Plata Nedatorata

CUPRINS

INTRODUCERE

Toate raporturile juridice stabilite între două sau mai multe persoane reprezintă o totalitate de drepturi personale, noțiunea îmbrățișând atât raporturile juridice nonpecuniare, numite de altfel și extrapatrimoniale, precum autoritatea parentală, cât și raporturile juridice pecuniare. În accepțiunea să restrânsă, construită pe un conținut tehnic, dreptul personal sau obligația reprezintă un raport juridic pecuniar creat între persoane. Dreptul obligațional este, în final, un „drept al intereselor egoiste” degrevat de orice considerații de ordin afectiv, care dau un aspect particular drepturilor personalității și raporturilor juridice familiale.

Spre deosebire de raporturile juridice în al căror conținut se află drepturile reale, care au caracter de durată și stabilitate, raporturile obligaționale se nasc și se desfășoară în scopul de a se realiza dinamica circuitului civil. Aceasta este explicația faptului că ele se nasc, de cele mai multe ori, pentru a se stinge imediat sau după anumite intervale de timp. Atingerea scopurilor urmărite de părțile raporturilor obligaționale, mai ales ale creditorului, poate avea loc numai prin realizarea drepturilor de creanță și executarea obligațiilor corelative care intră în conținutul juridic al acestor raporturi juridice.

În acest sens efectul principal al obligației civile apare ca fiind „dreptul ce obligația însăși îl conferă creditorului de a pretinde și de a obține îndeplinirea întocmai a prestației la care s-a obligaț debitorul”. Acest lucru îl stipulează și art. 1073 al Codului civil din 1864 care prevede expres că „Creditorul are dreptul a (îndeplini) dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar are dreptul la dezdăunare”.

Cea mai generală accepțiune a cuvântului „obligație” determină orice comandă prescrisă de lege sau morală sub imperiul căreia poate fi ghidată conduita unui individ în formula dată, însă, nu este redată latura obligațiilor potrivit căreia o persoană se îndatorează față de o altă persoană, în cazul dat se vorbește, de exemplu, despre îndatorirea cetățenilor de o anumită vârstă de a-și satisface serviciul militar sau că toți proprietarii de pământ trebuie să se conformeze normelor regionale ce vizează modul de execitare a dreptului lor de proprietate.

Din istoria dreptului aflăm că de fapt romanii sunt aceia care au fundamentat definiția obligației; definiție care se prezintă a fi valabilă și astăzi „obligațio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvendae rei” (obligația este o relație de drept care ne supune la o prestație față de un terț).

Această definiție face să se evidențieze primul caracter al obligației, și anume relația de drept (vinculum juris) stabilită între două sau mai multe presoane.

Însă, ea nu prezintă decât partea pasivă a obligației – persoana obligață este ținută să efectueze o prestație, fiind privită în calitatea de debitor. Obligația este, astfel, un element al pasivului patrimoniului său, o datorie. Or, ea prezintă în mod necesar și o față inversă. Pentru persoana care trebuie să profite de pe urma prestației realizate, obligația se conturează ca un element al activului patrimoniului său, în cazul dat vorbim despre o creanță a creditorului.

Văzută de pe poziția unei creanțe, obligația, dreptul personal apare a fi similar unui drept real. Astfel, se explică de ce în diferite legislații, dreptul de proprietate se răsfrânge nu numai asupra bunurilor corporale, dar și asupra creanțelor.

Astfel, reducerea câmpului obligațiilor duce la scăderea să considerabilă în importanță. De aceea doctrina, dar în special cea franceză, vine să afirme că de fapt segmentul obligațiilor demarchează materia dreptului civil, constituită dintr-o multitudine de raporturi obligaționale complexe existente între comercianți, între stat și colectivitățile publice și particulare, între persoane de diferite naționalități, între state etc.

CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND OBLIGAȚIA CIVILĂ

1.1. DEFINIȚIA OBLIGAȚIEI CIVILE

Noțiunea de obligație provine din cuvântul obligatio, care în latina veche însemna „a lega” (ligare) pe cineva din pricina nerespectării prestației pe care o datora altuia.

La începuturi, termenul de obligație exprima o legătură pur materială între două persoane, o înlănțuire (vinculum) care-l lega pe debitor de creditor, în temeiul căreia acesta din urmă, având la îndemână sancțiunea constrângerii (adstringimur), putea solicita celui dintâi executarea unei prestații.

Înlănțuirea care-l lega pe debitor de creditor era privită ca fiind o relație personală între cei doi datorată confuziei dintre lucrul datorat și persoana care-l datorează. Când această confuziune a fost înlăturată, executarea obligației a încetat a se mai face asupra persoanei debitorului, transpunându-se asupra bunurilor din patrimoniul său. Pe creditor nu-l interesa persoana debitorului, ci posibilitatea acestuia de a plăti lucrul datorat.

În principal, obligația este analizată ca un raport juridic stabilit între creditor și debitor. Creditorul este subiectul activ al raportului obligațional, iar debitorul este subiectul pasiv, care se îndatorează față de creditor la executarea unei prestații.

Prin obligație se înțelege raportul juridic în conținutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanță ce aparține creditorului, cât și corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului.

În sens larg, obligația este acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor, și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare de a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.

În sens restrâns, obligația desemnează numai latura pasivă a raportului juridic, fiind deci sinonimă cu datoria ce revine debitorului.

În dreptul roman, noțiunea de obligație a fost înțeleasă inițial ca o legătură pur materială între debitor și creditor (vinculum corporis), dar dezvoltarea societății romane a făcut ca această noțiune să devină o legătură pur juridică (vinculum juris) care permitea creditorului să-i pretindă debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, având posibilitatea de a recurge la executarea silită asupra bunurilor debitorului.

Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noțiunea de obligație, Codul civil român din 1865, ca de altfel și alte coduri civile europene, ca cel austriac din 1811, cel elvețian din 1907 sau Codul federal elvețian al obligațiilor din 1881 și apoi din 1911, nu au definit această instituție juridică.

Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a renumitei definiții a obligației din Institutele lui Justinian, care a definit obligația astfel „obligațio est juris vinculum quo necesitate adstringimur, alicuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura”.

Codul civil român, urmând modelul altor reglementări similare moderne, nu definește obligația civilă.

Omisiunea Codului civil de a da o definiție obligației a fost explicată prin faptul că legiuitorul român a adoptat faimoasa definiție romană a obligației elaborată de Justinian în „Institute”, așa încât nu mai era necesară formularea alteia.

Potrivit acestei definiții, „Obligațio est juris vinculum quo necesitate adstringimur alicujus solvendae rei secundum nostra civitatis jura”, adică „obligația este o legătură de drept prin care suntem siliti de a plăti ceva potrivit drepturilor cetății noastre”.

În aceste condiții, sarcina definirii obligației civile a revenit doctrinei. Astfel au fost formulate mai multe definiții, dintre care pe unele le vom enumera în cele ce urmează.

„Obligația este o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia, o parte, numită debitor, se obligă față de alta, numită creditor, la executarea unei prestațiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstențiune”.

„Obligația este raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ținută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea unei alte persoane”.

„Raportul juridic de obligație poate fi definit ca acel raport în baza căruia o persoană, numită creditor, poate pretinde altei persoane, numită debitor, efectuarea unei anumite prestațiuni”.

„Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la altă persoană, numită debitor, o anumită prestațiune, pe care acesta este îndatorat a o îndeplini”.

„Obligația este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute o prestație sau mai multe prestații, ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancțiunea constrângerii de stat”.

„Obligația este raportul juridic în temeiul căruia o persoană, numită debitor, este ținută față de alta, numită creditor, la datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie”.

„Obligația este acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor – să-i facă o prestație pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obține în mod forțat”.

„Obligația – în sens larg – este, așadar, acel raport juridic în conținutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – și căruia îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu face ceva, sub sancțiunea constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie”.

1.2. REGLEMENTAREA LEGALĂ

Obligațiile sunt reglementate în noul Cod civil în Titlul II, intitulat „Izvoarele obligațiilor”, Capitolul I „Contractul”, în art. 1166-1170. Aceste articole prezintă obligația, în mod generic, făcând încadrarea lor în prevederile Codului civil.

Conform art. 1165 din Noul Cod civil, obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații.

Art. 1166 conține definiția contractului, izvor de drept al obligațiilor, care stipulează faptul că un contract este acordul de voință între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic.

Faptul licit și voluntar, din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți ia forma gestiunii de afaceri, a plății nedatorate sau a îmbogățirii fără justă cauză. În acest capitol sunt prevăzute art. 1330-1340 care se referă la gestiunea intereselor altei persoane și art. 1341-1344 care fac referire la plata nedatorată.

Un alt izvor de obligații îl constituie legea, atunci când aceasta generează direct și nemijlocit obligații civile, fără a fi nevoie de intervenția unui fapt juridic care să medieze nașterea acestor obligații.

Codul civil nu prevede o reglementare expresă a obligațiilor, normele juridice aplicabile trebuie să fie astfel coroborate între ele pentru a obține încadrarea juridică necesară.

1.3. IZVOARELE OBLIGAȚIILOR

Izvoarele obligațiilor generează drepturi subiective, adică drepturi de creanță, și obligațiile ce corespund acestor drepturi, ele neputând fi confundate cu izvoarele dreptului.

Izvoarele obligațiilor se caracterizează prin împrejurarea că, făcând aplicarea normei juridice generale, stabilesc, între subiecte determinate, raporturi juridice concrete de obligații.

Izvoarele obligațiilor creează raporturi juridice particulare pe fundalul și în limitele posibilităților oferite de norma juridică generală, ca expresie a dreptului obiectiv.

Prin izvor de obligație se înțelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic care dă naștere unui raport juridic obligațional.

Potrivit Codului civil sunt considerate izvoare de obligații contractulontractul, actul unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată și fapta ilicită.

Contractul este definit în art. 1166 Cod civil ca fiind acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic.

În această categorie sunt incluse gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia și plata lucrului nedatorat sau plata indebitului.

Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care, fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează sau gerează, interesele acesteia, dând naștere la obligații reciproce.

Ne aflăm în prezența gestiunii de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplinește, fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane.

Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti unei alte persoane o datorie inexistentă sau pe care nu o avea, care dă naștere obligației de restituire.

Legea este considerată izvor de obligații în măsura în care prin lege se nasc, direct și nemijlocit, obligații civile.

În doctrină a fost criticată această clasificare a izvoarelor de obligații, cu motivarea că este incompletă, deoarece nu face referire și la actul juridic unilateral, respectiv inexactă, pentru că nu există consecințe diferite în cazul delictului și cvasidelictului.

Având în vedere criticile formulate, s-a impus clasificarea izvoarelor de obligații în acte juridice în care sunt incluse contractul și actul juridic unilateral și fapte juridice, care cuprind faptele juridice licite și faptele juridice ilicite cauzatoare de prejudicii.

1.3.1. CONTRACTUL

Prevăzut de art. 1166 din Codul civil, contractul reprezintă acordul de voință dintre două sau mai multe persoane, spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic.

În principiu, încheierea oricărui contract este liberă; în acest sens se vorbește despre principiul libertății de voință în materia contractelor. Acest principiu trebuie să fie înțeles în sensul său exact, nefiind vorba de o libertate în general, în sensul unui desăvârșit liber arbitru, ci de libertatea pe care o condiționează și o determină viața socială, pe de o parte, și dispozițiile cuprinse în normele legale, pe de altă parte.

Contractele civile sunt guvernate de principiul libertății contractuale sau al libertății de voință. Acest principiu exprimă regula de drept potrivit căreia persoanele sunt libere să încheie orice fel de contracte doresc, determinându-le în mod liber atât fondul, cât și forma. Altfel spus, părților contractante le este recunoscută libertatea de a-și supune acordul lor de voință unei legi al cărei conținut și formă îl determină chiar ele.

Libertatea contractuală nu este însă una absolută, ci cunoaște mai multe limitări; astfel, ea este limitată de ordinea publică și morala societății. De asemenea, contractul are pentru părțile contractante forța unei legi numai dacă este conform dispozițiilor legale.

Astfel, potrivit art. 5 Cod civil de la 1864, „nu se poate deroga, prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.

Dispozițiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, norme imperative, de la care nu se poate deroga prin contract, sub sancțiunea nulității absolute.

Legislația română consideră noțiunile de contract și convenție ca fiind echivalente. Alte legislații, cum ar fi Codul civil francez, fac distincție între convenție și contract, cel din urmă fiind considerat o specie a convenției. Totuși, literatura de specialitate face uneori distinție între convenție și contract, considerțndu-se contractul de drept o specie a convenției. Această distincție se întemeiază pe art. 1101 din Codul civil francez, text care nu a fost reprodus în legislația noastră, și care definește contractul ca fiind „o convenție prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva”. Pornindu-se de la acest text se consideră că sfera de efecte a convenției ar fi mai extinsă decât aceea a contractului; convenția poate crea, transmite sau stinge drepturi și obligații, pe când contractul ar putea numai să creeze ori să transmită astfel de drepturi și obligații.

Pe lângă faptul că nici în legislația franceză terminologia arătată nu este folosită în mod consecvent, pentru dreptul nostru distincția dintre contract și convenție nu are nici un temei.

Factorul esențial al contractului este acordul de voință juridică al părtilor. În principiu, încheierea oricărui contract este liberă. În materia contractelor funcționează, prin urmare, principiul libertății de voință al părților.

Contractul care s-a dezvoltat în paralel cu dreptul de proprietate, s-a născut din nevoile schimbului de mărfuri, dar își afirmă prezența și în domeniul producției, fiind instrumentul prin care se înfăptuiesc cele două componente ale activității economice.

Clasificarea contractelor civile ne dă posibilitatea să înțelegem că diferitele contracte existente se încadrează în diferite tipuri ale căror caracteristici pot fi exprimate în înseși denumirile date acestor tipuri.

Fiecare dintre clasificarile rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.

Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sfera foarte bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.

Abstrăgându-se din aceste specii, cele mai generale caractere, lăsându-se la o parte particularitățile și toate celelalte laturi specifice în teoria și practica dreptului a fost determinată categoria juridică a contractului, ca izvor de obligații civile.

Contractele se clasifică după mai multe criterii care au la bază principiul autonomiei de voință. În literatura juridică au fost concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor printre care: modul de formare, care se referă la condițiile de validitate în ceea ce privește forma contractului; conținutul contractelor; scopul urmărit de părți; efectele produse; modul sau durata executării; nominalizarea în legislația civilă; corelația existentă între contracte și altele.

1.3.2. ACTUL JURIDIC UNILATERAL

Includerea actului juridic de formație unilaterală în rândul izvoarelor obligațiilor este controversată. Chiar dacă, în mod excepțional, se admite actul unilateral ca izvor de obligații, încă este contestată lista exemplelor care s-ar încadra în această categorie.

Actul juridic civil unilateral este actul care reprezintă rezultatul voinței unei singure persoane la încheierea actului juridic civil (manifestarea de voință a unei singure parți este suficientă pentru încheierea actului juridic civil).

Clasificarea actelor juridice civile în unilaterale, bilaterale și multilaterale prezintă importanță juridică pe următoarele planuri: pe planul aprecierii valabilității actului juridic întrucât în fiecare dintre ele se verifică și se apreciază numărul corespunzător de voințe și, pe planul regimului juridic diferit pe care îl au viciile de consimțământ; în general, actele unilaterale sunt irevocabile, pe când actele juridice bi sau multilaterale pot fi revocate prin voința părților.

Actul unilateral, ca izvor de obligații, constă în simpla și unica voință de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestată de către o persoană, care dă naștere unei obligații a acesteia, fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului.

Codul civil, ca de altfel și alte izvoare ale dreptului civil, nu cuprind o reglementare generală a actului juridic unilateral ca izvor de obligații, acesta reprezentând o excepție dedusă din interpretarea anumitor instituții juridice.

Un act unilateral privind o obligație necontractuală, destinat să producă efecte juridice, este considerat a fi formal valid dacă satisface cerințele de formă impuse de legea care reglementează obligația necontractuală în cauză sau de legea din țara în care este efectuat actul respectiv.

În literatura juridică sunt prezentate următoarele operațiuni juridice ca fiind acte unilaterale ce dau naștere la raporturi obligaționale: promisiunea publică de recompensă, promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în caz de reușită la un concurs, oferta de purgă a imobilului ipotecat, oferta de a contracta, titlurile de valoare, gestiunea intereselor altuia, contractul în folosul altuia.

Ceea ce este caracteristic pentru actul unilateral de voință ca izvor de obligații este faptul că simpla și unica voință de a se angaja din punct de vedere juridic, manifestată de către o persoană, este suficientă pentru a da naștere unei obligații, fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului.

Primită cu multă reticență în teorie și în practica judiciară, ideea considerării actului juridic unilateral ca izvor de obligații și-a găsit o anumită aplicare în unele legislații civile adoptate relativ recent în unele state.

1.3.3. RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Deși în Codul civil nu întâlnim enunțată distincția dintre delicte și cvasidelicte, deosebirea apare în conținutul art. 1349 Cod civil, potrivit căruia, omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa. Delictul ar fi acel fapt ilicit cauzator de prejudiciu, produs printr-o acțiune sau inacțiune, cu intenția de a păgubi pe altul. Cvasidelictul este tot un fapt ilicit și producător de prejudicii, săvârșit de o persoană din imprudența sau neglijența să. Intenția deosebește deci delictul, care lipsește însă la cvasidelict.

Dreptul modern nu mai este preocupat să facă distincția între delicte și cvasidelicte, ci are în vedere că ambele sunt fapte ilicite și cauzatoare de prejudiciu, care dau naștere la obligația de a repara paguba produsă. Răspunderea civilă delictuală intervine atunci când, prin fapta cauzatoare de prejudicii, se încalcă o obligație instituită de lege. Codul civil reglementează și răspunderea civilă delictuală. În afără răspunderii pentru fapta proprie (art. 1357-1371 Cod civil), este reglementată și răspunderea indirectă a unor categorii de persoane: părinții pentru copii; artizanii și institutorii pentru ucenici și elevi; comitenții pentru prepuși; răspunderea pentru pagubele cauzate de lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a altor persoane (art. 1372-1374 Cod civil); răspunderea proprietarului pentru pagubele cauzate prin ruina unor construcții ce îi aparțin.

Răspunderea civilă delictuală a provocat o diversitate de opinii, s-au propus soluții dintre cele mai diferite, dar un principiu s-a conturat fără rezerve: cel al răspunderii pentru fapta ilicită producătoare de prejudicii. În mod obiectiv, legea nu putea face o enumerare a faptelor ilicite care antrenează răspunderea civilă. Confruntată cu cele mai diverse și complexe probleme privind răspunderea, jurisprudența a trebuit să stabilească în mod concret în ce condiții are loc răspunderea civilă delictuală a unei persoane.

Art. 1357 Cod civil se referă doar la „orice faptă a omului”, fără să stipuleze expres caracterul ilicit al acesteia. Așa cum a făcut-o la cvasicontracte. Absența termenului ilicit a fost considerată o simplă omisiune din partea legiuitorului.

Există însă și fapte cauzatoare de prejudicii care nu au un caracter ilicit. Astfel, în cazul stării de legitimă apărare, stării de necesitate, ordinul sau permisiunea legii, consimțământul victimei (clauzele de nerăspundere), abuzul de drept, exercițiul unui drept, faptele nu vor avea un caracter ilicit.

Codul civil sintetizează principiul răspunderii civile pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii în art. 1375-1380.

În principiu, răspunderea civilă delictuală este directă, ceea ce înseamnă că fiecare om este răspunzător pentru fapta sa. În acest sens se pronunță expres în Codul civil că „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. De multe ori, această formă de răspundere nu este suficientă, interesele victimei nefiind suficient de protejate. Tocmai în scopul ocrotirii acestor interese a fost impusă de legiuitor instituția răspunderii delictuale indirecte.

Reglementarea răspunderii civile delictuale indirecte s-a făcut având în vedere existența unor relații între persoane care trebuie să răspundă și autorul faptei ilicite.

Cum menționat anterior, textul art. 1375 Cod civil prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. În completare, prin art. 1376 se precizează că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie prevăzută în art.1357-1371, prin art. 1372-1374 Cod civil se instituie răspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicită săvârșită de o altă persoană, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori animalele aflate în paza juridică a unor persoane, precum și răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin ruina unor construcții care îi aparțin.

Prin art. 1373 Cod civil este concretizat caracterul solidar al răspunderii persoanelor cărora le este imputabilă cauzarea prejudiciului.

Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o parte componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale. Aceasta angajează răspunderea civilă delictuală.

Răspunderea civilă se concretizează, de regulă, într-o obligație de despăgubire, de reparare a unui prejudiciu cauzat prin fapta ilicită. La rândul său, răspunderea civilă poate fi delictuală sau contractuală.

Uneori, răspunderea civilă poate să apară singură. Alteori, ea se poate cumula, poate fi dublată cu alte forme de răspundere juridică, de exemplu, cu răspunderea penală ori cu răspunderea administrativă sau disciplinară etc. În contextul acestui cumul de răspunderi, fiecare răspundere păstrează caracterul de sine stătător și va acționa în formele sale specifice.

1.3.4. FAPTUL JURIDIC LICIT

În enumerarea izvoarelor obligațiilor am menționat faptul că ele pot fi cuprinse în două categorii de bază, și anume acte juridice și fapte juridice.

Faptul juridic se înfățișează ca o acțiune omenească săvârșită fără intenția de a produce anumite efecte juridice, dar care se produc în virtutea legii, independent de voința autorului, uneori chiar împotriva acestei voințe.

Așa cum specificam anterior, în categoria faptelor juridice sunt incluse ca izvoare de obligații gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză și faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Obligațiile care se nasc din ceea ce Codul civil denumește a fi cvasicontracte se sprijină pe faptul că în realitate este vorba despre un fapt juridic stricto sensu care, în virtutea legii, produce anumite efecte juridice, dând naștere la raporturi obligaționale, la drepturi și obligații civile, independent de faptul dacă părțile au dorit acest lucru sau nu.

În altă ordine de idei, voința părților nu apare drept hotărâtoare pentru producerea de efecte juridice, așa cum apare în cazul actelor juridice.

Faptul juridic stricto sensu cuprinde și categoria faptelor juridice ilicite cauzatoare de prejudicii ca izvoare de obligații, dar faptul juridic analizat este licit, așa cum specifică și art. 986 din Codul civil.

Juriștii moderni au impus două concepte, și anume cel de cvasicontract și cvsidelict.

Codul civil de la 1864, în art. 986, prevede expres faptul că „cvasicontractul este un fapt licit și voluntar din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligațiune reciprocă între părți”. Cele două forme ale cvsicontractului reglementate de Codul civil sunt gestiunea de afaceri și plata nedatorată.

Noțiunea de cvsicontract a fost considerată însă inutilă și inexactă sau neștiințifică. Argumentele pe care s-a întemeiat respingerea noțiunii de cvsicontract au fost diferite. Marea majoritate a autorilor includ însă în categoria cvasicontractelor gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără just temei.

Un asemenea izvor de obligații îl constituie faptul licit și voluntar al unei persoane, așa cum, de altfel, îl constituie și faptul ilicit. Însuși Codul civil definește expres cvasicontractul ca „un fapt licit și voluntar”, motiv pentru care vom trata gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără just temei sub noțiune de fapt licit ca izvor de obligații. Cele trei operațiuni juridice nu pot fi incluse în categoria contractelor sau delictelor. Absența acordului de voințe le exclude din sfera contractelor, iar pentru că generează obligații în afară oricărei culpe, face să nu fie incluse în domeniul delictelor.

Faptele juridice licite ca izvoare de obligații, fiind fapte extracontractuale, cad sub incidența regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căreia, „obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor”, dar și a excepției de la aceasta, instituită prin art. 118 din aceeași lege, conform căreia, „obligațiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.

Pentru gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia, regula este reluată, într-o altă formulare, de art. 110 din Legea nr. 71/2011, care prevede ca dispozițiile art. 1.330-1.340 din Codul civil din 2009 nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia.

Așadar, în cazul gestiunii de afaceri se aplică legea care era în vigoare la data la care a început gestiunea, adică la data efectuării primului act material sau juridic cu intenția de a gera interesele altuia.

Plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a fost efectuată, adică la data la care solvensul a executat obligația de care nu era ținut.

În cazul îmbogățirii fără justă cauză se aplică legea care era în vigoare la data la care s-a produs împrejurarea ce a condus la îmbogățirea, neimputabilă, dar fără temei juridic, a unei persoane în detrimentul sărăcirii altei persoane.

În schimb, modurile de stingere a obligațiilor născute pe temeiul gestiunii de afaceri, plății nedatorate și îmbogățirii fără justă cauză cad sub incidența legii în vigoare la data când se produce stingerea, deci dacă asemenea obligații se sting după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, atunci dispozițiile acestuia, inclusiv cele referitoare la restituirea prestației nedatorate, sunt aplicabile.

CAPITOLUL 2. PLATA NEDATORATĂ

2.1. NOȚIUNEA DE PLATĂ NEDATORATĂ

În dreptul civil, prin noțiunea de plată, se înțelege executarea unei obligații, indiferent de obiectul ei.

Codul civil denumește plata nedatorată tot ca un cvasicontract. În cazul plății nedatorate, plata este nulă, deoarece este lipsită de cauză și nu poate fi reținut ceea ce nu

este datorat.

Persoana care face plata se numește solvens, iar cea care primește plata, accipiens. La plata nedatorată, solvensul devine creditorul obligației de restituire, iar accipiensul debitorul obligației.

Conform art. 1341 Cod civil, orice plată presupune o datorie.

În raport de aceste considerente, în doctrină s-a formulat ideea potrivit căreia plata lucrului nedatorat a fost definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută și pe care a făcut-o fără intenția de a plăti datoria altuia.

Plata, ca operație juridică, presupune existența unei obligații care trebuie stinsă. Dacă o asemenea obligație nu există și, eventual, s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârșită, fiind lipsită de cauză. În acest caz vorbim despre o plată nedatărată care va trebui restituită.

De asemenea, plata nedatorată mai poate fi definită ca fiind faptul juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligață și fără intenția de a plăti pentru altul.

Dacă restituirea nu se face voluntar de cel ce a primit plata nedatorată, creditorul poate recurge la o acțiune în justiție numită „în repetițiune”, care în dreptul roman purta numele de condictio indebiti.

În mod obligațoriu se creează, între aceste două persoane, un raport juridic obligațional, accipiens-ul fiind obligat la restituirea a ceea ce nu i se datora și la care,

evident, nu era îndreptățit.

În acest sens, s-a pronunțat și instanța de judecată în speța pe care o voi prezenta în continuare.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Câmpina sub nr. 223/204/2009 la data 28.04.2009 reclamantul O.B., a chemat în judecată pe pârâtul C. N. pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 2.582.4426 lei reprezentând plata nelegală și a sumei de 32,0883 lei reprezentând dobânzi, ambele sume urmând a fi indexate cu coeficientul de inflație aplicabil la data plății efective.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în urma unui control efectuat de D.G.F.P. Prahova a fost încheiat procesul-verbal de control nr. 23597/06.06.2005, prin care s-a stabilit că din relația primăriei cu mai mulți agenți economici s-ar fi cauzat unele prejudicii. Arată reclamantul că Primăria Băicoi a contestat în justiție actul de control și prin sentința civilă nr. 366/21.11.2006 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis în parte acțiunea Primăriei. În considerentele sentinței se arată că în urma expertizei efectuată în dosar, expertul contabil a stabilit că prestatorului C. N. i-a fost plătită nelegal suma de 2582,4426 lei la care se adaugă dobânzile. Menționează reclamantul că prin adresa nr. 2188/24.02.2009 a solicitat pârâtului să plătească sumele în cauză, dar acesta nu a făcut plata solicitată.

În drept, reclamantul a invocat prevederile Codului civil privind întoarcerea plății nedatorate. La data de 02.06.2009 reclamantul și-a precizat acțiunea solicitând a se diminua suma solicitată cu 600 lei, deoarece pârâtul a achitat prin soția sa această sumă. Prin sentința civilă nr 3311/30.10.2009, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele aspecte. A respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât motivat de faptul că reclamantul prin acțiunea formulată solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani apreciind că reprezintă o plată nedatorată. Instanța a avut în vedere faptul că în materie civilă trebuie respectat principiul disponibilității părților asupra fixării limitelor cererii, reclamantul fiind cel care stabilește obiectul cererii, precum și temeiul juridic al acesteia, sens în care a constatat că a fost investită cu o cerere în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 992-997 Cod civil, obiectul cererii și temeiul legal fiind precis determinate de reclamant. Susține reclamantul că în urma unui control efectuat de D.G.F.P. Prahova s-a stabilit că din relația Primăriei cu mai mulți agenți economici, dar și cu pârâtul, au rezultat unele prejudicii, întocmindu-se un proces-verbal de control ce a fost atacat în instanță și în considerentele hotărârii judecătorești respective s-a reținut faptul că pârâtului din prezenta cauză i-a fost plătită nelegal o sumă de bani. Astfel că solicită ca pârâtul să fie obligaț să plătească această sumă de bani, precum și dobânzile aferente indexate cu coeficientul de inflație. Instanța a reținut în primul rând faptul că partea reclamantă în dosarul soluționat prin sentința civilă nr. 366/21.11.2006 a Tribunalului Prahova – secția comercială și de contencios administrativ a fost Primăria Baicoi, iar nu reclamantul din prezenta cauză. De asemenea, susținerea pârâtului, în sensul că toate actele depuse de reclamant în dovedirea acțiunii, sunt acte din dosarul soluționat de Tribunalul Prahova și nu-i sunt opozabile, este întemeiată. Analizând sentința civilă nr. 366/21.11.2006 a Tribunalului Prahova – secția comercială și de contencios administrativ, rezultă că s-a admis în parte acțiunea reclamantei – Primăria Băicoi, a fost anulată printr-o decizie emisă de D.G.F.P. Prahova și exonerată reclamanta de plata unei sume de bani reprezentând plăți nelegale și dobânzi aferente. Din dispozitivul acestei hotărâri nu rezultă nicidecum culpa pârâtului privind încasarea unei sume de bani sau încasarea nelegală a unei sume de bani de către acesta. Însă instanța are în vedere nu în ultimul rând dispozițiile legale invocate de reclamant, respectiv art. 992 – 997 Cod civil privind restituirea plății nedatorate. În consecință prin art. 1092 Cod civil se instituie principiul potrivit căruia plata ca operație juridică presupune existența unei obligații care trebuie stinsă. Dacă o asemenea obligație nu există și eventual s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârșită, făcându-se o plată nedatorată care trebuie restituită. Instanța de fond a constatat că Primăria Baicoi a plătit pârâtului o sumă de bani ca urmare a unor transporturi efectuate de acesta, iar în considerentele hotărârii Tribunalului Prahova s-a reținut că în mod nelegal i s-a plătit suma de 71.076.000 lei, întrucât transportatorul a luat în calcul o distanță medie de 69.57 km în loc de 34 km. Așa fiind nu se poate susține că datoria în vederea căreia s-a făcut plata nu există din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens și accipiens. Pârâtul a efectuat anumite curse pentru Primărie, astfel că i se datora o sumă de bani, însă aceasta nu a fost calculată în mod corect pentru serviciul efectiv prestat. S-a mai arătat că plata nu a fost făcută din eroare, accipiensul fiind chiar debitor al solvensului. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, care a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul obligării pârâtului la plata sumelor datorate și a cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, se arată că instanța de fond a reținut în principal, ca temei de drept al solicitării, că nu este aplicabilă cauzei și că în realitate ar fi aplicabile prevederile Codului civil privind îmbogățirea fără just temei a pârâtului. Se consideră că, în baza rolului activ, instanța de fond putea și trebuia să schimbe temeiul legal, în sensul sugestiei făcute prin hotărârea recurată și să pronunțe obligarea pârâtei la plata sumei pe care a solicitat-o.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 8 și 9 Cod procedură civilă. Intimatul pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată. Considera intimatul că actele depuse de recurentul -reclamant la instanța de fond în dovedirea acțiunii promovate nu îi sunt opozabile, deoarece nu a figurat ca parte în acel dosar în care s-a pronunțat sentința nr. 366/2006. De asemenea, considera că instanța a dat dovadă de rol activ, atât în ședința publică, cât și în considerentele hotărârii. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea prezentei cauze, tribunalul constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Între recurent și intimat au existat relații contractuale, concretizate în efectuarea pentru unitatea administrativ-teritorială de transporturi, în schimbul prețului achitat persoanei fizice. În acest sens, sunt de reținut considerentele sentinței nr.366/21.11.2006 pronunțată de Tribunalul Prahova, Secția comercială și de contencios administrativ, în care se arată că persoanei fizice C. N. i s-a plătit nelegal suma de 71.076.000 lei, reprezentând un număr de 2383 km neefectuați pentru 67 de curse între balastiera Nedelea și localitatea Baicoi. Transportatorul a luat în calcul o distanță medie de 69.57 km, în loc de 34 km. În ce privește conținutul obligațiilor contractuale asumate de părți, se reține că în lipsa unui act doveditor al contractului, nu poate fi stabilită întinderea acestor obligații. Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în dosarul nr. 112/CA/2006 al Tribunalului Prahova, Secția comercială și de contencios administrativ s-a stabilit în ce măsură Primăria Baicoi era legal îndreptățită, în cursul anului 2004, să deconteze transportatorilor de produse de balastieră, la tarif dublu, față de cel din ofertele anexate la contractele înregistrate sub nr. 715/30.01.2003, acele prestații în care pe lângă mijlocul de transport utilizat conform contractului, transportatorii au utilizat și remorca. Pentru transportatorul P.F.C.N. au fost stabilite, prin raportul de expertiză menționat, obligațiile reale de plată ale primăriei, cât și prejudiciul înregistrat. Astfel, între părți au existat raporturi juridice contractuale, iar pretenția dedusă judecății de recurentul reclamant reprezintă o cerere de restituire a unor sume de bani, despre care se pretinde că nu trebuiau achitate intimatului pârât. Cererea privind „întoarcerea plății nedatorate” nu poate fi considerată deci o cerere privind angajarea răspunderii intimatului pârât pentru un pretins fapt licit (plata efectuată de recurenta reclamantă din eroare către acesta din urmă), dată fiind natura contractuală a raporturilor dintre părți.

Sub acest aspect, se reține că nici acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu este admisibilă, în condițiile în care recurentul reclamant avea la dispoziție un alt mijloc pentru recuperarea pretinsei pierderi suferite, respectiv acțiunea contractuală. Critica referitoare la lipsa rolului activ al instanței de fond nu poate fi reținută față de prevederile art. 129 alineat 5 Cod procedură civilă, în sensul că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Este adevărat că judecătorul nu este ținut de temeiul de drept indicat de reclamant în acțiune și nici de termenii folosiți pentru descrierea situației de fapt deduse judecății. Practic, reclamantul a arătat în acțiune care sunt motivele pentru care solicită restituirea unei sume de bani achitate nelegal pârâtului, dar așa cum judicios a reținut instanța de fond, probele administrate într-o altă cauză, în care pârâtul nu a figurat ca parte, nu sunt opozabile acestuia. Se impunea așadar ca recurenta reclamantă să se prevaleze de clauzele contractuale stabilite cu intimatul pârât și să demonstreze că față de contractul încheiat, pârâtul ar fi beneficiat de o plată necorespunzatoare a prestațiilor efectuate. Atâta vreme cât plata sumelor de bani deduse judecății a fost efectuată în temeiul unui contract convenit între părți, restituirea acestor sume nu poate fi efectuată în temeiul răspunderii pentru fapte juridice, în sens restrâns, generatoare de obligații, ci în temeiul răspunderii contractuale, impunându-se a se stabili în contradictoriu cu cocontractantul care era întinderea reală a obligației de plată a reclamantei.

În concluzie, recurentul reclamant nu a investit instanța de fond cu o acțiune contractuală, în condițiile în care între părți a existat un raport juridic contractual, fără ca această operațiune juridică să fi fost desființată, motiv pentru care faptul juridic în sens restrâns, plata nedatorată ori îmbogățirea fără justă cauză, nu constituie izvor de obligații și, deci, nu poate antrena răspunderea intimatului pârât pentru plata sumelor reținute de organul fiscal ca fiind nelegal plătite prestatorului de servicii. În raport de aceste considerente, tribunalul, constatând că nu există niciun motiv de nelegalitate sau netemeinicie prevăzut de art. 304 punctul1-9 Cod procedură civilă și ținând seama și de dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

Fundamentul juridic al plății nedatorate a fost disputat în literatura juridică.

Unii autori au întemeiat-o pe ideea îmbogățirii fără justă cauză, în ipoteza accipiensului de bună-credință, iar în ipoteza accipiensului de rea-credință, plata nedatorată a fost fundamentată pe răspunderea civilă delictuală.

Alți autori consideră că nu există o deosebire principală între îmbogățirea fără just temei și plata nedatorată, singura deosebire constând în faptul că, în cazul plății nedatorate prestația îndeplinită fără temei s-a făcut cu titlu de plată.

Așadar, plata nedatorată poate fi definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută și pe care a făcut-o fără intenția de a plăti datoria altuia. Cel care a primit o astfel de plată având denumirea de accipiens, iar cel care a efectuat-o numindu-se solvens.

În aceeași ordine de idei, putem afirma faptul că plata lucrului nedatorat se definește ca fiind o executare a unei obligații de către o persoană care nu era ținută să o execute și pe care a făcut-o fără intenția de a plăti datoria altei persoane.

Cazurile în care putem vorbi de plata lucrului nedatorat sunt atunci când se restituie o plată a unei obligații inexistente, dar plătitorul credea că această obligație există, când .plata a fost făcută de către o persoană care credea că este datoare către adevăratul creditor, deși nu îi datora acestuia nimic sau când plata se face de către o persoană ce are de executat această plată însă își execută obligația față de o altă persoană decât adevăratul creditor.

În toate aceste trei cazuri, plătitorul ( solvensul) are dreptul să ceară restituirea plății efectuată din eroare, dol sau violență.

O altă grupă de cazuri în care se poate cere restituirea plății nedatorate sunt cazurile în care plata s-a efectuat de către debitor, adevăratului creditor, însă obligația nu mai trebuia plătită deoarece se efectuase o plată valabilă (datoria fusese plătită), plata s-a făcut creditorului, de către debitor însă obligația era nulă si, în consecință, nu trebuia executată sau plata s-a făcut de către debitor creditorului, însă contractul din care se născuse aceasta obligație fusese reziliat, deci plata nu mai era datorată. Și în aceste cazuri se poate solicita restituirea plății nedatorate.

Este important ca plata nedatorată să fie executată din eroare, prestația solvensului să aibă semnificația unei plăți indiferent de obiectul său ( sumă de bani, bun individual, etc.).

De asemenea, există și exceptii în care nu se cere ca plata să fi fost făcuta din eroare pentru a se putea cere restituirea plății nedatorate.

Totodată, plata constă în executarea în natură a unei obligații care are ca obiect o prestație pozitivă. Așa cum menționam anterior, orice plată presupune existența unei datorii, iar ceea ce s-a plătit fără a fi datorat trebuie restituit.

Dreptul solvensului de a cere restituirea este reglementat expres în art. 993 Cod civil, potrivit căruia „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului”.

Obligația de restituire a accipiensului este reglementată în art. 992 Cod civil, care prevede că „cel ce, din eroare sau cu știință, primește ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”.

În același sens, art. 106 din Codul muncii dispune că „Persoana care a încasat o sumă nedatorată este obligată să restituie acea sumă; dacă a primit bunuri care nu i se datorau și care nu mai pot fi restituite în natură sau i-au fost prestate servicii la care nu era îndreptățită, ea este obligată să plătească contravaloarea lor, calculată în condițiile legii”.

Plata efectuată din eroare de către o persoană pentru o datorie inexistentă sau de care nu era ținută să răspundă, având ca urmare obligația beneficiarului de a restitui ceea ce a primit în mod necuvenit. Plata nedatorată constituie una din modalitățile de realizare a îmbogățirii fără justă cauză. Întinderea obligației de restituire veriază după cum beneficiarul plății nedatorate a fost la data efectuării ei de bună-credință sau de rea-credință. Cel care a primit plata necuvenită cu bună-credință este ținut la restituire numai în măsura în care s-a îmbogățit, deci va restitui lucrul cert sau lucrurile generice ori suma de bani fără dobânzi; dacă lucrul cert a pierit fără culpa sa, el este liberat de orice obligație, iar dacă l-a înstrăinat, el rămâne obligat la restituirea prețului încasat; în toate cazurile, păstrează fructele dobândite înainte de a afla că plata nu este datorată. Beneficiarul de rea-credință restituie sumele primite, inclusiv dobânzile care curg din ziua plății; de asemenea el restituie lucrurile sau contravaloarea celor care au pierit sau au fost înstrăinate, chiar dacă aceasta este superioară prețului încasat, precum și fructele culese. El este liberat numai dacă dovedește că lucrul ar fi pierit chiar dacă rămânea la cel care a efectuat plata necuvenită. Persoana încadrată în muncă care a încasat o sumă nedatorată este obligată să restituie acea sumă. De asemenea dacă a primit bunuri ce nu i se datorau și care nu mai pot fi restituite în natură sau i-au fost prestate servicii la care nu era îndreptățită, ea este obligată să plătească contravaloarea lor. Obligația de restituire ce revine persoanei încadrate operează timp de un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când a beneficiat de serviciile nedatorate și poate fi stabilită prin decizie de imputare sau angajament de plată.

Codul civil denumește plată nedatorată tot un cvasicontract. În cazul plății nedatorate, plata este nulă, deoarece este lipsită de cauză și nu poate fi reținut ceea ce nu este datorat. La plata nedatorată, solvensul devine creditorul obligației de restituire, iar accipiensul debitorul obligației.

În raport de aceste considerente, în doctrină, plata lucrului nedatorat a fost definită ca fiind executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută și pe care a făcut-o fără intenția de a plăti datoria altuia.

În consecință, plata lucrului nedatorat este plata efectuată din eroare de către o persoană pentru o datorie inexistentă sau de care nu era ținută să răspundă, având ca urmare obligația beneficiarului de a restitui ceea ce a primit în mod necuvenit.

Plata nedatorată constituie una din modalitățile de realizare a îmbogățirii fără justă cauză. Întinderea obligației de restituire variază după cum beneficiarul plății nedatorate a fost la data efectuării ei de bună-credință sau de rea-credință.

Natura juridică a plății nedatorate este o problemă controversată în literatura de specialitate.

Astfel, unii autori afirmă că „nu există deosebire principală între îmbogățirea fără just temei și plata nedatorată; deosebirea constând numai în aceea că în acest caz prestația făcută fără temei s-a făcut cu titlu de plată”

Alți autori consideră că plata nedtorată se aseamănă cu îmbogățirea fără just temei numai în ipoteza accipiensului de bună-credință, care este obligat să restituie în limita îmbogățirii sale. În cazul accipiensului de rea-credință, aceiași autori socotesc că plata nedatorată se aseamănă cu răspunderea civilă delictuală, deoarece solvensul va fi indemnizat în întregime. De aici ei conchid în sensul că plata nedatorată constituie o instituție distinctă, cu condiții și efecte specifice.

În practica judecătorească s-a observat însă, pe drept cuvânt, că restituirea plății nedatorate nu se întemeiază pe ideea de nevinovăție din partea accipiensului, ceea ce exclude asemănarea cu răspunderea civilă delictuală, ci pe îmbogățirea fără just temei.

Nu există deosebiri esențiale între plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză, obligația de restituire a accipiensului existând tocmai pentru că plata ce i-a fost făcută este lipsită de cauză. Întinderea diferită a obligației de restituire nu este de natură să ducă la o altă concluzie.

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr-… reclamanta M.A. i-a chemat în judecată pe pârâții P.D și C. V. solicitând obligarea acestora la restituirea sumelor nedatorate reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a sporurilor acordate prin sentința civilă nr.2799/2006 pronunțată de Tribunalul Mureș în dosar nr-…, modificată prin decizia civilă nr.1596/R/2007 a Curții de Apel Cluj.

În motivarea cererii a arătat că în baza sentinței civile menționate a plătit pârâților la data de 22.02.2007 și, respectiv, 27.02.2007 sumele menționate, dar în recurs sentința a fost casată, cererea pârâților fiind respinsă. Pârâții au restituit sumele primite necuvenit la data de 23.05.2008 și, respectiv, 24.05.2008, situație în care se impune să plătească și sumele accesorii de la data punerii în întârziere, reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a sporurilor acordate prin sentința civilă nr. 2799/7.12.2006.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, răspunderea patrimonială nepresupunând răspunderea pentru accesorii, în speță actualizarea sumei primite necuvenit cu rata inflației. Apreciază că reclamanta nu l-a pus în întârziere, adresa trimisă prin poștă neîntrunind condițiile unei notificări legale. Reclamanta nu poate primi actualizarea cu indicele de inflație a sumei achitate deoarece nu este în posesia unui titlu, respectiv o hotărâre judecătorească prin care să se constate un drept de creanță.

Prin sentința civilă nr. 1038 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul cu numărul de mai sus acțiunea a fost admisă. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumelor reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 7.905 lei pe perioada martie 2007 – mai 2008. Pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumelor reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 18.875 lei pe perioada martie 2007 – mai 2008.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința civilă nr.2799/2006 a Tribunalului Mureș reclamanta a fost obligață să plătească pârâților diferențe salariale reprezentând sporul de mobilitate în procent de 10% din salariul de bază și sporul de confidențialitate în procent de 25% din salariul de bază începând cu 11.01.2004 și până la 7.12.2006, actualizate cu indicele de inflație.

Sumele stabilite prin hotărâre judecătorească au fost plătite de reclamantă la datele de 22.02.2007 și 26.02.2007.

Reclamanta a atacat cu recurs sentința Tribunalului Mureș care a fost modificată cu consecința respingerii acțiunii pârâților prin decizia civilă nr.1596/R/3.09.2007 a Curții de Apel Cluj.

La solicitarea reclamantei pârâții au restituit sumele primite în luna mai 2008.

Instanța de fond apreciază că în speță sunt incidente dispozițiile art. 272 alin.1 din Codul Muncii, conform cărora salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Obligația de restituire are la bază plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză în condițiile dispozițiilor art. 992 și 1092 Cod civil, astfel că pretențiile reclamantei sunt fondate, pârâții având obligația să restituie și valoarea actualizată cu indicele de inflație a sumelor primite, pe perioada martie 2007 – mai 2008.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții solicitând, pe cale de excepție, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și declinarea competenței materiale și teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Mureș.

Pe fondul recursului au solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În subsidiar au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul acordării despăgubirilor doar de la data notificării sau, în subsidiar, de la data pronunțării deciziei nr.1596/R/2007 a Curții de Apel Cluj.

În expunerea de motive arată că litigiul, prin obiectul său, este de natură civilă, nefiindu-i aplicabile dispozițiile din legislația muncii. Raportat la valoarea pretențiilor, apreciază recurenții, competentă pentru soluționarea cauzei este Judecătoria Târgu Mureș.

În temeiul art. 272 alin. 1 din Codul muncii, obligația de restituire revine doar în ipoteza în care salariatul a încasat bani necuvenit, iar suma încasată se întemeiază pe derularea raportului de muncă și nu pe raporturi exterioare, cum ar fi o hotărâre judecătorească. Suma în discuție s-a plătit în cadrul unei relații debitor-creditor, și nu angajator-salariat, iar executarea hotărârii judecătorești are întotdeauna un caracter civil.

Art. 272 alin. 1 din Codul muncii, apreciază recurenții, nu este incident în speță deoarece nu au încasat nici cuvenit, nici necuvenit sumele pretinse de societatea intimată.

Recurenții au mai arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.

Hotărârea este lipsită de temei legal datorită aplicării extensive în speță a art. 272 alin. 1 din Codul muncii, cu încălcarea literei și spiritului pentru care acesta a fost edictat.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea atribuțiilor judecătorești, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă.

Astfel, din sentința recurată lipsește motivarea excluderii înscrisului „notificare” din ecuația care a condus la soluția pronunțată, înscris care nu îndeplinește condițiile legale prevăzute de art. 1079 Cod civil.

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, în sensul că instanța de fond nu a motivat de ce prevederile art. 1079 din Codul civil nu sunt aplicabile în speță.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul că nu este vorba de o plată nedatorată întrucât sumele în discuție nu le-au fost achitate necuvenit, ci în baza sentinței civile nr. 2799/2006 a Tribunalului Mureș.

În subsidiar, apreciază recurenții, hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 1079 Cod civil, impunându-se admiterea cel puțin în parte a recursului, întrucât despăgubirile reprezentând inflația nu pot fi acordate de la data plății -martie 2007.

În principal, despăgubirile pot fi acordate doar de la data notificării -finele lunii februarie 2008, când urmează punerea în întârziere a pârâților recurenți.

În subsidiar, despăgubirile reprezentând actualizarea cu rata inflației pot fi acordate de la data pronunțării deciziei nr. 1596 a Curții de Apel Cluj, respectiv 03.07.2007, dată până la care societatea intimată nu era în posesia unui titlu care să constate un drept de creanță în raport cu pârâții recurenți, adică nu avea calitatea de creditor.

Deliberând asupra recursurilor de față prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu conform prevederilor art. 3041Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 137 din Codul de procedură civilă, prealabil analizării fondului recursului, Curtea se va pronunța asupra excepției necompetenței materiale și teritoriale a instanței de fond invocată de pârâții recurenți, excepție respinsă pentru următoarele considerente:

Așa cum și pârâții recurenți au înțeles, calificarea unui conflict ca având natura juridică a unui conflict de muncă, supus, pe cale de consecință, jurisdicției muncii, depinde de măsura în care acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile din legislația muncii.

Contrar susținerilor acestora, însă, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 272 alin. 1 din Codul muncii, în conformitate cu care salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

Sumele de bani încasate de recurenți în baza sentinței civile nr. 2799/2006 a Tribunalului Mureș au reprezentat drepturi salariale rezultate din raporturile de muncă dintre aceștia și M, raporturi guvernate de legislația muncii, lucru necontestat de către recurenți.

Prin decizia civilă nr. 1596/R/03.07.2007 pronunțată de Curtea de Apel Cluja fost admis recursul promovat de societatea angajatoare și a fost modificată hotărârea recurată cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.

De la data pronunțării acestei decizii irevocabile, sumele încasate de recurenți, au devenit sume nedatorate, pe care, în cadrul acelorași raporturi de muncă, avea obligația să le restituie angajatorului în baza textului de lege amintit.

Atât încasarea sumelor în discuție, cât și restituirea lor se întemeiază, contrar susținerilor recurenților, pe derularea raporturilor de muncă și nu pe raporturi exterioare, astfel încât sunt incidente dispozițiile Codului muncii în cauză, litigiul nefiind de natură civilă.

Aflându-ne în prezența unui conflict de drepturi, reglementat de jurisdicția muncii în conformitate cu dispozițiile art. 281 din Codul muncii și Capitolul 3 din Legea nr.168/1999, în mod corect instanța de fond a dat eficiență art. 72 din Legea nr.168/1999 și art. 284 din Codul muncii, conform cărora judecarea conflictelor de muncă este de competența instanței stabilite conform Codului de procedură civilă, care prin art. 2 pct. 1 lit. c) stabilește că tribunalul judecă în primă instanță conflictele de muncă, cererile adresându-se conform art. 284 alin. 2 din Codul muncii, tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are sediul.

Pe fond, recursul declarat de reclamanți urmează a fi admis în limitele reținute în continuare:

Prin sentința civilă nr. 2799/2006 pronunțată de Tribunalul Mureș T. M. a fost obligață să plătească angajaților și diferențele salariale reprezentând sporul de mobilitate în procent de 10% din salariul de bază și sporul de confidențialitate în procent de 25% din salariul de bază, actualizate cu indicele de inflație.

Diferențele salariale astfel stabilite prin hotărâre judecătorească executorie le-au fost achitate salariaților de către societate la datele de 22.02.2007 și, respectiv 26.02.2007.

Ulterior societatea a promovat recurs împotriva hotărârii instanței de fond, recurs admis prin decizia civilă nr. 1596/R/03.07.2007 a Curții de Apel Cluj, sentința atacată fiind modificată în sensul respingerii acțiunii salariaților.

În această situație sumele încasate de cei doi angajați ca urmare a sentinței civile nr.2799/2006 a Tribunalului Mureș au devenit sume încasate necuvenit conform prevederilor art. 992 din Codul civil, devenind incidente și prevederile art. 272 alin.1 din Codul muncii, în conformitate cu care salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

Conform art. 371 alin. 1 din Codul de procedură civilă, obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe se aduce la îndeplinire de bunăvoie.

Deoarece angajații nu au dat curs acestei prevederi legale, societatea angajatoare le-a cerut în scris, la datele de 25.03.2008 și, respectiv, 28.03.2008, să se conformeze deciziei Curții de Apel Cluj. Angajatorul nu a procedat efectiv la punerea în întârziere a angajaților printr-o notificare în sensul prevederilor art. 1079 Cod civil, dar acest lucru nu se impunea în condițiile în care între părți se derulau în continuare raporturi de muncă.

Au dat curs solicitărilor angajatorului, având drept temei o hotărâre judecătorească irevocabilă, la datele de 23.05.2008 și, respectiv, 24.05.2008.

Sumele în discuție le-au fost plătite angajaților în baza unei hotărâri executorii a Tribunalului Mureș, astfel încât, privind plata, aceștia au fost de bună credință.

Cum hotărârea Tribunalului Mureșa fost modificată prin decizia civilă nr.1596/R/03.07.2007 a Curții de Apel Cluj în sensul respingerii pretențiilor angajaților, de la această dată, plata efectuată de angajator către angajați a devenit o plată nedatorată în sensul prevederilor art. 992 Cod civil, iar angajații, neprocedând la restituirea sumelor de bunăvoie, au devenit, de la aceeași dată, de rea-credință, iar nu de la data „notificărilor” (februarie 2008), așa cum fără temei pretind aceștia.

În această situație au devenit incidente, de la data pronunțării deciziei irevocabile a Curții de Apel Cluj, prevederile art. 994 Cod civil, în conformitate cu care când cel ce a primit plata a fost de rea-credință este dator a restitui atât capitalul, cât și dobânzile.

Cu privire la acest aspect, potrivit art. 1088 Cod civil, la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.

Pe de altă parte, în privința dobânditorului devenit de rea-credință, în doctrină s-a exprimat opinia conform căreia, dacă plata a constat într-o sumă de bani, dobânditorul (accipiens) va trebui să restituie aceeași sumă.

Recurenții și-au îndeplinit cu întârziere obligația restituirii sumelor încasate necuvenit, așa cum s-a statuat prin decizia Curții de Apel Cluj, astfel încât, de la data pronunțării deciziei și până la data restituirii sumelor, este legal să fie obligați și la restituirea sumelor reprezentând actualizarea cu indicele de inflație a sumelor inițial încasate.

Ca o consecință a îndeplinirii cu întârziere a obligației de restituire, în condițiile procesului inflaționist, nimic nu poate împiedica obligarea recurenților la restituirea sumei datorate actualizată cu indicele de inflație, începând cu data nașterii obligației de restituire și până la restituirea efectivă a sumelor încasate necuvenit.

Această soluție este în consens cu jurisprudența constantă, concretizată în renunțarea la principiul nominalismului și corecția debitului cu rata inflației, vizând exacta îndeplinire a obligației în aceste condiții.

Orice obligație bănească are o anumită valoare, iar în condițiile unei economii afectate de inflație, între valoare și câtime nu mai există identitate.

Având în vedere că, în funcție de momentul îndeplinirii obligației, câtimea nu mai reprezintă aceeași valoare absolută, iar obligația îndeplinită în condițiile legii înseamnă acordarea aceleiași valori, îndeplinirea exactă a obligației se realizează prin corelarea câtimii cu coeficientul ratei inflației pe perioada de întârziere a îndeplinirii obligației de restituire.

Față de cele ce preced, Curtea va admite recursurile declarate de pârâți, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că stabilește data de la care se datorează actualizarea sumelor în discuție ca fiind data pronunțării deciziei Curții de Apel Cluj – 03.07.2007- și va menține în rest celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Pentru aceste motive în numele legii decide că admite recursul declarat de pârâtul împotriva sentinței civile nr.1038/2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr-, cât și recursul declarat de pârâtul împotriva aceleiași hotărâri.

Modifică în parte sentința atacată, în sensul că stabilește data la care se datorează actualizarea sumelor ca fiind 03.07.2007.

Menține în rest celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Întinderea obligației de restituire este reglementată în art. 994 – 997 din Codul civil.

Așadar, prin efectuarea unei plăți nedatorate se naște un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligații de restituire a ceea ce el a plătit, iar accipiensul este debitorul aceleiași obligații.

2.2: REGLEMENTAREA LEGALĂ

Plata nedatorată este reglementată expresă în Codul civil în art. 1341-1344. Se presupune că „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are dreptul la repetițiune în contra creditorului”. De asemenea, în situația în care se prevede faptul că „ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetițiunii”, rezultă faptul că în cazul în care s-a făcut o plată nedatorată, ea va trebui restituită.

În noul Cod civil, apar unele modificări cu privire la art. care reglementează această noțiune, ea fiind încadrată în Cartea V, art. 1341-1344.

De asemenea, la nivelul Uniunii Europene a fost elaborat Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, denumit și „Roma II”. Acesta este aplicabil începând cu data de 11 ianuarie 2009 în toate statele membre cu excepția Danemarcei. Regulamentul nu urmărește armonizarea dreptului material al statelor în materie de obligații necontractuale, ci armonizarea normelor care reglementează conflictul de legi. Așadar, aceste norme vor desemna aceeași lege națională aplicabilă unei obligații necontractuale, indiferent de statul membru în care a fost introdusă acțiunea.

2.2.1. REGLEMENTAREA PLĂȚII NEDATORATE ÎN CODUL CIVIL DE LA 1864

Codul civil din 1864 stipulează existența plății lucrului nedatorat în Titlul III intitulat „Despre contracte sau convenții”, Capitolul IV denumit „Despre cvasicontracte”, art. 992-997.

Astfel, art. 992 prevede faptul că „cel ce, din eroare sau cu știința, primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”.

În continuare, art. 993 stipulează faptul că acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului. Acest drept încetează când creditorul, cu bună-credință, a desființat titlul sau de creanța; dar atunci cel ce a plătit are recurs în contra adevăratului debitor.

În cazul în care cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interesele sau fructele din ziua plății. De asemenea, când lucrul plătit nedebit era un imobil sau un mobil corporal, cel ce l-a primit cu rea-credință este obligat a-l restitui în natură, dacă există, sau valoarea lucrului, dacă a pierit sau s-a deteriorat chiar în cazuri fortuite, afară numai dacă va proba ca la aceste cazuri ar fi fost expus lucrul fiind și în posesiunea proprietarului. Cel care a primit lucrul, cu bună-credință, este obligat a-l restitui, dacă există, dar este liberat prin pierderea lui, și nu răspunde de deteriorări.

În aceeași ordine de idei, Codul civil prevede situația în care cel ce a primit lucrul cu rea-credință l-a înstrăinat, este dator a întoarce valoarea lucrului din ziua cererii în restitutiune. Când cel care l-a primit era de bună-credință, nu este obligat a restitui decât numai prețul cu care a vândut lucrul.

Ultimul articol care reglementează expres plata nedatorată menționează faptul că acela căruia i se face restituțiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut prețul lui.

Deși Codul civil anterior a fost adoptat în anul 1864, o parte din prevederile acestuia au fost aplicate până în prezent. Abia în 2009 a fost elaborat un nou Cod civil, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, care să stipuleze situația actuală.

2.2.2: REGLEMENTAREA PLĂȚII NEDATORATE ÎN NOUL COD CIVIL

Codul civil este o oglindă a unui sistem social. Normele pe care le conține răspund unor nevoi concrete și, în același timp, tind să vină în întâmpinarea vieții sociale. Astfel, el se constituie într-un modelator al raporturilor interumane, oferind individului aflat în relație cu sine însuși și cu alți indivizi principii după care își poate conduce viața, sub toate aspectele ei.

De peste patru decenii lumea juriștilor, mai exact a civiliștilor, cunoaște o dominantă – revizuirea, în numele modernizării, a „bătrânului Cod civil”. Așa cum s-a afirmat cu prilejul sărbătoririi bicentenarului Codului civil francez, Codul Napoleon, în Corsica, în anul 2004, Codul a fost un transplant legislativ reușit în România.

Odată cu intrarea în vigoare, în anul 1865, a Codului civil român, o copie aproape fidelă a Codului civil francez, s-au pus bazele dreptului civil modern, cu principiile și instituțiile sale, și s-a introdus, pe această cale, terminolOrdonanță de Urgențăia juridică modernă.

Concepția generală, principiile, instituțiile dreptului civil, terminolOrdonanță de Urgențăia juridică și mai ales rigoarea reglementării au făcut ca acest Cod, cu unele fracturări reglementate prin legi speciale, să supraviețuiască, traversând, aproape inexplicabil, perioada de aproximativ cinci decenii a dreptului socialist.

Modelul care a stat, însă, la baza elaborării noului Cod civil român este Codul civil al provinciei Quebec din statul federal Canada, adoptat în 1991. Este de la sine înțeles că acest model nu cuprinde reglementările care trebuie să se regăsească în cazul unui stat unitar, prin comparație cu reglementările unei provincii care se completează, desigur, cu reglementările la nivel federal. În acest sens, putem menționa reglementările privind sistemul bancar ori cele privind societățile comerciale, norme care se regăsesc numai în legi federale.

În ceea ce privește izvoarele obligațiilor, alături de contract, actul unilateral, gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză și fapta ilicită, a fost adăugat „orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”. Lărgirea sferei izvoarelor obligațiilor se impune pentru a ține pasul cu realitatea reglementărilor dintre cele mai variate din ultima perioadă, caracterizată, printre altele, de diversificarea împrejurărilor care, potrivit legii, generează raporturi juridice obligaționale, față de concepția tradițională, care este întemeiată pe distincția act juridic-fapt juridic stricto sensu, aceasta dovedindu-se a fi nesatisfăcătoare.

În noul Cod civil, dispozițiile referitoare la plata nedatorată sunt prevăzute în cadrul Cărții V denumită „Despre obligații”, Titlul II „Izvoarele obligațiilor”, Capitolul III intitulat „Faptul juridic licit”, fiind reglementată de art. 1341-1344.

Astfel, în art. 1341 se stipulează faptul că cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. Alineatul doi al aceluiași articol menționează faptul că nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie.

Art. 1342 reglementează plata primită cu bună-credință de creditor, afirmând faptul că restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plății, cel care a primit-o cu bună-credință a lăsat să se împlinească termenul de prescripție ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul sau de creanță sau a renunțat la garanțiile creanței. În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogației legale în drepturile creditorului plătit.

Art. 1343 introduce o nouă reglementare față de vechea legislație care prevede restituirea plății anticipate. Astfel, ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv, nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violență. De asemenea, este supusă restituirii și plata făcuta înainte de îndeplinirea condiției suspensive.

Ultimul articol stabilește că restituirea plății nedatorate se face potrivit dispozițiilor art. 1635-1649. din noul Cod civil.

Putem observa o serie de modificări esențiale stabilite de noua reglementare de bază în materie civilă, în comparație cu cea existentă de la 1864. în această ordine de idei trebuie menționat faptul că nu mai specificată plata făcută din eroare. Totodată nu mai este specificată obligația restituirii în natură dacă valoarea plății s-a pierdut ori s-a deteriorat. De asemenea, nu mai există prevederea conform căreia trebuie despăgubit posesorul, fie el și de rea-credință pentru plăta făcută în vederea conservării bunului.

2.2.3: REGLEMENTAREA PLĂȚII NEDATORATE ÎN REGULAMENTUL (CE) nr. 864/2007 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL CONSILIULUI PRIVIND LEGEA APLICABILĂ OBLIGAȚIILOR NECONTRACTUALE (ROMA II)

Regulamentul instituie o normă generală potrivit cu care „cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt”.

Cu toate acestea, în ipoteza în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul îți au reședința obisnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări. În situația în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea menționată la paragraful 1 sau la paragraful 2, se aplică legea acelei alte țări. În sensul Regulamentului (CE) nr. 864/2007, o legătură vădit mai strânsă cu o altă țară se poate întemeia, în special, pe o relație pre-existentă între părți, ca de pildă, un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită.

În cauza C-412/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 TFUE de High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Regatul Unit), prin decizia din 27 iulie 2010, primită de Curte la 18 august 2010, în procedura D. A. H. împotriva GMF Assurances SA, Curtea (Camera a patra), hotărăște:

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea art. 31 și 32 din Regulamentul (CE) nr.864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”) (JO L199, pag. 40, denumit în continuare „regulamentul”) coroborate cu art. 297 TFUE. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul H., domiciliat în Regatul Unit, victima unui accident de circulație petrecut în timp ce se afla în Franța, pe de o parte, și GMF Assurances SA (denumită în continuare „GMF”), o societate de asigurări constituită și stabilită în Franța, pe de altă parte.

Cadrul juridic-Dreptul Uniunii:

Considerentele (6), (13), (14) și (16) ale regulamentului au următorul cuprins:

(6) Pentru buna funcționare a pieței interne este necesar ca normele statelor membre care reglementează conflictul de legi să desemneze aceeași lege națională, indiferent de țara căreia îi aparține instanța în fața căreia a fost depusă acțiunea, în scopul îmbunătățirii previzibilității rezultatului litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a liberei circulații a hotărârilor.

(13) Aplicarea unor norme uniforme, indiferent de legea desemnată, poate evita riscul de a se produce denaturări ale concurenței între justițiabili la nivel comunitar.

(14) Cerința de a asigura securitatea juridică și necesitatea de a face dreptate în cazuri individuale reprezintă elemente esențiale ale unui spațiu de justiție.

(16) Normele uniforme ar trebui să sporească previzibilitatea hotărârilor judecătorești și ar asigura un echilibru rezonabil între interesele persoanei a cărei răspundere este invocată și cele ale persoanei care a suferit un prejudiciu.

4. Potrivit art.ui 4 alineatul (1) din regulament: „Cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt”.

5. Art. 15 din regulament, intitulat „Domeniul legii aplicabile”, prevede: „Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale în temeiul prezentului regulament reglementează în special existența, natura și evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor solicitate.

6. Art. 28 din regulament, intitulat „Raporturile cu convențiile internaționale existente”, prevede: „Prezentul regulament nu aduce atingere aplicării convențiilor internaționale la care unul sau mai multe state membre sunt părți la momentul adoptării prezentului regulament și care reglementează conflictul de legi privind obligațiile necontractuale. Cu toate acestea, între statele membre, prezentul regulament prevalează față de convențiile încheiate exclusiv între două sau mai multe state membre în măsura în care aceste convenții privesc domeniul de reglementare al prezentului regulament”.

7. Art. 29 din regulament, privind lista convențiilor internaționale, prevede la alineatul (1): „ Până la 11 iulie 2008, statele membre informează Comisia cu privire la convențiile menționate în art. 28 alineatul (1). După această dată, statele membre informează Comisia cu privire la orice denunțări ale unor astfel de convenții”.

8. Art. 30 alineatul (2) din regulament are următorul cuprins: „Până cel târziu la 31 decembrie 2008, Comisia va prezenta Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European o analiză a situației în domeniul legii aplicabile obligațiilor necontractuale care decurg din încălcări ale vieții private și ale drepturilor referitoare la personalitate, ținând cont de normele privind libertatea presei și libertatea de exprimare în mass-media, precum și de aspectele de conflict de legi legate de Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date”.

9. Art. 31 din regulament, intitulat „Aplicarea în timp”, prevede: „Prezentul regulament se aplică faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc ulterior intrării sale în vigoare”.

10. Art. 32 din regulament, intitulat „Data intrării în vigoare”, prevede: „Prezentul regulament se aplică începând cu 11 ianuarie 2009, cu excepția art.ui 29, care se aplică începând cu 11 iulie 2008”.

Reglementarea națională:

11. Astfel cum reiese din decizia de trimitereîn judecată din dreptul englez, normele referitoare la conflictul de legi în materia răspunderii delictuale sunt cuprinse în partea a III-a din Legea din 1995 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat (reglementări diverse) [Private International Law (Miscellaneous Provisions) Act 1995] și prevăd că legea aplicabilă este legea țării în care au loc faptele prejudiciabile. În cazurile de vătămare corporală, art. 11 alineatul (2) litera (a) din legea menționată din 1995 prevede că legea aplicabilă este cea a locului în care particularul se afla în momentul în care a suferit vătămarea.

12. Art. 15A din legea menționată din 1995, introdus prin Legea din 2008 aplicabilă obligațiilor necontractuale (Anglia, Țara Galilor și Irlanda de Nord), prevede că nicio dispoziție din partea a III-a a acestei legi din 1995 „nu poate afecta prin aplicarea sa soluționarea aspectelor referitoare la răspunderea delictuală care intră sub incidența”.

13. În ceea ce privește evaluarea prejudiciilor, jurisprudența națională, în special decizia House of Lords pronunțată în cauza Harding/Wealands, a stabilit că evaluarea prejudiciilor care dau dreptul la despăgubiri este o problemă de procedură reglementată de legea engleză, ca lex fori.

Acțiunea principală și întrebările preliminare:

14. La 29 august 2007, în timp ce se afla în Franța, domnul H. a fost victima unui accident provocat de un autovehicul al cărui conducător era asigurat la GMF.

15. La 8 ianuarie 2009, domnul H. a introdus o acțiune în despăgubire pentru vătămare corporală și daune indirecte la High Court of Justice, în special împotriva GMF.

16. În fața instanței de trimitere, reclamantul prin acțiunea principală a susținut că evaluarea prejudiciului este reglementată de dreptul englez, care este dreptul desemnat de normele privind conflictul de legi ale lex fori aplicabile litigiului principal. Astfel, reclamantul prin acțiunea principală a considerat că regulamentul nu este aplicabil ratione temporis, întrucât, în conformitate cu art. 31 și 32 din acesta, el nu se aplică faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc înainte de 11 ianuarie 2009, data stabilită pentru intrarea sa în vigoare. Cu titlu subsidiar, reclamantul a subliniat că regulamentul nu este aplicabil întrucât, indiferent de data la care a avut loc fapta prejudiciabilă, acțiunea în discuție a fost introdusă înainte de data menționată.

17. Cu toate că nu a contestat temeinicia cererii de despăgubire a reclamantului, GMF a susținut totuși că evaluarea prejudiciilor menționate trebuie să fie reglementată de dreptul francez, în conformitate cu normele privind conflictul de legi instituite prin regulament. Astfel, potrivit GMF, în conformitate cu norma stabilită la art. 297 TFUE, regulamentul a intrat în vigoare în a douăzecea zi de la publicarea să în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. În consecință, regulamentul ar fi aplicabil în acțiunea principală, întrucât faptul cauzator al prejudiciilor menționate a avut loc după această dată, iar instanța națională este chemată să stabilească legea aplicabilă după 11 ianuarie 2009.

18. High Court of Justice consideră, în primul rând, că art. 32 din regulamentul menționat nu se referă la data introducerii unei acțiuni în justiție sau la cea a pronunțării unei hotărâri judecătorești și că, prin urmare, nu există nicio justificare pentru a interpreta această dispoziție în sensul că regulamentul se aplică în orice acțiune introdusă începând cu data stabilită în această dispoziție. În al doilea rând, High Court of Justice subliniază că interpretarea potrivit căreia regulamentul s-ar aplica faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc începând cu 11 ianuarie 2009 ar permite garantarea securității juridice, întrucât aceasta ar fi o dată fixă, care nu ar avea legătură cu inițierea unor proceduri contencioase. Cu toate acestea, având în vedere textul art.ui 31 din regulament, instanța menționată manifestă îndoieli cu privire la posibilitatea de a reține o astfel de interpretare.

19. În aceste condiții, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „(1) Art. 31 și 32 din [regulament] coroborate cu art. 297 TFUE trebuie interpretate în sensul că impun instanțelor naționale să aplice acest regulament și în special art. 15 litera (c) din acesta […] într-o cauză în care faptul cauzator de prejudicii a avut loc la 29 august 2007”.

Cu privire la întrebările preliminare:

20. Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să stabilească dacă art. 31 și 32 din regulament coroborate cu art. 297 TFUE trebuie interpretate în sensul că impun instanțelor naționale să aplice acest regulament numai faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc începând cu 11 ianuarie 2009 și dacă data introducerii acțiunii în despăgubire, precum și cea a pronunțării de către instanța sesizată cu privire la legea aplicabilă au incidență asupra stabilirii domeniului de aplicare ratione temporis al acestui regulament.

21. În prezenta cauză, pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere, trebuie examinate cele două dispoziții din regulament, în scopul de a stabili care este data intrării în vigoare, precum și data de la care acest regulament devine aplicabil.

22. În ceea ce privește data intrării în vigoare a regulamentului, trebuie amintit că, potrivit art.ui 297 alineatul (1) al treilea paragraf TFUE, actele legislative intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la publicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

23. În speță, cu toate că regulamentul nu prevede în mod explicit o dată a intrării în vigoare, acesta cuprinde, pe de o parte, un articol 31, intitulat „Aplicarea în timp”, potrivit căruia regulamentul se aplică faptelor cauzatoare de prejudicii care au loc ulterior intrării sale în vigoare, și, pe de altă parte, un articol 32, intitulat „Data intrării în vigoare”, potrivit căruia acesta se aplică începând cu 11 ianuarie 2009, cu excepția unui articol, care nu este în discuție în acțiunea principală.

24. În această privință, trebuie subliniat că legiuitorului îi este permis să facă distincția între data intrării în vigoare și cea a aplicării textului pe care îl adoptă, amânând această a doua dată față de prima. Un astfel de procedeu poate permite statelor membre sau instituțiilor Uniunii, în special, o dată ce actul a intrat în vigoare și este, așadar, integrat în ordinea juridică a Uniunii, să îndeplinească, în temeiul acestui act, obligațiile prealabile care le revin și care se dovedesc indispensabile pentru aplicarea sa ulterioară deplină în privința tuturor subiectelor de drept vizate de actul respectiv.

25. Astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 21 din concluzii, legiuitorul a procedat în acest mod în mai multe acte adoptate în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, precum Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I).

26. În ceea ce privește regulamentul, este cert că data intrării sale în vigoare nu este prevăzută nici la art. 31, nici la art. 32.

27. Desigur, trei versiuni lingvistice ale titlului art.ui 32 din regulament („Inwerkingtreding”, „Data intrării în vigoare” și „Entrada en vigor”) fac referire la noțiunea de intrare în vigoare. Totuși, chiar și în aceste trei versiuni, în cuprinsul acestui articol, data de 11 ianuarie 2009 este prevăzută ca fiind data aplicării regulamentului.

28. Astfel cum a amintit avocatul general la punctul 39 din concluzii, din jurisprudența Curții rezultă că necesitatea interpretării uniforme a actelor Uniunii exclude posibilitatea ca, în caz de îndoială, textul unei dispoziții să fie privit în mod izolat, impunând, dimpotrivă, ca acesta să fie interpretat și aplicat în lumina versiunilor existente în celelalte limbi oficiale.

29. În speță, având în vedere cuprinsul dispoziției, care coincide în toate versiunile lingvistice, trebuie constatat că art. 32 din regulament nu prevede data intrării sale în vigoare, ci data aplicării acestuia.

30. Rezultă că, în absența unei dispoziții specifice care să prevadă o dată a intrării în vigoare a regulamentului, această dată trebuie stabilită potrivit normei generale enunțate la art. 297 alineatul (1) al treilea paragraf TFUE. Întrucât regulamentul a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 31 iulie 2007, acesta a intrat în vigoare în a douăzecea zi de la publicarea sa, respectiv la 20 august 2007.

31. O astfel de concluzie este confirmată de împrejurarea că regulamentul a impus anumite obligații statelor membre și Comisiei începând cu această din urmă dată. Astfel, potrivit art.ui 29 din regulament, înainte de data aplicării acestuia și, mai exact, până la 11 iulie 2008, statele membre erau obligate să informeze Comisia cu privire la convențiile internaționale existente în domeniu la care acestea erau părți, iar Comisia trebuia să publice lista acestor convenții în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

32. În plus, în temeiul art.ui 30 alineatul (2) din regulament, până cel târziu la 31 decembrie 2008, Comisia trebuia să prezinte Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social European o analiză a situației în domeniul legii aplicabile obligațiilor necontractuale. Prin urmare, aceste obligații trebuiau să fie îndeplinite înainte de 11 ianuarie 2009, data prevăzută la art. 32 din regulament pentru aplicarea acestuia în privința tuturor subiectelor de drept.

33. În aceste condiții, art. 31 din regulament, care, potrivit titlului său, se referă la „Aplicarea în timp”, nu poate fi interpretat fără a se ține seama de data aplicării stabilită la art. 32 din regulament, respectiv 11 ianuarie 2009. Prin urmare, trebuie să se considere că, în temeiul art.ui 31, acest regulament se aplică faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc începând cu această dată.

34. O astfel de interpretare este singura care permite asigurarea, în conformitate cu considerentele (6), (13), (14) și (16) ale regulamentului, a realizării depline a obiectivelor acestuia, și anume garantarea previzibilității rezultatului litigiilor, a certitudinii privind dreptul aplicabil și a aplicării uniforme a regulamentului menționat în toate statele membre.

35. În schimb, ar exista riscul ca aceste obiective să fie compromise în cazul în care regulamentul s-ar aplica faptelor care au avut loc între data intrării sale în vigoare și cea prevăzută la art. 32 din regulament. Astfel, după cum au subliniat reclamantul, guvernul Regatului Unit și Comisia, nu este exclus în această situație ca două fapte care au avut loc în aceeași zi, înainte de 11 ianuarie 2009, să poată fi reglementate de legi diferite, în funcție de data introducerii acțiunii în despăgubire sau de cea a pronunțării de către instanța sesizată cu privire la legea aplicabilă. În plus, obligațiile care decurg dintr-un fapt care a cauzat prejudicii mai multor persoane, în același loc, ar putea fi reglementate de legi diferite, în funcție de rezultatul diverselor proceduri judiciare.

36. Prin urmare, nici data introducerii acțiunii, nici cea a pronunțării de către instanța națională cu privire la legea aplicabilă nu sunt relevante în ceea ce privește stabilirea domeniului de aplicare ratione temporis al regulamentului. Astfel cum rezultă din art. 31 din regulament, singurul moment care trebuie luat în considerare este cel la care are loc faptul prejudiciabil.

37. În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că art. 31 și 32 din regulament coroborate cu art. 297 TFUE trebuie interpretate în sensul că impun instanțelor naționale să aplice acest regulament numai faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc începând cu 11 ianuarie 2009 și că data introducerii acțiunii în despăgubire sau cea a pronunțării de către instanța sesizată cu privire la legea aplicabilă nu au incidență asupra stabilirii domeniului de aplicare în timp al acestui regulament.

Cu privire la cheltuielile de judecată :

38. Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară că art. 31 și 32 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”) coroborate cu art. 297 TFUE trebuie interpretate în sensul că impun instanțelor naționale să aplice acest regulament numai faptelor cauzatoare de prejudicii care au avut loc începând cu 11 ianuarie 2009 și că data introducerii acțiunii în despăgubire sau cea a pronunțării de către instanța sesizată cu privire la legea aplicabilă nu au incidență asupra stabilirii domeniului de aplicare în timp al acestui regulament.

Noțiunea de prejudiciu, potrivit art. 2 alineat 1 din Regulament desemnează orice consecință a unei fapte ilicite, a îmbogățirii fără justă cauză, a „negotiorum gestio” (gestiunea de afaceri) sau a culpei in contrahendo.

Având în vedere faptul că noțiunea de obligație necontractuală diferă de la un stat membru la altul, în sensul regulamentului, obligația necontractuală trebuie înțeleasă ca un concept autonom. Normele privind conflictul de legi conținute în regulament ar trebui să reglementeze, de asemenea, obligațiile necontractuale rezultate din răspunderea obiectivă.

Regulamentul 864 a fost adoptat de către Parlamentul European și Consiliul Europei la data de 11 iulie 2007. Având în vedere faptul că Uniunea Europeană a stabilit obiectivul de a menține și de a dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție, pentru stabilirea progresivă a unui astfel de spațiu, Comunitatea trebuie să adopte măsuri cu impact transfrontalier privind cooperarea judiciară în materie civilă, în măsura necesară asigurării unei bune funcționari a pieței interne.

Astfel, Consiliul European întrunit la Tampere la 15 și 16 octombrie 1999 a susținut principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a altor hotărâri ale autorităților judiciare, ca fundament al cooperării judiciare în materie civilă, și a invitat Consiliul și Comisia să adopte un prOrdonanță de Urgențăram de măsuri în vederea punerii în aplicare a principiului recunoașterii reciproce.

Domeniul de aplicare al Regulamentului este îl reprezintă sfera obligațiilor necontractuale în materie civilă și comercială, în situații care implică un conflict de legi. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă sau în ceea ce privește răspunderea statului privind acte sau omisiuni efectuate în exercitarea autorității statului (acta iure imperii).

De asemenea, actul prevede materiile excluse din domeniul de aplicare al regulamentului. Acestea sunt obligațiile necontractuale rezultate din relațiile de rudenie sau din relații care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile, inclusiv obligații de întreținere; obligațiile necontractuale care decurg din regimurile matrimoniale, din regimurile patrimoniale ale relațiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este aplicabilă, ca având efecte comparabile cu căsătoria, precum și obligațiile necontractuale care decurg din testamente și succesiune; obligațiile necontractuale rezultate din cambii, cecuri și bilete la ordin, precum și alte instrumente negociabile, în măsura în care obligațiile care rezultă din astfel de instrumente negociabile decurg din caracterul lor negociabil; obligațiile necontractuale care derivă din dreptul societăților comerciale și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, cu privire la aspecte precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod, personalitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăților comerciale și a altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice, răspunderea personală a asociaților și membrilor pentru obligațiile societății comerciale sau organismului, precum și răspunderea personală a cenzorilor față de o societate comercială sau față de membrii acesteia în efectuarea controalelor legale ale documentelor contabile; obligațiile necontractuale care decurg din relațiile dintre fondatorii, membrii consiliului de administrație și beneficiarii unui trust creat în mod voluntar, obligațiile necontractuale care decurg din producerea daunelor nucleare și obligațiile necontractuale care decurg din atingeri aduse vieții private și ale drepturilor referitoare la personalitate, inclusiv calomnia.

Tot textul actului legislativ face mențiuni cu privire la faptul ilicit cauzator de prejudicii. Astfel, se stipulează faptul că legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obisnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări.

În cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea menționata la alin. (1) sau la alin. (2), se aplică legea acelei alte țări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă țară se poate întemeia, în special, pe o relație pre-existentă între părți, ca de pildă, un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită.

Regulamentul predeve plata nedatorată împreună cu îmbogățirea fără just temei. Având în vedere faptul că cele două noțiuni sunt asemănătoare, putem aplica dispozițiile reglementate de către acest act internațional și în materia plății lucrului nedatorat.

Astfel, art. 10 al Regulamentului stabilește faptul că dacă o obligație necontractuală care decurge din îmbogățirea fără justă cauză, inclusiv plata nedatorată, se referă la un raport existent între părți, precum cel rezultat dintr-un contract sau dintr-o faptă ilicită, raport strâns legat de respectiva îmbogățire fără justă cauză, acesta este reglementat de legea care reglementează raportul vizat.

Dacă legea aplicabilă nu poate fi stabilită în temeiul alin. (1) al art. 10, iar părțile își au reședința obisnuită în aceeași țară în momentul producerii faptului cauzator al îmbogățirii fără justă cauză, se aplică legea respectivei țări.

Dacă legea aplicabilă nu poate fi stabilită în temeiul alin. (1) sau (2) al art.10, legea aplicabilă este legea țării în care s-a produs îmbogățirea fără justă cauză.

În cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că obligația necontractuală rezultată din îmbogățirea fără justă cauză are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea menționată în alineatele (1), (2) și (3), se aplică legea acelei alte țări.

În cadrul art. 11 sunt făcute menționări referitoare la gestiunea de afaceri, dându-i-se definiția și legea aplicabilă.

2.3. CONDIȚIILE PLĂȚII NEDATORATE

Pentru a se naște raportul juridic în temeiul căruia accipiensul va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit este necesară întrunirea mai multor condiții.

Obligația de restituire a plății nedatorate există dacă sunt îndeplinite trei condiții.

Primind suma aratată, deși cunoștea că nu i se cuvine, pârâta M.I. are calitatea unui accipiens de rea-credință, motiv pentru care datorează dobânda legală calculată potrivit Ordonanță de Urgență nr.9/2000 începând cu data efectuării plății nedatorate întrucât, conform art. 994 Cod civil, „când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interesele (dobânzile) sau fructele din ziua plății”.

Prin cererea înregistrată la data de 14.03.2008 sub nr. 3140/300/2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta M.I., solicitând instanței ca, prin hotarârea ce va pronunța, să o oblige pe aceasta la plata sumei de 8623,70 lei din care suma de 8112,51 lei reprezintă despăgubiri civile și suma de 511,19 lei reprezintă dobânda legală calculată de la data de 10.05.2007 pâna la data de 03.03.2008, precum și acordarea dobânzii legale în continuare pâna la recuperarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta arată că pârâta a deschis un dosar în dauna Casco nr.AAA/W20082/2006/BU la societatea de asigurări a reclamantei în urma avarierii autoturismului marca Mercedes-Benz cu numar de înmatriculare B –XX– …, proprietatea sa, achitând la data de 19.07.2006 indemnizația de despăgubire în sumă de 38.324 lei cu ordinul de plată nr. 8574. Se învederează că, la aceeași dată, societatea reclamantă a mai emis un ordin de plată nr.8573 în sumă de 9612,51 lei reprezentând contravaloarea altui dosar de daună nr. AAA/K10433/2006/BU/S5, însă plata s-a făcut din eroare în contul pârâtei, care a încasat suma nedatorată, cu toate că știa cuantumul despăgubirii cuvenite de la data completării cererii de despăgubire. Se mai arată că din suma totală de 9612,51 lei pârâta a achitat în două rate suma totală de 1500 lei și că în cauză s-a făcut o plată nedatorată, cu precizarea că pârâta este un accipiens de rea-credință, deoarece a încasat în cunoștință de cauză o sumă mai mare cu 9612,51 lei față de suma menționata în dosarul de daună și în cererea de despăgubire.

În drept, sunt invocate prevederile art. 112 Cod procedură civilă, art. 992 Cod civil, art. 969 Cod civil, art. 8 din Legea nr.136/1995 și Ordonanță de Urgență nr. 9/2001.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 601 lei reprezentând taxa judiciară de timbru, conform art. 2 alin. 1 lit. d) din Legea nr.146/1997 și cu suma de 5 lei timbru judiciar, potrivit art. 3 alin. 2 din Ordonanță de Urgență nr.32/1995.

În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat și instanța a încuviințat ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosarul cauzei, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, fișa de cont pentru operații diverse din data de 04.09.2007, autorizația de reparații seria AX nr.0000000, certificatul de înmatriculare al autoturismului, polița privind asigurarea autovehiculelor nr.A*00000, chitanța nr.4284267/09.03.2006, înștiințarea cu privire la producerea evenimentului rutier, procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției seria AY nr.0091994, angajamentul de plată nr. E5029/11.12.2006, ordinele de plată nr.8574/19.07.2006 și nr.8573/19.07.2006, extras de cont nr.136/21.07.2006, extras de cont din data de 01.06.2006 și convocarea la conciliere. Legal citată, pârâta M.I. nu a formulat întâmpinare, dar s-a prezentat în fața instanței la termenul din data de 09.04.2008, arătând că este de acord cu admiterea cererii, că a achitat din suma pretinsă o sumă de 650 lei și că dorește să plătească datoria în mod eșalonat în rate lunare. În apărare, pârâta a solicitat și instanța i-a încuviințat proba cu înscrisuri, depunând la dosarul cauzei, în copie, chitanțe de plată din datele de 01.02.2007, 09.05.2007 și 02.03.2008. Din oficiu, în temeiul art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, în baza rolului activ și în vederea aflării adevărului, instanța a procedat la administrarea unui interogatoriu pârâtei, aceasta recunoscând faptul că are de plătit către reclamantă suma de 8623,70 lei din care trebuie scăzută suma de 650 lei, achitată la data de 02.03.2008, și precizând că anterior introducerii acțiunii a achitat de bunăvoie suma de 1500 lei. A recunoscut că a primit o plată nedatorată de la reclamantă în cuantum de 9612,51 lei, peste suma cuvenită în urma accidentului de circulație în care a fost implicat autoturismul său învederând că a încasat banii în cunoștință de cauză. Din angajamentul de plată nr.E5029/11.12.2006 reiese că pârâta a recunoscut faptul că a încasat suma de 9612,51 lei și că s-a obligat să restituie contravaloarea indemnizației de daună necuvenită din dosarul nr.AAA/K10433/2006/BU/S5. De asemenea, o astfel de recunoaștere a fost făcută de către pârâtă și în fața instanței, la termenul din data de 09.04.2008. Din totalul de 9612,51 lei pârâta a restituit suma de 1500 lei conform chitanțelor de plată din 01.02.2007 și 09.05.2007, aceste plăți fiind recunoscute inclusiv de reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Mai reține instanța că la data de 02.03.2008 pârâta a mai restituit o parte din suma, respectiv 650 lei, conform chitanței depuse la dosar, rămânând un rest neachitat de 7462,51 lei, debit recunoscut de ambele părți în fața instanței. Față de cele arătate, urmează a se verifica îndeplinirea cerințelor legale cuprinse în art. 992 și 993 Cod civil, în conformitate cu care „cel ce din eroare sau cu știință primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit”, iar „acela care din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului”. Pentru a se naște raportul juridic în temeiul căruia să existe obligația de restituire având la bază faptul licit al plății nedatorate, se cer îndeplinite unele condiții. Prima condiție, privitoare la faptul că prestația executată să aibă semnificația juridică a unei plăți, este realizată în cauză, întrucât reclamanta S.C. A. S.A., în calitate de solvens, a achitat suma de 9612,51 lei cu intenția de a stinge datoria rezultată din dosarul de daună nr.AAA/K10433/2006/BU/S5, executând astfel o prestație cu titlu de plată.

Cerința inexistenței datoriei este îndeplinită, de asemenea, pentru că reclamanta a plătit suma arătata către pârâta M.I., în calitate de accipiens, urmărind stingerea unei obligații care în realitate nu incumbă față de aceasta. Altfel spus, datoria în cuantum de 9612,51 lei există în patrimoniul societății de asigurări la momentul efectuării plății, fiind valabilă din punct de vedere juridic, însă creditorul acesteia nu era pârâta, ci societatea S.C. I.M. S.R.L. Prin urmare, chiar dacă s-a făcut plata unei datorii existente, obligația de restituire se poate naște, deoarece plata nu a fost făcută creditorului, ci altei persoane. În fine, condiția efectuării plății din eroare rezultă din compararea celor două ordine de plată nr.8574/19.07.2006 și nr.8573/19.07.2006, reclamanta acționând cu credința eronată că suma de 9612,51 lei este virata în contul societății creditoare, iar nu în contul pârâtei. Față de cele arătate, instanța consideră că sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 992 și 993 Cod civil, fiind probată existența obligației de restituire în sarcina pârâtei M.I., în calitate de accipiens către reclamanta S.C. A. S.A., în calitate de solvens, având ca fundament juridic faptul licit al plății nedatorate.

Pentru că pârâta a restituit din plata totală o suma de 2150 lei, conform considerentelor sus-arătate, urmează ca aceasta să fie obligată la rambursarea diferenței de 7462,51 lei, făcându-se imputarea plății asupra debitului nerestituit, în conformitate cu art. 1111 Cod civil, în acord cu voința societății reclamante.

Cu privire la capătul al doilea din cererea principală privitoare la acordarea dobânzii legale, sunt incidente în cauză dispozițiile art. 994 Cod civil, în conformitate cu care „când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interesele (dobânzile) sau fructele din ziua plății”.

În cauza de față, instanța reține că pârâta are calitatea de accipiens de rea-credință, ca urmare a faptului că a cunoscut faptul că plata primită este nedatorată. Această concluzie se desprinde din faptul că, în dosarul de daună nr.AAA/W20082/2006/BU s-a stabilit cuantumul indemnizației de despăgubire în cuantum de 38.324 lei, suma care i-a fost comunicată pârâtei în calitate de asigurat, însă aceasta a încasat o suma mai mare cu 9612,51 lei, aceste aspecte fiind recunoscute atât prin angajamentul de plată nr.E5029/11.12.2006, cât și cu prilejul interogatoriului administrat din oficiu în ședința publică din data de 09.04.2008. Prin urmare, primind suma arătata, deși cunoștea că nu i se cuvine, instanța consideră că pârâta M.I. are calitatea unui accipiens de rea-credință, motiv pentru care datorează dobânda legală calculată potrivit Ordonanței de Urgență nr.9/2000 începând cu data efectuării plății nedatorate. Față de pretențiile formulate de reclamantă, pârâta urmează să fie obligată la plata dobânzii legale în cuantum de 511,19 lei, calculată pentru perioada 10.05.2007-03.03.2008. Cât privește cererea pârâtei de eșalonare a plății, în conformitate cu art. 1101 alineat 2 Cod civil, instanța urmează să o încuviințeze și să dispună ca plata debitului să se facă în rate lunare a câte 1000 lei până la achitarea întregii sume, în considerarea faptului că aceasta este pensionară, iar reclamanta și-a exprimat acordul în sensul eșalonarii plății.

Prima condiție constă în aceea că prestația pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificația operației juridice a unei plăți, să fi fost făcută așadar, cu titlu de plată (solutio) indiferent de obiectul ei, o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere generice. Dacă prestația nu s-a făcut cu titlu de plată, ci cu un alt titlu, obligația de restituire se va naște pe un alt temei juridic.

În literatura juridică se susține că plata nu poate avea ca obiect prestații de a face. Considerăm greșită această soluție. Restrângerea plății nedatorate numai la cazurile în care prestația are ca obiect sume de bani ori bunuri are ca efect extinderea artificială a domeniului de aplicare a îmbogățirii fără justă cauză.

Alți autori consideră că dacă plata a constat în executarea unei obligații de a face, de exemplu confecționarea unui bun de către un meșteșugar cu materialul clientului, considerăm că restituirea nu se va face în cadrul plății nedatorate, ci în cazul îmbogățirii fără justă cauză. Totodată, cu privire la efectuarea plății, ca fapt material, trebuie să se facă plata cu voința fermă de a stinge o datorie.

Dacă executarea prestației s-a făcut fără intenția de a plăti o datorie, ci cu alt titlu, se poate considera că are valoarea unui împrumut sau constituie o donație.

A doua condiție este aceea că datoria în vederea căreia s-a făcut plata trebuie să nu existe din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens și accipiens (indebitum). De exemplu, se achită o datorie care a mai fost platită; se achită o datorie inexistentă, se face plata înainte de împlinirea condiției; în cazul obligației alternative, când se predau ambele lucruri, deși obligația se stingea prin predarea doar a unuia dintre ele, se face plata unei alte persoane decât a adevăratului creditor; se plătește creditorului mai mult decât se datorează; se execută o obligație generată de un act juridic nul; se face plata unei obligații imorale sau ilicite, repetețiunea impunându-se datorită lipsei de cauză a plății; executarea unui legat revocat; se plătește o datorie reală, însă din eroare plata este făcută de o altă persoană decât debitorul; crezându-se răspunzator solidar cu ceilalți moștenitori; un moștenitor achită întreaga datorie, deci și partea celorlalți; se face plata în baza unui contract rezolvit; încasarea unor drepturi de pensie peste prevederile legale a fost considerată o plată nedatorată.

Dacă însă titlul sub care este făcută plata este acela al unei obligații naturale, repetițiunea nu mai este posibilă, deoarece conform art.ui 1092 din Codul civil: „Repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost executate de bunăvoie”.

Inexistența obligației poate fi și relativă, cum este în situația în care debitorul plătește din eroare unei alte persoane decât creditorul său ori în situația în care creditorul primește plata de la o altă persoană decât debitorul.

Nu interesează dacă datoria nu a existat niciodată sau a existat, dar fusese stinsă prin plată sau prin alt mod de stingere a obligațiilor.

Este posibil ca plata unei datorii existente, valabilă din punct de vedere juridic, să dea totuși naștere unei obligații de restituire, anume în ipoteza în care plata unei asemenea datorii nu a fost făcută creditorului, ci altei persoane.

În legătură cu această condiție se impun câteva precizări. O primă precizare constă în aceea că este posibil ca plata unei datorii existente să dea totuși naștere unei obligații de restituire, și anume în ipoteza în care plata unei asemenea datorii nu a fost făcută creditorului, ci altei persoane.

O altă situație apare atunci când solvensul plătește executarea unei obligații civile imperfecte sau naturale, el nu va putea pretinde restituirea. Art. 1092 din Codul civil dispune că „repetițiunea nu este admisă în privința obligațiilor naturale, care au fost executate de bunăvoie”.

Ultima precizare apare în legătură cu cel care plătește în temeiul unui contract nul sau rezolvit care are drept la restituire deoarece, atât nulitatea, cât și rezoluțiunea au efect retroactiv, deci obligația apare ca și când nu a existat niciodată, iar părțile urmează a fi repuse în situația anterioară.

Ultima condiție este ca plata să fi fost făcută din eroare, adică solvensul să fi crezut că este debitor al accipiensului. Dacă solvensul știe că plătește ceva nedatorat, plata este interpretată ca fiind o liberalitate sau o gestiune a interselor altuia. Aici trebuie făcută mențiunea că erorii îi este asimilat și dolul, acesta fiind o eroare provocată prin manopere dolosive. Deși, izolat, această condiție a fost negată, marea majoritate a autorilor o consideră indispensabilă. Condiția este impusă expres chiar de legiuitor, care prevede ca plata să fi fost făcută din eroare, conform art.ui 993 Cod civil.

Într-adevăr, art. 993 din Codul civil prevede că are dreptul de a cere restituirea „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie”.

Dacă solvensul plătește știind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi interpretată ca o liberalitate pe care o face adevăratului debitor sau ca o gestiune a intereselor altei persoane, el acționând ca gerant în contul adevăratului debitor care apare ca gerat. Cu eroarea se asimilează și dolul, care este o eroare provocată prin manopere dolosive. Când debitorul ar plăti voluntar, știind că nu datorează nimic, înseamnă că el va face o donație, plătește pentru altul sau achită o obligație naturală. În asemenea cazuri, repetițiunea plății nu va mai fi posibilă, deoarece plata are o cauză.

Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Dovada erorii se face prin orice mijloc de probă. Există totuși situații în care pentru a se naște obligația de restituire, nu se cere condiția erorii solvensului.

O primă situație apare atunci când un debitor își achită datoria către creditorul său, pierde chitanța liberatorie prin care poate dovedi efectuarea plății datorate, iar creditorul îi pretinde să plătească a doua oară.

O altă situație în care nu se cere condiția erorii solvensului este aceea a restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută.

Pentru a exista eroarea este necesar să fie îndeplinite unele condiții, și anume numai solvensul să fi fost în eroare, existența sau absența erorii lui accipiens nu reprezintă nici o relevanță. Atunci când plata nedatorată se face printr-un reprezentant, este suficient ca numai reprezentantul să se fi aflat în eroare.

O altă condiție este ca eroarea să fi avut caracter determinant în sensul că în lipsa ei solvensul nu ar fi făcut plata.

Ultima condiție a existenței erorii este să fie scuzabilă, ceea ce presupune lipsa oricărei culpe din partea lui solvens și deci, totala lui bună-credință. Dacă solvens a știut atunci când a făcut plata că nu datorează nimic lui accipiens, plata este valabilă putându-se presupune că a făcut o liberalitate, a confirmat o obligație anulabilă sau a plătit datoria altuia.

Într-o astfel de ipoteză el nu are dreptul de a cere restituirea plății. Așa cum specificam anterior, condiția erorii celui care a făcut plata nu este necesară în unele cazuri de excepție, dintre care amintim plata unei obligații sub condiție suspensivă, dacă acea condiție nu s-a realizat. Un alt caz a pare atunci când se face plata unei obligații care ulterior a fost rezolvită.

Penultima situație este atunci când un debitor își achită datoria către creditorul său, pierde chitanța liberatorie prin care poate dovedi efectuarea plății datorate, iar creditorul îi pretine să plătească a doua oară. Pentru a evita urmărirea silită, debitorul plătește din nou, deci efectuează o plată nedatorată, pentru o obligație deja stinsă. Dacă va găsi chitanța, a doua plată apare ca fiind lipsită de cauză și va fi supusă repetițiunii, deși nu fusese făcută din eroare.

Utlima situație se referă la restituirea plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută. Chiar dacă debitorul a plătit știind că obligația asumată este nulă, el are dreptul să pretindă restituirea deoarece părțile trebuie puse în situația anterioară încheierii actului. Astfel, sancțiunea nulității ar fi eludată prin executarea cu știință a unor obligații nule. Dacă obligația este lovită de nulitate relativă, care poate fi confirmată, executarea ei cu știință poate căpăta semnificația unei confirmări tacite a actului juridic, astfel că solvensul nu va mai putea pretindse restituirea. Aceeași soluție se impune și pentru actul juridic lovit de nulitate absolută care, în mod excepțional, poate fi confirmat, cum este cazul donației nule pentru vicii de formă, confirmată expres sau tacit, prin executarea ei de către moștenitorii donatorului.

Plata făcută datorită dolului și cea sub imperiul violenței produce aceleași efecte ca și cea făcută din eroare și deci dă naștere obligației de restituire din partea celui care a primit-o. Dolul se asimileaza erorii, deoarece este considerat o eroare provocată. Pentru a obține repetițiunea, nu are importanță dacă eroarea este de fapt sau de drept. Există, totuși, anumite situații când condiția erorii nu este cerută, așa cum arătam anterior. Astfel, este cazul când se execută o obligație sancționată cu nulitatea absolută. Excepție face cazul când obligația este lovită de nulitate relativă, pentru că o asemenea nulitate poate fi acoperită prin confirmare (de exemplu, prin executarea voluntară). Soluția se impune, în mod excepțional, și în cazul actelor nule absolut, dar care pot fi confirmate. Avem în vedere cazul prevazut de art. 1167 Cod civil, și anume, o donație nulă pentru vicii de fond și formă, poate fi confirmată prin executare de moștenitorii donatorului.

Plata nedatorată poate avea un caracter absolut sau un caracter relativ. Caracterul relativ constă în absența oricărei obligații. Are caracter relativ când ceea ce s-a plătit nu forma obiectul obligației dintre solvens și accipiens sau când obligația concretă a cărei stingere s-a urmărit prin executarea acelei prestații nu exista între părți, fără a fi exclusă existența unei alte obligații de altă natură. Acțiunea în repetițiune este admisibilă indiferent de caracterul absolut sau relativ al plății nedatorate.

Acțiunea în restituirea plății nedatorate este un mijloc procedural prin care cel care a efectuat o plată nedatorată, solvensul, poate reclama în justiție restituirea acelei plăți de la cel care a primit-o fără drept, accipiensul.

Ca natură juridică este o acțiune personală, prescriptibilă în termenul general de prescripție care, în ce o privește, începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât faptul plății nedatorate, cât și persoana obligată la restituire. Totuși, când obiectul plății a fost un lucru cert, acțiunea dobândește caracter real, fiind o veritabilă acțiune în revendicare, ce poate fi promovată deopotrivă împotriva lui accipiens, cât și împotriva terțului subdobânditor al acelui lucru. Acesta din urmă o va putea însă paraliza invocând dobândirea bunului revendicat prin posesie de bună-credință. Într-o atare ipoteză, acțiunea intentată de solvens redobândește caracterul de acțiune personală.

Acțiunea este inadmisibilă atunci când accipiens, fiind creditorul unei alte persoane și primind plata nedatorată de la solvens, era în credință că primește plata de la sau pentru adevăratul debitor și în această credință și-a distrus titlul constatator al creanței sale. Într-o atare situație, solvens are drept de recurs împotriva adevăratului debitor.

CAPITOLUL 3. EFECTELE PLĂȚII NEDATORATE

Ca urmare a efectuării plății nedatorate se naște obligația pentru accipiens de a restitui solvensului ceea ce el a primit cu titlu de plată. Astfel că, principalul efect este obligația de restituire ce incumbă accipiensului. Nu este exclus ca și solvensul să aibă o serie de obligații față de accipiens. Trebuie menționat faptul că accipiens este de bună-credință atunci când acesta a primit plata de la solvens cu convingerea că îi este datorată.

Acesta este de rea-credință dacă a avut cunoștință despre caracterul nedatorat al plății în momentul în care a primit-o de la solvens.

În practica judiciară s-a pus problema dacă cel care a primit o plată în temeiul unei hotărâri judecătorești care, însă, nu este definitivă, poate sau nu fi considerată de rea-credință. Instanțele franceze au răspuns afirmativ cu motivarea că întrucât primește plata în baza unui titlu litigios, ale cărui vicii le cunoaște, accipiens este de rea-credință. Credem că soluția este pe deplin întemeiată în această materie, chiar și cel care se face vinovat de o culpă ușoară, culpa levissima, nu poate fi considerat de bună-credință. S-a mai discutat dacă moștenitorii unui accipiens de rea-credință, neavând cunoștință despre caracterul nedatorat al plății primite de autorul lor, trebuie considerați de bună-credință sau de rea-credință.

Efectele trebuie analizate în funcție de unele situații. Dintre acestea amintim situația în care plata nedatorată a avut ca obiect un bun fungibil. În acest caz, accipiens este obligat, indiferent de buna sau reaua credință, să restituie suma de bani ori, după caz, bunurile de gen primite, în aceeași cantitate și de aceeași calitate. Dacă accipiensul este de rea-credință va mai trebui să plătească lui solvens, atunci când obiectul plății a fost o sumă de bani, și dobânzile legale, calculate din ziua plății. Dacă plata a avut ca obiect alte lucruri fungibile, accipiens va fi obligat să plătească daune-interese pentru prejudiciul suferit de solvens pe perioada cât el a fost lipsit de acele bunuri. Trebuie manționat faptul că bunurile fungibile cu excepția sumelor de bani, prin natura lor, nu sunt purtătoare de dobânzi. Accipiensului de bună-credință nu are obligația de a plăti dobânzi sau despăgubiri. Această obligație se va naște numai din momentul în care a devenit de rea-credință. Buna-credință încetează din momentul în care a primit somația de restituire a plății sau al introducerii acțiunii în repetițiune. Din ziua în care devine de rea-credință va avea aceleași obligații. Dacă accipiens a fost de bună-credință și între timp a decedat, iar moștenitorul său este de rea-credință, acesta din urmă trebuie să plătească dobânzi din ziua morții lui decujus.

O altă situație apare atunci când plata a avut ca obiect un bun cert. Aici accipiens este obligat să-l restituie în natură. Dacă bunul cert a fost înstrăinat sau a pierit datorită forței majore sau cazului fortuit, se face distincție între accipiensul de bună-credință și cel de rea-credință. Tratamentul juridic al accipiensului de bună-credință este următorul:

-dacă a înstrăinat bunul cu titlu oneros, este ținut să restituie numai prețul pe care l-a primit în schimb (așa cum prevedea art. 996 alineat 2 din Codul civil);

-dacă bunul a pierit sau a fost deteriorat din cauză de forță majoră sau caz fortuit, accipiens este liberat de datorie.

Trebuie făcute referiri cu privire la tratamentul juridic al accipiensului de rea-credință. Aici apar două situații:

-dacă a înstrăinat bunul, acesta este obligat să restituie valoarea lui stabilită la momentul introducerii acțiunii în justiție, indiferent de prețul primit;

-dacă bunul a pierit în mod fortuit, accipiensul trebuie să restituie valoarea acestuia din momentul introducerii acțiunii în repetițiune, cu excepția cazului când va face dovada că bunul ar fi pierit chiar dacă se afla la solvens.

Acțiunea în repetițiune are, de această dată, caracterul unei adevărate acțiuni în revendicare. De aceea poate fi intentată și împotriva terțului care a dobândit bunul cert de la accipiens .Terțul însă, poate paraliza acțiunea invocând posesia de bună-credință sau, după caz, uzucapiunea.

Ultima situație apare atunci când plata nedatorată a avut ca obiect un bun frugifer. În legătură cu obligația de restituire a bunului se aplică regulile arătate mai sus. Privitor la soarta juridică a fructelor trebuie făcută distincția între accipiensul de bună-credință și accipiensul de rea-credință. Accipiensul de bună-credință va dobândi în proprietate fructele bunului respectiv, el fiind obligat să restituie doar fructele produse de bunul frugifer din momentul în care devine de rea-credință. Accipiensul de rea-credință este, în schimb, obligat să restituie toate fructele percepute și nepercepute, culese sau neculese, consumate sau neconsumate. Dacă este vorba de fructe în natură pe care le-a consumat sau nu le-a cules, accipiens este îndatorat să plătească lui solvens valoarea lor.

Pornindu-se de la faptul că succesorii lui accipiens sunt continuatorii personalității acestuia, literatura de specialitate a apreciat că ei trebuie considerați de rea-credință, chiar dacă nu au cunoscut caracterul nedatorat al plății.

3.1. OBLIGAȚIILE ACCIPIENSULUI

Ca urmare a efectuării plății nedatorate se naște obligația pentru accipiens de a restitui solvensului ceea ce el a primit cu titlu de plată.

În privința obligației de restituire care se naște în sarcina accipiensului, trebuie să se facă disticție în funcție de felul prestației primite, și anume un bun individual determinat, sume de bani ori bunuri determinate prin caractere generice. De asemenea, trebuie luat în considerare și dacă acesta a fost de bună sau rea-credință.

Important este faptul că indiferent dacă accipiensul a fost de bună sau rea-credință, acesta este obligat la restituire. Calitatea de bună sau rea-credință interesează numai pentru determinarea întinderii restituirii.

Accipiensul este de bună-credință atunci când nu a cunoscut faptul că plata pe care a primit-o nu era datorată. Buna lui credință este prezumată (bona fides praesumitur). Potrivit dispozițiilor Codului civil, el este obligat să restituie numai în limitele îmbogățirii sale.

Obligațiile accipiensului de bună-credință sunt să restituie lucrul, dar va păstra fructele, ca orice posesor de bună-credință, conform art.ui 994 din Codul civil. În cazul în care accipiensul a înstrăinat lucrul, acesta trebuie să restituie numai prețul primit, nu și valoarea lui.

În situația în care lucrul a pierit în mod fortuit, accipiensul este liberat de obligația de restituire.

Accipiensul este de rea-credință atunci când, deși știa că nu i se datorează plata, o primește cu intenția de a se îmbogăți fără just temei.

Acesta va fi obligat, conform normelor de drept civil să restituie atât lucrul primit, cât și fructele percepute. Dacă a înstrăinat lucrul, acesta va fi obligat să restituie valoarea lucrului la momentul introducerii acțiunii în justiție, indiferent de prețul pe care l-a primit la înstrăinare.

În situația în care lucrul a pierit în mod fortuit, trebuie să restituie valoarea acestuia din momentul cererii de restituire, cu excepția situației în care va face dovada că lucrul ar fi pierit și dacă se afla în posesia solvensului.

În toate cazurile, dacă plata a constat într-o sumă de bani sau într-o cantitate de bunuri determinate prin caractere generice, accipiensul va trebui să restituie aceeași sumă de bani sau aceeași cantitate de bunuri, de aceeași calitate. Este important de reținut faptul că atunci când plata nedatorată a constat în a da un bun individual determinat, acțiunea în restituire va avea caracterul unei adevărate acțiuni în revendicare.

Există posibilitatea ca această acțiune să fie intentată și împotriva terțului dobânditor al bunului căruia i l-a înstrăinat accipiensul. Acesta are însă posibilitatea să se apere invocând art. 1909 din Codul civil, în cazul bunurilor mobile corporale sau uzucapiunea, în cazul bunurilor imobile.

3.2. OBLIGAȚIILE SOLVENSULUI

Solvensul este persoana care a făcut o plată executând prestația ce constituia obiectul unui raport juridic de obligație. Solvensul este, de regulă, debitorul obligației, dar poate fi și o terță persoană obligată sau care face o plată din eroare. Persoana care primește plata se numește accipiens. Plata lucrului nedatorat poate da naștere și la obligații în sarcina solvensului. Astfel, potrivit Codului civil, acesta va fi ținut să restituie atât accipiensului de bună-credință, cât și celui de rea-credință, cheltuielile făcute cu conservarea lucrului sau cele care au dus la o sporire a valorii sale, adică, este vorba despre cheltuielile necesare și utile. Acesta nu va restitui însă, cheltuielile voluptorii. Cheltuielile făcute cu conservarea bunului sunt numite impense necesare, iar cele care au sporit valoarea se numesc impense utile. Solvensul nu are obligația de a le restitui pe cele voluptorii, adică cele făcute exclusiv în scopul înfrumusețării bunului. În schimb, accipiensul are dreptul de a ridica toate lucrările și amenajările făcute în scop de înfrumusețare, dacă prin acestea nu provoacă nici o stricăciune sau deteriorare. Obligația lui solvens de a restitui impensele necesare și utile își are izvorul în principiul îmbogățirii fără justă cauză, nefiind consecința directă a plății nedatorate. În realitate, obligația lui solvens de a restitui impensele necesare și utile își are izvorul în principiul îmbogățirii fără justă cauză, nefiind consecința directă a plății nedatorate.

Principiul general în materia plății obligațiilor civile este acela potrivit căruia oricine poate face plata. Aceasta poate fi efectuată de către debitor, o persoană ținută alături de debitor (fidejusorul sau cauțiunea reală), o persoană interesată în efectuarea ei sau chiar de către o persoană neinteresată. Dispozițiile art.ui 1093 din Codul civil arată că atunci când datoria debitorului este plătită de către o terță persoană neinteresată în nume propriu, solvensul nu se subrogă în drepturile creditorului. Acest principiu permite ca subrogația în drepturile creditorului să aibă loc, eventual, prin consimțământul creditorului.

3.3. RESTITUIREA PRESTAȚIILOR

Termenul de a restitui provine din limba franceză „restituer”, și înseamnă a da înapoi.

Un alt sens pe care îl are acest termen este acțiunea de a restitui și rezultatul ei, înapoiere, restituție.

Din punct de vedere juridic, a restitui are aceeași semnificație cu cea din limbajul comun, semnificând a da înapoi, a înapoia unei persoane ceea ce este al său din punct de vedere legal.

Acțiunea în restituirea plății nedatorate este un mijloc procedural prin care cel care a efectuat o plată nedatorată, și anume solvensul, poate reclama în justiție restituirea acelei plăți de la cel care a primit-o fără drept, și anume accipiensul.

Așadar, principala acțiune care stă la baza plății nedatorate o reprezintă înapoierea unui bun sau a unei valori către persoana care este în drept să o dețină.

3.3.1. DISPOZIȚII GENERALE

În ceea ce privește restituirea, solvensul este cel care, în primul rând, poate cere restituirea bunului de la accipiens.

Se admite totuși că acțiunea în restituire a plății nedatorate poate fi exercitată și de către creditorii chirOrdonanță de Urgențărafari ai solvensului, pe calea acțiunii oblice.

Creditorii chirografari ai solvensului sunt acei creditori care au un drept general asupra patrimoniului debitorului. Aceștia nu se bucură de o garanție reală, cum ar fi gajul, ipoteca sau privilegiu, pentru creanța pe care o are asupra debitorului.

În ipoteza în care plata datorată a fost făcută altei personae decât adevăratul creditor, pentru debitor ea apare ca nedatorată, astfel că acesta va putea cere restituirea. Adevăratul creditor însă nu va putea cere restituirea unei asemenea plăți, dar va avea împotriva accipiensului o acțiune izvorând din îmbogățirea fără justă cauză.

Conform art.ui 1635 din Codul civil, restituirea prestatiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora. Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este, de asemenea, supus restituirii, afără numai dacă cel care a prestat a făcut-o știind că înfăptuirea cauzei este cu neputință sau, după caz, a împiedicat cu știință realizarea ei.

Restituirea are, de asemenea, loc atunci când ceea ce a fost prestat a avut în vedere o cauză viitoare care nu s-a înfăptuit.

Dreptul de restituire aparține celui care a efectuat prestația supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptățite, potrivit legii.

Raportul juridic obligațional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Debitorul este ținut de această prestație, pozitivă sau negativă, sub sancțiunea constrângerii sale de către organele de executare ale statului.

Efectul oricărei obligații este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde și de a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care acesta s-a obligat.

Potrivit art. 1073 din Codul civil, creditorul are dreptul de a obține îndeplinirea exactă a obligației. În cazul executării necorespunzătoare sau a neexecutării, totale sau parțiale a acesteia,creditorul are dreptul la despăgubiri.

Aceasta înseamnă că executarea obligațiilor se poate realiza fie prin executarea directă, numită și executare în natură, fie prin executarea indirectă, numită și executare prin echivalent.

Executarea obligațiilor este guvernată de principiul executării directe sau în natură.

3.3.2. MODALITĂȚILE DE RESTITUIRE

Așa cum aminteam anterior, plata nedatorată poate fi restituită fie prin executarea în natură, fie prin echivalent.

Conform art.ui 1637 din Codul civil, restituirea se face în natură sau prin echivalent. Restituirea prestațiilor are loc chiar dacă, potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese.

Regulă în materia prestațiilor este ca restituirea să se facă în natură prin înapoierea bunului primit. Ca și excepții de la această regulă apar restituirea prin echivalent, dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment serios sau dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate. Așadar, restituirea în natură presupune înapoierea bunului sau a valorii primite.

În cazul în care nu poate avea loc restituirea în natură a plății nedatorate din cauza imposibilității sau a unui impediment serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate, atunci accipiensul este obligat să restituie ceea ce a obținut în echivalent. Restituirea prin echivalent a valoarii prestațiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.

Astfel, în cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, debitorul obligației de restituire este ținut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcție de cea mai mică dintre aceste valori, conform art.ui 1641 Cod civil. Dacă debitorul este de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, atunci restituirea se face în functie de valoarea cea mai mare.

Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligației de restituire este liberat de această obligație, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizația încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizație. Dacă debitorul este de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.

În situația în care bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parțială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ținut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepția cazului în care pierderea rezultă din folosința normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găsește la momentul introducerii acțiunii, fără despagubiri, afără de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii.

Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință sau, dacă cel obligat la restituire este de rea-credință ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credință.

Tot aici trebuie să amintim despre restituirea fructelor și a contravalorii folosinței bunului. În acest sens, art. 1645 din Codul civil stabilește faptul că dacă a fost de bună-credință, cel obligat la restituire dobândește fructele produse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care această folosință a fost obiectul principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru folosința pe care bunul i-a putut-o procura.

Cheltuielile restituirii sunt suportate de părți proporțional cu valoarea prestațiilor care se restituie. Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este de rea-credință ori din a cărui culpă contractul a fost desființat.

În ceea ce privește restituirea prestației de către incapabili, trebuie menționat faptul că persoana care nu are capacitate de exercitiu deplină nu este ținută la restituirea prestațiilor decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăățiri incumbă celui care solicită restituirea. Ea poate fi ținută la restituirea integrală atunci când, cu intenție sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă. În conformitate cu principiul ocrotirii incapabilului, acțiunea se admite numai în măsura în care plata a profitat incapabilului. Atunci când se dovedește că bunurile ori banii primiți au servit pentru dobândirea unor bunuri sau servicii, pentru achitarea unor datorii, precum și atunci când se găsesc în posesia incapabilului.

Restituirea prestației are loc pe cale judecătorească, prin acțiunea în restituire.

Prin sentința civilă nr. 4339/ 16.03.20009 a Judecătoriei Iași s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții C.M.S. și T. C. P., ambii domiciliați în Iași, în contradictoriu cu pârâtul N. N. D. domiciliat în Iași. Admite cererea formulată de reclamanți în ceea ce privește plata sumei nedatorate și în consecință: obligă pe pârât să plătească în solidar reclamanților cu titlu de plată nedatorată suma de 3770,40 lei la care se va calcula dobânda legală de la data efectivă a plății.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr. 14456/245/2008, reclamanții C. M. S. și T. C. P. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul N. N. D. să se constate că în ceea ce privește suma de 3770,40 lei a intervenit novația conform art. 1131 Cod civil; solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 3770,40 lei actualizată cu indicele de inflație, respectiv dobânda legală.

În motivarea acțiunii, reclamanții învederează următoarele aspecte:

La data de 24.07.2003 au încheiat cu pârâtul un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul 1 din Iași, cu suprafața de 36,80 mp împreună cu terenul aferent locuinței, având suprafața de 21,74 mp (care reprezintă cota indiviză de 3,46%). Antecontractul a fost autentificat sub nr. 999 din 24.07.2003. De-a lungul timpului pârâtul a acumulat cheltuieli de întreținere aferente unui alt apartament pe care-l locuiește. În aceste condiții a fost acționat în judecată de către Asociația de Proprietari în vederea recuperării debitului restant în valoare de 12.732,72 lei. După obținerea hotărârii judecătorești asociația de proprietari a procedat la executarea silită a pârâtului asupra apartamentului antecontractat de acesta cu reclamanții. S-a recuperat de la pârât o parte din sumă, respectiv 10.401,90 lei, rămânând o diferență de 3770,40 lei, pe care reclamanții, în calitate de persoane interesate au achitat-o în vederea conservării dreptului lor real. Au promovat totodată în contra pârâtului o acțiune, prin care au solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, întrucât acesta a refuzat să-și îndeplinească obligația asumată prin contract.

În drept, invocă dispozițiile art. 1131 și 1097 Cod civil și art. 112 Cod procedură civilă. Depun chitanța 00000431 din 10.06.2008, prin care fac dovada achitării către B.E.J. P. a sumei de 3770,40 lei reprezentând diferență de debit datorat conform sentinței civile nr. 7177/13.06.2007, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 999. În replică, pârâtul formulează întâmpinare solicitând respingerea acțiunii. Învederează faptul că nu sunt îndeplinite condițiile novațiunii conform art. 1130 Cod civil. Astfel, efectele novațiunii conduc la stingerea unei obligații vechi prin nașterea unei obligații noi. Concomitent, noua novație trebuie să aibă caracter contractual, rezultând din acordul de voință al părților. Cu privire la suma de 3770,40 lei, susține că avea intenția de a o achita în urma unui acord de eșalonare cu reprezentanții asociației de proprietari, debitul fiind achitat în contul său, dar fără ca să-și fi dat acordul. A înregistrat pe rolul Judecătoriei Iași o acțiune prin care solicită rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare întrucât reclamanții nu și-au achitat în întregime datoriile contractuale, deși au fost puși în întârziere prin prelungirea termenului de efectuare a restului de plată. Apreciază că atâta timp cât instanța nu pronunță o hotărâre irevocabilă privind situația juridică a imobilului, reclamanții nu pot invoca un interes ori aplicarea vreunui drept al lor în privința acestuia, chiar efectuând o plată nedatorată. Au efectuat respectiva plată nedatorată în condițiile în care cunoșteau poziția pârâtului față de înstrăinarea apartamentului nr. 1, care face obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare pentru care pârâtul a solicitat rezoluțiunea. În dovedirea acțiunii s-a dispus administrarea probei cu interogatoriul părților și proba cu înscrisuri. Reclamanții au investit instanța cu soluționarea unei acțiuni având două capete de cerere: constatarea novațiunii în privința unei obligații financiare, respectiv obligarea plății sumei nedatorate pe care aceștia au achitat-o în contul pârâtului. Analizând cele două capete de cerere, instanța constată că primul este cererea principală, iar secundul este cererea subsidiară, în condițiile în care cea dintâi ar fi declarată neîntemeiată. În privința cererii de a se constata intervenită novația cu privire la suma de 3770,40 lei, pe care reclamanții au plătit-o în contul datoriei acumulate de pârât, instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile stipulate de art. 1130 Cod civil.

Astfel, în speță, pârâtul a contractat cu asociația de proprietari o datorie prin neplata cheltuielilor de întreținere. Creanța a fost pusă în executare, putându-se recupera în parte de la pârât până la concurența sumei de 10401,90 lei. Pe de altă parte, reclamanții în calitate de promitenți-cumpărători au încheiat cu pârâtul, în calitate de promitent-vânzător, antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 999 din 24.07.2003, prin care secundul se obliga să vândă celor dintâi proprietatea sa constând în apartamentul nr. 1, situat în Iași, împreună cu terenul aferent cu prețul de 7000 EURO. A primit pentru aceasta, la data autentificării actului, suma de 4000 EURO, urmând ca restul să-l primească la data de 30.09.2003. Astfel, reclamanții urmau să-i achite pârâtului cu titlu de rest de preț suma de 4000 EURO în vederea perfectării înțelegerii contractuale. Întrucât ulterior, între părți au intervenit divergențe cu privire la perfectarea vânzării imobilului și, respectiv plata prețului imobilului contractat, reclamanții au formulat în contra pârâtului o acțiune, solicitând pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

La rândul său, pârâtul a solicitat tot pe calea unei acțiuni civile să se constate rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare cu părțile. În aceste condiții voința părților nu a mai fost una comună ale cărei efecte să conducă la perfectarea vânzării-cumpărării imobilului, condiție obligațorie în intervenirea novației prin stingerea unei datorii vechi și transformarea ei în una nouă. Cu toate acestea, independent de voința pârâtului, reclamanții au plătit restul de creanță pe care acesta l-a acumulat față de asociația de proprietari, executarea încetând în contra acestuia. Lipsa acordului expres dintre părți de a stinge o datorie veche prin una nouă conduce implicit la neîndeplinirea condițiilor novațiunii, conform art. 1130 Cod civil, urmând ca cererea principală să nu poată fi primită și să fie respinsă, prin urmare. În privința celei de-a doua cereri, formulate în subsidiar, instanța consideră că în conformitate cu dispozițiile art. 1092 Cod civil, reclamanții au efectuat în contul pârâtului o plată nedatorată supusă repetițiunii. Întrucât această plată nu are sorginte contractantă, urmează ca beneficiul ei de care s-a folosit pârâtul să fie supus doar calculului dobânzii legale conform Ordonanței de Guvern nr. 9/2000. Prin urmare, va admite cererea de restituire a sumei plătite de reclamanți la care se va calcula dobânda legală din momentul recuperării efective a debitului. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul N. N. D. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În fapt, arată recurentul în motivarea cererii că instanța de fond a apreciat necorespunzător probatoriul administrat în cauză, dând totodată o interpretare greșită așa-zisului capăt de cerere. Acțiunea formulată de reclamanți are ca obiect novația, care nu a operat în cauză și în aceste condiții instanța nu trebuia să îl oblige la plata sumei de 3770, 40 lei cu titlu de plată nedatorată. Nu a fost vorba în acțiune de nici o plată nedatorată, reclamanții au solicitat să se constate intervenția novației și, ca urmare a acestui fapt, să fie obligat să achite această sumă, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală, ori instanța în mod corect a constatat că sunt îndeplinite condițiile novației așa cum prevăd art. 1130 și următoarele Cod civil. Având în vedere că a fost respinsă cererea de constatare a novației, consideră că instanța a dat ce nu s-a cerut pentru că din lecturarea acțiunii nu rezultă că reclamanții ar fi făcut vreo plată nedatorată și că a solicitat restituirea acesteia de la cel care a încasat-o. Pentru a se afla în fața unei plăți nedatorate, este necesar să fie întrunite cumulativ mai multe condiții:

– restituirea lucrului sau a sumei de bani să fie făcută cu intenția de a plăti, adică de a stinge o obligație prin plată;

– între cel care a făcut plata nedatorată și cel care a primit-o să nu fi existat obligația respectivă;

– plata să se fi făcut din eroare, adică în credința de a stinge o obligație existentă.

Legal citați intimații C. M. S. și T. C. P., au formulat întâmpinare. În recurs nu s-au administrat probe noi.Verificând actele și lucrările dosarului, motivele de recurs invocate, raportat la dispozițiile legale în vigoare, tribunalul constată următoarele: recurentul-pârât N. N. D. critică sentința civilă nr. 4339/ 16.03.2009 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. 14456/245/2008 invocând faptul că aceasta ar fi netemeinică și nelegală. De asemenea recurentul pârât precizează că instanța de fond a dat mai mult decât s-a cerut. În petitul acțiunii introdusă de reclamanți, aceștia au investit instanța cu o cerere principală prin care solicită constatarea intervenirii novației și, în subsidiar, obligarea pârâtului recurent la achitarea sumei de 3.770, 40 lei actualizată cu dobânda legală. Instanța de fond a înțeles să rețină faptul că datorită litigiilor intervenite între părți novația nu a putut interveni întrucât a lipsit acordul expres a pârâtului și transformarea datoriei vechi în una nouă nu s-a realizat. Însă, cum corect a reținut instanța de fond ca în conformitate cu art. 1092 Cod civil, reclamanții-intimați au efectuat o plată nedatorată pârâtului recurent care este supusă repetițiunii. Plata nedatorată reprezintă executarea făcută de către o persoană a unei obligații de care nu era ținută și pe care a făcut-o fără intenția de a plăti datoria altuia. Reclamanții au efectuat o plată pe care nu o datorau însă au fost nevoiți să achite obligația de plată a debitorului N. în valoare de 3.770,40 lei, întrucât exista posibilitatea pierderii dreptului asupra apartamentului conferit prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la BNP M. M. T. autentificat sub nr. 999/24.07.2003. Această plată au efectuat-o întrucât creditoarea Asociația de Proprietari a cerut executarea silită la BEJ P. S. S. a apartamentului situat în Iași Bd. Independenței nr. 1 sc. B. parter, ap, 1, județul Iași apartament asupra căruia intimații au un drept de creanță în urma antecontractului de vânzare-cumpărare autentic încheiat cu debitorul N. la data de 24.07.2003 la BNP M. M. T. Întrucât debitorul N. nu a vrut să achite debitul, iar iminența scoaterii la vânzare a apartamentului pe calea executării silite era acută au efectuat plata de 3.770, 40 lei, ca fiind persoane interesate. Față de aceste considerente, tribunalul în temeiul art. 312 Cod procedură civilă a respins recursul formulat de pârât menținând ca legală și temeinică sentința Judecătoriei Iași. În temeiul art. 274 Cod procedură civilă a obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta S.C. M. C. SA Cluj Napoca a chemat în judecată pe pârâta S.C. P. M. S.R.L. Cluj Napoca pentru a fi obligată la restituirea sumei nedatorate și să achite dobânda legală de la pronunțarea hotărârii până la plata efectivă. În motivarea acțiunii, societatea reclamantă a susținut că printr-o decizie a C.S.J. s-a stabilit în mod irevocabil că suma achitată de persoana fizică T. M. din contul reclamantei în contul societății pârâte, pentru persoana fizică M. M., nu reprezintă o plată valabilă și drept urmare, reclamanta era îndreptățită la restituirea sumei la valoarea actualizată. Prin sentința civilă nr.461 din 19 februarie 2004, Tribunalul Cluj, Secția Comercială și de Contencios Administrativ, a admis excepția prescripției extinctive formulată de pârâtă și a respins ca prescrisă acțiunea în restituire . Sentința a rămas definitivă în baza deciziei nr. 286 din 5 mai 2004 a Curții de Apel Cluj, Secția Comercială și de Contencios Administrativ, prin care s-a respins ca nefondat apelul reclamantei. Pentru a pronunța această soluție instanțele au stabilit că dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumei s-a născut în anul 1999, când s-a stabilit irevocabil că beneficiarul sumei a fost societatea pârâtă, iar nu persoana fizică. Totodată, instanța de apel a reținut că nu există nici o cauză de întrerupere a cursului prescripției, conform art.ui 16 litera a) din Decretul nr.167/1958. Cu actul înregistrat la 23 iulie 2004, societatea comercială reclamantă a formulat motive de recurs, susținând că în mod greșit s-a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă la 9 septembrie 1999, deoarece litigiul dintre cele două persoane fizice a fost finalizat doar prin decizia nr. 2154 din 8 aprilie 2003 a C. S. J.; iar instanța de apel a respins în mod nelegal susținerea sa cu privire la întreruperea cursului prescripției extinctive prin recunoașterea debitului de către M. M., la interogatoriul luat acestuia la 5 aprilie 2000. Recursul reclamantei este nefondat. Prin acțiunea introductivă, reclamanta a cerut restituirea sumei achitată către societatea pârâtă cu ordinul de plată nr. 728 din 3 septembrie 1998, cu motivarea că, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că aceasta reprezintă o plată nedatorată. Ambele instanțe au reținut că dreptul material la acțiune al reclamantei este prescris deoarece s-a născut la data de 3 septembrie 1998, când s-a făcut plata, iar acțiunea înregistrată la 5 ianuarie 2004 s-a formulat cu încălcarea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958, neexistând cauze legale de întrerupere a cursului prescripției extinctive. Prima critică formulată de recurenta reclamantă se referă la aceea că litigiul prin care s-a stabilit legalitatea plății făcute a fost soluționat numai la data de 8 aprilie 2003, când C. S. J. a soluționat recursul și dreptul reclamantei la acțiune s-a născut la acea dată. În realitate, așa cum corect a motivat tribunalul, în conformitate cu art. 7 din Decretul nr.167/1958 „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept”.

În speță, dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumei s-a născut la data efectuării plății nedatorate, respectiv la 3 septembrie 1998 și prin urmare, acțiunea introdusă la 5 ianuarie 2004 s-a formulat cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani. Împrejurarea că a existat o dispută privind legalitatea plății nu este de natură să modifice data când începe să curgă termenul de prescripție, așa încât primul motiv de recurs a fost respins. Cea de a doua critică vizează modul în care instanța de apel a rezolvat problema întreruperii termenului de prescripție, reclamanta susținând că în litigiul purtat anterior, la un intergatoriu luat lui M. M. în calitate de asociat la societatea pârâtă, la 5 aprilie 2000, acesta a recunoscut debitul existent, această recunoaștere determinând întreruperea prescripției. În conformitate cu prevederile art.ui 16 litera a) din Decretul nr.167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, or, în speță, o asemenea recunoaștere nu a existat. Într-adevăr, din cuprinsul deciziei C.S.J., prin care s-a soluționat litigiul privind legalitatea plății, rezultă că acea cauză s-a purtat între două persoane fizice, respectiv M. M. și T. I. și nu între cele două societăți comerciale ce figurează ca părți în litigiul de față, ceea ce înseamnă că presupusa recunoaștere invocată de societatea comercială recurentă nu apaține societății comerciale pârâte, nefiind de natură să conducă la întreruperea prescripției. De altfel, în motivele de apel, societatea comercială reclamantă citează răspunsul lui M.M. la interogatoriul luat în dosarul Tribunalului Cluj, iar din cuprinsul acestui răspuns rezultă că asociatul M. M. nu face decât să confirme încasarea sumei, dar aceasta nu reprezintă o recunoaștere a datoriei în sensul dispozițiilor legale citate. În consecință, recursul reclamantei a fost respins, conform art. 312 Cod procedură civilă.

Ca natură juridică, această acțiune este o acțiune personală, prescriptibilă în termenul general de prescripție. Ea începe să curgă din momentul în care solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât faptul plății nedatorate, cât și persoana obligată la restituire.

Condițiile pentru intentarea acțiunii în restituire sunt de două feluri, și anume condiții materiale și condiții juridice.

Condițiile materiale ce trebuie întrunite pentru intentarea acțiunii în restituire sunt în număr de trei. Prima condiție este să se producă mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile. A doua condiție ce trebuie îndeplinită este ca micșorarea patrimoniului altei persoane să constea în diminuarea unor elemente active sau în efectuarea unor cheltuieli. Ultima condiție se referă la existența unei legături între mărirea și, respectiv, diminuarea unui patrimoniu, în sensul că ambele operațiunii să fie efectul unei cauze unice.

Condițiile de ordin juridic se referă la faptul că nu trebuie să existe un temei legal al îmbogățirii unui patrimoniu pe seama diminuării patrimoniului altei persoane, respectiv să nu fie vorba de o dispoziție legală, un contract, o hotărâre judecătorească. De asemenea, este necesar să nu existe un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite.

Atunci când obiectul plății a fost un lucru cert, acțiunea dobândește caracter real, devenind o veritabilă acțiune în revendicare ce poate fi promovată, deopotrivă, împotriva lui accipiens, cât și împotriva terțului subdobânditor al acelui lucru. Acesta din urmă o va putea însă paraliza invocând dobândirea lucrului revendicat prin posesia de bună-credință. În acestă situație, acțiunea intentată de solvens redobândește caracterul de acțiune personală.

Acțiunea este inadmisibilă atunci când accipiens, fiind creditorul unei alte persoane și primind plata nedatorată de la solvens, era în credință că primește plata de la sau pentru adevăratul debitor și datorită acestui fapt a distrus titlul constatator al creanței sale. În această situație, solvensul are drept de recurs împotriva adevăratului debitor.

Cazurile care stau la baza restituirii plății nedatorate sunt următoarele: restituirea unei plății în baza unei obligații inexistente, dar cel care a plătit a crezut că există; plata a fost făcută de o persoană care nu era datoare, dar care se credea datoare către adevăratul creditor; debitorul plătește o datorie existentă, dar către o altă persoană decât adevăratul creditor, având această credință; obligația este stinsă; obligația este nulă; obligația nu trebui plătită, deoarece contractul este rezolvit; debitorul prețului unui bun face plata prin mandat poștal, dar din cauza coincidenței numelui, aceasta ajunge la o altă persoană decât adevăratul vânzător; autorul unui accident rutier, asigurat pentru răspundere civilă, îi plătește deja despăgubiri celui ce primise deja contravaloarea prejudiciului produs de la societatea de asigurări; efectuarea unei plăți înainte de îndeplinirea condiției suspensive; predarea ambelor lucruri în cazul unei obligații alternative, deși obligația se stinge chiar și numai prin predarea unuia dintre ele; plata făcută de un moștenitor în numele tuturor comoștenitorilor, crezându-se din eroare răspunzător în solidar pentru o datorie a succesiunii și în situația încasării unor drepturi de pensie peste prevederile legale.

Sunt anumite situații în care, deși s-a făcut o plată nedatorată din punct de vedere juridic, ea nu este supusă restituirii.

În primul rând, nu sunt supuse restituirii obligațiile civile imperfecte sau naturale achitate de bunăvoie de către debitor.

O altă situație apare atunci când plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală gravă. În acest caz, solvensul nu va putea cere restituirea unei asemenea plăți, chiar dacă contractul este desființat și părțile trebuie puse în situația anterioară încheierii lui. Acest lucru nu este posibil deoarece solvensul ar urma să invoce ca temei al restituirii caracterul imoral al propriei sale atitudini.

În al treilea rând, nu există obligația de restituire atunci când plata a fost efectuată pe temeiul unui contract anulabil pentru cauză de incapacitate a uneia dintre părți. Solvensul nu va avea acțiune în restituire a plății nedatorate, ci o acțiune izvorând din îmbogățirea fără justă cauză, deoarece incapabilul restituie numai în limita îmbogățirii sale.

Ultima situație apare atunci când plata nedatorată a fost făcută de o altă persoană decât debitorul, iar creditorul accipiens a distrus cu bună-credință titlul constatator al creanței sale. Atunci când accipiensul, crezând că a primit plata de la adevăratul debitor, distruge, cu bună-credință, titlul constatator al creanței sale, obligația de restituire către solvens încetează. Deși există un raport obligațional valabil, creditor primește plata de la o altă persoană decât adevăratul debitor, crezând însă că i-a plătit adevăratul debitor sau o persoană care a acționat în numele adevăratului debitor. Solvensul va avea însă împotriva adevăratului debitor o acțiune care izvorăște din îmbbogățirea fără justă cauză.

3.3.3. EFECTELE RESTITUIRII FAȚĂ DE TERȚI

Efectele restituirii prestației față de terți sunt prevăzute de art. 1648 și 1649 din Codul civil.

Astfel, dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credință a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune. Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, prevederile menționate anterior se aplică în mod corespunzător.

În afara actelor de dispoziție prevăzute la art. 1648, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terț de bună-credință sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire. Contractele cu executare succesivă, sub condiția respectării formalităților de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la data desființării titlului constituitorului.

În ceea ce îi privește pe terți, efectele plății nedatorate sunt următoarele. În primul rând, dacă accipiensul a înstrăinat bunul cert care a făcut obiectul plății, iar terțul a fost de rea-credință, atunci solvensul va avea o acțiune directă și împotriva dobânditorului.

Dacă terțul dobânditor a fost însă de bună-credință, în cazul bunurilor mobile, se va apăra invocând prescripția instantanee, iar în cazul bunurilor imobile, va invoca uzucapiunea.

Acțiunea în restituire a unei prestații are drept scop repunerea părților în situația anterioră. Principiul restabilirii situației anterioare este regula de drept conform căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie să fie restituit. Temeiul restituirii prestațiilor efectuate în executarea unui act lovit de nulitate îl constituie și un alt principiu fundamentalal dreptului, care interzice îmbogățirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă. Principiul enunțat se circumscrie raporturilor create între părți, iar nu și față de terți.

Constituie excepții de la principiul restitutio in integrum acele situații în care, pentru anumite rațiuni, prestațiile efectuate în temeiul unui act juridic anulat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menținute în tot sau în parte. Este vorba aici despre cazul persoanei care a posedat cu bună-credință un bun frugifer, caz în care acesta păstrează pentru sine fructele culese, chiar dacă trebuie să restituie acel bun.

De asemenea, trebuie menționată situația minorului al cărui act este anulat pentru leziune. Acesta nu trebuie să restituie ceea ce a primit, „decât dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat”.

Ultima excepție este constituită de principiul conform căruia nimeni nu trebuie să se prevaleze de propria culpă la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală.

CONCLUZII

Importanța obligațiilor, văzute ca un element al activului, este absolut indiscutabilă. Spre exemplu investitorii realizeză anumite investiții importante în valorile statale sau în valorile emise de colectivitățile publice, societățile comerciale, etc. Acțiunile cumulate ale acestor investitori ne permite să afirmăm că activul patrimonial este compus în principal de obligații și nu din drepturi reale.

A fi „legat” înseamnă a fi „supus”. La originea sa, expresia în cauză, nu era întrebuințată într-un sens figurat: subordonarea debitorului față de creditor se traducea în viață printr-un raport material, extinzându-se asupra libertății personale a celui dintâi. Astfel, debitorul putea fi încarcerat în închisoarea creanțierului, iar la dispoziția acestuia, putea fi omorât sau transformat în sclav.

În prezent, creditorul poate, prin intermediul organelor de stat abilitate, să apleze la forța de constrângere, însă această posibilitate nu trebuie înțeleasă drept un caracter specific al obligației. Spre exemplu, în cazul obligațiilor naturale nu putem vorbi despre eventualele sau posibilile sancțiuni pentru neexecutarea lor. Similar se prezintă situația când obligația nu este susceptibilă de o execuatre forțată, debitorul totuși fiind îndatorat să o realizeze. Dacă acesta și-a îndeplinit prestația, faptul dat îl putem datora doar sarcinii pe care o avea de suportat. Doctrinarii germani au indicat în mod expres că obligația urmează a fi descompusă în două elemente.

Astfel, Schuld afirmă faptul că reprezintă o sarcină juridică care impune executarea unei prestații, a unei plăți. Dacă ea este realizată, datoria dispare. Dacă datoria nu este executată, ea apare. În aceeași ordine de idei, Haftung afirmă că reprezintă o constrângere legală care premite creditorului, în caz de neexecutare a obligației, de a trece la executarea ei forțată, care poate fi orientată atât asupra persoanei debitorului, cât și asupra unui bun.

Plata nedatorată, fiind încadrată din punct de vedere juridic în cadrul faptelor juridice licite ce dau naștere la obligații, rămâne în atenția legiuitorului român, mai ales că normele juridice europene în materie fac referire la ea în mod expres.

Așa cum am văzut, art. 1341 din noul Cod civil a instituit principiul potrivit căruia „orice plată presupune o datorie”, textul legii precizând că cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire. Așadar, plata ca operație juridică presupune existența unei obligații care trebuie stinsă. Dacă această obligație nu există și eventual s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârșită, fiind lipsită de cauză. Putem spune că în acest caz s-a făcut o plată nedatorată care va trebui să fie restituită. Cel care a efectuat o asemenea plată se numește solvens, iar cel care a primit-o, se numește accipiens.

Teoria generală a obligațiilor a variat puțin în cursul vremii și are un caracter de permanență pe care nu-l posedă celelalte materii juridice, supuse vicisitudinilor istorice. Ea derivă în mod direct din dreptul roman. Este chiar curios cum principiile dreptului roman, după ce, la un moment dat, în evul Mediu, fuseseră părăsite, au fost reînviate după această eclipsă vremelnică și intrododuse în dreptul modern al obligațiilor. Se poate spune că edificiul actual al obligațiilor a fost reclădit de marii juriști din secolele XVI, XVII și XVIII din elemente pur romane. Ne-am înșela dacă am crede că dreptul obligațiilor este fix și neschimbat. Legea fundamentală a dreptului este evoluția și nici o parte a dreptului nu poate fi sustrasă necesității fundamentale de a se adapta necontenit nevoilor sociale schimbătoare. Regula de drept este expresia unei necesități reale, iar nu un text zadarnic, străin de contingențele vieții și de evoluția fatală a societății. Dacă, prin urmare, obligațiile sunt mai puțin supuse variațiilor, în principiile lor generale, decât celelalte părți de drept, ele evoluează totuși împreună cu nevoile sociale și economice”.

Importanța studiului teoriei generale a obligațiilor este unanim recunoscută în literatura de specialitate, atât din punct de vedere practic, cât și teoretic, concepția dominantă fiind aceea că obligațiile constituie baza întregii construcții a științei dreptului, alcătuind temeiul vieții juridice. Datorită faptului că materia obligațiilor este partea din dreptul civil în care rațiunea abstractă și considerațiile teoretice joacă cel mai mare rol, conținutul teoriei generale a obligațiilor are un caracter de permanență pe care nu-l posedă celelalte discipline juridice, al căror conținut s-a dovedit mai receptiv la vicisitudinile istorice.

Teoria generală a obligațiilor este cheia de boltă a dreptului civil. Ba mai mult, se poate afirma că ea constituie baza întregii construcții a științei dreptului, mai ales a dreptului privat. Putem spune că aceasta a fost, atât înainte de Codul civil francez, cât și de atunci până astăzi, transformată, adaptată și dezvoltată, în pas cu viața, în raport cu mutațiile sociale și economice ale vremurilor. Așadar, a evoluat odată cu evoluția societății.

Viața în cadrul aceleiași societăți presupune o perpetuă raportare a individului față de semenii săi într-un sistem de relații ce poate fi asemuit unei imense țesături în care se împletesc drepturi și obligații, noțiuni care stau la baza tuturor normelor de conviețuire socială, dintre care doar o parte reprezintă ceea ce numim dreptul pozitiv. Dacă putem afirma că un anumit subiect este titularul unui drept, este pentru că un alt subiect este obligat la o prestație care dă efectivitate acelui drept.

Prin urmare, pentru a înțelege dreptul trebuie să trecem mai întâi prin obligații, așa explicându-se de ce raportul juridic civil este unul obligațional, făcând loc celei mai importante materii din drept, teoria generală a obligațiilor.

BIBLIOGRAFIE

I. LEGISLAȚIE:

Codul civil de la 1864

Legea 278 din 25.06.2009 privind Codul civil

Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.iulie.2007

Expunere motive noul Cod civil

II. DOCTRINĂ:

C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu- Tratat de drept civil român, vol. II, ed. Națională S. Ciornei, București, 1929

I. Rosetti-Bălănescu, D. Schelarie, N. G. Nedelcu-Principiile dreptului civil român, București, 1957

R.Tudor Popescu, A. Petre- Teoria generală a obligațiilor, ed. Științifică, București, 1968

R. Sanilevici- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Iași, 1976

V. Hanga- Drept privat roman, ed. Didactică și Pedagică, București, 1977

D. Gherasim- Buna – credință în raporturile juridice civile, ed. Academiei, București, 1981

I. Albu- Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984

P.C. Vlachide- Repetiția principiilor de drept civil, vol. II, ed. Europa Nova, București, 1994

L. Pop- Teoria generală a obligațiilor, ed. Lumina Lex, București, 1996

I. P. Filipescu, A. I. Filipescu- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. Actami, București, 2000

S. Neculaescu- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. Lumina Lex, București, 2001

B. Ștefănescu, R. Dimitriu- Drept civil pentru învățământul superior economic, ed. Lumina Lex, 2002

C. Stătescu, C. Bîrsan- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. All Beck, București, 2002

I. Dogăraru, P. Drăghici – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. All Beck, București, 2002

I. Adam- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. AllBeck, București, 2004

M. Rudăreanu- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a III-a, București, 2006

Fr. Deak- Tratat de drept civil contracte speciale, ed. Universul Juridic, București, 2007

M. Rudăreanu- Obligații. Responsabilitatea, ed. Fundației România de Mâine, București, 2007

C. Stătescu, C. Bârsan- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. Hamangiu, 2008

A. G. Nicolae, M. Uliescu- Instituții de drept în noul Cod civil. Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010

V. S. Curpăn- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2011

G. Tănase- Transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor. Restituirea prestațiilor, București, 2011

I. Adam- Drept civil. Obligațiile . Contractul, București, 2011

L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu-Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, București, 2012

III. JURISPRUDENȚĂ:

L.V. Lefterache, I. Nedelcu, F. M. Vasile- Jurisprudenta instantei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), ed. Universul Juridic, București, 2008

Culegere de practica judiciara pe anul 2008, ed. Hamangiu, 2010

T. Corneliu -Repertoriu de practica judiciară civilă, ed. C.H.Beck, București, 2011

IV. ARTICOLE:

M. Avram- Natura juridică a promisiunii publice de recompensă, în Revista Dreptul nr.6/2001

D. C. Tudurache- Critica reglementării privind subrogația în drepturile creditorului, în Revista de Științe Juridice

G. Boroi- Faptele juridice licite ca izvoare de obligații

C. Mazilu- Plata lucrului nedatorat

V. SITE-URI

http://dreptprivat.wordpress.com

http://www.euroavocatura.ro

http://avocatura.lexignat.ro

http://www.comunicatedepresa.ro

http://www.archeus.ro

http://www.tocilar.ro

http://www.rubinian.com

http://www.euroavocatura.ro

http://www.curierulfiscal.ro

BIBLIOGRAFIE

I. LEGISLAȚIE:

Codul civil de la 1864

Legea 278 din 25.06.2009 privind Codul civil

Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11.iulie.2007

Expunere motive noul Cod civil

II. DOCTRINĂ:

C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu- Tratat de drept civil român, vol. II, ed. Națională S. Ciornei, București, 1929

I. Rosetti-Bălănescu, D. Schelarie, N. G. Nedelcu-Principiile dreptului civil român, București, 1957

R.Tudor Popescu, A. Petre- Teoria generală a obligațiilor, ed. Științifică, București, 1968

R. Sanilevici- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Iași, 1976

V. Hanga- Drept privat roman, ed. Didactică și Pedagică, București, 1977

D. Gherasim- Buna – credință în raporturile juridice civile, ed. Academiei, București, 1981

I. Albu- Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor, ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984

P.C. Vlachide- Repetiția principiilor de drept civil, vol. II, ed. Europa Nova, București, 1994

L. Pop- Teoria generală a obligațiilor, ed. Lumina Lex, București, 1996

I. P. Filipescu, A. I. Filipescu- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. Actami, București, 2000

S. Neculaescu- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. Lumina Lex, București, 2001

B. Ștefănescu, R. Dimitriu- Drept civil pentru învățământul superior economic, ed. Lumina Lex, 2002

C. Stătescu, C. Bîrsan- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. All Beck, București, 2002

I. Dogăraru, P. Drăghici – Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. All Beck, București, 2002

I. Adam- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. AllBeck, București, 2004

M. Rudăreanu- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ediția a III-a, București, 2006

Fr. Deak- Tratat de drept civil contracte speciale, ed. Universul Juridic, București, 2007

M. Rudăreanu- Obligații. Responsabilitatea, ed. Fundației România de Mâine, București, 2007

C. Stătescu, C. Bârsan- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. Hamangiu, 2008

A. G. Nicolae, M. Uliescu- Instituții de drept în noul Cod civil. Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010

V. S. Curpăn- Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2011

G. Tănase- Transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor. Restituirea prestațiilor, București, 2011

I. Adam- Drept civil. Obligațiile . Contractul, București, 2011

L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu-Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, București, 2012

III. JURISPRUDENȚĂ:

L.V. Lefterache, I. Nedelcu, F. M. Vasile- Jurisprudenta instantei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), ed. Universul Juridic, București, 2008

Culegere de practica judiciara pe anul 2008, ed. Hamangiu, 2010

T. Corneliu -Repertoriu de practica judiciară civilă, ed. C.H.Beck, București, 2011

IV. ARTICOLE:

M. Avram- Natura juridică a promisiunii publice de recompensă, în Revista Dreptul nr.6/2001

D. C. Tudurache- Critica reglementării privind subrogația în drepturile creditorului, în Revista de Științe Juridice

G. Boroi- Faptele juridice licite ca izvoare de obligații

C. Mazilu- Plata lucrului nedatorat

V. SITE-URI

http://dreptprivat.wordpress.com

http://www.euroavocatura.ro

http://avocatura.lexignat.ro

http://www.comunicatedepresa.ro

http://www.archeus.ro

http://www.tocilar.ro

http://www.rubinian.com

http://www.euroavocatura.ro

http://www.curierulfiscal.ro