Politica Comparata Si Analiza Italiei

Italia, oficial Republica Italiana, este un stat suveran european, situat în cea mai mare parte pe Peninsula Italica și cuprinzând și câteva insule la Marea Mediterana, cele mai importante fiind Sicilia și Sardinia. Italia a fost un loc de origine al multor culturi europene, precum etrusci și romani, și al mișcărilor culturale moderne, cea mai notabilă fiind Renașterea. Roma este un sediu al Bisericii Romano-Catolice și a fost pentru o perioadă lungă centrul civilizației occidentale.

Astăzi Italia este o republică democratică parlamentara și o țară dezvoltată, ocupând a șaptea poziție conform PIB-ului, a opta conform indicelui calității vieții și a douăzecea conform indicelui dezvoltării umane. Este membru fondator al Uniunii Europene și unul dintre membri ai G8, OTAN-ului, Consiliului Europei, Uniunii Europei Occidentale.

Italia contemporană a trecut de la un regim politic totalitar, de la o dictatură de tip fascist la un regim politic parlamentar democratic. Trecerea s-a produs după încheierea celui de-al doilea război mondial si a durat până la adoptarea actualei Constitutii în decembrie 1947.

Procesul de tranzitie democratică în Italia a fost complex, în parte, chiar contradictoriu, întrucât a generat frământări sociale ample, inclusiv cu privire la viitoarea formă de guvernământ. De asemenea, trebuie mentionat că procesul de tranzitie în sine nu poate fi disociat de conditiile internationale în care s-a desfăsurat, de pozitia politică si militară a Italiei la sfârsitul războiului mondial. Astfel, noua clasă politică italiană si poporul însusi au tinut seama, fără doar si poate, de pozitia statelor învingătoare privind viitorul regim politic italian. Aceasta este poate si explicatia optiunii constituantului pentru regimul politic parlamentar, desi Italia nu avea o traditie parlamentară. Discontinuitatea în plan politic, realizată prin trecerea de la dictatura fascistă la democratia parlamentară, a fost, în mod natural, legată de o discontinuitate în plan constitutional, prin trecerea de la structurile si mecanismele de guvernare ale statului fascist la institutiile politice de tip parlamentar.

O privire generală asupra sistemului politic italian în cele aproape sase decenii care

au trecut de la adoptarea Constitutiei, arată că parlamentele au legiferat într-un climat

democratic, iar guvernele, în ciuda frecventelor lor înlocuiri, au actionat în limitele ordinii

constitutionale. Si totusi, în mod paradoxal, democratia italiană a fost „apreciată ca o

„democratie dezorganizată" sau, altfel spus, ca o democratie în care nu se respectă regulile

jocului politic. O astfel de democratie riscă însă să se blocheze datorită unor factori destabilizatori: partidele politice.

Paradoxul între tenta constitutională a guvernării si „democratia dezorganizată" este de fapt rezultatul contradictiei între stabilitatea parlamentelor si instabilitatea guvernelor. Astfel, de peste cinci decenii, raporturile de fortă în Parlament – între democrat-crestini, comunisti si socialisti – au rămas practic neschimbate. In schimb, guvernele de coalitie, care nu pot obtine sprijinul unei majorităti parlamentare absolute, se succed la putere cu o frecventă destabilizatoare uneori pentru viata politică a tării.

Observatorii politici nu se sfiesc, de aceea, să aprecieze că democratia italiană alunecă spre o dictatură a partidelor politice, fenomen similar cu situatia politică a Frantei în timpul celei de a patra republici (1946-1958). Altfel spus, în Italia, puterea nu se concentrează exclusiv în parlament, ci în statele majore ale partidelor politice reprezentate în guvern. Această realitate politică incontestabilă a permis unor autori să aprecieze Italia ca un stat al „partitocratiei”.

Partitocratia este receptată de către analistii politici nu numai ca un fenomen politic, ci si sub aspect institutional, adică al unor pârghii de actiune prin care partidele actionează pentru a-si atinge obiectivele. S-a format chiar o retea de instrumente si relatii care tind să se impună mecanismelor legale de guvernare. Această retea – cunoscută sub denumirea de „soita governo" – constituie puterea ocultă a expertilor, specialistilor, inclusive cei din cadrul partidelor parlamentare, care îsi impun punctul lor de vedere – sistemul legal de guvernare o permite -asupra celor alesi . Aceasta face ca deciziile importante să nu fie luate de reprezentantii poporului, întrucât puterea reală apartine mai putin reprezentantilor acestuia decât celor care conduc efectiv partidele politice. Într-un regim politic în care puterea partidelor depăseste, în fapt, competentele institutionale ale autoritătilor de guvernare, poate să apară oricând un conflict între vointa reală si interesele poporului, pe de o parte, si interesele partizane ale partidelor politice aflate la putere, pe de altă parte. într-un asemenea caz, suveranitatea nu mai rezidă în popor, ci în partide, componentele sistemului constitutional, desi alcătuite prin vot universal formal, devenind “defacto” unelte ale partidelor. Instrumentele de conducere apartin formal, în

continuare, Parlamentului si Guvernului, dar sunt puse în miscare după principiile „teatrului de

păpusi". într-un astfel de regim politic, nici măcar cei alesi nu detin o putere reală, întrucât

deciziile politice importante sunt proiectate si elaborate de organisme ale partidului, după

care sunt legiferate prin votul partidului majoritar. Partitocratia poate genera un astfel de regim

politic de necontrolat, nici de popor, nici de reprezentantii acestuia. Remediul este sesizabil chiar pentru oamenii politici. Este pilduitoare, în acest sens, demisia presedintelui Cossiga în vara anului 1992 în favoarea desemnării „unui presedinte puternic". In anul 1993, s-a recurs la modificarea sistemului electoral, în principal pentru a diminua efectele pluripartidismului, care nu a avut, însă, efectele scontate. In 1996, presedintele Scalfaro s-a pronuntat în favoarea unei reforme constitutionale generale. Printr-o lege din 24 ianuarie 1997 s-a constituit o comisie mixtă, formată din 35 de deputati si 35 de senatori, însărcinată cu elaborarea unui proiect de revizuire a Constitutiei . Revizuirea a privit în special autoritătile publice si structura de stat . Adoptarea proiectului presupunea exprimarea vointei suverane a celor două camere legislative, Camera Deputatilor si Senatul, si a poporului, prin referendum. Comisia parlamentară nu si-a dus la bun sfârsit misiunea, datorită conflictului apărut între majoritatea parlamentară si opozitie.

In alegerile legislative, organizate în 1992, democrat-crestinii au obtinut 29,7% din numărul sufragiilor, în timp ce socialistii au avut 13,6%o, iar Partidul Democrat al Stângii, 16,1%. în 1994, victoria a revenit „Polului Libertătii", cu o victorie clară de 58,1% din voturi fată de 33,8% din voturi care au revenit partidelor de stânga si ecologis-tilor. La alegerile parlamentare din 1996 si-au disputat mandatele de deputat si senator două coalitii politice. Alianta de centru stânga, din care făcea parte si Partidul Democrat al Stângii, care a câstigat alegerile si Alianta de centru-dreapta, care, în urma rezultatelor, s-a aflat în opozitie. Uniunea Crestin-Democrată si Partidul Socialist Italian s-au dizolvat în urma unor scandaluri privind coruptia, în care au fost implicati lideri importanti ai acestora. Ulterior, cele două formatiuni politice s-au reînfiintat.

Structura de stat a Italiei

Italia este un stat unitar care recunoaste si aplică principiile regionalismului politic. Regiunile se bucură de o largă autonomie locală. Motivul constituirii regiunilor a fost dezamorsarea încercărilor separatiste ale Siciliei si Sardiniei, ca si a altor regiuni în care există importante minorităti lingvistice. Nu este vorba de minorităti nationale, ci doar de deosebiri de dialect. în cadrul fiecărei regiuni, electoratul alege un Consiliu regional, care, la rândul său, desemnează un presedinte si un organism executiv. Atât presedintele, cât si organismul executiv local răspund politic pentru activitatea lor în fata Consiliului regional. Nu toate regiunile beneficiază de acelasi grad de autonomie locală. Consiliul regional adoptă acte normative (legi) care nu pot aduce atingere ordinii juridice stabilite la nivel central, ca si principiilor constitutionale în domeniul economic si social. Unele regiuni beneficiază de un statut special (Sicilia, Sardinia etc), iar altele de un statut de drept comun .

Partidele politice

Ceea ce a caracterizat, în modul cel mai semnificativ, viata politică italiană a fost instabilitatea ministerială si frecventele crize politice generate de conflictele pentru putere existente între principalele partide politice. Privite dintr-o perspectivă mai largă si analizate cu instrumentele sociologiei politice si ale psihologiei sociale, aceste conflicte sunt, în ultimă instantă, rezultatul instabilitătii optiunilor unei părti a electoratului, ca si al aderentei sociale fluctuante a acestuia la partidele politice existente. Acest din urmă fenomen se datorează, în mare măsură, si existentei, în cadrul partidelor politice clasice, a unor factiuni disidente care se bucură de o largă autonomie si independentă fată de formatiunile respective, disputându-si partea din electorat labilă din punct de vedere politic.

Organizarea Parlamentului

Potrivit primului articol din Constitutie, Italia este o republică democratică, fundamentată pe muncă. Suveranitatea apartine poporului, care o exercită sub formele si în limitele fixate de Constitutie. Parlamentul italian este organismul constitutional în care se exprimă cel mai fidel

principiul reprezentării nationale. Membrii Parlamentului învestiti cu prerogativa de a

exercita puterea suverană a poporului sunt alesi prin vot universal si direct. Fiecare membru

al Parlamentului este reprezentant al natiunii si îsi exercită functiile fără a avea un mandat imperativ. „Casa Libertătilor" a obtinut un avans net atât în Senat, cât si în Camera Deputatilor, realizând un total de 177 de mandate, din totalul celor 315, fată de 125 de mandate, obtinute de coalitia „Măslinul" în Senat si respectiv 368 de mandate, fată de 242, în Camera Deputatilor.

Un recul semnificativ au înregistrat „Verzii", care fac parte din coalitia „Floarea soarelui". In interiorul coalitiei „Măslinul", se remarcă o întărire a rolului aripii de centru. Această coalitie consideră că o parte din succesul lui S. Berlusconi se datorează atitudinii succesioniste politice a lui Fausto Bertinotti (Refondarea Comunistă), care nu li s-a asociat, pretinde parlamentarilor să-si exercite atributiile altfel decât prevede Constitutia, să le impună anumite ordine sau să îi revoce.

Desi Constitutia nu prevede expres, mandatul deputatilor este reprezentativ la nivel

national. Această concluzie rezultă implicit din dispozitiile art. 56 alin. (4) din Constitutie,

potrivit cărora repartizarea mandatelor de deputat pe circumscriptii se face prin împărtirea la

630 a numărului de locuitori ai republicii, în schimb, art. 57 alin. (1) din Legea fundamentală

prevede că Senatul este ales pe criteriul împărtirii Italiei în regiuni. Dreptul de vot pentru Camera Deputatilor se acordă cetătenilor italieni la împlinirea vârstei de 18 ani. Camera Deputatilor este formată din 630 de deputati. Sunt eligibili ca deputati cetătenii care se bucură de drepturile civile si politice si au vârsta de 25 de ani. Senatul este compus din 315 senatori alesi, la care se adaugă senatorii de drept si cei numiti. Candidatii pentru mandatul de senator trebuie să aibă vârsta de 40 de ani si să se bucure de drepturile civile politice. Pentru Senat, vârsta minimă a alegătorilor este de 25 de ani. Presedintele Italiei este ales pe o perioada de 7 ani de catre membrii Camerei Deputatilor si Senatului, la care se adauga 58 de reprezentanti regionali. Actualul presedinte al Italiei este Giorgio Napolitano, iar primul ministru Matteo Renzi.

Până la alegerile parlamentare din 1994, deputatii erau alesi prin scrutin de listă, pe baza reprezentării proportionale si repartitia caturilor întregi si a celor mai ridicate resturi la nivel national. Totodată, alegătorii detineau un drept de vot preferential, putând să schimbe ordinea candidatilor din listele prezentate de partide. Acest tip de scrutin permite accesul în Cameră a unui număr mai mare de partide politice. Pentru alegerea Senatului se utiliza scrutinul uninominal majoritar, norma de reprezentare fiind de un senator la 20.000 de locuitori, în cazul în care candidatul obtinea 65% din sufragii era declarat ales. Dacă nu se întrunea acest procent, se aplica sistemul reprezentării proportionale în regiunea respectivă . In 1993, sistemul de vot pentru cele două Camere s-a schimbat. Potrivit Legii electorale nr. 277 din 4 august 1993 privind alegerea Camerei Deputatilor, cea mai mare parte a deputatilor (75%) se aleg prin scrutin majoritar uninominal, iar restul de 25% (155 deputati) sunt desemnati prin scrutin proportional, pe baza listelor electorale. Candidaturile uninominale se depun în cele 475 de colegii electorale si trebuie însotite de liste de sustinători. Pragul electoral pentru candidaturile depuse potrivit scrutinului este 4% din voturile valabil exprimate. Pentru Senat, Legea electorală nr. 276 din 4 august 1993 prevede, de asemenea, utilizarea a două feluri de scrutin: scrutinul majoritar uninominal (pentru 75% dintre senatori – 238 senatori) si scrutinul proportional pentru restul mandatelor. In cazul Senatului, singura diferentă esentială, fată de alegerile pentru Camera Deputatilor, este că, pentru atribuirea mandatelor prin scrutinul proportional, baza de calcul este raportată la nivel regional si nu la nivel national. Mixarea celor două sisteme de scrutin a urmărit si asigurarea unei stabilităti guvernamentale, chiar cu riscul trecerii pe un plan secund a identitătii partidelor politice prin fixarea la 25% a mandatelor disputate în considerarea programelor acestora.

Pentru alegerea membrilor Camerei Deputatilor, fiecare alegător primeste două liste. Prima listă cuprinde numele candidatilor propusi, alegătorul urmând să se decidă prin vot uninominal. A doua listă cuprinde mai multi candidati propusi de partide, alegătorul urmând să opteze pentru întreaga listă potrivit sistemului proportional. Pentru alegerea membrilor Senatului, alegătorii optează de pe o singură listă pentru numele candidatului preferat .

Desi Parlamentul este organizat potrivit unui bicameralism perfect, cele două camere având puteri identice, cât priveste reprezentarea populatiei, sunt câteva diferente datorate regionalismului care stă la baza organizării teritoriale. Astfel, art. 55 alin. (2) din Constitutie prevede că nici o regiune nu poate avea un număr de senatori mai mic de sapte. Sunt admise doar două exceptii. Regiunea Malise este reprezentată de doi senatori, iar regiunea Valle d'Aosta de un singur senator. Reprezentarea mandatelor de senator se efectuează proportional cu populatia regiunilor, asa cum rezultă din ultimul recensământ national. Parlamentul nou ales se întruneste în termen de 20 de zile de la alegeri. în mod normal, Camera Deputatilor si Senatul se întrunesc de drept în prima zi lucrătoare a lunilor februarie si octombrie. Camerele pot fi convocate în sesiune extraordinară, din initiative Presedintelui Republicii, a presedintelui Camerei respective sau din initiativa unei treimi din numărul membrilor său. Constitutia prevede, în art. 62 alin. (3), că, în cazul întrunirii unei Camere în sesiune extraordinară, este convocată de drept si cealaltă Cameră. Constituantul a optat pentru o organizare bicamerală a puterii legislative: Camera Deputatilor si Senatul, al căror mandat este de 5 ani. Mandatul poate fi prelungit numai în caz de război si prin lege specială. Initial, mandatul senatorilor fusese fixat la 6 ani. In practică însă, Presedintele Republicii întrerupea mandatul acestora, dizolvând Senatul, în asa fel încât cele două Camere să fie alese concomitent. Printr-o lege din 1963 s-a prevăzut expres că Senatul este ales pentru o perioadă de 5 ani. Desi atât deputatii, cât si senatorii sunt alesi prin vot universal si direct, între cele două camera legislative sunt unele deosebiri în ceea ce priveste componenta lor. Astfel, în afară de senatorii alesi, din Senat fac parte de drept fostii presedinti ai tării, mandatul lor fiind viager. De asemenea, Presedintele Republicii are dreptul de a numi pe viată 5 senatori recrutati dintre personalitătile proeminente ale vietii stiintifice, culturale, sociale sau care au avut o contributie deosebită în diferite domenii de activitate. între cele două Camere există egalitate din punct de vedere al prerogativelor constitutionale. Camerele beneficiază de autonomie organizatorică si functională potrivit regulamentelor proprii. Constitutia prevede doar că fiecare Cameră îsi alege dintre membrii săi presedintele si biroul executiv. Dacă Parlamentul se întruneste în sedintă comună, presedintele Camerei Deputatilor si biroul executiv al acesteia sunt considerate organele de conducere ale forului legislativ. Parlamentul se întruneste în sedintă comună pentru alegerea Presedintelui Republicii, alegerea unei treimi din numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, pentru punerea sub acuzare a Presedintelui Republicii, a Primului-ministru si a ministrilor. Cele două Camere deliberează în mod valabil în prezenta majoritătii membrilor acestora. Deputatii si senatorii care apartin aceluiasi partid se constituie în grupuri parlamentare. Aceste organisme au, în general, rolul de a coordona activitatea propriilor parlamentari, astfel încât să se garanteze exprimarea si chiar impunerea prin vot a programului si valentelor politice ale partidului respectiv. Fiecare grup parlamentar este format din cel putin 20 de deputati si respectiv zece senatori. Parlamentarii care nu întrunesc acest număr se pot afilia altor grupuri sau pot forma grupuri mixte . Pentru pregătirea si facilitarea activitătii parlamentare, fiecare Cameră legislativă îsi constituie comisii parlamentare permanente si comisii speciale însărcinate cu examinarea unor anumite probleme. Atât comisiile permanente, cât si cele speciale reflectă configuratia politică a grupurilor parlamentare.

In afara comisiilor proprii, Camerele pot institui comisii comune, formate din deputati si senatori, în functie de configuratia politică a adunării, rezultată din ponderea numerică a grupurilor parlamentare. Practica instituirii unor astfel de organisme este recentă. Articolul 126 alin. (4) din Constitutie prevede că o astfel de comisie, constituită conform modalitătilor stabilite printr-o lege specială, va emite avizul pentru dizolvarea prin decret al Presedintelui Republicii a unui consiliu regional. Potrivit acestui precedent legislativ, Camerele au extins sistemul instituirii comisiilor comune prin regulamentele parlamentare . Obiectul de activitate al unor astfel de organisme este divers, dar se referă în special la anchete parlamentare.

O astfel de comisie a fost însărcinată cu elaborarea proiectului de revizuire a Constitutiei în anul 1997. O comisie parlamentară comună cu activitate permanentă are, ca obiect de activitate, supravegherea serviciilor secrete. Cele două Camere exercită câteva functii sau prerogative principale: functia legislativă; prerogative în domeniul financiar; functia de control a puterii executive; atributii în domeniul relatiilor international.

Procedura legislativă

Functia legislativă se exercită colectiv de Adunarea Deputatilor si Senat. Initiativa legislativă apartine, potrivit art. 71 din Constitutie, Guvernului, fiecărui parlamentar, organizatiilor si organelor învestite cu acest drept printr-o lege constitutională, Consiliului National al Economiei si al Muncii, precum si unui număr de 50.000 de cetăteni. Constitutia nu prevede nici o restrictie în ceea ce priveste exercitarea acestui drept. în privinta Consiliului National al Economiei si al Muncii, acesta este un organ consultativ al celor două Camere, precum si al Guvernului. Domeniul de exercitare a initiativei sale legislative se raportează la legislatia economică si socială. Potrivit art. 121 alin. (2) din Constitutie, consiliul regional, care are competenta de a exercita puterea legislativă în cadrul regiunii, are dreptul de a prezenta Camerelor proiecte de lege. Dreptul de initiativă legislativă apartine si consiliilor comunale, dar numai pentru schimbarea circumscriptiilor provinciale sau pentru constituirea de noi provincii în cadrul unei regiuni [art. 133 alin. (1) din Constitutie]. Prin lege constitutională, initiativa legislativă poate fi

încredintată si altor organisme sau institutii . Constitutia nu prevede un domeniu al legii, ceea ce înseamnă că Parlamentul poate adopta legi în orice domenii ale vietii sociale. Parlamentul adoptă legi constitutionale, legi organice si legi ordinare. Cât priveste legile constitutionale, acestea sunt legi prin care se revizuieste legea fundamentală sau care contin prevederi de natură constitutională (de exemplu, Legea nr. 1 din 9 februarie 1948 privind legitimitatea constitutională si garantiile de independentă a Curtii Constitutionale; Legea nr. 1 din 6 august 1993 privind functionarea Comisiei parlamentare pentru reforma institutională si procedura de revizuire a Constitutiei, Legea nr. 1 din 24 ianuarie 1997 referitoare la instituirea Comisiei parlamentare pentru reforma constitutională).

Proiectele de lege depuse de Guvern trebuie să fie autorizate în prealabil de Presedintele Republicii. Procedura legislativă propriu-zisă constă în depunerea proiectului de lege sau a propunerii legislative la oricare dintre cele două Camere. Potrivit regulamentelor parlamentare, există trei categorii de proceduri legislative, alegerea uneia dintre ele fiind de competenta fiecărei Camere. Pot fi distinse, astfel, o procedură normală, o procedură simplificată si o procedură simplificată mixtă . Potrivit procedurii legislative normale sau obisnuite, înainte de a fi pus în dezbaterea plenului Camerei, proiectul este trimis comisiei permanente de specialitate pentru a-1 dezbate. Membrii comisiei pot propune amendamente la proiect, inclusiv să-si propună texte noi. In final, comisia elaborează un raport în care se prezintă concluziile dezbaterilor si forma proiectului, asa cum aceasta a rezultat în urma discutiilor.

In Camera Deputatilor, raportul este sustinut, în numele Comisiei respective, de un comitet compus din 9 membri ai acesteia. In cadrul dezbaterilor generale, în plenul Camerei este examinat si votat fiecare articol, după care proiectul de lege se votează în ansamblul său. Regulamentele celor două Camere permit ca, printr-o procedură simplificată, presedintii acestora să transfere comisiilor permanente prerogativa de a vota un proiect de lege sau o propunere legislativă, fără ca aceasta să mai fie supusă dezbaterii plenului. Guvernul are însă dreptul de a cere ca proiectul să fie retrimis spre adoptare Camerei respective. Acelasi drept revine, de asemenea, unei zecimi din numărul membrilor Camerei si unei cincimi din numărul membrilor Comisiei căreia i s-au transferat prerogativele legislative ale Camerei, în acest caz, în functie de continutul solicitării, proiectul poate fi dezbătut si votat de Cameră sau poate fi supus aprobării sale formale, numai prin declaratii de vot. Transferarea puterii legislative comisiilor parlamentare nu este permisă în privinta proiectelor legilor constitutionale si electorale, precum si a proiectelor de legi pentru delegarea legislativă, în materie financiară, pentru ratificarea acordurilor internationale. Al treilea tip de procedură legislativă se referă la situatia în care o comisie parlamentară este interesată de elaborarea unui text care urmează să fie supus aprobării

Camerei în sedintă plenară. Procedura respectivă se aplică proiectelor de lege cu un continut tehnic sau de strictă specialitate. In acest caz, proiectul este dezbătut si votat pe articole în comisie, după care se înaintează Camerei prin declaratii de vot. Proiectul de lege sau propunerea legislativă votată de Cameră este transmisă celeilalte Camere, care îl va examina si aproba printr-o procedură identică. în cazul în care Camerele adoptă proiectul în forme diferite se declansează asa-numita „navetă legislativă", care constă în examinarea si transmiterea textelor divergente de la o Cameră la alta, până la adoptarea unui text identic. Legea adoptată este promulgată de Presedintele Republicii în termen de cel mult o lună. In caz de urgentă, termenul poate fi micsorat printr-o hotărâre a fiecărei Camere adoptată cu votul majoritătii membrilor săi.

Seful statului poate cere camerelor legislative, înainte de promulgare, o nouă deliberare a legii. Dacă cele două Camere readoptă legea cu aceeasi majoritate de voturi, legea va fi promulgată în mod obligatoriu. Legea promulgată intră în vigoare la a cincisprezecea zi de la publicare, cu exceptia cazurilor în care în textul legii nu se stabileste alt termen.

Exercitarea functiei legislative a Parlamentului poate fi delegată de acesta Guvernului în anumite conditii si pentru o durată limitată . Conditiile abilitării Guvernului de a desfăsura o activitate legislativă sunt prevăzute în art. 76 din Constitutie si se referă la stabilirea principiilor si a criteriilor directoare ale delegării, precum si a domeniilor în care Cabinetul va legifera prin decrete legislative. De asemenea, Guvernul nu poate emite decrete cu putere de lege organică, fără delegarea acestei puteri de către Parlament. In cazuri extraordinare, care impun cu necesitate si urgentă reglementări de natura legii, Guvernul poate adopta, pe răspunderea sa, măsuri provizorii cu putere de lege, decretelegi, pe care însă le prezintă în aceeasi zi Parlamentului spre a fi convertite în lege. Dacă nu sunt întrunite în sesiune, Camerele sunt convocate în mod obligatoriu, urmând să se întrunească în termen de cinci zile. Articolul 77 alin. (3) din Constitutie prevede, în acest caz, că decretele sunt considerate ca aprobate dacă, în termen de 60 de zile de la publicarea lor, sunt convertite de către Parlament în lege. Nimic nu împiedică ca cele două Camere să reglementeze prin lege raporturile juridice care au luat nastere pe baza decretelor neconvertite în lege. Guvernul poate să adopte, astfel, decrete-legi, dar numai în domeniul legilor ordinare. Guvernul are si o putere proprie de reglementare, în virtutea căreia adoptă regulamente secundum legem. Regulamentele au caracter normativ. In ceea ce priveste abrogarea legilor – competentă atribuită în exclusivitate Parlamentului – în sistemul constitutional italian este prevăzută posibilitatea organizării unui referendum pentru abrogarea totală sau partială a unei legi sau a unui act cu valoare de lege. Singura cerintă este ca referendumul să fie cerut de 500.000 de cetăteni cu drept de vot sau de cinci consilii regionale. Sunt exceptate de la această posibilitate legile cu caracter fiscal si bugetul statului, legile de amnistie si de gratiere, precum si cele de împuternicire pentru ratificarea tratatelor internationale . Potrivit art. 75 alin. (3) din Constitutie, propunerea supusă referendumului este considerată aprobată dacă la vot au participat majoritatea cetătenilor cu drept de vot si dacă sa obtinut majoritatea voturilor valabil exprimate. Constitutia Italiei reglementează referendumul, ca formă de exercitare directă a democratiei, la două niveluri: national si local. La nivel national, referendumul are ca obiect abrogarea unor legi sau a unor acte cu putere de lege. La nivel local, Constitutia recunoaste, în art. 123, dreptul de referendum atribuit prin statut cetătenilor din fiecare regiune. Acest tip de referendum are ca obiect legile de interes local si măsurile administrative ale regiunii. Constitutia reglementează, totodată, referendumul pentru aprobarea legilor de revizuire a Constitutiei, după ce acestea au fost adoptate de Camera Deputatilor si Senat, în cazul în care, în termen de trei luni de la publicarea lor, se solicită aceasta de către o cincime din membrii unei camere sau de către 500.000 de alegători sau cinci consilii regionale. Sunt exceptate de la această procedură

legile care au fost aprobate la al doilea tur de scrutin din fiecare cameră cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi. Desi traditia constitutională a referendumurilor a consemnat referendumul abrogativ (art. 75 din Constitutie) sau suspensiv [art. 138 alin. (2) din Constitutie], în ceea ce priveste intrarea în vigoare a legilor de revizuire a Constitutiei, sunt si cazuri când referendumul a avut ca obiect aprobarea unei legi. Astfel, electoratul italian a votat, la 8 octombrie 2001, în favoarea reformei federatiei propuse în legislatura anterioară (1996-2001)

de alianta „Măslinul", de orientare centru stânga. Procedura referendumului este prevăzută în lege specială. Puterea financiară a Parlamentului se concretizează în votarea bugetului de stat anual. Legile bugetare se votează potrivit aceleiasi proceduri cerute pentru adoptarea legilor ordinare.

Economia Italiei

Politica economică a Italiei de după anii 90 a pus accent pe dezvoltarea sectorului privat, ca motor al creșterii economice, inițiindu-se un program masiv de privatizare a firmelor și băncilor de stat. Măsurile luate pentru restabilirea unei politici fiscal încurajatoare, stabilitatea monedei și rata scăzută a dobânzilor, au permis Italiei să adere la Uniunea Monetară Europeană și să adopte moneda comună, euro, în calitate de membru fondator, la 1 ianuarie 1999. Din acel moment, până la sfârșitul anului 2001, țările care au aderat la Uniunea Monetară Europeană au adoptat euro ca monedă virtual pentru tranzacții și ca unitate de cont. Bancnotele euro circulă de la 1 ianuarie 2002, inlocuind moneda națională, lira italiană. Conform politicii monetare adoptate de Banca Centrală Europeană, în baza Legii 109/1996, în calcularea taxelor au fost scazute 2 puncte in vederea corectării acestora pentru a fi aduse la același nivel cu taxele impuse de BCE pentru ultimele două trimestre ale anului 2014. Având în vedere rezultatele îmbucurătoare din sectorul producției, politica monetară italiană ar trebui să se concentreze asupra acestui sector care cu toate că indicatorul prețurilor și valoarea monedei euro nu sunt favorabile continuă să înregistreze rezultate pozitive. Italia este membră a G8 (Grupul celor opt țări cele mai industrializate), Uniunea Europeană, OCDE și este a treia economie din regiune. În conformitate cu evaluările “Banca d’Italia”, cea mai autorizată sursă de informații și analize economice, în primul trimestru al anului 2014 datoria publică a atins valoarea de 2.146 miliarde euro. Raportată la PIB, în primul trimestru al anului 2014 (135,6%) datoria publică a crescut cu 3% față de sfârșitul anului 2013 (132,6%), iar comparativ cu trimestrul I al anului 2013 (130,2%) se observă o creștere a indicatorului cu 5,4 procente. În ceea ce privește economia Italiei se poate afirma că Italia are o economie diversificată împărțită între Nordul dezvoltat/industrializat, dominat de companii private și Sudul – agricol, mai puțin dezvoltat, mai puțin prosper și cu un somaj ridicat. Standardele de viață au cunoscut o diferență considerabilă între cele două regiuni. Astfel, media PIB-ului pe locuitor în Nord depășește cu mult media Uniunii Europene (de ex. In zona Bolzano aceasta este în jur de 34.000 euro) în timp ce, în anumite regiuni și provincii 3 din Italia de Sud acest indicator se situează mult sub această cifră (de ex. în Campania fiind de numai 15.000 euro). Italia are un număr de corporații multinaționale mai mic decât oricare altă țară de dimensiunea sa, având în schimb un număr mare de IMM-uri, multe dintre ele fiind afaceri de familie. Triunghiul industrial din Nord (Milano – Torino – Genova) alături de cel din Regiunea Toscana (Firenze – Prato – Pistoia) constituie coloana vertebrală a industriei italiene. Aceasta s-a orientat în special pe producția și exportul produselor de lux, producție capabilă să facă față competiției din China, precum și altor economii emergente din Asia, țări cu economii bazate pe costuri de producție și de muncă foarte mici.

Italia deține un sector manufacturier de dimensiuni relativ mari, specializat mai ales în pielărie, textile, utilajele și produse metalurgice. În anul 2013 acest sector a atins o valoare totală de 373.504 milioane euro, cu diferentă mică față de anul 2012 unde a înregistrat o valoare de 373.595 milioane euro. Principalele produse exportate sunt cele metalurgice, utilajele și mijloacele de transport, aparatură electrocasnică produse agroalimentare (cunoscutul brand de țară „Made in Italy”). În raport cu celelalte țări ale UE, Italia este specializată cu predilecție în sectoarele de joasă și medie tehnologie. Este țara cu cel mai mare număr de întreprinderi (societăți) din UE: 3,8 milioane IMM-uri, aproape dublu față de cele existente în Germania. Aceste mici întreprinderi ar putea deveni cei mai importanți concurenți în economia globală dacă ar fi eliminate obstacolele care le frânează încă creșterea și dacă ar fi folosite mai eficient structurile existente pentru dezvoltare. Încă de la sfârșitul anilor 90, economia Italiei a cunoscut un declin continuu, în ceea ce privește PIB-ul economiei italiene în trimestrul II al anului 2014 PIB-ul a înregistrat o scădere cu 0,2% față de trimestrul precedent și cu 0,3% față de trimestrul II al anului 2013. În primul trimestru al anului 2014 se observă o scădere a PIB-ului cu 0,1% față de trimestru IV al anului 2013 și cu 0,5% față de primul trimestru al anului 2013.

Scăderea se datorează în special creșterii deficitului balanței comerciale, încasările cu produsele manufacturate neputând compensa costurile cu produsele energetice. Deoarece oferă o paletă de produse pentru export similară celor din anumite țări cu economie emergentă, Italia este mai expusă intensificării concurenței globale. Pentru a raspunde acestor presiuni concurențiale, o restructurare a economiei a fost începută încă din anii precedenți crizei. Scăderea ratei inflației a continuat în 2014. Indicele de consum la nivel național a scăzut în martie la 0,4% fiind prevăzută o creștere pânaă la sfârșitul anului de până la 0,6%. Variația valorii ratei de inflație se datorează în principal scăderii prețurilor la energie de la -2,2% în luna ianuarie la -3,6% în martie, însă în aprilie rata a cunoscut o ușoară atenuare ajungând la valoarea de -2,6% (cifră provizorie). Tendința de scădere a inflației s-a extins în primul trimestru al 2014 și în sectorul alimentar, cu referire atât la sectorul produselor proaspete cât și a bunurilor prelucrate, însă continuă să mențină rata de creștere relativ puternică (1,5% în martie, cu o scădere la 1,2% în aprilie). Până la sfârșitul anului 2014 se așteaptă creștere a PIB-ului cu 0,6% în termini reali, urmată de o creștere de 1,0 % în 2015 și de 4% în 2016. Rata șomajului va atinge valoarea de 12,7% în 2014, o stabilizare a indicatorului este de așteptat să înceapă în a doua jumătate a anului. În 2015 se preconizează ca rata șomajului să scadă la 12,4%, și pentru 2016 previziunile fiind de scădere a indicatorului. După trei ani de scădere, cheltuielile de uz casnic marchează o creștere de 0,2%. În 2015 se așteaptă o îmbunătățire a consumului casnic printr-o creștere de 0,5%. Pentru anul 2016 este prevăzută o creștere a cheltuielilor de uz casnic de până la 1%. Cota de piață a exporturilor italiene a realizat în 2013 o ușoară creștere de la 2,7% la 2,8%. În ceea ce privește numărul operatorilor exportatori, în 2013 s-a depășit cu puțin valoarea anului precedent (+1,3%), ajungându-se la numărul de 211.756, antrenată fiind și de acțiunile sistemului și stagnării continue a pieței interne. În primele luni ale anului 2014 se poate observa, raportat la aceeași perioadă din 2013, o creștere a ratei exporturilor italiene în interiorul UE (de la 7,3% la 7,4%), iar pentru țările extra-comunitare europene o creștere a vânzărilor de produse italiene de la 10% la 10,2%. În perioada ianuarie-mai 2014 s-a înregistrat o creștere de 3,1% a exportului exercitat de către operatorii dinamici, diferențialul de creștere depășind valorile realizate în 2013 (+2,1), dar și pe cele din 2012 (+2,5). Întreprinderile exportatoare italiene reprezintă 21% din totalul unităților active (28% dacă se exclud intreprinderile individuale) și realizează 76% din valoarea adăugată industrială. Sistemul exportului italian, cu un relevant număr de IMM-uri, privind exportul de mai mult de 50% din produs reprezintă un număr foarte redus, de doar 15.000, însemnând circa 61% din valoarea exportului de producție și realizarea a 28% din totalul valorii adăugate. IMM-urile care exportă sub 5% din totalul de producție sunt aproximativ 31.000, reprezentând 0,9% din valoarea totală a exportului manufacturial și 16% din valoarea adăugată. La o analiză a profitului IMM-urilor exportatoare se poate observa o creștere de 22,9% pentru cele care exportă sub 5 % din producție și o creștere a profitului cu 31,3% a celor care exportă peste 80% din producție. Din punct de vedere al repartiției geografice, punctul slab al structurii economiei il reprezintă Mezzogiorno (zona de Sud a Italiei), care se diferențiază radical de regiunea Centrală și mai ales de zona de Nord.

În condițiile unui exod al populației către oraș și a scăderii interesului pentru dezvoltarea agriculturii în favoarea industriei, agricultura are în prezent un rol secundar în cadrul economiei (sub 3% din PIB), Italia fiind nevoită să importe o mare parte din produsele agricole necesare consumului (cu excepția legumelor și fructelor). Agricultura Italiei este dezvoltată cu predilecție în zonele septentrionale și în sudul țării, angrenând o numeroasă forță de muncă – 3,9% din totalul salariaților, cca. 1,4 milioane persoane, fiind fragmentată în ferme mici de până la 7 hectare pe societate. Italia produce cereale (grâu, orez, porumb), soia, tomate și produse din carne în partea centrală iar în partea de sud fructe, legume, ulei de măsline și vin, fiind totodată primul producător mondial de vin. Sectorul industrial are un rol important în structura economică a țării, o contribuție esențială avand-o sectorul serviciilor legate de distribuție sau adiacente vânzării de bunuri industriale. Pe parcursul anilor, Italia și-a câștigat o poziție importantă pe piața internatională în domeniile bunurilor de consum și a investițiilor (în special în următoarele sectoare: confecții textile, încălțăminte și pielărie, mecanic, chimic, construcții de automobile, aparatură electrocasnică). Modelul de dezvoltare industrială italian este bazat pe o strategie flexibilă și o puternică rețea de întreprinderi mici și mijlocii, structuri deosebit de dinamice și cu o rentabilitate ridicată, organizate pe zone sau sisteme locale de lucru, precum și pe mari întreprinderi, precum FIAT, Finmeccanica, Pirelli, Enel, Eni, Edison etc care, în ultimii 20 de ani, au suferit puternice restructurări. Aplicarea unor politici exigente de calitate și servicii pentru client, reducerea costului de fabricație pe unitatea de produs și, nu în cele din urmă, angrenarea în globalizarea piețelor, au permis marilor grupuri industriale să obțină o creștere consistentă a competitivității și a rentabilității. În cadrul sectorului producției de bunuri de investiții, o creștere importantă s-a înregistrat în sectorul mașinilor unelte pentru prelucrarea metalelor și în cel al mașinilor textile (sector care este încă supus unei concurențe externe puternice). Urmează, ca realizări, sectorul utilajelor pentru ambalare și al celor pentru prelucrat cauciucul, materialele plastice și lemnul. Rezultate bune au avut și sectoarele produselor electronice, informatica și telecomunicațiile. Siderurgia a înregistrat un trend pozitiv în ultimii ani, din cauza creșterii cererii de oțel, atât pe piața internă cât și la export. În schimb, producția de neferoase a avut un ritm oscilant de dezvoltare. Serviciile. În cadrul acestui sector, un rol de o deosebită importanță, îl are turismul. Acesta contribuie într-o tot mai mare măsură la balanța de plăți, așa după cum se înregistrează și în alte țări din bazinul Mării Mediterane: Grecia, Spania, Turcia. Între principalele trei forme de turism: „de mare”, „de munte” și „cultural”, acesta din urmă atrage cel mai mare număr de turiști străini, favorizând totodată și crearea de locuri de muncă, dat fiind că acest gen de turism nu este afectat de anotimpuri. O creștere importantă a cunoscut sectorul serviciilor legate de informatică și telecomunicații, creștere reflectată printr-o multiplicare a numărului de utilizatori de Internet și de servicii oferite prin rețea, în special după inițiativa dezvoltării acestor servicii de către mulți operatori de telefonie.

Bibliografie:

http://www.ecol.ro/content/miracolul-economic-italian-0

http://www.dreptonline.ro/utile/indrumar_afaceri_italia.php

http://www.governo.it/

http://costituzionerepubblicaitaliana.jimdo.com