorul precar ar face public și în prealabil acte de natură a lasa să înțeleagă că el este proprietarul bunului, iar proprietarul nu ripostează.

Detentorul precar neagă dreptul celui de la care a primit bunul prin acte de rezistență care pot consta în: chiriașul aduce la cunoștință proprietarului că el este adevăratul proprietar al bunului, depozitarul sau comandatorul refuză restituirea bunului pentru aceleași motive.

O atare intervertire de posesie rezultă din art. 1858 Cod civil, de exemplu, atunci când locatarul refuză plata chiriei, pretinzând că este proprietar.

Simpla negare a dreptului de proprietate nu este însă suficientă, detentorul trebuie să recurgă la acte concrete, de natură a provoca un conflict. De aceea instanța supremă a stabilit că posesia precară se transformă în posesie utilă atunci când, cu privire la obiectele închiriate, locatorul neagă, prin acte de rezistență opuse reclamantului, dreptul de proprietar al acestuia pretinzând că el este proprietar și reușește să facă dovada în condițiile legii.

Faptul că pârâtul nu a plătit chiria sau că proprietarul nu a solicitat-o nu are relevanță în sensul că ar opera uzucapiunea.

Detentorul precar transmite posesia printr-un act cu titlu universal, iar succesorul universal este de bună credință.

De exemplu, acceptând succesiunea, moștenitorul are convingerea că toate bunurile din patrimonial defunctului sunt proprietatea acestuia, deși asupra unora din bunuri defunctul nu avea decât calitatea de detentor precar.

Toate cele patru cazuri de intervertire a detenției precare sunt prevăzute expres în Codul civil. Jurisprudența a decis că este posibilă intervertirea detenției în posesie în cazul în care un moștenitor ce stăpânește bunul indiviz se comportă ca un proprietar exclusiv asupra întregului bun.

Regula este că succesorii stăpânesc bunul indiviz unii pentru alții, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu e de natură a fundamenta dreptul de proprietate, prin uzucapiune.

Astfel, instanța supremă a hotărât că “atunci când unul dintre moștenitori stăpânește un bun succesoral cu titlu de proprietate, în condițiile unei posesii utile, el poate dobândi prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra acelui bun”.

Dar dobândirea dreptului de proprietate asupra întregului bun poate avea loc numai dacă a intervenit o manifestare exterioară de voință a moștenitorului care să administreze că a înțeles să transforme posesia exclusivă, adică dacă s-a produs o intervenție a posesiei prin fapte concrete.

Actele prin care poate avea loc intervertirea în fapt a posesiei pot fi de exemplu închirieri sau încasări de venituri, exercitarea unor lucrări de reparații sau construcții în nume propriu.

Posesorul care deține bunul sub nume de proprietar

Nu trebuie să se confunde posesia ca atribut al dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic, nu există o similitudine între posesie și proprietate.

Astfel, un proprietar poate fi și posesorul bunului său, dar sunt și situații când un posesor nu se bucură și de dreptul de proprietate asupra bunului.

Un asemenea posesor, căruia îi lipsește dreptul de proprietate asupra bunului se comportă însă ca un adevărat proprietar față de bunul respectiv.

Legiuitorul protejează posesia oferind inclusiv căi procesuale pentru a o apăra în justiție: în același timp posesia produce însemnate efecte juridice permițând chiar dobândirea proprietății asupra bunului prin intermediul uzucapiunii.

Exemplu: Acțiune posesorie

condiții de exercitare

coproprietar în indiviziune

Admiterea acțiunii posesorii e condiționată de întrunirea condițiilor prevăzute de art. 674 cod procedură civilă.

Un proprietar în indiviziune care nu a posedat exclusiv și cu titlu de proprietar nu poate promova o acțiune posesorie.

Singura cale de rezolvare a neînțelegerilor dintre coproprietari cu privire la posesia bunului este sistarea stării de indiviziune.

Punere în posesie

În starea de fond a respins acțiunea reclamantului de a fi anulat procesul verbal de punere în posesie a pârâtului și punerea în posesie pe aceeași suprafață de teren, din moment ce într-o hotărâre judecătorească definitivă, a fost admisă acțiunea în revendicare a pârâtului în contradictoriu cu reclamantul pentru aceeași suprafață, deoarece printr-o hotărâre dată și inițiată în puterea lucrului judecat s-a stabilit că pârâtul este proprietarul acestui teren.

Coposesia

Dreptul roman (cel vechi) nu admitea exercitarea concomitentă a posesiei de către mai multe persoane.

Ulterior, dreptul roman a admis exercitarea simultană a mai multor posesii asupra aceluiași bun. În prezent, această formă comună de exercitare a posesiilor poartă denumirea de coposesiune.

Construită în concepția clasică după modelul dreptului de proprietate, posesia are ca și aceasta un caracter exclusiv, în sensul că nu se poate admite că asupra aceluiași bun să se exercite simultan o stăpânire exclusivă de către mai multe persoane.

Codul civil nu reglementează nici coposesiunea. Coposesiunea constituie însă tot o stare de fapt și constă în stăpânirea în comun de către mai multe persoane asupra unuia și aceluiași tot sub nume de proprietar.

Deci, ceea ce este esențial, coposesiunea nu există decât atunci când toți posesorii sunt titularii aceluiași drept real.

Dacă asupra aceluiași bun sunt diferite drepturi reale, de exemplu, proprietate, servitute, etc., nu mai operează coposesiunea deoarece posesia titularilor drepturilor reale diferă între ele.

Pentru a fi dobândită posesiunea, în dreptul nostru succesoral se disting următoarele categorii de succesori:

moștenitorii care au posesiunea de drept a moștenirii fiind cunoscuți sub denumirea de moștenitori sezinari;

moștenitorii care nu beneficiază de sezină, așa încât pentru trimiterea lor în posesiune e necesară eliberarea unui certificat de moștenitor;

legatorii sau donatorii de bunuri viitoare care, pentru a intra în posesiune trebuie să solicite predarea sau plata legatului sau a libertăților.

Sezina este un beneficiu acordat de lege unor moștenitori legali, adică de a intra în posesia de drept a moștenirii fără nici o aprobare specială sau îndeplinirea unor formalități. Sunt moștenitori sezinari doar ascendenții sau descendenții adica rudele în linie dreaptă cu defunctul.

Dacă sunt mai mulți moștenitori sezinari, aceștia vor deveni coposesori ai bunurilor succesorale, chiar din momentul deschiderii succesiunii.

Moștenitorii sezinari vor intra de drept în posesia moștenirii numai dacă bunurile succesorale nu sunt ocupate de alte persoane. Ei vor putea recurge la acțiunile posesorii împotriva uzurpatorilor.

Jurisprudența a stabilit că sezina reglementată de art. 653 Cod civil constituie posesia de drept a moștenirii, așa încât termenul de posesie nu este sinonim cu cel prevăzut de art. 1846 Cod civil astfel, „ în calitate de moștenitor sezinar nu conferă celui în cauză dreptul de a reclama posesia de fapt asupra unui bun succesoral posedat de alte persoane cu care se găsește în indiviziune”.

În doctrina juridică s-a mai considerat că atunci când la moștenire vin moștenitorii sezinari și nesezinari, aceștia din urmă „vor fi coposesori solo animo pentru cota parte din succesiune”.

Moștenitorii sezinari și cei nesezinari se vor afla în coposesiune din momentul deschiderii succesiunii, deoarece ei continuă pe defunct. Nu e cazul legatorilor care vor fi coposesori ai bunului indiviz doar din momentul în care li se recunoaște calitatea de legatori și au intrat în posesia bunului.

Am văzut că e posibilă coposesia nu numai în cazul drpetului de proprietate, dar și a celorlalte drepturi reale.

De exemplu, în cazul unei servituți de trecere, este posibil ca asupra fondului dominant să existe mai mulți titulari în indiviziune. Aceasta înseamnă că, între aceștia, în ce privește calea de acces care se află pe fondul aservit se afla o coposesiune. Coposesiunea titularilor fondului dominant se justifică și prin faptul că servitutea e indivizibilă.

Efectele coposesiunii

O coposesiune asupra unui imobil e posibilă și în absența unui titlu, iar dacă va fi exercitată, în condițiile legii va putea duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Dobândirea dreptului de proprietate va fi posibilă nu numai prin uzucapiunea de 30 de ani dar și prin uzucapiunea de 10-20 ani, dacă există un just titlu și bună credință.

Jurisprudența a fost confruntată cu problema dacă o coposesie poate fi transformată într-o posesie exclusivă. Așa cum am văzut când am examinat problema intervertirii posesiei, proprietarul în indiviziune se poate manifesta ca proprietar exclusiv al bunului indiviz posedat și, în condițiile prescripției achizitive de lungă durată, poote dobândi proprietatea imobilului. De aceea sunt greșite hotărârile acelor instanțe prin care s-a decis că un moștenitor nu se poate folosi de efectele uzucapiunii de 30 ani în privința bunului posedat sau că moștenitorii vor putea pretinde folosința exclusivă numai în temeiul unei înțelegeri exprese între ei.

O altă problemă este aceea dacă nivelul echivocului e aplicabil și în cazul coposesiunii. Spre deosebire de Codul civil francez, Codul civil român a eliminat din conținutul art. 1847 viciul echivocității; cu toate acestea jurisprudența l-a consacrat.

Cât timp coposesiunea e exercitată simultan de mai mulți titulari ea e considerată echivocă sub aspectul uzucapiunii.

CAPITOLUL II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE POSESIEI

Considerații generale

Posesia constituie o stare de fapt, de natură a produce unele drepturi pentru posesie și nu trebuie tratată ca un drept real.

Constituind un fapt exterior deținerea în fapt a bunului este ușor de stabilit, deoarece orice persoană poate recunoaște personal o situație de fapt.

Dar simpla deținere materială a bunului nu este suficientă. Exemplu: vedem o persoană lucând constant o suprafață de teren; nu știm însă dacă acea persoană posedă terenul ca proprietar, ca un posesor sub nume de proprietar sau ca un detentor precar (de exemplu este un arendaș). Pentru aceasta este necesar să analizăm elementele intrinseci ale posesiei, adică elementele constitutive ale acesteia: corpus și animus.

II.1. Elementul material corpus

Corpus constituie elementul material al posesiei. Absența lui face imposibilă posesia. Dar așa cum corpus nu poate exista fără animus tot astfel animus fără corpus nu pot oferi calitatea de posesor.

Corpus constituie o multitudine de acte materiale care sunt exercitate direct asupra bunului. Actele prin care se concretizează corpus variază în raport de natura bunului (de exemplu într-un fel se exercită posesia unei clădiri și altfel asupra unui teren), precum și în raport de dreptul real invocat de cel care invocă corpus.

Am văzut că elementul corpus cumulează un ansamblu de acte materiale.

În ce privește actele juridice s-a considerat într-o opinie pe care nu o împărtășim că elementul corpus s-ar putea materializa și în anumite acte juridice pe care le-ar încheia posesorul : locațiune, depozit, comodat.

Din punctul nostru de vedere elementul corpus nu cuprinde decât actele materiale iar „cât privește actele juridice cum sunt vânzarea sau închirierea – acestea nu pot servi la elementul corporal al posesiei, deoarece poartă asupra dreptului de proprietate și nu asupra lucrului în materialitatea sa.”

Practic suntem, în acest caz, în prezența unor detentori precari, care au corpus pentru adevăratul posesor și nu pentru ei.

În aceste cazuri, posesorul posedă corpore alieno. Arendașul nu posedă pentru el, ci pentru proprietarul terenului.

În consecință, posesia sub aspectul elementului corpus, va putea fi exercitată personal de posesor sau prin intermediul altei persoane. Această regulă a fost moștenită în dreptul roman, potrivit căruia poter familias putea poseda prin intermediul fiilor săi și sclavilor săi.

Un posesor mai poate dobândi elementul corpus și prin intermediul unui mandatar special.

II.2. Elementul intențional (animus)

Pentru a fi posesor nu este suficient să existe doar elementul corpus, fiind absolut necesar încă un element esențial : animus.

Acest element psihologic (animus) constă în voința posesorului de a stăpâni bunul pentru el, sub nume de proprietar sau titular al dreptului real. De exemplu, chiar dacă un chiriaș deține imobilul în interesul său, la el nu există voința de a se manifesta ca un proprietar al bunului.

Elementul animus îl găsim reglementat în câteva articole din Codul civil.

De exemplu, în materia uzucapiunii printre alte condiții art. 1847 cere ca pentru a se putea uzucapa posesiunea să fie sub nume de proprietar. Pentru a azucapa, dobânditorul primește bunul de la un detentor precar (locator, depozitar, creditor) elementul intențional trebuie să existe neapărat în persoana posesorului.

Doar minorii și alienații mintal dobândesc posesia prin intermediul reprezentanților.

De asemenea, art. 1854 Cod civil prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.

Aceasta înseamnă că legiuitorul a înțeles să instituie o prezumție în favoarea posesorului, în sensul că posedă sub nume de proprietar, de a dovedi că posesorul este un simplu detentor precar.

În sfârșit, art. 1855 Cod civil prevede că atunci „când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie”. Deci, atât timp cât nu se face dovada că a avut loc o intervenție a posesiei, se prezumă că detentorul a continuat să-și păstreze calitatea de detentor.

Jurisprudența a avut posibilitatea să se pronunțe cu privire la cele două elemente constitutive ale posesiei.

De exemplu, instanța supremă a decis că proba posesiei se va putea face, în ce privește dreptul de proprietate, prin plata impozitelor și celelalte taxe, referitoare la imobil, înscrierea imobilului la secția financiară, închirierea imobilului sub nume de proprietar. În privința rolului pe care îl are fiecare din aceste două elemente, pentru existența posesiei, există doua teorii :

a) teoria subiectivă

Această concepție a fost formulată de Savigny și constă în aceea că acordă întâietate elementului subiectiv asupra celui material.

Elementul determinant al posesiei este voința de a poseda, care precizează caracterul deținerii lucrului. Fără acest element, posesia nu există, nu se poate manifesta. Corpus fără animus nu înseamnă posesie, ci o stare de fapt care se numește detenție precară sau detenție cum e cazul chiriașului, depozitarului și creditorului gajist care dețin lucrul pentru altul, aceștia neavând animus domini sau animus possidendi, ci numai animus detendi.

Această concepție a fost criticată de Hering, care considera că uneori concepția e inaplicabilă sau dezmințită de realitățile vieții practice. De asemenea, mai arată că e dificil să se distingă când o persoană are animus possidendi și când are animus detendi, ceea ce face ca posesia să devină un joc al capriciilor posesorului care poate fi după împrejurări când posesor, când detentor.

Pentru a afla cu ce animus se deține un lucru, trebuie să se cerceteze cauza juridică a dobândirii lucrului. Un chiriaș are corpus, dar n-are animus possidendi, dar dacă refuză să mai plătească chiria, adică să posede pentru altul și vrea să posede pentru el, atunci această atitudine trebuie să se exprime într-o formă exterioară obiectivă opozabilă proprietarului lucrului.

Deci, se pune întrebarea : ce contează, ce interesează mai mult, intenția sau actul care traduce ori exprimă această intenție?

b) Teoria obiectivă

Susținută de Hering, care consideră că elementul material adică corpus are întâietate asupra celui intențional, deci are precădere puterea materială exercitată asupra lucrului. Elementul intențional este cuprins implicit în cel material.

Intenția servește pentru a crea însuși elementul material, manifestându-se prin acest element și încorporându-se în el. Deci, elementul intențional nu este suprimat, de exemplu, nu este posesor acela căruia i se pune un lucru în mână în timpul somnului. Posesorul are o putere fizică exercitată în mod voit asupra lucrului, astfel că fără voință nu se poate concepe posesia.

Elementul intențional apare distinct de cel material numai în mod accidental sub forma diferitelor cauze detenționiste pentru a transforma posesia în detenție. Iar detenția produce efecte juridice care nu sunt de neglijat: detentorul deposedat prin violență poate exercita acțiunea în reintegrare, dacă a adus lucrului îmbunătățiri sau a făcut construcții are dreptul să rețină lucrul până i se restituie cheltuielile făcute, detenția se poate transforma în posesie utilă prin intervertirea titlului.

În concluzie, se consideră că efectele posesiei trebuie să se producă în toate cazurile în care este vorba de o putere fizică exercitată voluntar asupra unui lucru.

Concepția obiectivă a fost criticată pe motivul că în dreptul roman se distinge posesia de detenție. De asemenea se arată că se consideră posesia ca fiind exteriorizarea dreptului de proprietate, iar fundamentul juridic al posesiei constă în favoarea acordată proprietarului pentru apararea proprietății sale.

Deosebirea practică între cele două teorii se reduce la dreptul de a uzucapa, care e recunoscut numai posesorilor nu și detentorilor precari, căci acțiunile posesorii pot fi introduse atât de posesori, cât și de detentorii precari.

În concluzie detentorul precar se bucură de acțiunea posesorie în reintegrare în virtutea principiului spoliatus aute amnia restituendus (art. 674 Cod civil). Cererile posesorii pot fi făcute și de cel care deține lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul afară numai dacă tulburătorul este cel pentru care îl deține.

II. 3. Dobândirea și pierderea posesiei

Dobândirea posesiei

Pentru a fi dobândit posesia, trebuie să fie reunite ambele elemente ale posesiei, cu precizările făcute în ce privește exercitarea acestora prin altul în mâna aceleiași persoane.

Dobândirea elementului material rezultă, fie din faptul unilateral al posesorului de a exercita lizibil acte materiale de folosință, dar cu condiția de a nu fi săvârșit fapte penale împotriva proprietății, fie din faptul că vechiul posesor a renunțat sau a părăsit posesia pe care o exercita până atunci, pe care începe s-o execute noul posesor.

În cazul unor reglementări speciale se va ține seama de acestea.

Astfel art. 96 din Codul silvic publicat la 8 mai 1996 dispune că ocuparea fără drept, în întregime sau în parte a unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier național, precum și distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejurimilor ori a reperelor de marcare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. În aceste condiții, elementul material al posesiei asupra bunurilor arătate nu este posibil.

Dobândirea celui de-al doilea element al posesiei (animus) are loc în momentul în care cel ce deține materialmente lucrul manifestă intenția de a păstra pentru sine acel lucru. Această intenție se deduce, de cele mai multe ori, din însăși actele materiale pe care numai proprietarul le poate face, cum ar fi ridicarea unei construcții pe un teren.

Rezultă că simpla voință de a poseda un lucru nu este îndestulătoare pentru a duce la dobândirea posesiei acestuia, fiind necesar ca această voință să se manifeste pentru deținerea sau folosința efectivă a lucrului, care să nu lase nici o îndoială asupra caracterelor acestor acte de deținere și folosire.

Pierderea posesiei

Posesia poate fi pierdută atunci când se pierd elementele sale, corpus și animus.

Modalitatea cea mai obișnuită de pierdere este atunci când ambele elemente constitutive se pierd, cum ar fi cazul înstrăinării bunului sau abandonării lui.

Altă modalitate este atunci când se pierde doar elementul material (corpus) cum ar fi situațiile: bunul e distrus în întregime, este pierdut sau este trecut în posesia altei persoane.

Pierderea elementului animus determină de asemenea ca psoesia să înceteze. Prin intermediul intervertirii titlului, posesorul devine un simplu detentor precar, ceea ce face ca să posede pentru altul.

În cazul constitutului posesor, proprietarul înstrăinează bunul sau doar după înstrăinare, dobânditorul îl lasă în continuare înstrăinatului, cu titlu de depozit sau încheiere.

În acest caz transmițătorul va deține bunul ca un detentor precar.

Sunt situații când pierderea posesiei poate avea loc împotriva voinței posesorului. De exemplu, bunul a intrat în posesia altuia împotriva voinței posesorului. În acest ultim caz, posesorul va putea recurge la acțiunile posesorii pentru a redobândi posesia imobilului.

Posesia mai poate fi pierdută și în cazul dispoziției bunului din cauze de forță majoră.

Dovada posesiei

A dovedi posesia înseamnă a dovedi ambele elemente ale posesiei.

Fiind un fapt material, elementul corpus poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, deci și prin martori și prezumție.

Elementul animus este mai dificil de dovedit. De aceea au fost stabilite două prezumții legale, care se completează reciproc:

a) prezumția de neprecaritate (art. 1854 Cod civil) potrivit căreia posesorul este presupus să posede pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul;

b) prezumția de neintervertire de titlu (art. 1855 cod civil) potrivit căreia când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat această calitate, dacă nu este probă contrarie. Rezultă că posesia începută pentru altul se poate interverti, transformându-se din posesie precară în posesie utilă, care, după trecerea termenului prevăzut de lege, poate duce la dobândirea proprietății.

II.4. Condițiile de eficacitate ale posesiei

Considerații generale

Este posibil ca un posesor să aibă atât corpus cât și animus și totuși să nu beneficieze de efectele juridice ale posesiei. Acesta înseamnă că simplul fapt de a cumula cele două elemente constitutive ale posesiei nu este suficient. Legea mai cere îndeplinirea și a altor condiții. Astfel, art. 1847 Cod civil dispune că este necesar pentru a se putea prescrie, ca să existe o „posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar”.

În afara celor cinci condiții pe care trebuie să le îndeplinească posesia, Codul civil francez mai prevede încă o condiție, și anume necesitatea ca posesia să fie neechivocă.

Calitățile posesiei

Pentru a produce efecte juridice, posesia trebuie să fie utilă, adică să aibă unele calități sau să fie lipsită de vicii.

Art. 1847 Cod civil arată calitățile posesiei :

continuă;

neîntreruptă;

netulburată;

publică;

sub nume de proprietar;

Mai adăugăm încă o calitate a posesiei:

– neechivocitatea

Posesia sa fie continuă

Art. 1847 Cod civil prevede în mod expres că, pentru a se putea prescrie „se cere posesiune continuă” iar art. 1848 Cod civil dispune că „posesiunea este discontinuă când posesorul o exercită neregulat, adică cu intermitențe anormale”.

Continuitatea există atunci când bunul este stăpânit cu regularitate pe care o naște natura lui.

Așa cum just s-a evidențiat în doctrina juridică, pentru ca posesia să fie continuă, „trebuie să se manifeste prin acte repetate la distanțe normale specifice naturii dreptului posedat”.

Actele de stăpânire a lucrului trebuie să fie repetate, dar intervalele de timp trebuie să fie normale, totul raportându-se la natura bunului. Revine obligația judecătorului să aprecieze dacă actele de stăpânire a bunului s-a realizat sau nu la intervale normale.

Jurisprudența a reținut constant necesitatea continuității posesiei. Astfel s-a stabilit că posesia, pentru a fi utilă, adică „pentru a-și produce efectele, trebuie să fie continuă” .

Dacă un caz de forță majoră ar împiedica exercitarea posesiei în mod continuu, aceasta nu ar duce la pierderea caracterului de continuitate a posesiei (de exemplu, anumite calamități naturale pot împiedica pe posesor temporar să exercite posesia).

Caracterul de continuitate nu exclude anumite intermitențe. De altfel, art. 1848 Cod civil cere ca intermitențele să nu fie „anormale” de unde concluzia că sunt admisibile intermitențele normale.

Capacitatea posesiei este întotdeauna prezumată. Această prezumție rezultă din conținutul art. 1850 Cod civil operând atunci când „posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca acesta să împiedice proba contrarie”. Intermitențele trebuie să fie deci premise și urmate de acte de stăpânire a bunului.

Posesia să fie neîntreruptă

Deși art. 1847 Cod civil distinge între posesia continuă și posesia neîntreruptă, unii autori, atunci când tratează caracterul continuu al posesiei, au în vedere inclusiv neîntreruperea acesteia.

Dimpotrivă, într-o altă opinie la care nu raliem, se consideră că nu există similitudine între continuitate și neîntrerupere, din punct de vedere juridic.

Într-adevăr, în timp ce „ continuitatea este opera posesorului însuși, întreruperea este faptul unui terț, care duce la desființarea posesiei”.

Posesia nu încetează chiar dacă apar momente de discontinuitate, pe când în cazul întreruperii ea se va pierde.

Deși art. 1847 Cod civil enumeră printre calitățile posesiei și aceea de a fi neîntreruptă, această calitate vizată are în vedere în primul rând uzucapiune, deoarece duce la paralizarea ei.

Art. 1849 Cod civil prevede că posesia se va întrerupe prin modurile și conform regulilor prescrise în art. 1863-1973 Cod civil (aceste articole de lege au în vedere cauzele care întrerup prescripția). Întreruperea poate avea loc în mod natural sau în mod civil.

Posesia să fie netulburată

Potrivit art. 1851 Cod civil, posesia e tulburată atunci când este întemeiată sau conservată prin acte de violență împotriva sau din partea adversarului. Este necesar ca posesia să nu fi debutat și să menținută prin acte de violență fizică sau psihică. Chiar dacă posesia a început pașnic, dar a fost conservată prin acte de violență, ea nu-și va produce efectele.

Posesia să fie netulburată pe tot parcursul ei, deoarece această condiție e impusă de însuși art. 1851 Cod civil, care dispune că posesia nu trebuie „conservată prin acte de violență”.

Cu toate acestea, pentru a se considera tulburată posesia, va trebui ca actele de violență să aibă o anumită gravitate.

În cazul actelor ușoare de violență, care nu duc la pierderea materială a bunului, posesorul se limitează la o stare expectativă așa încât posesia nu se consideră viciată.

Posesia să fie publică

Asemenea proprietarului și posesorul trebuie să exercite posesia în văzul tuturor – Codul civil nu prevede ce înseamnă publicitatea posesiei dar definește posesia clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască.

De fapt, legiuitorul a dorit ca posesia să fie astfel exercitată încât să poată fi cunoscută de cel împotriva căruia este exercitată. E necesar ca posesia să fie publică pe toată durata ei.

Posesia să fie sub nume de proprietar

Art. 1847 Cod civil, printre condițiile pe care le impune posesiei, este și aceea de posesie exercitată „sub nume de proprietar”. Cu alte cuvinte, posesorul se consideră titular al dreptului referitor la bunul aflat în posesie.

Intenția sa este aceea de a stăpâni bunul pentru sine și nu pentru altul, așa cum procedează un detentor precar. Posesorul posedă întotdeauna pentru sine, pe când detentorul precar pentru altul. Astfel, dețin bunuri pentru alții : arendașii, chiriașii, uzuarii, mandatarii, creditorii gajiști, comodatarii.

Art. 1854 Cod civil prevede că posesorul este prezumat că posedă întotdeauna pentru sine sub nume de proprietar, evident, se va putea face însă dovada că posesorul a început a poseda pentru altul.

Legea prezumă în caz de îndoială că posesorul posedă pentru sine cu titlu de proprietar.

Posesia să fie neechivocă

Contrar Codului civil francez, art. 1847 din Codul civil român nu include printre calitățile posesiei și neechivocitatea. Unii au considerat justificată eliminarea din textul românesc a acestei condiții, deoarece ar fi fost inutilă sau că echivocitatea s-ar confunda cu precaritatea. Exemplul care s-a dat a fost acela al uzufructuarului, care în limitele folosinței este un posesor animo tibi habendi, dar în ce privește nuda proprietate, este doar un simplu detentor precar.

Din punctul nostru de vedere, pe lângă condițiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia potrivit art. 1847 Cod civil, mai e necesară și condiția ca ea sa fie neechivocă.

Jurisprudența a decis în repetate rânduri că e necesar ca posesia să fie neechivocă.

O posesie este neechivocă atunci când nu sunt îndoieli cu privire la existența celor două elemente constitutive ale posesiei.

Într-adevăr acest viciu al posesiei, echivocul, are în vedere în primul rând elementul intențional – animus. De exemplu, în cazul unui bun, indiviz, stăpânit însă de un singur coindiviziar, e dificil uneori de stabilit dacă actele pe care le îndeplinește le-a făcut în calitate de coproprietar sau de posesor exclusiv al întregului bun.

II.5. Viciile posesiei

Lipsa calităților posesiei constituie vicii ale posesiei. Potrivit art. 1847 Cod civil, viciile posesiei sunt următoarele:

Discontinuitate

Violența

Clandestinitate

Precaritate.

Precaritatea, așa cum vom arăta, este mai mult decât un viciu al posesiei, deoarece presupune lipsa elementului subiectiv, adică intențional, al posesiei, ceea ce înseamnă lipsa însăși a posesiei, și nu numai un simplu viciu al acesteia.

Viciul discontinuității

Posesia trebuie să fie continuă, în sensul că actele de posesie să se exercite la intervale normale și într-o succesiune obișnuită, fără intervale de timp prea mari între ele, dar în toate cazurile conform națiunii lucrului sau exercițiului dreptului care formează obiectul posesiei.

Potrivit art. 1848 Cod civil, posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitențe anormale.

Continuitatea nu exclude intermitența în actele de folosință privind exercițiul posesiei, dar cu condiția ca această intermitență să fie normală, obișnuită cu natura lucrului sau a dreptului posedat.

Astfel, de exemplu posesia unei pășuni de munte unde în fiecare vară se trimit oile la pășunat se manifestă în mod intermitent, deoarece în timpul iernii nu se fac acte de folosință.

Discontinuitatea nu se confundă cu întreruperea posesiei, în acest ultim caz încetând posesia. Acest lucru, adică întreruperea posesiei, are loc atunci când exercițiul posesiei a fost întrerupt pe o durată mai mare de un an (art. 1364 Cod civil). Dacă, însă, întreruperea durează mai puțin de un an, posesia este lovită de viciul discontinuității. Rezultă că posesia trebuie să fie continuă și neîntreruptă, acestea neconfundându-se una cu alta.

Continuitatea și intermitența anormală sunt probleme lăsate, de fapt, la aprecierea instanței, în raport de situația concretă respectivă.

Se consideră că viciul discontinuității nu se poate manifesta în privința bunurilor mobile, deoarece posesia atribuie posesorului calitatea de proprietar al lucrului, din chiar momentul nașterii ei, potrivit art. 1909, alin. 1 Cod civil care se referă la prescripția instantanee.

Art. 1850 Cod civil prevede că se prezumă continuitatea și neîntreruperea posesiei pentru cel ce invocă posesia, în sensul că posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie.

Caracterele viciului discontinuității :

a) este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de către orice persoană care are interes ca posesia să nu fie utilă (art. 1862 alin.1 Cod civil);

b) este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă, adică actele de stăpânire se exercită în mod normal, la intervale obișnuite după natura lucrului sau dreptul exercitat (art. 1856 Cod civil)

c) se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile, căci pentru cele mobile posesia de bună credință valoreză titlul de proprietate.

Viciul violenței

Posesia trebuie să fie :

Netulburată:

Pașnică;

Liniștită.

Potrivit art. 1847 Cod civil, posesia este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violență în contra sau din partea adversarului, adică atât violența activă, cât și violența pasivă din partea posesorului la atacul violent pornit de către terț.

Rezultă că posesia trebuie să fie pașnică nu numai la început, dar și pe tot timpul cât durează aceasta.

Deși textul are redactarea arătată, autorii consideră că violența pasivă din partea posesorului la atacul provenit din partea unui terț nu este de natură a vicia posesia, deoarece ar însemna ca terțul să aibă posibilitatea ca pe calea exercițiului unor acte violente să determine vicierea posesiei, deși posesorul aflat într-o adevărată legitimă apărare nu a avut nici o inițiativă violentă, nici în dobândirea și nici în conservarea posesiei.

Caracterele viciului violenței sunt următoarele :

a) este un viciu relativ, deci produce efecte numai între părțile între care a intervenit, ceea ce înseamnă că viciul poate fi invocat numai de către persoana împotriva căreia s-a manifestat violența. Față de celelalte persoane posesia nu este afectată de viciul violenței (art. 1862 alin.2 Cod civil);

b) este un viciu temporar, ceea ce înseamnă că de îndată ce a încetat violența, posesia utilă începe.

Nu se pot opune posesorului actele de violență decât în timpul cât sunt exercitate, dacă aceste acte de violență au încetat, posesia încetează de a mai fi viciată.

c) viciul poate exista atât în privința posesiei bunurilor mobile cât și în privința posesiei bunurilor imobile.

În spiritul art. 1851 Cod civil posesia va fi viciată atunci când actele de violență au existat la începutul posesiei, precum și atunci când au fost săvârșite în timpul posesiei.

Viciul clandestinătății

Art. 1847 Cod civil cere ca posesia pentru a fi utilă, să fie publică, adică să fie exercitată pe față așa cum ar exercita-o proprietarul însuși.

Art. 1852 Cod civil prevede că posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său, încât aceste nu este în stare de a putea s-o cunoască.

Prin urmare posesia clandestină se exercită în așa fel încât să nu atragă atenția celor ce ar avea interes să o cunoască.

Clandestinitatea se poate concepe cu ușurință în materia bunurilor mobile, care sunt susceptibile de posesia ascunsă, dar pentru bunurile imobile este mai greu de întâlnit. De aceea autorii dau exemple mai multe cu caracter teoretic, cum ar fi cazul proprietarului care sapă o pivniță sub imobilul vecinului sau cazul în care se sapă galeriile necesare pentru exploatarea subsolului unei proprietăți vecine.

Caracterele juridice ale viciului clandestinătății sunt următoarele:

a) este un viciu temporar, adică încetează când posesia devine publică (art. 1856 Cod civil);

b) este un viciu relativ, ceea ce înseamnă că poate fi invocat numai de persoana față de care a fost ascuns (art. 1862 alin.2 Cod civil)

Viciul precarității

a) Noțiune

Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiei, este lipsa posesiei.

Definiția precarității este dată de art. 1853 Cod civil care, prevede că actele ce exercităm asupra bunului altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatori, depozitari, uzufructuari sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesia ce am exercita-o asupra unui bun al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său.

Rezultă că precaritatea este deținerea lucrului fără animus possidendi, ci numai cu animus detinendi.

Deținătorul posedă pentru altul, deci nu sub nume de proprietar. Ca de exemplu detentori precari menționăm:

Locatarii, depozitarii, uzufructuarii;

Coproprietarii pentru totalitatea lucrului aflat în indiviziune;

Administratorii bunurilor altuia;

Cei care dețin lucrul cu îngăduința propeietarului acestuia.

Detenția precară este întotdeauna conformă dreptului din care decurge spre deosebire de posesie care poate fi contrară dreptului.

Uzufructuarul și ceilalți titulari de drepturi reale, altele decât proprietatea sunt detentori precari – cu precizările ce urmează – față de proprietarul lucrului dar față de terți sunt posesori, deci posesia lor corespunde dreptului real ce-l au altul decât proprietatea, de exemplu, posesia uzufructului sau posesia servituții.

Pentru apărarea posesiei uzufructului său, uzufructuarul are acțiunile posesorii contra proprietarului și terților. Prin urmare, față de proprietarul lucrului, uzufructuarul este detentor precar pentru posesia proprietății depline a lucrului, deoarece posesia proprietății o are proprietarul, dar uzufructuarul are posesia uzufructului. Chiar față de proprietarul lucrului, căci toate drepturile reale sunt susceptibile de posesie, nu numai proprietatea sau cum arată art. 1846 alin. 2 Cod civil există posesia lucrului și folosirea de un drept, deci posesia corespunzătoare celorlalte drepturi reale.

Se mai poate face o precizare. Dacă posesia este exercițiul oponent al unui drept real, prin aceasta posesia face să se nască prezumția existenței unui drept real propriu, care poate fi denumit drept de posesie, adică jus possidendi. Acesta nu trebuie să fie confundat cu dreptul de a avea posesia unui lucru, respectiv jus possessionis, care izvorăște din dreptul de proprietate și de care nu beneficiază decât proprietarul sau titularul unui alt drept real (uzufructuarul, creditorul gajist, locatarul). De aceea proprietarul nu poate să posede propriul său lucru și să reclame în calitate de posesor, efectele posesiei, căci dreptul de a avea posesia lucrului decurge din dreptul de proprietate.

Calitățile precarității și efectele ei

a) persoana de la care detentorul precar deține titlul detenției beneficiază de posesie pentru altul (posesia corpore alieno) și deci are atât exercițiul acțiunilor posesorii, cât și beneficiarul uzucapiunii;

b) precaritatea considerată viciu, este un viciu absolut, adică precaritatea există față de toată lumea (art. 1862 alin. 1, Cod civil), de exemplu, chiriașul unui imobil de la posesorul neproprietar și față de adevăratul proprietar al imobilului;

c) precaritatea este un viciu perpetuu, deoarece durează până când intervine un caz de intervertire a precarității;

Cum se distinge în practică posesia de precaritate :

Deosebiri :

– Există un titlu la baza precarității de exemplu, contractul de închiriere, testamentul sau un titlu care stă la baza posesiei, de exemplu contractul de vânzare, conteractul de donație;

– nu există un asemenea titlu, de exemplu a existat dar s-a pierdut, nu poate fi produs imediat, nu a existat niciodată, nu poate fi dovedit.

În acest caz există doua prezumții:

se prezumă că posesorul posedă pentru sine ca proprietar, în lipsa probei contrare (art. 1854 Cod civil);

dacă se face dovada că s-a început posesia pentru altul, se prezumă că se continuă precaritatea, până la proba contrarie (art. 1855 Cod civil).

Schimbarea precarității în posesie se numește intervertirea precarității.

Intervertirea precarității

Precaritatea sau detenția animo alieno sau animo detendi se poate transforma în posesie.

În acest caz, are loc intervertirea precarității.

Trebuie precizat că intervertirea precarității nu poate avea loc prin simpla voință a detentorului precar (art. 1858 Cod civil).

Intervertirea precarității are loc în următoarele cazuri prevăzute de lege (art. 1858 Cod civil):

a) deținătorul primește cu bună credință de la un terț un titlu translativ de proprietate în privința bunului deținut.

Astfel, de exemplu, la moartea proprietarului chiriașul cumpără imobilul închiriat de la o persoană pe care o crede moștenitoarea proprietarului.

Intervertirea are loc numai dacă deținătorul este de bună credință adică să creadă că noul său titlu este valabil, astfel că în exemplul dat chiriașul să creadă că a cumpărat de la adevăratul proprietar al imoblului. Buna credință se prezumă (bona fides presumitur, art. 1899 alin. 2 Cod civil). Se consideră că buna credință se prezumă dacă schimbarea titlului este însoțită de schimbarea actelor deținătorului, adică în exemplul dat nu mai plătește chiria.

b) detentorul precar neagă dreptul celui de la care deține lucrul prin actul de rezistență la exercițiul dreptului său.

Trebuie să manifeste voința de a poseda în contra voinței autorului său prin acte reale, acte de rezistență care să provoace un conflict între el și proprietarul lucrului. Conflictul poate fi judiciar, dar poate fi și extrajudiciar, de exemplu, detentorul face o notificare proprietarului că nu-i va plăti chiria sau detentorul se opune cu forța la reluarea lucrului de către proprietarul său.

În acest caz de intervertire a precarității, titlul precar nu este înlocuit, ca în primul caz, printr-un titlu translativ de proprietate, ci este distrus fără a fi înlocuit astfel încât lucrul se deține pe viitor fără titlu.

Art. 1857 Cod civil interzice intervertirea titlului precar prin libera voință a deținătorului. Pe de altă parte, în acest caz de intervertire, voința detentorului determină intervertirea precarității.

Art. 1857 Cod civil are în vedere interzicerea intervertirii titlului printr-o simplă schimbare a voinței interne a deținătorului care ar fi greu de dovedit, pe când art. 1858 pct. 2 Cod civil admite intervertirea titlului când schimbarea de voință este evidentă și neîndoielnică, manifestată prin acte concrete și fapte fără echivoc și care pot fi dovedite ușor.

Un exemplu de intervertire potrivit art. 1858 pct. 2 Cod civil este următorul :

locatarul unui imobil socotind că are motive temeinice să se considere proprietar al bunului refuză să mai plătească chiria locatarului său, caruia îi notifică hotărârea sa și că se consideră ca proprietar al imobilului.

c) lucrul este transmis, prin act cu titlu particular translativ de proprietate, de către deținătorul precar unei persoane de bună credință.

Astfel un chiriaș al imobilului, considerându-se proprietar, vinde bunul unei persoane care este de bună credință, adică îl crede proprietar.

Rezultă că viciul precarității nu se transmite succesorului cu titlu particular de bună credință de la un detentor precar.

Într-adevăr, succesorul cu titlu particular nu este ținut de obligațiile autorului său care nu i se transmit. Drept urmare, obligația de resituire a lucrului pe care o are detentorul precar către proprietar, nu se transmite succesorului cu titlu particular, care este de bună credință.

d) transmiterea lucrului cu titlu universal, de către detentor, adică succesorul este de bună credință. Astfel este cazul moștenitorului care, primind o succesiune, consideră, fiind de bună credință, că un bun asupra căruia defunctul avea numai o detenție precară s-ar fi aflat în proprietatea sa.

Autorii critică acest caz de intervertire, deoarece dobândirea cu titlu universal, spre deosebire de dobândirea cu titlu particular, operează o substituire a succesorului în toate drepturile și obligațiile autorului, indiferent de buna sau reaua credință.

În acest fel, dobânditorul cu titlu universal, dobândind obligațiile autorului său, dobândește și obligația de a restitui lucrul pe care autorul îl deținea cu titlu precar, astfel încât nu se poate admite soluția de intervertire prevăzută de art. 1858 pct. 4 Cod civil. Pentru această intervertire legea cere o singură condiție și anume bună credință a succesorului cu titlu universal.

Viciul echivocității posesiei

Art. 1847 Cod civil nu include printre condițiile posesiei și viciul echivocității.. În dreptul civil românesc el a fost recunoscut însă atât de doctrina juridică, precum și de practica judiciară. O posesie este echivocă atunci când sunt îndoieli cu privire la existența celor două elemente constitutive ale posesiei : animus și corpus. Sau cum s-a arătat în literatura de specialitate „posesia este echivocă atunci când nu se cunoaște dacă ea este manifestarea unui drept, în ipoteza în care actele invocate au un caracter îndoielnic”.

Faptul că legiuitorul a omis să includă și viciul echivocității printre viciile posesiei, a fost considerată o omisiune regretabilă.

Jurisprudența a considerat că, în principiu, succesorii sunt predispuși a stăpâni bunul indiviz, unii pentru ceilalți, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Soluția este aplicabilă nu numai în cazul comoștenitorilor, ci și a proprietarilor în general. De exemplu, sub acest aspect, instanța supremă a decis că posesia exercitată de un coproprietar asupra bunului indiviz este echivocă, deoarece sunt dubii dacă actele de posesiune s-au efectuat de coproprietar privind cota sa parte de proprietate. Dovada intervertirii posesiei va reveni, în acest caz, coindiviziarului posesor.

O altă situație când ne putem afla în prezența unei posesii echivoce este atunci când „fără să se poată face dovada precisă, prin proba scrisă a precarității, adversarul posesorului poate să învedereze anumite circumstanțe de fapt, să administreze dovezi de natură să facă îndoielnică existența unui just titlu, translativ în temeiul căruia posesorul a intrat în posesia bunului”.

Se dă exemplul unei persoane care locuind cu vechiul posesor, la încetarea acestuia din viață, rămâne în posesia bunului. Dificultatea constă în a stabili dacă actualul posesor poate fi considerat un depozitar sau beneficiarul unui dar manual.

Chiar dacă posesia actualului posesor este prezumată, ea este echivocă.

Buna credință

Atât timp cât posesia nu este viciată, ea produce anumite efecte juridice.

Spre deosebire de posesia rea-credință, posesia de bună credință produce mai multe efecte.

Buna credință constă în credința pe care o are posesorul că este proprietarul bunului pe care îl posedă, fără ca să aibă vreun titlu. De exemplu, pentru ca un cumpărător să fie de bună credință, este necesar ca el să aibă credință că a dobândit bunul de la proprietar.

Sau o persoană, în virtutea unui testament, intră în posesia bunurilor succesiunii, având convingerea că astfel a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor succesorale.

Ulterior, persoana descoperă că testamentul fusese revocat, revocare de care nu a avut cunoștință. În acest caz, posesorul a avut credința că posedă un titlu. Situația e diferită în cazul uzurpatorilor care sunt considerați ca fiind de rea-credință.

În materia imobilelor, art. 1898 Cod civil prevede că „buna-credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”.

Buna-credință trebuie să existe „în momentul câștigării imobilului” (art. 1828 alin.2 Cod civil). La rândul său art. 486 Cod civil prevede că posesorul este de bună-credință atunci când posedă ca proprietar în temeiul unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt recunoscute.

Buna-credință va fi în momentul în care viciile îi sunt recunoscute (art. 487 Cod civil).

Posesia de bună-credință este necesară și în materia dobândirii bunurilor mobile, concluzie care rezultă implicit din conținutul art. 1909 Cod civil. Conditia bunei credinte este cerută și de un text ce constituie o aplicatie a acestui articol. Este vorba de art. 972 Cod civil: “ Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesiune este preferată și rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea sa fie de bună credință ”.

Din interpretarea acestui articol, se deduce ca posesia de bună credință duce la dobândirea proprietății asupra bunului atunci când proprietarul vinde bunul succesiv la două persoane.

In lumina art.1909 alin.1, ipoteza art.972 are în vedere pe vânzătorul – detentor precar al bunului mobil, în raport cu primul cumpărător care este adevăratul proprietar. Dacă al doilea cumpărător intră în posesia bunului, el va fi în lumina art. 1909 alin.1 un terț dobânditor care a devenit proprietar al bunului dacă și numai dacă posesia sa este de bună credință. Momentul la care trebuie să existe buna credință, este cel al intrării efective în posesia bunului, neavând importanță faptul că ulterior acestui moment terțul a realizat că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Buna credință se prezumă.

Separat de buna credință nu se cere existența unui titlu, iar ca element constitutiv al acesteia el poate fi putativ (există numai în imaginația posesorului), și chiar viciat ( inexistent din punct de vedere juridic sau lovit de nulitate). Ca urmare el nu trebuie dovedit.

Nu mai apare necesară condiția bunei credințe pentru cel care a dobândit bunul mobil de la un terț care și el l-ar fi dobândit cu bună- credință de la același detentor precar. Posesorul actual poate, chiar dacă ar fi de rea credință să invoce dispozițiile art. 1909 ( 1 ) nu în nume propriu, ci in numele autorului său.

Atât în cazul bunurilor mobile, cât și a celor imobile, buna-credință se prezumă totdeauna (art. 1899 alin.2 Cod civil). Este vorba însă de o prezumție simplă, care va putea fi înlăturată prin proba contrarie.

Într-adevăr, față de posesorul de rea-credință, este normal ca posesorul de bună-credință să beneficieze de o serie de avantaje.

Morala este cea care împiedică să se pună semnul egalității între buna și reaua credință.

Cu toate acestea, mai multe rațiuni obligă la protejarea chiar și a posesiunii de rea-credință. Un terț care tratează chiar cu un posesor de rea-credință dorește ca drepturile sale să fie consolidate.

Se consideră că posesia de rea-credință produce următoarele efecte: permite posesorului să recurgă la acțiunile posesorii, pentru apărarea posesiei.

Posesorul de bună credință poate recurge și el la acțiunile posesorii; însă consecințele juridice ale bunei-credințe sunt diferite de cele ale relei-credințe.

În primul rând, buna-credință constituie o prezumție de proprietate. Spre deosebire de posesorul de rea-credință, posesorului de bună-credință îi revin fructele lucrului.

În timp ce posesorul de rea-credință nu poate dobândi proprietatea asupra bunurilor prin uzucapiunea de 30 de ani, posesorul de bună-credință, în cazul bunurilor mobile, este prezumat proprietarul lor, prin simplul fapt al posesiei având și un just titlu, în cazul imobilelor va putea dobândi proprietatea asupra bunurilor respective prin uzucapiune de 20 de ani.

Durata posesiei

Pentru a produce efecte juridice, posesia trebuie să îndeplinească o altă soluție, să fie prelungită în timp. Unele efecte nu se produc decât după trecerea unei perioade de timp, iar altele independent de trecerea timpului. De exemplu, posesia produce unele efecte, necondiționate de trecerea timpului – posesorul de bună credință e prezumat a fi proprietarul bunului mobil – posesorul de rea-credință va culege fructele, care îi vor veni în proprietate – posesorul poate promova acțiune posesorie.

Alte efecte sunt însă subordonate de un turneu : o posesie de 10 până la 20 de ani este cerută pentru uzucapiunea întemeiată pe un titlu și buna credință – o posesie de 30 de ani este necesară pentru uzucapiunea imobilelor, chiar când posesorul este de rea-credință.

CAPITOLUL III. EFECTELE POSESIEI

Considerații generale privind efectele posesiei

Efectele pe care le produce posesia pot fi grupate în patru mari categorii:

a) dobândirea proprietății;

b) prezumția de proprietate;

c) dobândirea fructelor;

d) protejarea posesiei prin intermediul acțiunilor posesorii ( în complângere și în reintegrare).

În ce privește primul grup de efecte juridice ale posesiei, vom distinge după cum posesia se exercită în materie imobiliară. Prin intermediul prescripției achizitive se vor dobândi proprietatea sau alte drepturi reale, ca efect al unei posesii prelungite, în condițiile determinate de lege. Referitor la bunurile mobile, legiuitorul nu a considerat necesar să condiționeze dobândirea proprietății prin trecerea unei perioade de timp; s-a considerat că posesia valorează titlu de proprietate (conform art. 1909 alin. 1 cod civil), „ lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuința de scurgere de timp”.

III. 1. Prezumția de proprietate

Fără să distingă art. 1854 Cod civil dispun că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub numele de proprietar”.

Prezumția de proprietate acționează atât în cazul bunurilor mobile, cât și a celor imobile. Posesorul este prezumat a fi titularul însuși a dreptului de proprietate.

Aparența dreptului este creată de posesie și oferă posesorului în caz de litigiu, o situație privilegiată, deoarece sarcina probei revine celui care îi contestă dreptul.

Într-o eventuală acțiune în revendicare, posesorul va avea calitatea de pârât și va beneficia de două prezumții esențiale, care-l scutește de sarcina probei: prezumția de bună credință și prezumția de proprietate.

Desigur aceste prezumții rămân valabile până la proba contrarie. Pe de altă parte, pentru a avea calitatea de pârât într-o acțiune în revendicare nu e absolut necesar ca posesorul să fie de bună-credință.

Prezumția de proprietate este mult mai puternică în materie mobiliară decât în cea imobiliară.

Astfel, în cazul bunurilor mobile, operează în favoarea posesorului o prezumție absolută de proprietate (juri set de jure).

În acest caz, posesiunea valorează însuși titlul de proprietate. O prevede fără echivoc art. 1909 alin 1 Cod civil ”lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo scurgere de timp”. Dar în cazul bunurilor pierdute și furate este posibilă proba contrarie.

Jurisprudența a stabilit că „în sistemul nostru de drept, pentru bunurile mobile corporale, posesia creează în favoarea posesorului actual, o prezumție absolută de proprietate, împotriva căreia nu e admisă proba contrarie.

Într-o altă decizie, instanța supremă a statuat că, în condițiile în care art. 1909 Cod civil creează o prezumție de proprietate în favoarea posesorului bunului mobil, posesorul nu este obligat să facă dovada proprietății în condițiile art. 1191 Cod civil, ci numai dovada împrejurării de fapt a posesiei. E suficient ca posesorul să facă dovada că deține bunul pentru ca prezumția de proprietate să acționeze în favoarea sa, iar posesia fiind un fapt, va putea fi dovedită și cu martori.

Dimpotrivă, în cazul bunurilor imobile există doar o prezumție simplă de proprietate care va putea fi înlăturată prin proba contrarie.

III.2. Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință

În principiu, fructele se cuvin proprietarului dar, prin excepție, ele vor fi percepute de către posesorul de bună-credință. În dreptul roman, posesorul de bună-credință putea deține numai fructele bunurilor consumabile, însă legislațiile moderne au extins dreptul dobânditorului de bună-credință asupra tuturor fructelor. Posesorul de bună-credință posedă ca proprietar, în temeiul unui titlu de proprietate, fără să cunoască viciile acestuia (art. 486 Cod civil). S-a relevat că „acest titlu prin ipoteză nu este valabil, căci dacă ar fi valabil, nu s-ar pune nici o problemă cât privește dobândirea fructelor de către posesor”. Singura condiție pentru a culege fructele este bună-credință a posesorului.

Literatura de specialitate a nuanțat explicația fundamentului dreptului posesorului de bună-credință la fructe recurgând la conceptul de echitate.

Unele instanțe au considerat eronat că pe lângă bună-credință ar mai fi necesară și existența titlului translativ de proprietate.

Numai la uzucapiunea de 10-20 de ani se cere ca, pe lângă bună-credință să existe și un titlu translativ de proprietate.

La posesiune posesorul este convins că percepe fructele în calitate de proprietar, titlul nefiind decât un aspect al bunei credințe. Tocmai titlul aparent valabil constituie un element de natură a defini buna-credință a posesorului. Chiar dacă prevederile art. 486 Cod civil se referă expres la caracterul „translativ de proprietate al titlului” esențial este, din punctul nostru de vedere, nu caracterul translativ sau declarativ al titlului, ci convingerea fermă a posesorului că percepe fructele în temeiul unui act nelovit de nulitate absolută. În practică, se întâlnesc asemenea situații când se înstrăineză un imobil fără îndeplinirea unor condiții speciale prevăzute de lege (încheierea actului în formă autentică), posesorul având convingerea că titlul în baza căruia a dobândit bunul este perfect valabil, situația e diferită de antecontract când posesorul știe că titlul său nu este valabil.

Considerăm că posesorul va percepe fructele în temeiul bunei sale credințe chiar dacă actul ar fi lovit de nulitate absolută, aceasta pentru că dispozițiile art. 486 Cod civil nu disting între titlurile lovite de nulitate relativă sau absolută.

Practica judiciară a decis constant în acest sens. Astfel s-a considerat că cel care a muncit un teren arabil dobândit în baza unei vânzări nule de drept va reține fructele de pe teren; nulitatea titlului translativ de proprietate nu va duce la restituirea fructelor culese, perceperea lor făcându-se în virtutea transmiterii și posedării bunului ce a constituit obiectul vânzării, reținerea fructelor se întemeiază pe bună-credință a posesorului, posesorul de bună-credință va trebui să restituie productele (arborii tăiați de pe terenul înstrăinat) proprietarului cu excepția fructelor culese, posesorul va reține fructele și în cazul în care operează rezoluțiunea convenției și are loc restabilirea situației anterioare, adică restituirea de către vânzător și redarea folosinței de către cumpărător.

Doctrina juridică a considerat, de asemenea, că posesorul de bună-credință va putea culege fructele unui imobil dobândit în temeiul unui act lovit de nulitate absolută sau relativă.

Dar, mai mult, posesorul de bună-credință va percepe fructele chiar dacă actul a fost încheiat cu un incapabil (bună-credință existând atât timp cât posesorul nu a cunoscut starea de incapacitate a celeilate părți) sau dacă provine de la un neproprietar.

Dacă titlul n-ar exista în realitate, dar posesorul ar avea convingerea că el există și iși conferă calitatea de proprietar, el va putea percepe fructele câtă vreme va dăinui buna sa credință, neavând relevanță dacă posesorul s-a aflat în eroare de fapt sau de drept.

Când va încheia buna-credință?

Jurisprudența și literatura de specialitate sunt constante în a considera că buna-credință încetează, de regulă, o dată cu chemarea în judecată a posesorului, data de la care nu mai pot fi percepute fructele.

Însă cum buna-credință este o chestiune de fapt, ea poate înceta și înainte de punerea lui în întârziere, făcându-se dovada că posesorul a luat la cunștință de viciul care afectează titlul translativ de proprietate.

Din moment ce fructele se culeg periodic, buna-credință trebuie să existe în momentul dobândirii fiecărui fruct natural sau civil.

Posesorul, după ce buna lui credință a încetat, va restitui fructele neculese la timpul potrivit, fiind „considerate percepute la timpul potrivit fructele culese în condițiile normale, adică cele la coacere sau după caz, la maturitatea lor, iar cele civile la împlinirea scadenței”.

Chiar dacă anterior, proprietarul imobilului nu percepea fructele, această împrejurare, în cazul dat, nu-l dispensează pe posesor de obligația de restituire, deoarece legea nu condiționează dreptul proprietarului asupra fructelor de faptul de a fi valorificat anterior bunul respectiv (art. 483-485 Cod civil).

Buna-credință fiind prezumată de lege, rămâne sarcina reclamantului să facă dovada relei-credințe a posesorului.

Se mai pune problema dacă buna-credință trebuie să existe, numai cu privire la dobânditorul bunului sau în ce privește pe transmițătorul bunului?

Suntem de părere că are relevanță, în ce privește culegerea fructelor, numai atitudinea psihică a persoanei care a cules fructele, iar nu și cea a transmițătorului. Este chiar posibil ca acesta din urmă să fie de rea-credință în momentul înstrăinării bunului, situație necunoscută de posesor.

În literatura juridică s-a susținut că, dacă înstrăinătorul a obținut bunul prin fraudă, cumpărătorul n-ar avea nici un drept asupra fructelor (fraus omnia corrumpit).

Dacă principiul restituto in integrum suferă o excepție în ipoteza posesorului de bună-credință, el se aplică integral în situația posesorului de rea-credință. Acesta va restitui nu numai fructele pe care le-a perceput pe toată durata folosirii bunului, dar și fructele pe care a neglijat să le perceapă. Dacă posesorul de rea credință înstrăineză la rândul său bunul, dobânditorul va fi prezumat de bună-credință, astfel că acesta din urmă ce va culege fructele și nu le va restitui decât dacă se va face dovada că și el a fost de rea-credință, numai cel de „a i se plăti cheltuielile ocazionate de producerea și recoltarea fructelor, precum și cele necesare și utile făcute asupra bunului” în condițiile stabilite de art. 484 și 997 Cod civil.

BIBLIOGRAFIE

1. D.Alexandrescu “Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român”, tom III, partea I și tom XI, București, 1909.

2. D.Alexandresco “Principiile dreptului civil roman”, vol IV, București, 1926

3. Ioan Adam “Teoria generală a drepturilor reale”, Editura Europa Nova,

București, 1998.

4. C.Aubry și C.Rau ”Cours de droit civil francais”, tom III, 1935

5.C.Barsan, M.Gaiță, “Drept civil. Drepturi reale”, Institutul European, Iași, 1997

M.M.Pivniceru

6. Matei B.Cantacuzino “Elementele dreptului civil”, Editura Cartea Românească, București

7. V.M.Ciobanu “Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, Vol II, Editura Național, București, 1997

8. A.Colin et M.Capitant “Traite de droit civil francais”, tom I

9. P.M.Cosmovici “Drept civil.Drepturi reale. Obligații. Legislație”, Editura All, București, 1996

10. Mircea N.Costin “Marile instituții ale dreptului civil român”, Vol. I, Editura Dacia Cluj Napoca, 1982

11. Fekete Gheorghe, Zinveliu Ioan “Drept civil. Drepturi reale”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969

12. I.P.Filipescu “Dreptul civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale”, Editura Actami, București, 1996

13. D.Gherasim “Buna-credintă în raporturile juridice civile”, Editura Academiei R.S.R., București, 1981

14. D.Gherasim “Teoria generală a posesiei în dreptul civil român” Editura Academiei R.S.R, București, 1986

15. C.Hamangiu, I.Rosetti – Bălănescu, Al.Băicoianu “Tratat de drept civil român “, Vol. I și II, Editura All, București, 1996

16. Rudolf von Ihering “Fondement de la protection possessoire”, 1865

17. Tr.Ionașcu “Ideea de aparență și rolul său în dreptul civil român modern” Vol. I, București, Facultatea de Drept, Editura cursurilor litografiate, 1943

18. Tr.Ionașcu “Introducere la un curs aprofundat despre idea de aparență și roul său în dreptul civil modern”, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1943

19. Tr.Ionașcu „Despre posesiune și uzucapiune în Franța și România. Particularitățile dreptului civil român în materie”, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1937

20. Tr.Ionașcu, S.Brădeanu “Drepturile reale principale în R.S.R.”, Editura Academiei R.S.R., 1987

21. George N.Luțescu “Teoria generală a drepturilor reale”, București, 1947

22. Henri, Leon et Jean Mazeaud “Lecons de droit civil”, tom II, 1962

23. E.Molcuț, D.Oancea “Drept român”, Casa de editură și presă „Sansa”- S.R.L. București, 1995

24. L.Pop “Dreptul de proprietate și dezmebrămintele sale”, Editura Lumina Lex, București, 1996

25. M.G.Rarincescu “Curs elementar de drept civil roman”, Vol. II, București, 1947

26. E.Safta-Romano “Dreptul de proprietate publică și privată în România” Editura Graphix, Iași , 1993

27. F.C. de Savigny “Traite de la possession en droit romain”, 1893

28. C.Stătescu “Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale”, Editura Didactică și Pedagogică, București , 1970