Politia DE Proximitate, Forma DE Organizare Politieneasca In Serviciul Public

POLIȚIA DE PROXIMITATE, FORMĂ DE ANIZARE POLIȚIENEASCĂ ÎN SERVICIUL PUBLIC

CUPRINS

CAPITOLUL I

PRINCIPIUL DE ORDINE ȘI DREPTUL DE POLIȚIE

1.1 Considerații privind geneologia poliției

1.2 Pluralitate de semnificații privind noțiunea de "politie"

1.3 Principiul de ordine

1.4 Dreptul de poliție al statului

CAPITOLUL II

PRINCIPIUL PREVENIRII CRIMINALITĂȚII ÎN ACTIVITATEA POLIȚIENEASCĂ

2.1 Incursiune istorică privind concepțiile referitoare la prevenirea criminalității

2.2 Definiția și clasificarea activității de prevenire

2.3 Scurt istoric privind modul în care s-a acționat preventiv, de-a lungul timpului

2.4 Activitatea de prevenire in perioada regimului totalitar

2.5 Considerente privind activitatea de prevenire a criminalității după anul 1990

2.6 Elemente teoretice privind prevenirea criminalității convenționale

CAPITOLUL III

PREVENIREA CRIMINALITĂȚII ÎN CADRUL CONCEPTULUI DE POLIȚIE DE PROXIMITATE

3.1 Poliția de proximitate, un program sau o filozofie ?

3.2 Elementele constitutive ale poliției de proximitate

3.3 Rolul social și funcția de apărare socială în activitatea de poliție de proximitate

3.3.1 Câștigarea încrederii cetățenilor

3.3.2 Regândirea strategiilor privind activitatea de poliție

3.3.3 Noi concepții manageriale

3.3.4 Suportul public

3.3.5 Parteneriatul poliție-comunitate

3.4 Principii orientative ale poliției de proximitate

CAPITOLUL IV

POLIȚIA DE PROXIMITATE, UN SERVICIU PUBLIC ÎN FOLOSUL COMUNITĂȚII

4.1 Modelul elvețian

4.2. Obiectivele poliției de proximitate

4.2.1 Comunicarea cu cetățenii

4.2.2 Cooperarea cu toate instituțiile cu atribuții pe linia securității publice

4.3 Regăsirea concepției manageriale

4.4 Profilul „polițistului de proximitate”

CAPITOLUL V

PROCESUL DE IMPLEMENTARE A POLIȚIEI DE PROXIMITATE

5.1 Strategii de implementare a poliției de proximitate

5.2 Activitățile polițistului de proximitate

CAPITOLUL VI

POLIȚIA DE PROXIMITATE ÎN SISTEMUL POLIȚIENESC DIN ALTE STATE

6.1 Marea Britanie

6.2 Statele Unite ale Americii

6.3 Activități polițienești comunitare din Israel

6.4 Poliția de proximitate în Japonia

6.5 Poliția de proximitate în Australia

6.6 Poliția de proximitate în Noua Zeelandă

6.7 Poliția de proximitate în Franța

6.8 Poliția de proximitate în Norvegia

6.9 Poliția de proximitate în Suedia

6.10 Poliția de proximitate în Danemarca

6.11 Poliția de proximitate în Finlanda

6.12 Poliția de proximitate în Irlanda

6.13 Poliția de proximitate în Italia

6.14 Poliția de proximitate în Spania

CAPITOLUL VII

CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND IMPLEMENTAREA CONCEPTULUI DE POLIȚIE DE PROXIMITATE

7.1 Concluzii ale Studiului privind activitatea Poliției municipiului București în contextul implementării programului „Introducerea conceptului Poliția de proximitate în România”

7.2 Opinii privind aplicarea conceptului de poliție de proximitate

ANEXA 1

Grafice comparative privind percepția populației în legătură cu activitatea Poliției Române, în urma sondajului realizat de Institutul de Marketing și Sondaje, iunie-septembrie 2005

ANEXA 2

Acordul între Guvernul României și Guvernul Confederației Elvețiene, privind implementarea programului „Introducerea conceptului „Poliția de proximitate în România” (Acord din 26.03.2003 și Acord din 08.11.2005)

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

PRINCIPIUL DE ORDINE ȘI DREPTUL DE POLIȚIE

Poliția este „arta de a

beneficia de viață comodă

și liniștită”

Comisar, Nicolas Delamare

1.1 Considerații privind geneologia poliției

Poate părea ciudat să punem întrebări cu privire la genealogia poliției. Dacă se consideră că genealogia reprezintă metoda inventată de Nietzehe, care constă în a încerca să privești fenomenele „de sus în jos", adică a bănui că cruzimea, ghinionul și urâtul constituie resortul subteran al valorilor morale, atunci poliția se poate confunda cu partea sa grimasantă și cu secretul, dincolo de aparențele idealizate ale fundamentării politicii pe violență. Dacă genealogia moralei sau a politicii au deci un sens, în schimb în ceea ce privește genealogia poliției nu ne putem aștepta decât la același lucru — nu mai mult de o genealogie a pedepsei sau a crimei, sau ceea ce prezumă negativitatea. Mai rău decât atât, se poate aprecia aici pericolul de a exporta metoda genealogică la ceea ce se găsește „în subsol”.

Genealogia poliției trebuie să permită răspunsul la întrebări simple: de ce poliția a devenit un resort major al gestiunii societății? De ce poliția nu utilizează și alte mijloace de menținere a ordinii publice? A examina genealogia poliției înseamnă a examina o „istorie a contrariilor" care constă în a examina dacă ordinea polițienească nu este așezată pe o dezordine nu neapărat acceptată, ci dorită și fundamentul acesteia se bazează pe un vid. Se poate pune întrebarea dacă se pot unifica sau reconcilia cele trei mari tradiții polițienești: tradiția germană, tradiția franceză și cea anglo-americană sau dacă nu, cum pot dispărea diferențele naționale dintre aceste poliții. Este poliția „fidelă" statelor pe care le servește? Există atâtea poliții câte tradiții naționale? Prezintă poliția, încă de la originea sa, un fel de relație cu Statul și cu națiunea care să o integreze în această nouă configurare politică a lumii?

Dacă genealogia nu poate stabili începuturile empirice, ancheta ar trebui să înceapă în momentul apariției noțiunii de poliție. Încă din Evul Mediu se găsesc accepțiunile termenului de „poliție” într-un sens diferit de cel al guvernului pentru a desemna domeniul de constituire al obiectului științei poliției, de exemplu pentru a justifica întreținerea rețelei de drumuri. S-a ajuns astfel, în ciuda eternelor controverse la concluzia că Louis XIV a fost cel care a creat o funcție autonomă a poliției. Prin crearea unei funcții de locotenent de poliție în 1667, Ludovic al XVI-lea face să apară un resort fundamental al Statului Modern. Pentru a înțelege în ce constă crearea acestei funcții, este important să nu se facă diferența între poliția de ieri și cea de astăzi în mod imaginar, ci de a vedea în ce manieră coordonatele acestei funcții constituie întotdeauna componentele majore ale poliției: poliția nu este nici justiție nici armată, ea este rurală și urbană, dar are și atribuții transfrontaliere. Astfel, Alan Williams vede în poliție un moment de răscruce, secolul XVIII, fiind perioada de apariție a adevăratei forțe de poliție modernă. Acesta este momentul care servește ca model Angliei, care îl experimentează în Irlanda, Maria Tereza în Austria și monarhi scandinavi, în țările nordice. După revoluția franceză, când Napoleon a reconstituit poliția din Paris, el s-a inspirat din Memoriile ministrului său, Joseph Fouche , dar pentru a înțelege poliția din timpul lui Ludovic al XV-lea și a celor doi celebri locotenenți de poliție ai săi, Louis-Rene d'Argenson și Gabriel de Santine, trebuie, notează Alan Williams, să se facă referiri la locotenenta de poliție din timpul lui Ludovic al XIV-lea.

Chiar dacă cu greu putem distinge câteva trăsături comune între locotenentul de poliție din timpul lui Ludovic al XIV-lea și polițistul din Beverly Hills, apartenența comună la denumirea „poliție" merită examinată. Cert este că nu trebuie să supraestimăm învățăturile provenite din limbaj, dar nici să le neglijăm: genealogistul este mai întâi de toate filolog. Termenul a făcut obiect de studiu încă din secolul XVIII și își găsește originile în latinescul politeia. Ca orice cuvânt provenit din import, și acesta ia alura unui neologism. În cadrul unui articol despre civilizație Lucien Febvre începe o anchetă genealogică asupra sensului cuvântului „poliție". Ceea ce interesează este semnificația cuvântului „polițienesc". Dar această anchetă conduce la analiza pasajului unei noțiuni clasice a filozofiei politice, de la „politeia" la instituția polițienească. Ceea ce este totuși uimitor rezidă în faptul că una din noțiunile cele mai generale ale filozofiei politice „politeia" poate să genereze atât un sens specializat, cât și unul tehnic.

La greci, remarcă Leo Strauss, cuvântul politeia este unul din termeni cel mai dificil de tradus. Una din traducerile devenite uzuale ale acestui cuvânt este cea de „republică", pentru a putea traduce de exemplu titlul „Politeia de Platon" – Republica lui Platon sau în Politeia lui Aristotel.

Termenul este mult prea mult juridicizat pentru a desemna această realitate căci politeia nu reprezintă ansamblul de legi fundamentale. Leo Strauss spune că politeia este cea care pune în aplicare legile, un gen de viață în colectiv. Dar nu este numai un gen de viață în colectiv și nici o „mentalitate": politeia reprezintă politica. În spiritul grecesc tradițional politeia este sufletul cetății. Așa cum spunea Socrate: „Sufletul cetății nu este altceva decât politeia, care are aceeași putere ca și în nucleul gândirii".

Sensul tehnic al poliției este deci un sens foarte restrâns în raport cu accepțiunea inițială de politeia. Comisarul Nieolas Delamare, în primele pagini ale Tratatului de poliție, urmat îndeaproape de Boucher d'Argis, în „Enciclopedia" dau o definiție amplă poliției, ea fiind „arta de a beneficia de viață comoda și liniștită" , dar precizează că în sens restrâns, poliția vizează „ordinea publică a fiecărui oraș". Delamare încearcă deci să dovedească realitatea semnalată de Ludovic al XIV-lea. Un edict promulgat cu puțin înainte de instituționalizarea poliției prevedea că obștea urbană intră în atribuțiile monarhului: „Plângerile depuse cu privire la ordinea polițienească din orașul nostru Paris vor fi examinate de către Consiliul nostru conform vechilor ordonanțe și regulamente polițienești (…) cu ajutorul cărora vom restabili ordinea și liniștea cetățenilor din orașul nostru Paris". Aceste ordine apar aici ca o condiție esențială a traiului decent. Mai mult decât o simplă ideologie a noțiunii, poliția dovedește o inflexiune a modelului monarhic tradițional.

Puterea normei: disciplină, reglementare și supraveghere

Odată cu poliția, a apărut în sânul monarhiei absolute o singură formă de putere pe care Michel Foucault a denumit-o puterea normei . Dincolo de aceste virtuți clasice de exemplaritate, onoare, stăpânire de sine, apare o instituție care nu își propune în primul rând să ofere modele de imitat, ci să vegheze ca viața individuală și colectivă să se deruleze normal. Ceea ce atestă reușita exercițiului autorității este de acum înainte normalitatea mai mult decât devotamentul sau pietatea. Contează mai mult ca regulile să fie interiorizate sub forma comportamentelor. Delamare clasifică astfel bunurile poliției în trei categorii, dintre care este obligatoriu ca prima să fie constituită din bunurile sufletești, apoi religia și moravurile. Ordinea publică a fiecărui oraș, atribuție precisă a poliției este asigurată de un ordin moral. Rezultă că poliția trebuie să vegheze ca cetățenii să se comporte cât mai bine (epidemiile și mizeria aduc atingere ordinii publice), de a asigura aprovizionarea orașului, ca fiecare să găsească un adăpost și să fie în siguranță, științele, artele, comerțul, să se desfășoare conform anumitor reguli și poliția trebuie, de-abia în ultimul rând să împiedice săracii să fure.

Această poliție se ocupă de tot, inaugurând astfel o tradiție care persistă până în zilele noastre în atribuțiile poliției administrative. Opoziția stabilită de Michel Foucault între vechea poliție care „îngloba totul" „veghea la tot", adică între sensul „restrâns și vag", în sens peiorativ, între poliția de astăzi și cea din secolele XVII și XVIII nu se face o diferență de obiecte, ci doar o diferență de accente. Poliția, în opinia lui Delamare, nu supraveghează comportamentele pentru a-i prinde pe criminali, ci pentru a dezaproba crima ca pe o piedică a moravurilor. Tradiția „pastorală" a poliției – în virtutea căreia aceasta poate fi considerată mai puțin romană decât creștină – își găsmai un gen de viață în colectiv și nici o „mentalitate": politeia reprezintă politica. În spiritul grecesc tradițional politeia este sufletul cetății. Așa cum spunea Socrate: „Sufletul cetății nu este altceva decât politeia, care are aceeași putere ca și în nucleul gândirii".

Sensul tehnic al poliției este deci un sens foarte restrâns în raport cu accepțiunea inițială de politeia. Comisarul Nieolas Delamare, în primele pagini ale Tratatului de poliție, urmat îndeaproape de Boucher d'Argis, în „Enciclopedia" dau o definiție amplă poliției, ea fiind „arta de a beneficia de viață comoda și liniștită" , dar precizează că în sens restrâns, poliția vizează „ordinea publică a fiecărui oraș". Delamare încearcă deci să dovedească realitatea semnalată de Ludovic al XIV-lea. Un edict promulgat cu puțin înainte de instituționalizarea poliției prevedea că obștea urbană intră în atribuțiile monarhului: „Plângerile depuse cu privire la ordinea polițienească din orașul nostru Paris vor fi examinate de către Consiliul nostru conform vechilor ordonanțe și regulamente polițienești (…) cu ajutorul cărora vom restabili ordinea și liniștea cetățenilor din orașul nostru Paris". Aceste ordine apar aici ca o condiție esențială a traiului decent. Mai mult decât o simplă ideologie a noțiunii, poliția dovedește o inflexiune a modelului monarhic tradițional.

Puterea normei: disciplină, reglementare și supraveghere

Odată cu poliția, a apărut în sânul monarhiei absolute o singură formă de putere pe care Michel Foucault a denumit-o puterea normei . Dincolo de aceste virtuți clasice de exemplaritate, onoare, stăpânire de sine, apare o instituție care nu își propune în primul rând să ofere modele de imitat, ci să vegheze ca viața individuală și colectivă să se deruleze normal. Ceea ce atestă reușita exercițiului autorității este de acum înainte normalitatea mai mult decât devotamentul sau pietatea. Contează mai mult ca regulile să fie interiorizate sub forma comportamentelor. Delamare clasifică astfel bunurile poliției în trei categorii, dintre care este obligatoriu ca prima să fie constituită din bunurile sufletești, apoi religia și moravurile. Ordinea publică a fiecărui oraș, atribuție precisă a poliției este asigurată de un ordin moral. Rezultă că poliția trebuie să vegheze ca cetățenii să se comporte cât mai bine (epidemiile și mizeria aduc atingere ordinii publice), de a asigura aprovizionarea orașului, ca fiecare să găsească un adăpost și să fie în siguranță, științele, artele, comerțul, să se desfășoare conform anumitor reguli și poliția trebuie, de-abia în ultimul rând să împiedice săracii să fure.

Această poliție se ocupă de tot, inaugurând astfel o tradiție care persistă până în zilele noastre în atribuțiile poliției administrative. Opoziția stabilită de Michel Foucault între vechea poliție care „îngloba totul" „veghea la tot", adică între sensul „restrâns și vag", în sens peiorativ, între poliția de astăzi și cea din secolele XVII și XVIII nu se face o diferență de obiecte, ci doar o diferență de accente. Poliția, în opinia lui Delamare, nu supraveghează comportamentele pentru a-i prinde pe criminali, ci pentru a dezaproba crima ca pe o piedică a moravurilor. Tradiția „pastorală" a poliției – în virtutea căreia aceasta poate fi considerată mai puțin romană decât creștină – își găsește originea în sursa moravurilor. Datorită moravurilor poliția a făcut să reiasă o formă de putere în același timp totalizatoare și individuală, binevoitoare și directă, și nu în ultimul timp terorizantă, pastoralul nu este deci atât un element moderator al represiunii de poliție, cât o trăsătură constitutivă care contribuie la menținerea ordinii și dă naștere unei instituții originale. Poliția înfățișează culorile vechiului pastorat: polițistul nu este un episcop (călugăr), ca ceilalți. Deci, se poate spune că poliția își găsește sorgintea într-un model de ordine și ascultare impus de lege. Modelul polițienesc presupune că legea este cea care modifică moravurile și că orice armonie prestabilită, orice ierarhie naturală și orice plan divin se fundamentează pe dreptul de a asculta. Nașterea poliției ar fi însoțită deci nu doar de laicizare, ci și de democratizarea societăților și de sfârșitul societăților aristocratice. Așa cum arată și Tocqueville, nașterea poliției începe cu mult înainte de Revoluție: cu monarhia absolută a lui Louis XIV, care a oprit răscoala prin mijloace represive.

Ideea că poliția este o invenție franceză este bine înrădăcinată în serviciile Statului. Faptul că ea instituie un serviciu public este fără îndoială adevărat, în măsura în care își găsește originile în rațiunea statului. În tradiția franceză, rațiunea statului pretinde a fi o apărare a sferei publice. Din acest punct de vedere există o continuitate între formațiunea statului sub monarhie absolută și ideea de republică, așa cum a fost elaborată în Franța în secolul XIX.

Franța a inventat mai întâi de toate „înalta Poliție", cea care a contribuit la elaborarea serviciului de informații, la existența unei documentări a Statului. Aportul Franței la formarea poliției este adus și prin formarea unei științe a statului asupra societății. Această știință este una tactilă și sensibilă care trece prin colectarea opiniilor și dispozițiilor populare. Joseph Fouche înglobează această tradiție a înaltei Poliții franceze care debordează de moștenirea monarhică și care este mai mult ca niciodată de actualitate.

Genealogia poliției nu reprezintă o față ascunsă a instituției, ci permite din contră, să arate că poliția, în ciuda circumstanțelor, a inaugurat un nou gen, în interiorul statului teritorial, dar în serviciul statului care aparține populației.

1.2 Pluralitate de semnificații privind noțiunea de "politie"

Termenul de "poliție" derivă din limba greacă veche, în care "politeia" însemna o activitate de ordine în stat. Cum, însă, în antichitate, anterior formării statelor în accepțiunea modernă, noțiunea de stat se confunda cu aceea de oraș sau cetate, orice activitate de interes public cetățenesc sau orășenesc se putea considera ca interesând statul, putându-se deci îngloba în denumirea de "politeia".

În decursul timpului, sensul original al cuvântului „poliție” – ca activitate de ordine statală – a fost supus transformării, având un înțeles când mai restrâns, când mai larg, după împrejurări.

Astăzi, în majoritatea statelor, poliția este funcțiunea ce aparține puterii executive, fiind organul menținerii ordinii și liniștii publice, ordinii de drept în general și având, totodată, sarcini judiciare importante privind, în mare, constatarea infracțiunilor și identificarea făptuitorilor în vederea tragerii la răspundere.

La noi, cuvântul "poliție" s-a împământenit probabil din epoca Fanarioților, sub puternica influență grecească. In secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, găsim adeseori referire în documentele vremii despre "poliție" în înțelesul de "activitate de stat" și chiar în acela de "stat" propriu-zis. Este verosimil că această noțiune s-a referit în primul rând la activitatea domnitorului și a "oblăduitorilor țării", fiindcă ei aveau "datoria … ca unii ce sunt ca niște părinți ai patriei, a se sili, a se nevoi, nu numai pentru ceea ce aduce folos la o parte, ci mai ales pentru ceea ce s-ar cunoaște că este de obște folos norodului și de podoabă în fața patriei".

Astfel, în monarhia feudală, toate puterile erau concentrate în mâinile suveranului. Domnul era și șeful puterii executive în exercitarea acestor drepturi; el avea posibilitatea și misiunea de a asigura ordinea internă, de a lua orice măsuri pentru păstrarea ordinii și securității sociale. Prin dregătorii domnești, el impunea plata dărilor, constrângerea țăranilor să execute muncile datorate domniei și stăpânilor de moșii, executarea hotărârilor judecătorești, în special a "condamnărilor capitale", reprimarea răzvrătiților, urmărirea răufăcătorilor etc.

Prima definiție clară și completă a noțiunii de poliție o întâlnim în "Code des delites et des peines" din 1795, potrivit căruia "poliția este instituită pentru a menține ordinea publică, libertatea, proprietatea și siguranța națională".

Referitor la dezvoltarea înregistrată succesiv de polițiile din statele europene și gradul de perfecțiune la care s-a ajuns în organizarea lor, se poate face constatarea generală că această evoluție a urmat căi diferite. Așa de pildă, în perioada interbelică, în statele de pe continentul european, polițiile s-au dezvoltat pe cale deductivă, pe câtă vreme în Regatul Unit al Marii Britanii poliția s-a dezvoltat pe cale inductivă.

După cel de-al doilea război mondial, în statele din occidentul european a continuat perfecționarea organizării și modernizării poliției, îndeosebi prin depolitizarea acesteia.

Dimpotrivă, în țările din estul Europei, organele de ordine au fost înregimentate – sub o formă sau alta – în slujba partidelor comuniste, partide de guvernământ în aceste state.

În ceea ce privește sensurile noțiunii de poliție, încă de la începutul secolului al XIX-lea, Behr, în lucrarea sa "Polizei wissenschaft", amintește 24 de definiții ale cuvântului "poliție".

Gustav Zimmerman, în "Die polizei in neurzehten jarrhundert", pomenește vreo 80 de definiții, iar Run spune că numai în literatura germană există cam 100 de definiții.

Declarația drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789, care consacră noțiunea de stat de drept, proclamă principii fundamentale (separația puterilor, egalitatea tuturor în fața legilor, legalitatea incriminărilor și pedepselor, prezumția de nevinovăție, neretroactivitatea legii etc), care guvernează funcționarea instituțiilor juridice, cum ar fi poliția.

Ea mai dispune că garanția drepturilor omului și cetățeanului merită o forță publică instituită în avantajul tuturor și nu pentru cei cărora le este încredințată.

Diversele accepțiuni ale cuvântului "poliție" au determinat pe V.J.Buisson să distingă cinci sensuri fundamentale ale acestuia :

guvernarea, administrarea unui oraș sau a unui stat ;

ansamblul serviciilor și personalul pentru asigurarea, menținerea și restabilirea ordinii publice ;

ansamblul reglementărilor care menține ordinea și securitatea publică ;

ansamblul actelor de execuție destinate să facă respectate reglementările poliției ;

agenții ministerului de interne denumiți prin ceea ce noi numim astăzi poliția națională.

Noțiunea de "poliție" însumează, în continuare, o pluralitate de semnificații.

Astfel, Dicționarul explicativ al limbii române, moderne, reține următoarele definiții sau accepțiuni :

a) organ administrativ însărcinat cu menținerea ordinii ;

b) clădirea în care este instalat acest organ administrativ ;

c) pază, supraveghere, control ;

d) polițist (în sensul că "a venit poliția)".

Vocabularul juridic, editat în 1987 în Franța, deosebește următoarele sensuri ale noțiunii de poliție :

accepțiunea generală de ordine, asigurare, control, pentru apărarea interesului comun ;

ansamblul regulilor impuse de autoritatea publică cetățenilor, în vederea întronării domniei ordinii, liniștii și securității în stat ;

forța publică însărcinată cu respectarea regulilor de poliție.

Analiza conținutului semantic conduce la concluzia că noțiunea de "poliție" are cel puțin o triplă semnificație, respectiv :

autoritățile polițienești, adică toate acele servicii care îndeplinesc funcția polițieneasca (Inspectoratul General al Poliției, Inspectoratul de Poliție Sanitar-Veterinar, etc.) ;

organele polițienești, respectiv funcționarii din cadrul poliției;

funcțiunea polițienească, adică exercitarea atribuțiunilor polițienești sau, altfel spus, activitatea autorității polițienești.

Trebuie precizat că, în prezent, potrivit uzanțelor internaționale, termenul polițist sau polițiști include toți oamenii legii, numiți sau aleși, care exercită puteri polițienești, dar în primul rând pe cei care, în conformitate cu prevederile legale, au dreptul de a reține sau aresta.

Totodată, se stipulează că, în țările în care atribuțiile polițienești sunt exercitate de autorități militare sau alte forțe ale securității statului, noțiunea de "polițiști" va include și membrii acestor autorități.

În concluzie, termenul "poliție" cuprinde toți funcționarii publici care au atribuții în domeniul apărării statului, organismelor politice, economice și sociale, precum și a cetățenilor, care pot folosi – la nevoie – forța de constrângere potrivit dispozițiilor legale.

1.3 Principiul de ordine

Obiect de controversă înainte de a fi obiect de studiu, la granița dintre bine și rău, dintre interdicție și putere, polițistul a devenit un erou al mitologiei moderne. Cu toate acestea, există o delimitare strictă între ficțiune și realitate.

Înțelegerea poliției ca instituție a cărei dinamică se înscrie în cadrul dreptului presupune un demers juridic, care să permită cunoașterea globală a modurilor sale de funcționare.

Dreptul constituie o dimensiune esențială, certă, dacă se dorește cunoașterea tuturor parametrilor care condiționează profund activitatea poliției.

Dacă dreptul creează poliția și îi definește misiunile, atunci demersul juridic este indispensabil iluminării particulare a realității polițienești.

Poliția fiind expresia funcției prototipice a principiului de ordine în stat, este folositor – pentru o mai justă apreciere și înțelegere a instituției și funcțiunii sale – a se arăta în prealabil obârșia, existența și supremația principiului de ordine, atât în Univers, cât și în conviețuirea umană și în organizarea de stat.

Toată natura, în imensitatea ei, cu toate creațiile ei organice și anorganice – de la cele mai simple și primitive până la cele mai complicate și superioare – există prin concursul și în cadrul unui spirit predominant de ordine, a unui principiu de ordine intrinsecă a firii universale.

Realitatea predominării acestui principiu universal de ordine a fost confirmată succesiv – în decursul timpului – prin șirul nesfârșit de descoperiri și constatări concrete, indiscutabile si abundente ale tuturor științelor, care ne relevă destul de clar și plastic că toată viața universală – în vasta ei multitudine – s-a plămădit, a decurs în trecut, se desfășoară în prezent și va continua să se dezvolte în viitor sub îndrumarea sistemului de ordine, dirijat de același spirit genetic al armoniei universale.

De sub valabilitatea generală a acestui principiu fundamental – în mod firesc – nici omul nu s-a putut și nici nu se poate sustrage. Aceasta pentru simplul motiv că, deși omul este o "ființă aleasă" a naturii, el este totuși o entitate compusă din elemente dominate de aceleași norme firești ale ordinii universale.

Din acest principiu al ordinei naturale izvorăște și în sufletul românului înclinarea pentru respectarea ordinii și orânduielii statale.

Într-adevăr, orice colectivitate umană implică în mod necesar o viață bazată pe relații reciproce, pe legături și condiționări diverse. Prin firea sa, omul este predispus acțiunii, iar nevoile sale materiale și spirituale, trupești și sufletești îl silesc să activeze, să acționeze. Fiecare persoană fiind supusă acestui imperativ natural, este firesc și inerent ca acțiunile sale să se încrucișeze, armonizându-se sau ciocnindu-se cu acțiunile altor membri ai grupului social.

În acest cadru, acțiunea sau conduita fiecăruia este apreciată, evaluată de ceilalți membri ai colectivității și considerată convenabilă ori neconvenabilă pentru ei sau pentru grupul social, după cum comportarea sa se conformează sau vine în conflict cu interesele acestora. Acțiunile neconvenabile provoacă o reacție potrivnică din partea celor nemulțumiți.

Reacția, dacă intervine într-o măsură exagerat arbitrara, dar nu numai atunci, poate fi privită la rândul său ca neconvenabilă și va provoca o contra reacție. Astfel, fiecare conflict devine o sursă permanentă de neliniște și nesiguranță pentru grupul social respectiv.

O asemenea ipoteză presupune însă ca relațiile de conviețuire să se transforme într-un adevărat câmp de luptă, de dispute nesfârșite. În astfel de condiții, mai devreme sau mai târziu, acel grup social trebuie să dispară, să se autodesființeze, să se dezintegreze datorită propriei sale anarhizări.

Din fericire, un astfel de scenariu este doar o ipoteză teoretică. Practic, aceleași forțe care au sădit în om imperativul sociabilității, au avut darul să inspire omului și spiritul de ordine, făcându-l să înțeleagă că înăuntrul grupului social acțiunile și interesele fiecăruia trebuie să se armonizeze cu cele ale celorlalți. Conviețuirea oamenilor în societate nu este posibilă fără o orânduială, căreia să i se conformeze fiecare în parte și toți laolaltă.

Pentru a corespunde acestei sarcini orânduite lui, de a coopera corespunzător rolului său destinat, omul – în mod firesc – trebuie să aibă o orânduială potrivită mai întâi în interiorul său, între componentele ființei sale, să aibă înfăptuită o ordine, un acord, un echilibru, o armonie în complexul dualismului său fizico-psihic.

Această armonie internă se poate realiza, însă, numai în prezența unui complex de condiții, de resurse proprii potrivite scopului, dar pe care omul – deși fiind o ființă superioară, însă nu desăvârșită – le are numai parțial, ceea ce îl determină să întregească, să dobândească restul necesar din afara lui, din sfera ambianței sale naturale.

Achiziționarea acestui complex de resurse este facilitat prin ingenioasa împerechere a înțelepciunii cu instinctul sociabilității.

Desfășurarea procesului în sfera conviețuirii sociale trebuie să continue în cadrul aceleași orânduieli de interdependență, numită ordinea socială.

Ordinea creează coeziunea necesară între indivizi, dă naștere, susține și dezvoltă societatea. Ea implică reguli de conduită, care să arate fiecăruia ce-i este îngăduit să facă și ce nu-i este îngăduit, adică cum trebuie să se poarte, ce conduită trebuie să aibă în cadrul vieții sociale. Când regulile de conduită nu sunt respectate, conștientizate, ordinea implică și măsuri de reintegrare, care să asigure restabilirea echilibrului.

Ordinea presupune, deci, o sumă, un ansamblu, un complet de reguli, care să conțină în ele atât precepte privind conduita, cât și misiuni de reacție socială.

Conviețuirea socială presupune, așadar, o ordine socială, a cărei menire este promovarea prosperității tuturor oamenilor.

Menirea ordinii sociale este dublă. In sens direct, ea trebuie să contribuie, cât mai mult posibil, la opera de echilibrare și disciplinare internă a indivizilor, prin înlesnirea condițiilor prielnice acelui scop; pe de altă parte, ea trebuie în același timp să faciliteze ca, din preponderenta cantitativă și calitativă a echilibrelor interne componenților genului omenesc, să se închege acel corect echilibru social viabil, care să poată servi drept piedestal solid al ordinii sociale.

Menirea indirectă a ordinei sociale este de a asigura ca această stare de echilibru sau armonie socială să fie realizată pe linia exigențelor sistemului de ordine universală.

Legată de noțiunea de ordine socială este și aceea de ordine de stat, care, însă, nu este atât de spontana și de automată ca ordinea socială.

Societatea omenească, în urma insuficienței coeziunii sale, a fost constrânsă să-și formeze special o organizație social-politică (statul) care, prin consistența și autoritatea sa mai puternică, este în stare de a realiza randamentul maxim al ordinii sociale.

Pentru ca aparatul organizației de stat să-și poată îndeplini complexul îndatoririlor sale cât mai bine., trebuie în mod firesc, pe de o parte, să fie el însuși alcătuit pe principiul de ordine și să funcționeze ordonat, iar pe de altă parte,funcționarea serviciilor sale să corespundă scopului său salutar, adică să dea beneficiile scontate și cerute de ordinea socială.

În consecință, este firesc și necesar ca supremația principiului de ordine să străbată întreaga filieră, de sus în jos, a organizării de guvernare și administrare a statului, atât în alcătuire, cât si în funcțiile sale.

Ordinea socială își are sorgintea în însăși contractul pe care indivizii îl au între ei în viața socială în mod necesar, pe când ordinea de stat derivă din respectul datorat legilor de către toate categoriile sociale, respect impus de însăși autoritatea de stat și asigurat de aceiași autoritate investită cu această facultate.

După A.Pillet, ordinea de stat este un aranjament regulat, normai, durabil șl combinat de o astfel de manieră că fiecare urmărește respectarea drepturilor esențiale și creșterea securității tuturor facultăților si libertăților atât fizice, cât și psihice.

Potrivit lui Planiol, ordinea în stat este așezarea instituțiilor și rânduirea regulilor neapărat necesar funcționării statului. In fine, A.Lesviodax considera că acest concept cuprinde totalitatea regulilor prin care se definește statutul juridic al conducătorilor de a menține această distincție cu toate efectele sale, asigurându-se pentru toți existența armonioasă în progresul potrivit cu nevoile sociale.

Ordinea socială și cea de stat, alături de ordinea naturală, preexistentă primelor două, formează la un loc ordinea publică, o adevărată sinteză a acestora.

Ordinea publică este acea stare de echilibru ce trebuie să existe între puterile și factorii sociali componenți ai unei societăți determinată în timp și spațiu, pentru conservarea și dezvoltarea sa socială.

Ordinea publică se sprijină, în afară de normele impuse ale dispozițiilor legale, și pe anumite norme voluntare de comportament social, Imperios necesare conviețuirii oamenilor.

Ea trebuie să se impună voluntar, prin educarea conștiinței ordinii publice a societății, însă, în caz de abateri, de încălcări și mai ales de grave perturbații, ordinea publică trebuie să fie impusă și menținută prin autoritatea și forța legii.

Deci, ordinea publică cuprinde în mod necesar și ordinea legală, adică domnia sau supremația legii, ori altfel exprimat, principiul legalității, atât de înrădăcinat în modul de conducere și funcționare a vieții publice din statul de drept.

Acest lucru dă posibilitatea cooperării tuturor forțelor sociale în asigurarea valorilor fundamentale – politice, economice, sociale – din stat.

În literatura juridică noțiunea de ordine publică a fost analizată sub mai multe accepțiuni. Într-o primă accepție noțiunea de ordine publică este un ansamblu de dispoziții legale ale căror particularități nu pot, în stipulațiile lor, să-și suprime între ele efectele.

Într-o a doua concepție, ordinea publică constituie „ordinea politică, economică și socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite, de la o orânduire la alta, și se traduce în fapt prin funcționarea normală a aparatului de stat menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora și a avutului public și privat”.

În al treilea rând prin „ordine publică din punct de vedere administrativ și mai ales polițienesc se înțelege starea materială și exterioară pe care legiuitorul o garantează și autoritatea administrativă ce o protejează, împiedicând orice tulburare ce i se s-ar putea aduce”.

O a patra definiție vede ordinea publică drept un „ansamblu de instituții și de reguli destinate menținerii într-o țară a bunei funcționări a serviciilor publice, securității și moralității între particulari și care în aplicarea lor nu se pot abate în principiu, de la cum au fost stabilite”.

În statul de drept fiecare cetățean este liber, deoarece voința sa nu se subordonează nici unei alte voințe subiective, nici unui ordin militar ci numai realității sociale, obiective exprimate prin legile statului și prin morală.

Libertatea înseamnă mai puțin a face ce vrem, cât a ne fi supuși altuia, ea înseamnă totodată a nu supune voința altuia, voinței noastre.

Proiecție a ordinii constituționale și de drept, în organizarea și desfășurarea activității publice de stat, ordinea publică reprezintă reglementarea conviețuirii publice pe baza înfăptuirii ordinii de drept, astfel încât să fie asigurată liniștea publică.

Principiul fundamental al activității de asigurare a ordinii publice este acela conform căruia în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare cetățean este supus legii și numai rigorilor sale și ale moralei sociale. În aceste condiții cetățeanul nu are de ales între a respecta regulile în vigoare, deoarece se confruntă cu perspectiva aplicării de sancțiuni.

De aceea, pentru a fi stabil, un regim democratic trebuie condus cu fermitate, asigurându-se atât rezolvarea conflictelor dintre subiecții de drept ai societății, cât și reprimarea compartimentelor antisociale. Astfel, apare scopul statului, ca fiind acela de a apăra drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.

Statul, ca forma cea mai înaltă de organizare a societății omenești, pentru a-și îndeplini menirea atât de dificilă de armonizare a conviețuirii sociale, a trebuit să fie călăuzit in existența sa de politica ordinei.

În mod evolutiv și perseverent, s-a ajuns la asigurarea ordinii publice înlăuntrul fiecărui stat, prin disciplinarea tot mai completă a relațiilor dintre oameni. La aceasta au concurat de-a lungul secolelor obiceiurile, prescripțiile religioase, preceptele morale și rânduielile dreptului, normele juridice.

Ajuns la un înalt grad de organizare și perfecțiune, statul se conduce prin anumite norme prestabilite de organele sale.

În statul modern, care prin excelență este un stat de drept, normele create de autoritatea suverană obligă nu numai pe cetățeni, ci dimpotrivă și pe stat. Cu alte cuvinte, normele juridice în sistemul lor sunt sancționate ori substituite de stat pentru ocrotirea atât a intereselor colective, cât și a celor individuale.

Conviețuirea pașnică și cooperarea armonioasă, fără lezarea drepturilor și intereselor membrilor societății, este scopul sacru și – în același timp – sublim al normelor juridice, al legilor în general.

Organismele în a căror sarcină cade această grijă capitală și complexă nu își vor putea îndeplini datoria pe deplin decât înzestrate cu autoritatea și organizarea cuvenită, adică acordându-le resursele juridice, morale și materiale necesare scopului pe care îl servesc.

În concluzie, orice societate umană pentru a putea ființa are nevoie de ordine. Indiferent de maniera și termenii în care este tratată ordinea, cel mai important lucru ce trebuie reținut este că „fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan social și internațional, de existența unei ordini care să permită ca drepturile și libertățile enumerate în prezenta declarație să-și poată găsi o realizare deplină” (Declarația Universală a Drepturilor Omului – art. 28).

Înseși statele „recunosc responsabilitatea ce le revine de a apăra și proteja, conform legilor lor, a obligațiilor lor internaționale în materia drepturilor omului și a angajamentelor lor internaționale, ordinea democratică stabilită în mod liber, prin voința poporului, împotriva activității persoanelor, grupurilor sau organizațiilor care iau parte sau refuză să renunțe la acte de terorism sau violență în scopul răsturnării acestei ordini sau a celei a unui stat participant (Documentul Reuniunii de la Copenhaga, a Conferinței pentru dimensiunea umană, a O.S.C.E., art. 6, Copenhaga, 29.06.1990).

1.4 Dreptul de poliție al statului

Statul, ca forma cea mai superioară de organizare a societății omenești, pentru a-și îndeplini menirea lui atât de dificilă de a garanta armonizarea, orânduirea cât mai rezonabilă a trebuințelor și condițiilor conviețuirii sociale pentru prosperarea obștească, trebuie să își călăuzească întregul sistem de guvernare și gospodărire pe politica ordinii.

Propășirea omenirii și națiunilor se poate realiza numai într-o atmosferă de ordine și pace, deoarece acolo unde lipsesc acești factori de bază, acolo unde nu este ordine și pace, se oprește evoluția civilizației, se stânjenește progresul social și național.

În opera de realizare a acestei stări de ordine și pace cât mai prielnice unei conviețuiri rodnice, la care trebuie să concure în mod corespunzător atât elementele individuale si sociale, cât si toți factorii administrației, rolul covârșitor și special îl are funcțiunea polițienească, cu întreaga ei sferă de activitate prototipică de salvgardare a ordinii publice.

Unul din aspectele cele mai caracteristice ale suveranității statului, în general, este consacrarea dreptului de constrângere pe care statul îl are în raport cu cetățenii săi, precum și cu ceilalți indivizi și față de diversele grupuri sociale, inclusiv persoanele juridice. Acest drept al statului a fost consacrat și este cunoscut sub denumirea de drept de poliție.

Dreptul de poliție corespunde dreptului statului de a interveni pentru respectarea de către cetățeni a îndatoririlor pe care le au; pe de altă parte, el constituie un drept al fiecărui individ, prin care acesta este îndrituit să ceară sprijinul organelor polițienești pentru înlăturarea piedicilor ce i s-ar pune în exercitarea drepturilor sale recunoscute de lege. De dreptul de poliție se poate folosi atât statul cât și individul în scop preventiv și, eventual, represiv.

În primul caz, dreptul de poliție apare ca un drept de pază, de ocrotire, iar în ai doilea de execuție, de constrângere, inclusiv din punct de vedere fizic.

Forța constrângerii este organizată de puterea legislativă și se execută de cea executivă.

Constrângerea nu urmărește pedepsirea unui anumit fapt polițial – potrivnic sau a unei infracțiuni, "ci caută numai să înfrângă voința sau voințele care se opun măsurilor ordonate de autoritatea de stat, asigurând astfel ordinea”.

În toate cazurile, organele polițienești dețin – prin delegație – o parte din suveranitatea statului, din acel "imperium ac potestas", parte care formează elementul dinamic, coercitiv și vizibil al puterii sale, sintetizată prin forța constrângerii.

Aceste forțe activează în baza dreptului de poliție al statului, izvorât din nevoia de apărare a existenței sale materiale și legale. Acest drept de poliție al statului se realizează prin puterea de constrângere a acestuia, întrucât, în mod firesc, el trebuie să asigure chiar cu forța ordinea publică și socială necesare promovării idealului statal-social de bunăstare, de muncă și progres.

Dreptul de poliție poate și, practic, este exercitat de toate organele publice ale statului, fie ele centrale sau locale. Astfel, există o poliție judiciară, militară, sanitară, silvică, vamală etc. Dreptul de politie este o funcție a statului, de supraveghere, de prevenire, pentru a nu fi încălcate legile sau vreo obligație și, în același timp, un drept al statului în virtutea suveranității sale de a folosi puterea de constrângere pentru apărarea ființei si intereselor sale. Statul poate îndeplini, deci, și o acțiune represivă de poliție, pe care și-a rezervat-o cu drept de exclusivitate. Rezultă că dreptul de poliție al statului exclude justiția privată, acțiunile necontrolate ale indivizilor care doresc să-și facă singuri dreptate. Persoanele fizice și cele juridice nu pot revendica drepturile lor decât la organele competente ale statului, justiția privată nefiind admisă în statul de drept.

În timp ce dreptul de poliție este o funcție și în același timp un drept al statului, de a stabili un ansamblu de măsuri prin care să garanteze ordinea publică, noțiunea dreptului polițienesc cuprinde totalitatea normelor juridice referitoare la organizarea, funcționarea și competențele poliției.

Unii autori confundă cele două noțiuni, atribuindu-le același înțeles, adică ansamblul cunoștințelor juridice pe care le reclamă buna însușire a misiunilor de poliție. În opinia unor autori, diversitatea misiunilor de poliție conferă dreptului polițienesc un caracter composit, viziune eterogenă, ce pare să sortească eșecului elaborarea unui studiu global al noțiunii de act de poliție, al naturii sale, al caracterelor lui generale.

CAPITOLUL II

PRINCIPIUL PREVENIRII CRIMINALITĂȚII ÎN ACTIVITATEA POLIȚIENEASCĂ

„Merită mai mult a preveni crimele decât a le pedepsi”.

Cesare Beccaria

2.1 Incursiune istorică privind concepțiile referitoare la prevenirea criminalității

Concepțiile referitoare la prevenirea criminalității s-au născut încă din antichitate, perioadă în care grupuri mari de oameni care formau cetăți și state au creat valori materiale și culturale care sunt considerate, pe bună dreptate, începuturile civilizației umane și care constituie fundamentul civilizației actuale.

Din această perioadă vin ideile care privesc prevenirea infracțiunilor.

În Grecia antică, Platon aprecia că prevenirea infracțiunilor se face prin aplicarea pedepsei celor care au comis astfel de fapte, pentru că prin puterea exemplului, ceilalți să se abțină să săvârșească alte infracțiuni iar pentru cel condamnat, pedeapsa este o binefacere, facându-1 mai înțelept și mai bun.

Vestitul dascăl al lui Alexandru cel Mare, Aristotel, considera că mulțimea nu va comite infracțiuni din cauza amenințării pedepsei care se aplică infractorilor, recunoscând că aceasta are și o latură etică, pedeapsa fiind un mijloc de separare morală a infractorului.

În Roma antică, Seneca, continuându-1 pe grecul Platon, arăta că pedeapsa aplicată răufăcătorului nu mai poate repara răul produs, în schimb se aplică celui vinovat pentru "a nu mai greși în viitor".

În perioada de început a creștinismului cel mai de seamă gânditor al acelor timpuri, Sfântul Augustin, în lucrările sale "Cetatea lui Dumnezeu" și "Confesiunile" afirma că pedepsele aplicate infractorilor trebuie să aibă înainte de toate un caracter preventiv (accepțiune similară cu cea a lui Platon) care să nu ucidă vinovații, ci să-i educe.

Ideile acestea au fost reluate abia în perioada renașterii din Evul Mediu și ulterior de iluminiștii francezi, Montesquieu tratând problema prevenirii criminalității în lucrarea sa "Spiritul legilor" publicată la Geneva în 1748, fiind ulterior preluată și dezvoltată de Cesare Beccaria .

Printre măsurile cu caracter preventiv Beccaria propunea: creșterea nivelului de educație, eradicarea parazitismului social, instituirea de gărzi pe timpul nopții în orașe și iluminatul străzilor care sunt măsuri cu caracter general, ce își mențin actualitatea și astăzi.

Se apreciază că prima lucrare cu conținut specific preventiv este "Sociologia criminală" a juristului și profesorului de drept, italianul Enrico Ferri, publicată în 1881, în care alături de explicația genezei crimei sunt descrise concepțiile de "saturație criminală" a societății și măsurile cu caracter preventiv numite substitutive penale .

În concepția autorului, acestea din urmă sunt măsuri cu caracter economic, politic, legislativ și administrativ, educativ și religios menite să prevină criminalitatea, stabilindu-le în mod diferențiat astfel:

cele economice cuprind: comerțul liberalizat și bine organizat, libera circulație a persoanelor, salarii corespunzătoare funcționarilor publici, construirea de locuințe salubre și înființarea de organisme specifice asigurărilor sociale;

cele politice cuprind: democratizarea societății, libertăți politice și cetățenești și adoptarea de legi care să conducă la o administrație locală bună;

cele legislative și administrative cuprind: administrarea corectă a justiției, combaterea prostituției și a alcoolismului;

cele religioase cuprind oprirea unor pelerinaje, căsătoria preoților și împiedicarea unor procesiuni în afara bisericilor;

cele de ordin educativ cuprind: interzicerea unor spectacole indecente, desființarea tripourilor, educația fizică a copiilor, ocrotirea copiilor abandonați.

Dacă Enrico Ferri a stabilit măsurile cu caracter preventiv, asta nu înseamnă că ele au fost aplicate imediat de statele lumii. Cel puțin la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, efectul preventiv al criminalității era așteptat tot de la pedeapsă.

Deoarece încă se mai vehiculau teorii criminologice care explicau geneza criminalității datorită eredității, măsurile de prevenire propuse erau de natură eugenică care constau, în principal, în sterilizarea infractorilor.

Astfel de măsuri a propus Charles Goring, autorul teoriei eredității și chiar românul Traian Pop în primul curs de Criminologie din România, editat la Cluj în 1928.

Cu adevărat preocupări de ordin preventiv s-au înregistrat în cazul Proiectului Zonei Chicago în anii '30 ai secolului trecut, când sociologii Robert Park, Clifford Show și Henry McKay, sub influența teoriilor sociologice care în SUA au avut o puternică dezvoltare, au inițiat și derulat programe preventive vizând tinerii delicvenți.

În Europa, țările vestice și apoi timid, țările estice, după anii '70, mai ales prin inițiativele organelor de poliție, au organizat și realizat în principal programe preventive vizând criminalitatea juvenilă.

Toate aceste programe erau opera instituțiilor statului care aveau în vedere actele de vandalism ale tinerilor în cartiere defavorizate, pe stadioane, la meciurile de fotbal și a mișcărilor protestatare tip "les blusoins noir" în Franța, "vittelanii" în Italia sau "hippies" în SUA.

Este totuși demn de menționat că preocupările poliției au stimulat sectorul "civil" al societății europene și nord americane în domeniul prevenirii criminalității în general și al celei convenționale în special.

Astăzi, atât la nivel național pentru fiecare țară cât și internațional, există o preocupare sporită pentru prevenirea criminalității, ele fiind opera unor organisme care activează atât sub egida ONU, cât și a unor organisme europene.

2.2 Definiția și clasificarea activității de prevenire

Înainte de a formula o anume definiție, considerăm că este necesar să explicăm înțelesul unor concepte pe care le vom folosi în acest sens, cum sunt noțiunile de criminalitate, comunitate și parteneriat.

Prin criminalitate se înțelege „acel fenomen social complex care este desemnat de totalitatea infracțiunilor comise într-o perioadă de timp pe un teritoriul național”, definiție unanim acceptată de criminologii contemporani, fenomen pe care l-au clasificat tripartit în: criminalitate reală, sesizată și legală.

Această clasificare s-a făcut sub aspectul cunoașterii dimensiunilor fenomenului studiat. În privința ultimelor două forme ale criminalității, numărul faptelor penale este cunoscut prin statisticile judiciar-penale. În schimb, prima formă de criminalitate (cea reală) are dimensiunea necunoscută, care este denumită „cifra neagră a criminalității”, considerându-se că este greu sau imposibil de cunoscut.

Unii autori afirmă că doar clasificarea tripartită este științifică, pentru că ea are drept criteriu pentru clasificare, gradul de cunoaștere al dimensiunilor acestui fenomen, celelalte clasificări ale criminalității fiind subiective, în funcție de diferite criterii de analiză.

Din această ultimă perspectivă, o primă clasificare este cea dată de obiectul juridic sau fizic lezat prin infracțiune, în care se regăsesc grupele de criminalitate: contra siguranței statului, contra persoanei, contra proprietății, de fals sau contra unor activități reglementate de lege.

Statisticile judiciare, având în vedere o astfel de clasificare a criminalității, relevă că 60% din totalul criminalității legale sunt cele de furt (criminalitatea contra proprietății).- planșă

O a doua clasificare „subiectivă” a criminalității este dată de gradul de gravitate al faptelor penale, în care sunt cuprinse acele segmente de criminalitate gravă (contra siguranței statului, omor etc.), cu gravitate medie și cu gravitate redusă, ultima fiind numită și criminalitate ușoară, periculoasă prin numărul ei, reprezentând 75% din totalul criminalității generale. – planșă

Prin caracterul său, criminalitatea poate fi convențională, adică „la vedere”, faptele fiind comise de indivizi în locurile unde muncesc, locuiesc sau învață și ascunsă, adică faptele se comit în societăți comerciale, bănci, instituții ale statului etc., opinia publică luând contact cu ele după ce sunt descoperite de organele judiciare (ex. criminalitatea economico-financiară).

Termenul de comunitate este strâns legat de tipul de criminalitate convențională, reprezentând locul unde se manifestă aceasta.

În general prin comunitate, sociologii înțeleg acea colectivitate umană ai cărei indivizi sunt legați între ei prin așezarea pe același teritoriu și prin relațiile sociale constante și tradiționale care s-au stabilit.

Caracteristica principală a comunității o reprezintă teritoriul, spațiul geografic unde oamenii locuiesc, muncesc și trăiesc.

Teritoriul este important pentru COMUNITATE pentru că datorită lui se obțin materiile prime și se asigură condiții de locuit, el acționând și asupra oamenilor determinând formarea personalității acestora, precum și configurarea relațiilor sociale.

În definirea mai amplă pe care Tudor Pituleac o dă comunității, se specifică șase dimensiuni: de ordin spațial, cantitativ, structural, relațional, funcțional și temporal, toate fiind indispensabile pentru existența acestei entități sociale.

Astfel, în privința dimensiunii spațiale, se menționează că zona de existență a comunității nu este una imensă, medie sau mică, ci una relativ restrânsă (de exemplu, în mediul urban, un grup de străzi, sau o clădire mai mare cum sunt blocurile cu mai multe scări).

În privința dimensiunii cantitative, interesează numărul redus de oameni care locuiesc în spațiul restrâns, oameni care au stabilit între ei diferite tipuri de raporturi, dând în același timp prin existența acestor raporturi, dimensiunea relațională și cea structurală bazată pe o anumită omogenitate a persoanelor.

Dimensiunea funcțională a comunității este dată de faptul că în cadrul ei, indivizii în cadrul procesului de socializare, devin membrii cu statuturi și roluri sociale bine conturate, comunitatea fiind înaintea organelor statului, cea care realizează controlul social asupra membrilor săi.

Referitor la dimensiunea temporală se apreciază că ea trebuie să cuprindă în timp o durată de cel puțin 20-30 ani, cât reprezintă perioada unei generații, pentru că numai într-o asemenea durată se pot stabili relațiile, structurile și numărul de indivizi care dau identitate unei comunități.

Comunitatea nu este amorfa, ea se manifestă în două forme majore: RURALĂ și URBANĂ, fiecare din acestea având caracteristicile lor specifice, cu repercusiuni atât în geneza criminalității convenționale cât și în formele ei de manifestare.

Prima formă a comunității, cea rurală, este satul, fiind cea mai veche organizare dar și cea mai răspândită.

În general, satele au un număr relativ redus de locuitori și ca dispunere sunt în raport cu formele de relief în care sunt situate.

Astfel, în țară noastră satele de la șes sunt sate adunate sau concentrate , în zona submontană sunt sate răsfirate iar în zonele montane sunt sate risipite, unde gospodăriile sunt îndepărtate unele de altele.

Criminalitatea convențională la sate este compusă de obicei din infracțiuni care privesc furturile de recoltă, de animale dar și spargerile de la casele izolate.

În privință infracțiunilor care privesc viața și integritatea persoanei sunt frecvente cele de incest, pruncucidere, omorurile prin otrăvire și în ultimul deceniu omoruri care au ca geneză stările conflictuale datorate restituirii bunurilor imobiliare, în cazul reîmproprietăririi persoanelor deposedate prin naționalizarea comunistă.

Cu toate acestea, spațiul redus (față de oraș) face dificilă evitarea răspunderii pentru comiterea infracțiunilor, motiv pentru care în general locuitorii evită să comită astfel de fapte.

Nu greșim când afirmăm că rușinea, si îndepărtarea din partea familiei ca și din partea celor de care depinde supraviețuirea autorului infracțiunii, sunt mijloace de constrângere socială și de prevenire a criminalității în zonele rurale.

Legăturile dintre oamenii satului au ca bază rudenia cu toate formele ei dar și celelalte grupuri sociale primare și secundare cum sunt grupurile de vecini, de bătrâni ca și cele cu caracter productiv.

Analiza comparativă a numărului de infracțiuni comise în România în mediul rural față de cel urban pentru perioada deceniului 1995 -2005, scoate în evidență acest adevăr. Graficul ce urmează ilustrează aceasta.

A două formă a comunității este orașul care constituie acea aglomerare umana caracterizată de:

densitate demografică ridicată (acolo unde locuitorii sunt de la 20.000 pentru orașele mici până la sute de milioane pentru megapolisurile din SUA, Japonia și America de Sud);

structură socială bazată pe diviziunea muncii;

densitatea mare a locurilor de muncă pe spațiile de producție;

importanța scăzută ce se acordă relațiilor de rudenie.

În oraș, între oameni, de cele mai multe ori se stabilesc relații sociale cu caracter impersonal, nu~cu caracter emotiv sau afectiv.

De mai multe ori indivizii practică un dualism etic, regulile din grupul de bază (ex. cel al familiei) nu concordă cu cel al grupurilor din afară.

Liantul dintre oamenii de la oraș, legătura de familie, nu este tot așa de puternică ca în mediul rural, ci obligația economică exprimată în contracte juridice și aplicate de tribunale și poliție, care asigură și controlul social, este cea care se impune.

În tabloul criminalității convenționale prostituția, vagabondajul, tâlhăria, violul și nu în, ultimul rând omuciderile sunt destul de frecvente pentru marile orașe, (adică cele care depășesc 100.000 locuitori) determinând poliția să acționeze mai ales pentru combaterea acestor fapte decât pentru prevenirea lor. – planșă

În orașe există o împărțirea teritorială în zone (cartiere) și implicit a populației care trăiește aici, împărțire făcută în funcție de posibilitățile materiale diferite de care dispun indivizii.

Criminologii din SUA cât și cei vest-europeni au cercetat realitățile marilor orașe și au concluzionat că în zonele în care locuiesc defavorizații s-au creat adevărate "insule de delicventă" unde controlul social (și implicit prevenirea criminalității) este dificil de realizat.

S-a susținut, și suntem de acord cu aceasta, că în centrele urbane supraaglomerate unde s-a creat o mare densitate a populației depășindu-se un anumit prag, indivizii devin superagresivi comițând cu frecvență mari delicte cu violență.

Tot în orașe se constituie grupuri sociale spontane, de durată scurtă, cu caracter criminal, care comit infracțiuni ce aparțin criminalității convenționale.

Acele grupuri sunt cunoscute sub apelativul de bandă sau clan, fiind caracterizate de:

• violență și agresivitate;

• negativism;

• ostilitate nejustificată față de cei din afara grupului;

• coeziune limitată;

• caracterul anarhic și vicios al vieții personale a membrilor grupului.

Atât polițiștii cât și sociologii sunt unanim de acord că aceste grupuri constituie una din cele mai importante căi în evoluția minorilor spre delicventă.

Comunitatea și poliția pentru a preveni criminalitatea convențională intervin încă de la începutul conturării acestor grupuri pentru a le destrăma și a lua măsuri de resocializare a membrilor ce le compun.

Aceste caracteristici ale vieții comunitare urbane nu sunt specifice întotdeauna tuturor orașelor lumii, sociologii europeni sesizând totuși că legăturile de familie, relațiile stabilite cu vecinii de pe aceeași stradă sau cartier sunt de durată și de ordin emoțional, aceste subcomunități fiind undeva asemănătoare cu cele rurale.

Această realitate constatată în activitatea zilnică a polițiștilor din mediul urban este folosită pentru determinarea comunității de a acționa în efortul comun al prevenirii criminalității.

Dacă aceste două forme de comunitate, satul și orașul ar fi simple și nestructurate, ar fi ușor de acționat în prevenirea criminalității dar comunitatea nu se rezumă "numai la aceste două mari forme de existență, ea fiind de fapt compusă din multiple" grupuri sociale cu relevanță criminogenă, dar și în privința prevenirii.

Aceste două componente ale comunității cuprind, în principiu:

familia;

școala;

biserica;

grupurile de afaceri;

unități economice;

colective redacționale ale mass-mediei;

organizații neguvernamentale;

instituții publice etc.

Fiecare segment în care rolul lor formal sau informal în procesul de educație a indivizilor pentru ca aceștia să se conformeze normelor stabilite de societate, dar în același timp prin disfuncționalitățile proprii sunt generatoare de criminalitate.

Un aspect fundamental al activității de prevenire și, de fapt, al întregii activități a poliției este parteneriatul.

Parteneriatul constă în relația ce se creează între poliție și comunitate, având drept obiectiv, o mai bună înțelegere a activității polițienești cât și atragerea comunității în lupta împotriva criminalității . În acest fel, polițistul nu este privit ca simplu instrument de represiune care acționează, uneori brutal, pentru respectarea și aplicarea unor legi, de cele mai multe ori abstracte, ci ca un reprezentant al statului, un funcționar public, preocupat de bine comunității.

În literatura de specialitate s-au formulat multe definiții, dar se constată că înțelesul acestora nu este întotdeauna același.

Etimologic, pornind de la latinescul "praevenis" care înseamnă " a o lua înainte", Micul dicționar enciclopedic arată că "a preveni” are mai multe sensuri.

1. a avertiza pe cineva de ceea ce se va putea întâmpla în viitor;

2. a face atent, a înștiința;

3. a înlătura, a preîntâmpina

În privința demersului nostru înțelesul cel mai apropiat este de a înlătura, de a preîntâmpina criminalitatea, adică de a o lua înaintea crimei, pentru ca ea să nu se consume, să nu se producă.

Dacă acceptăm acest înțeles, de a împiedica, de a înlătura producerea crimei, înseamnă că din capul locului nu se mai pune problema pedepsei penale, deoarece infracțiunea nu s-a mai produs și de aici se poate spune că prevenirea înseamnă o opunere față de răspunsul social de tip represiv.

În literatura de specialitate există păreri cum că prevenirea înseamnă și pedeapsă penală, făcând astfel să coexiste două orientări diferite în privința definirii acestui concept.

O primă orientare cunoscută sub numele de extensivă, stabilește că tot ce se execută împotriva criminalității este prevenire, adică și pedepsele penale, despăgubirile victimelor și măsurile de siguranță, toate fiind activități "postfactum" după comiterea infracțiunii.

Cea de a două orientare privește noțiunea în sens restrâns, referindu-se la activitățile "antefactum" care sunt plasate înaintea trecerii la act împiedicând comiterea infracțiunii, nemaifiind vorba de pedeapsă penală .

Acest din urmă sens considerăm că este cel specific prevenirii.

Putem spune că orientarea extensivă este o prevenire reactivă iar cea în sens restrâns este proactivă.

Cea mai utilizată definiție a prevenirii criminalității aparține ultimei orientări și are în general următoarea formulare: "Mijloacele utilizate de stat pentru a stăpâni mai bine criminalitatea prin eliminarea sau limitarea factorilor criminogeni și prin stăpânirea adecvată a factorilor de ordin psihic și social care creează ocazii favorabile pentru producerea infracțiunilor".

Apreciem totuși că definiția folosită de Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din cadrul I.G.P.R. este mai apropiată de realitate prin aceea că "activitatea de prevenire reprezintă ansamblul măsurilor luate de societate pentru împiedicarea faptelor antisociale (incluzând aici criminalitatea convențională n.n ) și reducerea prejudiciilor cauzate de acestea ".

Afirmăm că ultima definiție este mai aproape de obiectul lucrării noastre pentru că "prevenirea" reprezintă ansamblul măsurilor luate de societate" și nu cele utilizate doar de stat, deoarece nu numai statul participă la limitarea fenomenului social al criminalității.

2.3 Scurt istoric privind modul în care s-a acționat preventiv, de-a lungul timpului

Istoria Poliției Române este strâns legată de istoria poporului român, astfel din cele mai vechi timpuri existând un organ al statului care să asigure ordinea și liniștea în cadrul tuturor formelor de organizare socială pe care a parcurs-o România.

Cele mai vechi atestări scrise privind rolul și locul poliției datează din perioada evului mediu, când, pe lângă voievod, în suita dregătorilor desemnați să conducă statul feudal român, „marele vornic" exercita atribuțiuni privind paza și ordinea, precum și judecarea pricinilor. Acest vornic avea, la rândul său, în subordine, pe „vătaful de vânători" (precursor al șefului poliției), care avea ca atribuțiuni să supravegheze „pe oamenii fără căpătâi" reprima pe gâlcevitori și exercita, în același timp, și controlul asupra călătorilor de prin hanuri și, în special, asupra străinilor. Primul vătaf de vânători menționat în documente a fost Neagoe Basarab ajuns ulterior, în perioada 1512-1521, domn al Țării Românești.

Sub domnia lui Mihai Viteazul, șeful poliției purta denumirea de „agă", în documentele vremii fiind menționați cu atribuțiuni în menținerea și întărirea disciplinei militare „Aga Farcaș și Aga Leca". De asemenea, în secolele XVII – XVIII, Vel Aga care era șeful poliției capitalei avea atribuțiuni pe linia asigurării pazei și ordinii publice, dar și pe linia supravegherii comerțului și controlul străinilor.

La începutul secolului al XIX lea, prin „Regulamentul Organic", adoptat la 30 martie 1830, s-au pus bazele cadrului legal al aparatului de stat român. Această lege fundamentală pusă în aplicare, la 2 iulie 1831, în Muntenia și la 1 ianuarie 1832, în Moldova, a statuat că șeful puterii executive în stat era domnul ales pe viață, dintre mari boieri care aveau vârsta peste 40 de ani, ajutat de 6 miniștri, în a căror ierarhie ministrul treburilor dinlăuntru se situa pe primul loc, era prezidentul Statului Administrativ, avea rang superior și primea un salariu mai mare decât ceilalți miniștri, lui subordonându-i-se cârmuitorii (prefecții) de județe. Tot acum a fost constituită „miliția națională", sau „straja pământească", organism militar cu rost declarat preponderent administrativ și de ordine interioară, dar care avea să reprezinte și baza oștirii naționale.

În timpul Revoluției române de la 1848, gărzile naționale create în cadrul Ministerului de Interne și care funcționau la orașe și sate aveau scopul de a fi „garant al libertăților publice și paznic al ordinii interne".

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, rolul poliției era acela de a asigura „paza bunei orânduiele și liniștea petrecerii locuitorilor", iar numeroase documente ale vremii atesta „misia foarte grea" asumată de poliție și lucrătorii săi. De asemenea, Legea pentru organizarea puterii armate din România, din 7 februarie 1864, stabilește atribuții civile politice și militare pentru „a priveghea la paza ordinii și independenței naționale, pentru a păzi întregimea teritoriului și a veghea la garantarea legilor și instituțiilor țării", iar prin Constituția din 1866 și legea din martie 1866 s-a hotărât constituirea gărzilor civice, în toate orașele României, organe care aveau misiunea să facă serviciul de pază și să se ocupe de „securitatea persoanelor și a proprietăților".

Legea poliției rurale – guarzi câmpeni – din 25 decembrie 1868 prevedea sarcini poliției privind „paza holdelor, livezilor, săditurilor și dumbrăvilor, locuitorilor și proprietarilor" din comunele rurale, iar prin legea din 1893 a fost înființată jandarmeria rurală, ca un organ special care avea misiunea de a veghea în mediul rural la menținerea ordinii, siguranței și executarea legilor, fiind subordonată atât Ministerului de Interne, cât și Ministerului de Război.

La 1 aprilie 1903, este votată Legea asupra organizării poliției generale a statului, care este prima lege organică a poliției, prin care s-a urmărit să se dea poliției o organizare în vederea asigurării unității de conducere și execuție, stabilindu-se totodată, ca principii, admisibilitatea (selecționarea și recrutarea) și stabilitatea personalului polițienesc. Această lege a fost rodul studierii și adaptării la condițiile socio-economice pe care le parcurgea România, în acea perioadă, a organizării și ființării serviciilor de poliție din Franța, Germania, Belgia și alte state europene cu tradiție în domeniu.

Perioada 1903 – 1904, când la conducerea Ministerului de Interne s-a aflat Vasile Lascăr, considerat părintele poliției române, constituie o perioadă prolifică, datorită reformelor inițiate de către acesta, reforme prin care a încercat să convingă forurile legiuitoare ale țării că trebuie făcute „toate sacrificiile pentru a scoate poliția din luptele politice", afirmând că „trebuie să facem totul ca poliția să fie, într-adevăr, pavăza ordinei și siguranței statului".

Prin Decretul – Lege pentru modificarea serviciilor administrațiunii centrale a Ministerului de Interne, din 22 iunie 1919, s-a realizat o structură unitară a acestuia pe întreg teritoriul țării, structură care se va menține până în anul 1929. Un element al reformei, realizat prin acest act normativ, îl constituie crearea, pe lângă Cabinetul ministrului, a Serviciului presei, compus din biroul presei interne și biroul presei externe. Astfel, a fost constituită prima structură „cu atribuțiuni exclusiv în domeniul relațiilor publice și cu menținerea de a proiecta asupra societății o nouă imagine privind organele de ordine".

La 21 iunie 1929, este adoptată „Legea pentru organizarea poliției generale a statului", prin care poliției, ca principal organ de stat, îi reveneau sarcini pentru îndrumarea, coordonarea și realizarea activităților de pază și ordine internă, liniște publică și siguranță de stat pe întregul teritoriu urban al țării. De asemenea, tot prin această lege, poliției i se atribuia denumirea de „Direcțiunea Generală a Poliției". Acest act normativ se constituie în a doua lege organică a poliției române, ea rămânând, până în zilele de azi, cea mai completă și modernă reglementare în materie de poliție, profund aliniată la coordonatele structurale ale polițiilor europene ale timpului.

Conform acestei legi, poliția era structurată în servicii centrale (interioare), care cuprindeau:

– Direcția Poliției Administrative;

– Direcția Poliției Judiciare;

– Direcția Poliției de Siguranță;

– Inspectoratul Gardienilor Publici;

– Biroul Jandarmeriei.

iar ca servicii exterioare, adică în teritoriu, funcționau:

– Prefectura Poliției Capitalei;

– Inspectoratele regionale de poliție (lași, Constanța, Craiova, Ploiești, Timișoara, Cluj, Cernăuți, Chișinău);

– Chesturile de poliție din municipii;

– Comisariatele sau detașamentele de poliție pentru orașele reședință;

– Punctele de frontieră, comune suburbane și comune rurale.

Legea stabilea, de asemenea, scoaterea funcționarilor poliției „de sub influența politicii meschine" și cultivarea „acelui sentiment al datoriei, care constituia cea mai sigură pavăză contra abuzului și arbitrariului".

Constituția din 1938 și noua împărțire administrativă a țării au impus noi sarcini organelor teritoriale ale Direcției Generale a Poliției. Prin legea din 2 iunie 1939, au fost aduse modificări organizării poliției. Astfel, din 3 octombrie 1939, până la 23 decembrie 1939, a ființat Ministerul Ordinii Publice, care avea ca atribuțiuni conducerea poliției generale a statului.

După instaurarea dictaturii militaro-fasciste, la 6 septembrie 1940, Poliția Română a funcționat în structura sa organizatorică anterioară, iar după lichidarea „rebeliunii legionare", din 21-23 ianuarie 1941, au fost luate măsuri de organizare a Direcțiunii Generale a Poliției, după principii militare.

Prin Decretul din 23 ianuarie 1949, a fost desființată poliția și a fost înființată miliția.

Legea 21 din 1969 marchează apariția celei de a lll-a legi organice din istoria poliției române, singura de altfel adoptată în regimul totalitar, cu toate că prin alte acte normative, în raport cu perioada respectivă, s-au conferit miliției competențe specifice, în ce privește atribuțiunile poliției în această perioadă, aceasta avea ca scop declarat menținerea ordinii publice pe întreg teritoriul țării, apărare drepturilor și libertăților civice, asigurarea muncii pașnice, securitatea personală a cetățenilor și apărarea bunurilor statului și poporului. În condițiile conducerii comuniste mono-politice, ale cultului personalității, promovat până la paroxism, dar și ale regimului totalitar și dictatorial ce guverna întreaga activitate în România, activitatea poliției române a fost, într-o oarecare măsură, deturnată de la atribuțiunile sale tradiționale conferite prin lege. Conducerea activității Poliției Române, dar în special a Ministerului de Interne, căruia poliția i se subordona, a fost exercitată, de cele mai multe ori pe baza ordinelor și indicațiilor exprese ale dictatorului, în urma cărora activitatea practică a poliției a ajuns să fie canalizată pentru îndeplinirea unor atribuțiuni nespecifice poliției.

2.4 Activitatea de prevenire in perioada regimului totalitar

Prevenirea criminalității în activitatea poliției nu este un element de noutate sau vreo descoperire de moment. Această activitate a fost desfășurată, și încă cu bune rezultate, de către miliția română, până în anul 1990.

Astfel, Legea nr. 21, din 18 noiembrie 1969, privind organizarea și funcționarea Miliției, adoptată de către Marea Adunare Națională și publicată în Buletinul Oficial nr. 132, din 18 noiembrie 1969, marchează apariția celei de-a III-a legi organice din istoria poliției române, fiind singura de altfel adoptată în regim totalitar.

Această lege urmează după Decretul din 23 ianuarie 1949, prin care au fost desființate Poliția și Jandarmeria și înființate Miliția și Trupele Ministerului de Interne.

Prin Legea nr. 21 din 1969, miliția are sarcina „de a contribui la apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului, a muncii sale pașnice de construcție socialistă, a avutului obștesc și celui personal, a vieții, libertății și demnității persoanelor, a ordinii de drept statornicite în România. Ea contribuie la educarea persoanelor în spiritul respectării legilor, precum și al regulilor de conviețuire socială".

După cum se poate vedea, încă din art. 1 al acestei legi, miliției i se conferă atribuții pe linia realizării educației antiinfractionale și a pregătirii cetățenilor în vederea respectării legilor, a normelor de conviețuire socială.

De asemenea, întreaga activitate a miliției se desfășoară prin colaborare și parteneriat cu comunitatea, colaborând în îndeplinirea sarcinilor ce-i revin cu instituțiile, organizațiile economice și întreprinderile de stat, precum și cu organizațiile cooperatiste și cu celelalte organizații obștești și se sprijină pe concursul larg al oamenilor muncii.

În articolul 3, lit. b, din aceeași lege, care se referă la atribuțiile miliției, conferă acestei instituții o serie de atribuții pe linia prevenirii criminalității, astfel:

– de prevenire a acțiunilor de încălcare a prevederilor legale.

– îndrumă, controlează și acordă asistența de specialitate în organizarea și funcționarea sistemelor civile de pază și a unor activități de stat sau obștești, pentru asigurarea bunurilor sau a altor valori; instruiește personalul din sistemele civile de pază, în vederea asigurării ordinii interioare și întăririi disciplinei;

– ia măsuri pentru cunoașterea activității ilicite a persoanelor despre care există indicii sau date ce se pregătesc să săvârșească fapte prevăzute de legea penală;

– conlucrează cu organele de stat și obștești, la organizarea și efectuarea de controale și verificări pentru prevenirea săvârșirii de infracțiuni;

– organele miliției informează, periodic, consiliile populare și comitetele lor executive despre starea infracțională, măsurile luate pentru prevenirea și descoperirea infracțiunilor,

În activitatea desfășurată, miliția, în conformitate cu prevederile prezentei legi, este sprijinită de către cetățeni. Art. 16 și 17 din lege prevăd modalitățile prin care miliția este sprijinită de cetățeni, astfel:

– în municipii, orașe sau comune se pot organiza, de către organele miliției, grupe de sprijin formate din cetățeni care se bucură de stimă și respect în rândurile locuitorilor, care, în mod voluntar, se oferă să sprijine miliția pentru menținerea ordinii publice, precum și pentru prevenirea și descoperirea infracțiunilor și contravențiilor;

– membrii grupelor de sprijin au îndatorirea să atragă atenția persoanelor care încalcă normele de conviețuire socială, să sesizeze organele miliției atunci când iau cunoștință despre pregătirea unei infracțiuni ori săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau a unei contravenții și să participe, atunci când sunt solicitați, la măsurile de pază a locurilor unde s-au săvârșit infracțiuni și la acțiunile pentru apărarea ordinii publice;

– pentru prevenirea infracțiunilor și contravențiilor și pentru crearea opiniei de masă împotriva celor care încalcă legile, organele miliției colaborează cu organele și organizațiile de stat, care activează în domeniul presei, radiodifuziunii, televiziunii, cinematografiei, precum și cu organizațiile obștești.

Pe lângă atribuțiile generale ale miliției pe linia prevenirii criminalității, conferite de Legea nr. 21, din 18 noiembrie 1969, Ordinul ministrului de interne nr. S/1801, din 10.09.1980, referitor la instrucțiuni privind activitatea miliției pentru prevenirea infracțiunilor și a altor fapte anti-sociale reglementa desfășurarea activității de prevenire a criminalității de către toate formațiunile de miliție.

Astfel, în primul capitol al ordinului, este definit conceptul de prevenire în activitatea organelor de miliție, ca fiind: „totalitatea măsurilor luate de organele de miliție pentru împiedecarea săvârșirii de infracțiuni și alte fapte antisociale, pentru reducerea continuă a numărului celor ce pot fi antrenați în încălcarea legilor și normelor de conviețuire socială, pentru pregătirea antiinfracțională a populației, precum și pentru sprijinirea unităților socialiste în organizarea și desfășurarea activității de pază și păstrare a bunurilor proprii".

De asemenea, ordinul stipulează faptul că activitatea de prevenire reprezintă latura fundamentală a activității desfășurate de organele de miliție, în scopul apărării avutului obștesc și personal, a vieții, integrității corporale și sănătății persoanei, asigurării liniștii publice, combaterii parazitismului social și a încălcării regulilor de comportament și apărării altor relații sociale ocrotite de lege.

Activitatea de prevenire desfășurată de organele de miliție are un caracter științific, bazat pe investigarea și cunoașterea permanentă a dinamicii infracțiunilor, prin efectuarea de studii criminologice și de prognoză pentru stabilirea și delimitarea cauzelor care generează comiterea de infracțiuni.

Dintre direcțiile de acțiune prevăzute în ordin, se pot exemplifica:

– depistarea operativă a persoanelor ce comit infracțiuni sau sunt susceptibile de a comite infracțiuni și influențarea acestora pentru a renunța la comiterea lor;

– împiedicarea minorilor și tinerilor de a săvârși infracțiuni și luarea măsurilor de influențare, supraveghere sau îndrumare a acestora de către instituțiile competente de ocrotire și îndrumare;

– împiedecarea infractorilor primari de a deveni recidiviști;

– asigurarea respectării normelor privind circulația pe drumurile publice, prin educarea tuturor participanților la traficul rutier;

– participarea la educarea juridică a populației pentru cunoașterea legilor.

În cel de-al doilea capitol al ordinului, sunt prevăzute forțele și mijloacele prin care de realizează activitatea de prevenire de către organele de miliție. Astfel, în realizarea acestei activități sunt angrenate forțele proprii, precum și alte forțe, din care exemplificăm:

rezerviști;

grupe de sprijin ale miliției;

personalul din paza militarizată, proprie, obștească a unităților socialiste și alte categorii de pază;

activul voluntar al conducătorilor auto;

membrii asociaților de vânătoare și pescuit sportiv;

responsabilii cărților de imobil și comitetele asociațiilor de locatari;

administratorii locurilor de cazare în comun, personal hotelier și gazde ONT.

Nu este neglijat nici concursul cetățenilor în activitatea de prevenire a criminalității, această categorie având, potrivit legii, îndatorirea „de a acționa cu hotărâre, pentru apărarea avutului obștesc, de a sesiza, organelor competente, orice faptă îndreptată împotriva bunurilor proprietate socialistă sau personală, iar când situația impune, să intervină direct pentru apărarea valorilor amenințate".

De asemenea, cadrele de miliție aveau o serie de obligații specifice în realizarea activității de angrenare a comunității în realizarea activității de prevenire. Astfel, aceștia trebuiau să-și organizeze temeinic și judicios activitatea cu cetățenii, în scopul sporirii receptivității și rezolvării operative a cererilor formulate de către aceștia.

În conformitate cu ordinul, în realizarea activității de prevenire erau folosite următoarele mijloace:

mijloacele tehnice de pază și alarmare;

mijloacele criminalistice;

mijloacele de supraveghere a circulației rutiere;

cazierul judiciar etc.

Referitor la metodele și procedeele folosite de organele de miliție în prevenirea infracțiunilor și a altor fapte antisociale, sunt menționate metodele comune mai multor formațiuni. Astfel, este reglementată:

activitatea de cunoaștere a persoanelor care ridică probleme pentru starea infracțională și ordinea publică; activitatea de culegere a informațiilor;

activitatea de prevenire în obiectivele economice;

activitatea de prevenire în locuri și medii frecventate de persoane predispuse la săvârșirea de fapte antiinfracționale;

prevenirea manifestărilor de parazitism social; activitatea de prevenire în rândul minorilor și tinerilor; identificarea persoanelor care dețin bunuri ce nu au fost dobândite licit;

determinarea unei persoane să renunțe la intenția de a săvârși infracțiuni sau să întrerupă acțiunea ilicită începută;

controlul milițienesc;

acțiunea milițienească;

razia;

patrularea;

pânda.

Tot în acest capitol, pe lângă metodele specifice milițienești de prevenire a criminalității, sunt reglementate modalitățile de angrenare a comunității. Astfel, sunt definite și stabilite atribuțiile grupelor de sprijin ale miliției, organizarea lor pe criterii teritoriale, profesionale și temporare.

În secțiunea a II-a a capitolului sunt reglementate metode specifice de prevenire a criminalității formațiunilor:

economic;

judiciar;

pază și ordine;

circulație;

transporturi;

arme, muniții, substanțe toxice și stupefiante;

evidența populației;

cercetări penale;

criminalistic;

posturi de poliție.

Cum activitatea de prevenire a criminalității se desfășoară în colaborare cu alte organe, în capitolul IV al ordinului, este reglementată cooperarea miliției cu alte unități ale Ministerului de Interne precum organele de securitate, pașapoarte, trupe de securitate, pompieri, penitenciare, arhivele statului, dar și colaborarea cu alte organe de stat, organizații obștești, de masă și alți factori.

În această categorie intră colaborarea cu: organele de procuratură și justiție; Ministerul Turismului; Ministerul Educației și învățământului; Ministerul Sănătății; Consiliul Culturii și Educației Socialiste; Unitățile de Control ale Oamenilor Muncii; Inspecția Comercială de Stat; Inspectoratele Financiare de Stat; Gărzile Patriotice etc.

Această colaborare se realizează prin:

– angrenarea organelor de presă, radio, televiziune, cinema, teatre, stații de radioficare, precum și prin realizarea, de către cadrele de miliție, unor materiale cu caracter preventiv.

Activitatea de informare și pregătire antiinfractională a populației este reglementată de capitolul V al ordinului și se referă la mijloacele de pregătire antiinfractională a populației. în această categorie sunt prevăzute ca modalități de informare și pregătire următoarele:

– organizarea de adunări cu oamenii muncii din întreprinderi și cartiere, comune și sate, în vederea dezbaterii publice a manifestărilor antisociale;

– realizarea de afișe, pliante, panouri, prin care să se popularizeze prevederile legii sau încălcări ale acesteia;

– înființarea gazetelor de stradă în cartiere, sate și comune;

– realizarea unui dialog permanent cu publicul, pentru a explica rațiunea intervenției sau neintervenției miliției în anumite împrejurări;

– informarea populației și acordarea de consultații cu privire la modalitățile concrete prin care cetățenii se pot apăra împotriva infractorilor (sisteme de pază și alarmare, evitarea agresivității etc).

Criterii de apreciere a activității de prevenire

În aprecierea activității de prevenire, conform ordinului, se va avea în vedere modul în care mijloacele folosite de miliție au dus la scăderea criminalității și a consecințelor acestora.

În activitatea de evaluare a activității de prevenire, vor fi luate în considerare următoarele elemente:

– cunoașterea situației operative și a modului în care aceasta se reflectă în activitatea de prevenire;

– rezultatele obținute în atragerea altor forțe în realizarea activității de prevenire;

– calitatea și eficiența activității de propagandă juridică și de informare a populației;

– rezultatele obținute în determinarea unor persoane de a renunța la săvârșirea de fapte antisociale și de a se încadra într-o activitate utilă;

– numărul de infracțiuni descoperite în flagrant sau în fază incipientă, înainte de a fi produs prejudicii persoanei, ordinii publice sau avutului obștesc;

– eficiența măsurilor inițiate pentru destrămarea grupurilor de infractori și demascarea elementelor care exercită o influență negativă asupra tineretului etc.

În cazul în care s-au săvârșit deja infracțiuni, se vor aprecia:

– operativitatea în descoperirea și tragerea la răspundere a făptuitorilor;

– depistarea legăturilor infracționale și modul de restabilire a legalității încălcate, sub aspectul dezdăunării părților vătămate, al stabilirii cauzelor și condițiilor favorizatoare de infracțiuni și înlăturarea acestora.

2.5 Considerente privind activitatea de prevenire a criminalității după anul 1990

Tranziția economică, politică și socială pe care a marcat-o societatea românească, după anul 1990, și-a pus amprenta și asupra instituției poliției, care a trebuit să se restructureze și să-și reorienteze întreaga activitate pe principii și metode specifice de acțiune, compatibile statului de drept. Obiectivul fundamental al poliției l-a constituit și-l constituie, în continuare, prevenirea criminalității, prin anticiparea, recunoașterea și evaluarea riscului infracțional și inițierea de acțiuni energice și eficiente pentru diminuarea ratei criminalității, în condițiile în care fenomenul infracțional a cunoscut dimensiuni noi, prin apariția de noi genuri de infracțiuni (trafic de droguri, arme, persoane, furturi auto etc) și moduri de operare cu care România nu s-a confruntat la o asemenea amploare. Amplificarea fenomenului infracțional s-a realizat în condițiile în care poliția a rămas la nivelul dotării postdecembriste, cu o specializare profesională neadecvată a cadrelor pentru noile genuri de infracțiuni, cu care se confruntă politiile din alte state cu experiență în materie și dotare adecvată.

Îngrijorătoare prin proporțiile sale actuale, criminalitatea impune o mai mare și mai bună organizare a efortului general de apărare a valorilor sociale fundamentale, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

În cadrul acestui demers, prevenirea criminalității trebuie considerată o misiune permanentă a poliției. În consecință, echilibrul necesar dintre munca de prevenire și cea de combatere a criminalității trebuie privit în perspectiva sa dinamică, în sensul deplasării accentului asupra uneia sau alteia dintre cele două componente, în funcție de ordinea prioritară stabilită prin politica statului în domeniul apărării sociale, combaterii criminalității, menținerii ordinii și liniștii publice.

Constituția României, din anul 1991, revizuită în anul 2003, art. 22, art. 23(1), art. 26, art. 41 (1 și 2) și Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române sunt documente juridice care susțin cu claritate atribuțiile ce revin poliției pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, în mod special, pentru prevenirea infracțiunilor, contribuind prin aceasta la realizarea unei societăți democratice stabile.

În plan local, conform art. 99, lit d. din Legea nr.215/2002 privind organizarea administrației publice locale, întrucât prefectul este șeful serviciilor publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități centrale organizate în unități teritoriale, el este acela care este abilitat a dispune luarea măsurilor pentru prevenirea infracțiunilor și apărarea drepturilor cetățenilor, prin organe legal constituite.

În plan european, majoritatea statelor s-au dovedit receptive la evaluările de specialitate ale criminalității, răspunsurile diferitelor poliții europene se constituie într-un ecou al Consiliului Europei și al Comitetului Miniștrilor Statelor Membre, privind Recomandarea 87 (19), adoptată la 17 septembrie 1987, privind organizarea prevenirii criminalității. Examinând măsurile de prevenire a criminalității, altele decât cele coercitive, documentul se adresează cu câteva recomandări, constând în următoarele:

– includerea prevenirii criminalității ca o componentă a programelor guvernamentale de control social;

– stabilirea și susținerea unor structuri naționale și locale pentru reducerea condițiilor de comitere a infracțiunilor și creșterea riscurilor autorilor de a fi descoperiți;

– promovarea cercetării în domeniu și evaluarea programelor de prevenire;

– studierea altor forme de protecție a comunității, cooperarea poliției cu comunitatea etc.

Bazată pe principiul satisfacerii intereselor legitime ale cetățenilor și comunității, organizarea propriu-zisă a prevenirii criminalității ar trebui să constituie, totodată, și un elocvent exemplu de aliniere a concepției M.A.I., la standardele europene, ocupând o poziție centrală în schița de strategie a M.A.I., de participare la aderarea României la Uniunea Europeană.

În contextul juridic prezentat, în activitatea Poliției Române s-a impus necesitatea redimensionării conceptului de prevenire. Prevenirea criminalității nu este o alternativă, ci a devenit o opțiune fundamentală în politica de apărare socială a M.A.I. și o orientare practică a poliției.

Drept urmare, în cadrul Inspectoratului General al Poliției a luat ființă, pentru prima dată, Serviciul de Prevenire a Criminalității, care în anul 1998, a fost transformat în Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității. La nivel județean, au fost înființate, la inspectoratele județene de poliție, compartimente de prevenire a criminalității.

Misiunea acestora constă în organizarea activității de prevenire prin cooperare cu alte formațiuni de poliție, prin parteneriat cu instituții guvernamentale și organizații neguvernamentale, cu diversele componente ale societății civile, prin organizarea și derularea unor acțiuni susținute de educație juridică și antiinfracțională și prin promovarea diverselor forme de protecție a comunității. Activitatea desfășurată de cadrele de poliție din cadrul compartimentelor de prevenire este o activitate necoercitivă, desfășurată în parteneriat cu comunitatea.

Într-o poliție modernă, centrul de greutate al activității trebuie să se mute în direcția prevenirii crimei, în general pe activitățile vizând sfera predelictuală.

Această sarcină n-a prevalat întotdeauna și s-au făcut, în mod artificial, distincții între „munca de prevenire" și „adevărata muncă de poliție". Primul aspect înseamnă măsuri generale de evitare a crimei, pe când cea de-a doua, combaterea, implică represiunea – adică luarea măsurilor legale împotriva celor care au comis crima. Operativitatea acestor măsuri va crea rețineri pentru o viitoare conduită delincventă.

Prevenirea criminalității este o componentă fundamentală a întregii munci de poliție, fiecare profil de activitate având obligația de a îndeplini, în zona sa de responsabilitate, acțiuni preventive.

De ce, totuși, formațiuni specializate de prevenire a criminalității?

La ora actuală, poliția, nerămânând în afara procesului de schimbare, și-a trasat coordonatele acestui proces și, prin adoptarea conceptului de „activitate comunitară" a poliției, a evidențiat faptul că această instituție face mai mult decât să combată criminalitatea, ea propunându-și o implicare în viața socială și o disponibilitate mai mare în efortul de a-i ajuta pe oameni.

În acest context, au fost înființate compartimente specializate de prevenire a criminalității, sarcina acestora fiind, în primul rând, de a relaționa cu comunitatea, prin atragerea instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale și implicarea lor în elaborarea și derularea unor programe de prevenire a criminalității.

Aceste programe trebuie evaluate, periodic, pe etape și în funcție de schimbările ce au loc și de situația concretă, să-și adopte noi strategii.

Compartimentele de prevenire, în activitatea lor, trebuie să vizeze latura socială a activității de poliție, mai concret, stimularea unor comportamente și atitudini preventive din partea unor grupuri sociale și chiar a indivizilor, realizate prin mijloacele sale specifice.

Cadrele compartimentelor de prevenire trebuie să posede aptitudinea de a folosi experiența de polițist la nevoile specifice ale solicitanților, la proiectarea, dezvoltarea și administrarea unor programe de prevenire puse la dispoziția unor grupuri de cetățeni, de conferențiere a unor tematici de profil. Toate acestea au drept scop reducerea situației criminogene și implicit, un control mai eficient asupra infracționalității.

Acțiunile comune, simpozioanele, mesele rotunde, întâlnirile de lucru oferă posibilitatea de a face cunoscut preocupările poliției pe linia prevenirii criminalității și interesul acesteia de a atrage un număr cât mai mare de persoane la aceste activități, dar, în același timp, oferă și posibilitatea de a informa factorii decizionali din poliție despre nevoile și problemele cu care se confruntă comunitatea, facilitând astfel un dialog permanent între poliție și comunitate, care va duce la adoptarea unor soluții comune, care să contribuie la reducerea fenomenului infracțional.

În prezent, s-a produs o schimbare conceptuală în gândirea poliției, în ceea ce privește relațiile pe care trebuie să le aibă cu membrii comunității.

Astfel, în comunitate, polițistul nu este depozitarul adevărului și al dreptății și pentru a fi eficient, el trebuie să conlucreze cu membrii comunității, în identificarea problemelor existente care pot tulbura menținerea ordinii, împreună putând elabora strategii de prevenire a criminalității.

Deoarece prevenirea și combaterea criminalității nu este doar o activitate pur polițienească, ci este o activitate ce privește întreaga comunitate, existența activității de prevenire în munca de poliție, precum și existența compartimentelor specializate de prevenire contribuie la o înțelegere mai profundă referitoare la diferitele grupuri ce constituie comunitatea, la realizarea unui front comun de luptă împotriva flagelului numit criminalitate.

Impactul acestei activități desfășurate de poliție este imens în comunitate. Acesta stimulează crearea și dezvoltarea unor programe comune de prevenire a criminalității, înființarea unor asociații de prevenire la nivel individual, polițiștii specializați în domeniul prevenirii fiind solicitați pentru consultanță sau asigurarea siguranței unor persoane fizice sau juridice.

De asemenea, compartimentele de prevenire a criminalității realizează o cooperare permanentă cu toți polițiștii ce au atribuțiuni pe linia prevenirii, între ei existând o comunicare permanentă și un schimb reciproc de informații.

Toate acestea au drept scop realizarea unor acțiuni coerente care, în final, să poată contribui la reducerea criminalității.

Pornind de la ideea că omul este o entitate bio-psiho-socială, trăiește în societate și nu izolat, se naște întrebarea în ce măsură instituția poliției poate modela energiile conflictuale în direcția respectului pentru ceilalți.

În răspunsul la întrebare trebuie pornit de la constatarea că nici un criminal nu-și începe activitatea prin hotărârea bruscă de a deveni infractor. Totul pornește de la mediul în care s-a născut, de la lipsa educației ce trebuia primită, în primii ani de viață, de la familie și continuă cu însușirea unui lucru mărunt sau o jucărie dorită și inaccesibilă, ajungându-se, cu timpul, la complicitate în comiterea unor infracțiuni. Acest lucru este determinat poate și de dorința de a fi de folos cuiva, într-o situație considerată ca onorantă, având în vedere și primejdia acțiunii.

Perturbarea prin conflicte majore a universului familial poate transforma copilul în victimă, zdruncinându-i atât echilibrul neuro-psihic, cât și bazele psiho-morale ale personalității.

Se pune astfel problema, dacă un start greșit mai poate face din copil un câștigător al cursei respectului civic și care sunt arbitrii capabili să-i valideze handicapul educațional.

Nu trebuie uitat că psihicul uman este singura componentă structurală care acceptă motivația ca sursă existențială. în aceste condiții apare necesitatea unui prim efort la care polițiștii trebuie să se angajeze, acela de a adăuga instrucției școlare educația antiinfracțională colectivă și, de ce nu, în unele situații și cea individuală. De asemenea, se poate observa că rădăcinile acțiunii preventive sunt oarecum atipice imaginii pe care omul obișnuit o are despre polițist. Polițistul a fost și mai este, încă, perceput ca un exponent al coerciției. Pentru a schimba această imagine care practic deschide drumul pentru un parteneriat cu comunitatea este nevoie de activități prin care comunitatea să cunoască intențiile poliției de a fi în sprijinul ei și invers. Cu toate acestea, aș merge mai departe, arătând că preocupările polițistului specialist în prevenirea criminalității nu se opresc doar la copilul de vârstă fragedă, extinzându-se la nivelul tuturor vârstelor și categoriilor sociale. Astfel, alături de copii, tot așa de ușor sunt expuși victimizării și cei de vârsta a treia.

În acest context trebuie cunoscute așteptările comunității față de poliție, dar trebuie să existe și o percepție corectă a interesului poliției pentru creșterea și modelarea psihică a minorilor și tineretului, singura și cea mai bună profilaxie împotriva criminalității.

Un instrument important în crearea cadrului juridic care să permită desfășurarea în bune condițiuni a activității de prevenire, în noile condiții economico-sociale, l-a constituit Regulamentul Nr. 796, din 16.09.1998, privind organizarea și funcționarea Institutului pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității.

Acest regulament conține dispoziții referitoare la organizarea activității de prevenire a criminalității și parteneriat cu comunitatea, la nivelul Poliției Române.

În articolele 1 și 2 se precizează faptul că Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității face parte din structura organizatorică a Inspectoratului General al Poliției și are ca scop activitatea de elaborare a unor studii, cercetări criminologice și polițienești, ale căror rezultate vor fi valorificate, prin fundamentarea strategiilor de prevenire și cercetare a criminalității și sprijinirea actului managerial în poliție.

Întreaga activitate a institutului se bazează pe următoarele principii:

legalitatea;

parteneriatul social;

respectarea drepturilor omului;

echidistanță în relațiile parteneriale.

Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității este organizat la nivel de direcție, în cadrul Inspectoratului General al Poliției și are în structura sa servicii și compartimente, fiind condus de către un director și un director adjunct. întreaga activitate a institutului este subordonată nemijlocit inspectorului general al poliției.

Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității coordonează și controlează activitatea structurilor județene de prevenire și cercetare a criminalității. Pe plan local, acestea sunt îndrumate, sprijinite și controlate de inspectorii șefi ai inspectoratelor județene de poliție. Ca principale atribuțiuni, evidențiem:

analizează etiologia criminalității și a formelor de manifestare;

asigură crearea unei baze științifice pentru elaborarea strategiilor de prevenire și combatere a criminalității;

inițiază acțiuni de conștientizare privind rolul și locul poliției în statul de drept;

desfășoară acțiuni specifice ce urmăresc reconsiderarea locului și rolului acțiunilor preventive în contextul general al activităților de limitare a faptelor infracționale;

promovează noi modalități de acțiune specifice poliției pentru reducerea vulnerabilității societății și asigurarea unui climat de siguranță civică;

asigură integrarea la toate nivelurile a structurilor organizatorice componente, în strategia globală de prevenire pentru asigurarea flexibilității și funcționalității în activitatea de prevenire și combatere a criminalității;

realizează documentarea și cercetarea conjugată asupra problematicii internaționale privind problemele de interes specific;

cooperează cu Serviciul Juridic din Inspectoratul General al Poliției, pentru elaborarea și întocmirea proiectelor de acte normative ce prezintă interes pentru activitatea de prevenire a criminalității;

contribuie la pregătirea în domeniul prevenirii criminalității a cadrelor ce urmează cursurile Academiei de Poliție „Alexandru loan Cuza", Școala de Subofițeri „Vasile Lascăr" și Centrul de Perfecționare a cadrelor de Poliție;

Institutul organizează foruri consultative, la care participă polițiști, membri ai comunității, persoane cu prestigiu social.

Institutul este structurat pe trei compartimente de lucru:

– Serviciul Prevenire a Criminalității;

– Serviciul Cercetare și Prognoză;

– Compartimentul Secretariat și prelucrare automată a datelor.

Dintre atribuțiile specifice acestor structuri din cadrul institutului menționăm câteva îndatoriri:

Serviciului Prevenire a Criminalității este abilitat să desfășoare următoarele activități:

– elaborează strategii globale de prevenire a criminalității care fundamentează programe de acțiune specifică;

– realizează strategii secvențiale, focalizate pe:

genuri de infracțiuni;

zone criminogene;

tipuri de infractori;

categorii de victime;

oportunități în domeniu;

– întocmește strategii preventive specializate în colaborare cu direcțiile de profil din poliție;

– stimulează aplicarea la nivel teritorial a conceptului de „parteneriat social" în activitatea poliției;

– inițiază și sprijină acțiuni de asigurare a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului

– realizează acțiuni educative de sensibilizare și implicare a societății, în scopul receptării și înțelegerii periculozității pe care o reprezintă criminalitatea;

– organizează campanii mass-media pentru promovarea conceptului de poliție comunitară și de educare a membrilor societății în acest sens;

– inițiază și derulează programe parteneriale cu structurile centrale și locale, cu implicarea formațiunilor operative;

– promovează programe preventive parteneriale cu organisme internaționale;

– atrage membrii comunității și structuri cu atribuții educative, la acțiunile de prevenire, în scopul reducerii criminalității;

– capacitează mijloacele de informare în masă, în scopul sensibilizării publicului asupra consecințelor penale și sociale ce decurg din comiterea diferitelor infracțiuni;

– desfășoară acțiuni specifice de cunoaștere a comunității locale;

– identifică și popularizează oportunitățile care favorizează comiterea infracțiunilor;

– promovează programe de întrajutorare între membrii comunității și încurajarea grupurilor de risc, pentru a lua măsuri de prevenire.

Serviciul Cercetare si Prognoză:

– cercetează impactul problemelor caracteristice perioadei de tranziție, asupra deviantei comportamentale generatoare de fapte antisociale;

– studiază fenomenul infracțional zonal, în funcție de situația operativă, evidențiind cauzele socio-economice sau factorul uman din poliție;

– identifică și aplică metodele de relaționare eficientă „poliție-comunitate", pentru evidențierea rolului polițistului în contextul reformei instituționale și sociale;

– elaborează studii privind factorul uman din poliție, evidențiază percepțiile reciproce dintre poliție și comunitate;

La nivel local, în cadrul inspectoratelor județene de poliție ființează compartimente specializate de prevenire a criminalității, încadrate cu ofițeri și subofițeri de poliție. Acestea preiau și aplică în plan local strategia și atribuțiile Institutului pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității.

Parteneriatul cu comunitatea a devenit o deviză a activității organelor de poliție, bazată pe acțiunea comună a polițiștilor și cetățenilor, în vederea soluționării problemelor ce implică starea de legalitate din comunitate și siguranța civică.

Această concepție se întemeiază pe convingerea că realitatea obiectivelor propuse depinde de instituirea unei noi forme de relații între poliție și comunitate. Comunitatea, prin membrii ei, trebuie să aibă posibilitatea de a participa activ la luarea deciziilor în ceea ce privește tipul serviciilor aduse comunității.

Comunitatea are nevoie să știe că deține o mare parte din responsabilitatea în asigurarea siguranței și ordinii publice, în spațiul în care habitează.

În urma aplicării acestui concept, polițistul nu mai este privit ca un simplu instrument de represiune care acționează pentru respectarea și aplicarea unei legi, ci ca un reprezentant al statului, preocupat cu adevărat de binele comunității. în plus, el nu acționează independent de nevoile și așteptările comunității, ci, dimpotrivă, el este receptiv la pulsul acesteia.

2.6 Elemente teoretice privind prevenirea criminalității convenționale

De ce este necesară prevenirea criminalității ?

Întrebarea ar părea fără sens , pentru că unanim și practicienii și teoreticienii și membrii ai comunității, sunt de părere ca ea înseamnă înlăturarea unui rău social nu numai periculos dar și foarte costisitor.

Sistemul de reacție socială de tip represiv și-a dovedit în timp nocivitatea și lipsa de eficiență în prevenirea criminalității.

Adepții acestui sistem susțin consecvent virtuțile pedepsei care constau în funcțiile ei de :

• Pedagogia generală;

• Intimidarea colectivă;

• Intimidarea individuală;

• Neutralizarea infractorului;

• Retribuirea pentru infracțiunea comisă.

Cu toate acestea , studiile de specialitate au relevat că delicventa prin astfel de măsuri represive nu numai că nu s-a redus ci din contră nivelul criminalității a crescut an de an în toate țările lumii.

În acest sens putem exemplifica grafic (graficul de la pagina următoare) chiar situația care a existat în țara noastră în perioada 1990-2004 , când rata criminalității a crescut de la 414 infracțiuni la 100.000 de locuitori în 1990 , la 1.736 în 1998, cu tendințe de scădere începând cu 1999, datorată atât "saturației criminale" a societății, cât și eficienței organelor judiciare.

Din punct de vedere economic, costurile pe care le suporta societatea pentru modelul represiv sunt foarte ridicate ele incluzând pe lângă pierderile suferite prin comiterea criminalității convenționale și cheltuielile necesare înființării, organizării și funcționării instituțiilor de tip reactiv (poliția , justiția , locuri de detenție) pe care cetățenii oricărui stat le percep ca o apărare nejustificată mai ales când sunt conjugate cu ineficienta acestor instituții .

În schimb, cercetările de ultimă oră au relevat că acele cheltuieli plătite de societate în scopul prevenirii criminalității sunt recuperate în timp, uneori în final chiar aduc profit.

Referitor la necesitatea prevenirii criminalității, se afirmă că totuși în lume și în timpuri diferite au fost voci și condeie care au contestat-o.

Astfel reprezentanții teoriilor biologice privind geneza crimei în special Cesare Lambrozo și Charles Goring, au fost de părere că singura modalitate de prevenire a crimei o constituie sterilizarea criminalilor pentru a nu mai crea copii criminali. În privința lui Cesare Lambrozo, amintim că printre măsurile profilactice pe care le-a propus a fost și cea referitoare la prevenirea prostituției: "prostituatelor trebuie să li se extirpe clitorisul".

Adepții teoriei lui Emile Durkheim, care susțin normalitatea socială a crimei apreciază că prevenirea ( criminalității n.n.) a fost și rămâne un eșec. Eșecul a fost explicat de Nills Christie prin aceea că delicventa este un fenomen social care nu poate fi influențat prea mult.

În egală măsură susțin lipsa de eficiență a preocupărilor preventive și reprezentanții criminologiei zisă a "reacției sociale" care consideră că existența justiției penale este ea însăși creatoare de criminalitate, în schimb, toți reprezentanții teoriilor sociologice ale modelului consensual, precum și cei ai orientării psiho-sociale, consideră că prevenirea criminalității este posibilă și utilă societății.

Pornind de la cele demonstrate în acest prim capitol, afirmăm că posibilitatea prevenirii criminalității este susținută de câteva elemente descoperite pe baza experienței și pe care le vom folosi și noi atunci când vom dezvolta modul în care comunitatea realizează această activitate.

Trei sunt elementele care fac posibilă realizarea prevenirii criminalității. Ele au fost sesizate în timp, în mod separat de adepții crimionologiei clinice și de cei care au creat și dezvoltat conceptul TRECERII la ACT. În mod direct acestea au fost menționate de criminologul francez Raymond Gassin, ele referindu-se la:

a) Personalitatea individului – implicit și cea a posibilului delicvent definită în principal prin multiple trăsături negative de caracter – poate fi modificată prin activități (educative) venite din mediul exterior.

Se pornește în stabilirea acestui element de la adevărul că omul nu are comportamentul însuși înainte de naștere, el negăsindu-se în moștenirea genetică și nici în dezvoltarea corporală a acestuia.

Educația, mai ales făcută în copilărie și în adolescență, este definitorie în formarea comportamentului uman.

Chiar dacă după vârsta de 25 ani, când se consideră că personalitatea adultul își schimbă este definitivată se acționează educativ comportamentul în contact cu mediul social înconjurător.

b) Situațiile în care se desfășoară acțiunile umane – deci și infracțiunile care tot acțiuni umane sunt dar periculoase pentru societate – se pot schimba fie datorită întâmplării, dar mai ales în urma activității oamenilor luați separat, dar ale comunității care duc la împiedicarea comiterii unor astfel de fapte periculoase.

Dacă pentru situațiile în sare se înfăptuiesc actele non criminale de cele mai multe ori indivizii își fac cunoscute anterior intențiile iar pentru majoritatea acțiunilor umane licite sunt reguli prestabilite, pentru infracțiuni autorii își ascund intențiile, aici neexistând reguli prestabilite. Toate acestea trebuie să determine colectivitățile umane să colaboreze cu organele abilitate ale statului pentru ca să se informeze reciproc referitor la persoanele cu potențial criminogen , la intențiile și preparativele pe care le fac în vederea comiterii delictelor.

c) Dinamica trecerii la act care este definită ca răspuns al personalității umane la o situație concretă de viață se poate schimba întotdeauna mai ales și în cazul delictelor pentru ca acestea din urmă să nu se mai producă.

Toate cele trei elemente menționate mai sus pot fi modificate fie separat fie toate împreună, putându-se ca urmare a intervenției voluntare a terților din comunitate ca actul criminal să nu se mai producă.

Acestea, considerăm și noi alături de criminologul francez, sunt elementele care dau prevenirii o certitudine.

În viziunea expusă mai sus se pornește de la faptul că fenomenul criminalității se compune din multitudinea actelor criminale individuale și de aici, necesitatea ca prevenirea să înceapă cu fiecare persoană predispusă a comite delicte, terminând cu măsurile social-economice care conduc la bunăstarea populației.

Sunt păreri care susțin contrariul. Astfel în una din lucrările de specialitate se menționează că: "o condiție esențială de eficiență este că trebuie avut în vedere faptul că acțiunea de prevenire trebuie să vizeze fenomenul în ansamblul său și nu izolat, pe domenii sau genuri de infracțiune".

Apreciem că nu toți infractorii comit toate genurile de infracțiuni, fiecare individ punându-și amprenta personalității sale asupra delictului comis. Din acest-motiv, acțiunile preventive trebuie adoptate pentru fiecare individ în parte în funcție de personalitatea acestuia, știind că fiecare om (deci și infractorul) este unic în felul său și că nu va răspunde la fel pentru aceeași activitate preventivă.

Dacă se acționează în general, fără să se țină seama de elementele pe care le-am menționat considerăm că activitățile preventive vor fi un eșec.

În sprijinul ideii noastre cităm lucrarea "Delicvența juvenilă" a dr. Emilian Stănișor în care se afirmă: '' înțelegem că prin activitățile de prevenire-protecție, să eliminăm acele cauze care determină individul să devină un potențial delicvent".

CAPITOLUL III

PREVENIREA CRIMINALITĂȚII ÎN CADRUL CONCEPTULUI DE POLIȚIE DE PROXIMITATE

„Poliția, în toate momentele, va menține o relație cu publicul, ce este conferită de realitatea tradiției istorice ce exprimă faptul că poliția este publicul și publicul este poliția”.

Robert Peel „Metropolitan Police Act” –

1829

3.1 Poliția de proximitate, un program sau o filozofie ?

În ultimele decenii ale secolului trecut, în filosofia poliției din întreaga lume s-au produs mutații importante, majoritatea acestora vizând rolul social al poliției, apreciindu-se că această instituție aparține în principal colectivităților umane, unde ea ființează și are responsabilități în primul rând față de comunitate și apoi față de organele guvernamentale.

Rezultatul cercetărilor efectuate de sociologi și criminologi a scos în evidență că rata criminalității este nesemnificativ modificată de implicarea poliției iar climatul de siguranță publică este influențat în mod decisiv de factorii sociali cum sunt: sărăcia, crizele economice, șomajul, structura socială și etnică a populației, etc. și mai puțin pe intervenția de ordin represivii poliției.

Din acest motiv, după deceniul ’80, polițiile din statele democratice și-au orientat activitățile către cooperarea (parteneriat) cu cetățenii atât în desfășurarea muncii de poliție în vederea menținerii unui nivel ridicat de securitate publică și de prevenire a criminalității, dând naștere la conceptul de POLIȚIE DE PROXIMITATE.

Acest nou concept cu privire la relațiile dintre poliție și comunitate , formulat în perioada de început a deceniului ’90 al secolului XIX, se bazează pe ideile lui sir Robert Peel care afirma încă din 1829 că "Poliția este publicul și publicul este poliția".

În cadrul acestui concept polițiștii și cetățenii, împreună contribuie la soluționarea unora dintre cele mai însemnate probleme contemporane : criminalitatea și dezordinea socială.

PRINCIPIILE LUI PEEL

1. Misiunea de bază pentru care există poliția este prevenirea criminalității și dezordinii ca o alternativă la represiunea crimei și dezordinii prin care utilizează forța militară și severitatea~pedepsei legale.

2. Capacitatea poliției de a-și îndeplini sarcinile este dependentă de aprobarea publicului în ceea ce privește existența sa, comportamentul și acțiunile sale, precum și de capacitatea de a-și întări și menține respectul publicului.

3. Poliția trebuie să asigure cooperarea liberă a publicului prin observarea voluntară a respectării legii, în scopul de a fi capabilă a apăra și a menține respectul cetățenilor.

4. Gradul de cooperare a publicului se diminuează proporțional cu utilizarea forței fizice și constrângerii de către poliție în atingerea obiectivelor sale.

5. Poliția caută și apără favoarea publicului, nu prin mulțumirea opiniei publice, ci prin constanta demonstrare a imparțialității în serviciul legii, prin completa independență politică, prin absența considerațiilor asupra dreptății/nedreptății substanței unor anumite legi; prin promptitudinea de a oferi servicii individuale și prietenie tuturor membrilor societății, indiferent de rasă și poziție socială; prin promptitudinea de a oferi curtoazie și dispoziție prietenească; prin promptitudinea de a se sacrifica în scopul protejării și apărării vieții.

6. Poliția va utiliza forța fizică atunci când este necesar a se respecta legea și a se restabili ordinea, însă numai după ce exercitarea persuasiunii, sfaturilor și avertismentului s-a dovedit a fi insuficientă în atingerea obiectivelor sale ; poliția va utiliza numai gradul minim de forță fizică ce este necesar în orice situație particulară pentru atingerea unui obiectiv ce-i revine.

7. Poliția, în toate momentele, va menține o relație cu publicul ce este conferită de realitatea tradiției istorice ce exprimă faptul că poliția este publicul și publicul este poliția; poliția este reprezentată numai de membrii publicului plătiți să ofere atenție fiecărui cetățean prin sarcinile care sunt desemnate în interesul bunăstării comunității.

8. Poliția își va direcționa acțiunile către funcțiile sale și niciodată nu va apărea a uzurpa puterile judiciare prin răzbunări, prin judecări autoritare ale vinovatului sau prin pedepsirea vinovăției.

9. Testul eficienței poliției este absența criminalității și dezordinii, și nu mărturia vizibilă a acțiunii poliției în confruntarea cu criminalitatea.

În anul 1994, în SUA, Congresul a adoptat legea numită VIOLENT CRIME CONTROL AND LAW ENFORCEMENT ACT, lege care prin ea însăși susținea poliția de proximitate, fără însă a defini această noțiune.

Definiția fundamentală a acestui concept aparține lui Robert Trojanowicz, cercetător american de renume, cel care a înființat în SUA, Centrul Național pentru Poliția de Proximitate în Michigan State University, definiție care se regăsește în manualele școlilor de poliție din această țară și este următoarea:

Poliția de proximitate este o filosofie și o strategie organizațională care promovează un nou parteneriat între cetățeni și poliția lor. Ea se bazează pe premisa că poliția și comunitatea trebuie să lucreze împreună ca parteneri egali, pentru a identifica, evalua și rezolva probleme contemporane, cum ar fi criminalitatea, teama de criminalitate, drogurile, dezordinea fizică și îmbunătățirea calității vieții în zonă. Poliția de proximitate necesită angajarea fiecărui om din departament în adoptarea filosofiei sale. Ea cere fiecărui angajat să găsească modalitățile de a exprima această nouă filosofie în activitățile sale, precum și echilibrarea nevoii de a menține răspunsul eficient și imediat la urgențele și incidentele ce apar cu obiectivul de a explora noi inițiative propactive care se fixează pe rezolvarea problemelor înainte ca ele să se întâmple sau să escaladeze. Poliția de proximitate se bazează pe descentralizarea și personalizarea serviciului de poliție în așa fel încât polițiștii să aibă oportunitatea, libertatea și mandatul de a se concentra pe construirea comunității și rezolvarea problemelor din comunitate, scopul final fiind ca fiecare vecinătate să devină un loc mai bun și mai sigur în care să se muncească și să se locuiască.

Din această definiție se desprinde că poliția de proximitate nu presupune o nouă poliție, ci doar o nouă strategie a poliției existente de a aplica legea și de a preveni criminalitatea împreună cu cetățenii. Ea nu este o înlocuitoare a poliției ci o metodă complementară de sporire a contactelor dintre politie și comunitate.

În fiecare din țările lumii conceptul de poliție de proximitate are un specific aparte dar în același timp și o trăsătură comună : poliția nu poate singură ci numai cu ajutorul cetățenilor va realiza sarcina de a preveni eficient criminalitatea.

Foarte multe strategii ale poliției sunt construite pentru aplicarea unor măsuri de forță după ce o perturbare a liniștii și ordinii publice a fost semnalată, minimalizându-se sau subestimându-se importanța a ceea ce se poate face înainte de a începe. Problema este că atunci când o tulburare stradală începe, opțiunile se îngustează foarte mult și toate alegerile nu sunt prea atrăgătoare: responsabilitatea oricărui guvern este de a restabili ordinea cât mai repede posibil, să salveze viețile cetățenilor, să protejeze proprietatea și să prevină extinderea violențelor. De asemenea, trebuie să se asigure că alte grupuri nu exploatează situația pentru atingerea propriilor scopuri.

Aceste probleme grave l-au determinat pe Robert Trojanowicz să declare că „ cea mai bună opțiune este prevenirea , poliția de proximitate oferind în acest sens sprijin de-a lungul a patru direcții:

1. Poliția de proximitate furnizează instrumentele culegerii informațiilor care permit identificarea zonelor de risc, nivelul amenințării din acele zone și punctele „slabe” sau „tari” din acele comunități.

2. Poliția de proximitate asigură poliției o formă de a se adresa acestor puncte „slabe", care cel mai adesea includ criminalitate, violență, droguri, teamă de criminalitate, dezordine, decădere urbană și minori aflați în situații de risc.

3. Poliția de proximitate coagulează cetățenii din comunitate care respectă legea și îi implică în procesul activității de poliție, servind ca o legătură vitală, necesară pentru a-i angaja în promovarea activă a ordinii și stabilității.

4. Prin îmbunătățirea relațiilor dintre poliție și comunitate, se reduce riscul în general.

De asemenea, Robert Trojanowicz a prezentat cele mai importante căi prin care poliția de proximitate participă la reducerea tensiunilor dintre minorități în mediul urban:

poliția de proximitate reducerea tensiunilor dintre minorități în mediul urban;

poliția de proximitate permite poliției să adune mai multe informații și de o calitate superioară privind riscului de victimizare din vecinătățile nivelul vizate;

poliția de proximitate furnizează poliției un mecanism eficient de a urmări incidentele cu nuanțe rasiale (în cazul vopsirii cu graffiti se observă caracteristica grupării implicate, dar multe departamente nu au o modalitate de a monitoriza modelele și tendințele);

poliția de proximitate asigură departamentele cu un mecanism de prevenire timpurie concentrat pe activitatea grupurilor extremiste;

poliția de proximitate furnizează un nou tip important de a combate traficul de droguri pentru că ea furnizează legitimitate pentru inițiativele antidrog prestate de alți membri ai departamentului;

poliția de proximitate acordă minorilor o atenție specială, grupul cu cel mai mare risc de răzvrătire;

poliția de proximitate se adresează direct problemelor dezordinii fizice și sociale ce definesc decăderea vecinătății și plasează comunitățile într-o situație de risc;

poliția de proximitate implică rezidenții în procesul de poliție, ceea ce va îmbunătăți comunicarea în încercarea de a elimina situațiile amenințătoare;

poliția de proximitate permite poliției să-și dezvolte inițiative proactive ce oferă promisiunea întăririi siguranței și calității vieții în comunitate.

Willard Oliver (1998) a oferit o definiție a poliției de proximitate care conține trei componente:

1. Poliția orientată strategic utilizează practicile și procedurile tradiționale ale poliției și își redirecționează resursele către problemele zonelor care se confruntă cu „valuri" de criminalitate.

2. Poliția orientată către comunitate include o varietate de programe și strategii care deschid liniile de comunica ție între poliție și cetățeni și alimentează crearea unui sentiment al comunității.

3. Poliția orientată către problemă este un efort concertat al poliției de a determina cauzele criminalității și dezordinii sociale, de a identifica soluțiile la probleme și de a implementa programe viabile. Această componentă se derulează permanent, cu evaluări și modernizări permanente.

Oliver subliniază faptul că cele trei componente sunt o structură interconectată de programe care trebuie să fie implementate împreună. De exemplu, componenta strategică clarifică modurile de operare pentru celelalte două.

Poliția de proximitate reprezintă o stare de perpetuă schimbare pentru că ea se îmbunătățește și se reinventează permanent. Datorită acestui fapt, definițiile se vor schimba permanent. Pentru a întări potențialul și succesul poliției de proximitate, dar și pentru a-i stimula creativitatea, o largă definiție acționează ca un magnet ce atrage o serie de subconcepte, filosofii, programe, strategii, metode, discipline și tehnologii benefice. Această definiție largă caută noi direcții într-un mediu aflat în schimbare și deschide ușa teoreticienilor și practicienilor ale căror inovații sunt limitate în proiectarea lor.

Realizând o sinteză a definițiilor care se vehiculează în privința polițieide proximitate, Philip Purpura (2001) propune următoarea definiție:

Poliția de proximitate este o filosofie a întregului departament de poliție ce trasează practici de succes din trecut și prezent, menținându-se în același timp o imagine pentru viitor și o proiectare interdisciplinară prin „împrumutarea" conceptuală de la o varietate de discipline (ex. marketing) pentru a produce cele mai creative, eficiente și efective abordări, pentru a căuta cele mai bune relații și parteneriate cu diverse persoane și grupuri, în scopul controlului criminalității, reducerii fricii, rezolvării problemelor criminalității și îmbunătățirii calității vieții.

3.2 Elementele constitutive ale poliției de proximitate

Pentru a înțelege filozofia poliției de proximitate se pot urmări elementele sale constitutive:

Unirea poliției cu comunitatea este o filozofie dominantă.

Poliția de proximitate urmărește să includă toate aspectele comunității pentru a controla criminalitatea și pentru a îmbunătăți calitatea vieții. Grupurile cheie pot să includă nu numai poliția și comunitatea, ci și oamenii de afaceri, instituții, grupuri de voluntari, agenții de asistență socială, alte servicii guvernamentale și oamenii politici.

Implementarea și organizarea poliției de proximitate variază printre agențiile de poliție și comunități, datorită multor factori cum ar fi politicile și resursele locale, nevoile comunității, ratele criminalității etc.

Poliția de proximitate caută să minimalizeze centralizarea și birocrația din poliție.

Poliția de proximitate este o țintă mișcătoare: trebuie să se manifeste flexibilitate în implementarea și menținerea sa datorită unor schimbări interne și externe.

Relațiile poliție-comunitate, prevenirea criminalității, programele educaționale și poliția orientată către comunitate sunt subsumate și întărite prin filozofia poliției de proximitate.

Poliția de proximitate urmărește să mobilizeze poliția și comunitatea pentru a fi parteneri în căutarea soluțiilor la probleme.

Poliția de proximitate este practicată în întreg departamentul, de la cea mai înaltă poziție până la cea mai de jos, și este reflectată în politici, proceduri, strategii, programe și evaluări.

Toți polițiștii, și suplimentar rezidenții, sunt pregătiți în sfera poliției de proximitate.

Informații asupra succesului sau eșecului poliției de proximitate se regăsesc în plan intern și extern.

Trojanowicz și Bucqueroux (1990) au furnizat elemente suplimentare:

Managerii poliției servesc ca facilitatori, modele, antrenori și mentori.

Organizarea poliției este un sistem care vizează colectarea, analizarea și distribuirea, internă și externă, a informațiilor relevante privind problemele comunității.

Managementul a demonstrat în mod clar nevoia pentru resurse suplimentare recepționate din comunitate.

Conducerea a explorat surse private și guvernamentale pentru finanțare;

Evaluările performanței sunt bazate pe descrierea activității care reflectă principiile poliției de proximitate și subliniază o acțiune pozitivă de rezolvare a problemelor.

Sindicatele poliției sunt implicate ca parteneri în planificarea poliției de proximitate.

Departamentele de poliție trebuie să exploreze oportunitățile de a lucra pentru construirea unui sistem de justiție comunitar și un serviciu public orientat către comunitate.

Departamentele de poliție caută oportunitățile de a-și îmbunătăți poziția internă și externă prin aplicarea unor tehnologii noi (ex. Internet).

O definiție sintetică, ce concentrează diferitele puncte de vedere exprimate de numeroși autori, este c ea cunoscută sub numele de „cei nouă P ai poliției de proximitate”: „Poliția de proximitate este o filosofie a unui serviciu permanent consacrat unei activități de poliție personalizate, în care același polițist patrulează și lucrează în aceeași zonă tot timpul ca o parte descentralizată ce are un parteneriat proactiv cu cetățenii pentru a identifica și rezolva problemele ".

Printre multele provocări cu care se confruntă poliția americană la începutul noului mileniu se identifică problema clarificării tipului de serviciu oferit publicului. Un puternic curent în cadrul acestor provocări este impulsionat de filosofia poliției de proximitate. Nowicki, șef al poliției din Charlotte-Mecklenburg, North California, caracteriza cu entuziasm abordarea poliției de proximitate: „Pentru majoritatea dintre noi, apariția poliției de proximitate și a activităților sale centrate pe rezolvarea problemelor este cel mai promițător semn de schimbare pe care profesia noastră l-a înregistrat vreodată. Poliția de proximitate nu acceptă status-quo-ul și experiența convențională care ne arată că asupra anumitor probleme, cum ar fi omorul, poliția nu are influență. Poliția de proximitate nu permite polițistului să-și utilizeze mașina de patrulare ca un scut față de public. Într-adevăr, poliția de proximitate cere polițistului să stabilească cu cetățenii bazele unui parteneriat fundamentat pe încredere și comunicare și focalizat pe rezolvarea problemelor. Nu mai dorim să „pasăm " o problemă, ci să o rezolvăm. Nu mai dorim să pretindem că avem succes pentru că am făcut o mulțime de arestări, noi vrem să facem o diferență a nivelului de rău suferit de comunitățile noastre, de preferință înainte ca acesta să fie prezent și chiar înainte ca el să se producă. NOI DORIM SĂ PREVENIM URMĂTOAREA INFRACȚIUNE."

3.3 Rolul social și funcția de apărare socială în activitatea de poliție de proximitate

3.3.1 Câștigarea încrederii cetățenilor

Un sentiment de frustrare pe care îl experimentează misiunilor de control al criminalității provine din descoperirea că teama cetățenilor nu este neapărat legată de faptul că au fost sau ar putea fi victime ale actelor criminale. Toți șefii serviciilor de poliție consideră ca ceva de la sine înțeles faptul că misiunile lor de control al criminalității includ și reducerea sentimentelor de teamă ale cetățenilor, precum și diminuarea posibilității ca aceștia să devină victime. Ei presupun, de asemenea, că cel mai bun mijloc de a reduce sentimentul de teamă are succes prin diminuarea numărului victimelor actelor criminale. Ca urmare, cele două obiective au fost văzute în strânsă legătură. În ultimul timp, cercetările empirice au demolat aceste două ipoteze. Sentimentul de teamă al cetățenilor este, surprinzător, necondiționat de riscurile reale de a deveni victime ale actelor criminale. Teama pare să apară, adesea, din atitudini „necivilizate" cum ar fi adolescenți devianți, gunoi pe străzi, desene cu graffîti pe pereți, și, în general, dintr-o atmosferă de declin și indiferență, toate aceste perturbări ale mediului public fiind mult mai influente decât nivelul actual al ratei criminalității. în acest sens, teama este o problemă separată și diferită de victimizarea criminală.

De asemenea, a devenit clar că teama este o componentă socială costisitoare a spectrului general al criminalității. Ea îi determină pe cetățeni să-și cumpere o gamă largă de dispozitive de securitate, cum ar fi lacăte, încuietori sofisticate, arme, câini de pază și să își angajeze gărzi de corp particulare. Mai mult, ea îi determină pe cetățeni să stea în case, să-și privească compatrioții cu suspiciune și chiar, să-și schimbe locuințele. În mod paradoxal, în vreme ce aceste eforturi fac ca cetățenii, în mod individual, să se simtă mai în siguranță, ele fac societatea, în general, mult mai periculoasă, deoarece se rupe rețeaua de comunicații și mecanismele informale de control de la nivelul comunității, care într-o vecinătate sănătoasă, fac cea mai mare parte din munca de control al criminalității și reducere a sentimentului de teamă.

Aceste eforturi de securizare privată, subminează angajamentul față de securitatea publică, prin orientarea balanței către cheltuieli pentru securitate individuală și serviciile firmelor particulare care oferă protecție contractuală. Totuși, cu toate aceste precauții, cetățenii încă se tem. Tendințele individuale semnalizează anumite puncte slabe ale modului curent de abordare a controlului criminalității și reducere a sentimentelor de teamă.

Cercetările au arătat că există câteva lucruri pe care departamentele de poliție le pot face pentru a reduce teama. Probabil, cel mai important fapt este de a se face cât mai mult posibil prezente acțiunile polițiștilor în mintea cetățenilor. Aparent, în pofida sistemului 955, cu tot ceea ce înseamnă acesta, cetățenii nu au sentimentul asigurător că poliția este la dispoziția lor. Numai contactul personal, întreținut de-a lungul timpului, pare să ofere aceste certitudini.

Luate împreună, aceste fapte ne conduc la o importantă întrebare pentru șefii poliției, și anume, „Ar trebui sentimentul de teamă recunoscut și tratat ca o problemă separată, prin el însăși?" Observațiile de mai sus conturează o dimensiune consistentă ce necesită tratarea sentimentului de teamă ca o problemă importantă, de sine stătătoare. În același timp, există îndoieli, dacă nu cumva resursele care ar trebui repartizate pentru reducerea acestui sentiment nu ar putea fi cheltuite mai bine pentru reducerea actelor criminale care produc victime. S-au exprimat opinii potrivit cărora, temperarea sentimentului de teamă într-o lume în care rata criminalității se menține neschimbată reprezintă un joc periculos și fără rezultate măsurabile. Dacă motivele celor care se împotrivesc alocării resurselor poliției în mod special pentru reducerea sentimentului de teamă se dovedesc întemeiate sau nu, totuși trebuie să fim de acord că alocarea bugetară depinde, în mare măsură, de capacitatea reală a poliției de a reduce numărul victimelor actelor criminale și de modul în care este privit sentimentul de teamă al cetățenilor, ca rezonabil sau irațional. Acestea sunt întrebări dificile cărora trebuie să li se ofere răspunsuri. (Anexa nr.2, grafic P.2i)

Pe scurt, se consideră controlul criminalității ca sarcină primordială a polițiștilor, iar ei urmărind riguros îndeplinirea acesteia pe baza experienței acumulate au început să înțeleagă că actele criminale nu corespund neapărat modului curent de abordare a lor. Strategia lor reactivă nu reușește să cuprindă importante părți ale criminalității, nu oferă posibilități suficient de cuprinzătoare astfel încât să se poată preveni actele criminale și nici nu reușește să soluționeze teama față de criminalitate.

Astfel că, șefii poliției au început să se gândească la misiunilor lor în termeni care sa descrie atât controlul criminalității cât și prevenirea criminalității și reducerea sentimentelor de teamă. În acest sens, ei au început să aplice abordarea dezvoltărilor paralele, ca în medicină, unde tratarea efectivă a bolilor a început să lase din ce în ce mai mult loc promovării stării de bine, prin concentrarea eforturilor asupra profilaxiei și eliminării factorilor de risc care cresc posibilitatea de îmbolnăvire.

Poliția este într-o foarte mare măsură dependentă de victimele infracțiunilor. Excluzând tipurile de infracțiuni care debutează cu sesizarea din oficiu a organelor de poliție, majoritatea faptelor penale sunt înregistrate la poliție din inițiativa publicului, prin plângeri sau denunțuri, proporția covârșitoare fiind reprezentata de victime.

De asemenea, în întreg lanțul judiciar, victimele reprezintă în cele mai multe cazuri, elementele cheie în identificarea infractorului. În acest sens, se poate spune că poliția are nevoie de victimele infracțiunilor și această nevoie se materializează în asigurarea cooperării în procesul de administrare a justiției.

Conform atribuțiilor ce îi revin, din momentul sosirii la fața locului, poliția acordă victimei ajutor de urgență (primul ajutor medical, transportarea la cea mai apropiată unitate sanitară, la o reședință sigură etc.), precum și sprijin în a contacta diverse agenții de asistență socială și juridică.

De altfel, în unele țări, poliția are obligația de a prezenta victimei o broșură (sau listă) cuprinzând informații despre serviciile pe care comunitatea i le poate pune la dispoziție pentru a-și rezolva și clarifica situația.

De asemenea, în țările dezvoltate, pe tot parcursul procesului penal, poliția asigură legătura între parchet, instanța de judecată și victimă, furnizând acesteia din urmă informații în legătură cu acțiunile legale pe care le are la dispoziție, evoluția cazului, statutul juridic, locul în care se găsește făptuitorul etc.

Expertizele și tehnicile speciale de interogare a victimelor (în special a copiilor și a femeilor agresate), concepute și realizate de specialiști din diferite domenii (psihologi, sociologi, medici etc.), contribuie în mod decisiv atât la asigurarea protecției victimelor, cât și la clarificarea cazurilor în speță.

Justiția penală tradițională semnalează ca tendință generală o anumită reținere a victimelor de a participa la procesele intentate infractorilor, ceea ce constituie un obstacol major în derularea firească a procesului penal. Iată de ce, contactarea victimei cât mai curând posibil după promovarea măsurilor de instrumentare a cauzei are, în general, ca efect reducerea riscului ca aceasta (în urma unor eventuale acțiuni de intimidare declanșate de infractor) să evite participarea la procesul penal, constituind totodată un sprijin moral, cu implicații benefice asupra soluționării cazului în fond și un prilej de a o sfătui în privința opțiunilor legale care îi stau la dispoziție.

Astfel, în Ontario-Canada, funcționează un program de asistență a victimelor violenței familiale, iar în Franța, organizațiile de luptă împotriva violenței familiale au dreptul legal de a se constitui ca parte civilă în procesele intentate autorilor unor asemenea fapte.

Plângerea depusă de victimă la poliție constituie un prim pas în sesizarea oficială a producerii infracțiunii și, de obicei, se realizează imediat ce se manifestă șocul infracțiunii.

Atitudinea lucrătorilor de poliție va influența decisiv modul de rezolvare a plângerii și va avea impact atât asupra modului în care va fi soluționată cauza de organele competente a administra justiția cât și asupra modului reacției comunității față de producerea infracțiunii, în general, se disting trei niveluri ale răspunsului poliției:

Poliția reacționează la informația primită prin intervenție (sau non-intervenție).

Adoptă stiluri particulare în interacțiunea cu victimele, în raport cu trăsăturile de personalitate ale acestora.

Furnizează servicii, în special informații victimelor cu privire la demersurile ce trebuie să le întreprindă.

În lucrările de specialitate centrate pe victimologie se acreditează ideea că intervenția poliției este normală, iar discuțiile principale se axează pe modul în care intervine aceasta. Totuși, la acest nivel, se identifică o mare confuzie în a plasa „victimele" în cadrul general acceptat, spre exemplu în definiția O.N.U. , și aceasta datorită modului în care sunt „privite” ca „victime reale" ale unor „crime reale" de către poliție. în principal, atunci când un incident este reclamat sau înregistrat, poliția încadrează situația în funcție de cadrul normativ concret raportându-se la împrejurările concrete în care s-a săvârșit fapta. Dacă poliția va face ceva, depinde de balanța între aceste interpretări și alte nevoi operative care se adresează în acel moment poliției. Cei care se auto-desemnează victime pot să primească ajutorul solicitat în măsura în care problema este de competența poliției, iar atunci când „nu este treaba poliției", pot primi o încadrare juridică a faptei . Modul diferit de intervenție este redat spre exemplu și de faptul că în Marea Britanie a devenit un obicei ca poliția să se deplaseze la fața focului, la domiciliul victimei în cazul în care se reclamă o spargere, în timp ce în Franța, Poliția Națională nu consideră deplasarea necesară, uneori sau întotdeauna, în funcție de caz.

Într-un număr mare de țări, care au sisteme diferite de poliție, s-au realizat multe cercetări asupra „insensibilității" de care dă dovadă poliția, ceea ce 1-a determinat pe analistul internațional Van Dijk (1985), să compare, printr-o exprimare plastică, actualele stiluri ale poliției cu cele care ar trebui să fie ideale:

„Există probe ample, rezultate din interviuri în profunzime, ce atestă faptul că victimele sunt în special sensibile la modul în care sunt abordate personal de către polițiști. În acord cu câțiva cercetători, multe victime trăiesc o nevoie acută de a fi reasigurați de poliție. Alții afirmă că victimele așteaptă ca poliția să le recunoască statutul de persoană care a suferit de pe urma altui concetățean. Multe victime exprimă insatisfacții față de ofițerii de poliție care se manifestă suspicios, dur și cinic. Asemenea observații trebuie să fie privite ca o probă a unei a doua victimizări. Ofițerii de poliție trebuie să se gândească la faptul că propriile comportamente de birou sunt la fel de importante pentru victime așa cum sunt comportamentele de salon ale doctorilor față de pacienți.”

Intervenția poliției este importantă și prin modul în care se concretizează ajutorul pe care îl oferă victimelor. Cu toate că furnizarea de servicii victimelor în cadrul societății este privită ca o responsabilitate într-un sens limitat și restricționat de competență, informarea victimelor a devenit o sarcină obișnuită și crucială pentru poliție. Această dimensiune se identifică central în nivelurile 2 și 3 ale răspunsului poliției:

• În primul rând, multe victime doresc să primească feedback-ul poliției în ceea ce privește progresul realizat în cazul lor.

• În al doilea rând, poliția devine principalul furnizor de date pentru alte servicii necesare victimelor.

Cu titlu de exemplu, evidențiem faptul că în Olanda s-a elaborat un ghid de orientare și s-au conturat ca sarcini ce revin poliției, următoarele:

Să se trateze victimele în manieră corespunzătoare situației și să se înregistreze cu atenție declarațiile lor în această privință, iar dacă este necesar, să fie transmise la agențiile de asistență, consiliere ori mediere, în special în cazul unor infracțiuni cu un pericol social redus.

Să se ofere victimei informații, în general ulterior înregistrării reclamației: să fie întrebată victima explicit dacă dorește să pretindă despăgubiri (să se constituie parte civilă) sau să fie audiată ca martor sau să fie informată asupra progresului în procedurile de investigare; să fie informată victima asupra căilor și mijloacelor de realizare a pretențiilor; să promoveze și – dacă este cazul – să medieze asemenea situații.

Principala critică adusă acestui ghid s-a materializat în aceea că el nu fumizează un cadru concret de îndeplinire a acestor măsuri. Ca răspuns, fiecare unitate de poliție a încercat să interpreteze ghidul în propria viziune. În consecință, procedură urmată și măsura în care se realizează compensația victimei diferă în mare măsură de la o unitate la alta.

3.3.2 Regândirea strategiilor privind activitatea de poliție

– presiunile exercitate de mediu asupra sarcinilor și resurselor –

Sintetic examinat, marile orașe au devenit mai mari, mult mai diverse din punct de vedere etnic și, în general vorbind, mai sărace. Ele sunt mai sărace, atât pentru că includ mai mulți oameni săraci, cât și pentru că taxele și bugetele guvernamentale se reduc. Un motiv important pentru această situație este exodul clasei mijlocii. Cei aflați în situații relativ avantajoase se mută în suburbii, lasă în urma lor clădiri deteriorate, instituții publice slăbite și o populație reziduală urbană mult mai evident divizată în săraci și bogați.

Aceste tendințe modifică natura muncii de polițist în mod fundamental, în primul rând volumul de muncă este mult mai mare. Numărul apelurilor de urgență și al infracțiunilor sesizate crește uneori dramatic. Totuși, în multe zone, cheltuielile pentru activitățile de ordine publică efectuate de poliție nu au fost și nu sunt niciodată în concordanță cu necesitățile mediului de securitate existent. Sistemul judiciar își pierde, de asemenea, din capacitatea de a rezolva cazurile în care se solicită prezența poliției. Pe scurt, justiția este afectată de corupție: își pierde capacitatea de a pedepsi, descuraja, împiedica și reabilita. Numai aceste aspecte oferă suficiente motive pentru a regândi vechea strategie a activității de poliție.

Mai important, este faptul că înseși sarcinile poliției par a se modifica. În orașele de astăzi, teama — total diferită de actuala victimizare infracțională — a devenit o problemă serioasă prin ea însăși. Teama este cea care îi forțează pe oameni să stea departe de străzi și să își achiziționeze diferite sisteme de securitate. Aceste acțiuni pot face ca persoanele, în mod individual, să se simtă mai în siguranță, dar prefac orașul, în general, într-un loc mult mai periculos. Teama determină, de asemenea, micii întreprinzători să-și părăsească afacerile de cartier. Odată cu ele, dispar și slujbele pentru adolescenți, contribuțiile sociale precum și centrele de dezvoltare a activităților comunitare. Aceste deteriorări fortuite ale gradului de siguranță a mediului ridică întrebări celor care rămân – dacă mai merită să-și facă griji, să-și trimită copiii la școală, să-i țină departe de influența drogurilor, să-și curețe casele și străzile.

În mod similar, poliția este atrasă acum în soluționarea multor probleme și urgențe sociale grave care ar putea produce violență. În trecut, conflictele din interiorul familiei sau al comunităților sociale mici erau rezolvate de instituțiile tradiționale, cum ar fi familia, biserica, vecinii sau școala. Odată cu slăbirea acestor instituții, polițiștii au fost împinși pe un „teren" necunoscut. Acum ei sunt solicitați cu mult mai mult decât familia sau biserica să medieze disputele familiale potențial violente. Ei sunt cei care, mai des decât familia sau vecinii, au de a face cu minori delincvenți sau pur și simplu fugiți de acasă. Și, tot ei sunt cei care, mai mult decât sentimentul onoarei sau presiunea publică, sunt chemați să facă presiuni diverse pentru ca alte instituții să-și îndeplinească obligațiile legale. Într-adevăr, multe dintre infracțiunile cu care poliția se confruntă acum, par să fie determinate de disputele dintre cunoscuți, mult mai mult decât din cauza jafurilor comise de infractorii înrăiți. (Anexa nr.1, grafic P.1a-q)

Aceste schimbări atrag polițiștii mult mai adânc în structurile sociale ale orașului. Cu cât aceștia sunt mai implicați, cu atât apar mai multe întrebări. Merită ca, disputele și micile urgențe sociale să aibă răspunsuri prompte și eficiente din partea poliției sau ele sunt doar factori perturbatori ai misiunii ei principale, aceea de a asigura ordinea ori de a soluționa infracțiuni grave? Au polițiștii abilitățile și capacitățile cele mai potrivite pentru a rezolva plângerile și denunțurile unor astfel de situații? Dacă nu, de ce este chemată poliția mai mult decât alte instituții să le rezolve? Ce alte instituții sunt mai potrivite și mai eficiente pentru a putea fi însărcinate cu soluționarea acestor probleme? Către cine ar trebui să-și îndrepte poliția atenția pentru a primi îndrumare în aceste probleme — către propriile preferințe profesionale, către aparenta ei abilitate de a contribui la soluționarea acestor probleme, către cerințele legii sau către indicații trasate de autorități?

3.3.3 Noi concepții manageriale

Un element care afectează pe scară largă concepția poliției în ceea ce privește organizarea și managementul departamentelor de poliție este regândirea concepției manageriale. În trecut, managementul se concentra asupra controlului intern. Se pleca de la ipoteza că managerii se confruntă cu situații stabile și previzibile, în eventualitatea că mediul era instabil, sarcina lor era să-și îmbunătățească capacitatea de a prevedea ce ar putea să se întâmple astfel încât instituția să fie pregătită să facă față unor provocări, când acestea apăreau. Accentul se punea pe alocarea și folosirea resurselor pentru acțiunile în sine, mai mult decât pentru servicii, marketing sau înzestrare. Administrația internă era în strânsă concordanță cu obiectivele operaționale, bine definite, prin crearea și utilizarea structurilor funcționale, menținerea unui control operațional strict și trasarea liniilor directoare de dezvoltare organizațională. În mod obișnuit, calea de îmbunătățire a performanțelor organizaționale consta în refacerea schemelor de organizare și creșterea nivelului de standardizare a procedurilor.

În general, se apreciază că acest mod de gândire a fost serios perturbat de trei factori:

succesul economic înregistrat de japonezi (care par a fi reușit cu o filozofie managerială total diferită);

cercetările privind practicile manageriale în instituțiile care aparțin sectorului privat în Statele Unite, care au înregistrat un mare succes;

creșterea economică în domeniul serviciilor, datorită cerințelor din acest domeniu de a se concentra asupra nevoilor clienților și a capacității de a se adapta standardele de operare astfel încât să iasă în întâmpinarea acestor nevoi.

Aceste tendințe au schimbat imaginea despre ce se cere pentru un management de calitate. Evoluția previzibilă a mediului extern și schimbările planificate au cedat locul necesităților de adaptare continuă și presiunilor de a inova pentru a se face față schimbărilor neprevăzute ale pieței, oportunităților tehnologice și presiunilor competiției. Succesul instituțiilor pare să rezide mai puțin din abilitatea acestora de a reface schemele organizatorice și a standardiza procedurile și mai mult din posibilitatea acestora de a se adapta la schimbări și a accepta noul. Teoriile controlului managerial riguros au fost înlocuite cu doctrine noi, care pun accent pe participarea angajaților și care dezvoltă teoria cercurilor calității și a angajamentului comun pentru performanță, ca principal mijloc pentru obținerea eficienței organizaționale. Focalizarea pe folosirea eficientă a resurselor în cadrul strict al organizației s-a transformat într-un „sistem deschis" care subliniază legăturile dintre aceasta și clienții săi, piețe și deținătorii de acțiuni.

Există mari diferențe între domeniul instituțiilor publice și domeniul afacerilor private. Este evident faptul că o unitate de poliție nu este un restaurant, o bancă sau o companie de asigurări. Totuși, așa cum doctrinele manageriale în restul societății sunt influențate de tendințele generale, în mod asemănător a fost influențată și gândirea managerială în poliție. Într-adevăr, schimbările în gândirea managerială au încurajat conducerea executivă a poliției să nu se mai gândească strict la cum ar putea îndeplini mai bine anumite obiective bine definite, ci și la cum ar putea să folosească cel mai bine mijloacele de care dispune pentru a ajuta la soluționarea problemelor cu care se confruntă populația orașelor – chiar și atunci când acele probleme nu au fost parte a mandatului lor inițial. Aceste cerințe induc posibilitatea descentralizării unităților de poliție și găsirea unor mijloace, altele decât supraveghere strictă a activității, care să-i motiveze și să-i îndrume în același timp pe angajații instituției. Ele încurajează conducerea executivă a poliției să analizeze „beneficiarii" serviciilor lor, piețele și concurența, astfel încât să devină mai competitivi, să aibă mai multă valoare.

3.3.4 Suportul public

Un alt element important care afectează organizarea și managementul poliției este însăși evoluția gândirii proprii a celor care practică profesia de polițist. Este posibil ca acest domeniu, al poliției, să fie afectat și stimulat de tendințele sociale generale dar, în același timp, activitatea poliției urmează o logică proprie, rezultată din experiența acumulată și care se regăsește în ideile proprii privind modalitatea cea mai bună de acțiune în favoarea comunităților locale.

În ultimii 40 de ani, în societățile democratice, activitatea poliției s-a ghidat după „strategia de reformă" a poliției. Această strategie atrăgea atenția asupra luptei împotriva criminalității, ca sarcină principală a poliției. Elementele de forță ale strategiei se fundamentau pe: tehnica patrulării aleatoare sau regulate, răspunsuri rapide la apelurile de serviciu și investigația criminală retrospectivă, ca mijloace cheie în îndeplinirea obiectivelor privind contracararea criminalității. Ea era prevăzută să asigure o disciplină efectivă și un control strict prin elaborarea unor reguli clare și printr-o supraveghere atentă. De asemenea, se încerca prin intermediul acestei strategii să se garanteze implementarea corectă și imparțială a legii, prin izolarea poliției de interferențele politice. În vreme ce urmărirea acestei strategii a ajutat la crearea unei unități de poliție dedicată aplicării legii, profesional și eficient, a devenit din ce în ce mai evident că poliția a atins limitele de performanță în activitate prin abordarea acestui stil.

Se știe acum, de exemplu, că patrularea aleatoare sau regulată, reacția rapidă la apelurile de serviciu și investigarea criminală retrospectivă prezintă anumite limite, în special în termenii impactului pe care îl au asupra criminalității. S-a demonstrat că poliția este mult prea dependentă de bunăvoința cetățenilor de a oferi ajutor în depistarea și soluționarea actelor criminale. De aceea, dacă poliția trebuie să-și îmbunătățească capacitățile de luptă împotriva criminalității, ea trebuie să-și îmbunătățească relațiile cu comunitatea în care activează.

Se cunoaște, de asemenea, că teama este o problemă importantă prin ea însăși, ce este influențată atât de incidente minore, cât și de activitățile criminale violente. Totodată, se știe că teama poate fi diminuată prin apropierea poliției, într-un mod mai personal, de cetățeni. De aceea, poliția trebuie să devină mai accesibilă cetățenilor.

S-a înțeles de mult timp că datorită accesului facil și a resurselor poliției, cetățenii se folosesc de ea în multe alte scopuri decât lupta împotriva criminalității. Oricum, polițiștii au început să accepte astăzi, că ceea ce considerau, în trecut, a fi apeluri deranjante, reprezintă mijloace importante de a-și îmbunătăți relațiile cu comunitatea și de a cunoaște importante indicii pentru descoperirea problemelor serioase care pot apărea în comunitate.

Se mai recunoaște, de asemenea, că polițiștii pun mare accent pe păstrarea de facto (dacă nu de jure) a discreției în ceea ce privește desfășurarea activităților lor. Conform „strategiei de reformă" a poliției, sarcina principală a administrației era să elimine sau să minimizeze această „flexibilitate" prin numeroase regulamente și printr-o supraveghere atentă. În prezent, a început să se considere că păstrarea discreției reprezintă o oportunitate pentru polițiști de a-și adapta reacțiile de răspuns la diferite situații circumstanțiale specifice. Mai mult, se testează diverse căi de control a discreției, cum ar fi:

promovarea valorilor instituționale și crearea unei culturi specifice organizației, astfel încât să se asigure că valorile reale sunt exprimate prin acțiunile specifice ale polițiștilor;

instituirea obiceiului de a analiza cazurile după petrecerea faptelor, astfel încât să se poată învăța ce a fost bine și ce a fost greșit;

stabilirea unor mecanisme de lucru cu comunitatea, cu unele grupuri comunitare consultative sau cu un reprezentant (ombudsman), care să ajute managerii organizațiilor polițienești să supravegheze și să evalueze activitatea și comportamentul polițiștilor.

Avantajul de a fi scos de sub influențele politice sunt vizibile de mult timp, dar dezavantajele de a fi separat de comunitățile locale sunt cunoscute, de asemenea, abia astăzi. Eficacitatea operațională a poliției este slăbită nu numai atunci când cetățenii nu simt că pot avea încredere în ea, dar și atunci când poliției îi lipsesc informații despre ceea ce comunitatea consideră a fi probleme importante de soluționat. În plus, fără a avea o legătură puternică cu comunitățile locale, polițiștii trebuie să-și axeze legitimitatea acțiunilor lor numai pe lege și expertiză. Aceste elemente specifice unei stări autarhice oferă o bază mult mai slabă în comparație cu una care ar include popularitatea locală și sprijinul politic. Este chiar negativ, atunci când imparțialitatea, respectul față de lege și expertiza poliției nu sunt creditate de comunitate. În această situație, poliția începe să piardă în competiția cu auto-protecția, ca mijloc de obținere a ordinii și siguranței.

Aceste dezvoltări au produs mișcări ample în vechea concepție despre organizarea și managementul poliției. În timp ce rămâne clar stabilit că principala misiune a poliției este controlul criminalității, este mai puțin clar dacă aceasta ar trebui să rămână unica preocupare a poliției. Cu toate că este foarte clar că principalul mijloc aflat la îndemâna poliției pentru a-și îndeplini obiectivele este aplicarea legii, a devenit din ce în ce mai evident că ea poate avea abilitatea de a rezolva și alte probleme. De asemenea, deși pentru conducerea executivă a poliției este evidentă importanța disciplinei printre subordonați, totuși mijloacele administrative pentru a obține aceste rezultate, sunt mult mai neclare decât erau în trecut. În schimb, a devenit din ce în ce mai clar că poliția pentru a fi protejată de influențe politice improprii, este important să identifice mecanismele prin care poate afla ce doresc cetățenii de la ea, astfel încât să restabilească suportul public pentru activitatea polițienească prin creșterea responsabilității și răspunderii.

3.3.5 Parteneriatul poliție-comunitate

Dacă, din punct de vedere operațional, poliția este dependentă de cetățeni și aceștia se află, în mod inevitabil, în prima linie de apărare a controlului criminalității, atunci întrebarea „Ce trebuie să facă poliția pentru a mobiliza și îndruma corect cetățenii?", devine fundamentală. Răspunsul poliției, în trecut, era ca angajații săi să fie pregătiți să răspundă rapid la apelurile individuale ale cetățenilor. Acest lucru, însă, nu a creat un parteneriat real și efectiv între cetățeni și poliție. S-au acreditat două categorii de justificări pentru a explica de ce acest lucru nu s-a întâmplat.

În primul rând, nu există o bază de date validă care să demonstreze că răspunsul poliției la solicitările apărute a fost satisfăcător. Cetățenii apelau la poliție deoarece aveau nevoie de ajutor. Polițiștii, în schimb, veneau la locul faptei numai atunci când considerau că s-au săvârșit acte criminale serioase ori cineva a încălcat legea. Dacă incidentul nu implica un act criminal sau nu rezulta o încălcare a legii polițiștii erau nerăbdători să scurteze întâlnirea cu cetățenii și să se întoarcă la locul lor de muncă. Acest fel de răspuns, în consecință, nu creează motive cetățenilor și nici nu-i încurajează pentru a apela la poliție cu următoarea ocazie.

În al doilea rând, răspunsul poliției la solicitările prin telefon s-a făcut dintr-o perspectivă greșită. Așa cum am mai arătat, atenția poliției a fost concentrată spre aceste incidente ca probleme particulare, fără să le perceapă ca probleme generale și de durată ale comunității. Polițiștii se gândeau la solicitanții lor ca la indivizi și nu ca la grupuri sociale. Ambele aspecte au făcut ca un parteneriat între poliție-și grupurile sociale existente să fie greu de încheiat. Acest tip de activitate a fost, de asemenea, îngreunat de însăși structura organizațională a unităților de poliție. Organizarea funcțională a acestora era de așa natură încât grupurile comunitare formate pe criterii geografice să nu aibă acces ușor la acestea. Nu exista personal calificat într-o unitate care să le împărtășească perspectiva specific geografică.

Pentru aceste motive, întrebarea legitimă care s-a ridicat a fost „Până la ce punct este pregătită poliția să~și adapteze modul de operare, stilul și structura astfel încât să strângă relațiile cu comunitatea? ". Motivul pentru care poliția ar putea să-și dorească aceasta este că i-ar întări capacitatea de a controla criminalitatea fără să-i abată prea mult atenția de la preocupările cu privire la aceasta, dar suficient pentru ca cetățenii să-i acorde mai mult credit și atenție. Ideea de bază este că dacă cineva cheltuiește timp pentru a pentru a construi o relație, această relație își arată puterea atunci când este testată în lupta împotriva criminalității. A încerca să rezolvi probleme legate de criminalitate fără această relație este o ecuație fără sens. Cu toate acestea, o astfel de relație nu se poate construi bazându-te numai pe problema criminalității. Aspectele prezentate i-au determinat pe polițiști să regândească rolul comunității în controlul criminalității și să caute căile cele mai bune de dezvoltare a acestei relații.

Când se ia în considerare problematica „poliției de proximitate", este bine să se observe că nici susținătorii și nici criticii acesteia nu au oferit un model conceptual al comunității care să reflecte într-adevăr filosofia acestui model al poliției. În acest sens, Scherer (1972) sublinia faptul că „dintre toate relațiile sociale pe care omul le poate utiliza pentru atingerea obiectivelor sale, comunitatea asigură cel mai bogat context de cooperare cu ceilalți". Numai câțiva cercetători au acordat atenție acestei probleme, realizând asociații conceptuale între discipline ca sociologia sau psihologia socială. Asemenea eforturi sunt importante nu numai într-un context teoretic, ci și pentru ca programele și practicile poliției comunitare să fie efectiv implementate.

În acord cu Gusfield (1975), termenul „comunitate" are două semnificații:

utilizarea termenului pentru a desemna o localizare teritorială (jurisdicția unui departament de poliție, zona de patrulare a unui polițist);

o calitate relațională care caracterizează relațiile.

Pregătirea și practica poliției tradiționale s-a focalizat pe pruna dimensiune în detrimentul celei de-a doua.

În domeniul sociologiei, cele două conceptualizări ale comunității sunt larg recunoscute. Prima permite o operaționalizare geografică a noțiunii (bloc, vecinătate, oraș). Această definiție a pierdut din semnificație datorită mobilității crescute manifestate în toate societățile moderne. Legăturile sociale ale indivizilor sunt mai puțin constrângătoare și multe conexiuni interpersonale depășesc spațiul cartierelor, orașelor sau chiar cel limitat de granițele naționale. Mai specific, creșterea comunicării și mobilității creează dificultăți pentru structurile de poliție în corelarea principiilor democratice care le ghidează activitățile pentru că nu pot să reflecte în întregime diversitatea ce poate exista în cadrul unor zone limitate. De aici se desprinde una dintre provocările fundamentale cu care se confruntă mișcarea poliției de proximitate: plasarea unui accent exagerat pe granițele geografice poate să conducă la absența aprecierii caracteristicilor pluraliste ale indivizilor care trăiesc într-o zonă diferită.

A doua conceptualizare predominantă a comunității se referă la „rețelele interacțiunilor umane și legăturilor sociale". Această abordare accentuează calitățile organice ale comunității (ex. încrederea mutuală și valorile comune), în timp ce se ignoră limitele geografice ale comunității ca fiind necesare pentru operații eficiente ale poliției. S-a sugerat că noul concept al capitalului social (rețelele normelor comune și încrederii împărtășite) este esențial pentru a țese o. structură socială; în acest sens, s-a considerat ca nivelurile ridicate ale capitalului social, care sunt caracterizate de conexiuni interpersonale și niveluri ridicate ale încrederii sociale, întăresc structura socială.

O structură socială puternică este dependentă de dezvoltarea rețelelor sociale informale și de menținerea unui sentiment al comunității. În acest sens, un sentiment puternic al comunității și coagularea capitalului social sunt indicatori ai valorilor comune, ai nivelului înalt de angajament civic, al dialogului public eficient și al responsabilității sociale crescute. Cercetările au arătat că sentimentul comunității este liantul care leagă membrii comunității și care ajută la o puternică fundamentare a structurii sociale.

În acest context, rețelele informale ale indivizilor asigură dezvoltarea și susținerea normelor și valorilor, permite dezvoltarea responsabilității sociale, legături mai stabile între cetățeni și guvernanți și, în cele din urmă, construirea continuă a unor surse generatoare de capital social și a sentimentului comunității – toate acestea fiind necesare pentru o acțiune colectivă semnificativă. Acest model presupune ca trăsăturile organice și pluraliste ale comunității să fie ușor identificabile și ca eforturile populației să fie direcționate către obiectivele comunitare. Dacă nu se aplică acest model, se pot observa diferiți cetățeni mult mai motivați să activeze individual în procesul de rezolvare a problemelor, ceea ce va conduce la probabilitatea creșterii cercurilor de putere și tratamentelor inumane în comunitate (Scherer, 1972).

În concluzie fiecare dintre modelele existente prezintă obstacole pentru o implementare de succes a unei noi abordări a poliției. De dorit, este ca unul dintre modele să ia în calcul constrângerile structurale (geografice și constituționale) și să încorporeze rețele ale încrederii mutuale și obligațiilor sociale. O asemenea abordare va dezvolta conexiuni organice între cetățeni și comunitate. Recunoașterea elementelor structurale și contextuale sunt esențiale pentru stimularea eforturilor de a promova acțiunile colective printre membrii comunității.

Prevenirea și combaterea criminalității nu se poate realiza, pe termen lung, într-o societate din ce în ce mai urbanizată în care poliția s-a îndepărtat de segmentele majore ale comunității. Indiferent cât de ofensivă ar fi poliția în reprimarea acestui fenomen, nu se pot obține rezultatele scontate dacă nu se beneficiază de sprijinul comunității.

Parteneriatul poliției cu comunitatea este un concept care desemnează consultarea și acțiunea comună a polițiștilor și cetățenilor în vederea soluționării problemelor ce implică starea de legalitate din comunitate și siguranța civică.

Acest concept se întemeiază pe convingerea că realizarea obiectivelor propuse depinde de instituirea unei noi forme de relații între poliție și membrii comunității, care nu sunt și nici nu pot fi considerați niște beneficiari pasivi ai activității poliției. Ei trebuie să aibă posibilitatea de a participa în mod activ la luarea deciziilor ce determină tipul serviciilor aduse populației. (Anexa nr.1, grafic P3h, P2h, P2a, P2b, P3k)

Între Relațiile cu Publicul și Relațiile Parteneriale ale Poliției cu Comunitatea există o distincție bine determinată.

Primul aspect reprezintă un proces de comunicare într-un singur sens și are drept scop informarea populației asupra activităților desfășurate de poliție și a serviciilor prestate de aceasta către cetățeni.

Cel de-al doilea însă se referă la un domeniu complex și putem vorbi aici despre un schimb de informații și opinii asupra problemelor de siguranță publică și a strategiilor și modalităților de acțiune pentru prevenirea și combaterea faptelor antisociale. Parteneriatul cu comunitatea este un concept relativ nou în activitatea poliției și se bazează pe acțiunea comună a polițiștilor și cetățenilor în vederea soluționării problemelor ce implică starea de legalitate din comunitate și siguranță publică.

Parteneriatul cu O.N.G.-urile prezintă un avantaj pentru Poliție, deoarece problemele în care se implică sunt concrete, ușor identificabile și toate pe fondul unor raporturi de încredere reciprocă.

Principiile care stau la baza parteneriatului sunt:

legalitatea;

consultarea comunității în luarea deciziilor ce privesc asigurarea climatului de siguranță publică și individuală;

echidistanța față de parteneri și alte persoane și instituții implicate în activitățile de prevenire a criminalității;

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;

continuitatea în desfășurarea activității;

flexibilitatea în adaptarea activității la diversitatea problemelor comunității.

Obiectivele generale urmărite prin realizarea parteneriatului vizează:

reducerea numărului infracțiunilor și a gradului de periculozitate al acestora;

diminuarea numărului participanților (victime, autori);

întărirea climatului de siguranță publică și personală;

creșterea încrederii în poliție a membrilor comunității;

cunoașterea stărilor tensionale din comunitate și împiedicarea degenerării lor în conflicte prin atragerea la dialog a părților implicate.

Principalele modalități prin care se poate realiza parteneriatul pentru prevenirea criminalității sunt următoarele:

inițierea de programe de interes național și local;

dezvoltarea de proiecte pe problematici specifice;

desfășurarea de activități de consiliere și consultanță;

consultarea publicului prin întâlniri directe sau prin sondaje de opinie;

campanii mass-media de prevenire a criminalității;

încheierea de „contracte locale de securitate", în care vor fi angrenați toți actorii sociali guvernamentali și neguvernamentali care activează în plan local.

Concluzia care se desprinde din aplicarea conceptului de poliție de proximitate este aceea că aceasta este o metodă practică de acțiune a poliției, în parteneriat cu comunitatea, cuprinzând orice formă de colaborare între poliție și cetățeni, pe de o parte și alte instituții, pe de altă parte, în scopul prevenirii și combaterii cu mai multă eficiență a faptelor antisociale, apărarea valorilor ocrotite de lege, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Astfel, activitatea poliției constituie un serviciu public care se desfășoară în interesul societății și al comunității, iar prin întreaga sa activitate, poliția protejează comunitatea, respectă valorile democrației, apără demnitatea umană și drepturile omului. (Anexa nr.1, grafic P2m, P2k, P3j)

Aducerea în contact a cetățeanului cu munca de polițist, într-o societate democratică, ridică numeroase întrebări, atât în rândurile poliției, cât și în cele ale comunității. Dar, evenimentele din deceniile trecute sugerează câteva dintre principiile generale pe care se va baza analiza noastră asupra acestor probleme. Trojanowicz și Bucqueroux precizau, în anul 1990: "Când oamenii simt apropierea poliției, nu înțeleg sau nu răspund la dorințele și nevoile ei; rezultatul este fie vigilența, fie apatia, fie amândouă. Istoria demonstrează faptul că liniștea și siguranța nu sunt comodități, pe care le impune poliția societății, din exterior, dimpotrivă, ele sunt însușiri marcante ale comunităților, în care oamenii acceptă responsabilitatea de a îmbunătăți nivelul mediu de trai"

O implicație care rezultă din prioritățile poliției trebuie să fie în acord cu nevoile și sentimentele comunității. Aceasta înseamnă acceptarea serviciilor generale ale societății, asemenea unor servicii vitale în componenta misiunii poliției.

Mulți dintre cetățeni sunt de acord cu faptul că munca de polițist, aplicată pe drept și cu discreție, este vitală în asigurarea bunăstării societății. Cei mai mulți ar recunoaște limitările capacității poliției în asigurarea unei calități ridicate a nivelului de trai. În mod evident, comunitatea și poliția au nevoie una de alta.

Ca rezultat al tensiunilor continue dintre poliție și unele segmente ale societății (în special grupurile celor certați cu legea), la care se adună recunoașterea crescândă a lipsei de speranță de a se baza doar, sau în cea mai mare parte, pe calea constrângerii legii la unele probleme grave ale societății (abuzul de alcool), a dus la renașterea interesului în examinarea atentă a dinamicii relațiilor cetățean-polițist. Oferte recente de reformare în tacticile și strategiile constrângerii legii, incluzând munca în echipă și patrularea pe jos, la fel ca și în munca de polițist, referitoare la problemele infracționale și relațiile dintre cetățean și polițist, reflectă acest nou interes. Sarcina este în mod incontestabil descurajatoare. Multe dintre eforturile anterioare de a îmbunătăți relațiile dintre poliție și societate au căzut victime incapacității unor administratori polițienești de a lua în serios această problemă, inerției generate de birocrația din unele sectoare ale poliției și a polițiștilor individuali, opoziției la schimbare și resurselor bugetare inadecvate.

Cea mai importantă dificultate o reprezintă faptul că problemele din relațiile poliție-societate sunt strâns legate de structura fundamentală și de valorile societății noastre. Structural, societatea noastră se caracterizează printr-o complexă diviziune a muncii. Oameni diferiți efectuează roluri diferite, care cer un tot mai mare grad de specializare, ceea ce duce la incapacitatea de a aprecia sau a înțelege slujba unei alte persoane, sau responsabilitățile sale. Poliția constată, adesea, că foarte puțini cetățeni înțeleg dificultățile cu care se confruntă în mod regulat, sau de ce se aleg anumite strategii și tactici și de aceea acuză, câteodată, poliția de utilizarea forței în mod excesiv și inutil pentru îndeplinirea sarcinilor ei. Acest aspect este amplificat și de faptul că societatea este diversă din punct de vedere etnic, religios și ideologic. Stereotipia, bigotismul, prejudecata, discriminarea și disputa sunt comune într-o astfel de societate. Ea este stratificată, în funcție de clasa socială, cu un substanțial și crescând vid între cei "care au" și cei "care n-au". Lanțurile sociale și politice, care însoțesc diferențele rasiale și de clasă, sunt accentuate de stereotipele urbane ale locuitorilor orașului. Oamenii care aparțin aceleiași clase, aceleiași etnii, acelorași ideologii religioase, locuiesc în aceleași cartiere, creând fie cartiere rău famate sau dens populate, fie suburbii spațioase și de o eleganță ostentativă.

Toate aceste diferențe duc la imposibilitatea de a înțelege sau a comunica între diferitele segmente ale societății. Aceste dificultăți duc la imposibilitatea de a-și împlini devotamentul veridic față de bunăstarea societății, fie de poliție, fie de membrii comunității. Familiile nevoiașe își schimbă adesea poziția geografică, iar ceilalți membri ai familiei sunt risipiți, făcând nesigure comunitățile și cartierele în care locuiesc. Într-o astfel de atmosferă, tensiunile dintre poliție și societate sunt inevitabile.

Valorile diferențiate ale societății, și uneori conflictuale, nu permit întotdeauna armonizarea relațiilor cetățean-polițist. Pe de o parte, se recunoaște nevoia pentru "lege și ordine" și se dorește debarasarea de criminali și de infracționalitate, asigurarea siguranței cetățeanului și a proprietății lui, iar pe de altă parte se manifestă o atitudine de neagreare a acesteia, prin opinia unor cetățeni cărora le displace autoritatea și respectarea legii și resping aproape orice intervenție a poliției, deși adoră libertatea de exprimare și susțin protejarea minorităților față de tirania majorității. Pentru armonizarea relațiilor poliție-comunitate, este nevoie de realizarea unor programe specifice în acest domeniu, care să conducă la realizarea unui parteneriat susținut pe respect, credibilitate și încredere reciprocă.

Chiar și soluțiile parțiale ale acestor probleme produc o ameliorare a situației, pentru polițiști și pentru cetățenii pe care-i servesc. Unele dintre beneficiile evidente ale acestor programe sunt aprobarea publică a eforturilor poliției, mai puțin cinismul și disperarea, o mai înaltă morală între cadrele de poliție, un program mai eficient de prevenire a criminalității, o scădere a infracționalității, o frică diminuată a cetățenilor față de criminalitate și față de poliție, dar și comunități mai sigure.

Analiza raportului dintre poliție și comunitate nu trebuie disociată de existența relațiilor umane, publice și comunitare, care ființează la nivelul societății și care influențează bunul mers al comunității.

Conceptul de relații umane se referă la natura și calitatea acțiunilor interpersonale ce au foc între cadrele de poliție și cetățeni. Distingem aici relațiile umane directe și indirecte.

Relațiile umane directe se referă la ce se întâmplă în timpul situațiilor în care cetățeni și polițiști se întâlnesc fie față în față, fie în alte moduri (prin telefon sau prin corespondență) și comunică direct între ei.

Relațiile umane indirecte se referă la implicațiile sau interferențele create din cauza unei întâlniri față în față, care sunt datorate asistării la confruntări directe între poliție și ceilalți cetățeni (fie personal, fie din auzite, fie prin mass-media). Relațiile acestea sunt, practic, impresiile generate atunci când un cetățean își spune: " Ce ar fi dacă eu aș fi persoana din această dispută cu Poliția?"

Mulți lucrători de poliție, sau cei care sunt legați într-un fel de munca de polițist, se gândesc la relațiile dintre poliție și comunitate ca fiind alcătuite doar din programe organizate (ca și "Cartier în siguranță" sau "Tinerii și delincventa") care implică cooperarea polițist-cetățean. Fără a nega potențiala semnificație a acestor programe, credem că o astfel de concepție despre relațiile dintre poliție și societate este incompletă. De fapt, relațiile umane, cum au fost definite mai sus, sunt cele mat importante și fundamentale componente ale activității de poliție de proximitate.

Concentrarea asupra relațiilor umane implică atenția asupra consecințelor și implicațiilor acelor calități și atribute, pe care oamenii le au ca punct comun.

Indiferent de sex, de etnie, de vârstă, sau de rolurile pe care oamenii le joacă în interferențele dintre ei, aceștia sunt la fel în cel puțin două aspecte fundamentale. În primul rând, ei sunt, cu unele excepții notabile, cetățeni ai aceluiași corp politic. Prin urmare, ei au anumite drepturi și pot să se folosească de aceste privilegii, pe care cetățenia lor comună le-o permite, fiind legați prin responsabilitățile și obligațiile impuse tuturor cetățenilor. În al doilea rând, ei sunt membri ai aceleiași specii, ei împart aceeași umanitate. Astfel, ei au obligația de a o extinde și asupra altor ființe umane cu care intră în contact și au, totodată, dreptul de a se aștepta la un respect de bază. Utilizarea bunelor maniere (politețea și alte reguli de bază ale etichetei sociale), indică dorința de a-l accepta pe celălalt ca ființă umană, cu individualitate, valoare și demnitate echivalentă cu a noastră, oricare ar fi celelalte diferențe.

Conceptul de relații umane, în sens mai larg, se referă la tot ce facem ca cetățeni și ființe umane. Relațiile umane pozitive sunt alcătuite din acele relații care sunt sensibile atât la diferențele dintre noi și celălalt, cât și la asemănări, și care nu afectează demnitatea celuilalt în cel mai înalt mod posibil; relațiile umane negative îi neagă celuilalt dreptul la demnitate și respect uman.

Implementarea unor programe în cadrul activității de poliție de proximitate poate duce la o mai bună comunicare cu membrii comunității, la o înțelegere mai bună a mentalității și a activităților desfășurate de poliție de către membrii comunității în care polițistul își desfășoară activitatea.

În contextul relațiilor ce se stabilesc în cadrul activității de poliție de proximitate, relațiile umane sunt alcătuite din punerea în contact, față în față, a polițiștilor și a altor cetățeni, activitate bazată pe cetățenia ce o împart, și pe umanitatea participanților. Doar atunci când polițiștii și cetățenii arată respect unii față de ceilalți, ca ființe umane, și demonstrează sensibilitate și înțelegere a rolurilor, a problemelor și a punctelor lor de vedere, pot exista bune relații între cele două grupări. Acesta este un principiu de bază al activității de poliție comunitară.

Virtual, fiecare organizație care asigură un produs sau un serviciu percepe ca necesară comunicarea cu publicul despre ceea ce face. Aceste comunicări au de obicei două scopuri distincte, dar care depind unul de altul.

Unul este acela de a informa publicul despre disponibilitatea produsului sau serviciului lor. În lumea afacerilor, pentru profit, această activitate se numește publicitate sau marketing și concepția ce le ghidează este obținerea de profit în sectoarele non-profit ale lumii afacerilor, sectorul public este mai complex. Sunt ocazii în care, de exemplu, cadrele de poliție vor, în mod evident, să facă publicitate serviciilor lor și să convingă publicul de faptul că cererea serviciilor lor este în creștere (prin supravegherea infracționalității în creștere sau prin avertizarea comunității despre un pericol iminent, cum ar fi, de exemplu, apariția unui nou mod de operare). În alte situații, cererea de servicii a poliției este mai ridicată decât cea care poate fi satisfăcută, iar atunci toate eforturile trebuie utilizate pentru a putea răspunde supracererii, prin educație publică. În orice eveniment, asigurarea de informație utilă și sigură publicului, în special în timpul crizelor, este o funcție importantă a eforturilor poliției în relațiile publice.

Celălalt scop al comunicării poliției cu publicul este cel de a obține și păstra o bună imagine organizațională, ca un bun colectiv. Calitatea produsului sau serviciului este, desigur, cel mai important factor în cursa de împlinire a acestui țel. Însă, în era mass-media, poliția nu se poate baza doar pe produs sau pe calitatea serviciului, pentru a susține imaginea ei publică. Unele criterii ale activităților de imagine pot fi angajate în crearea imaginii proprii a poliției și în influențarea opiniei publice sau politice. Ca rezultat, poliția plănuiește și implementează o varietate de activități, cu intenția expresă de a-și crea o imagine favorabilă sau de a-și apăra imaginea, atunci când ea este atacată.

Ambele activități de comunicare organizată se numesc relații publice. Eforturile , în relațiile publice ale organelor de poliție se observă într-o varietate de activități. Formarea bunelor relații de muncă cu organizațiile comunității (organizații neguvernamentale, grupuri de cetățeni din vecinătate etc.) au consecințe pozitive în timp de criză. Sprijinirea de către poliție a organizării de noi grupuri, care să ajută cetățenii (grupuri de pază a vecinătății), este o strategie folositoare, la fel cum sunt programele de educație și informație publică (birouri de discuție, avertizarea împotriva drogurilor și prezentarea de asigurare a caselor), în realizarea activității de poliție de proximitate . Crearea unei legături bune cu mass-media, prin crearea compartimentelor de specialitate, sau prin întâlnirea cu polițiștii desemnați în această muncă, este și ea importantă. Atragerea atenției mass-mediei asupra incidentelor pozitive, care implică interacțiunea poliției cu alți cetățeni este, adesea, efectivă. Desigur, și controlarea imaginii negative, produse de "presa rea", ce acoperă evenimentele controversate, sau care discreditează poliția, este, de asemenea, un aspect vital al funcționării relațiilor publice ale unităților și subunităților de poliție.

Relațiile cu comunitatea sunt compuse din efectele combinate ale relațiilor umane și publice. Relațiile poliției cu comunitatea reprezintă suma totală a relațiilor umane și publice, fie ele inițiate de poliție sau de membrii comunității. Astfel, relațiile poliției cu comunitatea implică poliția ca întreg și întregul personal individual la toate nivelurile acesteia, ca și alți indivizi și grupuri în comunitate. Relațiile comunității cu poliția, care sunt fie pozitive, fie negative, depind de calitatea interacțiunilor polițiștilor cu alți cetățeni (relații umane) și de imaginea colectivă pe care o are fiecare despre celălalt (ce derivă atât din relațiile publice, cât și din relațiile umane).

Calitatea relațiilor dintre poliție și comunitate este un aspect important atât pentru poliție, cât și pentru comunitate.

Printre potențiale beneficii ale poliției, care ar putea rezulta din îmbunătățirea relațiilor comunitare, sunt:

o mai mare siguranță personală;

o mai bună cooperare a cetățenilor în timpul investigațiilor și cercetărilor (ce duc la o mai bună combatere a infracționalității);

o mai mare credibilitate în implicarea în problemele și treburile comunității;

un mai mare respect din partea cetățenilor;

o mai mare satisfacție la docul de muncă și respect de sine;

suport bugetar și moral din partea comunității pe care poliția o deservește.

Pentru cetățeni, aceste beneficii se concretizează în comunități mai sigure, în care trăiesc se dezvoltă, își alcătuiesc o familie, își câștigă existența și se destind.

3.4 Principii orientative ale poliției de proximitate

O trăsătură importantă a poliției comunitare este dată de redefinirea anumitor principii democratice. În termenii „eficacității", accentul nu mai este plasat pe controlul criminalității prin metode reactive; în schimb, eficacitatea este conferită de identificarea și soluționarea problemelor comunității. „Echitatea", definită ca fiind tratamentul egal al cetățenilor sub imperiul legii, rămâne actuală prin împărțirea puterii și creșterea participării cetățenilor. În timp ce serviciile tradiționale de poliție își fundamentau „responsabilitatea" numai pe lege, serviciile de poliție de proximitate sunt înclinate să accentueze responsabilitatea în contextul comunității pe care o servesc. În cele din urmă, pentru serviciile care au aplicat poliția de proximitate, „eficiența" este definită ca fiind capacitatea organizației de poliție de a utiliza resursele comunității (guvernamentale și non-guvernamentale) pentru sprijinirea activităților de rezolvare a problemelor. Aceasta coordonată contrastează puternic cu rolul instituției tradiționale de aplicare a legii: obținerea unui răspuns rapid la plângerile cetățenilor și la apelurile de urgență prin cheltuirea a cât mai puține fonduri.

Prin redefinirea dimensiunilor democratice fundamentale, poliția de proximitate conturează noi responsabilități, atât pentru poliție cât și pentru comunitate. Cu alte cuvinte, modelul tradițional de aplicare a legii și modelul poliției de proximitate au concepții diferite în privința rolului cetățenilor în domeniul prevenirii și identificării comportamentelor infracționale. Primul model se baza pe cetățeni pentru ca poliția să facă intervenții , accentul primar fiind plasat pe litera legii. Pe de altă parte, modelul poliției de proximitate, nu numai că plasează prioritatea pe procedură, dar solicită și implicarea comunității în procesul de rezolvare a problemelor. Prin aceste acțiuni poliția este capabilă să întărească rețeaua socială a comunității (responsabilitatea socială) și să sprijine cetățenii în construirea unui sentiment al comunității în vecinătatea lor; apoi se asigură mijloacele unei cooperări de menținere a ordinii între reprezentanții poliției și cetățeni.

În stabilirea cuantumului problematicii activității poliției, pentru realizarea conceptului de poliție de proximitate, se impune să mai facem câteva precizări pe marginea acestuia.

Așa cum s-a arătat la începutul acestui capitol, poliția de proximitate este o metodă practică de acțiune a poliției în parteneriat cu comunitatea, cuprinzând orice formă de colaborare între poliție și cetățeni, pe de o parte, și alte instituții, pe de altă parte, în scopul prevenirii și combaterii cu mai multă eficiență a faptelor antisociale, apărarea valorilor ocrotite de lege, a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Astfel, activitatea poliției constituie un serviciu public care se desfășoară în interesul societății și al comunității, iar, prin întreaga sa activitate, poliția protejează comunitatea, respectă valorile democrației, apără demnitatea umană și drepturile omului. Nu avem o definiție unanim acceptată în acest sens, existând divergențe de opinii, deoarece unii consideră că poliția de proximitate este doar un program de relații comunitare care poate fi implementat în schema poliției tradiționale, iar alții susțin faptul că poliția de proximitate nu diferă mult de munca socială. Nu toate departamentele de poliție care au început tranziția de la poliția tradițională la poliția de proximitate sunt convinse că efortul merită susținut. Alte teorii susțin ideea că poliția de proximitate este doar un termen pentru un anumit tip de metodică a muncii de poliție, care a existat dintotdeauna și care s-a perfecționat, pe măsura dezvoltării societății.

Cu toate diferențele de opinie pe această temă, considerăm un lucru este cert: poliția a fost creată pentru a sluji comunitatea, fiind în serviciul acesteia (deși, prin unele atribuții ale sale, în special latura sa represivă, nu a făcut să fie agreată de unii membrii ai comunității), pentru a apăra drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și pentru a asigura un climat de siguranță civică.

În condițiile actuale și de perspectivă ale evoluției societății, comunitatea nu trebuie să rămână doar un beneficiar pasiv al serviciilor prestate de poliție, ci să-și aducă contribuția activă, astfel ca, în cadrul unui parteneriat întemeiat pe programe comune de acțiune, să conducă la prevenirea și combaterea încălcării prevederilor normelor legale și de conduită socială.

Având în vedere aceste considerente și experiența statelor care au implementat acest concept, apreciem că activitatea poliției de proximitate are presupune realizarea unor programe în parteneriat cu comunitatea, prin care să desfășoare, în principal, următoarele activități:

elaborează proiecte de grup, prin care organizațiile specializate sunt ajutate să-și dezvolte eficient activitățile de pregătire antiinfracțională;

proiectează, dezvoltă și administrează unele programe de prevenire, în colaborare cu societatea civilă, conferențiază pe tematici de profil, în scopul reducerii situației criminogene;

realizează legătura permanentă cu unitățile de învățământ, pentru înfăptuirea pregătirii antiinfracționale a minorilor și tinerilor, precum și a unui climat de siguranță în zona acestor unități;

consultă comunitățile pentru identificarea problemelor existente care pot tulbura climatul de siguranță și elaborează, împreună cu acestea strategii de prevenire a criminalității;

oferă pentru cetățeni recomandări privind administrarea riscului infracțional;

asigură atenționarea publică asupra problemelor criminalității și a serviciilor publice disponibile pentru siguranța cetățenilor;

încurajează cetățenii să depisteze activitățile infracționale și să le comunice poliției;

participă la ședințele și adunările cetățenești, în scopul informării populației în legătură cu infracțiunile comise și acordă consultații pentru luarea unor măsuri de autoprotecție;

sprijină președinții și administratorii asociațiilor de locatari/proprietari, pentru a organiza cu aceștia, prin mijloace proprii, măsuri de pază și securitate a bunurilor pe care le dețin;

identifică și aplanează stările conflictuale existente în zonele de competență;

conștientizează conducătorii auto asupra necesității adaptării modului de a conduce, în funcție de cotele ridicate ale traficului rutier, sau de îngreunare ori deviere a acestuia (condiții atmosferice, lucrări edilitare);

difuzează către cetățeni informații legate de fenomenul toxicomaniei și al traficului ilicit de droguri, în scopul creării unei opinii de masă potrivnice acestui fenomen.

Pentru realizarea acestui parteneriat, trebuie avute în vedere următoarele principii:

Comunitatea trebuie să joace un rol important în activitatea de luare a deciziilor de către poliție

Cetățeanul nu este și nu trebuie să fie considerat de poliție ca un beneficiar pasiv, acestuia trebuind să i se ofere prilejul de a participa activ la luarea deciziilor care determină tipul serviciilor aduse populației și prioritatea de acordare a acestor servicii.

Serviciile polițienești trebuie să fie bazate pe împărțirea responsabilităților între poliție și comunitate.

Pentru ca serviciile prestate de poliție să atingă gradul de eficiență maximă, este nevoie să se împartă responsabilitatea anumitor aspecte legate de respectarea legii cu membrii comunității și să se adopte o strategie care să favorizeze participarea activă a acestora la protecția lor.

Poliția și comunitatea trebuie să se asocieze, pentru a rezolva diferitele probleme legate de menținerea unui climat de siguranță a cetățeanului în spațiul civic.

Rolul poliției de proximitate este, deci, acela de a depista și analiza problemele majore, de a sugera soluții, de a sprijini și stimula inițiative, de a informa și educa populația, precum și de a coordona activitatea grupurilor comunitare.

Poliția de proximitate și comunitatea trebuie să se asocieze, să-și pună în comun resursele, pentru a rezolva diferitele probleme legate de menținerea ordinii și aplicarea legii.

Această asociere trebuie fundamentată pe o analiză prealabilă a resurselor polițienești și comunitare, pentru concentrarea eforturilor de rezolvare a acestei probleme de control social, identificată în unanimitate ca fiind prioritară.

Poliția trebuie să atragă si să sprijine participarea colectivității la activitățile de prevenire a criminalității.

Fără aportul comunității, inițiativele poliției referitoare la activitatea de prevenire nu ar fi eficiente.

Parteneriatul poliție – comunitate pune în evidență intervenția unei multitudini de factori provenind din toate mediile.

În cadrul acestui parteneriat, poliția nu se mai ocupă în exclusivitate de combaterea criminalității, o mare parte a activității ei fiind consacrată informării cetățenilor în legătură cu modurile de operare folosite de infractori, metodele și tehnicile pe care le pot folosi pentru a evita victimizarea. De asemenea, în acest parteneriat este necesar ca poliția să înțeleagă comunitatea, însă și membrii comunității trebuie să înțeleagă poliția, întrucât frecvența interacțiunilor dintre acești parteneri, precum și calitatea lor, este un determinant al stabilității sociale reale și nu o stabilitate cu orice preț.

Flexibilitatea adaptării la diversele probleme ce diferă de la o comunitate la alta, pentru eliminarea reacțiilor negative generate de ezitări în soluționarea neînțelegerilor.

Comunicarea și schimbul permanent de informații.

Numai printr-o comunicare eficientă și printr-un schimb permanent de informații se pot cunoaște nevoile și așteptările comunității vizavi de activitatea poliției, se poate realiza o cooperare eficientă în prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.

Imparțialitatea fată de membrii grupurilor de interese divergente.

Numai prin imparțialitate, polițistul se poate bucura de respectul și încrederea comunității. El este acel element chemat să vegheze la respectarea legii de membrii comunității.

Consolidarea încrederii cetățenilor, inclusiv prin prezentarea corectă a competențelor politiei.

Prin cunoașterea corectă de către cetățeni a competențelor poliției, se evită și se elimină o serie de suspiciuni referitoare la activitatea desfășurată de aceasta, dar și suspiciuni referitoare la gradul de pregătire al cadrelor de poliție.

CAPITOLUL IV

POLIȚIA DE PROXIMITATE, UN SERVICIU PUBLIC ÎN FOLOSUL COMUNITĂȚII

„Poliția trebuie să fie organizată în așa fel încât, membrii săi să beneficieze de respectul populației, atât ca profesioniști însărcinați cu aplicarea legii, cât și ca prestatori de servicii”.

Art. 11, Codul european de etică

al poliției

Poliția de proximitate este o verigă între autorități și cetățeni, urmărind realizarea unui parteneriat cu populația, autoritățile publice locale, mediile de afaceri, organizațiile neguvernamentale etc., în scopul creării unui climat de siguranță publică.

Pentru a fi în măsură să-și realizeze rolul constituțional, de apărător al legii și ordinii, poliția are nevoie de sprijinul comunității în slujba căreia se află, iar pentru realizarea unei bune cooperări cu comunitatea se impune, deopotrivă, o bună înțelegere cu aceasta și încredere reciprocă.

Cercetările efectuate privind eficiența muncii de poliție, sub aspectul controlului social, am evidențiat ca regulă generală, faptul că activitatea poliției are un impact destul de modest asupra criminalității și respectiv securității persoanei. De exemplu, nu întotdeauna creșterea numărului de polițiști duce în mod obligatoriu la reducerea ratei criminalității sau la mărirea procentului e cazuri rezolvate. Factori sociali ca: venitul, șomajul, structura populației, eterogenitatea socială și educația, constituie cele mai importante elemente ale situației operative de care trebuie să se țină seama în aprecierea fenomenului infracțional.

Unii autori consideră că activitatea de patrulare auto și pedestră, chiar dublată sau triplată, nu are o influență sesizabilă asupra ratei criminalității, a ratei victimizării sau a opiniei publice cu privire la calitatea serviciului polițienesc.

De aceea, în cadrul proceselor de schimbare, modernizare sau reformă pe care le-a propus poliția în diferite state ale lumii, a apărut conceptul de „poliție de proximitate” care a devenit temă de studiu a diverselor cercetări care se fac cu scopul perfecționării activității poliției pentru a răspunde mai eficient nevoilor societății.

Apariția acestui concept se datorează faptului că metodele tradiționale de acțiune ale poliției deveniseră ineficiente în raport cu evoluția criminalității și a dezordinii sociale în general, acest aspect având un impact negativ asupra imaginii instituției creată pentru a fi în serviciul comunității.

Opinia generală este că raporturile între poliție și cetățeni trebuie în continuare îmbunătățite, în sensul creșterii ponderii serviciilor prestate de poliție către populație, în ansamblul activităților desfășurate.

Confruntate cu această situație, structurile de poliție acceptă totuși obiectivul prevenirii și eradicării fenomenului infracțional și speră să facă față situației adoptând tactici, asumându-și riscul unei crescânde insatisfacții a publicului față de activitățile desfășurate, întrucât prevenirea fenomenului infracțional, dacă este lăsată în competența exclusivă a poliției, reprezintă un obiectiv aflat mai presus de puterile ei. (Anexa nr.1, grafic P2g, P2f)

Este indiscutabil că unele tensiuni dintre poliție și comunitate au fost și rămân inerente, mai ales într-o democrație cu angajament pentru libertatea personală și respectarea drepturilor omului.

Putem spune că, pe de o parte membrii comunității recunosc nevoia pentru lege în ordine și doresc debarasarea de elemente infracționale, asigurarea siguranței personale și a proprietății, iar pe de altă parte, uneori, se manifestă o atitudine de neagreare a poliției, prin opinia unor cetățeni cărora le displace autoritatea și respectarea legii și resping aproape orice intervenție a poliției pe considerentul greșit înțeles al lipsei de democrație.

De aceea, pentru organizarea relațiilor poliție-comunitate este nevoie de realizarea unor programe specifice în acest domeniu, care să conducă la realizarea unui parteneriat bazat pe respect, credibilitate și încredere reciprocă.

În România, proiectul poliției de proximitate a fost implementat cu sprijin elvețian.

4.1 Modelul elvețian

În cadrul procesului de reformă al Poliției Române s-a conturat cu o mai mare pregnanță necesitatea deschiderii ample către valorile și instituțiile europene în vederea unei integrări structurale și instituționale rapide.

În acest context, la data de 26.03.2003 se realizează un Acord între Guvernul României, reprezentat de Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul Confederației Elvețiene, reprezentat de Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare, privind implementarea programelor „Introducerea conceptului „Poliția de Proximitate” în România, „Îmbunătățirea cooperării între Poliție și Parchet”, etapa 2003-2004, acord extins și pentru etapa 2005-2007 (anexa nr.2).

Proiectul acordă importanță în primul rând comunicării și prevenirii, promovării mentalității serviciului public al poliției în România și îmbunătățirii măsurilor de securitate pentru protejarea populației.

Cu sprijinul specialiștilor elvețieni, s-a adoptat conceptul de poliție de proximitate la nevoile și problemele cu care se confruntă comunitatea locală, creând astfel un model propriu, orientat către prestarea de servicii specifice în folosul cetățenilor.

Obiectivele Programului sunt:

garantarea unei Poliții de Proximitate susținute și a unei instruiri în domeniul analizei tranzacționale în toate instituțiile de instruire și educație ale Poliției;

introducerea din punct de vedere practic a Poliției de Proximitate în cel puțin 75% din orașele din toate județele României;

aducerea la cunoștință a conceptului Poliției de Proximitate și implementarea acestuia la nivelul tuturor structurilor polițienești și ale opiniei publice, printr-o activitate de relații publice efectuată simultan;

pregătirea planului de măsuri pentru introducerea 100% a Poliției de Proximitate până la sfârșitul anului 2006;

îmbunătățirea eficienței muncii operative a Poliției;

implementarea noilor directive, procedurilor de reorganizare, structurilor organizatorice reînnoite și a unui sistem electronic de management/control.

Prin această modalitate, la nivelul Poliției Române se realizează, într-un anumit segment de activitate (al ordinii publice), trecerea de la o poliție tradițională, unde accentul se pune încă pe aspectele cantitative și calitative ale muncii (statistici rigide, fixe), la o poliție de proximitate care combină prevenirea, comunicarea, parteneriatul, deschiderea și previziunea.

Conceptul elvețian al poliției de proximitate este fundamentat pe următoarele principii:

poliția de proximitate trebuie să atragă și să sprijine participarea cetățenilor la activitatea de prevenire a criminalității;

în activitățile pe care le desfășoară, polițiștii colaborează cu toate segmentele societății civile (instituții publice, unități de învățământ, ONG, servicii sociale, grupuri comunitare etc.);

atât poliția cât și partenerii săi se situează pe poziții de egalitate, scopul principal fiind acela de identificare și soluționare a problemelor cu care se confruntă comunitatea din care fac parte.

Activitatea de poliție în cadrul comunității constituie o metodă modernă de lucru, axată pe flexibilitate și management participativ, noul obiectiv fiind acela de a identifica și minimaliza (sau chiar de a elimina) cauzele și condițiile ce favorizează criminalitatea și obstrucționează îmbunătățirea calității vieții.

4.2. Obiectivele poliției de proximitate

Misiunea poliției de proximitate trebuie definită în funcție de nevoile cetățenilor.

Un pas important în rezolvarea problemelor ivite în cadrul comunității îl reprezintă atât pentru polițiști cât și pentru cetățeni abordarea condițiilor care determină apariția problemelor în cadrul comunității.

Poliția trebuie să cunoască foarte bine aceste nevoi pentru a putea fi capabilă să le soluționeze. Formele care periclitează securitatea publică, cauzele și condițiile favorizatoare variază de la un cartier la altul și evoluează de-a lungul timpului.

La fel trebuie să evolueze și metodele de combatere a acestor acte. Eficacitatea în acest domeniu cere să fie îndeplinite două exigențe majore:

o poliție care să comunice cu populația;

o poliție care colaborează cu toate instituțiile care au atribuții pe linia securității publice.

4.2.1 Comunicarea cu cetățenii

Obiectivele generale ale structurilor de poliție se vor stabili de comun acord cu liderii comunității. Natura și obiectivele serviciilor de poliție vor fi determinate de necesitățile reale ale colectivității în materie de siguranță, liniște și ordine publică.

Pentru a satisface într-un mod corespunzător nevoile specifice fiecărei comunități, este necesar să se realizeze un anumit echilibru între acțiunile de intervenție și cele de prevenire, de educare a publicului și de aplicare a legii prin adoptarea unor concepții globale, pe baza cărora să se stabilească strategiile și practicile adecvate, pentru: asigurarea securității, a liniștii și ordinii publice, apărarea drepturilor constituționale ale cetățenilor, prevenirea criminalității, identificarea persoanelor care au comis infracțiuni și probarea activității lor ilegale, ajutorarea cetățenilor aflați în pericol, precum și a celor care fac parte din categoriile cu grad înalt de risc din punct de vedere al victimizării, aplicarea acelor metode de lucru care să permită împărțirea responsabilităților în domeniul prevenirii criminalității, cu reprezentanții comunității, punerea în valoare a rolului polițistului în societate, prin intensificarea și îmbunătățirea contactelor cu cetățenii, colaborarea cu celelalte organisme de control social, realizarea unui dialog real și permanent cu comunitatea, în scopul realizării mandatului social (împuternicirea de a reprezenta comunitatea și de a acționa în numele și interesul ei).

Rezolvarea în profunzime a problemelor preponderente ale securității publice și tratarea simplă a „simptomelor" de suprafață, obligă la o atitudine proactivă față de infracționalitate și dezordine. Poliția și comunitatea trebuie să se angajeze împreună în lupta dificilă și îndelungată lansată împotriva complexelor probleme cronice care împovărează societatea, în general, și comunitățile, în special. Aceasta presupune:

evaluări corecte ale nevoilor comunității, sensibile la toate grupările culturale și etnice din cadrul comunității;

participarea tuturor părților interesate la strângerea datelor și elaborarea în comun a strategiilor adecvate: autoritățile alese, agențiile locale, organizații, școli, medii de afaceri și diverși reprezentanți ai comunității;

analiza alocării resurselor existente ale comunității și restabilirea priorităților, acolo unde este necesar;

elaborarea unor programe cuprinzătoare bazate pe colaborare și abordarea problemelor fundamentale;

evaluări finale și efectuarea modificărilor necesare.

Pe scurt, comunitățile și poliția trebuie să întreprindă toate acțiunile care pot contribui la ameliorarea situației date. Activitățile poliției în cooperare cu comunitatea, creează un beneficiu suplimentar, anume acela că pot demonstra angajamentul în depășirea unei stări cronice de neglijență. Acest element va contribui la reducerea sentimentului de dezamăgire care afectează numeroase cartiere în special zone sordide ale orașelor.

4.2.2 Cooperarea cu toate instituțiile cu atribuții pe linia securității publice

Confruntarea populației cu creșterea alarmantă a criminalității a dus la formularea unor obiective necesare în derularea procesului de stabilire și perfecționare a acestui tip de relații, după cum urmează:

încurajarea parteneriatului poliție-cetățeni în domeniul prevenirii criminalității (Anexa nr.1, grafic P2d, P3d);

intensificarea cooperării între structurile abilitate în aplicarea legii penale (poliție, procuratură, justiție);

sprijinirea poliției și a liderilor comunităților locale în efortul de înțelegere a naturii și a cauzelor problemelor existente în domeniul relațiilor interumane și mai ales, îmbunătățirea relațiilor poliției cu grupurile minoritare (Anexa nr.1, grafic P2c);

cultivarea și îmbunătățirea înțelegerii reciproce și comunicarea între departamentele de poliție și comunitate (Anexa nr.1, grafic P3, P3a, P3b, P3c, P3d);

stabilirea de relații apropiate între poliție, ca instituție fundamentală și celelalte instituții cu atribuții în menținerea ordinii și liniștii publice.

Aceste principii stau la baza poliției de proximitate în elaborarea diagnosticului locala de securitate, ea fiind cea care pregătește și realizează controlul local de securitate în ceea ce privește delicvența, autorii, modul de acțiune și resursele necesare. Poliția ar trebui să beneficieze de ajutorul fiecărui cetățean, deoarece prin schimbul de informații și confruntarea punctelor de vedere și a așteptărilor fiecăruia, pot fi elaborate priorități în activitate care să corespundă în totalitate doleanțelor membrilor comunității.

În cadrul acestei colaborări nu există raport de subordonare între cei doi parteneri, ambele părți fiind egale în drepturi și obligații pentru realizarea scopului comun și anume prevenirea și combaterea criminalității, menținerea ordinii și liniștii publice. Polițiștii nu-și pot îndeplini singuri misiunile și trebuie să recunoască existența unor resurse valoroase care le pot fi puse la dispoziție de comunitate.

Responsabilitatea esențială a polițistului de proximitate este aceea de a crea o legătură mai apropiată între poliție și comunitate, reprezentată de cetățeni și de celelalte autorități locale cu atribuții în menținerea ordinii și securității publice. Este un principiu de bază al poliției de proximitate prin intermediul căruia aceasta beneficiază de ajutorul tuturor instituțiilor cu atribuții în menținerea ordinii și liniștii publice.

Prin schimbul de informații, confruntarea punctelor de vedere și a așteptărilor fiecărui participant, devine posibilă formarea unei imagini obiective asupra realității și implicit asupra situației operative din sectorul de competență. În elaborarea acestui adevărat diagnostic al securității, poliția joacă un rol foarte important, prin faptul că prezintă o “expertiză particulară” fondată pe cunoașterea brută a faptelor ilicite. În acest context, poliția de proximitate este cea care cuprinde în planurile sale de acțiune prioritățile obiective determinate de colaborarea cu partenerii săi.

Astfel, polițiștii au posibilitatea de a-și evalua rezultatele acțiunilor, contribuind alături de cetățeni la formarea unei politici de ansamblu, materializată în final în acest așa numit “cadru general de siguranță publică”.

Polițiștii de proximitate își organizează activitatea bazându-se pe cunoașterea exactă a fenomenelor și problemelor existente în zona lor de responsabilitate, făcând publică relația cu cetățenii, care sunt în același timp atât destinatarii cât și martorii rezultatelor muncii lor. Departe de a se teme de publicitate și implicit de a restrânge informația cu privire la activitatea sa, polițistul e proximitate valorifică această informație ca pe o nouă resursă. O informare completă, reală și verificabilă este o condiție a încrederii cetățenilor în poliție.

Răspunzând celor două exigențe, poliția de proximitate îndeplinește o misiune care înseamnă mai mult decât menținerea ordinii publice. Ea întregește ansamblul activităților desfășurate de celelalte structuri din componența unei unități de poliție, iar împreună asigură liniștea în viața publico-cotidiană, răspunzând de acțiunile ilegale îndreptate împotriva cetățenilor.

Implementarea conceptului de poliție de proximitate în România oferă cadrul de analiză și inițiativă proactivă cu fluctuațiile demografice, tulburările sociale și evoluția criminalității.

Aspectul cel mai important, însă, este axat pe abordarea tenace și eficientă a problemelor create de fenomene infracționale.

În această fază a implementării, poliția de proximitate urmărește să realizeze următoarele obiective:

a) Responsabilizarea polițiștilor pe un teritoriu determinat

Rolul central al polițistului de proximitate, capacitatea sa de inițiativă la care se face apel, comunicarea pe care trebuie să o stabilească cu publicul, trebuie să conducă la introducerea în cadrul poliției a unor noi metode de lucru și organizare. Polițistul de proximitate are în responsabilitate un teritoriu bine determinat (un cartier, o stradă) în cadrul căruia își exercită activitatea zilnică. Acesta asigură, sub forma unei patrule pedestre, o prezență vizibilă și liniștitoare în zona sa de responsabilitate.

Polițiștii de proximitate cunoscuți de populație și în contact permanent cu aceasta stimulează încrederea, dialogul și astfel pot interveni preventiv într-un mod mai eficient decât un alt polițist operativ.

„Polițistul de cartier" trebuie să fie înzestrat cu foarte bune aptitudini profesionale, trebuie să cunoască foarte bine cartierul de care răspunde și să aibă cunoștințe vaste despre munca pe care o desfășoară, fiind capabil să se intereseze de problemele publice. Este foarte important să fie motivat de această activitate în care inițiativa îi revine și să inspire încredere interlocutorilor săi.

De aceea, în cadrul reformei resurselor umane, s-a urmărit o selecționare riguroasă a polițiștilor care au devenit „agenți de proximitate", ținând cont, pe lângă celelalte criterii (competență, ținută), de principiul voluntariatului, întrucât polițistul de proximitate trebuie să-și desfășoare activitatea din convingere și nu din obligație. (Anexa nr.1, grafic P2o, P2n)

În acest sens, la întocmirea fișei postului trebuie să se țină seama atât de criteriile profesionale cât și de anumite aptitudini psiho-sociale, care împreună definesc „profilul" polițistului de proximitate.

Un alt aspect deloc de neglijat este pregătirea managerilor cu privire la înțelegerea rolului și importanței activității „polițiștilor de proximitate", deoarece acest lucru se reflectă în gradul de susținere și punere în practică a conceptului. Mai mult, se impune modificarea criteriilor de evaluare a muncii, constând în aceea că rezultatele nu mai trebuie privite doar sub aspect cantitativ (statistic), ci sub aspect calitativ pentru că spre deosebire de poliția tradițională, poliția de proximitate are ca prioritate prevenirea și nu combaterea infracționalității.

De asemenea, este necesară conștientizarea celorlalți polițiști referitor la utilitatea acestei noi linii de muncă din structura poliției de ordine publică, ținând cont de faptul că agentul de legătură cu comunitatea, prin prisma informațiilor acumulate zilnic în teren și oferite celorlalte structuri operative, contribuie la rezolvarea cazurilor aflate în competența acestora.

b) Anticiparea evenimentelor

Un lucru esențial este acela că polițistul de proximitate prognozează evenimentele față de care intervine prin mijloace necoercitive. Trebuie menționat faptul că nu vor putea fi evitate niciodată toate situațiile care impun folosirea forței, însă poliția de proximitate trebuie să urmărească reducerea acestui gen de intervenție punând accentul pe convingerea individului.

Printr-o bună cunoaștere a situației operative din sectorul de competență, printr-o evaluare permanentă a riscurilor care se manifestă, putem în bună măsură să prevenim și chiar să acționăm înaintea producerii evenimentului nedorit.

Stabilirea obiectivelor de menținere a ordinii publice într-un oraș, cartier etc., nu se va mai realiza pornind doar de la criteriile clasice care au la bază analiza situației operative, ci se va acorda o atenție deosebită concluziilor sondajelor de opinie, care reflectă într-o mare măsură doleanțele populației. De aceea, studiul criminologie sau sociologic bazat pe opiniile cetățenilor va constitui o sursă principală de identificare a cauzelor generatoare de criminalitate, modul de acțiune – de până în prezent – care urmărea combaterea efectelor și nu a cauzelor generatoare, fiind deja o tactică managerială depășită.

Pe baza datelor culese în teren de agenții de proximitate și a analizei apelurilor telefonice zilnice, care semnalează diferite evenimente, pe hărțile criminalității aflate la sediul fiecărei subunități de poliție, vor fi marcate punctele de interes operativ și locurile vulnerabile comiterii de fapte antisociale, astfel încât ofițerii de ordine publică să aibă o privire de ansamblu atunci când întocmesc buletinul postului pentru agenții de siguranță publică.

Spre deosebire de modalitățile de lucru utilizate anterior, un bun manager va lua în considerare datele furnizate de agentul de legătură cu comunitatea, deoarece acesta menține o legătură strânsă atât cu persoanele care prezintă un risc victimal crescut (persoanele în vârstă, minori), cât și cu asociațiile de locatari, cu directorii de scoli, comercianți etc., având imaginea obiectivă a problemelor existente în zona de responsabilitate.

Colaborarea cu persoanele menționate se va materializa într-un parteneriat eficient, care va urmări îndeplinirea obiectivului comun tuturor participanților – acela de creare a unui climat de siguranță publică.

Un lucru foarte important este că în fiecare zi polițistul de proximitate adună informațiile, selectează evenimentele care prezintă utilitate operativă, concretizându-le într-o informare zilnică, clară și concisă, pe care o va prezenta colegilor săi de la celelalte formațiuni, astfel încât aceștia să-și poată orienta activitățile în funcție de necesități. Spre exemplu, vor fi scrise date despre acte de violență, furturi sau alte categorii de infracțiuni care se produc mai des, grupuri ce constituie așa-zisele „găști de cartier", date despre persoane urmărite, conflicte intrafamiliale, acte de tulburare a liniștii publice, aspecte legate de traficul rutier etc. Prezent permanent în teren polițistul de proximitate poate sprijini polițiștii operativi în activitatea lor de documentare și informare, atunci când este solicitat. Este o modalitate de încurajare a lucrului în echipă, unde fiecare participant are un rol bine determinat.

Așa cum am precizat, polițistul de proximitate comunică șefului direct informațiile adunate, analizând împreună cu acesta modul cum trebuie acționat în perspectivă, iar o dată pe lună elaborează un raport sinteză privind evoluția criminalității, care cuprinde:

• bilanțul perioadei parcurse;

• tendința actuală;

• gradul de criminalitate constatat;

• acțiuni întreprinse;

• date despre siguranța publică;

• propuneri pentru rezolvarea problemelor.

c) O poliție prezentă mai mult în mijlocul publicului

Acest obiectiv este o dorință insistentă și legitimă a cetățenilor, fiind justificată mai ales de faptul că există cartiere sau zone unde absența polițiștilor sporește sentimentul de insecuritate. Tocmai de aceea prezența polițiștilor, mai ales în zonele și la orele în care se manifestă un risc criminogen crescut, are o dublă funcție: determină sporirea încrederii cetățenilor în poliție și în același timp permite cunoașterea situației operative de care trebuie să se țină cont atunci când se face repartizarea efectivelor, datele fiind marcate și pe harta criminogenă a secției (poliției).

În realizarea acestui scop trebuie făcută o definire sectorială exactă a posturilor dintr-o zonă, creându-se pentru fiecare agent de proximitate sectoare tactice specifice, bazate pe criterii topografice .

Pentru fiecare cartier este necesară stabilirea exactă de zone prioritare, urmărindu-se realizarea unei adevărate „poliții de cartier", care trebuie reprezentată de unul sau doi agenți de proximitate, asigurându-se astfel prezența vizibilă, permanentă, în locurile sensibile.

Poliția de proximitate își fondează acțiunile pe cunoașterea aprofundată a teritoriului și a populației. Observațiile desprinse conduc la adaptarea strategiei de către șeful secției (poliției), ținând cont de preocupările și așteptările populației, precum și de propunerile făcute de polițiștii din teren.

Toate acțiunile în domeniul prevenirii și siguranței publice trebuie să fie aduse la cunoștința populației, a comunității respective. Polițiștii de proximitate nu pot sensibiliza singuri toți cetățenii și, de aceea, este nevoie de campanii de presă pentru promovarea activității lor, dar și a instituției în ansamblu. Mai mult, poliția trebuie să vină în întâmpinarea locuitorilor, participând la diferite prezentări sau manifestații de cartier, având chiar inițiative în organizarea unor manifestări culturale sau sportive, întâlniri de grup etc. Acest gen de reprezentări ne vor permite să demonstrăm cetățenilor că suntem interesați în apropierea de ei și reprezintă o modalitate de depășire a barierelor psihologice existente între polițiști și populație.

d) Primirea publicului

Poliția de proximitate asigură un serviciu de calitate, eficient și care răspunde preocupărilor și cererilor populației. Ea veghează în permanență ca serviciul public să fie același pentru toți. Organizarea serviciilor și condițiilor de primire iau în considerare și nevoile specifice victimelor și ale persoanelor vulnerabile. Acestea beneficiază de o ascultare privilegiată, care poate lua forma unei orientări și a unei susțineri personalizate.

Conștienți de faptul că reușita depinde de calitatea relațiilor cu populația, managerii iau toate măsurile necesare pentru ca primirea publicului să se facă în condiții cât mai bune, să se respecte intimitatea cererii și, în același timp, să se asigure operativitate în rezolvare.

Este cunoscut faptul că atunci când o persoană se adresează unei unități de poliție, primul impact vizual este sala de primire a publicului și camera ofițerului de serviciu și, de aceea, pentru a crea o ambianță plăcută, o atmosferă destinsă, relaxată, trebuie înlăturate grilajele și ușile metalice, consecința existenței acestora fiind faptul că solicitantul se simte stânjenit, timorat și complexat. (Anexa nr.1, grafic P3g)

Trebuie întotdeauna să gândim astfel:

– Dacă eu însumi aș fi o victimă, în ce fel aș dori să fiu primit ?

– A doua oară nu vom putea crea niciodată o primă impresie.

– Să lucrăm mai bine cu mijloacele de care dispunem.

În fiecare zi de muncă trebuie să ne punem cinci întrebări:

♦ Am putut să-i mulțumesc pe toți?

♦ Am dovedit suficient spirit de inițiativă?

♦ Am adoptat o ținută corespunzătoare?

♦ Mi-am controlat suficient de bine comportamentul?

♦ Am încercat să-mi îmbunătățesc maniera de lucru?

Ideal ar fi să poți răspunde de cinci ori DA.

Activitatea de primire a publicului trebuie să respecte „cele șase chei ale primirii :

Întotdeauna umanizați primirea. Este un gest care exprimă arta de a trăi și conturează imaginea unei instituții.

Întâi primirea, apoi tehnica.

Întotdeauna tratați fiecare victimă ca pe o persoană aparte.

Prezentați-vă și spuneți „Bună ziua".

Ascultați și vorbiți pe un ton amical.

Nu vă grăbiți, nu vă uitați la ceas,nu invocați motive închipuite pentru a părăsi încăperea.

e) Diminuarea sentimentului de nesiguranță în rândul populației prin acțiuni preventive

Datorită faptului că polițistul de proximitate cunoaște bine zona de competență și pe membrii comunității care locuiesc aici, el poate contribui la găsirea unor soluții creative, la organizarea unor activități și programe cum ar fi: „Paza bună în cartier”, cât și alte inițiative care au la bază dorința cetățenilor de a elimina anumite probleme concrete care influențează negativ atmosfera în comunitate.

f) Încurajarea populației să informeze poliția, în mod responsabil, cu privire la cauzele care pot duce la criminalitate, la îndepărtarea lor, inclusiv la descoperirea făptuitorilor.

Evaluarea rezultatelor activității polițienești poate urmări realizarea următorilor indicatori:

– reducerea ratei criminalității;

– reducerea ratei victimizării;

– reducerea condițiilor sociale și economice nefavorabile;

– reducerea sentimentului de teamă în rândul cetățenilor;

– reducerea numărului focarelor de violență;

– reducerea apelurilor de urgență;

– mărirea ratei de soluționare a cazurilor;

– creșterea numărului reclamațiilor cetățenilor soluționate de poliție.

Desigur, realizarea acestor obiective implică depășirea anumitor dificultăți. Datele oficiale despre criminalitate prezintă unele inadvertențe care se regăsesc chiar și în tratatele elementare de justiție penală și criminologie.

Cu toate că datele despre victimizare se constituie în indicatori mai exacți ai infracționalității, nici ele nu reprezintă întru totul realitatea. Uneori numărul și gravitatea infracțiunilor sunt exagerate din exces de zel sau confuzie.

Poliția poate defini, identifica sau modifica oricare dintre aceste elemente prin acțiuni conforme strategiilor de perfecționare a relațiilor cu comunitatea. Poliția constituie o parte dintr-o gamă largă de structuri sociale, menite să contribuie la o îmbunătățire generală a calității vieții. Impactul activității poliției asupra condițiilor sociale și economice este considerabil restrâns prin lege și rolul de control social care îi este atribuit.

4.3 Regăsirea concepției manageriale

Un studiu recent axat pe presiunile exercitate de mediu asupra sarcinilor și resurselor se arată:

„Sintetic examinat, marile orașe au devenit mai mari, mult mai diverse din punct de vedere etnic și, în generat vorbind, mai sărace. Ele sunt mai sărace, atât pentru că includ mai mulți oameni săraci, cât și pentru că taxele și bugetele guvernamentale se reduc. Un motiv important pentru această situație este exodul clasei mijlocii. Cei aflați în situații relativ avantajoase se mută în suburbii, lasă în urma lor clădiri deteriorate, instituții publice slăbite și o populație reziduală urbană mult mai evident divizată în săraci și bogați”.

Aceste tendințe modifică natura muncii de polițist în mod fundamental. în primul rând volumul de muncă este mult mai mare. Numărul apelurilor de urgență și al infracțiunilor sesizate crește uneori dramatic. Totuși, în multe zone, cheltuielile pentru activitățile de ordine publică efectuate de poliție nu au fost și nu sunt niciodată în concordanță cu necesitățile mediului de securitate existent. Sistemul judiciar își pierde, de asemenea, din capacitatea de a rezolva cazurile în care se solicită prezența poliției. Pe scurt, justiția este afectată de corupție: își pierde capacitatea de a pedepsi, descuraja, împiedica și reabilita. Numai aceste aspecte oferă suficiente motive pentru a regândi vechea strategie a activității de poliție.

Mai important, este faptul că înseși sarcinile poliției par a se modifica. în orașele de astăzi, teama — total diferită de actuala victimizare infracțională — a devenit o problemă serioasă prin ea însăși. Teama este cea care îi forțează pe oameni să stea departe de străzi și să își achiziționeze diferite sisteme de securitate. Aceste acțiuni pot face ca persoanele, în mod individual, să se simtă mai în siguranță, dar prefac orașul, în general, într-un loc mult mai periculos. Teama determină, de asemenea, micii întreprinzători să-și părăsească afacerile de cartier. Odată cu ele, dispar și slujbele pentru adolescenți, contribuțiile sociale precum și centrele de dezvoltare a activităților comunitare. Aceste deteriorări fortuite ale gradului de siguranță a mediului ridică întrebări celor care rămân – dacă mai merită să-și facă griji, să-și trimită copiii la școală, să-i țină departe de influența drogurilor, să-și curețe casele și străzile.

În mod similar, poliția este atrasă acum în soluționarea multor probleme și urgențe sociale grave care ar putea produce violență. în trecut, conflictele din interiorul familiei sau al comunităților sociale mici erau rezolvate de instituțiile tradiționale, cum ar fi familia, biserica, vecinii sau școala. Odată cu slăbirea acestor instituții, polițiștii au fost împinși pe un „teren" necunoscut. Acum ei sunt solicitați cu mult mai mult decât familia sau biserica să medieze disputele familiale potențial violente. Ei sunt cei care, mai des decât familia sau vecinii, au de a face cu minori delincvenți sau pur și simplu fugiți de acasă. Și, tot ei sunt cei care, mai mult decât sentimentul onoarei sau presiunea publică, sunt chemați să facă presiuni diverse pentru ca alte instituții să-și îndeplinească obligațiile legale, într-adevăr, multe dintre infracțiunile cu care poliția se confruntă acum, par să fie determinate de disputele dintre cunoscuți, mult mai mult decât din cauza jafurilor comise de infractorii înrăiți.

Aceste schimbări atrag polițiștii mult mai adânc în structurile sociale ale orașului. Cu cât aceștia sunt mai implicați, cu atât apar mai multe întrebări. Merită teama, disputele și micile urgențe sociale răspunsuri prompte și eficiente din partea poliției sau ele sunt doar factori perturbatori ai misiunii ei principale, aceea de a asigura ordinea ori de a soluționa infracțiuni grave? Au polițiștii abilitățile și capacitățile cele mai potrivite pentru a rezolva plângerile și denunțurile unor astfel de situații? Dacă nu, de ce este chemată poliția mai mult decât alte instituții să le rezolve? Ce alte instituții sunt mai potrivite și mai eficiente pentru a putea fi însărcinate cu soluționarea acestor probleme? Către cine ar trebui să-și îndrepte poliția atenția pentru a primi îndrumare în aceste probleme — către propriile preferințe profesionale, către aparenta ei abilitate de a contribui la soluționarea acestor probleme, către cerințele legii sau către indicații trasate de autorități?

În trecut, managementul se concentra asupra controlului intern. Se pleca de la ipoteza că managerii se confruntă cu situații stabile și previzibile, în eventualitatea că mediul era instabil, sarcina lor era să-și îmbunătățească capacitatea de a prevedea ce ar putea să se întâmple astfel încât instituția să fie pregătită să facă față unor provocări, când acestea apăreau. Accentul se punea pe alocarea și folosirea resurselor pentru acțiunile în sine, mai mult decât pentru servicii, marketing sau înzestrare. Administrația internă era în strânsă concordanță cu obiectivele operaționale, bine definite, prin crearea și utilizarea structurilor funcționale, menținerea unui control operațional strict și trasarea liniilor directoare de dezvoltare organizațională. în mod obișnuit, calea de îmbunătățire a performanțelor organizaționale consta în refacerea schemelor de organizare și creșterea nivelului de standardizare a procedurilor.

În general, se apreciază că acest mod de gândire a fost serios perturbat de trei factori:

elementele specifice economiei de piață;

cercetările privind practicile manageriale în instituțiile care aparțin sectorului privat;

creșterea economică în domeniul serviciilor, datorită cerințelor din acest domeniu de a se concentra asupra nevoilor clienților și a capacității de a se adapta standardele de operare astfel încât să iasă în întâmpinarea acestor nevoi.

Aceste tendințe au schimbat imaginea despre ce se cere pentru un management de calitate. Evoluția previzibilă a mediului extern și schimbările planificate au cedat locul necesităților de adaptare continuă și presiunilor de a inova pentru a se face față schimbărilor neprevăzute ale pieței, oportunităților tehnologice și presiunilor competiției. Succesul instituțiilor pare să rezide mai puțin din abilitatea acestora de a reface schemele organizatorice și a standardiza procedurile și mai mult din posibilitatea acestora de a se adapta la schimbări și a accepta noul. Teoriile controlului managerial riguros au fost înlocuite cu doctrine noi, care pun accent pe participarea angajaților și care dezvoltă teoria cercurilor calității și a angajamentului comun pentru performanță, ca principal mijloc pentru obținerea eficienței organizaționale. Focalizarea pe folosirea eficientă a resurselor în cadrul strict al organizației s-a transformat într-un „sistem deschis" care subliniază legăturile dintre aceasta și clienții săi.

Există mari diferențe între domeniul instituțiilor publice și domeniul afacerilor private. Este evident faptul că o unitate de poliție nu este un restaurant, o bancă sau o companie de asigurări. Totuși, așa cum doctrinele manageriale în restul societății sunt influențate de tendințele generale, în mod asemănător a fost influențată și gândirea managerială în poliție. Într-adevăr, schimbările în gândirea managerială au încurajat conducerea executivă a poliției să nu se mai gândească strict la cum ar putea îndeplini cel mai bine anumite obiective bine definite, ci și la cum ar putea să folosească cel mai bine mijloacele de care dispune pentru a ajuta la soluționarea problemelor cu care se confruntă populația orașelor – chiar și atunci când acele probleme nu au fost parte a mandatului lor inițial. Aceste cerințe induc posibilitatea descentralizării unităților de poliție și găsirea unor mijloace, altele decât supravegherea strictă a activității, care să-i motiveze și să-i îndrume în același timp pe angajații instituției. Ele încurajează conducerea executivă a poliției să analizeze „beneficiarii" serviciilor lor, astfel încât să devină mai competitivi, să aibă mai multă valoare.

Un alt element important care afectează organizarea și managementul poliției este însăși evoluția gândirii proprii a celor care practică profesia de polițist. Este posibil ca acest domeniu, al poliției, să fie afectat și stimulat de tendințele sociale generale dar, în același timp, activitatea poliției urmează o logică proprie, rezultată din experiența acumulată și care se regăsește în ideile proprii privind modalitatea cea mai bună de acțiune în favoarea comunităților locale.

În concluzie, ofițerii cu funcții de comandă trebuie să sprijine conceptul de Poliție de proximitate pentru ca aceasta să devină o realitate palpabilă. Agenții de ordine din patrule și polițistul de proximitate apelează la comandă pentru a obține resursele necesare implementării strategiilor de soluționare. Localizarea acestor resurse și obținerea lor este sarcina de bază a personalului de comandă. (Anexa nr.1, grafic P4, P4a, P4b, P4c)

Responsabilități:

să cunoască sarcinile tuturor subordonaților și să îi sprijine în îndeplinirea acestora;

să sprijine planul de Poliție de proximitate din zonele de competență și să se asigure că este pus în aplicare;

să îi informeze pe cetățeni în legătură cu problemele de Poliție de proximitate;

să găsească ocazii în care să sublinieze succesele de Poliție de proximitate;

să informeze tot personalul de comandă în legătură cu progresul înregistrat la programele Poliției de proximitate;

să aprecieze și să-și îmbunătățească permanent pregătirea profesională;

să încurajeze implicarea și soluționarea problemelor de către toți angajații;

să determine respect reciproc și încredere între toți angajații;

să încurajeze asumarea riscurilor de către subordonați, inclusiv prin exemplul propriu;

să își trateze subordonații așa cum doresc ei înșiși să fie tratați;

Evaluarea programelor trebuie să includă atât măsurarea operațiunilor, cât și a rezultatelor acestora. Numai pe această cale se poate pune în evidență gradul de implementare a strategiilor poliției. Între strategii și rezultatele urmărite există legături clar dovedite. Rezultatele reprezintă obiectivele cuantificabile stabilite în momentul elaborării programului respectiv. Ele constituie rațiunea de fi a activității de poliție în cadrul comunității. Aceasta a fost apreciată drept o componentă aparte a rolului poliției, separat de combaterea criminalității, întrucât anumiți indicatori legați de infracționalitate constituie în mod inevitabil, o realitate politică și socială.

4.4 Profilul „polițistului de proximitate”

După cum este specificat și în capitolul anterior, acest nou concept își propune să realizeze trecerea în segmentul de ordine publică, de la o poliție tradițională, unde accentul cade încă pe aspectele cantitative și calitative ale combaterii infracționalității, evaluate prin statistici fixe, rigide, la o poliție apropiată de populație, care combină prevenirea, comunicarea, parteneriatul, deschiderea și previziunea. Pentru reușita punerii în practică a conceptului, această schimbare impune la toate nivelurile o abordare inteligentă a diversității acțiunilor.

În îndeplinirea acestui scop, rolul esențial îl vor avea cei care lucrează în mod direct și nemijlocit cu membrii comunității, adică „polițiștii de proximitate".

Pentru a răspunde rapid așteptărilor populației, aceștia trebuie să dezvolte competențe polivalente, care contribuie la îmbunătățirea calității serviciului prestat.

Ei vor fi selecționați pe bază de voluntariat, din rândul agenților care au o bună pregătire de specialitate, cunoștințe de cultură generală și – lucrul cel mai important – să aibă aptitudinile și abilitățile necesare desfășurării cu succes a acestui gen de activități.

Polițistul de proximitate are următoarele sarcini și responsabilități:

stabilește și menține legătura între poliție și populația din sectorul său de activitate;

culege informații utile muncii de poliție, pe care le concretizează într-un raport ce îl prezintă șefului său;

întocmește lista tuturor societăților comerciale din zona sa de competență, inclusiv a numerelor de telefon ale proprietarilor acestora;

stabilește contacte cu administratorii asociațiilor de proprietari și locatari, cu paznicii instituțiilor, imobilelor etc.;

ține legătura cu persoanele de vârsta a treia, potențiale victime ale infracțiunilor, și la nevoie organizează întâlniri de grup, în care se discută probleme de prevenire;

ține legătura cu instituțiile de învățământ, având în atenție tinerii cu comportamente deviante, și organizează ședințe pe teme de prevenire;

participă la ședințele consiliilor locale împreună cu șeful subunității în care lucrează;

nu acționează cu mijloace represive decât în caz de flagrant;

comunică și colaborează cu ceilalți polițiști ai subunității pentru rezolvarea problemelor din zona de competență;

lucrează permanent îmbrăcat în uniformă;

trebuie să-și facă simțită prezența în locurile publice (piețe, parcuri, străzi foarte circulate etc.).

Pentru îndeplinirea acestor sarcini, polițistul de proximitate trebuie să facă dovada următoarelor competențe generale:

A. Competențe ce țin de personalitate

– Angajament, voință, inițiativă;

– Rezistență, perseverență;

– Acceptarea schimbărilor;

– Flexibilitate, realism, răbdare;

– Personalitate remarcabilă;

– Siguranță, credibilitate;

– Ținută;

– Toleranță față de decepții;

– Curiozitate, deschidere;

– Emotivitate, subiectivitate;

– Deschidere spre nou, pentru a crea ceva, pentru a experimenta;

– Capacitate de asimilare, voința de dezvoltare a personalității;

– Discernământ, capacitate de analiză.

B. Competențe sociale

– Capacitatea de a anticipa evenimentele;

– Franchețe, ușurință în comunicare;

– Spirit de echipă;

– Aptitudinea de a colabora, de a se integra într-un grup;

– Capacitatea de a fi un bun meditator în cazul unui conflict;

– Capacitatea de a face față schimbărilor de situație, de a face ca lucrurile să se miște;

– Recunoașterea și utilizarea aptitudinilor partenerilor;

– Puterea de convingere;

– Capacitatea de a fi un exemplu.

C. Competențe strategice și culturale

– Recunoașterea trăsăturilor specifice acțiunilor înglobându-le într-un întreg;

– Deschidere față de dezvoltare viitoare, imaginație;

Deschidere față de problemele societății;

Spirit de inițiativă

D. Competențe profesionale și funcționale

– Bun profesionist;

– Cunoștințe generale;

– Cunoașterea unei limbi de circulație internațională;

Metode și tehnici de planificare, organizare și de rezolvare a problemelor.

CAPITOLUL V

PROCESUL DE IMPLEARE A POLIȚIEI DE PROXIMITATE

„Poliția de proximitate coagulează cetățenii din comunitate care respectă legea și îi implică în procesul activității de poliție, servind ca o legătură vitală, necesară pentru a-i angaja în promovarea activă a ordinii și stabilității”.

Robert Trojanowicz, Community Policing, Michigan State University, 1986.

Strategii de implementare a poliției de proximitate

Analiza comparativă între poliția tradițională și poliția de proximitate a arătat amploarea sarcinilor pe care trebuie să le proiecteze conducerea executivă pentru implementarea unui nou stil de lucru.

Implementarea poliției de proximitate nu este o simplă politică de schimbare care poate fi rezolvată prin elaborarea unui act administrativ care să consfințească oficial noua filosofie de poliție. De asemenea, ea nu reprezintă o simplă restructurare a poliției pentru eficientizarea acelorași servicii sau o cosmetizare cu scopul de a impresiona și de a promova o mai bună cooperare. Pentru poliție înseamnă un mod de activitate total diferită, care impune autoanaliza și înțelegerea pe deplin a rolului în societate. Sarcina ce revine șefului poliției constă în a schimba concepția fundamentală de lucru a instituției pe care o conduce. O astfel de sarcină este deosebit de dificilă datorită forței puternice a concepțiilor tradiționale ale polițiștilor și manifestării rezistenței la schimbare.

Influența enormă pe care o au concepțiile tradiționale asupra polițiștilor este determinată de doi factori:

în primul rând, stresul și natura periculoasă a activității polițistului le imprimă o atitudine precaută, cu atât mai mult cu cât ei își desfășoară activitatea în general, față de persoane deviante și ostile;

în al doilea rând, orele prelungite de lucru și munca în schimburi le afectează planurile pentru o viață socială normală. În majoritatea cazurilor, viața socială a polițistului se limitează la domeniul său profesional.

Se promovează adesea o analogie cu o altă filosofie organizațională care ar putea ajuta la înțelegerea implementării poliției de proximitate: cu cât un vapor este mai mare, cu atât se impune mai mult timp pentru efectuarea manevrei de întoarcere. Realitatea arată că o navă de mare tonaj nu poate fi întoarsă printr-o manevră scurtă, iar o astfel de manevră necesită și presupune o timonă puternică pe întreaga perioadă de schimbare a direcției. De asemenea, merită subliniat, că pe timpul executării manevrei de întoarcere, siajul va produce, o turbulență deosebită.

Prin analogie, șefii ei profesionali se ocupă de implementarea unei noi concepții de lucru în poliție trebuie privit ca o timonă responsabilă de întoarcerea unei nave: în primul rând, cu cât instituția este mai mare, cu atât va fi necesar mai mult timp pentru schimbare; în al doilea rând, pe întreaga perioadă a procesului de schimbare, șeful poliției va fi supus unei turbulențe constante. O astfel de funcție va presupune o capacitate personală de conducere considerabilă și o perseverență constantă. Pentru a desemna etapele care sunt necesare pentru implementarea unei poliții de proximitate, s-au elaborat o serie de recomandări care prezintă într-o manieră mai mult sau mai puțin generală pașii care trebuie întreprinși în această privință.

Prezentăm în continuare pași operaționali care în opinia lui David Bayley trebuie avuți în vedere la implementarea conceptului de poliției de proximitate:

Pasul nr. 1. Polițiștii în uniformă sunt desemnați să patruleze pedestru în zone în care densitatea populației, criminalitatea și nevoile comunității o cer.

Pasul nr. 2. Polițiștii de proximitate trebuie să înființeze rețele de contact cu oamenii din comunitate,ce aparțin tuturor categoriilor sociale.

Pasul nr. 3. Poliția trebuie să înființeze, acolo unde nu există, comitete de cartier pentru a se consulta asupra problemelor și priorităților locale.

Pasul nr. 4. Polițiștilor de proximitate trebuie să li se ofere timpul pentru a îndeplini variate responsabilități pentru consultare, rezolvarea problemelor și mobilizarea resurselor.

Pasul nr. 5. Polițiștilor de proximitate ar trebui să li se permită mai mult să-și organizeze singuri programul, decât să se conformeze mecanic la un program mandatat de lucru în schimburi.

Pasul nr. 6. Polițiștii de proximitate ar trebui să fie disponibili zilnic întâlnirilor obișnuite cu cetățenii.

Pasul nr. 7. Polițiștii de proximitate ar trebui să coordoneze operațiile poliției în așa fel încât polițiștii care nu sunt familiari cu o vecinătate și îndeplinesc diferite acțiuni, să se afle sub îndrumarea celor care cunosc comunitatea.

Pasul nr. 8. Liderii locali ar trebui să-și adapteze utilizarea resurselor, în special personalul, la nevoile unei zone particulare, în funcție de sugestiile făcute de către polițiștii de proximitate.

Pasul nr. 9. Șefii profesionali ar trebui să fie pregătiți pentru a înțelege că ei sunt responsabili cu facilitarea și cu supravegherea activităților poliției de proximitate.

În acest sens, analizele au permis desprinderea unor trăsături comune ale modelelor utilizate. În scopul identificării proceselor și rezultatelor ce trebuie măsurate pe parcursul implementării, se recomandă urmărirea obiectivelor:

dezvoltarea strategiilor parteneriale de consultare sistematică cu rezidenții cartierelor ca parteneri în asigurarea securității publice;

desemnarea pe termen lung a polițiștilor de legătură cu zonele rezidențiale;

trasarea unor responsabilități directe în relația cu rezidenții și autoritățile legitime;

împuternicirea rezidenților din cartiere;

dezvoltarea activității de poliție orientată către rezolvarea problemelor;

trecerea de la specializarea îngustă la tipul de profesionist către o pregătire mai generală în activitatea de poliție;

colaborarea poliției cu alte componente ale justiției penale, birouri orășenești, servicii sociale și agenții de asistență medicală, școli și anumite organizații din sectorul privat;

intensificarea misiunilor poliției de reducere a sentimentului de teamă în rândul cetățenilor, de îmbunătățire a calității vieții și de reducere a criminalității.

Majoritatea strategiilor de implementare necesită evaluarea activității de poliție la nivel de comunitate. Separat sau toate la un loc, ele implică măsurarea anumitor procese sau rezultate, activitate utilă în determinarea angajării unei unități în activitatea de poliție și a eficienței rezultate.

Willard Oliver (1998), autor al cărții Community-Oriented Policing: A Systemic Approach to Policing, apreciază că sunt necesare cinci stadii pentru implementarea poliției de proximitate.

Stadiul I

Acest stadiu de planificare poate să dureze până la doi ani. Activitatea debutează cu o evaluare a relațiilor curente și a diferitelor niveluri ale percepției criminalității. Din momentul în care poliția și comunitatea sunt educate asupra conceptului de poliție de proximitate, scopuri pe termen scurt și lung sunt fixate și sunt elaborate strategii adecvate acestor scopuri. În acest moment, este oportun a se identifica „țintele" care vor fi vizate de poliția orientată către problemă. Autorul subliniază faptul că în această etapă de planificare se poate contura un plan de marketing pentru poliție și comunitate centrat pe conceptul de poli ție

Stadiul II

Esența acestui stadiu este poliția de proximitate orientată către micro-comunități, programarea putând să prevadă o implementare pentru o perioadă variabilă: de la un an / un an și jumătate până la patru ani. Unitatea de poliție testează conceptele și programele poliției de proximitate pe teren, fără a face schimbări majore în departament sau în comunitate.

Scopul este de a analiza rezultatele pentru a determina ceea ce se va implementa pe scară largă. Această etapă poate să înceapă prin poliția orientată strategic. O abordare comună este reprezentată prin înființarea unei structuri care să se ocupe numai de implementarea poliției de proximitate. Din momentul în care polițiștii din aceste echipe experimentează și învață avantajele și dezavantajele variatelor abordări, ei pot pregăti și educa alte persoane din poliție și comunitate. Cu toate că etapa este importantă pentru cercetarea și adunarea datelor, ar trebui să nu se piardă prea mult timp pentru că alte servicii de poliție pot să ofere exemple de poliție de proximitate și pot să influențeze alegerea celor mai bune strategii.

Stadiul III

Acest stadiu de tranziție reprezintă etapa în care toți polițiștii cunosc conceptul de poliție de proximitate și fiecare a departamentului din care fac parte este implicată în deplina implementare a acestuia. Schimbările care se vor derula includ reorganizarea patrulării pentru a facilita descentralizarea și pentru a se corela cu vecinătăți variate, ceea ce va implica cetățenii și oamenii de afaceri. Procesul de angajare poate include o nouă descriere a postului pentru a se atrage polițiștii care vor îndeplini cel mai bine sarcinile cerute de poliția de proximitate. Pregătirea și evaluarea sunt alte funcții care trebuie să reflecte conceptul poliției de proximitate. Coordonarea cu alte servicii poate include pregătirea și eforturile de a sprijini acest program. Durata pentru stadiul III este estimată ca fiind de la doi ani și jumătate la șapte ani, dar ea depinde de mărimea și complexitatea structurii de poliție și comunității.

Stadiul IV

Acest stadiu al „macro-poliției de proximitate" are prevăzută o durată de implementare de la patru ani și jumătate la zece ani. Se consideră că poliția de proximitate trebuie să fie prezentă în fiecare aspect al activității inspectoratului de poliție, precum și în fiecare parte a comunității.

Stadiul V

Această etapă reprezintă instituționalizarea poliției de proximitate. Ea se finalizează atunci când elementele componente ale poliției de proximitate au devenit operaționale. Perioada estimată este de la șase ani și jumătate la patrusprezece ani.

Oliver subliniază că numai câteva departamente de poliție din SUA au atins stadiul V. Majoritatea se află în stadiul micro-comunitar sau tranzițional.

Cele cinci stadii expuse de Oliver furnizează obiective măsurabile pentru departamentele de poliție. Fiecare departament de poliție va progresa prin diferite stadii și multe dintre ele vor întâmpina rezistență la schimbare.

În stadiile timpurii ale implementării nu este cazul să se aprecieze că indicii tradiționali (rata criminalității, apelurile cetățenilor, reclamațiile referitoare la cazuri de corupție) s-au schimbat radical sau că schimbarea poate fi atribuită în exclusivitate activității poliției în cadrul comunității.

În general, se dorește să se descopere că problemele criminalității se reduc ca urmare a inițiativei luate. Dincolo de schimbările înregistrate pe palierul criminalității, analiștii care monitorizează implementarea poliției de proximitate trebuie să acorde atenție unor categorii de schimbări paralele ce se pot produce, scopul fiind de a se crea distincții clare în ceea ce privește procesul avut în vedere. În acest sens, trebuie urmărite diferitele schimbări ce se pot produce:

Schimbările produse în cadrul unor dimensiuni speciale ale criminalității, acordarea unei atenții speciale tendințelor criminalității, atât din sfera criminalității violente cât și din sfera infracțiunilor ce vizează proprietatea. Schimbările din sfera criminalității pot fi într-o anumită măsură reflectate de tendințele infracționalității care se referă la proprietate, dar schimbările percepției generale a siguranței pot fi influențate de tendințele criminalității violente.

Schimbările produse la nivelul intereselor cetățeanului și sentimentului de nesiguranță; se pot reflecta schimbări ale nivelului criminalității, dar se pot explica atât prin evenimente particulare cât și prin dimensiunea globală. În acest sens, se pot identifica mai degrabă legături mai profunde ale percepției comportamentului „necivilizat" sau antisocial și, într-o măsură mai mică, se poate evalua conexiunea cu dimensiunea criminalității definită oficial.

Schimbările produse de impactul criminalității, în termenii gravității incidentelor (categorii individuale de infracțiuni cel mai adesea acoperă un spectru larg de evenimente) și în termenii victimizării (aceeași infracțiune poate avea efecte diferite asupra unor victime diferite);

Schimbări în percepția „quasi" infracționalității, prin care, cel mai adesea, se descriu infracțiuni care nu sunt oficial sancționate sau sunt foarte rar tratate ca atare – tulburarea liniștii publice, aruncarea gunoiului în locuri interzise, vagabondajul, comportament deviant etc;

Schimbările produse la nivelul „variabilelor colaterale" ce sunt asociate delincventei (ex., abandonul școlar).

În vederea eliminării confuziilor, informațiilor redundante și termenilor neclari, se apreciază că implementarea poliției de proximitate trebuie să fie validata de rezultatele înregistrate la nivelul următoarelor dimensiuni:

Nivelurile infracționalității înregistrate – reprezintă înregistrarea infracțiunilor, activitate care depinde de practicile folosite de poliție – dar care este adecvată numai unei aprecieri unilaterale a schimbării. Segmentarea categoriilor de infracțiuni este necesară pentru a se arăta tendințele categoriilor particulare.

Nivelurile criminalității locale – reprezintă numai o analiză parțială a infracțiunilor comise în zonă, pentru a monitoriza infracțiunile comise asupra rezidenților. Informațiile demografice vor arăta ce categorii de rezidenți sunt în poziția de victimă și ce fel de schimbări s-au înregistrat în timp.

Nivelurile rezultate din analiza interesului cetățeanului/sentimentului de nesiguranță – pot fi măsurate în timp, dar rezultatele măsurării pot să nu fie legate de actualele niveluri ale criminalității. Ancheta poate identifica ce infracțiuni provoacă cea mai mare teamă sau cea mai mare preocupare, urmărindu-se, de asemenea, măsurarea intenției comportamentale de evitare a victimizării. Este posibil să se obțină un singur indicator al „calității siguranței" prin combinarea răspunsurilor.

Nivelurile „quasi criminalității" sau comportamentelor „necivilizate" – informațiile pot fi obținute dintr-un număr mare de surse pentru a se obține un tablou al incidentelor ce se află la limita înregistrării oficiale ca infracțiuni. Anchetele pot furniza informații cuantificabile asupra zonei, (comportamente deviante, graffiti și distrugeri de bunuri). Aceste anchete pot furniza, de asemenea, informații asupra percepției condițiilor de mediu și comportamentelor antisociale în vecinătățile studiate.

Informații asupra costului criminalității – dimensiunea criminalității poate fi măsurată în funcție de costuri. Este posibil să se obțină informații de la autoritățile locale asupra costurilor pagubelor rezultate în urma actelor infracționale. Totuși, există dificultăți în obținerea unor asemenea informații (autoritățile locale nu colectează, în mod normal, aceste tipuri de informații) și în interpretarea tendințelor (fluctuațiile costurilor pot reflecta mai degrabă alocările pe care le face autoritatea locală).

Alte informații care se referă la criminalitate – este posibil să se colecteze și din alte surse informații care se referă la criminalitate, cu toate că s-ar putea să nu se obțină conexiuni semnificative. De exemplu, informațiile obținute de poliție privind apelurile care nu necesită intervenție, sau de la brigăzile de pompieri privind apelurile telefonice/alarme false ce anunță producerea unor incendii.

Variabile colaterale – o serie de factori au fost asociați delincventei juvenile. Asemenea variabile, cum ar fi frecvența școlară sau abandonul școlar, pot furniza informații asupra unor rezultate pe termen lung.

Pentru a identifica succesul programului trebuie să se stabilească dacă îmbunătățirile din zona de aplicare a dimensiunilor operaționale se datorează mai degrabă acestei inițiative și nu altor factori externi, cum ar fi măsuri ale autorităților locale. O abordare comparativă ar putea fi aplicată prin monitorizarea indicatorilor de performanță de la nivelul întregului oraș. Pentru a arăta că programul a avut succes, este necesar să rezulte că îmbunătățirile înregistrate în zona de aplicare trebuie să fie suplimentare oricărei zone de la nivelul local.

O atenție specială trebuie să fie acordată posibilității ca inițiativa să aibă impact dincolo de nivelul zonei de aplicare. Se poate ca rezultatele inițiativei, ca parte a unui program viitor mai larg, să influențeze pozitiv sau să amendeze aceste practici. Acest „efect de ondula ție" nu este justificat, dar poate fi un factor ce va influența inițiativele similare ale unui program local în altă zonă.

Un eșec poate să conducă la o nouă evaluare a programului și să fie un prim pas către succes. Absența schimbării, sau chiar o anume deteriorare a mediului, poate fi cauzată de o deteriorare a condițiilor. De exemplu, nu se poate înregistra o reducere a problemelor criminalității în zona de aplicare atât timp cât tendințele locale indică creșteri substanțiale ale criminalității. Obiectivele evidente ale unei inițiative de siguranță comunitară sunt reducerea criminalității și a sentimentului de nesiguranță. Mai puțin evidente sunt obiectivele care includ reducerea costului și a impactului criminalității. Modalitățile de a măsura eficiența par a fi foarte simple:

Reducerea nivelurilor criminalității – măsurate de anchetele realizate de poliție.

Reducerea teamei de criminalitate – măsurate de anchetele privind victimizarea.

Reducerea costurilor, măsurată, de exemplu, de pagubele produse de vandalism.

Problemele care pot apărea în timpul acestor măsurări:

Nu este posibil să se colecteze informații pentru fiecare proiect sau inițiativă (sau nu se pot corela cu informațiile poliției, chiar dacă sunt disponibile).

Măsurarea costurilor este dificilă datorită problemelor atribuirii costurilor criminalității.

Datorită faptului că poliția de proximitate este privită ca o strategie fluidă capabilă să se adapteze nevoilor și problemelor particulare care există în comunități largi, dezvoltarea unui model evaluativ care să ia în calcul aceste diferențe este foarte dificil de realizat. De asemenea, pentru că evenimentele au un ritm de apariție extrem de rapid, aplicarea unui model general de implementare care să acopere o paletă largă de comunități pare să fie îndoielnică. Aceste fluctuații nu diminuează nevoia unităților de poliție de a evalua obiectivele prevăzute în programele lor operaționale.

Observarea condițiilor variabile prezente în mediul extern și intern, în care evoluează organizațiile de poliție și comunitățile, sunt elementele cele mai sugestive pentru a argumenta necesitatea evaluării programelor de poliție de proximitate. Pentru că programele poliției de proximitate trebuie să se ajusteze schimbărilor, selectarea strategiilor de evaluare trebuie să se bazeze pe flexibilitate și mai puțin pe rigurozitate în scopul producerii de date semnificative pentru administratorii programelor. În faza actuală de dezvoltare a curentului poliției de proximitate, realizarea unor evaluări semnificative s-a dovedit dificil de atins și numai câteva programe au putut prezenta informații cuantificabile satisfăcătoare.

5.2 Activitățile polițistului de proximitate

În foarte multe cazuri polițiștilor li se spune „Tu ești din acest moment polițist al poliției de proximitate – du-te și fă-ți treaba", aceasta fiind toată instruirea practică pe care ei o primesc pentru a se dedica unei profesii cu caracter flexibil. Realitatea este că, de fapt, polițiștii de proximitate au nevoie de asistență dincolo de pregătirea academică inițială.

Pentru că poliția de proximitate este o filosofie, nu un program, multe din trăsăturile sale aplicate practic nu pot fi descrise pe hârtie. Polițiștii de proximitate trebuie să fie receptivi la dorințele și ideile cetățenilor, sens în care ei trebuie să fie creativi și inovatori în transpunerea doleanțelor în acțiuni, ceea ce îi va ajuta să rezolve problemele cu care se confruntă comunitatea. Polițiștii de proximitate au nevoie de libertate și autonomie – inclusiv libertatea de a eșua în activitatea lor.

Poliția de proximitate desfășoară relații organizaționale și operaționale cu o paletă mult mai largă de agenții, asociații sau organizații de cartier. Rolul polițistului de proximitate este să devină un catalizator în comunitate și un manager al resurselor comunitare. În acest sens, un prim pas ce trebuie realizat constă în cartografierea resurselor comunității pentru a avea o apreciere cât mai exactă a posibilităților de rezolvare al diferitelor probleme în funcție de factorii care-i regăsește efectiv pe plan local, în vecinătate sau în cartier.

Se semnalează o diferență între relațiile publice care se identificau în multe programe ale poliției tradiționale și relațiile profesionale ale polițistului de proximitate care încearcă să promoveze importanța interdependenței, înțelegerii mutuale, responsabilității și sprijinului reciproc. Polițistul de proximitate este persoana care implică direct toți acești factori în realizarea actului de justiție.

Activitățile și sarcinile cu caracter general atribuite unui polițist de proximitate:

Profesia necesită flexibilitate în program: polițiștii de proximitate, cel mai adesea, mai degrabă organizează evenimentele comunității și nu se preocupă să convoace membrii comunității împreună și să coordoneze acele evenimente care necesită lucru în echipă. De asemenea, polițistul poate avea nevoie de libertatea și flexibilitatea de a lucra așa cum se întâmplă cu alte segmente ale poliției care fac razii nocturne. Acest program, solicită o mare încredere între ofițerul poliției de proximitate și șefii profesionali. Încrederea este esențială pentru ca polițistul să aibă libertatea de a face ce este mai bine pentru vecinătate, cu toate că nu se identifică modele tradiționale de program.

Polițistul de proximitate nu mai este subofițerul de poliție tradițional care era ghidat de reguli stricte și care avea un cadru organizațional strict de acțiune, definit de următoarele coordonate:

Sistemul reactiv al activității tradiționale era limitat la contactele oficiale cu „clienții" poliției.

Acțiunile tradiționale ale poliției erau limitate la patrule, răspunsuri la apelurile de urgență, arestarea infractorilor și menținerea ordinii publice.

Cu siguranță, există o exagerare în ceea ce privește declararea izolării în care acționa poliția față de celelalte servicii sociale și alte organizații comunitare pentru că întotdeauna au existat strategii și diferite abordări care au încercat să realizeze o cooperare strânsă între aceste segmente.

Aplicarea legii. Ofițerul poliției de proximitate îndeplinește în general sarcini comune a poliției de patrulare.

Patrulare direcționată. Creșterea prezenței vizibile pe străzi este un factor suplimentar, principalul motiv pentru deplasarea polițistului de proximitate din mașina de patrulare la mersul pe jos este acela de a i se acorda timpul și oportunitatea de a lucra în spatele scenei și să implice comunitatea în eforturile de a face zona mai sigură pentru a trăi și a munci.

Implicarea comunității. Polițistul de proximitate încearcă să construiască o atmosferă de respect mutual și încredere, în așa fel încât cetățenii obișnuiți și liderii comunității să formeze un nou parteneriat cu poliția, să rezolve problemele criminalității, teamei de criminalitate, dezordinii fizice și sociale, inclusiv decăderea vecinătății.

Identificarea și selecționarea priorității problemelor. Polițistul de proximitate lucrează cu cetățenii, membrii comunității pentru identificarea și rezolvarea problemelor.

Raportarea. Lucrătorul poliției de proximitate împarte informațiile, inclusiv cele despre problemele din zonă, cu polițiști care sunt parte ai echipei, dar și cu cei din restul departamentului, inclusiv unitățile speciale (cum ar fi cei din departamentele antidrog).

Rezolvarea problemelor. Datorită faptului că polițistul de proximitate este parte a vecinătății și este unul dintre cei care locuiește în acea zonă, el poate fi catalizatorul care dezvoltă soluții la problemele care impun obligatoriu reținerea persoanei.

Organizare. Lucrătorul poliției de proximitate se mișcă rapid, pentru a organiza un număr de activități sau inițiative ale comunității axate pe probleme specifice, în scopul întăririi calității vieții în comunitate.

Comunicare. Polițistul de proximitate are discuții formale și informale cu indivizi și grupuri, pentru a educa oamenii în privința tehnicilor de prevenire a criminalității, precum și pentru a dezbate problemele din zonă. El utilizează mijloacele scrise de a comunica cu rezidenții din zonă și poate fi împuternicit să comunice direct cu media.

Rezolvarea conflictelor. Polițistul de proximitate mediază, negociază și rezolvă conflictele în mod formal și informal.

Trimiteri la alte organizații guvernamentale sau neguvernamentale. Polițistul trimite problemele la agențiile competente: servicii sociale, tratament antidrog, instituții sanitare, veterinare etc.

Vizitare. Polițistul de proximitate face vizite la domiciliu pentru a se face cunoscut în zonă, pentru a le solicita sprijinul și pentru a-i educa în domeniul prevenirii criminalității.

Recrutarea și educarea voluntarilor. Polițistul trebuie să solicite, să pregătească și să supravegheze voluntarii plătiți/neplătiți, mergând de la indivizii care asistă sarcinile obișnuite până la cei care lucrează cu minorii în comunitate.

Proiecte proactive. În plus față de eforturile care se concentrează pe rezolvarea imediată a problemelor, polițistul de proximitate lucrează cu structurile comunitare, pe termen scurt și pe termen lung, pentru a preveni apariția unor probleme și pentru a întări calitatea vieții.

Grupuri de interes speciale. O parte din mandatul polițistului de proximitate este de a proteja și sprijini grupurile cu nevoi speciale – femei, minori, bătrâni, persoane cu handicap, persoane fără adăpost, dar se fixează și asupra altor grupuri, cum ar fi bandele tinerilor.

Identificarea dezordinii. Față de polițiștii tradiționali, mandatul polițistului de proximitate include sublinierea dezvoltării unor soluții pentru problemele sociale, dezordinii fizice și decăderii vecinătății.

Conectarea cu sectorul privat. Polițistul contactează și solicită participarea activă a oamenilor de afaceri, mergând de la donarea de bunuri pentru afaceri mici până la sprijinul larg pentru noi inițiative.

Conectarea cu agențiile non-profit. Polițistul de proximitate acționează atât ca liant cât și ca facilitator între agențiile non-profit.

Sarcini administrative/profesionale. Ofițerul participă la programul de pregătire, recepționarea apelurilor și diferite sarcini de birou.

Informațiile de mai sus descriu activitățile și sarcinile generale ale poliției de proximitate, dar polițistul de proximitate are nevoie de puncte de referință mult mai specifice care să-i ofere ajutor pentru îndeplinirea atât a așteptărilor unității cât și ale comunității. O descriere a postului poate oferi nu numai orientarea mult dorită de polițist, dar poate furniza supraveghetorilor bazele pentru evaluarea performanței obținute.

Fără o descriere clară a postului, polițistul de proximitate se poate plasa într-un spațiu periculos fără a realiza acest fapt. Într-o unitate în care nu există o descriere a posturilor polițiștilor de proximitate, un polițist poate deveni implicat activ într-o campanie partizană inițiată de un candidat ambițios care vrea să discrediteze puterea. Fără să o spună, reprezentantul puterii, primarul și reprezentanții poliției pot deveni deranjați și, în acest fel, întregul efort al poliției comunitare poate fi stopat.

Din acest motiv, este foarte important ca înainte de a desemna un polițist într-o anumită zonă, să i se ofere descrierea postului. Descrierea postului nu trebuie să fie atât de strictă încât să înăbușe creativitatea, dar ar trebui să fie suficient de specifică să asigure orientarea polițistului de proximitate. Următorul tabel ne prezintă un posibil model al descrierii postului.

Polițistul de proximitate va fi responsabil pentru o varietate de sarcini, dar nu se va limita la ele:

Să îndeplinească, dacă este necesar, sarcinile realizate de un polițist al biroului de patrulare în uniformă.

Să adune și să raporteze informațiile către polițistul care are atribuții în zonă.

Să asigure un sentiment de securitate pentru cetățenii din zona desemnată.

Să devină cunoscut de comercianții, oamenii de afaceri și cetățenii din zonă și să-i ajute la identificarea problemelor și intereselor din zonă.

Să aplice actele normative, în special cele care se referă, sau sunt proiectate, pentru vecinătatea desemnată.

Să răspundă, atunci când este disponibil, la apelurile de urgență din vecinătatea sa.

Să răspundă, atunci când este disponibil, de investigarea infracțiunilor comise în vecinătate.

Să fie responsabil pentru securitatea clădirilor, în special atunci când sunt vacante sau temporar închise.

Să dezvolte și să conducă prezentări asupra problemelor și/sau intereselor identificate în comunitate.

Să inițieze și să dezvolte programe de training, atât pentru cetățeni cât și pentru serviciu.

Să realizeze interviuri cu reprezentanții media.

Să se prezinte ca un membru pentru diferite organizații și comitete în direcția prevăzută de politica administrației.

Să realizeze anchete privind siguranța cetățenilor, completarea raporturilor asupra riscului de victimizare și asigurarea de contacte cu victimele infracțiunilor.

Să coordoneze după un grafic săptămânal sarcinile care vor fi îndeplinite în vecinătate.

Să pregătească săptămânal rapoartele care descriu îndeplinirea sarcinilor care se referă la obiectivele și scopurile programului.

Să organizeze resursele comunității, unității de poliție și altor structuri pentru a reduce criminalitatea și a împlini nevoile comunității.

Datorită naturii atribuțiilor, polițistul va lucra în cadrul unui program flexibil 40 ore pe săptămână, cu zile libere alese variabil. Activitățile care depășesc cele 40 ore vor fi compensate ca fiind în afara programului.

Lista sarcinilor și activităților, precum și descrierea postului asigură o imagine primară a ceea ce fac polițiștii de proximitate și ceea ce se așteaptă de la ei. Totuși, majoritatea candidaților la postul de polițist de proximitate încă așteaptă exemple ale rezolvării problemelor care apar în comunitate.

Pentru că dimensiunea creativă este un ingredient necesar în poliția bazată pe comunitate și pentru că trebuie să se ia în calcul nevoile comunității, nu este un lucru ușor să se asigure o listă exhaustivă de exemple. Se oferă în schimb câteva idei, grupate pe diferite probleme și interese comune. Ar trebui să se știe că aceste exemple pot fi aplicate altor circumstanțe. Scopul acestei listări nu este limitarea imaginației, ci stimularea ei.

Identificarea problemelor

Aceste inițiative pot ajuta polițiștii de proximitate să se prezinte ei înșiși în comunitate, de așa manieră încât să înceapă să-și construiască raportul necesar pentru a avea interese comune cu rezidenții:

Oferirea de fluturași pentru fiecare adresă prin care să se prezinte numărul de telefon al polițistului din comunitate;

Efectuarea unor anchete în comunitate pentru a afla despre criminalitatea neraportată și despre alte probleme;

Participarea la întâlnirile locale, activitățile de la biserică și evenimentele sociale;

Utilizarea a diferite mijloace de transport (inclusiv biciclete) care să-i permită polițistului comunitar identificarea atentă a mediului și a căilor cele mai rapide de acces;

Implicarea în activități tradiționale;

Utilizarea media pentru a furniza sfaturi privind siguranța publică. (Anexa nr.1, grafic P3l)

Dezordinea

Polițiștii de proximitate pot să folosească diferite abordări pentru a identifica și a se confrunta cu dezordinea socială:

Supravegherea (cu sau fără o cameră) momentelor de vârf ale dezordinii;

Promovarea legislației care interzice vagabondajul; aplicarea restricțiilor privind parcarea și consumul de alcool;

Curățarea locurilor din comunitate ce atrag traficanții de droguri și prostituția;

Cooperarea cu cei care aplică legea pentru a dărâma clădirile abandonate ce pot deveni „paradise" pentru oamenii cu probleme;

Colaborarea cu bisericile, oamenii de afaceri și voluntari pentru a asigura adăposturi pentru oamenii fără adăpost, pentru a colecta haine și a organiza mese gratuite;

Supravegherea infractorilor aflați în probațiune sau a celor care execută diferite sancțiuni comunitare.

Pentru a înțelege mai bine prin ce anume poliția comunitară este diferită de cea tradițională, trebuie observate diferențele punctuale care apar în programul cotidian al polițistului comunitar. Ziua de lucru pentru un polițist comunitar diferă de cea a unuia din poliția tradițională, care în principal constă în patrularea aleatorie și răspunsuri rapide la apelurile de urgență.

Ziua de lucru a unui ofițer al poliției comunitare.

Suplimentar activităților tradiționale de aplicare a legii, cum ar fi patrularea și răspunsul la apelurile de ajutor, ziua de lucru poate include:

• Vizitarea stațiilor de cartier operaționale;

• întâlniri cu grupurile comunitare;

• Analizarea și rezolvarea problemelor din cartier;

• Conducerea unor investigații tip „din ușă-în-ușă";

• Discuții cu elevii din școli;

• întâlnirea cu comercianții locali;

• Verificarea securității relațiilor de afaceri;

• Confruntarea cu persoane turbulente.

Chris Braiden, fost șef al poliției din Edmonton, Alberta, Canada, descria activitatea de poliție orientată către problemă utilizând analogia cu comunitatea medicală:

„Doctorul (polițistul de proximitate) discută cu pacientul (comunitatea) pentru a identifica problema. Câteodată soluția este legată numai de pacient (comunitate); de ex., o schimbare a dietei (proprietarul este de acord să-și mute automobilul abandonat, unde se adăpostesc „clienții”). În alte cazuri este necesar ca doctorul (ofițerul de poliție) și pacientul (comunitatea) să lucreze împreună; de ex., o schimbare a dietei suplimentată de o medicație adecvată (organizarea cartierului pentru a ajuta la eliminarea unei clădiri insalubre, unde se adăpostesc persoane susceptibile de a comite infracțiuni). Uneori numai doctorul poate rezolva problema; de ex., operația chirurgicală (aplicarea legii). în alte cazuri, trebuie să se accepte faptul că problema nu poate fi în mod simplu rezolvată; de ex., prezența unei boli fără leac (sărăcie)".

Abordarea poliției orientată către comunitate dezvăluie o dilemă majoră pentru poliție: absența măsurilor semnificative privind eficiența în spațiul criminalității și a tulburării ordinii publice. Statisticile care prezintă ratele criminalității sunt virtual nefolositoare pentru că ele conglomerează diferite tipuri de infracțiuni într-o categorie globală și, prin aceasta, reprezintă o măsurare imperfectă a incidenței actuale a comportamentului criminal. Goldstein sugera că poliția ar putea „dezagrega" diferitele probleme cu care se confruntă zilnic și ar putea să-și dezvolte strategii care să se refere la fiecare dintre ele. Tulburările domestice, de ex., ar putea fi separate de tulburările din sfera publică; omorul ar putea fi separat de violența domestică. Din această perspectivă, activitatea de poliție orientată către problemă este, în primul rând, un proces de planificare. Așa cum și numele o sugerează, se cere poliției să gândească în termenii problemelor specifice.

Un rol mai mare pentru ofițerul stradal

O altă delimitare față de modelul tradițional constă în acordarea polițistului de proximitate a unei competențe mai extinse, a unei capacități extinse de luare a deciziilor și încredințarea unui număr mai mare de responsabilități.

Poliția orientată către problemă valorizează „gândirea" polițiștilor și îi stimulează să ia inițiativa în încercarea de a trata mai eficient problemele din zonele pe care ei le servesc. Acest concept utilizează mai eficient potențialul polițiștilor „care s-a sufocat în atmosfera poliției tradiționale". Astfel, se oferă polițiștilor un nou sens al identității și autorespectului; ei devin mult mai interesați și au oportunitatea de a urmări cazurile – analizarea și rezolvarea problemelor – ceea ce le oferă o satisfacție profesională mai mare. Utilizarea patrulării în acest mod va permite serviciilor de poliție să furnizeze suficientă stimulare pentru cei mai educați agenți și o provocare pentru cei care rămân polițiști de patrulare tară să promoveze toată cariera. Astfel, este probabil să se recruteze ca agenți de proximitate dintre oamenii care „pot servi ca mediatori, ca distribuitori de informații și ca organizatori comunitari".

În cadrul poliției orientată către problemă, polițiștii continuă să răspundă la apeluri, dar ei fac mult mai mult. Ei utilizează informațiile adunate în urma răspunsurilor operative la incidente cu cele obținute din alte surse pentru a obține o imagine clară a problemei. Ei pot să intercepteze în acest fel cauzele subiacente. Dacă ei sunt eficienți în ameliorarea acestor condiții, câteva incidente se pot întâmpla, cele care se pot întâmpla pot să fie mai puțin serioase sau se poate întâmpla ca ele să înceteze. Astfel, se poate afirma că, cel puțin prin această abordare, informațiile despre problemă pot ajuta poliția să proiecteze căi mai eficiente de a răspunde la fiecare incident.

CAPITOLUL VI

POLIȚIA DE PROXIMITATE ÎN SISTEMUL POLIȚIE DIN ALTE STATE

„Poliția trebuie să fie organizată astfel încât, să promoveze bunele raporturi între poliție și populație și, eventual, o cooperare efectivă cu celelalte organisme, asociații locale, organizații nonguvernamentale și alți reprezentanți ai populației”.

Art. 16 din Codul european de etică al poliției

6.1 Marea Britanie

După cum am menționat anterior, originea acestui concept este Anglia, unde încă din 1829 prin legea Metropolitan Police Act, adoptată de Parlamentul englez la inițiativa susținută timp de 7 ani a lui Robert Peel s-au stabilit principii și obiective apropiate poliției de proximitate, abordare ce se dezvoltă în prezent în polițiile moderne.

Azi, un polițist de seamă, John Alderson , polițist șef în Devon și Cornwal a reiterat acest concept propunând înființarea consiliilor poliției de proximitate, redactând la rându-i zece principii ale activității poliției de proximitate:

să contribuie la asigurarea libertății, egalității și fraternității în relațiile umane;

să sprijine concilierea între libertate și securitatea socială și să instaureze legea;

să faciliteze respectul pentru demnitatea umană prin revendicarea și protejarea drepturilor omului și a bunăstării;

să se implice în eliminarea condițiilor sociale criminogene, prin acțiuni sociale de cooperare;

să contribuie la crearea sau consolidarea încrederii în comunități;

să întărească securitatea persoanelor și a proprietății și să cultive sentimentul de siguranță în rândul cetățenilor;

să identifice și să investigheze infracțiunilor și să trimită în justiție pe autorii acestora, conform legilor;

să faciliteze circulația liberă și deplasarea pe autostrăzi, șosele și străzi, adică pe toate căile deschise accesului publicului;

să acționeze pentru restabilirea ordinii publice;

să intervină în crize minore sau majore, să îi ajute și să îi consilieze pe cei aflați în situații dificile și, dacă este cazul, să solicite colaborarea altor agenții.

Alderson are o mai mare încredere în public, deoarece el consideră că o mai mare securitate socială poate fi realizată nu prin simpla aplicare a legii, ci prin conștientizarea și „iluminarea” publicului, care are un instinct autentic în ceea ce privește păstrarea libertăților tradiționale, pentru o garanție astfel că grijile zilnice nu vor fi ignorate de către autorități.

Alderson evidențiază faptul că recurgerea exclusivă la sancțiunile penale este ineficientă în combaterea infracțiunilor cu grad scăzut de periculozitate.

În opinia lui Alderson , poliția de proximitate oferă un nou contract social pentru ca poliția din Anglia să refacă echilibrul cu comunitatea.

Eforturile de realizare a unei mai mari apropieri între poliție și comunitate s-au concretizat în numeroase acțiuni ale poliției de proximitate; companii de relații publice, planuri de supraveghere în cartiere, asociații de întrajutorare, acțiuni consultative, serviciul de patrulare, cooperarea între instituții.

În Anglia, eforturile de prevenire a criminalității s-au concentrat pe companiile de publicitate destinate conștientizării publicului cu privire la propria securitate, precum și îndrumării acestuia pentru luarea celor mai bune măsuri. Tema centrală a fost aceea că numai prin conlucrarea poliției cu comunitatea, criminalitatea poate fi prevenită, iar comunitatea trebuie să își joace propriul rol.

Prevenirea socială a criminalității a condus la creșterea capacității de reacție locală, a voluntariatului și întrajutorării și, nu în ultimul rând, a recunoașterii faptului că, pentru poliție, aceste dimensiuni sunt legitime.

În practică, s-au manifestat prin cele 30.000 programe de supraveghere a zonelor rezidențiale (cartiere), o evoluție dramatică dacă se are în vedere că primul program de acest fel a fost lansat în 1982.

În același timp, s-a demonstrat faptul că popularitatea poliției de proximitate nu și-a demonstrat pe deplin potențialul în domeniile instruirii și cooperării între agenți, schimbările la nivel managerial și administrativ și al relațiilor cu cetățenii.

6.2 Statele Unite ale Americii

Era comunității a început în urmă cu un sfert de secol și continuă și astăzi. Esența acestei ere este reprezentată de rezolvarea problemelor de către poliție în parteneriat cu cetățenii. Astăzi, filozofia principală a activităților de poliție din Statele Unite este centrată pe poliția de proximitate.

Herman Goldstein, prin lucrările sale ce descriu poliția orientată către problemă, este unul din liderii de vârf care a asigurat un fundament teoretic pentru poliția de proximitate. El a arătat că poliția este mai mult interesată în a oferi un răspuns rapid și în a trata simptomele problemei decât să se concentreze pe problema în sine. S-a afirmat că poliția trebuie să comunice cu rezidenții, să înțeleagă problemele comunității și să lucreze pentru a găsi cele mai bune soluții.

Goldstein diferenția poliția de proximitate de poliția orientată către problemă prin sublinierea faptului că prima accentua angajarea comunității.

Același autor reconceptualizează ceea ce face poliția, se focalizează pe problemele cu care se confruntă, încurajează o abordare mult mai analitică a acestor probleme și cere poliției să creeze variate strategii pentru rezolvarea unei probleme particulare, una dintre acestea fiind colaborarea cu comunitatea.

James Wilson, un analist politic, și George Kelling, un criminolog, au publicat în Atlantic Monthly un articol intitulat „Broken Windows” The Police and Neighborhood Safety (1982). Teoria dezvoltată de acești doi autori, numită „modelul ferestrelor sparte”, este prezentă în poliția de proximitate și a reprezentat o schimbare esențială în practicile, cercetările și situațiile polițienești. Extrem de folositor pentru poliție, acest model analizează critic metodele tradiționale și stimulează noi abordări și cercetări.

Principiile sale fundamentale sunt:

Vecinătatea care cuprinde consumatorii de droguri, rețele de prostituție, bande de tineri și oameni fără adăpost este caracterizată de teamă, dezordine și rate înalte ale criminalității.

Clădirile deteriorate, care rămân nereparate, atrag infractorii și conduc la infracțiune.

Teama și criminalitatea se reduc în aceste vecinătăți prin cooperarea dintre poliție și cetățeni.

Mesajul autorilor se referă la faptul că rezidenții dezvoltă un sentiment puternic al comunității atunci când interacționează unul cu celălalt și când sunt mândri de condițiile de viață oferite de vecinătatea lor. Atunci când cineva sparge un geam și el nu este înlocuit, mult mai multe geamuri ale ferestrelor se vor sparge în perioada următoare.

Geamurile ferestrelor sparte sau clădirile care nu sunt îngrijite, sunt semnale că oamenii trăiesc într-o zonă care nu-i interesează. Imaginea deteriorării și apatia acționează ca un magnet care atrage infractori.

Cu cât vecinătățile devin zone periferice social cu atât va crește populația care comite infracțiuni, ceea ce va conduce la creșterea sentimentului de teamă.

Pentru comunitate și poliție, modelul ferestrelor sparte ilustrează importanța corectării semnelor minore ale degradării mediului de viață și menținerea ordinii pe străzi. Acțiunea ar trebui să se concentreze pe vandalism, graffiti, consumul public de droguri și alte infracțiuni minore care pot conduce la probleme mult mai grave ce pot distruge vecinătatea. Poliția ar trebui să considere infracțiunile minore nu ca dăunătoare, ci ca amenințări reale pentru comunități.

O problemă centrală a modelului ferestrelor sparte este deplasarea indezirabililor de pe străzi. Dacă minorii și tinerii sunt extravaganți, iar oamenii fără adăpost colectează resturi menajere, se consideră că acești oameni nu sunt cei care încalcă legile. În consecință, cum vor fi eliminați indezirabilii și care vor fi consecințele! Dacă ei sunt forțați să părăsească zona sau sunt arestați pentru un motiv minor, ar putea apărea probleme pentru că poliția poate fi acuzată că abuzează de puterea sa și poate da naștere la îndoieli asupra constituționalității acțiunilor sale. Dacă asemenea oameni sunt alungați către o altă zonă, atunci problema este numai plasată" în alt loc. În realitate, aceste probleme persistă mulți ani și nu se găsesc foarte ușor răspunsuri. Dacă șeful le spune polițiștilor de patrulare, „Păstrați zona curată !”, începe o întrecere pentru a alunga indezirabilii dintr-o zonă în alta. Vecinătățile care vor avea cea mai mare prezență stradală și cea mai bună supraveghere polițienească vor câștiga. Dar jocul amenințărilor, „curățirea" zonelor, arestările și încarcerarea sunt specifice vechii poliții. Ceea ce particularizează modelul ferestrelor sparte este abordarea orientată către comunitate.

Lyman (1999) a furnizat o ilustrare asupra modului în care modelul ferestrelor sparte, în combinație cu abordarea toleranței zero, a fost aplicat cu succes pentru reducerea criminalității în sistemul de metrou din New York. Modelul toleranței zero se referă la acțiunea poliției față de infracțiunile minore, ce sunt luate în serios. William Bratton, ca șef al New York Transit Police, a testat teoria ferestrelor sparte prin aplicarea legilor care se referă la calitatea vieții, constatând că semnele minore ale dezordinii au un impact enorm asupra criminalității majore. Bratton a descoperit că cei care călătoresc fără să plătească biletul – cerșetori agresivi, oameni fără adăpost, consumatori de droguri – contribuie la dezordine și cresc rata criminalității cu violență. Poliția a descoperit că aceleași persoane care violează legea prin sărirea pragurilor de la punctele de control al biletului sunt de fapt cei care fură de la călători. Cheia a fost arestarea celor care comit infracțiuni minore pentru a reduce infracțiunile cu violență. Bratton a aplicat aceeași abordare pentru întreg orașul atunci când a devenit consilier al NYPD. De exemplu, el a ordonat să se aresteze „spălătorii de parbrize”, în fapt persoane care cer bani de la conducătorii auto staționați la intersecții sub pretextul spălării geamurilor mașinilor.

Fuller (1998) a utilizat modelul ferestrelor sparte pentru a fi inclus în perspectiva „pacificatoare". Această perspectivă este caracterizată de faptul că structurile sistemului de justiție și cetățenii lucrează împreună pentru a reduce problemele sociale și suferința umană, în acest sens constituindu-se rețele comunitare pentru a controla criminalitatea. Această poziție a adus modificări tradiționalului „război împotriva criminalității", în care infractorul era privit ca un inamic pentru care pedepsirea aspră și rapidă reprezenta cel mai adecvat răspuns. Asemenea opinii sunt adânc înrădăcinate în societatea noastră. Perspectiva pacificatoare subliniază justiția socială, rezolvarea conflictelor, reabilitarea și credința că oamenii au nevoie să coopereze pentru a îmbunătăți calitatea vieții în comunitățile în care trăiesc. Este un model cuprinzător prin care indivizii sunt împuterniciți și care asigură oportunitățile ca ei să-și controleze destinele. Fuller (1998) a afirmat că perspectiva pacificatoare nu este o neglijare a criminalității. În multe cazuri, ea este foarte fermă cu criminalitatea, dar prin acest sistem se caută să se transforme atât indivizii (criminalii) cât și instituțiile care modelează acest tip de indivizi. De asemenea, se cere instituțiilor care aplică justiția pentru diferite clase, o atitudine clară pentru a nu fi etichetate ca fiind rasiste.

Fuller (1998) este critic cu articolul în care Wilson și Kelling au prezentat modelul ferestrelor sparte datorită accentului prea mare pus pe încrederea că poliția poate rezolva problemele. Perspectiva pacificatoare nu se focalizează pe „vânarea" sau arestarea indezirabililor, ci îi vrea incluși în comunitate, unde vor fi ajutați prin diferite programe (programe de recreere pentru tineri, centre de primire pentru oamenii fără adăpost și programe anti-drog).

Susan Trojanowicz (1992), a identificat două teorii suplimentare care susțin poliția comunitară:

1. teoria responsabilității normative apreciază că majoritatea oamenilor sunt bine intenționați și că ei vor coopera cu alții pentru a facilita construirea consensului. Cu cât grupuri variate împărtășesc mai mult valori, credințe și scopuri comune, cu atât este mai probabil să fie de acord asupra scopurilor comune atunci când ei vor interacționa împreună pentru a-și îmbunătăți vecinătățile lor.

2. teoria criticii sociale se concentrează pe modalitățile prin care oamenii se coalizează împreună pentru a corecta și a depăși obstacolele sociale, economice și politice care-i obstrucționează în atingerea nevoilor lor. Teoria îmbracă trei concepte de bază:

a. Conștientizarea. Înainte de a li se cere schimbarea oamenii trebuie să fie educați asupra circumstanțelor prezente.

b. Împuternicirea. Oamenii trebuie să acționeze pentru a-și îmbunătăți condiția lor.

c. Emanciparea. Oamenii pot dobândi eliberarea prin acțiune socială.

Kappeler și Vaughn (1999) susțin că poliția de proximitate a fost pentru prima dată implementată ca poliție orientată către comunitate și poliție orientată către problemă. Poliția orientată către comunitate a evoluat prin Police Foundation și School of Criminal Justice, Michigan State University (MSU). Police Foundation s-a implicat într-un număr de programe destinate să conducă la adoptarea unor relații mai bune între poliție și comunitate.

6.3 Activități polițienești comunitare din Israel

În Israel, este bine cunoscut faptul că deși majoritatea, dacă nu chiar toate instituțiile sociale, politice, de învățământ, judiciare, de sănătate, militare și de alt tip au fost făurite după înființarea statului în 1948, ele își aveau totuși rădăcini instituționale și organizatorice de necontestat care datează încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Sub această continuitate se identifică deosebiri semnificative între problemele unui stat independent și cele ale unei comunități locale, între activitățile polițienești desfășurate de forțe independente și cele specifice puterii de ocupație. Independența a determinat comunitatea evreiască să-și schimbe sentimentul antibritanic (și în timpul celui de al II-lea Război Mondial) și să-și canalizeze energiile spre stabilirea controlului social asupra propriilor cetățeni și realizarea unei „diviziuni a muncii". Independența a constat în faptul că, din punct de vedere al furnizării serviciilor de apărare, jurisprudență, impozitare și de poliție, comunitatea evreiască nu mai depindea de o altă comunitate sau stat gazdă.

Poliția din Israel, în cea mai mare parte a activităților sale, nu a desfășurat acțiuni de cercetare penală și este angajată intens în noi forme de deservire a comunității, mandatul ei fiind foarte clar definit în termenii aplicării legii așa cum este prevăzut la paragraful 3 al Regulamentului Poliției (ediția nouă din 1971): „Poliția Națională Israeliană se va ocupa de prevenirea și identificarea infracțiunilor, de prinderea infractorilor și trimiterea-lor în instanță, de paza deținuților, de menținerea ordinii publice și de siguranța persoanei și a proprietății".

În ciuda puternicului sentiment al comunității, al unității și familiei cât și a experienței comune, asociate cu irascibilitatea față de agenții de control, israelienii sunt foarte precauți, dar deosebit de protectori unul față de celălalt.

Unitatea pentru relațiile poliție-comunitate accentuează apartenența poliției la comunitate și a faptului că toate activitățile polițienești au și un caracter comunitar ceea ce îi conferă și din punct de vedere profesional un argument pentru existență. Activitățile de poliție de proximitate sunt văzute prin prisma flexibilității: ele se adaptează nevoilor și caracteristicilor comunitare, și reprezintă un instrument de utilizare a obiectivelor stabilite în funcție de nevoile sale.

Experimentul polițiștilor zonali s-a bucurat de atenția deosebită a factorilor de conducere a poliției și a fost îndeaproape monitorizat de aceștia, dar s-a afirmat că, în afară de acesta, prea multe schimbări ale practicilor de poliție nu s-au mai făcut. Noile principii de formare a polițiștilor au indicat nevoia de a se acorda mai multă atenție drepturilor civile, sau dreptului la politețe (civilizat, manierat, politicos) pentru a se răspunde dificultăților cu care se confruntă poliția în timpul acțiunilor legate de trafic, siguranță și criminalitate.

Activitățile de poliție proximitate israeliene se confruntă în prezent și cu probleme de altă natură, mai mult decât activitățile de alt tip. Este vorba de un buget prea mic alocat care nu corespunde nevoilor de înlocuire sau completare a personalului (pensionare, demisie). În plus, ofițerii aflați la comandă nu au acceptat în totalitate poliția comunitară și activitățile ei, așa că fie nu raportează despre ea, fie nu consideră că necesită atenție. într-un fel, acest lucru reflectă o anume atitudine și poziție față de activitățile de poliție comunitară, care la rândul lor oscilează între aplicarea legii și furnizarea de servicii. În plus, relațiile cu celelalte servicii sociale au o baza socială de realizare ad-hoc, fără a se încerca reglementarea interdependenței, cooperării sau planificării lor. În afară de planificarea pentru cazuri de urgență sau de asigurare a securității, evenimentele curente sociale sau cu implicații penale, care ar reclama intervenția agențiilor sociale nu sunt clar stabilite în cadrul practicii polițienești.

Ca rezultat, s-a încercat aplicarea unei noi abordări, prin mediere universitară concretizată printr-un contract între poliție și serviciile sociale privind cooperarea în domenii de interes reciproc dar și în domenii de strictă specialitate. După o perioadă au putut fi neutralizate obiecțiile ce veneau în special de la serviciile sociale, care se temeau de încălcare a domeniului de competență profesională. Totuși un astfel de contract a fost semnat în 1985 la Haifa, prin medierea Universității din Haifa, între polițiștii zonali (districtul poliției Haifa) și lucrătorii sociali (Agenția municipală de servicii sociale).

Contractul și negocierile s-au axat pe utilizarea de către polițiști a datelor deținute de agențiile de servicii sociale pentru studii proprii (ex. stabilirea domiciliului și numărul de persoane în vârstă singure sau bolnave care au nevoie de ajutor), cât și pe nevoia agențiilor de servicii sociale de a cunoaște când și în ce împrejurări pot transmite informații poliției și acestea într-o societate în care se prevede cu claritate independența și libertatea lucrătorilor sociali de a nu divulga probe incriminatorii pe care le descoperă în timpul desfășurării activității.

Conceptul de polițist zonal, rolul și implementarea sa ca o componentă a strategiei poliției israeliene, evidențiază un alt aspect important al activităților de poliție de proximitate și anume descentralizarea.

Polițistul zonal este mărturia faptului că descentralizarea se referă mai mult la sarcini și responsabilități decât la structura organizatorică. în Israel, nu a fost nevoie de dezvoltarea unor agenții de poliție aflate în concurență, cum e cazul Statelor Unite (în pofida creșterii securității private și activităților de poliție particulare).

6.4 Poliția de proximitate în Japonia

Japonia poate pretinde că posedă cel mai vechi și cel mai bine pus la punct sistem de poliție de proximitate din lume; japonezii au început acest sistem imediat după cel de-al doilea război mondial ca o combinație a culturii tradiționale și idealurilor democratice americane. Patru elemente par să fie esența acestei filosofii:

• Prevenirea criminalității bazată pe comunitate

• Reorientarea activităților de patrulare către accentuarea serviciilor care nu sunt urgente

• Creșterea responsabilității publicului

• Descentralizarea comenzii

Experiența japoneză oferă câteva puncte de vedere valoroase, cu atât mai mult cu cât poliția de proximitate începe cu dimensiunea comunitatea bazată pe prevenirea criminalității. Unul din motivele de bază pentru care munca de poliție în Japonia se desfășoară atât de bine, se datorează strânsei relații pe care poliția a dezvoltat-o cu comunitatea. Polițiștii sunt puși zilnic în situații face-to-face cu cetățenii pe care îi servesc și au devenit cunoscuți și respectați – sunt o parte a comunității și nu o parte străină, o forță intruziva în mijlocul lor. În acest fel, asociațiile de prevenire a criminalității din cartiere furnizează un model de referință chiar și pentru SUA. Tradiția japoneză a gonin-gumi (un grup de cinci persoane din vecinătate) a oferit acestei culturi premisele unei relații mult mai apropiate între oameni și vecinii lor.

În ceea ce privește activitățile de patrulare din Japonia, oamenii nu au aceleași percepții „noi contra lor" în privința poliției. Astfel, japonezii par a fi mult mai dispuși decât americanii să accepte prezența poliției. Ca un efect, poliția japoneză reprezintă mai mult decât o structură de aplicare a legii prin plasarea unui accent mai ridicat asupra menținerii ordinii, prevenirii criminalității și ajutării comunității în rezolvarea problemelor care pot conduce la dezordini sociale. O parte importantă a acestui efort este serviciul de consiliere care este parte a oricărei stații de poliție din Japonia. Toate stațiile de poliție desemnează un polițist experimentat, de obicei sergent, pentru a furniza cetățenilor o paletă largă de informații, de la rezolvarea disputelor familiale până la stingerea unor conflicte contractuale sau reglarea plăților unor datorii. Pregătită în rezolvarea disputelor, poliția este capabilă să asigure o consiliere ajutătoare, informală. Serviciul este privit ca o parte integrată a rolului poliției, și ca un efect, poliția nu este privită de către public ca o forță opresivă.

Dacă poliția și comunitatea au devenit coproducători într-o societate structurată, poliția trebuie să aibă o responsabilitate crescută față de public și să înceapă să împartă puterea cu structurile comunitare, cluburi, biserică și organizațiile civile pentru a obține informații, să-și definească prioritățile și să fie sprijinită în planificarea unor strategii eficiente. în urma realizării acestor activități, un al patrulea element al poliției de proximitate s-a dezvoltat: descentralizarea comenzii, care era fondată pe premisa principală că deciziile operaționale și tactice trebuie luate la un nivel cât mai scăzut. Nucleul acestei strategii implică dezvoltarea unor centre de poliție în cartiere sau birouri de patrulare ce oferă polițiștilor un mai mare discernământ în a da răspunsuri la problemele comunității. Acesta a fost unul dintre punctele importante ale sistemului japonez: descentralizarea poliției prin eliminarea, într-o anumită măsură a controlului poliției locale. Polițiștii de patrulare sunt sub o supraveghere mult mai atenta decât sunt polițiștii în SUA. Relația kobun-oyabun (o relație student-mentor) creată între polițiștii de patrulare și superiorii lor permite polițiștilor o libertate mai mare asupra deciziilor în privința problemelor locale.

Koban

Conceptul Koban – un post de poliție urban – merită o atenție specială. Ca și chusai-san (un polițist în mediul rural care vizitează fiecare gospodărie de două ori pe an și care lucrează cu cetățenii în rezolvarea problemelor), polițistul din patrulele de poliție urbane, vizitează gospodăriile și desfășoară activități de poliție în koban. Aceste puncte ale poliției reprezintă fundamentul sentimentului de securitate generat de poliție prin prisma funcțiilor pe care le exercită în mijlocul cetățenilor. Polițiștii pregătesc și diseminează buletinele de informare și asigură cetățenilor formulare privind modalități de prevenire a criminalității.

Un koban poate fi găsit pe o suprafață destul de redusă: numai la câteva blocuri distanță. Există aproximativ 15 000 kobane în Japonia, dintre care 6 000 sunt rezidente. Se identifică puncte de poliție mobile care asistă koban-ul ori de câte ori este nevoie, precum și kobane înființate temporar atunci când situația o cere. Poliția japoneză încearcă să păstreze numărul de oameni pentru care un koban este responsabil sub 12 000 indivizi, iar zona acoperită să nu depășească 0,4 mile pătrate. Nici un koban nu poate să fie înființat la o distanță mai mică de 0,6 mile față de alt koban. Koban-urile înregistrează cel mai adesea mai mult de 320 cazuri criminale și mai mult de 45 accidente rutiere pe an, în condițiile unui trafic terestru intens.

6.5 Poliția de proximitate în Australia

În mai 1993, Comisia de Justiție Penală și Serviciul de Poliție din Queensland au stabilit un proiect pentru următorii 2 ani în vederea planificării unor activități de poliție în orașul Toowoomba în sudul Queensland. Inițiativa în derularea acestui proiect a fost un raport guvernamental care recomanda adoptarea poliției de proximitate.

Acest proiect a fost derulat pentru a promova stilul activității de poliție centrat pe comunitate, caracterizat prin localizarea problemelor și orientarea către oferirea de servicii. Trăsăturile principale ale proiectului au fost următoarele:

• Desemnarea polițiștilor în două zone de patrulare pe o perioadă lungă de timp; ofițerii aveau recomandarea de a domicilia în aceste zone;

• Furnizarea majorității serviciilor de poliție de către polițiștii locali;

• Utilizarea patrulelor terestre de către polițiști;

• Includerea activităților proactive de poliție ca parte a sarcinilor normale ale polițiștilor;

• Introducerea unei strategii de răspuns bazată pe negociere.

Strategia orientată spre comunitate în Australia datează din 1979, cu o reconsiderare comprehensivă ce a condus la o reorganizare totală a serviciilor de poliție din Adelaide în 1986, desfășurată sub denumirea „poliția democratică cetățenească".

Trei elemente au fost considerate fundamentale pentru implementarea poliției centrate pe comunitate în Australia:

• Promovarea unui sens al comunității

• Recâștigarea încrederii publicului;

• Inițierea unor acțiuni sociale comune.

6.6 Poliția de proximitate în Noua Zeelandă

Filosofia poliției de proximitate a fost desemnată ca principala strategie operațională a poliției din Noua Zeelandă, afirmație regăsită în Planul Unic pentru 1994-1995. Misiunea poliției este „Servirea comunității prin reducerea incidenței și efectelor criminalității, identificarea și arestarea infractorilor, respectarea legii și ordinii sociale, precum și întărirea siguranței publice". Valorile promovate sunt:

Menținerea integrității și profesionalismului la cel mai înalt nivel;

Respectarea drepturilor și libertăților individuale;

Receptivitate la nevoile comunității;

Sprijinirea pe principiul aplicării legii;

Integrare culturală.

Mai mult, obiectivele strategice pentru perioada 1993-1998 includeau implementarea activității de poliție orientată spre comunitate și confirmau faptul că poliția de proximitate „va rămâne strategia de poliție primară pentru oferirea de servicii publicului și va fi axată pe reducerea tendințelor de amplificare a criminalității din ultimele trei decerni”.

6.7 Poliția de proximitate în Franța

În urma colocviului desfășurat sub deviza „orașe sigure pentru cetățeni siguri", ținut în octombrie 1997 la Villepeinte, Guvernul francez a decis să îndeplinească o politică de securitate comprehensivă împotriva oricărei forme de criminalitate, care se bazează pe două principale linii suplimentare de acțiune:

– contacte de securitate locale în scopul promovării parteneriatului;

– poliția de proximitate care va crea un serviciu de poliție mai apropiat de cetățeni și care va conduce la o eficiență mai mare în lupta împotriva criminalității.

Abordarea poliției de proximitate a fost promovată pentru a se oferi un răspuns mai eficient la așteptările legitime ale populației în materie de securitate și pentru a se oferi drepturi egale în materie de securitate pentru toți cetățenii. Ea consta în oferirea unui serviciu de poliție adaptat comunității. Cu alte cuvinte, ea consta în deplasarea de la activitatea de poliție reactivă, focalizată în principal pe menținerea ordinii, către o activitate de poliție proactivă, care operează mult mai apropiat de comunitate și este parte integrată în structurile sale. În acest mod, s-a hotărât crearea unei structuri capabile să ofere răspunsuri satisfăcătoare așteptărilor cetățenilor în materie de securitate prin mobilizarea tuturor posibilităților oferite de prevenire, intimidare sau represiune.

Principiile fundamentale ale poliției de proximitate au fost sintetizate pedagogic în 3 obiective, 5 moduri de acțiune și 7 moduri de implementare.

Pentru a crea sau regenera condițiile de securitate cotidiană, poliția de proximitate a urmărit trei obiective:

– anticiparea incidentelor și prevenirea dificultăților; reacția este înlocuită prin anticipare;

– cunoașterea teritoriului și populației; poliția de proximitate trebuie să fie cunoscută și recunoscută de către comunitate;

– oferirea celor mai bune răspunsuri așteptărilor populației în materie de securitate printr-un dialog constant și o ascultare atentă.

Cinci modele de acțiune au derivat din cele trei obiective:

– o teritorializare coerentă și adaptată realităților locale care facilitează o prezență vizibilă a polițiștilor, apreciată de cetățeni;

– un contact permanent cu populația printr-un dialog constant, o participare și un parteneriat activ la viața comunității;

– o pregătire polivalentă ce permite polițistului comunitar să dispună de o competență lărgită care acoperă toate domeniile de acțiune specifice activității de poliție;

– o responsabilizare crescută ce răspunde, pe de o parte unei autonomii lărgite și unor inițiative flexibile, și pe de altă parte, pe supraveghere, evaluare și management activ.

– un serviciu de calitate, caracteristic serviciului public și care ia în calcul victimele și persoanele defavorizate sau în dificultate.

La data de 30 martie 2000, cu ocazia Conferinței Naționale a Poliției de Proximitate, Primul ministru a anunțat extinderea poliției de proximitate în toată Franța.

Titlul III din Carta Poliției de proximitate

Art. 10: O meserie nouă

Polițistul de proximitate este un apărător al liniștii publice în viața cotidiană. Fiecare responsabil, ierarhic, trebuie să vegheze asupra unui număr mare de competențe care îi sunt încredințate.

Art. 11: Un garant al securității

În cartierul său, polițistul de proximitate descoperă imediat toate posibilitățile de prevenire, de disociere și de represiune.

În funcție de situații și de nevoi, el asigură următorul ansamblu de misiuni:

– prezența vizibilă a autorității publice;

– informarea și lămurirea populației;

– recurgerea la lege (când se impune);

– primirea sesizărilor și mărturiilor (dovezilor);

– primul ajutor de asistență și de salvare;

– întocmirea proceselor verbale de contravenție;

– tratarea, în timp real, a procedurilor legale, judiciare, simple, legate de delincvența cotidiană;

– căutarea soluțiilor practice și durabile privind problemele locale de securitate, în colaborare cu partenerii.

Art. 12: Polițistul de proximitate – un model de civism

Polițistul de proximitate își exercită misiunea sa cu succes în toate situațiile, fiind un model de civism prin respectarea regulilor de viață colectivă.

El se comportă în așa fel încât să stabilească și să mențină permanent o relație apropiată cu publicul în condițiile unui respect mutual.

Art. 13: Respectul eticii republicane

Poliția de proximitate este o poliție republicană prin excelență pentru că este în contact direct cu populația.

Polițistul de proximitate își exercită misiunea cu respectarea strictă a legilor și regulamentelor și a codului deontologic al poliției naționale. El nu face uz de forță în condițiile prevăzute de acest cod decât atunci când nici un alt mijloc nu poate fi aplicat pentru asigurarea liniștii publice.

Polițistul de proximitate asigură un serviciu profesionalizat și profesional. El dă dovadă în fiecare moment de politețe și de amabilitate, de discernământ și spirit practic, de corectitudine și rigoare. Polițistul de proximitate trebuie să fie pentru populație imaginea însăși a serviciului public.

6.8 Poliția de proximitate în Norvegia

Norvegia a realizat cel mai influent progres în poliție dintre toate țările scandinave. Teoria scandinavă asupra rolului poliției în societate a fost concentrată în 10 principii care, având o formă unitară, par a descrie o rețetă adecvată și un fundament filosofic pentru conceptul de poliție de proximitate:

1. Poliția va reflecta idealurile societății;

2. Poliția va avea un profil civil;

3. Poliția trebuie să fie „integrativă";

4. Poliția trebuie să fie descentralizată;

5. Polițistul trebuie să aibă o pregătire de nivel general;

6. Polițistul trebuie să lucreze în relație cu publicul;

7. Poliția trebuie să fie o parte integrată a poliției locale;

8. Trebuie să existe o bază de recrutare largă pentru poliție;

9. Poliția trebuie să decidă asupra priorității în ceea ce privește diferitele sarcini și să-și plaseze accentul pe activitatea preventivă;

10. Poliția va fi subiectul unui control efectiv din partea societății.

6.9 Poliția de proximitate în Suedia

Retorica oficialilor suedezi este comparabilă cu cea a oficialilor norvegieni. Relațiile pozitive dintre poliție și public sunt considerate a fi „un element vital pentru succesul activității de poliție". Există polițiști în Stockholm care lucrează în afara birourilor de poliție din cartier. Poliția nu este descentralizată, polițiștii sunt plătiți de Poliția Națională, iar pregătirea și repartiția se realizează la nivel național.

6.10 Poliția de proximitate în Danemarca

Poliția daneză este angajată în trei categorii de activități, preventive între care există anumite suprapuneri. Polițiștii predau în școli noțiuni despre siguranța publică, prevenirea criminalității și prevenirea consumului de droguri. Principala sarcină a pregătirii este dezvoltarea unei relații pozitive între poliție și tineri și se adresează nevoilor obișnuite ale școlarilor care nu au experimentat conflicte de încălcare a legii.

Birourile poliției în cartiere sunt un alt aspect al poliției de proximitate în Danemarca: poliția întreprinde patrulări pornind de la aceste stații, derulează întâlniri cu rezidenții în ceea ce privește controlul criminalității, predau copiilor noțiuni educaționale, colaborează cu SSP, ș.a

6.11 Poliția de proximitate în Finlanda

Poliția de proximitate a fost sistematic implementată în Finlanda începând cu anul 1995. Totuși, anumite inițiative locale privind activitățile de poliție în cartier și proiecte experimentale au fost adoptate din 1981, dar cu excepția a câteva cazuri nu s-au înregistrat succese majore. Cu toate că poliția de proximitate este privită ca o alternativă la poliția tradițională și convențională, caracterul său contextual și etnocentric s-a păstrat în centrul atenției. Dezvoltarea poliției de proximitate în diferite contexte naționale și locale reflectă relația dintre structurile legale, culturale și organizaționale ale poliției. Există o tradiție îndelungată a relațiilor calde dintre poliție și public în Finlanda, ca și o tradiție a fostului stil al activităților de poliție denumit „poliție sătească". Poliția se bucură de o legitimitate accentuată și societatea înregistrează rate scăzute ale criminalității. Din aceste motive, nu s-au creat presiuni pentru definirea poliției de proximitate ca prioritate, în mare măsură pentru că poliția s-a bazat pe dezvoltarea comunitară și mai puțin pe apărarea comunităților.

6.12 Poliția de proximitate în Irlanda

Obiectivele poliției de proximitate în Irlanda au fost:

– furnizarea unui serviciu de poliție care să înregistreze în cel mai eficient mod nevoile comunității;

– dezvoltarea unei relații strânse cu fiecare comunitate pe care angajații săi o servesc în scopul:

1. furnizarea unui serviciu de calitate în privința prevenirii criminalității;

2. menținerea ordinii publice;

3. stabilirea unei comunicări eficiente pentru rezolvarea problemelor criminalității;

4. stabilirea unui parteneriat real cu publicul sau cu alte agenții.

Poliția de proximitate în Irlanda este definită ca o modalitate de furnizare a unui serviciu pentru întreaga comunitate, din mediul urban și rural, prin afirmarea angajamentului public. Pentru asigurarea acestui serviciu, poliția irlandeză va implica la nivel maxim comunitatea pentru a decide prioritățile poliției și standardele serviciului. Poliția de proximitate nu intenționează să devină un serviciu specializat îndeplinit numai de o anumită categorie de personal, ci este o abordare care va fi adoptată de fiecare angajat al poliției la întâlnirea cu publicul. Personalul selectat pentru îndeplinirea sarcinilor poliției de proximitate este angajat în funcție de maturitatea, experiența și pregătirea generală a candidatului. Pentru ocuparea unui post în cadrul poliției de proximitate se cere o vechime de trei ani în cadrul acestor forțe, iar înainte de desemnarea pe funcție se mai solicită o perioadă de încercare de șase luni.

În mod normal, ofițerul poliției de proximitate desfășoară următoarele activități:

– operează îmbrăcat în uniformă permanent;

– patrulează într-o arie desemnată;

– întocmește un program al patrulărilor pentru a mări vizibilitatea și eficiența;

– realizează rapoartele preliminare privind infracțiunile;

– dezvoltă o rețea de agenți în zona sa;

– cunoaște geografia zonei;

– stabilește contacte cu reprezentanții comunității;

– cunoaște tendințele criminalității în zona sa;

– contactează reprezentanții școlilor și se implică în dezvoltarea unor programe de prevenire în cadrul instituțiilor de învățământ;

– dezvoltă relații de parteneriat cu serviciile sociale locale;

– aplică legea într-un mod adecvat atribuțiilor sale.

6.13 Poliția de proximitate în Italia

Pentru a satisface solicitările cetățenilor și pentru a crea o poliție „apropiată" de nevoile lor, s-a constituit un Grup de Lucru, în baza deciziei 24/11/2000 emisă de către Comandantul Poliției Statale. Sarcina Grupului este de a studia noile module operative ale poliției de proximitate și să evalueze fezabilitatea lor.

Activitatea grupului este bazată pe opinia că proiectul ar trebui să conțină multe acțiuni care nu sunt definite apriori, ci care să fie dezvoltate în funcție de nevoile comunității (de exemplu să se promoveze constant anumite inițiative și să le promoveze în lumina activității îndeplinite de alte țări).

Prioritatea Grupului este de a sublinia importanța pregătirii personalului și să se înființeze o „școală a comunității" în care cetățenii care implementează diferite inițiative învață noi modele de acțiune. Este esențial pentru succesul acestor inițiative ca toți oamenii să fie de acord cu principiile fundamentale și să fie ferm convinși de importanța a ceea ce au de realizat. Grupul examinează proiectele și ia în calcul fiecare aspect:

1. Apelarea unei linii gratuite de către cetățeni pentru a se raporta diferite infracțiuni prin telefon.

Acest proiect ar trebui implementat printr-un centru de apelare unde polițiștii specializați primesc rapoarte de la cetățeni. Aceste rapoarte sunt transmise imediat la birourile statale ale poliției pentru a se realiza diferite proceduri de intervenție. Scopul acestui proiect este de a releva reacția imediată a poliției și pentru a se reduce timpul de așteptare din unitățile de poliție.

2. Colectarea rapoartelor din gospodării.

Acest serviciu, care se adresează persoanelor ce sunt bolnave sau au vârsta peste 65 ani, se poate extinde și altor categorii de persoane care din motive obiective sau accidentale nu pot să se deplaseze la unitățile de poliție pentru a depune o plângere.

Pentru ca această măsură să devină eficientă se utilizează mijloace de informare atât în comunitate (media locală sau națională, Internet, postere dispuse în locuri strategice), cât și în unitățile de poliție pentru ca ofițerii de poliție să ofere atenție acestor categorii de persoane.

3. Servicii telefonice.

Apelarea unui serviciu telefonic de către cetățeni va oferi oportunitatea să se obțină informații generale asupra activității administrative îndeplinite de către Inspectoratul General și unitățile sale, cum ar fi emiterea pașapoartelor, permise de călătorie și permise de ședere. Suplimentar, utilizatorul poate obține printr-un sistem interactiv informații referitoare la unitățile locale, diferite numere de telefon și orarul de lucru pentru fiecare birou al poliției.

4. Protecția minorilor.

Suplimentar activităților din acest domeniu, s-au intensificat acțiunile pentru a se stopa pornografia și prostituția copiilor. În acest sens, a fost remis Ministerului Educației pentru adoptare un protocol de înțelegere pentru a se stabili un forum permanent pentru planificarea, dezvoltarea și examinarea inițiativelor comune. Proiectul pentru educație asupra legislației recompensează școlarii cu o excursie la Poliția Națională, unde primesc diferite materiale de promovare a drepturilor omului sub forme atractive.

De asemenea, s-a semnat un protocol cu reprezentanța UNICEF în Italia pentru a se promova și implementa diferite proiecte ce vizează protecția minorilor.

5. Protecția unor categorii de persoane vulnerabile infracțiunilor.

În prezent, se acordă o atenție specială anumitor categorii de persoane care sunt vulnerabile în fața diferitelor forme ale criminalității. Aceste inițiative, bazate pe o cooperare strânsă cu administrațiile municipale și asociațiile de voluntari, au ca scop asistarea persoanelor care au nevoie de ajutor (de exemplu, aspecte care se referă la activitatea poliției, relațiile cu băncile, contactul cu diferite firme pentru a se repara uși, ferestre, oferirea de sprijin psihologic).

În perioada următoare, Grupul va examina alte inițiative pentru a se extinde proiectul poliției comunitare.

6.14 Poliția de proximitate în Spania

Vectorii care definesc modelul spaniol al poliției de proximitate sunt:

• O apropiere de cetățeni va conduce la un răspuns al poliției personalizat pentru a îmbunătăți sentimentul de securitate al cetățenilor.

• Interacțiunea poliție-comunitate va identifica și va rezolva problemele apărute: polițistul va lucra cu membrii comunității într-un mod proactiv pentru a îmbunătăți prevenirea criminalității; dar în condițiile în care nu este afectată activitatea cotidiană.

• Descentralizarea va permite adaptarea răspunsului poliției pentru fiecare zonă prin recunoașterea realității sociale.

• Integrarea operațională va permite polițistului să fie sprijinit de către organizația de poliție prin pregătirea și resursele care i se oferă. în același timp, polițistul, fără a neglija sarcinile cotidiene, va furniza organizației informațiile necesare pentru a se oferi un răspuns eficient și coordonat problemelor criminalității.

Pentru a se îndeplini toate aceste nevoi, s-a elaborat programul de poliție de proximitate, care a fost introdus experimental în 21 de orașe. Dezvoltarea activităților de poliție de proximitate au fost prezentate într-un prim seminar pe această temă în 1997, eveniment care a avut în agendă evaluarea tuturor ofițerilor implicați. în același an, în perioada 14-15 noiembrie 1997, la Toledo, grupurile de lucru programate au sistematizat dezvoltările recente ale poliției de proximitate și au ajuns la concluziile care sunt prezentate în această secțiune.

CAPITOLUL

CONCLUZII ȘI PROPUNERI PRIVIND IMPLEMENTAREA CONCEPTULUI DE POLIȚIE DE PROXATE

7.1 Concluzii ale Studiului privind activitatea Poliției municipiului București în contextul implementării programului „Introducerea conceptului Poliția de proximitate în România”

ȘI PROCEDEE

Scopul cercetării: Ancheta pe bază de chestionar a avut ca scop conturarea imaginii poliției prin evidențierea aspectelor concrete din activitatea poliției care conduc la formarea percepției populației asupra instituției și asupra lucrătorilor ei.

Obiectivele cercetării:

a) Percepția gradului de siguranță a cetățenilor:

probleme care afectează siguranța populației;

siguranța cetățenilor în anumite zone ale Bucureștiului;

percepția riscului de victimizare.

b) Percepția activității poliției:

gradul de satisfacție a populației față de activitatea poliției;

aprecierea eficienței activităților desfășurate de poliție;

încrederea în capacitatea poliției de a preveni și combate infracționalitatea;

aspectele funcționale/disfuncționale ale relației cetățean – poliție;

motivele de nemulțumire ale populației în relația cu poliția.

c) Conturarea imaginii lucrătorului de poliție:

gradul de cunoaștere a lucrătorului de poliție responsabil de anumite zone ale Bucureștiului

percepția caracteristicilor lucrătorului de poliție

Perioada de desfășurare: cercetarea de teren a avut loc în perioada 23-27 ianuarie, apoi a avut loc introducerea datelor în calculator, prelucrarea computerizată a datelor din chestionare, analiza statistică și interpretarea sociologică a rezultatelor cercetării, iar în final redactarea raportului de cercetare.

Eșantionul: 739 de locuitori ai Bucureștiului (vezi Anexa 1 pentru structura eșantionului)

Limitele studiului: studiul pe București este o parte a studiului realizat la nivel național de către Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalității, rezultatele acestuia fiind coroborate cu cele provenite din celelalte județe pentru a avea o perspectivă de ansamblu asupra aspectelor studiate.

REZULTATELE

CERCETĂRII

Cele mai multe dintre persoanele chestionate (68,6%) consideră că nivelul criminalității a crescut în ultimii cinci ani, doar 7,7% dintre aceștia fiind de părere că nivelul criminalității a scăzut. 23,7% dintre ei consideră că nivelul criminalității a rămas constant.

În urma testelor de asociere, a reieșit că femeile cred în mai mare măsură decât bărbații că nivelul criminalității în România a crescut în ultimii cinci ani. De asemenea, cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani cred în mai mare măsură decât celelalte segmente de vârstă că nivelul criminalități a crescut, în schimb cei cu vârste de 60 de ani și peste consideră în mai mare măsură decât ceilalți că nivelul criminalității a rămas constant.

Nivelul de studii nu este semnificativ statistic pentru percepția asupra nivelului criminalității.

Mulțumiți și foarte mulțumiți de activitatea poliției sunt 55,4% dintre respondenți, în timp ce 44,6% dintre aceștia sunt nemulțumiți și foarte nemulțumiți.

În urma testelor de asociere a reieșit că există o asociere pozitivă între a avea între 18 și 29 de ani și a fi foarte mulțumit și mulțumit de activitatea poliției în prezent, la fel și pentru categoria de vârstă 60 de ani și peste. Cu alte cuvinte, cei cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani și cei de 60 de ani și peste sunt cei mai mulțumiți de activitatea poliției în prezent. De asemenea, a reieșit o asociere pozitivă între a avea între 30 și 44 de ani și a fi foarte nemulțumit de activitatea poliției și o asociere negativă între a avea între 30 și 44 de ani și a fi mulțumit, ceea ce înseamnă că persoanele cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani sunt cele mai nemulțumite de activitatea poliției.

Bărbații sunt mai mult foarte mulțumiți, în timp ce femeile sunt mai mult mulțumite de activitatea poliției în prezent.

Cei cu studii superioare sunt în mai mare măsură nemulțumiți decât celelalte segmente de populație, iar cei cu studii primare sunt în mai mare măsură mulțumiți comparativ cu celelalte segmente de populație. Tot ei sunt și cei care sunt în cea mai mică măsură nemulțumiți în legătură cu activitatea poliției, comparativ cu restul populației.

Nivelul de siguranță al populației diferă în funcție de locul în care se află. Astfel, dintre cei care au răspuns la această întrebare, 76,2% se simt în siguranță în mare și foarte mare măsură în propria locuință și 51% în cartierul în care locuiesc.

Însă doar 42,6% dintre respondenți percep că au un grad ridicat de siguranță pe stradă, iar în mijloacele de transport în comun doar 29,2% dintre aceștia.

În zonele periferice, cei mai mulți dintre respondenți (84,2%) au spus că se simt în mică și în foarte mică măsură în siguranță.

Indicele general de siguranță (compus din toți indicii particulari de siguranță – în anumite locuri/zone) crește pe măsură ce crește și vârsta (pe măsură ce crește vârsta, crește și măsura în care oamenii se simt în siguranță). Astfel, în general, cel mai în siguranță se simt cei cu vârste de 60 de ani și peste. Totuși, cel mai în nesiguranță se simt cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani. Tinerii cu vârste între 18 și 29 de ani se simt mai în siguranță decât cei cu vârste între 30 și 44 de ani, dar mai în nesiguranță decât cei de 60 de ani și peste. Mai în siguranță se simt bărbații decât femeile, iar nivelul de educație nu este semnificativ în privința indicelui general de siguranță.

În cartierul în care locuiesc, cei cu vârste între 30 și 44 de ani și cei cu vârste între 45 și 59 de ani se simt în cea mai mare măsură în nesigranță comparativ cu celelalte categorii de vârstă, în schimb cei cu vârste de 60 de ani și peste se simt în cea mai mare măsură în siguranță și în cea mai mică măsură în nesiguranță comparativ cu celelalte persoane. Femeile se simt în mai mică măsură în siguranță comparativ cu bărbații în cartierul în care locuiesc. Cei cu studii primare afirmă cel mai mult că se simt în foarte mare măsură în siguranță în cartierul în care locuiesc comparativ cu celelalte categorii de populație, iar cei cu studii superioare afirmă cel mai puțin că se simt în foarte mare măsură în siguranță. Cei cu studii postliceale spun cel mai mult că se simt în foarte mică măsură în siguranță în cartierul în care locuiesc.

În propria locuință, cei cu vârste de 60 de ani și peste se simt în cea mai mare măsură în siguranță comparativ cu celelalte categorii de vârstă, iar cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani se simt în cea mai mică măsură în siguranță. Sexul respondenților și nivelul de educație nu sunt semnificative statistic pentru gradul de siguranță pe care îl percep aceștia în propria locuință.

Pe stradă, cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani și cei cu vârste între 45 și 59 de ani spun cel mai puțin că se simt în mare și în foarte mare măsură în siguranță, în schimb cei cu vârste de peste 60 de ani spun cel mai mult că se simt în foarte mare măsură în siguranță. Cei din categoria de vârstă 30-44 de ani sunt cei care spun cel mai mult că se simt în foarte mică măsură în siguranță pe stradă. Sexul respondenților și nivelul de educație nu sunt semnificative statistic pentru gradul de siguranță pe care îl percep aceștia pe stradă.

În mijloacele de transport în comun, cei cu vârste de peste 60 de ani spun cel mai mult că se simt în foarte mare măsură în siguranță, iar cei din categoria de vârstă 30-44 de ani sunt cei care spun cel mai mult că se simt în foarte mică măsură în siguranță. Sexul respondenților și nivelul de educație nu sunt semnificative statistic pentru gradul de siguranță pe care îl percep aceștia în mijloacele de transport în comun.

În zona centrală se simt cel mai mult în foarte mare măsură în siguranță cei din categoria de vârstă de 60 de ani și peste, în mare măsură cei din categoria 18-29 de ani, iar în foarte mică măsură cei din categoria 30-44 de ani și 45-59 de ani. Sexul și nivelul de educație al respondenților nu sunt semnificative statistic.

În zonele periferice se simt cel mai mult în foarte mare măsură în siguranță cei cu vârste cuprinse între 45 și 59 de ani, în mare măsură cei din categoria de vârstă de 60 de ani și peste și cei din categoria 18-29 de ani, iar în foarte mică măsură cei din categoria 30-44 de ani. Tot cei cu vârste între 30 și 44 de ani spun cel mai puțin că se simt în mare măsură în siguranță și tot cei cu vârste de 60 de ani și peste spun cel mai mult că se simt în mică măsură în siguranță în zonele periferice. Sexul și nivelul de educație al respondenților nu sunt semnificative statistic.

În alte locuri publice cel mai mult se simt în foarte mare măsură în siguranță cei cu vârste de peste 60 de ani, în mare măsură în siguranță cei cu vârste între 18 și 29 de ani, iar în foarte mică măsură în siguranță cei cu vârste între 30 și 44 de ani și între 45 și 59 de ani. Nici pentru siguranța în alte locuri publice sexul și nivelul de educație al respondenților nu sunt semnificative statistic. Problemele pe care le resimt în cea mai mare măsură bucureștenii sunt furturile din buzunare, genți etc. (77,5%), corupția (73,8%), traficul și consumul de droguri (65,7%), găștile de cartier (52,5%) și tulburarea liniștii publice (53,5%).

Din răspunsurile pe care le-au dat subiecții la întrebarea „Cât de posibil vi se pare ca în următoarele 12 luni să vă confruntați cu una dintre următoarele situații…”, a reieșit că bucureștenii se tem cel mai mult de furturile din buzunare (42,5% dintre aceștia), de a fi victime ale unor înșelătorii (28,2%) și de a li se sparge mașina (23,4%).

Cei care cred cel mai mult că în următoarele 12 luni este foarte posibil să li se fure mașina au între 18 și 29 de ani, iar cei care cred cel mai puțin acest lucru au vârste de 60 de ani și peste. Cei cu studii superioare cred cel mai mult că este posibil să li se fure mașina, tot ei cred cel mai puțin că este imposibil să li se fure mașina, iar cei cu studii gimnaziale cred cel mai mult că este foarte posibil să li se fure mașina. Sexul respondentului s-a dovedit a fi nesemnificativ statistic pentru această întrebare.

Cei care cred cel mai mult că în următoarele 12 luni este posibil să li se spargă sunt cei cu vârste cuprinse între 45 și 59 de ani, iar cei care cred cel mai puțin că este posibil să li se spargă locuința sunt cei cu vârste de peste 60 de ani. Tot ei cred cel mai puțin că este foarte posibil ca în următoarele 12 luni să fie victimele unei astfel de infracțiuni. Cei cu studii gimnaziale cred cel mai mult că este foarte posibil să li se spargă locuința și cel mai puțin că este posibil să se întâmple acest lucru. Cei cu studii superioare cred cel mai mult că este posibil să li se spargă locuința în următoarele 12 luni. Sexul respondentului s-a dovedit a fi nesemnificativ statistic pentru această întrebare.

Cei care au între 18 și 29 de ani și între 45 și 59 de ani cred cel mai mult că în următoarele 12 luni este foarte posibil să li se spargă mașina. Cei cu vârste de 60 de ani și peste cred cel mai puțin că în următoarele 12 luni este foarte posibil sau posibil să li se spargă mașina. Cei cu studii gimnaziale cred cel mai mult că în următoarele 12 luni este foarte posibil să li se spargă mașina și cel mai puțin că este imposibil să se întâmple acest lucru. Cei cu studii liceale cred cel mai puțin că este foarte posibil să li se spargă mașina în următoarele 12 luni. Sexul respondentului s-a dovedit a fi nesemnificativ statistic pentru această întrebare.

Cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani cred cel mai mult că în următoarele 12 luni este foarte posibil să li se fure din buzunare, geantă sau poșetă și cel mai puțin că este doar posibil să se întâmple acest lucru. Cei cu vârste între 18 și 29 de ani și cei de 60 de ani și peste cred în cea mai mică măsură că în următoarele 12 luni este foarte posibil să li se fure din buzunare, geantă sau poșetă. Cei cu vârste de peste 60 de ani cred cel mai mult că este imposibil să fie victima unui astfel de furt, iar cei cu vârste între 18 și 29 de ani cred cel mai mult comparativ cu celelalte categorii de vârstă că este posibil să li se fure din buzunare, geantă sau poșetă. Bărbații cred în mai mare măsură decât femeile că este imposibil să li se fure din buzunare, geantă sau poșetă în următoarele 12 luni. Cei care au studii primare cred mai mult decât ceilalți că este posibil să fie victime ale unei astfel de infracțiuni.

Să fie înșelați, cel mai mult cred că este foarte posibil cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani, și că este imposibil să se întâmple acest lucru cei cu vârste de 60 de ani și peste. Bărbații cred în mai mare măsură decât femeile că este imposibil să fie înșelați în următoarele 12 luni, iar nivelul de educație nu este semnificativ pentru această întrebare.

Cei cu vârste între 30 și 44 de ani cred în mai mare măsură decât ceilalți că este foarte posibil să fie bătuți în următoarele 12 luni, iar cei cu vârste de 60 de ani și peste cred în mai mică măsură că este foarte posibil sau posibil să fie bătuți. Cei cu vârste de 60 de ani și peste cred în mai mare măsură decât ceilalți că este imposibil să fie bătuți în următoarele 12 luni, iar cei cu vârste din categoriile de vârstă 30-44 de ani și 45-59 de ani cred în mai mică măsură decât ceilalți că este imposibil să fie bătuți. Femeile cred în mai mare măsură decât bărbații că este foarte posibil să fie bătute în următoarele 12 luni, iar bărbații cred în mai mare măsură decât femeile că este imposibil să fie bătuți. Cei cu studii liceale cred mai puțin decât ceilalți că este posibil să fie bătuți în următoarele 12 luni, iar cei cu studii superioare cred mai mult decât ceilalți că este posibil să fie bătuți.

Persoanele cu vârste de 60 de ani și peste cred mai puțin decât celelalte categorii de vârstă că este foarte posibil să fie tâlhărite și mai mult decât ceilalți că

este imposibil să fie tâlhărite. Cei cu vârste între 45 și 59 de ani cred mai puțin decât ceilalți că este imposibil să fie tâlhăriți. Barbații cred mai mult decât femeile că este imposibil să fie tâlhăriți și mai puțin decât femeile că este foarte posibil să fie tâlhăriți. Educația s-a dovedit a fi nesemnificativă statistic pentru această întrebare.

Să fie agresați sexual, mai mult decât celelalte categorii de vârstă, cred că este posibil cei cu vârste între 30 și 44 de ani și că este imposibil cei cu vârste între 18 și 29 de ani. Femeile cred în mai mare măsură decât bărbații că este foarte posibil sau posibil să fie agresate sexual, iar bărbații cred în mai mare măsură decât femeile că este imposibil să fie agresați sexual. Cei cu studii postliceale cred mai mult decât ceilalți că este foarte posibil să fie agresați sexual, cei cu studii primare cred mai mult decât ceilalți că este imposibil să li se întâmple acest lucru. Cei cu studii liceale cred cel mai puțin în comparație cu celelalte categorii că este imposibil să fie agresați sexual.

Activitatea poliției a fost apreciată de către populație ca fiind cel mai eficientă în informarea și educația rutieră (47,5%), în supravegherea, îndrumarea și controlul traficului rutier (43%), urmate de prezența polițiștilor de proximitate în zonele de responsabilitate (37,5%).

În schimb, poliția este percepută ca fiind cel mai puțin eficientă în asigurarea securității în mijloacele de transport în comun (46,8%), recuperarea prejudiciilor produse în urma comiterii unor infracțiuni (44,5%) și în implicarea în descoperirea faptelor de corupție (36,3%).

Activitatea poliției în asigurarea securității în Gara de Nord a fost apreciată de către 19 persoane ca fiind eficientă, de către 10 persoane ca fiind oarecum eficientă, iar de către 6 persoane ca fiind ineficientă.

Cea mai mare parte a respondenților (79,2%) consideră că majoritatea polițiștilor sunt preocupați de soluționarea reclamațiilor cetățenilor, în timp ce 20,8% sunt împotriva acestei afirmații.

De asemenea, cu faptul că ținuta polițiștilor are un aspect îngrijit sunt de acord 89% dintre subiecți, iar că polițiștii sunt comunicativi cu cetățenii sunt de acord 80% dintre aceștia.

29,3% dintre respondenți nu sunt de acord că majoritatea polițiștilor intervin cu promptitudine în rezolvarea problemelor urgente, 33,8% susțin că majoritatea polițiștilor sunt coruptibili, iar 42,3% că polițiștii au o atitudine discriminatorie față de unele categorii sociale.

78,4% dintre respondenți sunt de acord și parțial de acord cu faptul că poliția le dă un sentiment de siguranță în viața de zi cu zi și 75,1% dintre ei cu faptul că între poliție și cetățeni există o bună cooperare.

Deși 74,6% sunt de acord și parțial de acord cu afirmația “cetățenii au încredere în poliția din propria comunitate”, un procent de 91,8% dintre respondenți consideră că în comunitatea lor este nevoie de mai mulți polițiști.De acord și parțial de acord cu faptul că în poliție există corupție sunt 79,5% dintre subiecți.

Dacă 67,5% dintre cei care au răspuns la întrebări au declarat că știu adresa și numarul de telefon al unității de poliție de care aparțin, 32,5% spun că nu cunosc aceste lucruri.

Dacă 48,3% dintre cei care au răspuns la întrebări au declarat că îl cunosc pe polițistul de proximitate, 51,7% spun că nu îl cunosc pe polițistul de proximitate care răspunde de zona lor.

Dintre cei care au răspuns că îl cunosc pe polițistul de proximitate care răspunde de zona lor, cei mai mulți (43,4%) au declarat că l-au cunoscut la domiciliul lor, 25,3% că l-au cunoscut pe stradă, iar 23,7% că l-au cunoscut la unitatea de poliție.

Dintre subiecți, 15,7% au declarat că au fost victime ale unor infracțiuni, în ultimii trei ani.

Cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani și cei cu vârste cuprinse între 45 și 59 de ani au declarat în mai mare măsură decât celelalte categorii de vârstă că au fost victime ale unor infracțiuni în ultimii trei ani. Cei cu studii primare și cei cu studii superiare au fost în cea mai mică măsură victime ale unor infracțiuni în ultimii trei ani, comparativ cu celelalte categorii. Sexul respondentului s-a dovedit a nu fi semnificativ pentru această întrebare.

Dintre cei care au fost victime, 15 persoane au spus că polițiștii au intervenit cu promptitudine, în timp ce 23 de persoane au spus că polițiștii au tergiversat intervenția.

Dintre cei care au fost victime, 18 persoane au spus că polițiștii au fost înțelegători și cooperanți, în timp ce 16 de persoane au spus că polițiștii au fost distanți și nereceptivi.

Dintre cei care au fost victime, 24 persoane au spus că polițiștii au acționat imparțial, în timp ce 16 persoane au spus că polițiștii au fost părtinitori cu autorul/autorii faptei.

Cele mai des menționate probleme care afectează îndeplinirea de către polițiști a îndatoririlor față de cetățeni sunt insuficiența mijloacelor materiale și financiare (51,6%), numărul redus de polițiști (49,4%), corupția din poliție (37,8%) și motivarea polițiștilor (36%).

Dintre cei chestionați, 56,6% consideră că, în comportamentul și în modul de acțiune al polițiștilor, se vor înregistra schimbări majore în bine, 40,1% că nu se va schimba nimic semnificativ, iar 3,3% că se vor înregistra schimbări în rău.

Cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani cred în mai mare măsură decât celelalte categorii de vârstă că nu se va schimba nimic semnificativ în comportamentul și în modul de acțiune al polițiștilor și în măsură mai mică decât ceilalți că se vor produce schimbări în bine în comportamentul acestora. Cei cu vârste de 60 de ani și peste cred în măsură mai mare decât celelalte categorii de vârstă că vor avea loc schimbări în bine și în măsură mai mică decât ceilalți că nu se va schimba nimic semnificativ în comportamentul și în modul de acțiune al polițiștilor. Cei cu studii primare cred cel mai puțin comparativ cu celelalte categorii că nu se va schimba nimic semnificativ în comportamentul și în modul de acțiune al polițiștilor, nivelul de studii nefiind semnificativ statistic în restul cazurilor. Nici sexul respondenților nu este semnificativ statistic pentru această întrebare.

CONCLUZII

Mai mult de jumătate dintre respondenți (68,6%) cred că nivelul criminalității în România a crescut în ultimii cinci ani.

Femeile cred mai mult decât bărbații că nivelul criminalității a crescut, iar cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani cred acest lucru în mai mare măsură decât celelalte categorii de vârstă.

Mulțumiți și foarte mulțumiți de activitatea poliției în prezent sunt 55,4% dintre respondenți.

Mai mulțumiți sunt bărbații decât femeile, cei cu vârste între 18 și 29 de ani și peste 60 de ani decât celelalte categorii de vârstă și cei cu studii primare în raport cu celelalte categorii de educație.

76,2% dintre respondenți se simt în mare și foarte mare măsură în siguranță în propria locuință și 51% în cartierul în care locuiesc, dar în zonele periferice 84,2% dintre respondenți se simt în mică și în foarte mică măsură în siguranță. Pe stradă se simt în siguranță 42,6% dintre respondenți, iar în mijloacele de transport în comun doar 29,2%.

Sentimentul cel mai mare de siguranță îl au cei cu vârste de 60 de ani și peste și cei cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani, segmentul de populație cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani percepându-se în cea mai mare măsură în nesiguranță.

Problemele pe care le resimt în cea mai mare măsură bucureștenii sunt furturile din buzunare, genți, poșete etc. (77,5%), corupția (73,8%), traficul și consumul de droguri (65,7%), găștile de cartier (52,5%) și tulburarea liniștii publice (53,5%).

Bucureștenii cred că pot fi victime mai ales ale furturilor din buzunare (42,5%), ale unor înșelătorii (28,2%) sau ale unor spargeri de mașini (23,4%). Cel mai vulnerabili la furtul mașinii se simt cei cu vârste cuprinse între 18 și 29 de ani și, de asemenea, cei cu studii gimnaziale.

Cel mai vulnerabili la spartul locuinței se simt cei cu vârste cuprinse între 45 și 59 de ani, cei cu studii gimnaziale și cei cu studii superioare.

Să li se spargă mașina se simt cel mai vulnerabili cei vârste între 18 și 29 de ani și cei cu vârste între 45 și 59 de ani, la fel cei cu studii gimnaziale.

Vulnerabili la furturile din buzunare, geantă sau poșetă se simt mai ales cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani, cei cu studii primare și femeile comparativ cu celelalte categorii.

Victime ale unor înșelătorii consideră că pot fi, în mai mare măsură decât ceilalți, cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani și femeile.

Cel mai mult cred că pot să fie bătuți în următoarele 12 luni cei cu vârste între 30 și 44 de ani, femeile și cei cu studii superioare.

Se simt cel mai vulnerabile la tâlhării persoanele cu vârste între 45 și 59 de ani și femeile.

Victime ale unor agresiuni sexuale cred că pot fi în mai mare măsură cei cu vârste între 30 și 44 de ani, femeile și cei cu studii postliceale. Cei cu vârste între 18 și 29 de ani și cei cu vârste de peste 60 de ani cred mai mult decât ceilalți că este imposibil să fie victime ale unor agresiuni sexuale.

Activitatea poliției a fost apreciată de către populație ca fiind cel mai eficientă în informarea și educația rutieră (47,5%), în supravegherea, îndrumarea și controlul traficului rutier (43%), urmate de prezența polițiștilor de proximitate în zonele de responsabilitate (37,5%). În schimb, poliția este percepută ca fiind cel mai puțin eficientă în asigurarea securității în mijloacele de transport în comun (46,8%), recuperarea prejudiciilor produse în urma comiterii unor infracțiuni (44,5%) și în implicarea în descoperirea faptelor de corupție (36,3%).

Activitea poliției în asigurarea securității în Gara de Nord a fost apreciată de cei 35 de respondenți ca fiind mai degrabă eficientă.

Cea mai mare parte a respondenților (79,2%) consideră că majoritatea polițiștilor sunt preocupați de soluționarea reclamațiilor cetățenilor, că ținuta polițiștilor are un aspect îngrijit sunt de acord 89% dintre subiecți, iar că polițiștii sunt comunicativi cu cetățenii sunt de acord 80% dintre aceștia

78,4% dintre respondenți sunt de acord și parțial de acord cu faptul că poliția le dă un sentiment de siguranță în viața de zi cu zi și 75,1% dintre ei cu faptul că între poliție și cetățeni există o bună cooperare.

Deși 74,6% sunt de acord și parțial de acord cu afirmația “cetățenii au încredere în poliția din propria comunitate, un procent de 91,8% dintre respondenți consideră că în comunitatea lor este nevoie de mai mulți polițiști.

De acord și parțial de acord cu faptul că în poliție există corupție sunt 79,5% dintre subiecți.

67,5% dintre cei care au răspuns la întrebări au declarat că știu adresa și numărul de telefon al unității de poliție de care aparțin

Aproape jumătate dintre respondenți (48,3%) au declarat că îl cunosc pe polițistul de proximitate.

Dintre cei care au răspuns că îl cunosc pe polițistul de proximitate care răspunde de zona lor, cei mai mulți (43,4%) au declarat că l-au cunoscut la domiciliul lor, 25,3% că l-au cunoscut pe stradă, iar 23,7% că l-au cunoscut la unitatea de poliție.

Dintre subiecți, 15,7% au declarat că au fost victime ale unor infracțiuni, în ultimii trei ani.

Cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani și cei cu vârste cuprinse între 45 și 59 de ani au declarat în mai mare măsură decât celelalte categorii de vârstă că au fost victime ale unor infracțiuni în ultimii trei ani.

Cele mai des menționate probleme care afectează îndeplinirea de către polițiști a îndatoririlor față de cetățeni sunt insuficiența mijloacelor materiale și financiare (51,6%), numărul redus de polițiști (49,4%), corupția din poliție (37,8%) și motivarea polițiștilor (36%).

Dintre cei chestionați, 56,6% consideră că, în comportamentul și în modul de acțiune al polițiștilor, se vor înregistra schimbări majore în bine, 40,1% că nu se va schimba nimic semnificativ, iar 3,3% că se vor înregistra schimbări în rău.

Cei cu vârste cuprinse între 30 și 44 de ani cred în mai mare măsură decât celelalte categorii de vârstă că nu se va schimba nimic semnificativ în comportamentul și în modul de acțiune al polițiștilor și în măsură mai mică decât ceilalți că se vor produce schimbări în bine în comportamentul acestora.

7.2 Opinii privind aplicarea conceptului de poliție de proximitate

Implementarea conceptului de poliție în slujba cetățeanului constituie un permanent subiect de preocupare a instituției poliției, în general, dar și a autorităților civile, în perspectiva asigurării forțelor necesare abordării complexelor probleme cu care se confruntă societatea.

Indiferent de denumirea care a fost adoptată, pentru a defini acest concept, semnificația sa oferă cadrul de analiză și inițiativă proactivă în relație cu fluctuațiile demografiei, tulburările sociale și evoluția criminalității.

Activitatea poliției de proximitate se axează pe întreținerea și revitalizarea bunelor relații interumane în cadrul colectivității. De asemenea, ea asigură necesara intervenție creativă și complexă împotriva fenomenelor antisociale, Dar aspectul cel mai important rămâne acela că activitatea poliției de proximitate se bazează pe abordarea tenace și eficientă a problemelor create de fenomene infracționale.

Cercetările efectuate în anii 70, în unele țări democratice, în special în S.U.A., au evidențiat, ca regulă generală faptul că activitatea poliției are un impact destul de modest asupra criminalității și respectiv securității cetățeanului.

De exemplu, nu întotdeauna creșterea numărului de polițiști duce în mod obligatoriu la reducerea ratei criminalității sau la mărirea procentului de cazuri rezolvate. Factori sociali ca nivelul veniturilor, șomajul, structura populației și eterogenitatea socială constituie indicatorii cei mai importanți în aprecierea fenomenului infracțional.

Pe baza acestor studii s-a produs o extindere a interesului pentru dezvoltarea relațiilor între poliție și comunitatea pe care o deservește.

Strategiile adoptate de unitățile de poliție au fost concepute pe baza principiilor descentralizării și a strânsei interacțiuni între cetățeni și polițiști în calitate de coautori ai siguranței publice. Activitatea poliției de proximitate constituie o inovație ruptă de centralizarea ierarhică și controlul autocratic al ofițerilor cu funcții de comandă, axată pe flexibilitatea și managementul participativ.

Noul obiectiv este acela de a identifica și minimaliza, dacă nu chiar elimina, condițiile care favorizează criminalitatea și obstrucționează îmbunătățirea calității vieții.

Deși majoritatea polițiilor din țările dezvoltate au adoptat conceptul de poliție de proximitate sub diferite denumiri, evaluările în acest domeniu sunt destul de puține. Lipsește, de asemenea, consensul necesar asupra modului ideal de activitate a poliției la nivel de colectivitate.

Există opinii care sugerează ideea că această concepție este prin ea însăși greșit orientată, ca de exemplu cea exprimată de David Cooper și Sabine Lobitz de la Departamentul de poliție Madison, Statul Wisconsin, S.U.A., care afirmă într-un studiu că ideea creării unei structuri de poliție cu atribuțiuni predominante în sfera relațiilor cu comunitatea este falimentară datorită faptului că polițiștii care nu sunt cuprinși în această structură nu se mai preocupă pentru menținerea și îmbunătățirea acestui tip de relații, lăsând totul în seama celor anume desemnați.

Necesitatea apropierii activității poliției de nevoile cetățenilor a impus însă experimentarea și punerea în practică a unor programe speciale, multe din acestea necesitând și înființarea unor structuri specializate în domeniu, programe ce se regăsesc în strategiile de acțiune ale majorității departamentelor de poliție din țările dezvoltate.

Conceptul de poliție de proximitate presupune ca în afară de combaterea criminalității și dezordinii, polițiștii să se preocupe de îmbunătățirea calității vieții în colectivitate. Potrivit acestui concept poliția trebuie concepută ca un agent și un partener care participă activ la asigurarea siguranței publice.

O astfel de concepție vine în contradicție cu conceptul tradițional de poliție care se bazează în principal pe evaluarea succeselor în domeniu, pe numărul de solicitări și de răspunsuri și pe reducerea ratei infracțiunilor.

În concluzie putem afirma că termenul de „poliție de proximitate" poate fi definit ca o nouă filozofie a activității de poliție, bazată pe conceptul că polițiștii și cetățenii care acționează în comun într-o manieră creativă pot ajuta la soluționarea problemelor sociale contemporane: criminalitatea și sentimentul de teamă față de aceasta, dezordinea socială și fizică, decăderea zonelor urbane etc.

Noua concepție se întemeiază pe convingerea că realizarea acestor obiective depinde de instituirea unei noi forme de parteneriat între unitățile de poliție și cetățeni, care să permită acestora participarea activă la stabilirea priorităților activităților poliției și implicarea în eforturile de ameliorare a calității vieții.

Parteneriatul este un termen flexibil care se referă la orice formă de colaborare între cetățeni, unități școlare, biserici, medii de afaceri, organizații neguvernamentale, autoritățile alese și poliție, în scopul rezolvării problemelor cu impact deviat asupra vieții sociale.

Soluționarea problemelor este procesul de identificare a priorităților prin evaluarea coordonată a trebuințelor colectivității și poliției, prin strângerea și analiza informațiilor referitoare la o problemă, prin aplicarea sau facilitarea aplicării măsurilor novatoare și adaptate strict la potențialul de eliminare sau minimizare a problemelor și în fine prin evaluarea măsurilor în scopul stabilirii eficienței acestora și a modificării lor în măsura în care acest lucru este necesar.

În aplicarea conceptului de poliție de proximitate cei implicați în acest proces se vor confrunta cu o serie de probleme dificile, cum ar fi răspunsul la următoarele întrebări:

– care sunt schimbările structurale necesare ?

– cum va fi determinată populația să se adapteze la un comportament diferit față de poliție ?

– poate personalul actual al poliției să se adapteze noului stil de lucru sau se impune recrutarea de noi cadre cu pregătire specială în domeniul relațiilor sociale ?

– cum și când se va informa publicul ?

– cât de repede se va putea realiza această schimbare?

– există suficient sprijin din partea altor structuri cu sarcini în domeniu?

Un prim pas în soluționarea acestor probleme îl constituie organizarea cadrului dispozițional prin care sunt definite principalele coordonate ale activității poliției de proximitate, se pun bazele structurii organizatorice și sunt stabilite responsabilitățile pe cale ierarhică în acest domeniu.

Astfel, la nivelul fiecărei localități urbane se înființează funcții de subofițeri poliție de proximitate, numărul acestora fiind stabilit în funcție de teritoriu, populație, stare infracțională, diversitatea etnică și culturală.

Aceștia vor fi coordonați de către un ofițer, iar la nivel județean (Direcția Generală de Poliție a Municipiului București) de un ofițer din cadrul Serviciului Poliției de Ordine Publică, acesta coordonând și activitatea în domeniu a șefilor de birouri (posturi) de poliție comunale.

Activitatea poliției de proximitate este coordonată după următoarele principii:

1. Răspunderea. Există răspundere reciprocă – membrii comunității pot cere justificări pentru acțiunile poliției, iar poliția îi trage la răspundere în legătură cu luarea măsurilor necesare pentru menținerea ordinii și liniștii publice.

2. Schimbarea. Este văzută ca un mod de a îmbunătăți acțiunile polițienești și este rezultatul unor planificări strategice cuprinzătoare.

3. Încrederea. Încrederea este necesară pentru cooperarea poliției cu comunitatea; poliția să promită numai lucruri pe care le poate face, iar cetățenii să se implice activ în activitatea poliției.

4. Concepție. O concepție a „poliției de proximitate" clar definită oferă inspirație, motivație și autoritate pentru a putea implementa această nouă abordare a activității polițienești.

5. Parteneriat. Dezvoltarea relațiilor de colaborare între indivizi și organizații este necesară pentru rezolvarea în comun a problemelor.

6. Împuternicire. Lucrătorii de poliție au mai multă libertate în luarea deciziilor, de asemenea, și cetățenii ar trebui să participe la luarea de decizii.

7. Soluționare. Poliția de proximitate, depășește etapa intervențiilor polițienești clasice represive și este orientată către dezvoltarea și implementarea de soluții pentru probleme specifice.

8. Conducere. Personalul de conducere sprijină adoptarea poliției de proximitate ca mod de acțiune.

9. Egalitate. Toți cetățenii sunt tratați ca participanți egali la poliția de proximitate indiferent de rasă, sex, religie, poziție socială sau alte diferențe.

10. Servicii. Poliția de proximitate oferă servicii polițienești personalizate și descentralizate către comunitate.

Ca rezultat final al acestui demers concluzionăm că există șanse reale ca succesul înregistrat de unele programe pilot în unele orașe să dea posibilitatea generalizării implementării în țara noastră a celei mai noi forme de abordare a fenomenului infracțional și anume implicarea comunității în prevenirea criminalității.

Poliția trebuie să se transforme din organul de represiune, în colaboratorul și partenerul cetățeanului, în părătorul drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, să se implice în asigurarea climatului de siguranță civică, să participe la identificarea și înlăturarea factorilor care generează sau favorizează faptele antisociale, la educarea antiinfracțională a populației, consilierea victimelor sau potențialelor victime și acordarea sprijinului pentru reintegrarea socială a unor categorii de persoane.

Identificarea și diminuarea factorilor care determină sau favorizează criminalitatea, depinde de consolidarea relațiilor între poliție și membrii comunității fără a se ține seama de diferitele orientări sau apartenențe ale acestora, care să le permită participarea activă la luarea deciziilor ce determină tipul serviciilor aduse populației.

O poliție modernă trebuie să sprijine și să pună în valoare capacitatea de autoapărare a comunității, iar polițistul nu mai trebuie privit ca un instrument care reacționează doar atunci când a fost încălcată legea, ci ca un reprezentant al statului preocupat cu adevărat de binele comunității.

ANEXA 1

Grafice comparative privind percepția populației în legătură cu activitatea Poliției Române, în urma sondajului realizat de Institutul de Marketing și Sondaje, iunie-septembrie 2005

Preocupările comunității

P1. În comunitatea Dvs., în ce măsură vă afectează următoarele probleme?

P1a. Furturile din/de autoturisme

P1b. Furturile personale (din buzunare, genți etc.)

P1c. Furturile din locuințe

P1d. Petrecerile gălăgioase

P1e. Delincvența juvenilă

P1f. Violența domestică / scandalurile în familii

P1g. Probleme de parcare

P1h. Traficul sau consumul de droguri

P1i. Consumul excesiv de alcool

P1j. Abuzul/maltratarea sau neglijarea copiilor

P1k. Actele de vandalism

P1l. Graffiti – urile (desenele sau textele făcute cu vopsea de pe zidurile clădirilor)

P1m. Tulburarea liniștii publice

P1n. Comportamentul șoferilor în trafic

P1o. Depozitarea ilegala a deșeurilor și a gunoiului

P1p. Crima organizată

P1q. Prostituția

P1r. Violența sexuală

P1s. Animalele fără stăpân (câini, pisici)

Performanțele poliției

P2a. Poliția tratează toți cetățenii în mod egal

P2b. Poliția îi tratează cu respect pe toți cetățenii

P2c. Poliția tratează în mod diferit grupurile etnice

P2d. Poliția îmi dă un sentiment puternic de siguranță în viața de zi cu zi

P2e. Cooperarea dintre poliție și cetățeni este bună

P2f. Responsabilitatea de bază a poliției este să prindă infractorii

P2g. Responsabilitatea de bază a poliției este să prevină infracțiunile

P2h. Responsabilitatea de bază a poliției este să ajute cetățenii

P2i. În România criminalitatea reprezintă o problemă importantă

P2j. Singura preocupare a poliției este siguranța statului (Guvern, Parlament, Administrație, Tribunal)

P2k. Poliția este corectă în relațiile cu cetățenii

P2l. În comunitatea mea este nevoie de mai mulți polițiști

P2m. Polițiștii sunt atenți la preocupările cetățenilor

P2n. Polițiștii sunt prietenoși și ușor de abordat

P2o. Polițiștii au un aspect și un comportament profesionist

P2p. Poliția de astăzi este altfel decât miliția dinainte

Relațiile comunității cu poliția

P3. Gândindu-vă la relația cetățenilor cu poliția în comunitatea Dvs., în ce măsură sunteți de acord cu următoarele afirmații?

P3a. Cetățenii ar trebui să se implice în mod activ în a ajuta poliția să își îndeplinească îndatoririle

P3b. Cetățenii fac schimb de informații cu poliția, în așa fel încât comunitatea să fie mai sigură

P3c. Poliția manifestă neîncredere în cetățeni

P3d. Cetățenii au încredere și respectă poliția din comunitate

P3e. Din cauza corupției există polițiști incompetenți

P3f. În poliția din România nu există corupție

P3g. Primirea cetățenilor la Circa de Poliție se face în mod prietenos și este eficientă

P3h. Poliția ar trebui să facă mai mult ca să își îmbunătățească relațiile sale cu cetățenii

P3i. Relația poliției cu cetățenii este excelentă

P3j. Ca cetățean, sunt mulțumit de ceea ce face poliția

P3k. Polițiștii sunt înțelegători față de nevoile și problemele comunității

P3l. Rolul mass-media este foarte important în ceea ce privește îmbunătățirea relațiilor dintre poliție și public

Supraveghere și Management

P4. Gândindu-vă la modul în care este condusă poliția, în ce măsură sunteți de acord cu următoarele afirmații?

P4a. Legea este cea care stabilește ce trebuie să facă poliția

P4b. Poliția face numai ceea ce îi ordonă superiorii săi ierarhici

P4c. Agenții de poliție care lucrează pe stradă ar trebui să poată influența deciziile în chestiuni polițienești care privesc comunitatea

P4d. Șefii din poliție nu sunt niciodată sancționați pentru delictele lor

P4e. Poliția îi tratează pe demnitari diferit, față de modul în care îi tratează pe oamenii de rând

ANEXA 2

Acordul între Guvernul României și Guvernul Confederației Elvețiene, privind implementarea programului „Introducerea conceptului „Poliția de proximitate în România” (Acord din 26.03.2003 și Acord din 08.11.2005)

ACORD din 26/03/2003

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 04/08/2003

între Guvernul României, reprezentat de Ministerul de Interne si Ministerul Public, si Guvernul Confederației Elvețiene, reprezentat de Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare si Cooperare, privind implementarea programelor "Introducerea conceptului «Politia de Proximitate» în România", "îmbunătățirea cooperării dintre Politie si Parchet", etapa 2003-2004)

ARTICOLUL 1

Condiții generale și definiții

1.1. Oriunde sunt întâlniți în acest acord, dacă nu se prevede altfel în context, următorii termeni au următorul înțeles:

a) părțile contractante reprezintă Ministerul de Interne și Ministerul Public din România și Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare;

b) programe reprezintă anexa nr. 1;

c) MI reprezintă Ministerul de Interne din cadrul Guvernului României;

d) MP reprezintă Ministerul Public din cadrul Guvernului României;

e) AEDC reprezintă Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare a Departamentului Federal de Afaceri Externe, Guvernul Confederației Elvețiene;

f) AE reprezintă Agenția Executivă;

g) anexele (adică Proiectele documentelor – anexa nr. 1; Proiectul de buget – anexa nr. 2; Program de organizare – anexa nr. 3; Obligațiile AE – anexa nr. 4 [urmează să fie definită și completată după încheierea Acordului dintre AEDC și AE]) fac parte integrantă din acest acord.

ARTICOLUL 2

Obiectivele programului

2.1. Începând cu punerea bazelor structurilor de la sfârșitul anului 2000, obiectivele programului sunt:

■ garantarea unei Poliții de Proximitate (PdP) susținute și a unei instruiri în domeniul analizei tranzacționale (AT) în toate instituțiile de instruire și educație ale Poliției;

■ introducerea din punct de vedere practic a PdP în cel puțin 75% din orașele din toate județele României;

■ aducerea la cunoștință a conceptului PdP și implementarea acestuia la nivelul tuturor structurilor polițienești și ale opiniei publice, printr-o activitate de relații publice efectuată simultan;

■ pregătirea planului de măsuri pentru introducerea 100% a PdP până la sfârșitul anului 2006;

■ evaluarea efectelor introducerii PdP și în județul-pilot Brașov;

■ îmbunătățirea eficienței muncii operative a Poliției și a Departamentului de Procuratură;

■ îmbunătățirea cooperării dintre Poliție și Departamentul de Procuratură;

■ implementarea noilor directive, procedurilor de reorganizare, structurilor organizatorice reînnoite și a unui sistem electronic de management/control.

2.2. Durata programului este până la sfârșitul anului 2004. Aceasta poate fi extinsă, dacă este necesar.

2.3. AEDC poate lua în considerare extinderea programului. în acest caz, prezentul acord va fi modificat în consecință.

ARTICOLUL 3

Costurile și finanțarea programelor

3.1. Costurile totale ale programelor finanțate de Confederația Elvețiană ajung până la maximum 1.200.000 franci elvețieni. O estimare a bugetului programelor este inclusă în anexa nr. 2 la acest acord. în această sumă nu sunt incluse costurile AE (135 de zile-muncă). Aceste costuri sunt suportate separat de AEDC.

3.2. MI și MP vor contribui la proiect cu până la 20% din suma împrumutului elvețian, în principal prin munca angajaților acestora (vezi art. 10).

ARTICOLUL 4

Fluxul fondurilor și contribuțiilor financiare

AEDC va efectua transferul plăților anticipate pentru program, în contul AE din Confederația Elvețiană. Contul operat de către AE este specificat în contractul semnat între AEDC și AE.

ARTICOLUL 5

Organizarea și implementarea programului

5.1. Implementarea și managementul programului vor fi împărțite de cele două părți contractante.

5.2. Strategiile programului vor fi definite și controlate de către Consiliul director, în care vor fi reprezentate atât partea elvețiană, cât și cea română. Organizarea și funcționarea cooperării sunt stipulate în anexa nr. 3 la prezentul acord.

5.3. Activitatea Consiliului director se va desfășura prin întâlniri bianuale. întâlnirile pot fi, de asemenea, stabilite ori de câte ori este necesar. Reprezentanți din rândul participanților la programe pot fi invitați la aceste întâlniri.

5.4. În cadrul prezentului acord șefii și coordonatorii proiectului ai părții române sunt numiți de Ml, respectiv MP.

5.5. În acceptarea prezentului acord delegatul român al șefului proiectului elvețian este un expert român care a desfășurat o activitate în cadrul programului, numit și plătit de AE.

5.6. AE competentă în problematica de management este responsabilă, față de Consiliul director și AEDC pentru implementarea programelor.

ARTICOLUL 6

Monitorizarea și coordonarea

6.1. Responsabilitățile pentru controlarea sarcinilor vor fi împărțite între părțile contractante în conformitate cu participarea lor la program.

6.2. Instrumentele de control folosite trebuie să fie definite în funcție de nevoile programelor (instruire, furnizare de echipament, transport etc).

6.3. Conceptul PEMT (planificare, evaluare, monitorizare, transpunere în practică) promovat de AEDC va furniza baza pentru control.

6.4. Monitorizarea va acoperi 4 mari domenii de interes: rezultate, proces, impact, context.

6.5. Monitorizarea activităților urmează să fie realizată de toți partenerii implicați în program și va fi definită de către Consiliul director, în conformitate cu baza prezentului acord.

ARTICOLUL 7

Raportarea

7.1. Raportarea se va baza în principal pe monitorizarea datelor disponibile.

7.2. Forma și structura rapoartelor, precum și frecvența lor urmează să fie stabilite de către Consiliul director în funcție de destinația acestora.

7.3. Consiliul director își va asuma responsabilitatea aprobării rapoartelor.

7.4. AE este responsabilă pentru elaborarea și prezentarea rapoartelor către AEDC, MI și MP. Raportarea în cauză va furniza AEDC informațiile necesare pentru propriile rapoarte care vor fi prezentate autorităților elvețiene.

ARTICOLUL 8

Contabilitatea și bilanțul contabil

8.1. AE va păstra dosarele și bilanțurile referitoare la operațiunile executate, depozitele și cheltuielile efectuate pentru derularea programelor, în conformitate cu prevederile legislației elvețiene.

8.2. Bilanțurile anuale pe plan local vor fi realizate la cererea uneia dintre părțile contractante.

8.3. AE este responsabilă pentru managementul și contabilitatea pe care le presupune derularea programelor în Elveția potrivit contractului încheiat cu AEDC.

ARTICOLUL 9

Agenția Executivă, Consiliul consultativ

9.1. Personalul AE destinat programelor va consilia și va pregăti personalul părții române în toate problematicile legate de capacitatea de construcție, managementul și implementarea programelor.

9.2. Funcțiile, sarcinile și responsabilitățile AE sunt prevăzute în anexa nr. 4 la prezentul acord, care va fi definită și completată după încheierea Acordului dintre AEDC și AE.

ARTICOLUL 10

Angajamentele părții române

10.1. Pentru derularea prezentului acord, Ml și MP din România sunt responsabile cu implementarea și managementul programelor, în funcție de competențe.

10.2. MI și MP vor sprijini derularea programelor, urmărind etapele necesare pentru a le furniza:

■ manopera solicitată (pentru organizare, coordonare, participare, translație primară, cooperare, derulare);

■ facilitățile de transport (exceptând transportul aerian) pentru propriul personal, propriii participanți și pentru experții elvețieni în România;

■ localitățile/sălile pentru desfășurarea atelierelor de lucru și seminariilor în România;

■ cazarea și masa, precum și cheltuielile propriului personal și participanților lor în cadrul programelor în România.

ARTICOLUL 11

Angajamentele Guvernului Confederației Elvețiene

11.1. AEDC va furniza contribuția Elveției pentru derularea programelor în baza prezentului acord, care se ridică la suma de maximum 1.200.000 franci elvețieni, după cum este prevăzut pentru buget în anexa nr. 2 la prezentul acord.

ARTICOLUL 12

Taxe și impozite

12.1. Prezentul acord este guvernat de prevederea Acordului de cooperare tehnică, încheiat între Guvernul României și Guvernul Confederației Elvețiene la 8 noiembrie 1995, cu referire la materia taxelor și impozitelor.

ARTICOLUL 13

Procurarea bunurilor și serviciilor

13.1. Bunurile și serviciile care urmează a fi finanțate în afară de câștigurile contribuției elvețiene vor fi procurate în conformitate cu legislația elvețiană.

13.2. Procurarea acestora în Elveția se va realiza în conformitate cu legislația elvețiană și sub responsabilitatea AEDC.

ARTICOLUL 14

Proprietatea și utilizarea echipamentului pe care îl presupune programul

14.1. Tot echipamentul finanțat prin contribuție elvețiană va deveni proprietatea părții române o dată cu intrarea acestuia în România sau cumpărarea pe piața locală; va fi păstrat exclusiv pentru derularea programelor și nu va fi folosit în alt scop fără aprobarea prealabilă, în scris, a AEDC.

14.2. AEDC nu își asumă nici un fel de responsabilitate în legătură cu echipamentul și materialele menționate. Dacă din anumite motive programele vor trebui suspendate, echipamentul furnizat prin contribuție elvețiană va trebui folosit într-un mod care urmează a fi decis și stabilit în scris de către cele două părți contractante.

ARTICOLUL 15

Dispoziții speciale

15.1. Părțile contractante își exprimă preocuparea comună în lupta împotriva corupției care prejudiciază buna guvernare și folosința corespunzătoare a resurselor necesare dezvoltării și, în plus, pune în pericol competiția deschisă și cinstită bazată pe preț și calitate. De aceea, ele își declară intenția de a-și uni eforturile pentru a lupta împotriva corupției și, în particular, declară faptul că orice ofertă, dar, plată, remunerație sau profit de orice fel și apreciat drept un act ilegal sau o practică coruptă nu a fost și nici nu va fi făcut, direct sau indirect, vreunei persoane, oricine ar fi, în perspectiva unei recompensări sau punerii în practică a prezentului acord. Orice act de acest fel constituie suficiente motive pentru a justifica anularea prezentului acord, procurarea sau rezultarea recompensei ori pentru adoptarea oricăror alte măsuri de corecție prevăzute de legea în materie.

15.2. Părțile contractante convin asupra faptului că respectarea principiilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului, după cum au fost stabilite în particular în Declarația Universală a Drepturilor Omului, călăuzesc politicile lor interne și externe și constituie un element esențial, situându-se la același nivel cu obiectivele prezentului acord.

ARTICOLUL 16

Rezolvarea divergențelor

16.1. Divergențele rezultate în urma interpretării sau aplicării prevederilor prezentului acord vor fi soluționate pe cale diplomatică, prin negocieri între părțile contractante.

ARTICOLUL 17

Încetarea acordului

17.1. În cazul nerespectării elementelor esențiale la care face referire alin. 15.2, oricare dintre ele sau ambele părți contractante pot lua măsurile corespunzătoare. Înainte de a adopta o astfel de măsură, cu excepția cazurilor de urgență, partea contractantă în cauză va furniza toate informațiile necesare unei examinări complete a situației în perspectiva găsirii unei soluții. în alegerea măsurilor, prioritate trebuie dată acelora care aduc cât mai puține impedimente funcționării prezentului acord. Asemenea măsuri vor fi notificate imediat celeilalte părți contractante.

În scopul unei corecte interpretări și al unei aplicări practice a prezentului acord, părțile contractante convin ca situația de "urgență specială", în sensul paragrafului 1 al prezentului articol, să existe dacă una dintre părțile contractante săvârșește o încălcare gravă a unuia dintre elementele esențiale sau obiectivele acordului la care se face referire la alin. 15.2.

17.2. În eventualitatea unei neînțelegeri, oricare dintre părțile contractante poate denunța prezentul acord, oricând, după expirarea unui termen de 90 (nouăzeci) de zile de la data informării, în prealabil, în scris, a celeilalte părți contractante.

ARTICOLUL 18

Eficacitatea și dispoziții finale

18.1. Prezentul acord va intra în vigoare la data când partea română a notificat părții elvețiene îndeplinirea tuturor procedurilor prevăzute de legislația sa națională.

18.2. Acesta va rămâne valabil până la data la care ambele părți contractante și-au îndeplinit obligațiile asumate.

18.3. Părțile contractante pot modifica sau completa, în scris, prezentul acord, urmând procedura prevăzută la alin. 18.1.

18.4. Fiecare parte contractantă poate denunța prezentul acord. Denunțarea va produce efecte la data primirii notificării scrise de către cealaltă parte contractantă sau la o dată ulterioară, indicată în notificare.

18.5. Prezentul acord poate fi amendat prin schimb de scrisori între cele două părți contractante. Semnat la Berna la 26 martie 2003, în trei exemplare originale în limba engleză.

ROMÂNIA

PREZENTAREA CONCEPTULUI "POLIȚIA DE

PROXIMITATE"

Descrierea proiectului 2003-2004

1. Rezumat

Pornind de la structurile înființate la sfârșitul anului 2000, proiectul:

■ va garanta o pregătire susținută pentru Poliția de Proximitate (PdP) și analiza tranzacțională (AT) în toate instituțiile de pregătire și învățământ ale Poliției;

■ va implementa conceptul PdP în cel puțin 75% din județele României;

■ va face cunoscute conceptul PdP, precum și implementarea lui în cadrul Poliției și al opiniei publice printr-o activitate de relații publice, desfășurată simultan;

■ va pregăti planul de măsuri pentru definitivarea implementării conceptului PdP până la sfârșitul anului 2006; și

■ va evalua efectele implementării conceptului PdP.

2. Situația inițială

2.1. Modificarea cadrului

1. În orașele din județul-pilot Argeș, precum și în orașul-pilot Piatra-Neamț evaluarea realizată de factori externi a arătat faptul că proiectele-pilot în vederea implementării, la nivel local a conceptului PdP, și-au îndeplinit obiectivele în cea mai mare măsură.

2. Analiza sondajului de opinie din 2002, desfășurat în județul Argeș în anul 2001, arată că imaginea Poliției în rândul opiniei publice s-a îmbunătățit comparativ cu rezultatul sondajului din anul 2000.

3. În județul Argeș, precum și în județul Neamț specialiștii din cadrul PdP au fost eliberați de alte îndatoriri pe care le presupune postul.

4. La nivelul conducerii Poliției Române există un regulament conform căruia ar trebui să se stabilească un cadru legal pentru implementarea conceptului PdP, deja prezent în Legea poliției.

5. Șeful Poliției Române dorește implementarea rapidă, la nivel de țară, a conceptului PdP, dacă este posibil în anii 2003 și 2004. Reprezentanții partenerului de cooperare din Elveția (DEZA) și-au exprimat intenția de a sprijini acest proiect.

6. Au fost luate măsuri în vederea desfășurării de cursuri de pregătire în domeniul AT în toate instituțiile de pregătire și învățământ. Programa acestor cursuri a fost deja introdusă în programa generală a instituțiilor în cauză.

7. La cel mai înalt nivel, strategia de abordare în perioada 2003-2004 și planul de activități pe anul 2003 au fost realizate de o manieră concertată și aprobate de comun acord.

2.2. Etapa inițială

1. Obiectivele propuse pentru anul 2002 au fost în mare măsură atinse. Din Raportul evaluatorilor externi, prezentat partenerului elvețian la sfârșitul lunii august 2002, au rezultat următoarele concluzii:

2. Domeniile în care obiectivele nu au fost realizate sau au fost îndeplinite parțial sunt cele în care Poliția Română de proximitate ar fi trebuit să schițeze o bază conceptuală, să adopte planuri de măsuri și să întreprindă acțiuni. Implementarea consistentă a conceptelor de muncă pe termen lung, precum și inițiativa personală a specialiștilor PdP pot fi îmbunătățite.

3. Ca urmare a deciziei de înființare a PdP pe teritoriul României, în prezent nu există capacitatea necesară pentru menținerea proiectului cu privire la centrul de consiliere pentru victimele violenței din Pitești. Acest subproiect ar trebui sistat pentru moment și reintrodus într-o fază ulterioară a proiectului. Municipalitatea din Pitești nu ar trebui să aibă nici un fel de ezitare în redistribuirea spațiului care a fost alocat inițial în acest scop.

4. Prevederile legale primare pentru decizia obligatorie în implementarea conceptului PdP au fost prezentate într-o primă formă Inspectoratului General al Poliției Române și urmează să fie adoptate de către acesta și aprobate de Ministerul de Interne. Aceste prevederi legale sunt importante pentru implementarea pe scară largă a conceptului PdP.

Experiența a demonstrat faptul că:

■ toți șefii de Poliție și, treptat, întregul personal din cadrul Poliției ar trebui să fie informați despre existența PdP;

■ introducerea conceptului PdP ar trebui realizată printr-o campanie susținută;

■ conducerea Inspectoratului General al Poliției Române și cea a Poliției Capitalei, precum și șefii inspectoratelor județene de poliție trebuie să aprobe înființarea PdP în toată țara; și

■ în activitatea viitoare trebuie continuată efectuarea de sondaje în scopul informării Poliției și opiniei publice despre necesitatea existenței PdP.

3. Sistemul obiectivelor (obiectivul principal, obiectivele proiectului, rezultate)

3.1. Obiectivul principal

1. Există premise îmbunătățite considerabil pentru ca Poliția să garanteze siguranța publică și să acționeze în conformitate cu legea, de o manieră democratică, precum și să respecte pe deplin drepturile omului.

2. Proiectul ar trebui să constituie baza unei activități de poliție în bună colaborare cu societatea civilă (Poliția de Proximitate) în 75% din orașele României (până în prezent), în vederea îmbunătățirii siguranței obiective și subiective a populației.

3.2. Scopul proiectului 2003-2004 Proiectul:

■ va permite înființarea PdP – cunoscută și sub numele de poliție comunitară (CP) – în proporție de 75% din orașele României;

■ va stabili pregătirea PdP;

■ va implementa acest aspect, precum și teoria PdP în instituțiile de învățământ din cadrul Poliției;

■ va familiariza poliția și societatea civilă cu conceptul PdP;

■ va pregăti planul de măsuri pentru implementarea conceptului PdP în proporție de 100% în toată țara, în următorii 2 ani;

■ va arăta impactul înființării PdP în România, pornind de la evaluările științifice.

3.3. Rezultate 2003

În 2003 se așteaptă următoarele rezultate:

■ Regulamentele cu privire la implementarea conceptului PdP în România au fost stabilite oficial de către Inspectoratul General al Poliției Române și aprobate de către Ministerul de Interne.

■ Principalele instituții politice și oficialii Poliției, precum și membrii Poliției au luat cunoștință despre conceptul PdP și despre implementarea acestuia în România.

■ Informațiile despre conceptul PdP și implementarea acestuia în România sunt făcute publice, în comun, de către partenerii de proiect elvețieni și români.

■ Va fi ales un eșantion semnificativ al opiniei publice și va fi efectuată o evaluare a rezultatelor privind imaginea Poliției și așteptărilor din partea Poliției din perspectiva populației.

■ Implementarea conceptului PdP este însoțită de o campanie de publicitate susținută.

■ Va fi instruit un număr suficient de profesori de la Academia de Poliție, Școala de Poliție și de la centrele de pregătire ale Poliției, care vor preda noțiuni de bază despre PdP.

■ Profesorii instruiți vor preda noțiuni de bază despre PdP și AT atât cadrelor active, cât și studenților.

■ Vor fi formați între 16 și 20 de instructori privind PdP.

■ Aceștia vor începe implementarea pas cu pas a metodelor de lucru ale Poliției în toate orașele, pregătind un număr suficient de specialiști.

■ Toți instructorii și formatorii au finalizat un curs de AT.

■ Au fost îmbunătățite dotările din secțiile de poliție privind relațiile cu publicul.

■ Au fost îmbunătățite condițiile tehnice pentru o activitate mai eficientă a specialiștilor PdP.

■ A fost implementat conceptul PdP în sectorul 5 și în alte sectoare ale municipiului București.

■ Implementarea conceptului PdP se realizează în București, Brașov și Timișoara de către specialiștii elvețieni.

■ Implementarea acestui concept s-a îmbunătățit considerabil în județele Argeș și Neamț.

■ Prima evaluare a stadiului implementării va fi realizată de către specialiștii elvețieni în 40 de orașe.

■ Cursul de AT de la Academia de Poliție și Școala de Poliție va fi evaluat de specialiștii elvețieni.

■ Programul pe 2004 este emis de Comitetul româno-elvețian de evaluare.

4. Organizarea proiectului

(vezi proiectul planului/diagrama anexată)

1. Directorul elvețian de proiect este în același timp și coordonatorul acestuia. El lucrează direct cu persoanele responsabile cu pregătirea (instructori). Aceștia sunt: Markus Gurt, psiholog la Poliția Cantonului Zurich pe analiză tranzacțională, Dominique Jolliet, Stephane Vaney și Serge Chatelain de la Poliția Cantonului Geneva, specialiști în domeniul poliției comunitare, Georges Chariatte și Michel Tharin, foști polițiști în același canton, Alexandru Puricescu, delegatul român pe lângă coordonatorul elvețian al proiectului, specialist în relații cu publicul. Georges Chariatte este adjunctul directorului elvețian de proiect.

2. Directorul român de proiect este adjunctul șefului Inspectoratului General al Poliției Române, chestor Marian Tutilescu, care l-a desemnat pe inspectorul-șef Dan Savu coordonator de proiect. Acesta din urmă colaborează direct cu persoanele desemnate să pună în practică conceptul PdP, fiind responsabil cu pregătirea tuturor activităților din cadrul proiectului, derulate în acest sens în România.

3. Comitetul de conducere se întrunește cel puțin de două ori pe an. Membrii acestui comitet sunt: directorii de proiect român și elvețian, adjuncții acestora, delegatul român și delegatul coordonatorului elvețian al proiectului. Alături de aceștia mai pot participa și alte persoane, dacă este necesar. Comitetul de conducere evaluează activitățile, fixează reperele proiectului, precum și obiectivele programului pentru anul viitor.

5. Finanțare și buget

(vezi anexa referitoare la buget)

6. Control

6.1. Monitorizare

1. Monitorizarea se focalizează pe rezultate, conform matricei-cadru aprobate de Comitetul de conducere. Liderii de proiect împreună cu cei implicați în procesul de pregătire compară obiectivele propuse cu rezultatele de după desfășurarea respectivelor activități – dacă este posibil împreună cu partenerii locali.

2. Monitorizarea / se bazează în primul rând pe rapoartele de progres, pe contactul cu liderii de proiect și pe controlul implementării proiectului de către Biroul de coordonare.

3. Biroul de coordonare adună fapte și ecouri ale efectelor proiectelor în mediu și urmărește rezonanța acestora în mass-media.

4. Delegatul român pe lângă coordonatorul elvețian funcționează din ordinul liderului de proiect elvețian, pregătind și/sau supervizând îmbunătățirile tehnice din cadrul proiectului.

6.2. Evaluare

1. După încheierea instruirii, a seminariilor și cursurilor, evaluarea este făcută de reprezentanții locali, adică de participanți. în plus, instructorii îl informează pe directorul de proiect, în cazul în care acesta nu a fost implicat direct. Rezultatele se reflectă atât în rapoartele de activitate, cât și în raportul anual final.

2. La începutul, la mijlocul și la sfârșitul proiectului va avea loc un sondaj de opinie care va fi analizat în vederea evaluării implementării conceptului PdP.

3. O evaluare externă a proiectului în toamna anului 2004 va fi binevenită.

6.3. Raportare financiară și operațională

Directorul de proiect elaborează rapoartele de progres conform contractului cu .

7. Risc și evaluare de potențial

1. Implementarea conceptului PdP în România poate contribui într-o manieră decisivă la îmbunătățirea imaginii Poliției. Totodată, va duce la o eficientizare a muncii, la o mai mare siguranță a populației, la o mai bună comunicare și la încredere reciprocă între cetățeni și Poliție. Instruiți astfel, polițiștii își vor îmbunătăți potențialul și vor deveni buni specialiști. Contribuția financiară românească este relativ scăzută. împreună cu partenerii elvețieni, care contribuie cu resurse financiare și de personal, se are în vedere modernizarea activității Poliției.

2. Implementarea conceptului PdP la nivelul întregii activități de poliție în următorii 2 ani constituie un pas important. Atingerea acestor obiective este posibilă numai dacă cele două părți, română și elvețiană, îi vor convinge pe liderii locali de importanța proiectului. în acest sens, o condiție suplimentară este ca și baza legală să se alinieze din punct de vedere organizațional la aceste obiective. Experiența a demonstrat în multe alte țări că rezistența cea mai mare la implementarea unor proiecte de acest fel vine din partea liderilor, care sprijină tipul de poliție tradițională și resping cele mai recente evoluții. Astfel, implementarea conceptului PdP este puțin probabilă fără o voință puternică și fără susținerea liderilor politici.

Gossau, 29 decembrie 2002.

dr. Peter Schorer,

director de proiect

ACORD

între Guvernul României, reprezentat de Ministerul Administrației și

Internelor și Guvernul Confederației Elvețiene, reprezentat de

Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare, referitor la

implementarea programului „Introducerea conceptului Poliției de

proximitate" în România, etapa 1.1.2005-31.3.2007

Guvernul României, reprezentat de Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul Confederației Elvețiene, reprezentat de autoritatea sa competentă, Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare, denumite în continuare Părți Contractante,

Luând în considerare Acordul dintre Guvernul României și Guvernul Confederației Elvețiene privind cooperarea tehnică, semnat la București la 8 noiembrie 1995, pentru a orienta procesul de tranziție spre economia de piață, precum și pentru a susține inițiativa privată în vederea acordării de asistență reformei în domeniul Poliției și Justiției,

Au convenit următoarele:

Articolul 1

Condiții generale și definiții

1.1. Oriunde sunt folosiți în conținutul Acordului, dacă nu se prevede altfel în context, următorii termeni au înțelesul care urmează:

a. „Programul" înseamnă Proiectul documentului;

b. „MAI" înseamnă Ministerul Administrației și Internelor al Guvernului României;

c. „AEDC" înseamnă Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare a Departamentului Federal pentru Afaceri Străine, Guvernul Confederației Elvețiene;

d. „AE" înseamnă Agenția Executantă;

e. Anexele (Proiectul documentului; Cadrul evolutiv al proiectului și suplimentul la acesta: activități adiționale – Anexa 1; Privire de ansamblu asupra realizărilor perioadei anterioare – Anexa 2; Organizarea proiectului – Anexa 3; Programul activităților în anul 2005 – Anexa 4) formează parte integrală a acestui Acord.

f. Obligațiile AE sunt definite prin „Mandate cu managementul de acumulare a fondurilor" între AEDC și AE, cu referire la pachetele de activități (denumite în continuare „Contracte"), fiecare formează o parte integrală a acestui Acord.

Articolul 2

Scopurile programului

2.1. Începând de la structurile înființate de la sfârșitul anului 2000 și pe baza rezultatele perioadelor anterioare ale Programului, Părțile contractante continuă să introducă „Poliția de proximitate" în România. Scopurile Programului sunt descrise în Proiectul din 25 septembrie 2005.

2.2. Durata Programului este de la 1 ianuarie 2005 până la 31 martie 2007. Nu este prevăzută nici o extindere a Programului.

Articolul 3

Costul Programului și finanțarea

3.1. Costurile totale ale Programului finanțat de Confederația Elvețiană se va ridica la maximum 1.250.000 franci elvețieni. Confederația Elvețiană va face posibilă alocarea acestei sume, bazându-se pe bugetele parțiale detaliate, referitoare la pachetele de activități definite de către Părțile contractante, succesiv, pentru fiecare interval de timp, pentru a asigura răspunsurile eficiente și corecte la necesități prin utilizarea eficientă a fondurilor pe parcursul implementării ultimei faze a Programului. Acest mod de desfășurare a activității și de planificare a efectuării plăților din ultima fază a Programului, va permite realizarea scopurilor Programului prin obținerea unui impact sporit.

3.2. MAI va contribui la etapa Programului cu până la aproximativ 20% din subvențiile elvețiene, în principal prin munca depusă de angajații săi (vezi Art.10).

Articolul 4

Circuitul fondurilor și contribuțiilor financiare

AEDC va transfera plățile anticipate pentru Program, în contul AE, în Confederația Elvețiană. Contul operat de către AE este specificat în contractul semnat între AEDC și AE.

Articolul 5

Programul organizării și implementarea

5.1. Implementarea programului și managementul vor fi împărțite de către Părțile Contractante.

5.2. Strategia Programului va fi definită și controlată de către „Consiliul director", unde, deopotrivă vor fi reprezentate, Partea română și cea elvețiană. Organizarea și funcționarea cooperării sunt stipulate în Anexa 3 a prezentului Acord.

5.3. Activitatea consiliului director va fi evaluată prin întâlniri semestriale. De asemenea, se pot organiza întâlniri, oricând este necesar. Reprezentanți din rândul participanților ia program pot rî invitați ia aceste întâlniri.

5.4. În cadrul prezentului acord, șefii și coordonatorii români ai proiectului sunt numiți de către structurile beneficiare din MAI.

5.5. În cadrul prezentului acord, un reprezentant local al șefului de proiect elvețian desfășoară activități cuprinse în program, fiind numit și plătit de către AE.

5.6. AE, însărcinată cu managementul, este responsabilă cu implementarea Programului, în fața Consiliului director și a AEDC.

Articolul 6

Monitorizare și coordonare

6.1. Responsabilitățile pentru sarcinile de control vor fi împărțite între Părți, în conformitate cu participarea lor la Program.

6.2. Instrumentele de control aplicate, trebuie să fie definite în conformitate cu necesitățile Programului (pregătire, furnizare de echipament, transport etc).

6.3. Conceptul PEMT (Planificare, Evaluare, Monitorizare și Transpunere în acțiune) promovat de AEDC va furniza baza pentru control.

6.4. Monitorizarea va acoperi patru mari domenii de interes: rezultate, proces, impact și context.

6.5. Activitățile de monitorizare trebuie să fie executate de către toți partenerii implicați în Program și vor fi definite de către Consiliul director, în conformitate prezentul Acord.

Articolul 7

Raportarea

7.1. În principal, raportarea se va baza pe monitorizarea progresului realizat cu privire la indicatorii prevăzuți în matricea logică a Programului.

7.2. Forma și structura rapoartelor, precum și frecvența acestora trebuie să fie definite de către Consiliul director, în funcție de destinația acestora.

7.3. Consiliul director își va asuma responsabilitatea aprobării rapoartelor.

7.4. AE este responsabilă pentru elaborarea și înaintarea rapoartelor la AEDC și MAI. Raportarea va furniza AEDC informațiile necesare propriei sale analize, care urmează să fie prezentată factorilor de decizie elvețieni.

Articolul 8

Contabilitate și audit

8.1. EA va păstra dosarele și bilanțurile referitoare la operațiuni executate, resurse și cheltuieli efectuate pentru derularea Programului, în conformitate cu prevederile legislației elvețiene.

8.2. Audit-urile locale se vor realiza la solicitarea uneia dintre Părțile contractante.

8.3. AE este responsabilă pentru managementul și contabilitatea corespunzătoare a conturilor Programului în România și Confederația Elvețiană, conform contractului său încheiat cu AEDC.

Articolul 9

Agenția Executivă, personalul de consultanță

9.1. Personalul AE destinat Programului va consilia și pregăti personalul român cu privire la toate problemele legate de dezvoltarea capacităților, management și implementare a Programului.

9.2. Funcțiile, atribuțiile și responsabilitățile AE sunt stabilite în Contractul dintre AEDC și AE.

Articolul 10

Obligațiile Părții române

10.1. Pe toată durată prezentului Acord, MAI va fi responsabil de implementarea și managementul Programului la nivel național.

10.2. MAI va sprijini Programul prin furnizarea de:

• resurse umane solicitate (pentru organizare, coordonare, participare, translație, cooperare, derulare),

• facilități de transport (exceptând transportul aerian) pentru propriul personal, proprii participanți și pentru experții elvețieni în România,

• localități/săli pentru desfășurarea atelierelor de lucru și seminariilor în România,

• cazare și masă, precum și suportarea cheltuielilor pentru personalul propriu și a participanților lor în cadrul Programului, în România.

Articolul 11

Obligațiile Părții Elvețiene

11.1. Pe toată durata prezentului Acord, AEDC va furniza mijloacele financiare destinate realizării Programului, care se ridică la suma de 1.250.000 franci elvețieni, așa cum este stipulat în Art.3, alin. 3.1.

11.2. AEDC poate lua în considerare mărirea sumei totale a contribuției elvețiene. În acest caz, prezentul acord va fi modificat în consecință.

Articolul 12

Taxe și impozite

Prezentul Acord este guvernat de dispozițiile Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Confederației Elvețiene privind cooperarea tehnică, semnat la București la 8 noiembrie 1995, în ceea ce privește taxele și impozitele.

Articolul 13

Procurarea bunurilor și serviciilor

13.1. Bunurile și serviciile ce urmează a fi finanțate din contribuția elvețiană vor fi procurate în conformitate cu legislația elvețiană.

13.2. Procurarea acestora în Confederația Elvețiană se va realiza în conformitate cu legislația elvețiană și sub responsabilitatea AEDC.

Articolul 14

Proprietatea și utilizarea echipamentului pe care

îl presupune Programul

14.1. Tot echipamentul finanțat prin contribuție elvețiană va deveni proprietatea Părții române, odată cu intrarea acestuia în România sau cumpărarea de pe piața locală; va fi utilizat exclusiv pentru derularea Programului și nu va fi folosit în alte scopuri fără aprobarea prealabilă a AEDC, în scris.

14.2. Indiferent de situație, AEDC nu-și asumă nici o responsabilitate în legătură cu echipamentul și materialele menționate. Dacă, din anumite motive, Programul ar putea fi întrerupt, echipamentul furnizat prin contribuție elvețiană va trebui folosit conform celor ce se vor stabili în scris, de către două Părți contractante.

Articolul 15

Dispoziții speciale

15.1. Părțile Contractante își exprimă preocuparea comună în lupta împotriva corupției care poate periclita buna guvernare și folosirea corespunzătoare a resurselor necesare dezvoltării și, în plus, pune în pericol competiția corectă și deschisă bazată pe preț și calitate. De aceea, ele își declară intenția de a-și uni eforturile în lupta împotriva corupției și, în special, declară că orice ofertă, cadou, plată, remunerație sau beneficiu de orice fel, și considerat drept un act ilegal sau o practică coruptă nu a fost și nici nu va fi făcut, direct sau indirect vreunei persoane oricine ar fi, în perspectiva unei recompensări sau punerii în practică a acestui Acord. Orice act de acest fel constituie suficiente motive pentru a justifica anularea prezentului Acord, procurarea sau recompensa rezultată ori pentru adoptarea oricăror altor măsuri de corecție prevăzute de legea în materie.

15.2. Părțile Contractante convin asupra faptului că respectarea principiilor democratice și drepturilor fundamentale ale omului, așa cum au fost prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, călăuzesc politicile interne și externe ale celor două Părți și constituie un element esențial pentru a fi pe o poziție de egalitate față de obiectivele prezentului Acord.

Articolul 16

Rezolvarea divergențelor

Divergențele rezultate în urma interpretării sau aplicării prevederilor prezentului Acord vor fi soluționate pe cale diplomatică, prin negocieri între Părțile Contractante.

Articolul 17

Intrarea în vigoare și încetarea valabilității

17.1 Prezentul Acord va intra în vigoare la data la care Partea română a notificat Părții elvețiene îndeplinirea procedurilor interne necesare pentru intrarea în vigoare.

17.2. Acordul își păstrează valabilitatea până la data la care ambele Părți și-au îndeplinit obligațiile asumate.

17.3 Părțile Contractante pot modifica sau completa, în scris, prezentul Acord, urmând procedurile prevăzute în alin. 1.

17.4. Acest Acord poate fi oricând denunțat de orice Parte Contractantă printr-o notificare scrisă către cealaltă Parte Contractantă. Denunțarea produce efecte după 90 de zile de la data primirii notificării de către cealaltă Parte Contractantă.

Semnat la București, la ……………2005, în două exemplare originale, în limba engleză, ambele texte fiind egal autentice.

PENTRU PENTRU

GUVERNUL ROMÂNIEI GUVERNUL CONFEDERAȚIEI

ELVEȚIENE

BIBLIOGRAFIE

C.Voicu, Fl.Sandu, Management organizațional în domeniul ordinii publice, vol.1 și 2, Editura Ministerului de Interne, București, 2001.

C.Voicu, Șt.Prună, Managementul poliției, Editura Mediauno, București, 2004.

I.Dascălu, Elemente de drept polițienesc, Editura FADROM, București, 1998.

Șt.Prună, Victimizarea judiciară, Editura M.A.I., București, 2003.

E.Bianu, Ordinea obștească, Tipografia Marvan, București, 1938.

W.Lienhard, Rolul și valoarea ordinii publice, Paris, 1935.

A.Lesviodax, Ordinea publică legală, Tipografia și legătoria penitenciarului Văcărești, București, 1924.

Otto Mayer, Deutsches Verwaltungsrecht, 1923.

H.Berthelmy, Traite de droit administratif, Rousseau, Paris, 1923.

A.Iorgovan, Drept administrativ, Editura Actami, București, 1994.

V.Barbu, Introducere în dreptul polițienesc român unificat, Tipografia Cosmos, Societatea anonimă Oradea, 1927.

V.J.Buissou, Poliția judiciară și Codul de procedură penală, Paris, 1959.

E.Cernea, E.Molcuț, Istoria vechiului drept românesc, București, 1970.

I.Cloșcă, I.Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995.

A.Decocq, I.Montreuil, J.Buisson, Le droit de la police, Universite Pantheon, Assas, Paris, 1991.

G.Oprea, I.Suceavă, I.Cloșcă, Dreptul internațional umanitar, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2003.

D.V.Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

V.Hanga și colab., Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, București, 1980.

I.Pascu, Drept polițienesc român, București, 1929.

C.D.Valkeneer, Le droit de la police, De Boeck Universite, 1993.

D.Banciu, S.Rădulescu, Sociologia crimei și criminalității, Editura „Șansa SRL”, București, 1996.

F.Fukuyama Francis, Marea ruptură, Editura Humanitas, București, 2002.

C.Lambroso, La crime. Causes et remedes, Milano, 1898.

N.Mitrofan, T.Butoi, V.Zdrenghea, Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa SRL”, București, 1992.

C.Păunescu, Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București, 1994.

T.Taudin, Cum să ne ferim de infractori, Editura MAI, București, 1996.

T.Huszar, Morala și societatea, Editura Politică, București, 1967.

N.Șuteu, S.Pop, Poliția, comunitatea și prevenirea criminalității, Editura Constant, Sibiu, 2002.

I.Cloșcă, I.Suceavă, Drepturile omului, Editura Themis, București, 1994.

J.Anderson, Human Rights and the police, Strasbourg, 1994.

M.Bantou, Polițistul în comunitate, 1961.

Gaius, K.Larry V.E.Kappeler, J.B.Vaughu, Munca de polițist în America, 1994.

H.Goldstein, Îmbunătățirea muncii de polițist. O abordare orientată pe probleme, 1979.

I.Suceavă, Drepturile omului în sistemul O.N.U., Editura M.I., București, 1992.

I.Cloșcă, I.Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995.

R.Wassermann, M.H.Moore, Valori în munca de polițist. Perspectivele muncii de polițist, 1988.

T.Morris, N.Morris, Munca modernă de polițist, Chicago, 1992.

R.Trojanowicz, B.Bucqueroux, Munca de polițist în societate, 1990.

N.Șuteu, S.Pop, Ghid de poliție comunitară, Editura Alma Mater, Sibiu, 2001.

T.Popa, T.C.Popa, Poliția și comunitatea, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000.

B.F.Vera, Antrenamentul comunicării sau arta de a înțelege, Editura Gemma Press, 1998.

J.J.Van Cuilenburg, O.Schloteu, G.W.Hoomen, Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1998.

Margo T.Krasne, Munca de lămurire, o artă, Editura Antet, 1996.

I.Vintileanu, G.Adam, Poliția și comunitățile multiculturale din România, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2003.

S.Pop, Poliția și prevenirea criminalității, Editura Herman, Sibiu, 1999.

C.Trandafir, D.Dumitrescu, C.Constantinescu, Poliția comunitară, Editura Sitech, Craiova, 2004.

J.F.Ryan, Munca de polițist în comunitate, schimbări, programe, asigurări, definiții, Critical Issues in Crime and Justice, 1994.

C.Simulescu, Noi abordări privind poliția comunitară, Editura Alma Mater, Sibiu, 2001.

J.T.Obrien, Atitudini publice față de poliție, Journal of Police Science and Administration, 1978.

M.Banton, Polițistul în comunitate, 1961.

Gh.Toma, Managementul schimbării, Editura Universitatea Națională de Apărare, Carol I, București, 2006.

..oo..

BIBLIOGRAFIE

C.Voicu, Fl.Sandu, Management organizațional în domeniul ordinii publice, vol.1 și 2, Editura Ministerului de Interne, București, 2001.

C.Voicu, Șt.Prună, Managementul poliției, Editura Mediauno, București, 2004.

I.Dascălu, Elemente de drept polițienesc, Editura FADROM, București, 1998.

Șt.Prună, Victimizarea judiciară, Editura M.A.I., București, 2003.

E.Bianu, Ordinea obștească, Tipografia Marvan, București, 1938.

W.Lienhard, Rolul și valoarea ordinii publice, Paris, 1935.

A.Lesviodax, Ordinea publică legală, Tipografia și legătoria penitenciarului Văcărești, București, 1924.

Otto Mayer, Deutsches Verwaltungsrecht, 1923.

H.Berthelmy, Traite de droit administratif, Rousseau, Paris, 1923.

A.Iorgovan, Drept administrativ, Editura Actami, București, 1994.

V.Barbu, Introducere în dreptul polițienesc român unificat, Tipografia Cosmos, Societatea anonimă Oradea, 1927.

V.J.Buissou, Poliția judiciară și Codul de procedură penală, Paris, 1959.

E.Cernea, E.Molcuț, Istoria vechiului drept românesc, București, 1970.

I.Cloșcă, I.Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995.

A.Decocq, I.Montreuil, J.Buisson, Le droit de la police, Universite Pantheon, Assas, Paris, 1991.

G.Oprea, I.Suceavă, I.Cloșcă, Dreptul internațional umanitar, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2003.

D.V.Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

V.Hanga și colab., Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, București, 1980.

I.Pascu, Drept polițienesc român, București, 1929.

C.D.Valkeneer, Le droit de la police, De Boeck Universite, 1993.

D.Banciu, S.Rădulescu, Sociologia crimei și criminalității, Editura „Șansa SRL”, București, 1996.

F.Fukuyama Francis, Marea ruptură, Editura Humanitas, București, 2002.

C.Lambroso, La crime. Causes et remedes, Milano, 1898.

N.Mitrofan, T.Butoi, V.Zdrenghea, Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă „Șansa SRL”, București, 1992.

C.Păunescu, Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București, 1994.

T.Taudin, Cum să ne ferim de infractori, Editura MAI, București, 1996.

T.Huszar, Morala și societatea, Editura Politică, București, 1967.

N.Șuteu, S.Pop, Poliția, comunitatea și prevenirea criminalității, Editura Constant, Sibiu, 2002.

I.Cloșcă, I.Suceavă, Drepturile omului, Editura Themis, București, 1994.

J.Anderson, Human Rights and the police, Strasbourg, 1994.

M.Bantou, Polițistul în comunitate, 1961.

Gaius, K.Larry V.E.Kappeler, J.B.Vaughu, Munca de polițist în America, 1994.

H.Goldstein, Îmbunătățirea muncii de polițist. O abordare orientată pe probleme, 1979.

I.Suceavă, Drepturile omului în sistemul O.N.U., Editura M.I., București, 1992.

I.Cloșcă, I.Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, București, 1995.

R.Wassermann, M.H.Moore, Valori în munca de polițist. Perspectivele muncii de polițist, 1988.

T.Morris, N.Morris, Munca modernă de polițist, Chicago, 1992.

R.Trojanowicz, B.Bucqueroux, Munca de polițist în societate, 1990.

N.Șuteu, S.Pop, Ghid de poliție comunitară, Editura Alma Mater, Sibiu, 2001.

T.Popa, T.C.Popa, Poliția și comunitatea, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000.

B.F.Vera, Antrenamentul comunicării sau arta de a înțelege, Editura Gemma Press, 1998.

J.J.Van Cuilenburg, O.Schloteu, G.W.Hoomen, Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1998.

Margo T.Krasne, Munca de lămurire, o artă, Editura Antet, 1996.

I.Vintileanu, G.Adam, Poliția și comunitățile multiculturale din România, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj, 2003.

S.Pop, Poliția și prevenirea criminalității, Editura Herman, Sibiu, 1999.

C.Trandafir, D.Dumitrescu, C.Constantinescu, Poliția comunitară, Editura Sitech, Craiova, 2004.

J.F.Ryan, Munca de polițist în comunitate, schimbări, programe, asigurări, definiții, Critical Issues in Crime and Justice, 1994.

C.Simulescu, Noi abordări privind poliția comunitară, Editura Alma Mater, Sibiu, 2001.

J.T.Obrien, Atitudini publice față de poliție, Journal of Police Science and Administration, 1978.

M.Banton, Polițistul în comunitate, 1961.

Gh.Toma, Managementul schimbării, Editura Universitatea Națională de Apărare, Carol I, București, 2006.

..oo..

ANEXA 1

Grafice comparative privind percepția populației în legătură cu activitatea Poliției Române, în urma sondajului realizat de Institutul de Marketing și Sondaje, iunie-septembrie 2005

Preocupările comunității

P1. În comunitatea Dvs., în ce măsură vă afectează următoarele probleme?

P1a. Furturile din/de autoturisme

P1b. Furturile personale (din buzunare, genți etc.)

P1c. Furturile din locuințe

P1d. Petrecerile gălăgioase

P1e. Delincvența juvenilă

P1f. Violența domestică / scandalurile în familii

P1g. Probleme de parcare

P1h. Traficul sau consumul de droguri

P1i. Consumul excesiv de alcool

P1j. Abuzul/maltratarea sau neglijarea copiilor

P1k. Actele de vandalism

P1l. Graffiti – urile (desenele sau textele făcute cu vopsea de pe zidurile clădirilor)

P1m. Tulburarea liniștii publice

P1n. Comportamentul șoferilor în trafic

P1o. Depozitarea ilegala a deșeurilor și a gunoiului

P1p. Crima organizată

P1q. Prostituția

P1r. Violența sexuală

P1s. Animalele fără stăpân (câini, pisici)

Performanțele poliției

P2a. Poliția tratează toți cetățenii în mod egal

P2b. Poliția îi tratează cu respect pe toți cetățenii

P2c. Poliția tratează în mod diferit grupurile etnice

P2d. Poliția îmi dă un sentiment puternic de siguranță în viața de zi cu zi

P2e. Cooperarea dintre poliție și cetățeni este bună

P2f. Responsabilitatea de bază a poliției este să prindă infractorii

P2g. Responsabilitatea de bază a poliției este să prevină infracțiunile

P2h. Responsabilitatea de bază a poliției este să ajute cetățenii

P2i. În România criminalitatea reprezintă o problemă importantă

P2j. Singura preocupare a poliției este siguranța statului (Guvern, Parlament, Administrație, Tribunal)

P2k. Poliția este corectă în relațiile cu cetățenii

P2l. În comunitatea mea este nevoie de mai mulți polițiști

P2m. Polițiștii sunt atenți la preocupările cetățenilor

P2n. Polițiștii sunt prietenoși și ușor de abordat

P2o. Polițiștii au un aspect și un comportament profesionist

P2p. Poliția de astăzi este altfel decât miliția dinainte

Relațiile comunității cu poliția

P3. Gândindu-vă la relația cetățenilor cu poliția în comunitatea Dvs., în ce măsură sunteți de acord cu următoarele afirmații?

P3a. Cetățenii ar trebui să se implice în mod activ în a ajuta poliția să își îndeplinească îndatoririle

P3b. Cetățenii fac schimb de informații cu poliția, în așa fel încât comunitatea să fie mai sigură

P3c. Poliția manifestă neîncredere în cetățeni

P3d. Cetățenii au încredere și respectă poliția din comunitate

P3e. Din cauza corupției există polițiști incompetenți

P3f. În poliția din România nu există corupție

P3g. Primirea cetățenilor la Circa de Poliție se face în mod prietenos și este eficientă

P3h. Poliția ar trebui să facă mai mult ca să își îmbunătățească relațiile sale cu cetățenii

P3i. Relația poliției cu cetățenii este excelentă

P3j. Ca cetățean, sunt mulțumit de ceea ce face poliția

P3k. Polițiștii sunt înțelegători față de nevoile și problemele comunității

P3l. Rolul mass-media este foarte important în ceea ce privește îmbunătățirea relațiilor dintre poliție și public

Supraveghere și Management

P4. Gândindu-vă la modul în care este condusă poliția, în ce măsură sunteți de acord cu următoarele afirmații?

P4a. Legea este cea care stabilește ce trebuie să facă poliția

P4b. Poliția face numai ceea ce îi ordonă superiorii săi ierarhici

P4c. Agenții de poliție care lucrează pe stradă ar trebui să poată influența deciziile în chestiuni polițienești care privesc comunitatea

P4d. Șefii din poliție nu sunt niciodată sancționați pentru delictele lor

P4e. Poliția îi tratează pe demnitari diferit, față de modul în care îi tratează pe oamenii de rând

ANEXA 2

Acordul între Guvernul României și Guvernul Confederației Elvețiene, privind implementarea programului „Introducerea conceptului „Poliția de proximitate în România” (Acord din 26.03.2003 și Acord din 08.11.2005)

ACORD din 26/03/2003

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 04/08/2003

între Guvernul României, reprezentat de Ministerul de Interne si Ministerul Public, si Guvernul Confederației Elvețiene, reprezentat de Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare si Cooperare, privind implementarea programelor "Introducerea conceptului «Politia de Proximitate» în România", "îmbunătățirea cooperării dintre Politie si Parchet", etapa 2003-2004)

ARTICOLUL 1

Condiții generale și definiții

1.1. Oriunde sunt întâlniți în acest acord, dacă nu se prevede altfel în context, următorii termeni au următorul înțeles:

a) părțile contractante reprezintă Ministerul de Interne și Ministerul Public din România și Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare;

b) programe reprezintă anexa nr. 1;

c) MI reprezintă Ministerul de Interne din cadrul Guvernului României;

d) MP reprezintă Ministerul Public din cadrul Guvernului României;

e) AEDC reprezintă Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare a Departamentului Federal de Afaceri Externe, Guvernul Confederației Elvețiene;

f) AE reprezintă Agenția Executivă;

g) anexele (adică Proiectele documentelor – anexa nr. 1; Proiectul de buget – anexa nr. 2; Program de organizare – anexa nr. 3; Obligațiile AE – anexa nr. 4 [urmează să fie definită și completată după încheierea Acordului dintre AEDC și AE]) fac parte integrantă din acest acord.

ARTICOLUL 2

Obiectivele programului

2.1. Începând cu punerea bazelor structurilor de la sfârșitul anului 2000, obiectivele programului sunt:

■ garantarea unei Poliții de Proximitate (PdP) susținute și a unei instruiri în domeniul analizei tranzacționale (AT) în toate instituțiile de instruire și educație ale Poliției;

■ introducerea din punct de vedere practic a PdP în cel puțin 75% din orașele din toate județele României;

■ aducerea la cunoștință a conceptului PdP și implementarea acestuia la nivelul tuturor structurilor polițienești și ale opiniei publice, printr-o activitate de relații publice efectuată simultan;

■ pregătirea planului de măsuri pentru introducerea 100% a PdP până la sfârșitul anului 2006;

■ evaluarea efectelor introducerii PdP și în județul-pilot Brașov;

■ îmbunătățirea eficienței muncii operative a Poliției și a Departamentului de Procuratură;

■ îmbunătățirea cooperării dintre Poliție și Departamentul de Procuratură;

■ implementarea noilor directive, procedurilor de reorganizare, structurilor organizatorice reînnoite și a unui sistem electronic de management/control.

2.2. Durata programului este până la sfârșitul anului 2004. Aceasta poate fi extinsă, dacă este necesar.

2.3. AEDC poate lua în considerare extinderea programului. în acest caz, prezentul acord va fi modificat în consecință.

ARTICOLUL 3

Costurile și finanțarea programelor

3.1. Costurile totale ale programelor finanțate de Confederația Elvețiană ajung până la maximum 1.200.000 franci elvețieni. O estimare a bugetului programelor este inclusă în anexa nr. 2 la acest acord. în această sumă nu sunt incluse costurile AE (135 de zile-muncă). Aceste costuri sunt suportate separat de AEDC.

3.2. MI și MP vor contribui la proiect cu până la 20% din suma împrumutului elvețian, în principal prin munca angajaților acestora (vezi art. 10).

ARTICOLUL 4

Fluxul fondurilor și contribuțiilor financiare

AEDC va efectua transferul plăților anticipate pentru program, în contul AE din Confederația Elvețiană. Contul operat de către AE este specificat în contractul semnat între AEDC și AE.

ARTICOLUL 5

Organizarea și implementarea programului

5.1. Implementarea și managementul programului vor fi împărțite de cele două părți contractante.

5.2. Strategiile programului vor fi definite și controlate de către Consiliul director, în care vor fi reprezentate atât partea elvețiană, cât și cea română. Organizarea și funcționarea cooperării sunt stipulate în anexa nr. 3 la prezentul acord.

5.3. Activitatea Consiliului director se va desfășura prin întâlniri bianuale. întâlnirile pot fi, de asemenea, stabilite ori de câte ori este necesar. Reprezentanți din rândul participanților la programe pot fi invitați la aceste întâlniri.

5.4. În cadrul prezentului acord șefii și coordonatorii proiectului ai părții române sunt numiți de Ml, respectiv MP.

5.5. În acceptarea prezentului acord delegatul român al șefului proiectului elvețian este un expert român care a desfășurat o activitate în cadrul programului, numit și plătit de AE.

5.6. AE competentă în problematica de management este responsabilă, față de Consiliul director și AEDC pentru implementarea programelor.

ARTICOLUL 6

Monitorizarea și coordonarea

6.1. Responsabilitățile pentru controlarea sarcinilor vor fi împărțite între părțile contractante în conformitate cu participarea lor la program.

6.2. Instrumentele de control folosite trebuie să fie definite în funcție de nevoile programelor (instruire, furnizare de echipament, transport etc).

6.3. Conceptul PEMT (planificare, evaluare, monitorizare, transpunere în practică) promovat de AEDC va furniza baza pentru control.

6.4. Monitorizarea va acoperi 4 mari domenii de interes: rezultate, proces, impact, context.

6.5. Monitorizarea activităților urmează să fie realizată de toți partenerii implicați în program și va fi definită de către Consiliul director, în conformitate cu baza prezentului acord.

ARTICOLUL 7

Raportarea

7.1. Raportarea se va baza în principal pe monitorizarea datelor disponibile.

7.2. Forma și structura rapoartelor, precum și frecvența lor urmează să fie stabilite de către Consiliul director în funcție de destinația acestora.

7.3. Consiliul director își va asuma responsabilitatea aprobării rapoartelor.

7.4. AE este responsabilă pentru elaborarea și prezentarea rapoartelor către AEDC, MI și MP. Raportarea în cauză va furniza AEDC informațiile necesare pentru propriile rapoarte care vor fi prezentate autorităților elvețiene.

ARTICOLUL 8

Contabilitatea și bilanțul contabil

8.1. AE va păstra dosarele și bilanțurile referitoare la operațiunile executate, depozitele și cheltuielile efectuate pentru derularea programelor, în conformitate cu prevederile legislației elvețiene.

8.2. Bilanțurile anuale pe plan local vor fi realizate la cererea uneia dintre părțile contractante.

8.3. AE este responsabilă pentru managementul și contabilitatea pe care le presupune derularea programelor în Elveția potrivit contractului încheiat cu AEDC.

ARTICOLUL 9

Agenția Executivă, Consiliul consultativ

9.1. Personalul AE destinat programelor va consilia și va pregăti personalul părții române în toate problematicile legate de capacitatea de construcție, managementul și implementarea programelor.

9.2. Funcțiile, sarcinile și responsabilitățile AE sunt prevăzute în anexa nr. 4 la prezentul acord, care va fi definită și completată după încheierea Acordului dintre AEDC și AE.

ARTICOLUL 10

Angajamentele părții române

10.1. Pentru derularea prezentului acord, Ml și MP din România sunt responsabile cu implementarea și managementul programelor, în funcție de competențe.

10.2. MI și MP vor sprijini derularea programelor, urmărind etapele necesare pentru a le furniza:

■ manopera solicitată (pentru organizare, coordonare, participare, translație primară, cooperare, derulare);

■ facilitățile de transport (exceptând transportul aerian) pentru propriul personal, propriii participanți și pentru experții elvețieni în România;

■ localitățile/sălile pentru desfășurarea atelierelor de lucru și seminariilor în România;

■ cazarea și masa, precum și cheltuielile propriului personal și participanților lor în cadrul programelor în România.

ARTICOLUL 11

Angajamentele Guvernului Confederației Elvețiene

11.1. AEDC va furniza contribuția Elveției pentru derularea programelor în baza prezentului acord, care se ridică la suma de maximum 1.200.000 franci elvețieni, după cum este prevăzut pentru buget în anexa nr. 2 la prezentul acord.

ARTICOLUL 12

Taxe și impozite

12.1. Prezentul acord este guvernat de prevederea Acordului de cooperare tehnică, încheiat între Guvernul României și Guvernul Confederației Elvețiene la 8 noiembrie 1995, cu referire la materia taxelor și impozitelor.

ARTICOLUL 13

Procurarea bunurilor și serviciilor

13.1. Bunurile și serviciile care urmează a fi finanțate în afară de câștigurile contribuției elvețiene vor fi procurate în conformitate cu legislația elvețiană.

13.2. Procurarea acestora în Elveția se va realiza în conformitate cu legislația elvețiană și sub responsabilitatea AEDC.

ARTICOLUL 14

Proprietatea și utilizarea echipamentului pe care îl presupune programul

14.1. Tot echipamentul finanțat prin contribuție elvețiană va deveni proprietatea părții române o dată cu intrarea acestuia în România sau cumpărarea pe piața locală; va fi păstrat exclusiv pentru derularea programelor și nu va fi folosit în alt scop fără aprobarea prealabilă, în scris, a AEDC.

14.2. AEDC nu își asumă nici un fel de responsabilitate în legătură cu echipamentul și materialele menționate. Dacă din anumite motive programele vor trebui suspendate, echipamentul furnizat prin contribuție elvețiană va trebui folosit într-un mod care urmează a fi decis și stabilit în scris de către cele două părți contractante.

ARTICOLUL 15

Dispoziții speciale

15.1. Părțile contractante își exprimă preocuparea comună în lupta împotriva corupției care prejudiciază buna guvernare și folosința corespunzătoare a resurselor necesare dezvoltării și, în plus, pune în pericol competiția deschisă și cinstită bazată pe preț și calitate. De aceea, ele își declară intenția de a-și uni eforturile pentru a lupta împotriva corupției și, în particular, declară faptul că orice ofertă, dar, plată, remunerație sau profit de orice fel și apreciat drept un act ilegal sau o practică coruptă nu a fost și nici nu va fi făcut, direct sau indirect, vreunei persoane, oricine ar fi, în perspectiva unei recompensări sau punerii în practică a prezentului acord. Orice act de acest fel constituie suficiente motive pentru a justifica anularea prezentului acord, procurarea sau rezultarea recompensei ori pentru adoptarea oricăror alte măsuri de corecție prevăzute de legea în materie.

15.2. Părțile contractante convin asupra faptului că respectarea principiilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului, după cum au fost stabilite în particular în Declarația Universală a Drepturilor Omului, călăuzesc politicile lor interne și externe și constituie un element esențial, situându-se la același nivel cu obiectivele prezentului acord.

ARTICOLUL 16

Rezolvarea divergențelor

16.1. Divergențele rezultate în urma interpretării sau aplicării prevederilor prezentului acord vor fi soluționate pe cale diplomatică, prin negocieri între părțile contractante.

ARTICOLUL 17

Încetarea acordului

17.1. În cazul nerespectării elementelor esențiale la care face referire alin. 15.2, oricare dintre ele sau ambele părți contractante pot lua măsurile corespunzătoare. Înainte de a adopta o astfel de măsură, cu excepția cazurilor de urgență, partea contractantă în cauză va furniza toate informațiile necesare unei examinări complete a situației în perspectiva găsirii unei soluții. în alegerea măsurilor, prioritate trebuie dată acelora care aduc cât mai puține impedimente funcționării prezentului acord. Asemenea măsuri vor fi notificate imediat celeilalte părți contractante.

În scopul unei corecte interpretări și al unei aplicări practice a prezentului acord, părțile contractante convin ca situația de "urgență specială", în sensul paragrafului 1 al prezentului articol, să existe dacă una dintre părțile contractante săvârșește o încălcare gravă a unuia dintre elementele esențiale sau obiectivele acordului la care se face referire la alin. 15.2.

17.2. În eventualitatea unei neînțelegeri, oricare dintre părțile contractante poate denunța prezentul acord, oricând, după expirarea unui termen de 90 (nouăzeci) de zile de la data informării, în prealabil, în scris, a celeilalte părți contractante.

ARTICOLUL 18

Eficacitatea și dispoziții finale

18.1. Prezentul acord va intra în vigoare la data când partea română a notificat părții elvețiene îndeplinirea tuturor procedurilor prevăzute de legislația sa națională.

18.2. Acesta va rămâne valabil până la data la care ambele părți contractante și-au îndeplinit obligațiile asumate.

18.3. Părțile contractante pot modifica sau completa, în scris, prezentul acord, urmând procedura prevăzută la alin. 18.1.

18.4. Fiecare parte contractantă poate denunța prezentul acord. Denunțarea va produce efecte la data primirii notificării scrise de către cealaltă parte contractantă sau la o dată ulterioară, indicată în notificare.

18.5. Prezentul acord poate fi amendat prin schimb de scrisori între cele două părți contractante. Semnat la Berna la 26 martie 2003, în trei exemplare originale în limba engleză.

ROMÂNIA

PREZENTAREA CONCEPTULUI "POLIȚIA DE

PROXIMITATE"

Descrierea proiectului 2003-2004

1. Rezumat

Pornind de la structurile înființate la sfârșitul anului 2000, proiectul:

■ va garanta o pregătire susținută pentru Poliția de Proximitate (PdP) și analiza tranzacțională (AT) în toate instituțiile de pregătire și învățământ ale Poliției;

■ va implementa conceptul PdP în cel puțin 75% din județele României;

■ va face cunoscute conceptul PdP, precum și implementarea lui în cadrul Poliției și al opiniei publice printr-o activitate de relații publice, desfășurată simultan;

■ va pregăti planul de măsuri pentru definitivarea implementării conceptului PdP până la sfârșitul anului 2006; și

■ va evalua efectele implementării conceptului PdP.

2. Situația inițială

2.1. Modificarea cadrului

1. În orașele din județul-pilot Argeș, precum și în orașul-pilot Piatra-Neamț evaluarea realizată de factori externi a arătat faptul că proiectele-pilot în vederea implementării, la nivel local a conceptului PdP, și-au îndeplinit obiectivele în cea mai mare măsură.

2. Analiza sondajului de opinie din 2002, desfășurat în județul Argeș în anul 2001, arată că imaginea Poliției în rândul opiniei publice s-a îmbunătățit comparativ cu rezultatul sondajului din anul 2000.

3. În județul Argeș, precum și în județul Neamț specialiștii din cadrul PdP au fost eliberați de alte îndatoriri pe care le presupune postul.

4. La nivelul conducerii Poliției Române există un regulament conform căruia ar trebui să se stabilească un cadru legal pentru implementarea conceptului PdP, deja prezent în Legea poliției.

5. Șeful Poliției Române dorește implementarea rapidă, la nivel de țară, a conceptului PdP, dacă este posibil în anii 2003 și 2004. Reprezentanții partenerului de cooperare din Elveția (DEZA) și-au exprimat intenția de a sprijini acest proiect.

6. Au fost luate măsuri în vederea desfășurării de cursuri de pregătire în domeniul AT în toate instituțiile de pregătire și învățământ. Programa acestor cursuri a fost deja introdusă în programa generală a instituțiilor în cauză.

7. La cel mai înalt nivel, strategia de abordare în perioada 2003-2004 și planul de activități pe anul 2003 au fost realizate de o manieră concertată și aprobate de comun acord.

2.2. Etapa inițială

1. Obiectivele propuse pentru anul 2002 au fost în mare măsură atinse. Din Raportul evaluatorilor externi, prezentat partenerului elvețian la sfârșitul lunii august 2002, au rezultat următoarele concluzii:

2. Domeniile în care obiectivele nu au fost realizate sau au fost îndeplinite parțial sunt cele în care Poliția Română de proximitate ar fi trebuit să schițeze o bază conceptuală, să adopte planuri de măsuri și să întreprindă acțiuni. Implementarea consistentă a conceptelor de muncă pe termen lung, precum și inițiativa personală a specialiștilor PdP pot fi îmbunătățite.

3. Ca urmare a deciziei de înființare a PdP pe teritoriul României, în prezent nu există capacitatea necesară pentru menținerea proiectului cu privire la centrul de consiliere pentru victimele violenței din Pitești. Acest subproiect ar trebui sistat pentru moment și reintrodus într-o fază ulterioară a proiectului. Municipalitatea din Pitești nu ar trebui să aibă nici un fel de ezitare în redistribuirea spațiului care a fost alocat inițial în acest scop.

4. Prevederile legale primare pentru decizia obligatorie în implementarea conceptului PdP au fost prezentate într-o primă formă Inspectoratului General al Poliției Române și urmează să fie adoptate de către acesta și aprobate de Ministerul de Interne. Aceste prevederi legale sunt importante pentru implementarea pe scară largă a conceptului PdP.

Experiența a demonstrat faptul că:

■ toți șefii de Poliție și, treptat, întregul personal din cadrul Poliției ar trebui să fie informați despre existența PdP;

■ introducerea conceptului PdP ar trebui realizată printr-o campanie susținută;

■ conducerea Inspectoratului General al Poliției Române și cea a Poliției Capitalei, precum și șefii inspectoratelor județene de poliție trebuie să aprobe înființarea PdP în toată țara; și

■ în activitatea viitoare trebuie continuată efectuarea de sondaje în scopul informării Poliției și opiniei publice despre necesitatea existenței PdP.

3. Sistemul obiectivelor (obiectivul principal, obiectivele proiectului, rezultate)

3.1. Obiectivul principal

1. Există premise îmbunătățite considerabil pentru ca Poliția să garanteze siguranța publică și să acționeze în conformitate cu legea, de o manieră democratică, precum și să respecte pe deplin drepturile omului.

2. Proiectul ar trebui să constituie baza unei activități de poliție în bună colaborare cu societatea civilă (Poliția de Proximitate) în 75% din orașele României (până în prezent), în vederea îmbunătățirii siguranței obiective și subiective a populației.

3.2. Scopul proiectului 2003-2004 Proiectul:

■ va permite înființarea PdP – cunoscută și sub numele de poliție comunitară (CP) – în proporție de 75% din orașele României;

■ va stabili pregătirea PdP;

■ va implementa acest aspect, precum și teoria PdP în instituțiile de învățământ din cadrul Poliției;

■ va familiariza poliția și societatea civilă cu conceptul PdP;

■ va pregăti planul de măsuri pentru implementarea conceptului PdP în proporție de 100% în toată țara, în următorii 2 ani;

■ va arăta impactul înființării PdP în România, pornind de la evaluările științifice.

3.3. Rezultate 2003

În 2003 se așteaptă următoarele rezultate:

■ Regulamentele cu privire la implementarea conceptului PdP în România au fost stabilite oficial de către Inspectoratul General al Poliției Române și aprobate de către Ministerul de Interne.

■ Principalele instituții politice și oficialii Poliției, precum și membrii Poliției au luat cunoștință despre conceptul PdP și despre implementarea acestuia în România.

■ Informațiile despre conceptul PdP și implementarea acestuia în România sunt făcute publice, în comun, de către partenerii de proiect elvețieni și români.

■ Va fi ales un eșantion semnificativ al opiniei publice și va fi efectuată o evaluare a rezultatelor privind imaginea Poliției și așteptărilor din partea Poliției din perspectiva populației.

■ Implementarea conceptului PdP este însoțită de o campanie de publicitate susținută.

■ Va fi instruit un număr suficient de profesori de la Academia de Poliție, Școala de Poliție și de la centrele de pregătire ale Poliției, care vor preda noțiuni de bază despre PdP.

■ Profesorii instruiți vor preda noțiuni de bază despre PdP și AT atât cadrelor active, cât și studenților.

■ Vor fi formați între 16 și 20 de instructori privind PdP.

■ Aceștia vor începe implementarea pas cu pas a metodelor de lucru ale Poliției în toate orașele, pregătind un număr suficient de specialiști.

■ Toți instructorii și formatorii au finalizat un curs de AT.

■ Au fost îmbunătățite dotările din secțiile de poliție privind relațiile cu publicul.

■ Au fost îmbunătățite condițiile tehnice pentru o activitate mai eficientă a specialiștilor PdP.

■ A fost implementat conceptul PdP în sectorul 5 și în alte sectoare ale municipiului București.

■ Implementarea conceptului PdP se realizează în București, Brașov și Timișoara de către specialiștii elvețieni.

■ Implementarea acestui concept s-a îmbunătățit considerabil în județele Argeș și Neamț.

■ Prima evaluare a stadiului implementării va fi realizată de către specialiștii elvețieni în 40 de orașe.

■ Cursul de AT de la Academia de Poliție și Școala de Poliție va fi evaluat de specialiștii elvețieni.

■ Programul pe 2004 este emis de Comitetul româno-elvețian de evaluare.

4. Organizarea proiectului

(vezi proiectul planului/diagrama anexată)

1. Directorul elvețian de proiect este în același timp și coordonatorul acestuia. El lucrează direct cu persoanele responsabile cu pregătirea (instructori). Aceștia sunt: Markus Gurt, psiholog la Poliția Cantonului Zurich pe analiză tranzacțională, Dominique Jolliet, Stephane Vaney și Serge Chatelain de la Poliția Cantonului Geneva, specialiști în domeniul poliției comunitare, Georges Chariatte și Michel Tharin, foști polițiști în același canton, Alexandru Puricescu, delegatul român pe lângă coordonatorul elvețian al proiectului, specialist în relații cu publicul. Georges Chariatte este adjunctul directorului elvețian de proiect.

2. Directorul român de proiect este adjunctul șefului Inspectoratului General al Poliției Române, chestor Marian Tutilescu, care l-a desemnat pe inspectorul-șef Dan Savu coordonator de proiect. Acesta din urmă colaborează direct cu persoanele desemnate să pună în practică conceptul PdP, fiind responsabil cu pregătirea tuturor activităților din cadrul proiectului, derulate în acest sens în România.

3. Comitetul de conducere se întrunește cel puțin de două ori pe an. Membrii acestui comitet sunt: directorii de proiect român și elvețian, adjuncții acestora, delegatul român și delegatul coordonatorului elvețian al proiectului. Alături de aceștia mai pot participa și alte persoane, dacă este necesar. Comitetul de conducere evaluează activitățile, fixează reperele proiectului, precum și obiectivele programului pentru anul viitor.

5. Finanțare și buget

(vezi anexa referitoare la buget)

6. Control

6.1. Monitorizare

1. Monitorizarea se focalizează pe rezultate, conform matricei-cadru aprobate de Comitetul de conducere. Liderii de proiect împreună cu cei implicați în procesul de pregătire compară obiectivele propuse cu rezultatele de după desfășurarea respectivelor activități – dacă este posibil împreună cu partenerii locali.

2. Monitorizarea / se bazează în primul rând pe rapoartele de progres, pe contactul cu liderii de proiect și pe controlul implementării proiectului de către Biroul de coordonare.

3. Biroul de coordonare adună fapte și ecouri ale efectelor proiectelor în mediu și urmărește rezonanța acestora în mass-media.

4. Delegatul român pe lângă coordonatorul elvețian funcționează din ordinul liderului de proiect elvețian, pregătind și/sau supervizând îmbunătățirile tehnice din cadrul proiectului.

6.2. Evaluare

1. După încheierea instruirii, a seminariilor și cursurilor, evaluarea este făcută de reprezentanții locali, adică de participanți. în plus, instructorii îl informează pe directorul de proiect, în cazul în care acesta nu a fost implicat direct. Rezultatele se reflectă atât în rapoartele de activitate, cât și în raportul anual final.

2. La începutul, la mijlocul și la sfârșitul proiectului va avea loc un sondaj de opinie care va fi analizat în vederea evaluării implementării conceptului PdP.

3. O evaluare externă a proiectului în toamna anului 2004 va fi binevenită.

6.3. Raportare financiară și operațională

Directorul de proiect elaborează rapoartele de progres conform contractului cu .

7. Risc și evaluare de potențial

1. Implementarea conceptului PdP în România poate contribui într-o manieră decisivă la îmbunătățirea imaginii Poliției. Totodată, va duce la o eficientizare a muncii, la o mai mare siguranță a populației, la o mai bună comunicare și la încredere reciprocă între cetățeni și Poliție. Instruiți astfel, polițiștii își vor îmbunătăți potențialul și vor deveni buni specialiști. Contribuția financiară românească este relativ scăzută. împreună cu partenerii elvețieni, care contribuie cu resurse financiare și de personal, se are în vedere modernizarea activității Poliției.

2. Implementarea conceptului PdP la nivelul întregii activități de poliție în următorii 2 ani constituie un pas important. Atingerea acestor obiective este posibilă numai dacă cele două părți, română și elvețiană, îi vor convinge pe liderii locali de importanța proiectului. în acest sens, o condiție suplimentară este ca și baza legală să se alinieze din punct de vedere organizațional la aceste obiective. Experiența a demonstrat în multe alte țări că rezistența cea mai mare la implementarea unor proiecte de acest fel vine din partea liderilor, care sprijină tipul de poliție tradițională și resping cele mai recente evoluții. Astfel, implementarea conceptului PdP este puțin probabilă fără o voință puternică și fără susținerea liderilor politici.

Gossau, 29 decembrie 2002.

dr. Peter Schorer,

director de proiect

ACORD

între Guvernul României, reprezentat de Ministerul Administrației și

Internelor și Guvernul Confederației Elvețiene, reprezentat de

Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare, referitor la

implementarea programului „Introducerea conceptului Poliției de

proximitate" în România, etapa 1.1.2005-31.3.2007

Guvernul României, reprezentat de Ministerul Administrației și Internelor și Guvernul Confederației Elvețiene, reprezentat de autoritatea sa competentă, Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare, denumite în continuare Părți Contractante,

Luând în considerare Acordul dintre Guvernul României și Guvernul Confederației Elvețiene privind cooperarea tehnică, semnat la București la 8 noiembrie 1995, pentru a orienta procesul de tranziție spre economia de piață, precum și pentru a susține inițiativa privată în vederea acordării de asistență reformei în domeniul Poliției și Justiției,

Au convenit următoarele:

Articolul 1

Condiții generale și definiții

1.1. Oriunde sunt folosiți în conținutul Acordului, dacă nu se prevede altfel în context, următorii termeni au înțelesul care urmează:

a. „Programul" înseamnă Proiectul documentului;

b. „MAI" înseamnă Ministerul Administrației și Internelor al Guvernului României;

c. „AEDC" înseamnă Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare a Departamentului Federal pentru Afaceri Străine, Guvernul Confederației Elvețiene;

d. „AE" înseamnă Agenția Executantă;

e. Anexele (Proiectul documentului; Cadrul evolutiv al proiectului și suplimentul la acesta: activități adiționale – Anexa 1; Privire de ansamblu asupra realizărilor perioadei anterioare – Anexa 2; Organizarea proiectului – Anexa 3; Programul activităților în anul 2005 – Anexa 4) formează parte integrală a acestui Acord.

f. Obligațiile AE sunt definite prin „Mandate cu managementul de acumulare a fondurilor" între AEDC și AE, cu referire la pachetele de activități (denumite în continuare „Contracte"), fiecare formează o parte integrală a acestui Acord.

Articolul 2

Scopurile programului

2.1. Începând de la structurile înființate de la sfârșitul anului 2000 și pe baza rezultatele perioadelor anterioare ale Programului, Părțile contractante continuă să introducă „Poliția de proximitate" în România. Scopurile Programului sunt descrise în Proiectul din 25 septembrie 2005.

2.2. Durata Programului este de la 1 ianuarie 2005 până la 31 martie 2007. Nu este prevăzută nici o extindere a Programului.

Articolul 3

Costul Programului și finanțarea

3.1. Costurile totale ale Programului finanțat de Confederația Elvețiană se va ridica la maximum 1.250.000 franci elvețieni. Confederația Elvețiană va face posibilă alocarea acestei sume, bazându-se pe bugetele parțiale detaliate, referitoare la pachetele de activități definite de către Părțile contractante, succesiv, pentru fiecare interval de timp, pentru a asigura răspunsurile eficiente și corecte la necesități prin utilizarea eficientă a fondurilor pe parcursul implementării ultimei faze a Programului. Acest mod de desfășurare a activității și de planificare a efectuării plăților din ultima fază a Programului, va permite realizarea scopurilor Programului prin obținerea unui impact sporit.

3.2. MAI va contribui la etapa Programului cu până la aproximativ 20% din subvențiile elvețiene, în principal prin munca depusă de angajații săi (vezi Art.10).

Articolul 4

Circuitul fondurilor și contribuțiilor financiare

AEDC va transfera plățile anticipate pentru Program, în contul AE, în Confederația Elvețiană. Contul operat de către AE este specificat în contractul semnat între AEDC și AE.

Articolul 5

Programul organizării și implementarea

5.1. Implementarea programului și managementul vor fi împărțite de către Părțile Contractante.

5.2. Strategia Programului va fi definită și controlată de către „Consiliul director", unde, deopotrivă vor fi reprezentate, Partea română și cea elvețiană. Organizarea și funcționarea cooperării sunt stipulate în Anexa 3 a prezentului Acord.

5.3. Activitatea consiliului director va fi evaluată prin întâlniri semestriale. De asemenea, se pot organiza întâlniri, oricând este necesar. Reprezentanți din rândul participanților ia program pot rî invitați ia aceste întâlniri.

5.4. În cadrul prezentului acord, șefii și coordonatorii români ai proiectului sunt numiți de către structurile beneficiare din MAI.

5.5. În cadrul prezentului acord, un reprezentant local al șefului de proiect elvețian desfășoară activități cuprinse în program, fiind numit și plătit de către AE.

5.6. AE, însărcinată cu managementul, este responsabilă cu implementarea Programului, în fața Consiliului director și a AEDC.

Articolul 6

Monitorizare și coordonare

6.1. Responsabilitățile pentru sarcinile de control vor fi împărțite între Părți, în conformitate cu participarea lor la Program.

6.2. Instrumentele de control aplicate, trebuie să fie definite în conformitate cu necesitățile Programului (pregătire, furnizare de echipament, transport etc).

6.3. Conceptul PEMT (Planificare, Evaluare, Monitorizare și Transpunere în acțiune) promovat de AEDC va furniza baza pentru control.

6.4. Monitorizarea va acoperi patru mari domenii de interes: rezultate, proces, impact și context.

6.5. Activitățile de monitorizare trebuie să fie executate de către toți partenerii implicați în Program și vor fi definite de către Consiliul director, în conformitate prezentul Acord.

Articolul 7

Raportarea

7.1. În principal, raportarea se va baza pe monitorizarea progresului realizat cu privire la indicatorii prevăzuți în matricea logică a Programului.

7.2. Forma și structura rapoartelor, precum și frecvența acestora trebuie să fie definite de către Consiliul director, în funcție de destinația acestora.

7.3. Consiliul director își va asuma responsabilitatea aprobării rapoartelor.

7.4. AE este responsabilă pentru elaborarea și înaintarea rapoartelor la AEDC și MAI. Raportarea va furniza AEDC informațiile necesare propriei sale analize, care urmează să fie prezentată factorilor de decizie elvețieni.

Articolul 8

Contabilitate și audit

8.1. EA va păstra dosarele și bilanțurile referitoare la operațiuni executate, resurse și cheltuieli efectuate pentru derularea Programului, în conformitate cu prevederile legislației elvețiene.

8.2. Audit-urile locale se vor realiza la solicitarea uneia dintre Părțile contractante.

8.3. AE este responsabilă pentru managementul și contabilitatea corespunzătoare a conturilor Programului în România și Confederația Elvețiană, conform contractului său încheiat cu AEDC.

Articolul 9

Agenția Executivă, personalul de consultanță

9.1. Personalul AE destinat Programului va consilia și pregăti personalul român cu privire la toate problemele legate de dezvoltarea capacităților, management și implementare a Programului.

9.2. Funcțiile, atribuțiile și responsabilitățile AE sunt stabilite în Contractul dintre AEDC și AE.

Articolul 10

Obligațiile Părții române

10.1. Pe toată durată prezentului Acord, MAI va fi responsabil de implementarea și managementul Programului la nivel național.

10.2. MAI va sprijini Programul prin furnizarea de:

• resurse umane solicitate (pentru organizare, coordonare, participare, translație, cooperare, derulare),

• facilități de transport (exceptând transportul aerian) pentru propriul personal, proprii participanți și pentru experții elvețieni în România,

• localități/săli pentru desfășurarea atelierelor de lucru și seminariilor în România,

• cazare și masă, precum și suportarea cheltuielilor pentru personalul propriu și a participanților lor în cadrul Programului, în România.

Articolul 11

Obligațiile Părții Elvețiene

11.1. Pe toată durata prezentului Acord, AEDC va furniza mijloacele financiare destinate realizării Programului, care se ridică la suma de 1.250.000 franci elvețieni, așa cum este stipulat în Art.3, alin. 3.1.

11.2. AEDC poate lua în considerare mărirea sumei totale a contribuției elvețiene. În acest caz, prezentul acord va fi modificat în consecință.

Articolul 12

Taxe și impozite

Prezentul Acord este guvernat de dispozițiile Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Confederației Elvețiene privind cooperarea tehnică, semnat la București la 8 noiembrie 1995, în ceea ce privește taxele și impozitele.

Articolul 13

Procurarea bunurilor și serviciilor

13.1. Bunurile și serviciile ce urmează a fi finanțate din contribuția elvețiană vor fi procurate în conformitate cu legislația elvețiană.

13.2. Procurarea acestora în Confederația Elvețiană se va realiza în conformitate cu legislația elvețiană și sub responsabilitatea AEDC.

Articolul 14

Proprietatea și utilizarea echipamentului pe care

îl presupune Programul

14.1. Tot echipamentul finanțat prin contribuție elvețiană va deveni proprietatea Părții române, odată cu intrarea acestuia în România sau cumpărarea de pe piața locală; va fi utilizat exclusiv pentru derularea Programului și nu va fi folosit în alte scopuri fără aprobarea prealabilă a AEDC, în scris.

14.2. Indiferent de situație, AEDC nu-și asumă nici o responsabilitate în legătură cu echipamentul și materialele menționate. Dacă, din anumite motive, Programul ar putea fi întrerupt, echipamentul furnizat prin contribuție elvețiană va trebui folosit conform celor ce se vor stabili în scris, de către două Părți contractante.

Articolul 15

Dispoziții speciale

15.1. Părțile Contractante își exprimă preocuparea comună în lupta împotriva corupției care poate periclita buna guvernare și folosirea corespunzătoare a resurselor necesare dezvoltării și, în plus, pune în pericol competiția corectă și deschisă bazată pe preț și calitate. De aceea, ele își declară intenția de a-și uni eforturile în lupta împotriva corupției și, în special, declară că orice ofertă, cadou, plată, remunerație sau beneficiu de orice fel, și considerat drept un act ilegal sau o practică coruptă nu a fost și nici nu va fi făcut, direct sau indirect vreunei persoane oricine ar fi, în perspectiva unei recompensări sau punerii în practică a acestui Acord. Orice act de acest fel constituie suficiente motive pentru a justifica anularea prezentului Acord, procurarea sau recompensa rezultată ori pentru adoptarea oricăror altor măsuri de corecție prevăzute de legea în materie.

15.2. Părțile Contractante convin asupra faptului că respectarea principiilor democratice și drepturilor fundamentale ale omului, așa cum au fost prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, călăuzesc politicile interne și externe ale celor două Părți și constituie un element esențial pentru a fi pe o poziție de egalitate față de obiectivele prezentului Acord.

Articolul 16

Rezolvarea divergențelor

Divergențele rezultate în urma interpretării sau aplicării prevederilor prezentului Acord vor fi soluționate pe cale diplomatică, prin negocieri între Părțile Contractante.

Articolul 17

Intrarea în vigoare și încetarea valabilității

17.1 Prezentul Acord va intra în vigoare la data la care Partea română a notificat Părții elvețiene îndeplinirea procedurilor interne necesare pentru intrarea în vigoare.

17.2. Acordul își păstrează valabilitatea până la data la care ambele Părți și-au îndeplinit obligațiile asumate.

17.3 Părțile Contractante pot modifica sau completa, în scris, prezentul Acord, urmând procedurile prevăzute în alin. 1.

17.4. Acest Acord poate fi oricând denunțat de orice Parte Contractantă printr-o notificare scrisă către cealaltă Parte Contractantă. Denunțarea produce efecte după 90 de zile de la data primirii notificării de către cealaltă Parte Contractantă.

Semnat la București, la ……………2005, în două exemplare originale, în limba engleză, ambele texte fiind egal autentice.

PENTRU PENTRU

GUVERNUL ROMÂNIEI GUVERNUL CONFEDERAȚIEI

ELVEȚIENE

s