Plangerea Prealabila
CUPRINS
ABREVIERI
INTRODUCERE
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUȚIA PLÂNGERII PREALABILE CA INSTITUȚIE MIXTĂ, REGLEMENTATĂ ATÂT PE PLANUL DREPTULUI PENAL MATERIAL, CÂT ȘI A DREPTULUI PROCESUAL PENAL.
1.1 Considerații generale privind instituția plângerii prealabile ca instituție a dreptului penal
1.1.1 Aspecte generale asupra cauzelor care înlătură răspunderea penală.
1.1.2 Cauzele care înlătură răspunderea penală ca instituții ale dreptului.
1.1.3 Lipsa plângerii prealabile – cauză care înlătură răspunderea penală.
1.2 Aspecte generale privind instituția plângerii prealabile reglementată pe planul dreptului procesual penal.
1.2.1 Preliminarii.
1.1.2 Noțiunea de plângere prealabilă.
1.1.3 Natură juridică și caracterele plângerii prealabile.
1.2.3 Titularii plângerii prealabile.
CAPITOLUL II.
ACTIVITATEA PROCEDURALĂ PRIVIND PLÂNGEREA PREALABILĂ.
2.1 Introducerea plângerii prealabile.
2.1.1 Termenul de introducere al plângerii prealabile.
2.1.2 Condițiile introducerii plângerii prealabile.
2.1.3 Efectele lipsei plângerii prealabile.
2.1.4 Retragerea plângerii prealabile.
2.1.5 Împăcarea părților.
2.2 Conținutul plângerii prealabile.
CAPITOLUL III.
ORGANELE LA CARE SE POATE INTRODUCE PLÂNGEREA PREALABILĂ.COMPETENȚA ACESTORA.
3.1 Preliminarii.
3.2 Introducerea plângerii prealabile la organul de cercetare penală sau la procuror.
3.3 Introducerea plângerii prealabile la procuror.
3.4 Termenul de introducere a plângerii prealabile.
CAPITOLUL IV.
ASPECTE SPECIALE PRIVIND PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE.
4.1. Procedura în cazul infracțiunilor flagrante.
4.2. Procedura în caz de conexitate sau indivizibilitate.
4.3. Aspecte legate de procedura plângerii prealabile în cazul schimbării încadrării juridice a faptei. 57
4.4. Instituția plângerii prealabile reglementată pe planul altor sisteme de drept.
4.4.1 Dreptul anglo – saxon (american).
4.4.2 Dreptul german.
4.4.3 Dreptul latin.
CONCLUZII.
BIBLIOGRAFIE.
ABREVIERI
INTRODUCERE
Înfăptuirea justiției penale și realizarea scopului procesului penal înscris în art. 1 din Codul procedură penală, presupune existența unei sesizări prin intermediul căreia organele abilitate ale statului să ia cunoștință despre săvârșirea infracțiunii.
Această sesizare poate fi făcută în principiu de orice persoană, cum este cazul denunțului, desigur cu respectarea dispozițiilor legale în materie.
Sunt, însă, situații în care numai anumite persoane, având o anumită calitate cerută de lege, pot face această sesizare.
În lipsa unei asemenea sesizări, nu se poate dispune începerea urmăririi penale, chiar dacă s-a făcut un denunț ori o plângere în condițiile art. 223 Cod procedură penală, ori dacă organul de urmărire penală ar fi avut toate datele necesare pentru sesizarea din oficiu. Existența acestui mod de sesizare reprezintă o excepție de la principiul oficialității (art. 2 alin. 2 Cod procedură penală), principiu după care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, când află, pe orice cale că s-a săvârșit o infracțiune.
Odată sesizate, organele judiciare au dreptul și totodată obligația de a desfășura activități procesual penale care să ducă la stabilirea existenței infracțiunilor, identificarea făptuitorilor, strângerea probelor, administrarea acestora și trimiterea în judecată a celor ce se fac vinovați de încălcarea legii penale, pentru a fi trași la răspundere fiecare pe măsura vinovăției sale.
Potrivit principiului oficialității actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
De la acest principiu legea prevede o serie întreagă de excepții cum sunt imunitățile de jurisdicție, sesizarea sau autorizarea organului competent. Instituția plângerii prealabile este una dintre aceste excepții care înlătură oficialitatea (obligativitatea) atât în ce privește declanșarea procesului penal, cât și în privința desfășurării ulterioare a acestuia.
Plângerea prealabilă nu este numai o excepție de la principiul oficialității, ci este și un mod special de sesizare și constă în dreptul persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele judiciare, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
În această lucrare intitulată „Procedura plângerii prealabile” îmi propun să tratez toate aspectele legate de noțiunea de plângere prealabilă, natura juridică și caracterele ei, termen, condiții, înlăturarea răspunderii penale, titularii plângerii prealabile și conținutul acesteia, precum și celelalte aspecte privitoare la organele la care se poate introduce plângerea prealabilă, competența acestora, iar in finalul lucrării abordarea aspectelor speciale în cazul infracțiunilor flagrante, în caz de conexitate sau indivizibilitate și în cazul schimbării încadrării juridice a faptei.
Alegerea prezentei teme spre a fi tratată sub forma unei lucrări de licență este motivată de importanța acesteia în viața de zi cu zi a multora, care din lipsă de informație, nefiind o temă mediatizată, nu știu cum să procedeze atunci când devin părți vătămate ale infracțiunilor, sesizate la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau nu știu de ce fel de drepturi pot uza, atunci când sunt în calitate de inculpați, acuzați de săvârșirea unor astfel de infracțiuni.
Această temă constituie o particularitate, o excepție de la procedura obișnuită, a oficialității procesului penal, fiind lăsat la latitudinea persoanei vătămate dreptul de a sesiza sau nu organele judiciare, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND INSTITUȚIA PLÂNGERII PREALABILE CA INSTITUȚIE MIXTĂ, REGLEMENTATĂ ATÂT PE PLANUL DREPTULUI PENAL MATERIAL, CÂT ȘI A DREPTULUI PROCESUAL PENAL.
1.1 Considerații generale privind instituția plângerii prealabile ca instituție a dreptului penal .
1.1.1 Aspecte generale asupra cauzelor care înlătură răspunderea penală.
Posibilitatea înlăturării răspunderii penale.
Pentru realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal, răspunderea penală apare ca o consecință inevitabilă a săvârșirii unei infracțiuni.
Odată stabilită vinovăția inculpatului în săvârșirea infracțiunii și inexistența vreuneia dintre cauzele care fac ca fapta să nu constituie infracțiune, răspunderea penală și aplicarea pedepsei prevăzute de lege sunt consecințe inevitabile.
Aceasta este însăși rațiunea de a fi a răspunderii penale ca instituție fundamentală a dreptului penal.
Inevitabilitatea răspunderii penale nu trebuie să fie înțeleasă însă în mod simplist și unilateral. Există situații, stări sau fenomene care fac ca răspunderea penală, deși pe deplin întemeiată, să nu mai fie totuși necesară, ba chiar să fie neindicată, aceasta fiind tocmai în interesul apărării sociale.
Așadar, principiul inevitabilității răspunderii penale trebuie să fie înțeles în sensul că săvârșirea unei infracțiuni atrage răspunderea penală a făptuitorului, în afară de cazurile în care răspunderea este înlăturată prin voința expresă a legiuitorului.
Necesitatea înlăturării răspunderii penale și cauzele acestei necesități.
Înlăturarea răspunderii penale nu este un act de voință arbitrar. Necesitatea acesteia este obiectiv determinată de anumite fenomene sau date ale realității care fac ca utilitatea socială a răspunderii penale să diminueze până la dispariție ori să se transforme chiar în contrariul ei.
Astfel de fenomene sunt, de exemplu: stingerea rezonanței sociale a infracțiunii și dispariția sentimentului de securitate socială provocat prin săvârșirea acestuia, restabilirea ordinii sociale odată cu trecerea timpului, anumite schimbări intervenite în viața social-politică, în relațiile dintre infractor și persoana vătămată.
Toate aceste fenomene și date ale realității stau la baza elaborării unor instituții de drept penal de sine – stătătoare cunoscute sub denumirea de cauze care înlătură răspunderea penală.
1.1.2 Cauzele care înlătură răspunderea penală ca instituții ale dreptului.
Cadrul și clasificarea cauzelor care înlătură răspunderea penală.
În dreptul nostru penal, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa și retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților. Codul penal în vigoare prevede aceste cauze în Titlul VII al Părții generale (art. 119 și următ. Cod penal) alături de cauzele care înlătură executarea pedepselor sau a altor consecințe ale condamnării. A nu se confunda cu: grațierea, prescripția executării pedepsei, reabilitarea.
Acestea sunt cauze generale care înlătură răspunderea penală dat fiind că privesc orice infracțiune sau un număr nedeterminat de infracțiuni.
În afară de aceste cauze, în Codul penal au mai fost consacrate și alte cauze generale care înlătură răspunderea penală, denumite cauze de nepedepsire, ca desistarea și împiedicarea producerii rezultatului (art. 22), împiedicarea producerii rezultatului de către participant (art. 30) sau cauze speciale ca denunțarea de către un participant a infracțiunii (art. 172 alin. 1), denunțarea faptei de către mituitor (art. 255 alin. 3), retragerea mărturiei mincinoase (art. 260 alin. 2).
Efectele juridice ale cauzelor care înlătură răspunderea penală.
Cauzele care înlătură răspunderea penală, fie generale, fie speciale sunt, prin natura lor juridică, cauze care înlătură răspunderea penală ale infracțiunii săvârșite, adică posibilitatea aplicării sancțiunilor penale prevăzute pentru acea infracțiune și constituie temei pentru răspunderea penală.
Unele cauze, precum prescripția răspunderii penale, lipsa și retragerea plângerii prealabile, împăcarea părților, funcționează pe baza reglementărilor din Codul penal, iar altele (amnistia), în temeiul actelor de clemență adoptate de autoritatea legiuitoare (Parlament).
Cauzele menționate pot interveni după săvârșirea infracțiunii, dar înainte de a se fi pronunțat o condamnare definitivă (amnistia, prescripția răspunderii penale, împăcarea părților), ori după condamnare, însă înainte de executarea pedepsei sau în timpul executării acesteia (amnistia, prescripția executării), sau după executarea pedepsei (amnistia). Unele cauze au efecte mai întinse (amnistia), altele efecte mai restrânse (prescripția răspunderii penale, care nu produce efecte asupra pedepselor complementare).
1.1.3 Lipsa plângerii prealabile – cauză care înlătură răspunderea penală.
Potrivit dispozițiilor legale (art. 131 alin. 2 Cod penal), în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu numai lipsa plângerii, dar și retragerea acesteia are ca efect înlăturarea răspunderii penale.
Ca și introducerea plângerii, retragerea acesteia este un act de voință unilateral al persoanei vătămate care, după ce a introdus plângerea prealabilă, în condițiile legii, revine asupra hotărârii sale retrăgându-și plângerea înainte de soluționarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Legea dă dreptul persoanei vătămate nu numai de a determina prin voința sa declanșarea procesului, dar și de a pune capăt acestuia, câtă vreme justiția nu s-a pronunțat definitiv. Retragerea plângerii are, așadar, aceleiași consecințe ca și lipsa plângerii prealabile.
1.2 Aspecte generale privind instituția plângerii prealabile reglementată pe planul dreptului procesual penal.
1.2.1 Preliminarii.
Instituția plângerii prealabile își are sediul materiei în Partea specială a Codului de procedură penală, în cadrul Titlului I, capitolul VIII. În cazul săvârșirii de infracțiuni statul poate să-l tragă la răspundere pe infractor, această activitate realizându-se în cadrul unui proces penal.
În conformitate cu prevederile art.1 din Codul de procedură penală scopul procesului penal este „constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției tia, prescripția răspunderii penale, împăcarea părților), ori după condamnare, însă înainte de executarea pedepsei sau în timpul executării acesteia (amnistia, prescripția executării), sau după executarea pedepsei (amnistia). Unele cauze au efecte mai întinse (amnistia), altele efecte mai restrânse (prescripția răspunderii penale, care nu produce efecte asupra pedepselor complementare).
1.1.3 Lipsa plângerii prealabile – cauză care înlătură răspunderea penală.
Potrivit dispozițiilor legale (art. 131 alin. 2 Cod penal), în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu numai lipsa plângerii, dar și retragerea acesteia are ca efect înlăturarea răspunderii penale.
Ca și introducerea plângerii, retragerea acesteia este un act de voință unilateral al persoanei vătămate care, după ce a introdus plângerea prealabilă, în condițiile legii, revine asupra hotărârii sale retrăgându-și plângerea înainte de soluționarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Legea dă dreptul persoanei vătămate nu numai de a determina prin voința sa declanșarea procesului, dar și de a pune capăt acestuia, câtă vreme justiția nu s-a pronunțat definitiv. Retragerea plângerii are, așadar, aceleiași consecințe ca și lipsa plângerii prealabile.
1.2 Aspecte generale privind instituția plângerii prealabile reglementată pe planul dreptului procesual penal.
1.2.1 Preliminarii.
Instituția plângerii prealabile își are sediul materiei în Partea specială a Codului de procedură penală, în cadrul Titlului I, capitolul VIII. În cazul săvârșirii de infracțiuni statul poate să-l tragă la răspundere pe infractor, această activitate realizându-se în cadrul unui proces penal.
În conformitate cu prevederile art.1 din Codul de procedură penală scopul procesului penal este „constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.” Ca atare, organele judiciare au dreptul și obligația să desfășoare activități procesuale ori de câte ori s-a săvârșit o infracțiune.
În conformitate cu prevederile art.2, alin.2, „actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel”. De la acest principiu, al oficialității legii penale, sunt prevăzute și unele excepții care dau dreptul și altor persoane de a efectua unele acte procesuale.
Una din aceste excepții condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale, pentru anumite fapte care prezintă un grad mai redus de pericol social, de manifestarea de voință a persoanei vătămate ca această acțiune să fie pusă în mișcare, exprimată prin introducerea unei plângeri prealabile la organele judiciare competente a dispune începerea procesului penal (art. 221, alin 2 și art. 279, alin. 1).
Potrivit art. 279, „punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere”.
Ca atare, plângerea prealabilă nu reprezintă doar o modalitate de sesizare a organului judiciar, ci și o condiție indispensabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Aceste dispoziții legale se coroborează cu prevederile art. 10.
Legea penală prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă în cazul următoarelor infracțiuni: lovirea sau alte violențe (art. 180); vătămarea corporală (art. 181), vătămarea corporală din culpă (art. 184, alin. 1 și 3); violarea de domiciliu (art. 192, alin.1); amenințarea (art. 193); violarea secretului corespondenței (art. 195); divulgarea secretului profesional (art. 196); violul (art. 197, alin.1); pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă (art. 210); abuzul de încredere, dacă bunul este proprietate privată (art.213); distrugerea, dacă bunul este proprietate privată (art.217, alin.1); abandonul de familie (art.305); nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (art. 307); tulburarea folosinței locuinței (art. 320). În situațiile nominalizate se consideră că cei vătămați sunt în măsură să aprecieze dacă este cazul să se declanșeze proces penal, punerea în mișcare a acțiunii penale fiind condiționată de manifestarea unui drept exclusiv al persoanei vătămate1. Dreptul de a face plângere prealabilă este personal și poate fi realizat numai de către persoana prevăzută de lege, neputând fi transferat altuia nici prin act între vii și nici prin succesiune.
Plângerea prealabilă este o instituție juridică cu caracter mixt, întrucât aceasta este atât o condiție de pedepsire, cât și o condiție de procedură.
Astfel, din punctul de vedere al dreptului penal material, plângerea prealabilă este o condiție de pedepsire, lipsa acesteia fiind considerată ca o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 din Codul penal). Din punctul de vedere al dreptului procesual penal, plângerea prealabilă apare ca o condiție de procedură, lipsa acesteia constituind o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (art. 10, lit. f).
Plângerea prealabilă reprezintă un act de sesizare a organelor judiciare. Ea se deosebește fundamental de instituția plângerii, prevăzută de art. 222, care reprezintă tot o modalitate de sesizare a organelor judiciare. Aceste deosebiri sunt:
a) plângerea reprezintă numai un act de sesizare a organelor judiciare, în timp ce plângerea prealabilă, pe lângă faptul că este o modalitate specială de sesizare a organelor judiciare, este, de asemenea, și o condiție de pedepsire și de procedură;
b) plângerea nu reprezintă singurul mod de sesizare a organelor judiciare, art. 221 reglementând și alte moduri de sesizare – denunțul, sesizarea din oficiu) –, pe când plângerea prealabilă reprezintă singurul act de sesizare pentru unele infracțiuni prevăzute expres de lege;
c) plângerea depusă la organul judiciar nu mai poate fi retrasă, în această situației operând principiul oficialității, în timp ce, în cazul plângerii prealabile, principiul oficialității devine inaplicabil întrucât există posibilitatea ca persoana vătămată să-și retragă plângerea sau să se împace cu făptuitorul.
Noțiunea de plângere prealabilă.
Plângerea prealabilă poate fi privită ca o dublă manifestare de voință a persoanei vătămate: în primul rând, ca o încunoștințare a organelor judiciare, iar, în al doilea rând, ca o expresie a voinței acesteia ca infracțiunea comisă să fie urmărită și judecată.
Plângerea prealabilă, odată depusă la organele judiciare, dă dreptul acestora de a declanșa, în condițiile legii, procedurile pentru soluționarea cauzei fără nici-un fel de derogare de la parcursul activităților procesuale privind stabilirea existenței faptei, identitatea făptuitorului și vinovăția acestuia.
Instituția plângerii prealabile, deosebit de celelalte instituții ce țin de declanșarea și derularea procesului penal, are, pe lângă reglementarea procesual penală, și o reglementare penală (art. 131-132 C. pen.).
Potrivit reglementării penale, plângerea prealabilă este o cauză de pedepsibilitate, aplicarea sancțiunii prevăzute de legea penală fiind condiționată de existența acesteia.
Așadar, plângerea penală este, în primul rând, o condiție pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit anumite infracțiuni. Lipsa plângerii prealabile sau neintroducerea acesteia cu respectarea condițiilor prevăzute de lege duce la înlăturarea răspunderii penale.
Din punct de vedere procesual penal, plângerea prealabilă este o condiție de procedibilitate, deoarece existența acesteia determină declanșarea și desfășurarea procesului penal.
Derularea procesului penal poate fi influențată de atitudinea persoanei vătămate nu numai în ceea ce privește declanșarea, dar și desfășurarea lui, prin retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părților. Retragerea plângerii prealabile este un act unilateral al persoanei vătămate, iar împăcarea părților un act bilateral de voință, intervenit între persoana vătămată și făptuitor, care are același efect ca și lipsa acesteia: înlăturarea răspunderii penale.
Fiind și un act de sesizare a organelor judiciare, plângerea prealabilă nu trebuie confundată cu plângerea, ca mod de sesizare obișnuit, reglementată de art. 222 C. proc. pen., existând deosebiri de esență între acestea.
Astfel, după cum s-a arătat, plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă, penală și procesual penală (de pedepsibilitate și de procedibilitate), fiind totodată și un mijloc de sesizare a organelor judiciare.
Plângerea este numai un act de sesizare a organelor judiciare, potrivit art. 222 C. proc. pen.
Dacă numai plângerea prealabilă, în cazurile prevăzute de lege, poate duce la declanșarea procesului penal, în cazul sesizării prin plângere, aceasta poate fi suplinită cu aceleași efecte de sesizarea din oficiu.
În cazul declanșării procesului penal ca urmare a depunerii plângerii prealabile, retragerea acesteia sau împăcarea părților poate stopa desfășurarea procesului cu încălcarea principiului oficialității, ceea ce nu poate avea loc în cauzele penale în care sesizarea s-a realizat prin plângere.
Natură juridică și caracterele plângerii prealabile.
Instituția plângerii prealabile se înfățișează atât ca o condiție de pedepsibilitate, cât și ca o condiție de procedibilitate. În acest sens, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată ca o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 Cod penal), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale (art. 10 lit. f Cod procedură penală).
Strâns legate de instituția plângerii prealabile, în Codul penal ( art. 131 alin. 2 și art. 132) și Codul de Procedură Penală (art. 10 lit. h) sunt reglementate retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților. Aceste două instituții care au, ca și plângerea prealabilă, un caracter mixt permit persoanei vătămate să decidă asupra continuării procesului penal.
Plângerea prealabilă este și un act de sesizare a organelor juridice, dar ea se deosebește de plângere ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală. În timp ce plângerea prealabilă este un act de sesizare care constituie în același timp și o condiție de pedepsibilitate și de procedibilitate, plângerea este numai un act de sesizare.
Ca deosebire între cele două instituții poate fi evidențiat și faptul că plângerea prealabilă este unicul act de sesizare prevăzut de lege pentru unele infracțiuni, în timp ce plângerea ca act de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi suplinită printr-un denunț sau o sesizare din oficiu.
Un ultim aspect diferențial pe care-l subliniem între plângere și plângerea prealabilă constă în faptul că, în cazul plângerii în procesul penal declanșat acționează cu toate valențele sale principiul oficialității, în timp ce în procesul penal declanșat ca urmare a unei plângeri prealabile principiul oficialității este știrbit prin posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a-și retrage plângerea prealabilă sau de a se împăca cu inculpatul.
Ca instituție a dreptului penal, plângerea prealabilă a persoanei vătămate este necesară în cazul infracțiunilor prevăzute de Codul penal partea specială: 180, 181, 184 alin. 1 și 3, 192 alin. 1, 193, 195, 196, 197 alin. 1, 205, 206, 210, 213, 214 alin. 1, 217 alin. 1, 220, 304 ,305, 307, 320.
Unele infracțiuni sunt prevăzute și în legi speciale cu dispoziții penale, cum este art. 37 alin. 4 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat.
Pentru infracțiunile prevăzute în art. 118 și 119 din Decretul nr. 443/1972 privind navigația civilă, acțiunea penală se pune în mișcare la sesizarea comandantului navei sau a unității căreia îi aparține nava, dar și la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ceea ce înseamnă că în aceste situații există un caz de împiedicare alternativ.
În cazul infracțiunilor menționate s-a recunoscut persoanei vătămate un drept absolut și exclusiv în aplicarea legii penale, prin reglementarea plângerii prealabile .
1.2.3 Titularii plângerii prealabile.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă legea prevede că este necesară o astfel de sesizare.
Faptul că numai persoana vătămată este titularul plângerii prealabile rezultă și din redactarea art. 131 alin. (1) C. pen., potrivit căruia „în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală".
Aceste reglementări fac ca dreptul de a introduce plângerea să aibă caracter personal, indivizibil și netransmisibil, determinat și de caracterul infracțiunilor vizate, de a ocroti interesul celui vătămat.
Referitor la posibilitatea de a introduce plângerea, au fost exprimate opinii contrare, unii autori considerând că numai persoanele fizice pot fi persoane vătămate în sensul art. 131 C. pen., alți autori considerând că, dimpotrivă, și persoanele juridice pot avea această calitate.
In motivarea primei opinii, se arată că retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților, ca instituții strâns legate de plângerea prealabilă, sunt manifestări unilaterale sau bilaterale de voință care aparțin persoanelor fizice, prin care se stopează derularea procesului penal. Or, aceste manifestări nu pot fi atribuite decât unei persoane fizice, fiind mai greu de conceput împăcarea între o persoană fizică și una juridică.
Totuși, unele instanțe au considerat că sunt legal sesizate prin plângerea prealabilă introdusă de persoane juridice.
Noile reglementări oferă posibilitatea în cazul vătămării și a persoanei juridice să sesizeze organele judiciare cu plângere prealabilă și, totodată, să influențeze derularea procesului penal prin retragerea plângerii sau împăcarea părților.
Deosebiri între plângerea prealabilă și plângerea reglementată de art. 222 C. proc. pen. există și în ceea ce privește sfera titularilor dreptului de a introduce plângerea. Sfera substituiților procesuali prevăzuți la art. 222 alin. (5) C. proc. pen. privind posibilitatea introducerii plângerii de către alte persoane nu coincide cu persoanele care pot fi titulare ale plângerii prealabile în sensul celor arătate. Nu poate fi titular al plângerii prealabile copilul major pentru părintele său sau un soț pentru celălalt soț, persoana vătămată având drept exclusiv de a cere tragerea la răspundere penală a persoanei vătămate.
Potrivit art. 131 alin. (3) C. pen., fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține numai de către una dintre ele. Totodată, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanților la săvârșirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține cu privire numai la unul dintre ei [art. 131 alin. (4) C. proc. pen.].
În cazuri speciale, legea prevede posibilitatea introducerii plângerii prealabile și de către alte persoane. Astfel, potrivit art. 284 alin. (2) C. proc. pen., dacă persoana vătămată este un incapabil, plângerea prealabilă este introdusă de persoana îndreptățită a reclama.
Având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. pen., care dau dreptul reprezentantului legal al persoanei lipsite de capacitate de exercițiu de a fi parte la împăcarea părților, se poate concluziona că pentru persoanele fără capacitate de exercițiu plângerea prealabilă poate fi depusă de reprezentantul legal, care poate fi părintele, tutorele sau curatorul.
În cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea se face de acestea, cu încuviințarea ocrotitorului legal. Dacă totuși plângerea prealabilă este introdusă de ocrotitorul legal, persoana vătămată fiind un minor care împlinise 14 ani, acesta își poate însuși plângerea, dacă nu a expirat termenul de 2 luni prevăzut în art. 284 C. proc. pen.
Instanțele judecătorești au hotărât că plângerea prealabilă poate fi depusă și prin mandatar, mandatul fiind unul special, iar procura este lăsată la dosar. în cazul unui mandat cu caracter general, fără a fi indicată persoana împotriva căreia se introduce plângerea prealabilă și pentru care faptă, nu se poate reține depunerea plângerii prealabile.
În conformitate cu art. 131 alin. (5) C. pen., în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. În acest caz funcționează atât principiul disponibilității, cât și cel al oficialității. în ceea ce privește raportul dintre cele două modalități de declanșare a procesului penal, s-a apreciat că punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu numai în subsidiar, și anume dacă cei îndreptățiți de lege nu au introdus plângerea prealabilă la organul judiciar competent.
În cazul decesului persoanei vătămate după introducerea plângerii prealabile, procesul penal continuă, deoarece decesul acesteia nu constituie una dintre cauzele care duc la stingerea acțiunii penale.
Dimpotrivă, decesul învinuitului sau inculpatului impune încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal, conform art. 10 lit. g) C. proc. pen.
Dacă persoana vătămată ca urmare a comiterii unei infracțiuni de violență a decedat la scurt timp, fără a avea posibilitatea depunerii plângerii prealabile, s-a apreciat că cerința privind modul de sesizare este necesară dacă persoana vătămată are capacitatea de a reacționa, nu și în cazul în care, prin comiterea infracțiunii, a fost în lăturată această posibilitate.
Dacă plângerea prealabilă a fost făcută de o persoană fără calitate, persoana vătămată și-o poate însuși printr-o declarație dată organelor de cercetare penală sau, după caz, în fața instanței, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. pen., situație în care plângerea este considerată legal făcută.
CAPITOLUL II.
ACTIVITATEA PROCEDURALĂ PRIVIND PLÂNGEREA PREALABILĂ.
2.1 Introducerea plângerii prealabile.
2.1.1 Termenul de introducere al plângerii prealabile.
Plângerea prealabilă ca act procedural, pentru a fi valabilă și pentru a-și produce efectele urmărite, trebuie introdusă într-un anumit termen la organul competent. Limitarea în timp a dreptului persoanei vătămate de a introduce plângerea prealabilă răspunde în primul rând finalității comune termenelor procedurale, aceea de a asigura promptitudinea în judecarea și soluționarea cauzelor.
Potrivit art. 284 alin. 1 Cod procedură penală, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul.
În ce privește natura juridică a termenului de introducere a plângerii prealabile în literatura de specialitate s-au exprimat opinii diferite. Astfel, unii autori, consideră că termenul de introducere a plângeri prealabile este un termen substanțial, care poate fi suspendat și întrerupt ca orice termen de prescripție a răspunderii penale, și, prin urmare, trebuie calculat potrivit normelor de drept penal privind termenele substanțiale.
Alți autori, și-au exprimat opinia în sensul că acest termen este un termen procedural de decădere, fiind prevăzut de Codul de procedură penală, iar depășirea lui atrage anularea plângerii prealabile și a urmăririi efectuate.
În fine, opinia dominantă, la care ne raliem, este în sensul că termenul în care poate fi introdusă plângerea prealabilă are un caracter special, cu elemente substanțiale și de procedură, care este determinat de natura juridică mixtă, substanțială și procedurală a instituției plângerii prealabile.
Prin urmare, deși termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile este un termen substanțial, este supus, în ce privește calcularea și posibilitatea prorogării sale, normelor cuprinse în Codul de procedură penală pentru termenele procedurale, care asigură o mai bună protecție persoanei vătămate.
În cazul în care persoana vătămată are capacitate de exercițiu, trebuie să introducă plângerea prealabilă în termen de 2 luni din ziua în care a știut cine este făptuitorul, dată ce poate să coincidă cu data săvârșirii faptei, dacă din acel moment autorul a fost cunoscut. Dacă făptuitorul nu este cunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui, situație în care termenul de 2 luni curge de la primirea comunicării organului judiciar. În lipsa unei prevederi legale, s-a susținut că persoana vătămată va putea sesiza organul de cercetare penală pentru identificarea autorului faptei, tot într-un termen de 2 luni, nefiind de conceput un termen nelimitat.
Când persoana vătămată este un minor sau incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul. Aici se disting două situații: una când persoana vătămată este un minor sub 14 ani sau un incapabil, și în acest caz introducerea plângerii revine reprezentantului legal (oricare părinte, tutore, curator), care trebuie s-o introducă în 2 luni de la data când a știut cine este făptuitorul și alta când este vorba de o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, când termenul curge de la data cunoașterii făptuitorului de către minor, care va face plângerea cu încuviințarea ocrotitorului său legal.
În literatura juridică și în practica judiciară s-au exprimat opinii diferite în legătură cu momentul în care începe să curgă termenul de 2 luni în cazul infracțiunilor continui cum este tulburarea de posesie. Într-o opinie, dominantă, se susține că în cazul acestei infracțiuni termenul curge din momentul consumării infracțiunii, care coincide cu data când făptuitorul a încetat acțiunea ilicită. În același sens, s-a pronunțat Instanța Supremă și Tribunalul Suceava.
Într-o altă opinie se consideră că termenul de 2 luni poate să curgă: din momentul consumării infracțiunii, dacă din acest moment este cunoscută identitatea făptuitorului, din momentul cunoașterii făptuitorului care se situează în intervalul de timp cuprins între momentul consumării și cel al epuizării, ori după epuizarea faptei, odată cu cunoașterea făptuitorului fără însă, să se depășească termenul de prescripție a răspunderii penale. Socotim că în măsura în care acțiunea de tulburare de posesie se prelungește în timp, persoana vătămată are posibilitatea să formuleze plângere prealabilă oricând până la încetarea ocupării imobilului de către inculpat.
Termenul de 2 luni expiră, potrivit art. 186 Cod procedură penală, la sfârșitul zilei corespunzătoare a celei de a doua luni, iar dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni. Atunci când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează.
Plângerea prealabilă este socotită în termen, chiar dacă a fost înregistrată la organul de urmărire sau la instanța de judecată după expirarea termenului, dacă a fost depusă înlăuntrul termenului de un deținut la administrația locului de deținere, de un militar la unitatea sa militară sau a fost înregistrată la poștă ca scrisoare recomandată.
Plângerea prealabilă introdusă în mod greșit la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată necompetentă, dar în termenul de 2 luni este considerată valabilă și este trimisă spre soluționare organului competent (art. 285 Cod procedură penală).
Plângerea se consideră depusă în termen chiar dacă a fost restituită pentru completare de către judecătorul de serviciu, sau dacă acesta a înregistrat-o, nu are relevanță dacă persoana vătămată a făcut unele completări ulterioare.
În cazul infracțiunii de abuz de încredere (și cele asemănătoare acesteia) termenul de introducere al plângerii curge, nu de la data neîndeplinirii obligației de restituire și nici de la data ultimului refuz de restituire, ci de la data primului refuz de restituire.
Introducerea tardivă a plângerii prealabile determină inexistența ei și încetarea procesului penal. Când plângerea prealabilă a fost trimisă prin poștă, cu scrisoare recomandată, împlinirea termenului prevăzut de lege pentru introducerea ei se socotește în raport cu data înscrisă în recipisa poștei și imprimată de sigiliul aplicat pe plicul original, iar nu cu data înregistrării plângerii. Având în vedere acestea, tardivitatea plângerii nu poate fi motivată cu participarea la campania agricolă, deoarece persoana vătămată putea folosi poșta .
2.1.2 Condițiile introducerii plângerii prealabile.
Condiționarea legii de introducerea plângerii prealabile, pentru exercitarea acțiunii penale.
Este de esența plângerii prealabile, ca instituție cu caracter complex, și reprezentând unica excepție creată de lege, când declanșarea acțiunii penale este lăsată la latitudinea persoanei vătămate.
Pentru ca plângerea prealabilă să intervină în procesul penal cu regimul său specific de condiție a pedepsibilității și procedibilității, este necesar ca legea penală să determine în mod expres, cazurile de infracțiuni cu privire la care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea ei. În acest sens, legiuitorul prevede în Codul penal, partea specială o serie de infracțiuni pentru care este necesară plângerea prealabilă prin menționarea expresă a acestei condiții în alineate aparte, de regulă cu caracter final, în chiar structura articolelor din partea specială a Codului penal ce reglementează infracțiunile vizate.
Astfel de infracțiuni sunt: lovirea sau alte violențe (art. 180 alin. 3 C.pen.); vătămarea corporală (art. 181 alin. 2 C.pen.); vătămarea corporală din culpă (art. 184 alin. 5 C.pen.); violare de domiciliu (art. 192 alin. 3 C.pen.); amenințarea (art. 193 alin. 2 C.pen); violarea secretului corespondenței (art. 195 alin. 3 C.pen.); divulgarea secretului profesional (art. 196 alin. 2 C.pen.); abandonul de familie (art. 305 alin. 2 C.pen.); nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (art. 307 alin. 3 C.pen.); furtul între soți ori rude apropiate (art. 210 alin. 1 C.pen.); abuzul de încredere (art. 213 alin. 2 C.pen.); gestiunea frauduloasă când bunul este proprietate privată (art. 214 alin. 3 C.pen.); distrugerea atunci când bunul este proprietate privată (art. 217 alin. 6 C. pen.).
După cum rezultă din exemplificarea infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea persoanei vătămate, se poate trage concluzia că statul a înțeles să renunțe la dreptul său de monopol în exercitarea acțiunii penale în favoarea persoanei vătămate pentru acele infracțiuni cu un grad mai redus de pericol social și care privesc interese cu implicații personale sau de familie care ar putea fi afectate dacă s-ar declanșa acțiunea penală fără acordul celor vătămați.
Condiții privind persoanele îndrituite a introduce plângerea prealabilă.
Din rațiunea și finalitatea instituirii plângerii prealabile ca o condiție de excepție a exercitării acțiunii publice prin disponibilizarea ei la îndemâna persoanei vătămate, rezultă că singura persoană care poate introduce cu efecte valabile plângerea prealabilă este persoana vătămată.
Pe cale de consecință, în cazul infracțiunilor pentru care legea penală instituie o atare condiție de pedepsibilitate (adică de tragere la răspundere penală), nici exercitarea plângerii de către organele judiciare ale statului din oficiu și nici introducerea ei de către o altă persoană decât cea vătămată prin infracțiune, nu sunt de natură a permite declanșarea acțiunii penale.
Deci, plângerea prealabilă trebuie introdusă personal de cel vătămat care, are capacitatea de exercițiu a drepturilor sale. Plângerea făcută de o altă persoană decât subiectul pasiv al infracțiunii apare ca făcută de o persoană fără calitate și deci echivalează cu lipsa plângerii prealabile.
Când se prevede pentru unele infracțiuni necesitatea unei plângeri prealabile, legea are în vedere persoana fizică ce poate deveni parte vătămată în proces.
Cu privire la calitatea de persoană vătămată, nu putem împărtăși opinia potrivit căreia și persoanele juridice ar putea fi considerate persoane vătămate în sensul dispozițiilor art. 131 C.pen. și, în consecință, și acestea ar putea introduce plângerea prealabilă în cazul în care ar fi vătămate prin vreo infracțiune dintre cele pentru care se prevede necesitatea plângerii prealabile.
Considerăm că din economia tuturor dispozițiilor legale privitoare la instituția plângerii prealabile rezultă, fără echivoc, faptul că numai persoanele fizice sunt vizate prin aceste reglementări.
În sprijinul opiniei noastre arătăm că retragerea plângerii prealabile și împăcarea părților, ca instituții strâns legate de instituția plângerii prealabile, sunt manifestări unilaterale și, respectiv, bilaterale de voință ale persoanelor fizice prin care acestea pun capăt procesului penal. După părerea noastră nu s-ar putea concepe niciodată că, împăcarea în procesul penal a intervenit între o persoană fizică și una juridică; de asemenea, nu s-ar putea spune că o persoană juridică și-a retras plângerea prealabilă.
Un alt argument care vine în sprijinul susținerilor noastre este și cel care rezultă din modul în care legiuitorul a reglementat instituția plângerii prealabile. Astfel, se poate observa că toate infracțiunile pentru care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sunt îndreptate împotriva persoanelor fizice sau a patrimoniului lor.
Susținătorii primei opinii relevă faptul că, într-adevăr, reglementarea plângerii prealabile vizează, în principal, ocrotirea persoanelor fizice, dar sunt și unele infracțiuni dintre cele pentru care legea condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, care poate fi îndreptată și împotriva persoanelor juridice (de ex., distrugerea, art. 217 C.pen.). În asemenea situație, titular al plângerii prealabile poate fi și persoana juridică, caz în care plângerea prealabilă va fi introdusă de reprezentantul legal. În practica judiciară au fost cazuri când unele instanțe s-au considerat legal sesizate prin plângeri prealabile ale persoanelor juridice.
De la regula potrivit căreia, plângerea prealabilă trebuie introdusă personal de partea vătămată, în vederea ocrotirii juridico-penale corespunzătoare a intereselor persoanei vătămate, când aceasta nu se află în posibilitatea de a-și exercita în mod deplin și în bune condiții dreptul de a se plânge organelor judiciare, sunt admise trei excepții când alte persoane pot introduce plângerea prealabilă în numele sau interesul său:
a) în cazul în care, persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu ori are capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea prealabilă poate fi introdusă, după caz, fie de reprezentantul legal, în prima ipoteză, fie de persoana vătămată însăși, dar cu încuviințarea reprezentantului legal (părinți, tutore sau curator), în cea de-a doua ipoteză. Plângerea făcută de reprezentantul unei persoane fără capacitate de exercițiu trebuie să cuprindă vârsta minorului, situația incapabilului și capacitatea sa de reprezentant legal sau pe baza unui act judiciar.
b) în cazul în care, cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, dar reprezentantul legal neglijează exercitarea drepturilor sale, art. 131 alin. 5 C.pen. a instituit posibilitatea exercitării acțiunii penale și din oficiu;
Așadar, în ipoteza prevăzută de art. 131 alin. 5 C.pen., funcționează atât principiul disponibilității asupra acțiunii penale, cât și principiul oficialității. În această privință, apreciem că punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu numai în subsidiar, adică numai în ipoteza în care cei îndrituți de lege nu au introdus plângerea prealabilă la organele competente.
c) în literatura juridică și practica judiciară, s-a mai admis că plângerea prealabilă poate fi făcută și printr-un mandat special, cu condiția confirmării sale ulterioare de către persoana vătămată, procura rămânând atașată plângerii. Mandatul special trebuie să fie dat în cadrul termenului prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile. În cuprinsul procurii este necesar să se precizeze împotriva cui se formulează plângere prealabilă și care este fapta penală care formulează obiectul plângerii prealabile.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că dispozițiile art. 222 alin. 5 C.proc.pen privind plângerea, ca mod general de sesizare a organelor de urmărire penală, nu se aplică în cazul plângerii prealabile, deoarece aceasta din urmă constituie o modalitate specială, prevăzută de lege, prin care persoana vătămată își exercită dreptul său exclusiv de a cere tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
În acest sens, în doctrină s-a arătat, pe bună dreptate, că plângerea prealabilă introdusă de copilul major pentru părinte apare ca fiind făcută de o persoană fără calitate, deoarece dispozițiile art. 222 alin. 5 C.proc.pen., potrivit cărora plângerea se poate face, printre alții, și de către copilul major pentru părinți, nu sunt aplicabile în cazul plângerii prealabile.
Din aceleași considerente, nu pot face plângere prealabilă părinții pentru copiii lor majori și nici un soț pentru celălalt soț.
Este posibil ca făptuitorul să vatăme prin fapta lui două sau mai multe persoane (o pluralitate de persoane vătămate). În această situație se pune problema dacă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este necesară plângerea tuturor persoanelor vătămate sau este suficientă și o singură plângere prealabilă.
Răspunsul la această întrebare este dat de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 131 alin. 3 si 4 C.pen. Astfel, fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală chiar dacă plângerea prealabilă s-a facut sau se menține numai de către una dintre ele. Fiind vorba de o indivizibilitate a răspunderii penale active, pentru ca răspunderea penală să nu mai aibă loc, trebuie ca nici o persoană vătămată să nu introducă plângere sau dacă a introdus-o numai una dintre părțile vătămate, să o retragă toate.
Mai mult, potrivit art. 131 alin.4 C.pen., “fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanților la săvârșirea ei chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține numai cu privire la unul dintre ei”. Deci, lipsa plângerii față de unii dintre ei nu înlătură răspunderea penală, întrucât operează indivizibilitatea pasivă.
Toate acestea determină în mod firesc următoarele efecte:
Caracterul personal al plângerii prealabile nu se mai menține în aceste situații, lucru inadmisibil, deoarece legea cere ca plângerea prealabilă să fie făcută personal de partea vătămată sau prin mandatar special, și fiind o condiție de pedepsibilitate – “principala cerință de conținut a oricărei plângeri prealabile este aceea de a exprima clar și neîndoielnic voința și dorința persoanei vătămate de a cere tragerea la răspundere penală a făptuitorului”, în acest caz are loc o extindere a voinței părții vătămate.
Ce se întâmplă dacă singura parte vătămată care a formulat o asemenea plângere decedează, iar celelalte persoane vătămate nu înteleg să depună plângere? Pentru ca procesul penal să înceteze ar trebui ca toate părțile vătămate să declare fie că se împacă cu inculpatul, fie că își retrag plângerea. Or, în această situație nu mai putem vorbi de suma manifestărilor de voință a tuturor părților vătămate. Conform acestor reglementări procesul penal va continua, trecându-se peste ceea ce-și doresc părțile vătămate, chiar și atunci când legiuitorul lasă la îndemâna părților vătămate dreptul de a dispune de inițierea și desfășurarea procesului penal.
Nu ni se pare corect nici faptul că, dacă retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală și necondiționată, ceea ce presupune ca retragerea să opereze atât în latura penală cât și în cea civilă și să nu fie făcută sub condiția unor reparații civile sau a conduitei ulterioare a inculpatului de partea vătămată, de ce ar trebui ca introducerea plângerii prealabile să fie afectată de condițiile prevăzute de art. 131 alin 3 si 4 C.pen..
În legătură cu titularii plângerii prealabile, un aspect controversat în doctrina și practica judiciară este dat de decesul parții vătămate. Astfel, s-a pus problema dacă mai este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate atunci când aceasta a decedat înainte de expirarea termenului de introducere. Pentru situația când decesul persoanei vătămate nu a fost determinat chiar de autorul faptei, s-a statuat, în mod corect, că lipsa manifestării de voință a persoanei vătămate, prin neintroducerea plângerii prealabile, echivalează cu lipsa acesteia și deci există obstacolul în promovarea acțiunii penale.
În cazul în care însă decesul părții vătămate s-a produs ca urmare a unei alte acțiuni a autorului infracțiunii pentru care se cere plângerea prealabilă, părerile sunt împărțite. Unii autori au susținut că ocrotirea victimelor unor infracțiuni se face cât timp sunt în viață și își manifestă voința de a fi tras autorul faptei la răspundere penală; decesul său, indiferent de motive, nu poate atrage introducerea plângerii de alte persoane sau începerea urmăririi penale din oficiu.
Potrivit altei soluții, decesul victimei ca urmare a unui omor prin care s-a încercat acoperirea unui viol nu mai face necesară plângerea prealabilă pentru viol, acțiunea penală urmând a fi pusă în mișcare din oficiu; se susține astfel, că plângerea prealabilă se justifică în cazul când persoana vătămată are capacitatea de a acționa, nu și atunci când, prin comiterea unei infracțiuni asupra ei a fost ucisă și s-a înlăturat astfel posibilitatea unei plângeri prealabile. Această ultimă soluție, îmbrățișată recent de Înalta Curte de Casație și Justiție, dând o interpretare extensivă dispozițiilor legale, vine în întâmpinarea propunerilor de lege ferenda făcute anterior.
Decesul persoanei vătămate după ce a introdus plângerea prealabilă nu produce nici un efect, procesul penal continuând până la finalizarea sa printr-o hotărâre judecătorească definitivă; numai decesul învinuitului sau inculpatului atrage încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal, nu și decesul părții vătămate după depunerea plângerii prealabile.
Un aspect important de reținut și întâlnit în practică este situația în care partea vătămată nu formulează plângerea prealabilă, atunci când este vorba despre infracțiuni în cazul cărora legiuitorul prevede expres obligativitatea unei astfel de plângeri pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, iar procurorul în lipsa plângerii prealabile, pune în mișcare acțiunea penală. Cum va proceda în acest caz instanța?
Instanța urmează să dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b coroborat cu art. 10 lit. f C.proc.pen. Edificator în acest sens, am reținut din practica Curții de Apel Iași pe anul 2004, Decizia penală nr. 211 din 15 iunie 2004.
Reținem, astfel, următoarele:
Prin sentința penală nr. 276 din 01 aprilie 2004, Tribunalul Iași a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 C.pen. și omor prevăzut de art. 174 C.pen.
A reținut instanța de fond că inculpatul a întreținut un raport sexual cu victima împotriva voinței acesteia. Ulterior, victima a rămas în compania inculpatului cu care a consumat băuturi alcoolice, după care inculpatul a lovit-o până când acesteia i s-a făcut rău. Peste noapte, victima a decedat, urmare a leziunilar produse prin lovire. În apelul inculpatului care a vizat individualizarea pedepselor, sentința a fost desființată, motivul de nelegalitate invocat din oficiu, în condițiile art. 371 alin. 2 C.proc.pen., constând în greșita condamnare pentru infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 C.pen.
În conformitate cu art. 197 alin. 4 C.pen., acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate. Prin această prevedere, legiuitorul a urmărit să ocrotească interesele victimei, care ar putea dori ca faptele să nu fie date publicității.
Potrivit art. 222 alin. 3 C.proc.pen., plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special și atașat la plângere. Alineatul 5 al aceluiași articol, prevede că plângerea se poate face și de către unul dintre soți pentru celălalt soț sau de copilul major pentru părinți. Cum partea vătămată a decedat la scurt timp după viol, a fost în imposibilitate de a formula plângere sau de a mandata o altă persoană, iar în termenul de două luni prevăzut de art. 284 C.proc.pen., nici o persoană din cele prevăzute de art. 222 alin. 5 C.proc.pen. nu a depus plângere la organul de urmărire penală pentru infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 C.pen.
În conformitate cu art. 131 C.pen., în cazul infracțiunii pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Raportat acestor dispoziții, nelegal, instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 C.pen., pentru că lipsește condiția prevăzută de legiuitor pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și anume plângerea prealabilă.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a cu art. 10 lit. f C.proc.pen., instanța de apel a dispus încetarea procesului penal pentru infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 C.pen..
Efectele lipsei plângerii prealabile.
Lipsa plângerii prealabile este prevăzută în art. 131 Cod penal și constituie o cauză care înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor pentru care legea condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de introducere a plângerii de către persoana vătămată.
Dacă această persoană nu introduce plângerea prealabilă la organele competente în termenul prevăzut de lege, tragerea la răspunderea penală nu mai poate avea loc. Plângerea prealabilă este o condiție de tragere la răspundere penală, dar și de pornire a procesului penal; este o instituție cu caracter mixt, reglementată atât de dreptul penal, cât și de dreptul procesual penal.
Declarația luată părții vătămate de către organul de poliție, în finalul căreia se face mențiunea că aceasta se constituie parte civilă în procesul penal, nu poate fi considerată plângere prealabilă. În aceste condiții organul de urmărire penală nefiind sesizat legal nu se poate dispune începerea urmăririi penale. În acest caz se aduce în discuție o problemă de drept referitoare la neasimilarea constituirii de parte civilă în procesul penal cu plângere prealabilă.
Din punct de vedere procesual, plângerea prealabilă este mijlocul juridic prin intermediul căruia se realizează tragerea la răspundere penală în cazurile în care acțiunea penală nu poate fi exercitată dacă aceasta lipsește.
Plângerea pentru o faptă prevăzută de art. 279 alin. 2 Cod procedură penală săvârșită împotriva unui minor lipsit de capacitate de exercițiu se adresează instanței de judecată de către reprezentantul legal al acestuia.
Plângerea introdusă de bunici, în loc de părinții persoanei vătămate minore lipsite de capacitate, este lipsită de valabilitate, iar împrejurarea că, la data săvârșirii infracțiunii împotriva sa, minorul se afla, temporar, în îngrijirea bunicilor este, sub acest aspect, irelevantă.
Trăsăturile acțiunii civile în procesul penal sunt foarte apropiate de cele ale plângerii prealabile. Într-adevăr, ca instituție a dreptului procesual penal, acțiunea civilă care se exercită în cadrul procesului, ca accesoriu al acțiunii penale, capătă, datorită acestei împrejurări, trăsături de oficialitate, pe care le împrumută de la acțiunea penală .
Dar, cu toate trăsăturile sale de oficialitate, acțiunea civilă alăturată procesului penal îți păstrează totuși caracterul de acțiune civilă exercitându-se, de regulă, la cerere, fiind divizibilă și disponibilă.
Diferențierea existentă între plângerea prealabilă și acțiunea civilă în procesul penal apare și mai pregnantă dacă se ține seama de natura acestor două instituții juridice (ambele fiind, totuși, instituții de drept procesual penal). Plângerea prealabilă este un mod special de sesizare a organelor judiciare, în sensul că atunci când legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acesteia, de asemenea acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, și dacă s-a întâmplat acest lucru ea nu poate fi exercitată.
Acțiunea civilă, în general, constituie un instrument juridic pentru tragerea la răspundere civilă a celui care a cauzat altuia o pagubă, iar acțiunea civilă alăturată celei penale reprezintă un instrument procesual pentru tragerea răspundere civilă a celui care a cauzat altuia un prejudiciu prin comiterea unei infracțiuni.
În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă, urmărirea penală neputând începe în lipsa acesteia, înseamnă că plângerea prealabilă este un instrument procesual de tragere la răspundere penală, chiar dacă aceasta se realizează pe calea mediată a acțiunii penale pe care o intentează organului de stat competent.
Acțiunea civilă în procesul penal, care se concretizează prin constituirea de parte civilă, este un accesoriu al acțiunii penale, ea neputând fi exercitată dacă nu există acțiune penală pusă în mișcare, iar soluționarea ei depinzând de modul în care este soluționată acțiunea penală conform art. 346 alin. 4 Cod procedură penală, instanța penală nu soluționează acțiunea civilă alăturată celei penale, ci dimpotrivă pronunță încetarea procesului penal și îndreaptă acțiunea civilă, pentru a o rezolva atunci când se constată că lipsește plângerea prealabilă, aceasta din urmă lipsind, procesul penal încetează, iar acțiunea civilă se înaintează instanței civile pentru soluționare.
Retragerea plângerii prealabile.
Retragerea plângerii prealabile constituie o cauză ce înlătură răspunderea penală și constă într-un act de voință unilateral al persoanei vătămate printr-o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, de a-și retrage plângerea făcută, art. 131 alin. 2 Cod penal .
Retragerea plângerii prealabile trebuie să aibă loc înainte de pronunțarea hotărârii definitive de condamnare, având ca efect încetarea procesului penal. Retragerea trebuie să se manifeste printr-o declarație formală a persoanei vătămate, să fie explicită.
Ea poate fi și implicită în cazul când, așa cum prevede legea (art. 284 Cod procedură penală), partea vătămată lipsește la două termene consecutive în fața organelor de jurisdicție competente.
De asemenea, retragerea plângerii trebuie să fie totală și necondiționată, adică să privească atât latura penală, cât și cea civilă a cauzei.
Învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal, conform art. 13 Cod procedură penală. Retragerea plângerii prealabile produce efecte irevocabile, în sensul că, după ce retragerea a avut loc, persoana vătămată nu mai poate face o altă plângere cu privire la aceeași faptă. În cazul, în care sunt mai multe persoane vătămate, în baza principiului indivizibilității active, pentru ca retragerea plângerii prealabile să producă efectele prevăzute de lege trebuie ca ea să fie făcută de toate persoanele vătămate care au introdus plângere; dacă se menține o singură plângere, răspunderea penală nu este înlăturată.
În cazul participației, retragerea plângerii prealabile, pentru a-și produce efectele trebuie să privească pe toți participanții, în baza principiului indivizibilității pasive. Dacă plângerea se menține pentru vreunul din participanți, nu se înlătură răspunderea penală a acestora.
Lipsa plângerii prealabile și retragerea plângerii prealabile sunt instituții cu caracter mixt, constituind atât cauze pentru înlăturarea răspunderii penale, privite sub aspectul dreptului penal material, cât și cauze de împiedicare a începerii sau continuării procesului penal, privite prin prisma dreptului procesual penal, fiind reglementate în cele două ramuri ale dreptului.
În Codul din 1936, aceste instituții, în mod eronat, au fost considerate ca fiind cauze ce aveau ca efect stingerea incriminării.
Atunci când retragerea s-a făcut în fața instanței de recurs, ea își produce efectele de îndată, în cazul în care inculpatul recurent nu a solicitat continuarea procesului penal, conform art. 13 Cod procedură penală, ci a cerut să se ia act de declarația părții vătămate; ca atare, în asemenea situații, urmează a se admite recursul, a se casa hotărârea atacată și a se dispune încetarea procesului penal.
Manifestarea neechivocă de voință a părții vătămate care declară că nu urmărește condamnarea inculpatului echivalează cu o retragere a plângerii prealabile.
Retragerea plângerii prealabile este posibilă și după exercitarea recursului extraordinar, deoarece aceasta implică soluționarea din nou a acțiunii penale.
Retragerea plângerii nu exclude obligația inculpatul de a achita cheltuielile legate de asistența sanitară a victimei.
Latura penală și cea civilă, în procesul penal, sunt indivizibile. Dar, în condițiile în care partea vătămată a făcut declarația că nu cere condamnarea inculpatului ci doar obligarea sa la despăgubiri civile, prima instanță trebuie nu numai să pronunțe încetarea procesului penal ci să dispună scoaterea de pe rol a cauzei și să o trimită unui complet de judecată civilă pentru ca partea vătămată să-și poată valorifica, pe această cale pretențiile sale. Sub nici o formă acțiunea civilă nu mai poate continua alături de cea penală, întrucât aceasta nu mai există ca urmare a retragerii plângerii prealabile.
În cazul în care, deși, în ședință publică s-a dispus încetarea procesului penal, pe considerentul că persoana vătămată a declarat că își retrage plângerea, la dosar nu există o declarație scrisă a părții vătămate și de asemenea, acesteia nu i s-a asigurat un interpret (partea vătămată este surdo-mut) pentru a i se da astfel posibilitatea să înțeleagă problemele puse în discuție de către instanță, în raport cu care să-și exprime propria poziție, retragerea plângerii prealabile nu poate fi considerată valabilă, urmând a se admite recursul extraordinar, a se casa hotărârea atacată și a se trimite cauza pentru rejudecare la prima instanță, cu care prilej se va aprecia și dacă nu este cazul, a se asigura persoanei vătămate asistență juridică din oficiu, conform art. 173, alin. 3 Cod procedură penală.
2.1.5 Împăcarea părților.
Împăcarea părților, prevăzută în art. 132 Cod penal, constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale, ce constă în înțelegerea intervenită între partea vătămată și infractor, care are ca efect stingerea acțiunii penale, în cazurile prevăzute de lege.
Împăcarea părților reprezintă un act bilateral, caracterizat prin acordul de voință a celor două părți: partea vătămată și infractor.
Ea operează, de regulă, în cazul acelor infracțiuni pentru care acțiunea penală pornește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (se poate prevedea și pentru unele cazuri când acțiunea penală nu se pune în mișcare, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cum este infracțiunea de seducție: art. 199 Cod penal;
Împăcarea trebuie să fie explicită, adică exprimată clar între cele două părți.
Împăcarea părților trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
împăcarea are loc între persoana vătămată și infractor. În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau având o capacitate restrânsă, deși acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu, legea prevede că împăcarea părților înlătură răspunderea penală, chiar dacă acțiunea penală pornește din oficiu.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face de către reprezentanții lor legali, iar în cazul celor cu capacitate de exercițiu restrânsă, împăcarea se face de către aceștia cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.
împăcarea este personală, în sensul că produce efecte numai față de persoana sau persoanele cu care partea vătămată s-a împăcat (produce efecte in personam, spre deosebire de lipsa plângerii prealabile, care produce efecte in rem).
Deși în cazul participației, nu operează asupra tuturor participanților, ci numai asupra aceluia sau acelora cu care partea vătămată s-a împăcat.
c) împăcarea trebuie să fie totală, necondiționată și definitivă. Trebuie să fie totală, adică să ducă la stingerea procesului atât sub aspectul laturii penale, cât și a celei civile.
Mai trebuie să fie necondiționată, în sensul că stingerea răspunderii penale să nu fie subordonată îndeplinirii vreunei condiții. În sfârșit, trebuie să fie definitivă, adică părțile să declare că este irevocabilă, independentă de îndeplinirea vreunei obligații luate unilateral sau bilateral prin actul de împăcare.
d) pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare privitoare la fapta săvârșită. Poate interveni, deci, în faza de urmărire, de judecată în fond sau în recurs, mai înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă.
Sub aspectul efectelor juridice, împăcarea părților, ca și celelalte instituții prezentate în cele ce preced, duce la înlăturarea răspunderii penale; organele de urmărire dispun încetarea urmăririi penale, iar instanța de judecată, dacă împăcarea s-a produs în fața lor, dispun încetarea procesului penal. Acțiunea penală se stinge în momentul împăcării părților. Împăcarea fiind totală, duce și la stingerea acțiunii civile; organul judiciar declară încetarea procesului penal atât în ce privește latura penală, cât și latura civilă a cauzei.
Împăcarea părților înlătură răspunderea penală și în cazul calomniei săvârșită prin presă, deoarece aceasta nu este decât o calomnie obișnuită, comisă printr-un mijloc specific: presa.
Împăcarea părților, în cazul persoanei vătămate care nu a împlinit 14 ani, trebuie făcută de părinți pentru minor, iar nu de acesta din urmă, în cazul în care partea vătămată are 14 ani împliniți, împăcarea e valabilă numai dacă se face de către minor, cu consimțământul ambilor părinți.
Soțul nu se poate împăca pentru soție, împăcarea având un caracter personal și fiind la dispoziția părții vătămate.
Împăcarea părților presupune o declarație explicită de voință a părților în fața instanței, simpla prezumție de împăcare nefiind eficientă .
Instanța nu poate lua act de declarația unilaterală a părții vătămate că se împacă cu inculpatul câtă vreme lipsește o declarație de împăcarea a acestuia, deoarece împăcarea este un act bilateral.
În cazul în care sesizarea instanței s-a făcut din oficiu, pentru infracțiunea prevăzută de art. 184 alin. 2 Cod penal ,instanța ia o hotărâre vădit netemeinică și esențial nelegală prin aceea că nu a procedat la efectuarea cercetării judecătorului și a dispus încetarea procesului penal prin împăcarea părților.
2.2 Conținutul plângerii prealabile.
Conform dispozițiilor art. 283 Cod procedură penală, plângerea prealabilă făcută de către titularii acesteia trebuie să cuprindă: descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părților și a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă și, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente.
Din analiza comparativă a dispozițiilor art. 283 și a art. 222 alin. 2 Cod procedură penală, se poate observa că legea a înțeles să facă deosebire între plângere și plângerea prealabilă și sub aspectul conținutului acestora.
În conținutul plângerii prealabile trebuie să fie indicate, în plus față de conținutul plângerii, adresa părților și a martorilor și precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă, precum și , atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente.
Pentru a căpăta caracterul unei plângeri prealabile se cere și manifestarea de voință ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală.
Conținutul plângerii prealabile trebuie să fie complet când se adresează instanței de judecată și constituie actul de sesizare, oferind toate datele necesare pentru a se efectua cercetarea judecătorească și soluționa cauza. Când plângerea prealabilă nu este completă, se restituie persoanei vătămate cu menționarea completărilor ce urmează a se face.
Nu se cere ca persoana vătămată să indice în plângere și încadrarea juridică a faptei, pentru că este posibil să nu aibă cunoștințe juridice și, de altfel, această misiune revine organului judiciar sesizat.
În cazul în care plângerea prealabilă se adresează organului de urmărire penală, este posibil să nu se cunoască persoana făptuitorului și nici mijloacele de probă, însă de această dată revine obligația organului de cercetare penală de a efectua investigații și când s-a stabilit cine a săvârșit fapta se comunică persoanei vătămate, care va trebui să-și manifeste, în termen de 2 luni, voința de a fi tras făptuitorul la răspundere penală.
a) indicarea părții vătămate, prin nume, inițială, prenume, domiciliu; dacă plângerea prealabilă a fost făcută prin mandatar, la aceasta se atașează mandatul special, iar dacă este făcută de reprezentantul legal al persoanei vătămate fără capacitate de exercițiu, plângerea prealabilă trebuie să cuprindă vârsta minorului, situația persoanei incapabile și calitatea sa de reprezentant legal pe bază de acte. În cazul în care se reclamă fapte de violență, la plângerea prealabilă se va atașa și un certificat medico-legal din care să rezulte numărul de zile îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor și în raport de numărul de zile se va stabili competența instanței de judecată sau a organului de urmărire penală.
De regulă, plângerea prealabilă se face printr-o cerere scrisă, care trebuie semnată de persoana vătămată, însă dacă s-a omis semnătura, aceasta se poate face în fața organului judiciar, după o prealabilă verificare.
Este posibilă și o plângere prealabilă făcută oral, dacă persoana vătămată nu știe să scrie sau să semneze, ori când este făcută în ședința de judecată, în condițiile art. 286 Cod procedură penală, și se consemnează într-un proces verbal sau în încheierea de ședință.
b) precizarea autorului faptei, prin nume, inițială, prenume, domiciliu;
Autor al faptei în acest caz nu are înțelesul restrâns din art. 24 Cod penal, ci are sensul pe care Codul penal îl dă participantului art. 23 Cod penal ,adică persoana ce are calitatea fie de autor, fie de instigator sau complice, nefiind necesară specificarea acestei calități.
Dacă la săvârșirea faptei sau a faptelor au participat mai multe persoane cunoscute de partea vătămată, vor fi și acestea indicate în plângerea prealabilă.
Dacă nu sunt cunoscute este suficient ca în plângere să fie indicată numai una dintre ele și să fie făcută precizarea că au participat și alte persoane al căror nume îi este necunoscut părții vătămate; în acest caz plângerea prealabilă își extinde efectele și asupra celorlalte persoane, a căror identificare se face în cursul procesului penal (art. 131 alin. 4 Cod penal;).
În legătură cu conținutul pe care trebuie să-l aibă, potrivit legii (art. 283 Cod procedură penală), plângerea prealabilă se pune întrebarea: dacă un astfel de act este incomplet, care sunt valențele sale juridice?
Soluția este în funcție de elementele care lipsesc din conținutul acestui act. Astfel, în cazul în care în plângerea prealabilă nu este indicat numele autorului infracțiunii, sesizarea nu poate fi considerată legală, deoarece, în mod practic, organul sesizat nu poate da satisfacție cerințelor legii.
O asemenea concluzie se degajă și din dispozițiile art. 279 Cod procedură penală, în care se arată că, în situația în care făptuitorul nu este cunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui.
Uneori, însă, elementele care lipsesc din conținutul plângerii prealabile nu înlătură efectele pe care aceasta le produce potrivit legii. Astfel, plângerea prealabilă introdusă în termen sesizează în mod legal instanța, chiar dacă, ulterior, petiționarul a făcut completări privind diverse aspecte ale cauzei, care lipseau din plângerea prealabilă introdusă inițial.
c) descrierea faptei, cu precizarea datei și a împrejurărilor în care s-a comis;
În caz de pluralitate de fapte, fiecare din acestea va fi descrisă separat. Nu este nevoie să se descrie amănunțit toate împrejurările în care a fost săvârșită fapta, esențial este ca din expunerea făcută să se determine fapta în concret. Nu este necesar nici să se dea o încadrare juridică a faptei, iar dacă aceasta a fost dată nu are importanță exactitatea sa.
Dacă alta ar fi în realitate fapta decât cea descrisă în plângerea prealabilă, și dacă și pentru aceasta este necesară plângerea prealabilă, nu se poate proceda la urmărirea sau la judecarea acelei fapte decât dacă s-a făcut o nouă plângere prealabilă, care să aibă ca obiect fapta săvârșită în realitate.
Dacă fapta descrisă în plângere se află în concurs cu alte fapte, de asemenea urmăribile și judecabile la plângerea prealabilă, și plângerea nu privește și aceste fapte, acestea nu pot face obiect de urmărire penală sau de judecată ca urmare a introducerii plângerii prealabile, deoarece organul căruia i-a fost adresată plângerea este investit prin plângerea prealabilă numai cu privire la fapta care formează obiectul plângerii.
Dacă pentru fapta descrisă nu se cere plângere prealabilă, plângerea făcută va avea valoarea unei simple plângeri sau a unui denunț și, deci dacă a fost introdusă la organul de urmărire penală, acesta se va considera sesizat cu urmărirea acelei fapte, iar dacă plângerea a fost introdusă la instanța de judecată, aceasta o va trimite organului de urmărire penală.
d) arătarea mijloacelor de probă de care partea vătămată înțelege să se folosească în dovedirea plângerii sale. Spre exemplu, dacă este vorba de infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, trebuie atașat certificatul medico-legal din al cărui conținut să rezulte descrierea leziunilor și timpul necesar pentru îngrijiri medicale în vederea vindecării, cât și proba cu martori care să confirme că leziunile prevăzute în certificatul medico-legal au fost cauzate de inculpat, cu vinovăție.
e) constituirea de parte civilă a persoanei vătămate, cu precizarea obiectului acestei cereri și, atunci când este cazul, cu indicarea persoanei responsabile civilmente, care trebuie citată în proces.
Precizarea privind constituirea de parte civilă se explică prin aceea că întotdeauna, în cazul infracțiunilor pentru care legea cere plângere prealabilă, vătămată este numai persoana fizică pentru care, în principiu, funcționează regula disponibilității acțiunii civile.
Acțiunea civilă se exercită din oficiu, în cazul persoanelor fizice prejudiciate material prin infracțiuni numai dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă (art. 17 alin. final Cod procedură penală ).
f) luarea unor măsuri asigurătorii, în cazul în care persoana vătămată a suferit un prejudiciu material de pe urma infracțiunii, drept prevăzut de dispozițiile art. 163 Cod procedură penală.
Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile și imobile aparținând învinuitului sau inculpatului.
Alte elemente ce trebuie să le conțină plângerea prealabilă sunt: semnătura părții vătămate și denumirea organului căruia i se adresează.
Plângerea prealabilă va conține mențiunile complementare (mijloacele de probă, indicarea adresei părților și a martorilor, constituirea de parte civilă, indicarea persoanei responsabile civilmente) numai atunci când ele sunt cunoscute celui care face plângerea prealabilă. Dacă nu sunt cunoscute actele complementare, pot fi completate ulterior, în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată căreia i-a fost adresată plângerea prealabilă.
Calitatea de parte vătămată nu este necesar a fi menționată în cuprinsul plângerii prealabile, deoarece aceasta implică, prin ea însăși, declararea persoanei vătămate ca parte în procesul penal.
Dispozițiile art. 222 alin. 4 Cod procedură penală pot fi extinse și plângerii prealabile, ceea ce face posibil ca ea să fie făcută și oral, lipsită de orice formalism.
Dacă plângerea nu întrunește cerințele prevăzute de art. 283 Cod procedură penală, judecătorul să o restituie persoanei vătămate pentru completare. Plângerea completată, chiar introdusă peste termenul legal, nu este tardiv introdusă dacă prima variantă a fost introdusă în termen legal.
Plângerea prealabilă cerută de art. 320 Cod penal și altele nu poate fi înlocuită printr-o declarație luată persoanei vătămate în timpul urmăririi penale. Ca urmare, lipsind plângerea prealabilă, instanța de recurs a dispus încetarea procesului penal.
Soluția este discutabilă. În măsura în care din declarația dată în fața organului de urmărire penală ar fi rezultat toate elementele cerute de art. 283 Cod procedură penală, această declarație poate fi considerată și ca plângere prealabilă.
Legea procesuală nu cere ca o condiție de validitate a plângerii prealabile existența unui înscris separat, voința persoanei vătămate de a pune în mișcare acțiunea penală putând să se manifeste și în cuprinsul declarației date la organul de urmărire asupra faptei respective. Esențial este ca persoana vătămată să fi cuprins în declarația sa toate datele necesare și să fi declarat că voiește să pună în mișcare acțiunea penală.
De altfel, organul judiciar are obligația să dea persoanei vătămate toate explicațiile și eventual să-i ceară să-și completeze declarația și cu datele care lipsesc.
CAPITOLUL III.
ORGANELE LA CARE SE POATE INTRODUCE PLÂNGEREA PREALABILĂ.COMPETENȚA ACESTORA.
3.1 Preliminarii.
Instituția plângerii prealabile a cunoscut în legislația penală și procesual penală română mai multe forme.
În Codul de procedură penală din 1936, persoana vătămată se putea adresa cu plângere în două cazuri: pentru infracțiunile de competența Judecătoriei, indiferent de constituirea sa de parte civilă; pentru infracțiunile de competența Tribunalului, cu condiția să se fi constituit parte civilă pentru infracțiunea săvârșită și să fie casată plângerea la Ministerul Public. Acest mod de sesizare a instanței a purtat denumirea de plângere directă.
Din 1956 plângerea prealabilă adresată instanței a purtat denumirea de plângere prin acțiune directă. După apariția comisiilor de judecată nu era posibilă sesizarea directă a instanței, trebuind parcursă o procedură de împăcare.
Prin modificările aduse de Legea nr. 104/1992, prin care au fost desființate comisiile de judecată, a fost reintrodusă acțiunea penală directă care se materializează prin sesizarea directă a instanței de judecată prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru infracțiunile stabilite de lege.
În prezent, însă, prin adoptarea Legii nr. 356/2006 și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, spre deosebire de vechea reglementare, anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală astfel modificat, la data de 10.09.2006, plângerea prealabilă a persoanei vătămate se poate adresa doar organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit art. 279 alin. 2 C.proc.pen.
Prin urmare, dispoziția cuprinsă în art. 279 alin. 2 lit. a C.proc.pen. intrat în vigoare la data de 01.01.2005, care prevedea introducerea plângerii prealabile direct la instanța de judecată în cazul anumitor infracțiuni expres prevăzute de lege, a fost abrogată.
Anterior modificării survenite, alin. 2 al art. 279 C.proc.pen. avea următorul conținut:
“(2) Plângerea prealabilă se adresează:
a) instanței de judecată, în cazul infracțiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, 184 alin (1), 193, 205, 206, 210, 213, 220, dacă făptuitorul este cunoscut. Când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui.
Aceste prevederi se aplică și în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 193, 205 și 206 din Codul penal, săvârșite prin presă sau orice mijloace de comunicare în masă;
b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracțiuni decât cele arătate la lit. a);
c) organului competent să efectueze urmărirea penală, când plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător și controlor financiar de la camera de conturi județeană, controlor financiar de la Curtea de Conturi sau contra uneia din persoanele arătate în art. 29 pct. 1 C.proc.pen.”
Cât privește activitatea procesuală în fața instanței sesizată prin plângere prealabilă, potrivit vechii reglementări, anterior adoptării Legii nr. 356/2006 și O.U.G. nr. 60/2006, aceasta se desfășoară potrivit normelor dreptului comun aplicabile în faza de judecată. Spre deosebire însă, de judecata în cauzele ce se urmăresc din oficiu la care partea vătămată poate sau nu să se prezinte fără ca prin aceasta să oprească cursul procesului penal, la judecarea cauzelor cu plângerea prealabilă adresată direct instanței, lipsa nejustificată a părții vătămate la două termene consecutive de judecată era considerată drept retragere a plângerii prealabile.
Era însă necesar ca absența părții să conducă indubitabil la concluzia că aceasta își manifestă dezinteresul față de rezolvarea cauzei și tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
O asemenea atitudine a părții vătămate nu putea fi reținută în cazul în care aceasta își manifestase voința de a continua procesul penal, depunând la dosar, înainte de termenele la care a lipsit, o cerere însoțită de o adeverință medicală prin care solicită amânarea cauzei pe motiv de boală.
De asemenea, dispoziția cuprinsă în art. 2841 C.proc.pen., în prezent abrogată, nu era incidentă în cazurile în care partea vătămată era reprezentată în proces, iar reprezentantul ei nu a lipsit nejustificat la două termene consecutive în fața primei instanțe.
Prezumția instituită de art. 2841 nu putea fi reținută nici în cazul în care partea vătămată nu se prezenta la un termen în fața instanței, știind că procesul nu se află în stare de judecată, cum ar fi situația în care nu s-a depus o expertiză a cărei efectuare s-a dispus anterior.
De asemenea, absența nejustificată a părții vătămate trebuia să fie imputabilă în exclusivitate acesteia, și nu instanței care a procedat greșit la îndeplinirea operațiunilor de citare. Nu echivala cu absența nejustificată nici atitudinea părții vătămate care deși nu a răspuns la apelul nominal al părților la două termene consecutive, totuși la aceste termene s-a prezentat la sfârșitul ședinței, luând termenul în cunoștință. Într-o asemenea situație nu putea fi dispusă încetarea procesului penal.
Dispozițiile art. 2841 aveau efect și asupra laturii civile, conducând la stingerea acțiunii civile, deoarece retragerea plângerii prealabile fiind totală și necondiționată, privește ambele laturi ale procesului penal.
3.2 Introducerea plângerii prealabile la organul de cercetare penală sau la procuror.
Când punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, o astfel de plângere constituie actul de sesizare a organului de cercetare penală și totodată actul în temeiul căruia se poate dispune începerea urmăririi penale.
Articolul. 279 alin. 2, stabilește că plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului în cazul altor infracțiuni decât cele arătate la lit. a, ceea ce înseamnă că sunt avute în vedere infracțiunile prevăzute în actualul Codul penal de art. 181 ,184 alin. 3 , 192 alin.1,195, 196, 197, 214 alin. 1 , 217 alin. 1 , 305, 307 , 320 , precum și cele din legile speciale, pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, cum sunt cele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 11 din 29.01.1991 privind combaterea concurenței neloiale, de art. 140, 141 și 142 lit. a, c, j, l, n și o din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (M.O. nr. 60/1996), ș.a.
Aceste infracțiuni prezintă un grad de pericol social mai ridicat decât cele pentru care plângerea se adresează instanței de judecată, ceea ce face necesar efectuarea unei urmăriri penale. În caz de infracțiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile, așa cum se prevede în art. 280 Cod procedură penală.
Dacă infracțiunea săvârșită este dintre cele arătate în art. 279 alin. 1, constatările făcute vor fi trimise, la cerere, instanței sesizate prin plângere. În celelalte cazuri, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, după caz, continuă urmărirea penală sau trimite cauza organului competent. Dacă au fost săvârșite mai multe infracțiuni în stare de indivizibilitate sau de conexitate, din care unele sunt de competența organului de cercetare al poliției, iar altele revin organului de urmărire competent după calitatea persoanei, întreaga cauză va reveni ultimului organ.
Aceluiași organ îi va reveni competența și atunci când printre infracțiunile aflate în indivizibilitate sau conexitate se află și una din cele menționate în art. 279 alin. 1 Cod procedură penală.
Infracțiunile pentru care plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului sunt:
vătămarea corporală – art. 181;
vătămarea corporală din culpă – art. 184 alin. 3;
violarea de domiciliu – art. 192 alin. 1;
violarea secretului corespondenței – art. 195;
divulgarea secretului profesional – art. 196;
violul – 197 alin. 1;
distrugerea – art. 217 alin.1;
abandonul de familie – art. 305;
nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului – art. 307
tulburarea folosinței locuinței – art. 320 .
Întrucât nici una dintre infracțiunile la care se referă art. 279 alin. 2 Cod procedură penală nu este de competența exclusivă a procurorului (art. 209 alin. 3 Cod procedură penală nu se referă la nici una din aceste infracțiuni), pentru oricare din aceste infracțiuni plângerea prealabilă se poate adresa fie organului de cercetare penală, fie procurorului.
Practica judiciară în domeniu a stipulat că plângerea pentru infracțiunea prevăzută la art. 184 alin. 3 Cod penal ,infracțiunea de vătămare corporală gravă, se introduce la organele de urmărire.
Tot astfel, pentru infracțiunea prevăzută în art. 320 Cod penal , infracțiunea de tulburare a folosinței locuinței și infracțiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. 1 Cod penal, plângerea prealabilă se introduce la organele de urmărire.
Dacă persoana vătămată este minor, organele de urmărire penală se pot sesiza oricând, din oficiu, fără să fie obligate să verifice dacă minorul sau ocrotitorul legal au introdus plângere prealabilă în termen legal ori dacă au declarat că nu introduc o astfel de plângere.
Dacă persoana vătămată a decedat înainte de a introduce plângerea prealabilă, inculpatul nu mai poate fi tras la răspundere pentru fapta respectivă, protecția legii penale cu privire la faptele comise împotriva persoanei vătămate existând numai pe timpul cât aceasta trăiește.
Chiar dacă inculpatul ar fi urmărit și pentru alte fapte conexe cu cea săvârșită împotriva persoanei vătămate, el nu va putea fi trimis în judecată, prin rechizitoriu, și pentru o faptă cu privire la care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Procurorul care a primit plângerea poate el însuși începe urmărirea penală, în baza dreptului pe care i-l acordă art. 218 alin. 2 Cod procedură penală sau poate trimite plângerea organului competent.
Organele de cercetare la care se introduce plângerea prealabilă sunt cele arătate în art. 207 Cod procedură penală care au o competență generală de urmărire penală, nici una din infracțiunile la care se referă art. 279 alin. 2 Cod procedură penală nu face parte din infracțiunile pentru care urmărirea penală se face de către organele de cercetare speciale (art. 208 Cod procedură penală).
În cazul în care plângerea adresată organului de cercetare privește o infracțiune pentru care nu este necesară plângerea prealabilă, însă această infracțiune este de competența organului de cercetare unde a fost introdusă, acesta reține cauza pentru a efectua urmărirea, plângerea prealabilă introdusă fiind considerată o plângere simplă. Atunci când organul de cercetare astfel sesizat constată că nu este competent să efectueze urmărirea, trimite cauza procurorului (art. 210 alin. 2 Cod procedură penală).
Nu poate fi considerată plângere prealabilă cererea făcută de persoana vătămată organului de cercetare penală în vederea identificării făptuitorului, dacă infracțiunea săvârșită face parte dintre cele pentru care plângerea prealabilă trebuie introdusă la instanța de judecată. Această concluzie se impune datorită faptului că, după identificarea persoanei făptuitorului ar fi posibil ca persoana vătămată să nu mai fie de acord cu tragerea acestuia la răspundere penală.
Având în vedere precizarea cuprinsă în art. 279 alin. 2 lit. a Cod procedură penală, privind posibilitatea persoanei vătămate de a se adresa organului de cercetare penală pentru identificarea făptuitorului, în cazul infracțiunilor pentru care plângerea prealabilă se introduce la instanța de judecată, se pune întrebarea dacă sesizarea organelor de cercetare penală pentru identificarea făptuitorului, în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 279 lit. b Cod procedură penală, echivalează cu o plângere prealabilă.
Se consideră că, și în cazul acestor infracțiuni, după identificarea făptuitorului de către organele de cercetare penală, persoana vătămată trebuie să fie întrebată dacă face plângere prealabilă. A admite faptul că sesizarea făcută pentru identificarea făptuitorului echivalează cu introducerea plângerii prealabile ar însemna, în mod practic, să se înlăture dreptul persoanei vătămate de a aprecia, în funcție de făptuitorul ulterior identificat, dacă cere sau nu tragerea la răspundere penală a acestuia.
Faptul că persoana vătămată se poate împăca cu făptuitorul sau își retrage plângerea prealabilă nu sunt argumente convingătoare în sprijinul tezei echivalării sesizării pentru identificarea făptuitorului cu plângerea prealabilă, deoarece consecințele sunt total diferite în cazul încetării urmăririi penale, care ar fi dispusă de organul de urmărire penală în cazul lipsei plângerii prealabile.
Dispoziția privind identificarea făptuitorului este prevăzută numai în cazul infracțiunilor arătate de art. 279 alin. 2 Cod procedură penală, deoarece instanța nu ar putea întreprinde măsuri de genul acelora pe care le implică o asemenea activitate și, în consecință, trebuie să se prevadă posibilitatea ca un organ de specialitate să procedeze la identificarea autorului infracțiunii.
Organul de cercetare penală sau procurorul, care primește plângerea prealabilă procedează potrivit art. 228 Cod procedură penală, o verifică și, în cazul în care din cuprinsul acesteia nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 Cod procedură penală, dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale. În caz contrar, dacă se constată un caz de împiedicare a începerii urmăririi penale, organul urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate, cu propunerea sau cu dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 alin. 4 Cod procedură penală. Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de cercetare penală, după caz, continuă cercetarea sau trimite dosarul instanței competente. În caz contrar, transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale.
Dacă procurorul constată că propunerea organului de urmărire penală nu este întemeiată, îi restituie dosarul cu dispoziția de a începe urmărirea penală.
Atunci când procurorul este de acord cu propunerea de a ne se începe urmărirea penală o confirmă printr-o rezoluție motivată și înștiințează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea.
În condițiile în care, ulterior, procurorul constată că au dispărut motivele care l-au determinat să confirme propunerea de neîncepere a urmăririi penale, are dreptul să infirme măsura prin rezoluție motivată și să restituie dosarul organului de urmărire penală, dispunând începerea urmăririi penale (art. 228 alin. ultim Cod procedură penală).
Ca urmare a cercetărilor făcute, dacă procurorul constată motivat că s-a dovedit săvârșirea infracțiunii și că aceasta s-a comis de persoana împotriva căreia s-a făcut plângerea prealabilă, în temeiul art. 235 alin. 2 Cod procedură penală, pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță.
În caz contrar, procurorul procedează potrivit art. 249 Cod procedură penală, adică hotărăște scoaterea de sub urmărire penală, în temeiul art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, pentru cazurile prevăzute de art. 10 lit. a-e Cod procedură penală.
3.3 Introducerea plângerii prealabile la procuror.
Pentru infracțiunile în privința cărora Codul penal prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă, dacă au fost săvârșite de către un judecător, procuror, notar public, militar, judecător și controlor financiar de la camera de conturi județeană sau de una din persoanele arătate la art. 29 pct. 1 Cod procedură penală, plângerea prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală, conform art. 279 alin. 2. Cod procedură penală.
În cazul în care subiectul activ al infracțiunilor prevăzute în art. 279 alin. 2 este un subiect circumstanțiat, având deci una din calitățile enumerate mai sus, plângerea prealabilă se introduce întotdeauna la procuror, deoarece acesta este competent să efectueze urmărirea penală.
Parchetul căruia i se adresează plângerea prealabilă este diferențiat în funcție de locul unde își desfășoară activitatea judecătorul, procurorul, notarul public sau militarul împotriva căruia se face plângerea.
În situațiile mai sus menționate, plângerea prealabilă, în funcție de calitatea persoanelor care au săvârșit infracțiunile, se adresează următoarelor organe:
Parchetului de pe lângă curtea de apel, pentru faptele comise de un judecător de la judecătorie sau tribunal, ori de un procuror de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, de un procuror și controlor financiar de la Camera de conturi județeană, precum și de un notar public;
Parchetului de pe lângă Curtea Militară de Apel, pentru faptele săvârșite de judecătorii de la tribunalul militar sau de la tribunalul militar teritorial și de procurorii de la parchetele corespunzătoare;
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru faptele judecătorilor de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, de judecătorii și magistrații asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și de procurorii din parchetele corespunzătoare și de procurorii Parchetului Național Anticorupție;
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru infracțiunile comise de senatori și deputați, de membrii guvernului în, judecătorii Curții Constituționale, membrii, judecători, procurori și controlori financiari ai Curții de Conturi, președintele Consiliului Legislativ și de Avocatul Poporului, mareșali, generali și amirali, șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și ceilalți membrii ai Înaltului Cler, cu rang de arhiereu sau echivalent acestuia, precum și de procurorii de pe lângă Curtea Supremă de Justiție;
Comandantului unității și șefului comenduirii de garnizoană, pentru faptele comise de militari, cu excepția celor deja menționați.
Procurorul, primind plângerea a persoanei vătămate, începe sau nu urmărirea penală după cum, din plângerea prealabilă introdusă, precum și din alte acte premergătoare, reiese sau nu că poate fi declanșat procesul penal.
În cazul în care plângerea prealabilă a fost adresată unui alt organ de urmărire penală , acestea ar trebui să sesizeze organul de urmărire competent, potrivit precizărilor făcute.
Plângerea prealabilă introdusă în termen la un organ necompetent este considerată valabilă.
Dacă există indivizibilitate sau conexitate și disjungerea nu este posibilă, vor fi trimise la organul de urmărire penală competent toate plângerile prealabile pentru infracțiuni săvârșite de o persoană având calitățile menționate, fiind vorba de o prorogare de competență.
Urmărirea penală se desfășoară și se finalizează după regulile de drept comun, fiind posibilă retragerea plângerii sau împăcarea părților.
Stabilirea unui regim special pentru infracțiunile săvârșite de o persoană care aparține unui organ cu atribuții judiciare sau unui militar se explică, atât prin gardul lor de pericol social sporit, cât și prin nevoia de a păstra concordanța cu regulile de competență după calitatea persoanei, prevăzute în partea generală a Codului procedură penală. Indiferent de modul în care este sesizată instanța, dacă în cursul judecării se descoperă date cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, art. 337 Cod procedură penală atribuie procurorului dreptul de a cere extinderea procesului penal.
Dacă această nouă faptă se cercetează la plângerea prealabilă (directă sau nu) care nu a fost anterior formulată, aplicarea acestei dispoziții ar face ca cererea de extindere a procesului să fie sortită din start eșecului. De aceea, partea vătămată trebuie întrebată în virtutea art. 76 Cod procedură penală dacă formulează plângere prealabilă și numai după aceasta procurorul va putea iniția extinderea.
Desigur, dacă este vorba de una dintre cele opt infracțiuni, pentru motivele arătate mai sus nu procurorul, ci numai partea vătămată va putea cere extinderea și va putea pune astfel în mișcare acțiunea penală; practic, ea va formula în fața instanței plângerea prealabilă, în termenul legal.
3.4 Termenul de introducere a plângerii prealabile.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care termenul de introducere a plângerii prealabile era de trei luni și își avea baza legală în Codul penal, reglementarea actuală fixează termenul la două luni și este prevăzut în art. 284 al Codului de procedură penală.
În raport de vechea reglementare, literatura de specialitate și practica judiciară a considerat, în majoritate, termenul de trei luni ca un termen substanțial, de prescripție și, fiind prevăzut în C.pen., se calcula potrivit dispozițiilor din acest cod; ca termen substanțial era supus suspendării și întreruperii ca orice termen de prescripție.
O anumită diferențiere de păreri există și sub reglementarea actuală, în care, baza legală a termenului de două luni o constituie Codul de procedură penală. Astfel, unii autori susțin că termenul de introducere al plângerii prealabile este un termen substanțial, care poate fi suspendat și întrerupt ca orice termen de prescripție a răspunderii penale; ca urmare, trebuie calculat potrivit normelor de drept penal privitoare la termenele substanțiale. Alți autori, și-au exprimat părerea că termenul de două luni este un termen procedural de decădere, fiind prevăzut de Codul de procedură penală, depășirea lui atrăgând anularea plângerii prealabile și a urmăririi efectuate.
Dat fiind că plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă, substanțială și procedurală, apreciem că termenul în care poate fi introdusă are un caracter special cu elemente și substanțiale, dar și de procedură.
Potrivit art. 131 C.pen., lipsa plângerii prealabile, care există și în cazul neintroducerii ei în termenul prevăzut de lege constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale; în consecință, termenul de două luni are caracterul unui termen substanțial, referindu-se la dreptul său de a pedepsi pe infractor, drept care se stinge în momentul în care nu a fost introdusă în termen plângerea prealabilă; depășirea termenului de introducere a plângerii prealabile atrage soluții de fond – încetarea urmăririi penale și încetarea procesului penal, nu anularea sesizării organului de urmărire penală sau instanței de judecată, exprimând astfel stingerea dreptului de a trage la răspundere penală.
În acest sens intervine și dispoziția din art. 285 C.proc.pen. care prevede că plângerea prealabilă introdusă în termen la un organ necompetent este considerată valabilă chiar dacă ajunge la organul competent după expirarea termenului; dacă ar fi un termen procedural, de decădere, ajungerea tardivă a plângerii prealabile la organul competent ar fi sancționată cu nulitatea sesizării; or, în această situație se suspendă, potrivit legii, termenul de introducere a plângerii prealabile, corespunzător unui termen de prescripție.
Pe de altă parte, termenul de două luni fiind reglementat de Codul de procedură penală, se calculează potrivit normelor prevăzute de acest cod în art. 186, 187, excepție făcând, potrivit art. 188, doar termenele privitoare la luarea, menținerea sau revocarea măsurilor preventive.
Prin urmare, termenul de două luni pentru introducerea plângerii prealabile, deși este un termen substanțial, este supus în ce privește calcularea și posibilitatea prorogării sale, normelor cuprinse în Codul de procedură penală, pentru termenele procedurale, care asigură o mai bună protecție persoanei vătămate.
În general, se consideră că natura juridică dublă a instituției plângerii prealabile (atât de drept penal, cât și de procedură penală), își pune amprenta asupra naturii termenului respectiv.
Având o esență substanțială și o reglementare de calcul procedurală, se poate afirma că este un termen special, caracteristic unei instituții cu natură mixtă – substanțială și procedurală.
În ce privește data de când începe să curgă termenul de introducere a plângerii prealabile, în art. 284 alin. 1 se prevede că plângerea trebuie introdusă în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul; potrivit alin. 2 al aceluiași articol, când persoana vătămată este minor sau incapabil, termenul de două luni curge de la data când persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul.
Așadar, pentru persoana vătămată cu capacitate de exercițiu, termenul de două luni începe să curgă de la data când s-a săvârșit infracțiunea, dacă aceasta cunoaște cine este făptuitorul sau de la data când acesta, inițial neidentificat, a fost apoi identificat și cunoscut de persoana vătămată. Această dată poate fi determinată în procesul – verbal întocmit de organul de poliție, căruia i s-a cerut identificarea făptuitorului sau în orice alt act de identificare; data, când persoana vătămată a cunoscut cine este făptuitorul, dacă se situează după data săvarșirii infracțiunii, trebuie dovedită de aceasta.
În cazul în care persoana vătămată este un minor sub 14 ani sau un incapabil, introducerea plângerii revenind reprezentantului său legal (oricare din părinți, tutorele, curatorul), termenul începe să curgă de la data când acesta a știut cine este făptuitorul; pentru persoana cu capacitate restrânsă, întrucât introducerea plângerii prealabile îi revine acestuia, dar cu încuviințarea ocrotitorului său legal, termenul începe să curgă de la data când cel îndreptățit a reclama – minorul – a știut cine este făptuitorul.
Sesizarea din oficiu pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu este îngrădită de termenul de două luni, dar nu poate depăși termenul de prescripție a răspunderii penale.
Termenul de două luni expiră, potrivit art. 186 C.proc.pen., la sfârșitul zilei, corespunzătoare a celei de a doua luni; dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră la sfârșitul ultimei zile a celei de a doua luni; dacă termenul cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează. Plângerea prealabilă este socotită în termen, chiar dacă a fost înregistrată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată după expirarea termenului, dacă a fost depusă înlăuntrul termenului de un deținut la administrația locului de deținere, de un militar la unitatea sa militară sau a fost înregistrată la poștă ca scrisoare recomandată, dovada depunerii în termen se face prin adeverința de la unitatea care a înregistrat plângerea sau prin recipisa oficiului poștal.
Plângerea prealabilă introdusă în mod greșit la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată necompetentă, dar în termenul de două luni, este considerat valabilă și este trimisă spre soluționarea organului competent (art. 285 C.proc.pen.); nu se aplică aceste dispoziții legale plângerii adresate unui organ al administrației de stat, la care nu se referă art. 285.
În situația în care, organul de cercetare penală sau procurorul, vor da curs unei plângeri prealabile introduse după expirarea termenului de două luni, prevăzut de art. 284 C.proc.pen., toate actele procedurale și procesuale întocmite ulterior cum ar fi punerea în mișcare a acțiunii penale, administrarea unor probe, luarea unor măsuri procesuale etc., eventualele soluții ce s-ar putea lua pe alte temeiuri în cauza respective, vor fi lovite de nulitate.
În acest sens în art. 185 din Codul de procedură penală prevede că atunci când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen – ca în cazul art. 284 C.proc.pen. – nerespectarea acestuia atrage “decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului (deci a tuturor actelor), făcut peste termen”.
Introducerea plângerii prealabile după expirarea termenului de două luni echivalează cu lipsa acesteia, ea neproducându-și efectele prevăzute de lege deoarece a fost tardiv introdusă. În acest sens, am reținut din practica judiciară a Curții de Apel Brașov, Decizia penală nr. 127/17.02.2004.
Astfel, inițial, prin sentința penală nr. 417 din 20 februarie 2004, Judecătoria Brașov, a condamnat pe inculpatul L.D.M. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 217 alin. 1 C.pen. cu aplicarea art. 13 C.pen., la pedeapsa de 500 mii lei amendă penală, reținând în sarcina sa că în seara zilei de 20 septembrie 2001 a distrus două geamuri aparținând părții vătămate S.C.”T” S.R.L.
În baza art. 180 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 13 C.pen., a condamnat pe același inculpat pentru comiterea infracțiunii de lovire și alte violențe, îndreptate împotriva părții vătămate S.E. la pedeapsa de 1,5 mil lei, amendă penală.
Conform dispozițiilor art. 33 lit. a și art. 34 lit. a C.pen., inculpatul urmează a executa pedeapsa principală cea mai grea, respectiv cea de plată a sumei amenzii penale în cuantum de 1,5 mil lei, atrăgându-i-se atenția totodată asupra dispozițiilor art. 631 C.pen.
În baza art. 180 alin. 2 cu aplicarea art. 13 C.pen., același inculpat a fost condamnat la pedeapsa pecuniară de 500 mii lei amendă penală pentru acte de violență exercitate cu intenție directă asupra aceleași părți vătămate L.D.M.
În baza art. 33 lit. a și 34 lit. a C.pen., inculpatului S.E. i s-a aplicat pedeapsa finală de 500 mii lei amendă penală punându-i-se în vedere prevederile art. 631 C.pen. În baza art. 346 alin. 1 C.proc.pen. raportat la art. 998 C.civ. s-a admis în parte acțiunea civilă demarată de partea civilă SC “T” SRL, căreia i s-au acordat despăgubiri în cuantum de 1 mil lei, respingându-i-se restul pretențiilor în temeiul dispozițiilor art. 1169 C.civ.
Făcând aplicarea art. 14 raportat la art. 346 alin. 1 C.proc.pen., prima instanță a respins acțiunea civilă formulată de părțile civile (persoane fizice) reținând vinovăția amândurora în producerea reciprocă a suferințelor fizice, respingându-le și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea prezentei cauze.
Tribunalul Brașov, prin decizia penală nr. 895/2003 a respins apelul inculpatului S.E. ce susține că, în mod greșit a fost condamnat, solicitând acordarea integrală a despăgubirilor cerute.
Prevalându-se de prerogativele conferite prin dispozițiile art. 3851 C.proc.pen. au declarat recurs atât partea civilă S.C.”S” SRL, cât și inculpatul S.E.
Referitor la recursul părții civile, Curtea, sesizând că acest titular nu a exercitat calea apelului, nu și-a manifestat voința în acest sens, inexistând declarația sa de apel, văzând prin urmare dispozițiile art. 3851 pct. 4 C.proc.pen., a respins ca inadmisibil acest recurs făcând astfel aplicarea prevederilor art. 38515 pct. 1 lit. a C.proc.pen.
Referitor la recursul inculpatului S.E a reținut următoarele:
Procesul penal pornit împotriva acestuia a fost consecința plângerii prealabile a persoanei vătămate L.D.M unicul act de sesizare prevăzut de legiuitor pentru infracțiunile prevăzute de art. 180 și art. 205 C.pen.
Dar, această plângere prealabilă trebuia introdusă înăuntrul termenului de două luni de la data comiterii faptelor, termen care în cazul de față a început a curge cu data de 29 septembrie 2001.
Prin urmare, legiuitorul, prin art. 284 alin. 1 C.proc.pen a instituit un anumit termen destinat introducerii plângerii prealabile, termen procedural, calculabil cu respectarea dispozițiilor art. 186 alin. 3 C.proc.pen.
Nerespectarea termenului arătat mai sus atrage incidența dispozițiilor art. 10 lit. f C.proc.pen, plângerea prealabilă fiind considerată tardiv introdusă.
Or, în speță, sesizarea instanței în modalitatea indicată în art. 279 alin. 2 C.proc.pen. a operat abia la 10 iunie 2002, deci ulterior expirării acestui termen, ceea ce denotă că nerespectarea dispozițiilor legale privind introducerea unei astfel de plângeri echivalează cu însăși lipsa acesteia, constituind o cauză care înlătură răspunderea penală.
Prin urmare, admițând recursul inculpatului prin decizia penală nr. 127/2004, Curtea a casat decizia atacată sub aspectul condamnării acestuia, a laturii civile care îl privește și al cheltuielilor judiciare datorate de el, și admițând în aceste limite, în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f C.proc.pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului S.E., ca o consecință a lipsei plângerii prealabile, lăsând nesoluționată acțiunea civilă demarată în contradictoriu cu acesta funcție de prevederile art. 346 alin. 4 C.proc.pen., înlăturând aplicarea art. 191 alin. 1 C.proc.pen., cu privire la acest inculpat.
În literatura juridică de specialitate există controverse în legătură cu momentul de la care se calculează termenul de introducere a plângerii prealabile în cazul infracțiunilor continue (cum este cazul infracțiunii de tulburare de posesie, art. 220 C.pen.), considerându-se, pentru a fi luată în considerare, întreaga activitate infracțională; persoanei vătămate ar trebui să i se recunoască dreptul de a introduce plângerea prealabilă cel mai târziu în termen de două luni de la momentul epuizării.
CAPITOLUL IV.
ASPECTE SPECIALE PRIVIND PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE.
4.1. Procedura în cazul infracțiunilor flagrante.
Potrivit art. 465 C.proc.pen., este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Este, de asemenea, considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire este urmărit de persoana vătămată, de martori oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arma, instrumente sau orice acte de natură a-l presupune participant la infracțiune (art. 465 alin. 2 din C.proc.pen.).
Dacă infracțiunea pentru care legea prevede necesitatea plângerii este flagrantă, în momentele inițiale ale procesului penal, se manifestă o revenire către principiul oficialității, organul de urmărire penală fiind obligat să constate săvârșirea faptei chiar dacă nu s-a introdus plângerea prealabilă (art. 280 C.proc.pen.).
Această dispoziție se explică prin necesitatea de a se constata și conserva probele săvârșirii infracțiuni flagrante, pentru cazul în care persoana vătămată ar introduce plângerea prealabilă, aceste probe constituind dovezi esențiale în soluționarea cauzei, ele neputând fi obținute decât în momentul săvârșirii infracțiunii.
Depășirea activității de constatare nu este posibilă, pentru că, neputându-se exercita acțiunea penală, nu există nici un temei juridic în vederea realizării altor activități procesuale.
Cu ocazia constatării infracțiunii, organul de urmărire penală întocmește un proces verbal, în care se consemnează fapta săvârșită. În procesul verbal se consemnează de asemenea, declarațiile învinuitului și ale celorlalte persoane ascultate. Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge și alte probe.
Procesul – verbal se citește învinuitului, precum și persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenția că pot completa declarațiile sau că pot face obiecții cu privire la acestea.
Procesul – verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit și de persoanele ascultate.(art. 467 C. proc.pen.)
După constatarea infracțiunii flagrante de către organul de urmărire penală, capătă aplicare principiul diponibilității.
Potrivit art. 280 alin. 3 C. proc.pen.”după constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală. În caz contrar, procurorul dispune încetarea urmăririi penale”, reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006.
Chemarea persoanei vătămate trebuie să aibă loc înainte de expirarea termenului de 24 ore de la săvârșirea infracțiunii, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea dacă consideră necesar să introducă plângerea prealabilă în acest termen, introducerea plângerii înainte de expirarea celor 24 de ore sau după aceasta, având importanță pentru desfășurarea, mai departe a procedurii de urmărire și judecată.
Dacă persoana vătămată declară că face plângere prealabilă (în termen de 24 ore) organul de urmărire penală, fie continuă cercetarea penală, dacă infracțiunea este de competența sa, fie trimite cauza la organul competent, dacă competența de a efectua urmărirea penală revine altui organ de urmărire, pentru ca acesta să continue urmărirea penală.
În această situație, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 466 C.proc.pen.: – infracțiunea să fie flagrantă; – infracțiunea să fie pedepsită cu închisoarea mai mare de un an și de cel mult 12 ani; – infracțiunea să fie săvârșită într-un anumit loc și anume: municipii sau orașe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparțin unităților teritoriale arătate mai sus, precum și în orice alt loc aglomerat; procedura de urmărire și judecată este cea prevăzută pentru infracțiunile flagrante (art. 465-479 C.proc.pen.), cu condiția ca plângerea prealabilă să fie introdusă de persoana vătămată la organul de urmărire penală în termen de 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii (art. 479 alin. 2 C.proc.pen.).
Dacă persoana vătămată declară că nu face plângere prealabilă, organul de urmărire penală va trimite dosarul procurorului în vederea încetării procesului penal pentru lipsa plângerii prealabile (soluție prin analogie cu cea prevăzută în art. 286 C.proc.pen.).
Dacă persoana vătămată face plângere prealabilă după ce au trecut 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii, dar nu mai târziu de două luni din ziua în care a știut cine este făptuitorul, se va trece la cercetarea penală a făptuitorului, aplicându-se procedura obișnuită la urmărire și judecată, iar nu cea specială.
Prin urmare, potrivit actualelor prevederi, cu modificările intervenite prin Legea nr. 356/2006, din interpretarea per a contrario a art. 479 alin. 2 C.proc.pen., reiese că în cazul infracțiunilor flagrante pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, care nu sunt săvârșite în condițiile art. 466 C.proc.pen. sau în situația în care, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile art. 466 C.proc.pen., persoana vătămată nu a introdus în termen de 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii flagrante plângerea prealabilă la organul de urmărire penală, urmărirea penală și judecata se desfășoară potrivit procedurii obișnuite. Din coraborarea acestor dispoziții cu actualele prevederi ale art. 280 C.proc.pen., rezultă că sunt posibile două situații: – dacă infracțiunea este flagrantă și punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă, dar nu sunt întrunite condițiile art. 466 C.proc.pen., organul de urmărire penală este obligat să constate fapta și, în funcție de manifestarea de voință a persoanei vătămate (în sensul că aceasta face sau nu plângere prealabilă), se va dispune începerea sau neînceperea urmăririi penale; – dacă infracțiunea flagrantă este săvârșită în condițiile art. 466 C.proc.pen. și punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă, dar persoana vătămată nu introduce această plângere în termen de 24 de ore de la săvârșirea infracțiunii, organul de urmărire penală, fiind obligat să constate săvârșirea faptei, cheamă persoana vătămată și, în funcție de manifestarea de voință a acesteia, continuă umărirea penală potrivit procedurii obișnuite sau procurorul dispune încetarea urmăririi penale.
Considerăm, așadar, că dispozițiile art. 280 C.proc.pen. (atât înainte, cât și după modificare) trebuie interpretate nuanțat în funcție de caracterul procedurii – de urgență sau obișnuite – aplicabile infracțiunii flagrante în cauză.
4.2. Procedura în caz de conexitate sau indivizibilitate.
Conexitatea și indivizibilitatea sunt instituții procesuale care au rezonanță în cadrul competenței organelor judiciare, în sensul modificării fizionomiei normale a competenței prin prorogarea acesteia. Prorogarea de competență constă tocmai în prelungirea, extinderea competenței normale a organelor judiciare asupra unor cauze care în mod normal revin altor organe.
În cazul prorogării competenței, apare posibilitatea sau obligația reunirii cauzelor care privesc infracțiuni, între care sunt anumite legături în vederea unei mai bune înfăptuiri a justiției.
În cazul conexității sau indivizibilității, regula este reunirea cauzelor, iar disjungerea (soluționarea separată a cauzelor), constituie excepția, și numai dacă organele judiciare consideră că aceasta este în interesul bunei desfășurări a procesului penal.
Potrivit art. 38 C.proc.pen., în cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. a C.proc.pen., precum și în toate cazurile de conexitate, instanța poate dispune, în interesul unei bune judecăți, disjungerea cauzei, astfel ca, judecarea unora dintre infracțiuni sau infractori să se facă separat.
Codul de procedură penală, în art. 281, arată că, “în caz de conexitate sau de indivizibilitate între o infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă și o altă infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale nu se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică procedura prevăzută în art. 35”.
Deși reglementarea în procedura plângerii prealabile este diametral opusă față de cea din dreptul comun, deoarece, în lumina acestor dispoziții legale, prima obligație a organului sesizat cu soluționarea unor cauze privind infracțiuni pentru care plângerea prealabilă se adresează unor organe diferite, este de a observa dacă infracțiunile respective pot fi disjunse și dacă acest lucru este posibil, să procedeze potrivit art. 35 C.proc.pen.
Dispozițiile art. 35 C.proc.pen. reglementează competența în caz de conexitate sau indivizibilitate, în situația în care, cauzele penale se află spre rezolvare în fața organelor judiciare.
Astfel, potrivit art. 35 C.proc.pen., în caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competența, în raport cu diferiți făptuitori ori cu diferitele fapte aparține, potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competența de a judeca toate faptele și toți făptuitorii, revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă competența, după natura faptelor sau după calitatea persoanekor aparține unor instanțe, de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite, revine instanței superioare în grad.
Dacă dintre instanțe una este civilă, iar alta militară, competența revine instanței civile (art. 35 alin. 2 C.proc.pen.). Dacă instanța militară este superioară în grad, competența revine instanței civile echivalente în grad cu instanța militară (art. 35 alin. 3 C.proc.pen.).
Ori de câte ori o infracțiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă, este conexă cu o infracțiune pentru care operează oficialitatea și disjungerea nu este posibilă, competența revine organului care are competența de a urmări infracțiunea supusă regimului oficialității.
În această situație, instanța sesizată în aceeași cauză cu două infracțiuni cărora li se aplică, pe de o parte procedura plângerii prealabile, și respectiv, regimul oficialității, trebuie să trimită cauza la procuror în vederea efectuării urmăririi penale pentru ambele infracțiuni, urmând ca în conformitate cu prevederile art. 281 C.proc.pen., instanța să fie sesizată prin rechizitoriu.
Una dintre situațiile cele mai frecvent întâlnite în practică, în cazul infracțiunii de furt, este ipoteza când fapta este săvârșită de rude apropiate sau soți ai persoanei vătămate (furt la plângerea prealabilă – art. 210 C.pen.), în participație cu alte persoane (art. 23 C.pen.). În asemenea cazuri s-a hotărât constant că sesizarea instanței cu plângere prealabilă pentru făptuitori, este nelegală.
4.3. Aspecte legate de procedura plângerii prealabile în cazul schimbării încadrării juridice a faptei.
Datorită lipsei de cunoștințe juridice sau necunoscuți, nu întotdeauna persoana vătămată face încadrarea juridică corectă a faptei pentru care depune plângere prealabilă, astfel încât se poate ajunge în urma încadrării juridice corecte făcute de către organul de urmărire penală la schimbarea acestei încadrări.
În cursul urmăririi unei cauze în care acțiunea penală se exercită din oficiu, se poate constata că urmează a se schimba încadrarea juridică într-o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă. În acest caz, organul de cercetare penală are obligația să-l cheme pe cel vătămat pentru a-l întreba dacă înțelege să facă plângere (art. 286 C.proc.pen. așa cum a fost modificat prin art. 1 pct. 145 din Legea nr. 356/2006).
În continuare, se procedează, în funcție de manifestarea de voință a persoanei vătămate:
– dacă nu se face plângere, organul de urmărire penală înaintează actele procurorului, în vederea încetării urmăririi penale în temeiul art. 11 pct. 1 lit. c, combinat cu art. 10 lit. j;
– dacă persoana vătămată declară că face plângere prealabilă, organul de cercetare penală continuă cercetarea.
Anterior modificării survenite prin Legea nr. 356/2006, articolul 286 alin. 2 C.proc.pen. reglementa și procedura care trebuie aplicată în situația în care schimbarea încadrării juridice a faptei avea loc în fața instanței de judecată.
Astfel, instanța de judecată era obligată să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să facă plângere pentru infracțiunea respectivă și după caz, dispunea continuarea sau încetarea procesului penal.
Potrivit reglementării actuale, dacă prima instanță a fost sesizată cu o infracțiune pentru care urmărirea se începe din oficiu și, în cursul judecății, schimbă încadrarea juridică într-o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă, restituie cauza procurorului pentru nerespectarea dispozițiilor privind sesizarea instanței sau dacă terrmenul pentru introducerea plângerii prealabile a expirat, încetează procesul penal pentru lipsa plângerii prealabile.
Potrivit art. 334 C.proc.pen., dacă în cursul judecății, se consideră că încadrarea juridică dată faptei, prin actul de sesizare, urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare juridică a faptei și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.
Această prevedere legală trebuie respectată, în principiu, și atunci când noua încadrare juridică este mai ușoară, deoarece într-o asemenea situație, inculpatul trebuie să-și organizeze o bună apărare în raport cu noua încadrare dată faptei ce i se impută.
4.4. Instituția plângerii prealabile reglementată pe planul altor sisteme de drept.
Ca și în sistemul nostru de drept, în legislațiile altor state se pune problema de a ști, dacă în cazul săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală, respectiva faptă constituie sau nu infracțiune, cine este autorul acesteia și pedeapsa care urmează să i se aplice acestuia din urmă în situația în care persoana respectivă este vinovată de comiterea acelei infracțiuni. Pentru a rezolva aceste probleme este necesar să se efectueze mai întâi urmărirea penală cu privire la acea faptă.
Cât privește autorul urmăririi, unii autori de drept comparat, arată că sunt posibile patru sisteme: urmărirea care emană de la victimă sau de la moștenitorii săi (acuzare particulară); urmărirea care emană de la toți cetățenii, acționând în numele societății (acuzare populară); urmărirea care emană de la însăși judecătorii (urmărire din oficiu); în sfârșit, urmărirea care emană de la funcționarii specializați cum ar fi magistrații de la Ministerul Public (acuzare publică) sau de la funcționarii de la anumite instituții publice.
Să vedem, așadar, cum apar reflectate aceste sisteme în diferite legislații ale țărilor lumii.
4.4.1 Dreptul anglo – saxon (american).
Sistemul englez este destul de complex, textul de bază fiind, Prosecution offences. Act 19852, care se referă la urmărirea judiciară a infracțiunilor.
În principiu, toți cetățenii își pot manifesta voința în sensul începerii urmăririi penale în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni, dar în fapt, cel mai adesea, organele de poliție judiciară lansează acțiunea publică.
Din acest punct de vedere s–a adus o atenuare constând în existența unui serviciu specializat în urmărire judiciară: în 1879, a fost creat Director of public prosecution (DPP), adică Direcția de urmărire judiciară publică și în 1985, Crown prosecution service (CPS), însemnând, Coroana serviciului de urmărire, din aceste două instituții prima deține conducerea. Acest serviciu are drept misiune esențială să continuie sau să termine urmărirea începută de organele poliției judiciare. Mai exact, Crown prosecution service verifică dosarul poliției, dacă aceasta a hotărât să urmărească și decide dacă dovezile sunt suficiente pentru a ordona continuarea urmăririi penale, insuficiența lor ducând la casarea dosarului. Dar, dacă poliția a decis să nu urmărească, dacă ea s-a mulțumit să adreseze învinuitului un advertisment, ea nu va trimite nici un dosar la Crown prosecution service și aceasta nu va putea deci să exercite urmărirea.
Misiunea secundară a CPS (Crown proecution service) este să decidă asupra urmăririlor lansate de particulari: ca efect, o asemenea urmărire poate să fie contrară interesului public.
Într-un cuvânt, CPS nu poate decât să termine urmărirea începută deja de poliție sau de un particular.
În sfârșit, în principiu, CPS arată care sunt excepțiile de la regula menționată mai sus. Astfel, sunt situații în care acțiunea penală se pune în mișcare nu din oficiu sau la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ci este necesară sesizarea ori autorizarea unei instituții publice. Așa stau lucrurile în materie fiscală, vamală (pentru importul ilegal de droguri). Serviciile de sănătate sunt competente în materie de infracțiuni de beneficii frauduloase în aceste domenii.
În urma anchetei, constatările astfel efectuate cumulate într-un raport întocmit de organele de cercetare penală, pot să permită declanșarea procesului penal.
Sistemul american este foarte diferit de cel englez și mult mai simplu. Originar din USA, este separat de cel tradițional englez fondat, încă și astăzi, pe idea de urmărire din oficiu și la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. De asemenea, în USA există un serviciu public, un veritabil Minister public care posedă monopolul urmăririi penale: procurorii Statelor Unite ale Americii pentru infracțiunile federale, procurorii regionali și procurorii municipali pentru infracțiunile de stat.
4.4.2 Dreptul german.
Procesul german parcurge, cu unele deosebiri, aceleași faze ca și procesul penal român: o fază prealabilă de umărire penală, urmată de faza judecății și se încheie cu executarea hotărârii penale.
Urmărirea penală poate începe la sesizarea din oficiu, prin plângere ori prin denunț.
Asemănător sistemului de drept român, pentru anumite infracțiuni, ca acte de violență ușoare, victima dispune de o acțiune specifică: ea poate acționa cu același titlu ca și Ministerul public, ceea ce constituie un prejudiciu adus monopolului acestuia din urmă.
Această acțiune specifică este plângerea prealabilă, reglementată în Cartea a V-a (art. 374-406h) a Codului de procedură penală german, dedicată participării persoanei vătămate la judecată.
Plângerea prealabilă (Privatklage art. 374-94) poate fi exercitată pentru următoarele delicte: violarea de domiciliu, violarea secretului corespondenței, vătămarea corporală, amenințarea, darea sau luarea de mită în circuitul comercial, distrugerea și infracțiuni privind proprietatea intelectuală (art. 374 alin. 1).
Alături de persoana vătămată, titulari ai plângerii prealabile pot fi toate persoanele care pot formula plângere penală: familia, reprezentantul legal în caz de incapacitate în sens procesual-civil și superiorul (art. 274 alin. II).
În cazul în care mai multe persoane au fost vătămate printr-o infracțiune ce le deschide calea plângerii prealabile, fiecare poate acționa independent față de ceilalți. Totuși, dacă una dintre persoanele vătămate formulează plângere prealabilă, celelalte sunt obligate să se alăture procesului început, fără a mai fi necesară exercitarea de către fiecare a unei plângeri prealabile. În orice caz, efectele hotărârii favorabile învinuitului sunt opozabile și persoanelor vătămate care nu au participat la judecată (art. 375).
Cuprinsul plângerii prealabile este același cu cel al plângerii penale. Titularul plângerii prealabile este obligat la plata unei cauțiuni în condițiile legii procesual-civile (art. 379). Formularea unei plângeri prealabile nu este supusă vreunui termen.
În raport cu acțiunea penală, plângerea prealabilă nu este exclusivă, astfel încât, dacă interesele publice o cer, procurorul poate exercita acțiunea penală. Totodată, plângerea penală nu este subsidiară acțiunii penale (art. 376-377).
Judecata prezintă unele particularități. Înainte de judecata propriu-zisă, este obligatorie, pentru unele fapte încercarea de împăcare a părților printr-un mediator desemnat (Suhneversuch: art. 380). Dacă părțile nu se împacă, persoana vătămată formulează, în scris sau oral, în fața instanței plângere prealabilă, însoțită de dovada îndeplinirii procedurii prealabile a împăcării.
Dacă plângerea îndeplinește condițiile legale, instanța dispune comunicarea acesteia către învinuit, căruia i se pune în vedere să formuleze explicații într-un termen dat (art. 382).
Instanța decide asupra deschiderii judecății, printr-o încheiere. Dacă gradul de vinovăție a făptuitorului este scăzut, instanța va dispune încetarea procesului (art. 383).
Actul de sesizare (încheierea de deschidere a judecății) este citit de judecător (art. 384). Titularul plângerii prealabile nu poate studia actele dosarului decât prin intermediul apărătorului. În rest, legea îi conferă persoanei vătămate o poziție procesuală echivalentă cu a procurorului (art. 385). De asemenea, în cadrul acestei proceduri, nu pot fi dispuse măsuri de siguranță ori educative.
Până la închiderea cercetării judecătorești, învinuitul poate formula la rândul său plângere împotriva persoanei vătămate, care va fi judecată împreună cu plângerea inițială.
Plângerea prealabilă poate fi retrasă după ascultarea învinuitului doar cu acordul acestuia (art. 391). În orice caz, o dată retrasă, plângerea prealabilă nu mai poate fi reformulată. În caz de deces a persoanei vătămate, ea poate fi continuată (art. 392).
Alături de procuror, la judecată poate participa în unele cazuri și persoana vătămată, pentru protejarea intereselor sale ori pentru supravegherea activității procurorului. Modalitatea prin care persoana vătămată poate participa este denumită Nebenklage (plângere alăturată).
Această plângere se mai poate exercita, pe lângă cazurile în care se poate formula și plângerea prealabilă, și de victima tentativei de omor sau a celui care a avut câștig de cauză în plângerea contra soluției de încetare a urmăririi penale (art. 395 alin. 2 pct. 2 și 5).
Poziția sa procesuală este diferită de cea a titularului plângerii prealabile prin următoarele particularități:
poate fi reprezentat sau ascultat ca martor (art. 397) ;
poate exercita independent de procuror căile de atac (art. 401);
împotriva soluției de neîncepere sau de încetare a procesului poate exercita plângere (art. 400).
Intenția de participare se exprimă oricând în cursul procesului, printr-o cerere în fața instanței sau a procurorului, în scris sau oral. Cererea prematură rămâne fără efect până la punerea în mișcare a acțiunii penale. Asupra cererii va decide instanța, după ascultarea procurorului și a acuzatului (art. 396).
În caz de deces al titularului plângerii, aceasta rămâne fără efect. (art. 402).
Repararea prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracțiune se face în natură ori prin echivalent bănesc. În acest scop, persoana vătămată ori moștenitorii acesteia formulează o cerere în fața instanței penale până la închiderea cercetării judecătorești. Cererea poate fi retrasă până la pronunțarea hotărârii (art. 403 și art. 404).
Instanța va rezolva cererea privind despăgubirile în felul următor:
fie să nu acorde despăgubiri, dacă cererea este inadmisibilă sau duce la prelungirea judecării laturii penale; această soluție poate fi pronunțată oricând în cursul procesului (art. 405 teza a II-a);
fie să admită cererea în tot sau în parte (art. 406) ori să nu acorde despăgubiri, când acuzatul nu a săvârșit fapta sau cererea este neîntemeiată (art. 405 teza I); aceste soluții pot fi pronunțate în urma dezbaterilor. În acest caz, instanța poate încuviința executarea vremelnică, eventual cu darea unei cauțiuni.
Dacă cererea nu este admisă, persoana vătămată are deschisă calea acțiunii în fața instanței civile.
Împotriva hotărârii asupra cererii de despăgubiri are deschise căile de atac numai acuzatul (art. 406a și art. 406c).
Executarea silită urmează conform dispozițiilor procedurii civile (art. 406h).
Alte drepturi acordate persoanei vătămate sunt prevăzute în art. 406d-h).
Astfel, persoana vătămată are dreptul, la cerere, să i se comunice desfășurarea procesului, după rămânerea irevocabilă a hotărârii (art. 406d).
De asemenea, aceasta are dreptul de a studia, prin intermediul apărătorului, actele de la dosar, dacă nu sunt interese contrare ale acuzatului cu ale altor persoane (art. 406e) precum și dreptul de a fi asistat de un apărător (art. 406f). De acest drept beneficiază și titularul plângerii alăturate (art. 406g).
4.4.3 Dreptul latin.
În sistemul spaniol, acțiunea penală poate desigur, fi pusă în mișcare de Ministerul Public. Dar ceea ce este original, este că toți particularii o pot pune în mișcare în mod egal. Conform articolului 101 LECRIM, acțiunea penală este publică. Toți cetățenii spanioli o vor putea exercita în conformitate cu dispozițiile legii; articolul 102 LECRIM exclude incapabilii, cei care au fost deja condamnați de două ori pentru denunțare calomnioasă și judecătorii. Articolul 101 este întărit de articolul 270 din același Cod, conform căruia “toți cetățenii spanioli, care au fost sau nu victime ale unui delict, pot face plângere exercitând acțiunea publică vizată de articolul 101 LECRIM”.
De asemenea, străinii pot face plângere pentru delictele care privesc persoana lor sau a celor dragi lor. Această consacrare generală a acțiunii publice, are în afară de străini, pe deasupra un fundament constituțional deoarece, conform articolului 25 din Constituție, “cetățenii vor putea exercita acțiunea publică”.
În anumite cazuri totuși, există sistemul de acuzare privată. Astfel, în cazul delictelor pedepsibile doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, doar aceasta poate acționa (art. 104 alin. 2 LECRIM). Dar, importanța acestui sistem este redusă, pentru că această regulă nu este aplicabilă decăt la un număr restrâns de infracțiuni care prezintă un grad de pericol social mai redus (cum ar fi, infracțiunile de insultă și calomnie împotriva particularilor); în sfărșit, prin obligația victimei de a încerca o împăcare înainte de a depune plăngerea (art. 278 LECRIM).
Sistemul italian este relativ îndepărtat de cel din Spania. Pentru infracțiunile ordinare, doar Ministerul Public poate să acționeze. Pentru delictele minore numite și delicte private, urmărirea nu poate avea loc decât la plângerea prealabilă a victimei (de exemplu, pentru actele de violență care nu cauzează neputințe, incapacități mai mult de 20 de zile).
În sistemul portughez, poate acționa atât Ministerul Public, cât și persoana vătămată. În dreptul portughez, conceptul de victimă este original: el include pe de o parte persoana lezată, cea care a suferit un prejudiciu și care este titulară a acțiunii civile (art. 74 CPP), iar pe de altă parte, un personaj care poate cita, numi ofensa, jignirea și care este titularul drepturilor protejate de lege și violate de infracțiune și care se poate constitui parte vătămată (art. 68 alin. 3 CPP). Cei lezați pot de altfel să se constituie părți vătămate, dar numai în cazul infracțiunilor urmăribile la plângerea prealabilă. Pentru aceste infracțiuni, partea vătămată poate declanșa urmărirea penală. Pentru celelalte infracțiuni, se mărginesc să fie de partea Ministerului Public. În mod obligatoriu, partea vătămată trebuie să fie reprezentată de un avocat și poate de asemenea, solicita asistență judiciară.
În sistemul francez, regula este că acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Aceasta poate fi declanșată și indirect de către persoana vătămată, dar exercițiul acestei acțiuni este în mod esențial încredințat Ministerului Public, care joacă astfel rolul de parte în procesul penal. El nu este un judecător de instrucție (cu toate că, în instrucție, el poate avea un rol mai important decât inculpatul sau partea civilă).
Sunt însă o serie de infracțiuni care prezintă un grad de pericol social mai redus (de ex., în caz de insultă sau defăimare art. 48 din legea 29/1881, prejudiciu la viața privată art. 226-6 noul cod penal), la care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa acestei plângeri prealabile constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale și totodată un obstacol în declanșarea procesului penal.
Spre deosebire de dreptul german, atâta timp cât plângerea n-a fost depusă, Ministerul Public nu poate să procedeze la investigații. Dar această plângere prealabilă nu este o condiție suficientă, deoarece chiar în prezența acesteia, Ministerul Public nu este obligat să declanșeze acțiunea penală (în afară de cazul când plângerea este însoțită de cererea de constituire ca parte civilă).
Menționăm, de asemenea, că în toate cazurile în care plângerea prealabilă este o condiție de urmărire, retragerea acesteia este o cauză de stingere a acțiunii penale.
În afară de aceste cauze care înlătură răspunderea penală (lipsa și retragerea plângerii prealabile), acțiunea penală se poate stinge și prin abrogarea legii penale (legea nouă mult mai blândă, indulgentă se aplică imediat), prin decesul inculpatului (de exemplu, doborât de poliție, acțiunea penală nu se stinge decât cu privire la autorul infracțiunii, nu și în ceea ce privește pe coautori sau complici), prin amnistie, prin autoritatea lucrului judecat și prin prescripția răspunderii penale.
Asemănător sistemului de drept român, legislația franceză reglementează procedura specială de soluționare a infracțiunilor flagrante, caz în care nu mai este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ci organele de cercetare penală doar constată săvârșirea lor.
Cât privește regimul infracțiunilor flagrante, în sistemul de drept francez, acestea pot avea două categorii de consecințe: ele fac să crească în rândul oamenilor dovada comiterii de crime, dorința de răzbunare, și limitează, pentru justiție, riscul erorii. Aceste consecințe își pun amprenta asupra procedurii de soluționare a cauzelor de infracțiuni flagrante.
Organele de cercetare penală, care au înștiințat în prealabil procurorul ce se ocupă de supravegherea urmăririi penale, încep ancheta. Organele de urmărire penală pot interzice oricărei persoane de a se îndepărta de la locul faptei până la încheierea operațiunilor (pentru a le verifica identitatea). De asemenea, acestea pot efectua anumite acte, și anume: percheziționări și sechestrări, în special, în prezența persoanei suspectate. Pentru constatările urgente, organele de cercetare penală pot recurge la orice persoană calificată (cel mai adesea la un expert în domeniul medicinii). pot proceda la audierea de martori, pot să decidă asupra măsurii arestării preventive a învinuitului.
Independent de măsura arestării preventive, poliția poate să-l rețină pe autorul infracțiunii flagrante și să-l conducă în fața procurorului. În aceste cazuri de infracțiune flagrantă, orice persoană poate să-l prindă pe autorul infracțiunii și să-l conducă la sediul organelor de cercetare penală, cel mai apropiat. Procurorul poate, el însuși să efectueze acte de urmărire penală, ordonând organelor de cercetare penală să continue activitatea de anchetă (așa se întâmplă cel mai adesea). El are atribuții mai largi decât organele de cercetare penală.
Astfel, în caz de infracțiune flagrantă, dacă instanța n-a fost încă sesizată, procurorul poate să emită un mandat de aducere și să interogheze persoana adusă în fața sa. Dacă această persoană se prezintă în mod firesc în fața sa cu un apărător, ea nu poate fi audiată decât în prezența acestuia.
În caz de delict flagrant (pedepsibil cu închisoarea), dacă instanța n-a fost sesizată, procurorul, dacă consideră că o informație nu este necesară, poate recurge la înfățișarea imediată în fața tribunalului.
De asemenea, instanța poate să efectueze la rândul ei acte de cercetare penală, ca și organele de urmărire penală sau să le impună acestora să continue activitatea de cercetare); dacă e cazul, instanța va prelungi arestarea preventivă.
În urma anchetei, constatările astfel efectuate adunate într-un raport întocmit de organele de cercetare penală, pot să permită declanșarea procesului penal.
Observăm, așadar că nu doar în sistemul nostru de drept, ci și în legislațiile altor state este prevăzut dreptul persoanei vătămate printr-o infracțiune care prezintă un grad de pericol social mai redus, de a introduce o plângere prealabilă la organele de urmărire penală, în vederea constatării infracțiunii săvârșite, tragerii la răspunderii penale a făptuitorului și reparării prejudiciului cauzat. Lipsa unei astfel de plângeri reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii penale, victima înțelegând să nu-și manifeste voința în sensul pedepsirii acestuia pentru fapta comisă, conform legii penale.
Dreptul persoanei vătămate de a introduce plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea acesteia, semnifică totodată și o garanție a protejării drepturilor și intereselor fundamentale ale oricărui individ.
De altfel, în ultimul deceniu, sub impulsul influențelor derivând din unele tendințe ale concepției Noii Apărări Sociale și a teoriei Școlii Radicale care, plecând de la temeiuri diferite, preconizează o de juridicizare repetată a răspunderii penale pe seama promovării unor soluții care să faciliteze concilierea victimă – infractor, majoritatea legislațiilor moderne sunt în curs de extindere a cazurilor și situațiilor de limitare a oficiliatății acțiunii publice.
CONCLUZII
Concluzionând, instituția plângerii prealabile este necesară și utilă, în același timp, reprezentând o particularitate, în ceea ce privește sesizarea organelor de urmărire penală, față de regula generală, conform căreia, în baza principiului oficialității, organul de urmărire penală se sesizează din oficiu când află pe orice cale că s-a săvârșit o infracțiune.
În ultimul timp, în sistemul juridic românesc, se manifestă o tendință de privatizare a punerii în mișcare a acțiunii penale, adică această operațiune, în cazul în care a fost săvârșită o infracțiune se realizează, în general, de către Ministerul Public, prin organele sale, și mai puțin, direct, la instanța de judecată, fapt care poate fi, uneori, în defavoarea persoanei vătămate.
Plângerea prealabilă, în afara faptului că se constituie ca o excepție de la principiul oficialității sau obligativității, este și un mod special de sesizare, care constă în dreptul persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele judiciare în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
Totuși, există o deosebire esențială între plângere, ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală, care poate fi suplinită printr-o sesizare din oficiu sau un denunț, și plângerea prealabilă, care este unicul act de sesizare prevăzut de lege pentru unele infracțiuni, fără de care cel ce a săvârșit respectivele infracțiuni, nu va fi tras la răspundere, ea constituind, în același timp, o condiție de pedepsibilitate și de procedibilitate.
Ca o propunere de îmbunătățire a procedurii plângerii prealabile, referitor la termenul de introducere al plângerii prealabile se pune, înainte de toate problema naturii juridice a acestui termen.
La prima vedere, de altfel cum se consideră în literatura de specialitate, el este un termen de decădere.
Astfel, dacă persoana vătămată nu a introdus în termenul prevăzut de lege plângerea prealabilă și nu poate invoca întreruperea acestui termen procedural, respectiv prin invocarea unei împrejurări mai presus de voința sa, care să o fi împiedicat să o introducă, atunci ea nu mai poate promova plângerea prealabilă și să obțină tragerea la răspundere penală a autorului infracțiunii.
Dacă luăm în considerare efectele neintroducerii plângerii prealabile în termenul prevăzut de lege, ajungem la concluzia că, termenul de introducere al plângerii prealabile este, de fapt, un termen special de prescripție al răspunderii penale și nu numai un termen de decădere.
În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de introducere al plângerii prealabile, respectiv data când persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul, este criticabilă alegerea legiuitorului, deoarece momentul în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul este greu determinabil, în situația în care persoana nu știe, încă din momentul săvârșirii infracțiunii, persoana făptuitorului.
Aceasta, întrucât, de cele mai ori, fiind vorba despre o stare interioară, de puține ori poate fi dovedită pe baza unor elemente exterioare, fiind lăsată exclusiv la latitudinea persoanei vătămate determinarea acestui moment.
De asemenea, și în cazul în care persoana știa încă de la început cine este făptuitorul poate eluda dispozițiile legale privind termenul de introducere al plângerii prealabile de două luni, afirmând că a aflat ulterior cine este făptuitorul.
Din cauza acestor considerente, apreciem că momentul de la care trebuie să curgă termenul de introducere al plângerii prealabile ar fi indicat să fie momentul săvârșirii infracțiunii, moment în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea infracțiunii. Acest moment este ușor de determinat pe baza unor elemente obiective, exterioare voinței persoanei vătămate.
Reglementarea actuală lasă posibilitatea să curgă un termen relativ nedeterminat, termen în care partea vătămată nefiind obligată să apeleze la organele competente pentru identificarea făptuitorului, după o perioadă îndelungată poate afirma că a aflat cine este făptuitorul și să introducă plângerea prealabilă.
De exemplu, o persoană comite o infracțiune de furt de la cel la care se află în gazdă (termenul de prescripție în acest caz este de 10 ani), iar gazda pretinde că a aflat cine este făptuitorul după cinci ani de la săvârșirea faptei și introduce plângere.
Cu privire la întinderea termenului de introduce a plângerii prealabile, respectiv de două luni de zile, considerăm că este un termen destul de scurt.
Astfel, dacă în cazul unor infracțiuni precum sunt infracțiunile de insultă, calomnie ș.a. aparent s-ar justifica un termen scurt, în cazul altor infracțiuni de genul celor ca lovirea și alte violențe, amenințarea, tulburarea de posesie, nu se justifică, sub nici o formă un termen atât de scurt.
De exemplu, în cazul infracțiunii de amenințare temerea creată persoanei amenințate poate dura mai mult de două luni de la momentul săvârșirii faptei și abia după trecerea acestor două luni, persoana vătămată poate avea curajul să formuleze plângerea prealabilă.
De asemenea, în cazul tulburării de posesie, o persoană poate să ocupe abuziv o suprafață de teren aparținând altei persoane, pe o perioadă mai mare de 60 de zile și persoana vătămată neintroducând plângere prealabilă în termenul prevăzut de lege se află în imposibilitate de a trage la răspundere penală pe autorul infracțiunii.
Pentru o mai bună instrumentare a probatoriului ar fi recomandabil ca infracțiuni de genul vătămării corporale din culpă, furtul pedepsit la plângerea prealabilă, să fie mutate de la art. 279 alin. 2
Astfel, în cazul unui furt urmărit la plângerea prealabilă, în cazul în care plângerea prealabilă s-ar adresa organului de cercetare penală, persoana vătămată se poate adresa imediat după săvârșirea faptei organului de cercetare penală, care poate efectua anumite strângeri de probe, extrem de utile, precum planșe fotografice, culegeri de urme, expertize tehnico-judiciare etc.
Este de neînțeles de ce la infracțiunea de seducție prevăzută de art. 199 Cod penal, infracțiune care are același obiect juridic special ca și infracțiunea de viol, respectiv relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală a persoanei, în situația prezentată fiind vorba despre o persoană de sex feminin, și care este considerată o infracțiune cu un grad de pericol social mai scăzut decât infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 Cod penal, lucru evidențiat prin limitele de pedeapsă mai mici, nu este urmărită la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Faptul că, în cazul acestei infracțiuni împăcarea părților înlătură răspunderea penală, nu înlătură necesitatea urmăririi acestei infracțiuni la plângerea prealabilă.
În această situație, pe bună dreptate ne putem pune întrebarea care este utilitatea incriminării acestei infracțiuni, dacă în cazul expus organul de urmărire penală se află în imposibilitate de a începe urmărirea penală.
În schimb, pe deplin justificată este introducerea celei de-a doua cauze care înlătură răspunderea penală și anume, împăcarea părților.
Alte infracțiuni la care legiuitorul, în noul Cod penal a prevăzut punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă și faptul că împăcarea părților înlătură răspunderea penală sunt: încălcarea prin orice mijloace de interceptare a dreptului la viață, hărțuirea sexuală (art. 203¹ Cod penal ), abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, contrafacerea obiectului unei invenții și însușirea, fără drept, a calității de inventator, nerespectarea măsurilor de protecție a desenelor și modelelor industriale, nerespectarea măsurilor de protecție a topografiei circuitelor integrate, nerespectarea măsurilor de protecție a mărcilor și indicațiilor geografice , utilizarea neloială a mărcilor sau indicațiilor geografice , reproducerea neautorizată a programelor de calculator (art. 435 Cod penal), nerespectarea normelor privind protecția drepturilor patrimoniale de autor și conexe ,nerespectarea normelor privind protecția drepturilor nepatrimoniale de autor , În concluzie, sperăm ca pentru o mai bună instrumentarea a cazurilor în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, până la intrarea în vigoare a noului Cod penal toate aceste probleme și imperfecțiuni să fie remediate, pentru ca procedura plângerii prealabile să poată fi aplicată în cele mai bune condiții.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri.
Alecu Gheorghe – Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanța, 2005;
Anastasiu Crișu , Drept Procesual Penal .Partea specială , Ed. Hamangiu ,București ,2009
Anastasiu Crișu, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Basarab Matei – Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1997;
Basarab Matei- Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Bică Gheorghe – Drept penal român. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2006;
Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe – Drept penal: partea generală, Ed. All Beck, București, 2004;
Bulai Costică – Manual de drept penal: partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1997;
Butiuc Costică – Drept penal. Partea generală, Ed. Augusta, Timișoara, 1999;
Ciobanu M. Vasile – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Național, București, 1997;
Daneș Ștefan – Drept penal, Partea generală, Ed. Sylvi, București, 2001;
Dima Traian – Drept penal: partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Dima Traian – Drept penal: partea generală, Răspunderea penală, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe – Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, București, 1999;
Dobrinoiu Vasile, Brânză William – Drept penal: Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2003;
Doltu Ioan – Drept procesual penal, Ed. Fundației “Andrei Șaguna”, Constanța, 2003;
Dongoroz Vintilă – Drept penal, 1939;
Dongoroz Vintilă și colab. – Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1969;
Dongoroz Vintilă și colab. – Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, București, 2003;
Giurgiu Narcis – Răspunderea penală și pedeapsa, Ed. Neuron, Focșani, 1995;
Giurgiu Narcis – Drept penal general. Doctrină, jurisprudență, legislație, Ed. Sunset, Iași, 1997;
Giurgiu Narcis – Drept penal general: doctrină, legislație, jurisprudență, Ed. CDRMO, Iași, 2005;
Iliescu Nicoleta, în V. Dongoroz și colab. Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1976;
Jidovu Nicu – Drept procesual penal, Ed. C. H. Beck, București, 2006;
Mateuț Gheorghe – Procedura penală; partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
Măgureanu Ilie – Drept penal. Partea generală, Ed. Academiei Române, București, 2002;
Mitrache Costică – Drept penal român: partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2003;
Neagu Ioan – Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Global Lex, București, 2006;
Neagu, Ion – Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
Neagu, Ion; Dima, Traian; Dobrinoiu, Vasile; Lect. univ. Mircea Damaschin, Maxim Dobrinoiu: Drept procesual penal. Teste grila pentru seminarii, examene de an si licență, Ed. Hamangiu, București, 2009.
Nistoreanu Gheorghe – Manual de drept procesual penal, Ed. Europa Nova, București, 1999;
Oancea Ioan – Explicații teoretice ale Codului Penal Român, partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1970;
Pamfil Laura Mihaela – Drept procesual penal, Casa de Editură Venus, Iași, 2005;
Papadopol Vasile, Dobrinoiu Vasile, Apetrei Mihai – Codul de procedură penală, comentat și adnotat, vol. I, Ed. Albastră, București, 1997;
Păvăleanu Vasile – Drept penal general potrivit noului Cod Penal, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Pierre Legrand – Dreptul comparat, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
Ponta Victor – Drept penal: partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
Predescu Ovidiu – Drept penal, Ed. BRAVO PRESS, București, 1997;
Rusu Marcel Ioan – Drept penal: partea generală, Ed. C. H. Beck, București, 2006;
Stănoiu Rodica Mihaela – Drept penal, Partea generală, Ed. Hyperion, București, 1992;
Tănăsescu Iancu – Drept penal general, Ed. All Beck, București, 2002;
Theodoru Grigore – Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007;
Theodoru Grigore – Tratat de drept procesual penal II , Ed. Hamangiu, București, 2008.
Theodoru Grigore – Drept procesual penal: partea specială, Ed. Cugetarea, Iași, 1998;
Ungureanu Alexandru – Drept penal român, Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 1995;
Volonciu Nicolae – Tratat de procedură penală, vol. II, Ed. Paidea, București, 1996;
Zlătescu Victor Dan – Drept privat comparat, Ed. Oscar Print, București, 1997;
Zolyneak Maria, Michinici Maria Ioana – Drept penal: partea generală, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1999.
II. Monografii.
Bonchis Nicolae – Cauzele ce înlătură răspunderea penală, Ed. Imprimeriei de vest. Oradea, 1999;
Tuculeanu Alexandru – Instituții de drept procesual penal, Ed. Universității « Titu Maiorescu », București, 2003.
III. Studii, articole, note.
Acsinte Mihai – Introducerea plângerii prealabile în cazul infracțiunilor susceptibile de continuitate, în R. R. D. nr. 7/1998, p. 105-106;
Antoniu Teofil – Notă la titularii plângerii prealabile, în R. R. D. nr. 5/1973, p. 74;
Butiuc Costică – Plângerea prealabilă în cazul infracțiunilor continue, în R. R. D. nr. 4/1996, p. 115-116;
Colțan Mihai – Plângere prealabilă. Tulburare de posesie, în R. R. D. nr.1/1999, p. 142-144;
Dongoroz Vintilă, Kahane Sorin, Bulai Costică, Iliescu Nicolae, Stănoiu Rodica – Explicații ale Codului de procedură penală, Ed. Academiei Române, București, 1975;
Dumbravă Mihai – Valorificarea dreptului la despăgubiri în caz de împăcare a părților în procesul penal în Revista română de drept nr. 8/1971, p. 77;
Frasin Mihai, Proca – Efectul decesului persoanei vătămate, intervenit înainte de introducerea plângerii prealabile, R .R. D. nr. 5/1973, p. 71-74;
Geagiu Sonia Nicoleta – Procedura plângerii prealabile. Teză de doctorat, 1994, Bibl. Facultății de Drept Iași;
Gorjăneanu I. Gheorghe – Plângerea prealabilă. Sesizarea instanțelor, R. D. P. nr. 2/2002, p. 24;
Ionaș G. Nicolae – Plângerea prealabilă, R. D. P. nr. 4/1998, p. 132;
Kahane Sorin – Notă la titularii plângerii penale prealabile, în R. R. D. nr. 8/1972, p. 150;
Michinici Maria Ioana – Despre caracterul total și necondiționat al retragerii plângerii prealabile, în Buletinul Științific nr. 7, Univ.”Mihail Kogălniceanu”, Iași, 1998; Hotărârea judecătorească penală și rolul ei în combaterea și prevenirea infracțiunilor. Teză de doctorat, Iași, 1998;
Mitrea Ioan – Retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părților. Consecințe, în R. D. nr. 7/1998, p. 123;
Neacșu Alexandru – Tulburarea de posesie. Plângere prealabilă, în R. R. D. nr. 2/2000, p. 49-50;
Paicu Alexandru – Titularii plângerii penale prealabile, în R. D. nr. 9/1999, p. 98;
Păvăleanu Vasile – Momentul consumării infracțiunii de tulburare de posesie, în R. R. D. nr. 5/1997, p. 81-82;
Popovici T. Milea – Plângerea prealabilă în reglementarea actualului Cod de procedură penală, în Revista Română de Drept nr. 9/1969, p. 23;
Tatu Maria Angela – Limitele principiului disponibilității în procesul penal, în R. D. P. nr. 4/2001, p. 93;
Toader Tudorel – Momentul plângerii prealabile la infracțiunea de tulburare de posesie, R. D. nr. 12/1998, p. 88-89.
IV. Jurisprudență.
Antoniu Gheorghe – Practica judiciară penală. Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1990;
Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară în materie penală a Curții de Apel Suceava pe anul 2000, Ed. Lumina Lex, București, 2002, dec. pen. nr. 204/2000;
Buletinul Jurisprudenței pe anul 1995 a Curții Supreme de Justiție, secț. pen., dec. pen. nr. 1889/1995;
Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară în materie penală a Curții Apel Suceava pe anul 2000, Ed. Lumina lex, București, 2002, dec. pen. nr. 128/2000;
Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Iași. Drept penal, Drept procesual penal, Infracțiuni în legi speciale, pe anul 2004, Ed. Lumina Lex, București, 2006;
Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Iași. Drept penal, Drept procesual penal, Infracțiuni prevăzute de legi speciale, pe anul 2003, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară pe anul 2004, Drept penal, Drept procesual penal, Infracțiuni în legi speciale, Curtea de Apel București, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2004 a Curții de Apel Iași, dec. pen. nr. 211/2004;
Curtea de Apel Iași, dec. pen. nr. 1149/2003;
Curtea de Apel București, dec. pen. nr. 59/1996;
Curtea de Apel Brașov, dec. pen. nr. 127/2004;
Curtea de Apel București, secț. a II-a penală, dec. pen. nr. 524/1996;
C. S. J., secț. pen., dec. pen. nr. 1390/1998, în R. D. nr. 12/1999;
C. S. J. secț. pen., dec. pen. nr 1397/1992, în Revista Dreptul nr. 3/1993;
C. S. J. secț. pen., dec. pen. nr. 2067/1995, în Revista Dreptul nr. 6/1996;
C. S. J. secț. pen., dec. pen. nr. 2054/1992, în Revista Dreptul nr. 5-6/1993;
Culegere de decizii din practica Tribunalului București pe anii 1994 – 1997;
Judecătoria Sighetu Marmației, sent. pen. nr. 351/1998;
Judecătoria Sighetu Marmației., sent. pen. nr. 262/1976, în Revista Română de drept, nr. 5/1976;
Judecătoria Baia Mare, sent. pen. nr. 2557/1998;
Mitrache Costică – Practica judiciară penală, vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1990;
Sima Constantin – Codul penal adnotat cu practica judiciară 1969 – 2000 cu modificările și completările efectuate prin Legea nr. 197 din 13 noiembrie 2000 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207 din 15 noiembrie 2000, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
Trib. Județean Bacău, dec. pen. nr. 157/1979, în R. R. D. nr. 1/1980;
Trib. Județean Suceava, dec. pen. nr. 485/1969, în R. R. D. nr. 3/1968;
Trib. Județean Bacău, dec. pen. nr. 3205/1966, în R. R. D. nr. 7/1967;
Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 2258/1980, în R. R. D. nr. 8/1981;
Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 1174/1982, R. R. D. nr. 5/1983;
T. M. B., secția a II-a penală, dec. pen. nr. 181/1981, în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985;
T. M. B., secția a II- a penală, dec. pen. nr. 1890/1981.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri.
Alecu Gheorghe – Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanța, 2005;
Anastasiu Crișu , Drept Procesual Penal .Partea specială , Ed. Hamangiu ,București ,2009
Anastasiu Crișu, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Basarab Matei – Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1997;
Basarab Matei- Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Bică Gheorghe – Drept penal român. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2006;
Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe – Drept penal: partea generală, Ed. All Beck, București, 2004;
Bulai Costică – Manual de drept penal: partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1997;
Butiuc Costică – Drept penal. Partea generală, Ed. Augusta, Timișoara, 1999;
Ciobanu M. Vasile – Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Național, București, 1997;
Daneș Ștefan – Drept penal, Partea generală, Ed. Sylvi, București, 2001;
Dima Traian – Drept penal: partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Dima Traian – Drept penal: partea generală, Răspunderea penală, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Dobrinoiu Vasile, Nistoreanu Gheorghe – Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, București, 1999;
Dobrinoiu Vasile, Brânză William – Drept penal: Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2003;
Doltu Ioan – Drept procesual penal, Ed. Fundației “Andrei Șaguna”, Constanța, 2003;
Dongoroz Vintilă – Drept penal, 1939;
Dongoroz Vintilă și colab. – Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1969;
Dongoroz Vintilă și colab. – Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, București, 2003;
Giurgiu Narcis – Răspunderea penală și pedeapsa, Ed. Neuron, Focșani, 1995;
Giurgiu Narcis – Drept penal general. Doctrină, jurisprudență, legislație, Ed. Sunset, Iași, 1997;
Giurgiu Narcis – Drept penal general: doctrină, legislație, jurisprudență, Ed. CDRMO, Iași, 2005;
Iliescu Nicoleta, în V. Dongoroz și colab. Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1976;
Jidovu Nicu – Drept procesual penal, Ed. C. H. Beck, București, 2006;
Mateuț Gheorghe – Procedura penală; partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
Măgureanu Ilie – Drept penal. Partea generală, Ed. Academiei Române, București, 2002;
Mitrache Costică – Drept penal român: partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2003;
Neagu Ioan – Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Global Lex, București, 2006;
Neagu, Ion – Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
Neagu, Ion; Dima, Traian; Dobrinoiu, Vasile; Lect. univ. Mircea Damaschin, Maxim Dobrinoiu: Drept procesual penal. Teste grila pentru seminarii, examene de an si licență, Ed. Hamangiu, București, 2009.
Nistoreanu Gheorghe – Manual de drept procesual penal, Ed. Europa Nova, București, 1999;
Oancea Ioan – Explicații teoretice ale Codului Penal Român, partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1970;
Pamfil Laura Mihaela – Drept procesual penal, Casa de Editură Venus, Iași, 2005;
Papadopol Vasile, Dobrinoiu Vasile, Apetrei Mihai – Codul de procedură penală, comentat și adnotat, vol. I, Ed. Albastră, București, 1997;
Păvăleanu Vasile – Drept penal general potrivit noului Cod Penal, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Pierre Legrand – Dreptul comparat, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
Ponta Victor – Drept penal: partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
Predescu Ovidiu – Drept penal, Ed. BRAVO PRESS, București, 1997;
Rusu Marcel Ioan – Drept penal: partea generală, Ed. C. H. Beck, București, 2006;
Stănoiu Rodica Mihaela – Drept penal, Partea generală, Ed. Hyperion, București, 1992;
Tănăsescu Iancu – Drept penal general, Ed. All Beck, București, 2002;
Theodoru Grigore – Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007;
Theodoru Grigore – Tratat de drept procesual penal II , Ed. Hamangiu, București, 2008.
Theodoru Grigore – Drept procesual penal: partea specială, Ed. Cugetarea, Iași, 1998;
Ungureanu Alexandru – Drept penal român, Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 1995;
Volonciu Nicolae – Tratat de procedură penală, vol. II, Ed. Paidea, București, 1996;
Zlătescu Victor Dan – Drept privat comparat, Ed. Oscar Print, București, 1997;
Zolyneak Maria, Michinici Maria Ioana – Drept penal: partea generală, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1999.
II. Monografii.
Bonchis Nicolae – Cauzele ce înlătură răspunderea penală, Ed. Imprimeriei de vest. Oradea, 1999;
Tuculeanu Alexandru – Instituții de drept procesual penal, Ed. Universității « Titu Maiorescu », București, 2003.
III. Studii, articole, note.
Acsinte Mihai – Introducerea plângerii prealabile în cazul infracțiunilor susceptibile de continuitate, în R. R. D. nr. 7/1998, p. 105-106;
Antoniu Teofil – Notă la titularii plângerii prealabile, în R. R. D. nr. 5/1973, p. 74;
Butiuc Costică – Plângerea prealabilă în cazul infracțiunilor continue, în R. R. D. nr. 4/1996, p. 115-116;
Colțan Mihai – Plângere prealabilă. Tulburare de posesie, în R. R. D. nr.1/1999, p. 142-144;
Dongoroz Vintilă, Kahane Sorin, Bulai Costică, Iliescu Nicolae, Stănoiu Rodica – Explicații ale Codului de procedură penală, Ed. Academiei Române, București, 1975;
Dumbravă Mihai – Valorificarea dreptului la despăgubiri în caz de împăcare a părților în procesul penal în Revista română de drept nr. 8/1971, p. 77;
Frasin Mihai, Proca – Efectul decesului persoanei vătămate, intervenit înainte de introducerea plângerii prealabile, R .R. D. nr. 5/1973, p. 71-74;
Geagiu Sonia Nicoleta – Procedura plângerii prealabile. Teză de doctorat, 1994, Bibl. Facultății de Drept Iași;
Gorjăneanu I. Gheorghe – Plângerea prealabilă. Sesizarea instanțelor, R. D. P. nr. 2/2002, p. 24;
Ionaș G. Nicolae – Plângerea prealabilă, R. D. P. nr. 4/1998, p. 132;
Kahane Sorin – Notă la titularii plângerii penale prealabile, în R. R. D. nr. 8/1972, p. 150;
Michinici Maria Ioana – Despre caracterul total și necondiționat al retragerii plângerii prealabile, în Buletinul Științific nr. 7, Univ.”Mihail Kogălniceanu”, Iași, 1998; Hotărârea judecătorească penală și rolul ei în combaterea și prevenirea infracțiunilor. Teză de doctorat, Iași, 1998;
Mitrea Ioan – Retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părților. Consecințe, în R. D. nr. 7/1998, p. 123;
Neacșu Alexandru – Tulburarea de posesie. Plângere prealabilă, în R. R. D. nr. 2/2000, p. 49-50;
Paicu Alexandru – Titularii plângerii penale prealabile, în R. D. nr. 9/1999, p. 98;
Păvăleanu Vasile – Momentul consumării infracțiunii de tulburare de posesie, în R. R. D. nr. 5/1997, p. 81-82;
Popovici T. Milea – Plângerea prealabilă în reglementarea actualului Cod de procedură penală, în Revista Română de Drept nr. 9/1969, p. 23;
Tatu Maria Angela – Limitele principiului disponibilității în procesul penal, în R. D. P. nr. 4/2001, p. 93;
Toader Tudorel – Momentul plângerii prealabile la infracțiunea de tulburare de posesie, R. D. nr. 12/1998, p. 88-89.
IV. Jurisprudență.
Antoniu Gheorghe – Practica judiciară penală. Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1990;
Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară în materie penală a Curții de Apel Suceava pe anul 2000, Ed. Lumina Lex, București, 2002, dec. pen. nr. 204/2000;
Buletinul Jurisprudenței pe anul 1995 a Curții Supreme de Justiție, secț. pen., dec. pen. nr. 1889/1995;
Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară în materie penală a Curții Apel Suceava pe anul 2000, Ed. Lumina lex, București, 2002, dec. pen. nr. 128/2000;
Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Iași. Drept penal, Drept procesual penal, Infracțiuni în legi speciale, pe anul 2004, Ed. Lumina Lex, București, 2006;
Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Iași. Drept penal, Drept procesual penal, Infracțiuni prevăzute de legi speciale, pe anul 2003, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară pe anul 2004, Drept penal, Drept procesual penal, Infracțiuni în legi speciale, Curtea de Apel București, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Culegere de practică judiciară în materie penală pe anul 2004 a Curții de Apel Iași, dec. pen. nr. 211/2004;
Curtea de Apel Iași, dec. pen. nr. 1149/2003;
Curtea de Apel București, dec. pen. nr. 59/1996;
Curtea de Apel Brașov, dec. pen. nr. 127/2004;
Curtea de Apel București, secț. a II-a penală, dec. pen. nr. 524/1996;
C. S. J., secț. pen., dec. pen. nr. 1390/1998, în R. D. nr. 12/1999;
C. S. J. secț. pen., dec. pen. nr 1397/1992, în Revista Dreptul nr. 3/1993;
C. S. J. secț. pen., dec. pen. nr. 2067/1995, în Revista Dreptul nr. 6/1996;
C. S. J. secț. pen., dec. pen. nr. 2054/1992, în Revista Dreptul nr. 5-6/1993;
Culegere de decizii din practica Tribunalului București pe anii 1994 – 1997;
Judecătoria Sighetu Marmației, sent. pen. nr. 351/1998;
Judecătoria Sighetu Marmației., sent. pen. nr. 262/1976, în Revista Română de drept, nr. 5/1976;
Judecătoria Baia Mare, sent. pen. nr. 2557/1998;
Mitrache Costică – Practica judiciară penală, vol. II, Ed. Academiei Române, București, 1990;
Sima Constantin – Codul penal adnotat cu practica judiciară 1969 – 2000 cu modificările și completările efectuate prin Legea nr. 197 din 13 noiembrie 2000 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207 din 15 noiembrie 2000, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
Trib. Județean Bacău, dec. pen. nr. 157/1979, în R. R. D. nr. 1/1980;
Trib. Județean Suceava, dec. pen. nr. 485/1969, în R. R. D. nr. 3/1968;
Trib. Județean Bacău, dec. pen. nr. 3205/1966, în R. R. D. nr. 7/1967;
Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 2258/1980, în R. R. D. nr. 8/1981;
Trib. Suprem, secț. pen., dec. nr. 1174/1982, R. R. D. nr. 5/1983;
T. M. B., secția a II-a penală, dec. pen. nr. 181/1981, în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985;
T. M. B., secția a II- a penală, dec. pen. nr. 1890/1981.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Plangerea Prealabila (ID: 128950)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.