Personalitatea Criminalului

PERSONALITATEA CRIMINALULUI

Cuprins

Introducere

CAP.I. NOTIUNEA DE PERSONALITATE

1.1. TIPOLOGI DE PERSONALITATE

1.2.PROFILINGUL CRIMINALULUI SI

PERSONALITATEA INFRACTORULUI , CAUZELE GENERATOARE A DELINCEVNTEI

1. 3.CRIMA

1.3.1.CRIMINALUL

Cap.II. INFRACTIUNEA DE OMOR – definiție, feluri, forme, sancțiuni (omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpa și determinarea sau ȋnlesnirea sinuciderii)

2. 1.LOVIRILE SAU VǍTǍMǍRILE CAUZATOARE DE MOARTE

2.2. INFRACTIUNEA DE VIOL

2.3. PREVENIREA DELINCVENTEI SI PROBATIUNEA

Cap.III.ELEMENTE DE CERCETARE

3.1. Justificarea alegerii temei de cercetare

3. 2 Obiectivele cercetării

3. 3 Formularea ipotezelor

4. Metodologia si instrumentele de lucru

5 Prelucrarea datelor empirce si prezentarea rezultatelor cercetarii

5.1.Prezentarea studiilor de caz

5.2. Concluzii

Bibliografie

Introducere

In lucrarea de fata “Personalitatea criminalului” arat profilingul tipurile caracteristice ale unui infractor si infractiunile sale.

Fiind un demers științific interesant cu privire la reorientările la nivel global și regional care determină noi dimensiuni ale securității și siguranței naționale.

Se urmăreste multitudinea de forme pe care le poate îmbrăca devianta ; conduitele delincvențe constituind cel mai înalt nivel de pericol social.

Manifestată prin abateri de la normele juridico-penale ,delincventă implică criminalitatea care, în prezent , se caracterizează prin perfecțiunea ei calitativă,apariția unor noi tipuri de crime ,cruzimea acțiunilor infractorilor ,precum și completarea "rezervelor"infracționale “

În prezent,se crează o situație paradoxală prin faptul că:pe de o parte,normele sociale necesită o implicare active a cetățenilor pentru realizarea lor;iar pe de altă parte,modul de implementare și particularitățile acestora au condiționat înstrăinarea populației și manifestările conduitei anormale în diverse forme (inclusiv delincvențional ) , ceea ce a devenit un factor important în amplificarea delincvenței ,care se prezintă că un indice ce frânează dezvoltarea socială propriu -zisă.

Un alt factor important îl constituie conștientizarea slabă a întregii societăți privind creșterea delincvenței și a proliferării diverselor sale aspecte, cunoștiințelor acumulate despre fenomenele sociale negative.

În diversitatea multidisciplinara a literaturii de specialitate un rol deosebit îi revine monografiilor ,lucrărilor și criticilor ce au pus bazele unor dezvoltări ample a sociologiei devianței : Beccaria.C, Hobbes T, Durkheim E.,Weber M. ,Merton R.,Parson T.,Banciu,Rădulescu S.,Popescu S.

Remarcăm că teoriile ce abordează delincventă se fac înțelese atunci când percepem cum sunt ele utilizate în studierea conduitei indivizilor delincvenți.

Deși la scară mondială există mai multe surse ce abordează diverse aspecte ale delincvenței , inclusive în rândul minorilor și tinerilor ,în România se resimte nevoia unei evaluări complexe a cauzelor generatoare , a condițiilor ce mențin și amplifică conform cerințelor actuale ale societății noastre.

O altă direcție o constituie lucrările care prezintă interpretarea sociologică a implicării diverselor forme ale comportamentului delincvent în dezvoltarea societății.

Este vorba de lucrările cu character teoretico- general și metodologic al devianților români:Zamfir .C.,Mărgineanu I., Mittode V., Dragomirescu V.,Sanca I,Petrcu M,s.a.

Oamenii au ȋncercat dintotdeanuna sǎ-și asigure protecția contra unor eventualitǎți, la ȋnceput prin satisfacerea nevoilor vitale, iar mai târziu dând naștere unor organisme abilitare sǎ asigure existența aceastei securitǎți naționale și/sau a securitǎții internaționale.

Preocupǎri pentru a rǎspunde la ȋntrebarea „de ce comit oamenii infracțiuni” au existat ȋncǎ din timpul primelor structuri sociale, iar rǎspunsurile date la aceastǎ ȋntrebare au influențat soluțiile propuse pentru ȋnlǎturarea comportamentului antisocial.

În conținutul lucrării s-a simțit nevoia de ordonare, sistematizare și grupare a cunoștințelor referitoare la fiecare subiect abordat, deoarece din studiul unui vast material documentar au reieșit suficiente controverse și teorii care să nu facă posibil startul în demersul elaborării unor concluzii proprii, fără unele clarificări.

Pentru existența oricărei infracțiuni sunt necesare cele trei trăsături esențiale: fapta ce prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de lege, întrunite cumulativ. Lipsa oricăreia dintre aceste trei trăsături esențiale conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Mai mult, putem observa ca în considerarea unei fapte ca infracțiune se cercetează mai întâi dacă fapta este prevăzută de legea penală și dacă răspunsul este pozitiv, adică fapta este prevazută de legea penală se vor cerceta și celelalte trăsături esențiale pentru a observa implinirea lor cumulativă și considerarea faptei ca infracțiune.

Dreptul penal parte specială conține acea categorie de norme care determină faptele ce constituie infracțiuni, reglementează conținutul specific al infracțiunilor și stabilesc pedepsele aplicabile în cazul săvârșirii lor. Dreptul penal parte specială cuprinde:

partea a doua a Codului penal ( art. 155-361 C pen.)

toate textele de încriminare cuprinse în legislația penală specială ( ex. Legeanr. 143/2000 privind combaterea consumului și traficului de stupefiante) sau în legislația extrapenală ( ex Codul silvic, Codul vamal, Codul muncii)

Este acceptat de toată lumea că viața omului se bucură de protecție penală indiferent de capacitatea de a trăi, indiferent de speranța de viață sau de interesul de a trăi, indiferent de vârsta persoanei sau starea sa de sănătate.

Consecința practică a faptului că acest drept nu ar fi unul absolut, ar fi aceea că în anumite împrejurări acest drept ar putea fi încălcat, spre exemplu în cazul pedepsei capitale. Toți autorii acceptă că acest drept este absolut dar trebuie pusă îndiscuție și ipoteza în care acest drept este încălcat, de exemplu în cazul uciderilor comise în timp de război. Dacă acest drept ar fi unul absolut atunci nu ar putea fi încălcat în nici o împrejurare.

În realitate deși de dorit o astfel de interpretare, ea este uneori limitată la situația de principiu, adică în principiu dreptul la viață este unul absolut dar în anumite situații speciale se poate deroga de la acest caracter absolut al dreptului. Nu lipsit de interes este și situația euthanasiei pasive când medicul decide că nu ar nici un sens să mai lupte prin orice mijloace pentru salvarea vieții deoarece decesul este inevitabil.

CAP.1.NOTIUNEA DE PERSONALITATE

În încercarea de a da o definiție personalității, există în momentul de față o vastă varietate de lucrări în care tema personalității a fost abordată de numeroși autori. În cele ce urmează, vom încerca evidențierea definițiilor date de câțiva dintre cei care au adus o contribuție semnificativă domeniului psihologic.

După criterii psihologice, personalitatea este o calitate specifică indivizilor umani. Aceasta a fost definită de către G. W. Allport ca fiind ,,ceea ce o persoană este în mod real, indiferent de

modul în care ceilalți îi percep calitățile sau de metodele prin care le studiem“, sau tot în aceeași lucrare, ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină

gândirea și comportamentul său caracteristic“.

O altă definiție atribuită personalității aparține de data aceasta lui N. Sillamy, care spunea în lucrarea sa ca ,,personalitatea este, în esență, elementul stabil al

conduitei unei persoane, modul său obișnuit de a fi, ceea ce o diferențiază de altele. Orice om este, în același timp, asemănător cu alți indivizi din grupul său cultural și diferit de ei prin caracterul unic al experiențelor trăite; singularitatea sa, fracțiunea cea mai originală

a eului său constituie esențialul personalității sale“.

Inspirându-se întru câtva liber dintr-un vers al lui Goethe, se citează adesea „Numai personalitatea / Pentru om supremul bine-i”, exprimându-se astfel opinia că țelul cel mai amplu și dorința cea mai puternică a tuturor oamenilor stă în dezvoltarea acelei totalități a ființei umane desemnată prin personalitate. „Educarea personalității” a devenit astăzi un ideal educativ, în opoziție cu omul colectiv sau normal, revendicat de masificarea generală, ideal bazat pe recunoașterea corectă a realității istorice că marile fapte eliberatoare ale istoriei mondiale au pornit de la personalități conducătoare și niciodată de la masa inertă, întotdeauna secundară, care fie și pentru cea mai mică mișcare are nevoie de un demagog. Strigătul de jubilație al națiunii italiene se adresează personalității ducelui, iar bocetele altor națiuni jelesc absența marilor conducători.

Nostalgia personalității a devenit astăzi o problemă care preocupă multe minți, spre deosebire de vremurile trecute, când un singur om a intuit această chestiune, anume Friedrich Schiller, ale cărui Scrisori pentru educația estetică au în spatele lor, de la apariție și până astăzi, un somn literar, ca al Frumoasei din pădurea adormită, mai lung de o sută de ani. Putem desigur afirma liniștiți că Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană nu a observat deloc calitatea de educator a lui Friedrich Schiller. În schimb furor teutonicus s-a repezit asupra pedagogiei, adică asupra educației copiilor, a practicat pedagogia infantilă, a scotocit infantilismul în omul adul și a făcut astfel din copilărie o stare atât de importantă pentru viață și destin încât, prin comparație, semnificația și posibilitățile creatoare ale existenței adulte de mai târziu au intrat cu totul în umbră.

Fondatorul psihologiei personalității, ca domeniu relativ disctinct de cercetare și cunoaștere, este psihologul german W. Stern prin lucrarea sa „Die Menschliche Personalichkeit”, 1923. De atunci asistăm la creșterea continuă a interesului și preocupărilor pentru studiul personalității în cadrul unei ramuri speciale a psihologiei: psihologia personalității.

Desemnând unitatea integrativă indivizibilă rezultată în virtutea procesului vieții si a acțiuni legilor evoluției biologice, termenul individ se aplică tuturor organismelor vii. Fiind o entitate biologică și o unitate structural si functional indivizibilă, omul este primordial un individ.

Persoana am legat-o de manifestarea actuală a omului intr-o societate dată,

manifestare care se subordonează unui anumit rol.

Personalitatea am asociat-o cu mecanismul și logica generală și integrare în

sistemul generic supra – ordonat a componentelor bio – constituționale psihice și socio – culturale. Persoana și Personalitatea sunt componente pe care le atribuim exclusiv omului.

Psihologia personalității își focalizează atenția asupra modului în care procesel

funcțiile și stările psihice individuale se integrează pe cele trei componente principale :

Dinamico – energetică

Relational – socială

Insrumental – performanțială

Procesul integrării pe cele trei coordonate duce la elaborarea a trei subsisteme funcționale interdependente care definesc domeniul de studiu al psihologiei personalității, și anume :

Temperament

Caracter

Aptitudini

Integrarea însușirilor și trăsăturilor de ordin dinamico – energetic al proceselor psihice și actelor motorii, precum intensitatea, pregnanța, acuitatea, mobilitatea, echilibrul, etc dă strcutura temperamentală a personalității.

„Dacă însușirile dinamico – energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic, integrarea lor în planul psiho – comportamental adică în dinamica proceselor psihice și actelor motorii se realizează în ontogeneză.”1 Intrucât aceste însușiri bio – energetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaboreaza sui în care procesel

funcțiile și stările psihice individuale se integrează pe cele trei componente principale :

Dinamico – energetică

Relational – socială

Insrumental – performanțială

Procesul integrării pe cele trei coordonate duce la elaborarea a trei subsisteme funcționale interdependente care definesc domeniul de studiu al psihologiei personalității, și anume :

Temperament

Caracter

Aptitudini

Integrarea însușirilor și trăsăturilor de ordin dinamico – energetic al proceselor psihice și actelor motorii, precum intensitatea, pregnanța, acuitatea, mobilitatea, echilibrul, etc dă strcutura temperamentală a personalității.

„Dacă însușirile dinamico – energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic, integrarea lor în planul psiho – comportamental adică în dinamica proceselor psihice și actelor motorii se realizează în ontogeneză.”1 Intrucât aceste însușiri bio – energetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaboreaza stadial în cursul vieții individului, structura temperamentală și tipul temperamental este înnăscut reprezentând astfel alături de predispozitii „elemetul ereditar în organizarea internă a personalitatii”

In plan psihologic când vorbim de temperament ne gândim la modul cum reacționează și se manifestă individul sub aspect dinamoico – energetic în diferite situații externe :

rapiditatea percepției,

intensitatea trăirilor emoționale,

echilibrul sau impulsivitatea derulării răspunsurilor la succesiune stimularii externe,

direcția orientării dominate – spre lumea externă (extraversie), sau spre lumea interioară (introversie)

locul controlului (dependeța de stimularea externă, sau dependența de activismul intern propriu)

disponibilitatea la comunicarea interpersonală

ascendenta sau obediența relațională

capacitatea generală de lucru

rezistența la solicitări puternice, frustrări, stres, situații afectogene.

Conceptul de personalitate apare ca integrator semantic de ordin superior ce

coordonează și corelează funcțional – dinamic conținuturile noțiunilor referitoare la multitudinea componentelor bio – constituționale a proceselor, stărilor și condțiilor psihice particulare si a componentelor socio – culturale.

Fondatorul psihologiei personalității, ca domeniu relativ distinct de cercetare și cunoaștere, este psihologul german W. Stern prin lucrarea sa „Die Menschliche Personalichkeit”, 1923. De atunci asistăm la creșterea continuă a interesului și preocupărilor pentru studiul personalității în cadrul unei ramuri speciale a psihologiei : psihologia personalității.

Temperamentul se referă la dimensiunea energetico-dinamică a personalității și se exprimă în particularități ale activității intelectuale și a afectivității, cât și în comportamentul exterior: limbaj și motricitate, în conduită.

Temperamentul, ca subsistem al personalității, se referă la o serie de particularități și trăsături înnăscute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a ființei umane.

Trăsăturile temperamentale sunt foarte ușor de observat și identificat și în opinia majorității specialiștilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective, în special de sistemul nervos și cel endocrin.

Psihologul roman Nicolae Mărgineanu a considerat că temperamentul caracterizează forma manifestărilor noastre și, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivității și reactivității motorii specifice unei persoane.

Există mai multe tipologii ale temperamentului, această problemă fiind o preocupare constantă de-a lungul istoriei și evoluției științei.

Prima desprindere clară de teoria analitică a survenit în anii 1930, când Gordon Allport a început să lucreze la ceea ce acum este cunoscută ca fiind “teoria trăsăturilor”. Allport susținea că Freud a supraaccentuat importanța proceselor inconștientului, în loc să se concentreze asupra aspectelor vizibile ale personalității: “Dacă vrei să stii ceva despre o persoană, de ce n-o întrebi mai întâi ?” Conceptele lui Allport,

mai degrabă decât cele ale lui Murray, Galton (pionierii teoriei trăsăturilor), s-au dovedit a fi mult mai recunoscute printre psihologii, cercetătorii și practicienii ultimelor patru decenii (Pervin, 2001).

Gordon Allport (1897-1967)

Allport a încercat să descrie și să explice personalitatea folosind o serie de concepte familiare ce etichetează trăsături, precum: prietenos, ambițios, entuziast, timid, punctual, vorbăreț, dominant, generos etc. El a estimat că există circa 4000 – 5000 de trăsături și 18000 de nume de trăsături). Asemeni lui Jung, Allport a susținut că suntem motivați de planurile noastre de viitor, la fel de mult ca și de cauzele anterioare. El a împărtăsit, de asemenea, credința lui Adler potrivit căreia fiecare personalitate este unică. Allport si

Murray au fost primii teoreticieni ai personalității preocupați de găsirea unui suport empiric pentru ideile lor, conducând experimente formale și analize statistice. Allport este autorul unei respectate metode de evaluare a personalității (Studiul Valorilor – The Study of Values), iar cursul său despre personalitate, susținut la Universitatea Harvard, este considerat ca fiind primul curs predat vreodată într-un colegiu american care aborda acest subiect. Sunt demne de reținut câteva dintre ideile lui Allport, care în fapt i-au conferit binecunoscuta notorietate. Spre deosebire de psihanalisti, el a diminuat importanța primilor ani din viața

individului asupra dezvoltării sale psihice ulterioare. De asemenea, Allport a susținut existența unor diferențe calitative între sistemele motivaționale ale copilului si, respectiv, ale adultului. Aceleași diferențe le-a invocat și atunci când a discutat relația normal – patologic.

Prima sa lucrare a fost scrisă împreună cu fratele său, Floyd, și era centrată pe trăsăturile de personalitate percepute ca aspecte deosebit de importante ale oricărei teoretizări a persoanei (Allport și Allport, 1921). Allport credea că trăsăturile sunt unitățile de bază ale personalității. Conform teoriei sale, trăsăturile au existență reală și chiar fundamentare neurobiologică. Ele reprezintă dispoziții generale ale persoanei care sunt responsabile de consistența comportamentelor sale în diferite situații. Aceste trăsături pot fi definite prin 3 proprietăți: frecvență, intensitate și gama situațiilor în care se relevă. De exemplu, o persoană obedientă își va etala submisivitatea într-o mare varietate de situații, fapt ce-i va confirma consistența transsituațională.

În teoria sa, ca de altfel în propria viață, Allport a accentuat în mod repetat unicitatea fiecărui individ; în cea mai mare parte, munca sa a fost o perpetuă căutare a propriei identități.

Hans J. Eysenck (1916- 200 )

Perspectiva teoretică și practică a lui Eysenck a fost influențată de: evoluția metodologică a tehnicilor statistice prin analiza factorială, gândirea tipologistilor europeni (Jung și Kretschemer), studiile privind ereditatea realizate de Sir Cyril Burt, experimentele lui Pavlov privind condiționarea clasică și teoria învățării propusă de Clark Hull.

Eysenck a pus un accent foarte mare pe claritatea conceptuală și pe măsurare. Din acest motiv, el este considerat ca unul dintre cei mai aspri critici ai teoriei psihanalitice. Eysenck a atras atenția asupra necesității de a dezvolta tehnici adecvate de măsurare a trăsăturilor, necesitatea unei teorii usor testabile și deschise la critici, precum și asupra importanței stabilirii fundamentelor biologice ale fiecărei trăsături. Prin acestea, afirma el, s-ar evita caracterul circular al explicațiilor, adică invocarea trăsăturii ca justificare a unui

comportament care, în fapt, a stat la baza conceptualizării ei.

La baza preocupărilor sale privind măsurarea și elaborarea unei ierarhii a trăsăturilor stă o metodă statistică numită analiza factorială. Aceasta este o tehnică ce debutează prin aplicarea unui mare număr de probe unei populații largi de indivizi. Întrebarea care se ridică este “La care dintre itemii acestor probe toți indivizii vor răspunde similar? “ Prin intermediul mai multor proceduri statistice se derivă clusteri sau factori, itemii pentru

un singur factor fiind în strânsă legătură unii cu alții și nerelaționați cu itemii celorlalți factori.

Conform teoriei trăsăturilor, există structuri naturale în personalitate, iar analiza factorială ne permite să le detectăm. Dacă dimensiunile evaluate (variabile, răspunsuri la test, produsele activității etc.) evoluează împreună, adică dacă apar și dispar împreună, se poate conchide că ele se fondează pe trăsături comune, adică aparțin aceleiași unități funcționale a personalității. Analiza factorială presupune că acele comportamente care evoluează

împreună sunt relaționate și au în spatele lor trăsături comune (Ryckman, 1997).

Procesul descris conduce la factori, în acest caz la trăsături. Ele sunt etichetate prin termenii acelei caracteristici care este comună tuturor itemilor sau comportamentelor aflate în relație unul cu celălalt. Prin intermediul unor proceduri statistice suplimentare, Eysenck determină dimensiunile ce stau la baza acestor trăsături. Aceste dimensiuni bazale sunt numite de către Eysenck tipuri. Spre exemplu, trăsături precum sociabilitatea, impulsivitatea, excitabilitatea și dinamismul pot fi grupate împreună sub conceptul (tipul) de extraversiune. Termenul de tip desemnează o dimensiune cu două valori extreme care delimitează un continuum de-a lungul căruia persoanele, prin particularitățile lor, ocupă diverse poziții.

Raymond B. Cattell (1905-1998)

Chiar și cel mai dedicat teoretician al trăsăturilor va fi în mod sigur de acord că lista de 4000-5000 de trăsături a lui Allport este greu gestionabilă, iar uneori chiar inutilă. Pare mai rezonabil să tragem concluzia că natura umană nu poate fi atât de diversă și că trebuie să existe un număr mai mic de trăsături, care reprezintă miezul personalității. Cattell, încercând să pună ordine în diversitatea trăsăturilor, a susținut că psihologia trebuie să devină mult mai obiectivă matematic pentru a dobândi credibilitate. Cattell si-a bazat vastele cercetări asupra dimensiunilor personalității pe aceeași tehnică statistică pe care a folosit-o și Eysenck – analiza factorială.

Deoarece analiza factorilor este dificil de înțeles și deoarece Cattell a folosit un număr de neologisme ciudate, mulți psihologi preferând să-i ignore munca. Totusi, ideile sale se bazează pe o cantitate imensă de cercetări empirice și unele dintre cercetările pe care le-a realizat conduc într-o direcție surprinzătoare – ele susțin concepte freudiene pe care Allport le-a respins în mod categoric.

Cu toate că se cunosc foarte puține lucruri despre experiențele personale ale lui Cattell, care i-au conturat viața și munca, o serie de influențe pot fi relativ usor identificate prin amprentele pe care le-au lăsat. Mai întâi, interesul său pentru analiza factorială și încercarea de a dezvolta o teorie privind organizarea ierarhică a personalității pot fi asociate cu numele a doi mari psihologi britanici care l-au influențat și pe Eysenck: Spearman și Burt. În al doilea rând, perspectiva lui Cattell asupra motivației a fost influențată de către un alt psiholog britanic, și anume William McDougall. În fine, experiențele lui Cattell în calitate de chimist, si-au pus și ele amprenta asupra gândirii sale de mai târziu. Asa cum Mendeleev a elaborat o metodă de clasificare a elementelor chimice, concretizată în sistemul periodic, Cattell a încercat să dezvolte un model de clasificare a variabilelor personale. El s-a străduit ca, utilizând analiza factorială, să conducă psihologia spre propriul ei “sistem periodic” (Ryckman, 1997).

1.1. TIPOLOGI DE PERSONALITATE

Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mult mai nuanțată care va fi reluată și precizată de psihologii francezi Rene Le Senne și Gaston Berger.

Pentru Le Senne caracterul este ceea ce înțelegem azi prin temperament, adică „ansamblul dispozițiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea și „răsunetul” (ecoul). Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale.

Emotivitatea exprimă reacțiile afective ale persoanelor în fața diferitelor evenimente. Emotivii au tendința de a se tulbura puternic chiar și pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoționeaza greu și ale căror emoții nu sunt prea violente.

Activitatea desemnează dispoziția spre acțiune a unei persoane. Persoanele active au o continuă dispoziție spre acțiune, nu pot sta locului. Cele non-active acționează parcă impotriva voinței lor, cu efort si plângându-se continuu.

Răsunetul se referă la ecoul pe care îl au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele care au tendința de a rămâne sub influența impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane secundare.

Există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori, și anume: pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervoșii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

Luând în considerare doar emotivitatea și activitatea putem reduce cele 8 tipuri la jumătate:

Emotivii inactivi – adică nervoșii care reacționează rapid la evenimente, și sentimentalii, care a reacționează lent.

Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacții rapide, explozive și pasionații, care au reacții lente.

Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacții echilibrate, rapide, și flegmaticii, cu multă forță dar lenți.

Neemotivii inactivi – care îi include pe amorfi, care, deși cu mai puțină energie sunt bine ancorați în prezent, și pe apatici, a căror lipsă de energie este dublată de un ritm lent al reacțiilor.

Principalele trăsături ale celor opt tipuri

PASIONAȚII (EAS) – ambițioși care realizează tensiune extremă a întregii personalități; activitate concentrată pentru un scop unic; dominatori, apți pentru a conduce. Stiu să-și stăpânească și să utilizeze violența. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simț profund al grandorii, știu să-și reducă nevoile organice, merg uneori pana la ascetism.

Valoare dominantă: opera de înfăptuit.

COLERICII (EAP) – generoși, cordiali, plini de vitalitate, și exuberanță, optimiști; în general excitabili, adesea fără gust și măsură. Activitatea lor e intensă, febrilă, și multiplă. Se interesează de politică, iubesc poporul, cred în progres, sunt revoluționari. Dotați cu aptitudini oratorice, plini de impetuozitate, antrenează oamenii.

Valoare dominantă: actiunea.

SENTIMENTALII (EnAP) – ambițioși ce rămân mereu în stadiul de aspirație. Meditativi, introvertiți, schizotimi. Adesea melancolici și nemulțumiți de ei însiși; timizi, vulnerabili, scrupuloși; își alimentează viața interioară prin ruminația trecutului. Nu stiu prea bine să intre în relații cu oamenii, și cad ușor în mizantropie. Neabili, se resemnează dinainte cu ceea ce puteau totuși să evite. Individualiști, au un sentiment viu al naturii.

Valoare dominantă: intimitatea.

NERVOȘII (EnAS) – cu dispoziție variabilă vor să epateze și să atragă atenția. Indiferenți la obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseța realitatea (ajungând de la minciună la ficțiune poetică). Au un gust pronunțat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat și numai ce le place. Au nevoie de excitații pentru a se smulge inactivității și plictiselii. Inconstanți în afecțiunile lor: repede seduși, repede consolați.

Valoare dominantă: divertismentul.

FLEGMATICII (nEAS) – oamenii obișnuințelor, respectă principiile, punctuali, obiectivi, demni de credință, ponderați, cu dispoziție afectivă egală. În general impasibili, răbdători, tenaci, lipsiți de orice afectare. Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral. Agreeaza sistemele abstracte.

Valoarea dominantă: legea.

SANGVINICII (nEAP) – extrovertiți, pot face observații exacte și dovedesc un remarcabil simț practic. Le place lumea, unde se comportă politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Știu să manevreze oamenii, sunt abili diplomați. Liberali si talentați în politică, au puțin respect pentru marile sisteme și pun accent pe experiență. Probează initiativa și o mare suplete de spirit. Oportunisti.

Valoare dominantă: succesul social.

APATICII (nEnAs) – închiși, secretoși, repliați în ei însiși, dar fără viață interioară fremătătoare. Sumbri și taciturni, râd rareori. Sclavi ai obisnuințelor, conservatori. Tenaci în aversiunile lor, sunt dificil de reconciliat. Cei mai puțin vorbăreți dintre oameni, le place singurătatea. Deși indiferenți la viața socială, ei sunt în general cinstiți, iubesc adevărul, onorabili.

Valoare dominanta: liniștea.

AMORFII (nEnAP) – disponibili, concilianți, toleranți prin indiferență, dau adesea dovadă de o încapățânare pasivă tenace. În ansamblu au “caracter bun”. Neglijenți, leneși, nepunctuali. Indiferenți față de trecut mai mult decât față de viitor. Au adesea aptitudini către muzică (executanți) și teatru.

Valoare dominantă: plăcerea.

Nota distinctivă a oricărei personalități este dată de caracteristicile ei dominante. Dintre toate caracteristicile pe care le deține un individ, el preferă să le folosească în mod constant pe cele mai bine conturate, numite predispoziții. Celelalte caracteristici, mai puțin dezvoltate, sunt oarecum neglijate în comparație cu acestea. Predispozițiile definesc variatele aspecte (sau funcții) pe care le îmbracă interacția individului cu lumea. Următoarele patru perechi de caracteristici (sau predispoziții) vor forma tipul de personalitate pe care îl reprezintă persoana respectivă.

Caracteristicile de bază ale personalității:

Extravertirea (e) și introvertirea (i)– legate de preferința noastră pentru lumea exterioară, respectiv interioară.

Funcția senzorială (S) și cea intuitivă (I)– legate de modul în care asimilăm informații despre lumea înconjurătoare.

Funcția reflexivă (R) și cea afectivă (A) – legate de procesul prin care luăm decizii.

Funcția juducativă (J) și cea perceptivă (P) – legate de preferința noastră pentru un stil de viață mai organizat, respectiv mai flexibil.

In realitate, fiecare dintre noi avem trasaturi apartinand ambelor tipuri. Insa intr-adevar, unele sunt predominante.

Tipul Introvertit:

Orientat spre sine, spre interior

Nesociabil, numar mic de prieteni, dar relații profunde

Intr-o conversație, e de obicei ascultătorul

Timid, se adaptează mai greu la schimbari

Gânditor, îi place să mediteze, să viseze, să observe, să analizeze, să filozofeze; prefera să fie spectator decât actor

Chibzuit, ia decizii numai după ce "taie firul în patru"

E reținut, își exteriorizează foarte puțin trăirile, simțămintele (și numai în fața celor foarte apropiați); gestica și mimica sunt sarace

In general, este constant (o anume stare emoționala durează mai mult)

Caută siguranță

Răbdator, perserverent

Pericole: să devină prea singuratic, prea retras; să se gândeasca prea mult la un lucru și să nu mai ajungă să și acționeze; să ezite și chiar să evite să ia decizii; să pară rece, nepăsator; să acumuleze tensiune (încordare) din cauza neexprimării trăirilor sale – se poate chiar imbolnavi; să nu câstige niciodată pentru că nu e dispus să-și asume riscuri; să se bazeze prea mult pe rațiune; să pună mai mult preț pe principiile sale, nefiind dispus să facă nici un fel de compromis sau concesie, oricât de mici, chiar cu riscul deteriorarii unei relații; în privința credinței, poate avea tendința spre legalism și spre respectarea literei legii.

Tipul Extravertit:

Orientat spre lumea exterioară

Foarte sociabil, număr mai  mare de prieteni, dar relații mai superficiale

Intr-o conversație, e de obicei vorbitorul

Sigur pe sine, se adaptează foarte ușor la nou

Om de acțiune, îi place să fie activ, să se implice direct, să fie mereu ocupat, să aiba "agenda plină"; prefera să fie actor decât spectator

Spontan, ia decizii rapid, fară a analiza prea mult situația

E expresiv, își exteriorizează simțămintele în fața oricui (uneori chiar dramatizând); gestica și mimica sunt foarte bogate (genul de om care dă din mâini în timp ce vorbește)

in general, este inconstant (poate trece usor dintr-o stare emoționala în alta)

Caută riscurile, "aventura"

Nerabdător,  lipsit de perseverentă, dar curajos

Pericole: să devină prea dependent de alții; să caute mereu sa fie în centrul atenției în orice grup; să acționeze fară să se gândească suficient înainte; să ia decizii în mod impulsiv; să pară teatral; exagerat; să piardă totul pentru că nu e dispus să-și ia măsuri de siguranță; să se lase prea mult condus de sentimente; să pună mai mult preț pe relațiile sale, fiind dispus să facă orice pentru a nu le pierde; în privința credinței, poate avea tendințe spre credința  în "harul ieftin" și spre interpretarea prea liberă și "simbolică" chiar a regulilor clare si explicite.

In realitate, fiecare dintre noi avem trăsaturi aparținand ambelor tipuri. Insă într-adevar, unele sunt predominante.

I.1.2. PROFILINGUL CRIMINALULUI SI

PERSONALITATEA INFRACTORULUI CAUZELE GENERATOARE ALE DELINCEVNTEI

In psihologia judiciara Profilingul este o metoda de determinare a caracteristicilor comportamentale și de personalitate ale unui infractor. Tehnica profiling este preponderent utilizată în cazul infracțiunilor care implică violență: violuri, crime care prezintă eviscerări, semne de tortură, mutilări, elemente oculte, incendieri, abuzuri sexuale asupra minorilor, jafuri și amenințări prin intermediul scrisorilor.

Profilingul psihologic criminalistic reprezintă o tehnică de analizare a modelelor comportamentale manifestate atunci când se comite o infracțiune sau o serie de infracțiuni, cu scopul principal de a construi un șablon descriptiv al posibilului făptaș. Spre deosebire de tendințele dominante ale altor tehnici criminalistice, cum ar fi utilizarea kiturilor de amprentare sau de identificare facială, Profilingul își are rădăcinile în investigarea unor crime atipice care, de obicei, sunt asociate cu un tip de personalitate aberantă a infractorului, ale cărui motive par să nu se înscrie în modelele tipice criminalistice.Pentru a construi acest șablon, profiler-ul trebuie să îndeplinească anumite condiții cu privire la capacitatea mnezică, de analiză și de gândire inductivă, dar și deductivă. Unul din experții FBI, John Douglas, notează: “Profiling-ul și analiza scenei crimei este mai mult decât colecționarea de informații și trecerea prin ele. Pentru a putea fi un bun profiler, trebuie să fii capabil să evaluezi un număr mare de dovezi și informații. Dar trebuie să fii și capabil să te pui în mințile criminalului și a victimei.

Trebuie să poți să recreezi scena crimei în minte. Trebuie să știi cât mai multe date despre victimă pentru a-ți putea imagina cum ar fi putut ea reacționa. Trebuie să te poți pune în locul ei în timp ce criminalul o amenință cu o arma sau un cuțit, o piatră, cu pumnii sau orice altceva. Trebuie să îi poți simți frica pe măsură ce el se apropie de ea. Trebuie să poți să îi simți durerea în timp ce este bătută, violată sau tăiată. Trebuie să îți poți imagina ce simțea ea în timp ce era torturată pentru gratificarea lui sexuală. Trebuie să înțelegi cum este să țipi în agonie și de durere, să îți dai seama că totul este în van, pentru că el nu se oprește. Trebuie să știi cum a fost în acel moment pentru victimă, iar asta este o povară mare de cărat, mai ales când victima este un copil sau un om bătrân […]

La fel de difcil este și momentul în care trebuie să mă pun în locul atacatorului, să gândesc ca el, să plănuiesc totul ca el, să plănuiesc și să simt gratificarea sa în acel moment singular din viața sa când fanteziile lui se transpun în realitate și el este, în sfârșit, în control, putând astfel să manipuleze și să domine o alta persoana. Trebuie să mă pot pune și în mintea lui.”

Capacitatea de sinteză a profilerului este, deci, un punct esențial în sarcina sa. Din toate rapoartele pe care le primește, de la raportul de autopsie, la mărturii, la pozele de la fața locului, el trebuie să le pună pe toate cap la cap și să facă astfel povestea celor întâmplate. Mai mult, el încearcă să răspundă la întrebări precum “De ce a fost aleasă această victimă?” sau “De ce a acționat criminalul în acest mod?”. Procesul implicat ar putea fi numit “inginerie inversă”, în sensul în care psihologul nu mai studiază persoana și face predicții asupra reacțiilor sale în anumite momente din viitor; profiling-ul, conform lui James Brussel, înseamnă studierea faptelor unui individ pentru a deduce tipul de personalitate al criminalului.

Personalitatea infractorului se deosebește de personalitatea individului conformist față de legile și normele socio-juridice prin pericolul social pe care îl prezintă. Însă periculozitatea socială a personalității individului nu determină fatalitatea comportamentului anomic.

Această trăsătură sau se recidivează, sau nu, în activitatea sa, ceea ce depinde atât de personalitate, cât și de circumstanțele externe, capabile să împiedice un astfel de comportament.

Personalitatea infractorului supraapreciază valorile individuale, formându-și un sistem compensatoriu, care îi îndreptățește acțiunile, discriminând capacitatea de autoevaluare reală și generând o ierarhie eronată a trebuințelor și a intereselor neadecvate celor sociale.

a) după vârsta de 19-20 ani, intensitatea responsabilităților este în creștere dar în descreștere odată cu aprecierea vârstei de 30 de ani.

b) asumarea răspunderii este mai mică pentru indivizii cu studii superioare sau superioare incomplete, în raport cu tinerii ce au studii medii generale.

c) încadrarea în câmpul muncii, în perioada premergătoare comiterii delictului, sporește gradul de responsabilitate pentru conduita manifestată.

d) tinerele delincvente prezintă un simț al răspunderii mai dezvoltat decât tinerii devianți.

e) conștientizarea și asumarea răspunderii pentru faptele sale este mult mai evidentă la tinerii ce enunță apartenența la o confesiune religioasă.

f) între durata termenului de detenție și intensitatea asumării responsabilității pentru delictele comise există un raport invers proporțional.

Pentru a cunoaște personalitatea infractorului este necesar a examina sursele, căile, formele și mecanismele de formare a trăsăturilor anomice, a acelor trăsături care în interacțiune cu mediul sau cu situația preinfracțională dau naștere comportamentului delincvent, astfel spus comportamentul delincvent și periculos al tinerilor este determinat de deformarea reprezentărilor morale și juridice, sistemul de valori și obiectivelor sociale ale personalității și de deformarea necesităților și intereselor personalității

În rezultatul investigațiilor conchidem că o parte considerabilă din categoria respectivă de tineri prezintă atitudini negative și chiar disprețuitoare față de persoană, manifestă rigiditate în aprecierea celorlalți, sunt egocentrici și preocupați excesiv de propria personalitate.

Unii (în special deținuții pe viață) nu suportă să fie subordonați nimănui, impunându-și punctul de vedere.

În general subiecții acestei categorii sunt rudimentari (nepoliticoși), suspicioși și necooperanți.

Constatăm o tendință a acestora spre dominație. Ei nu dau mare semnificație aprecierilor exterioare, fiind indiferenți față de posibilitățile de reintegrare după eliberare, ba chiar unii susținând reușita acestora și suportul pe care-l vor primi din partea celorlalți.

În linii generale, în baza rezultatelor investigațiilor constatăm următoarele raționamente vizând particularitățile specifice delincvenților tineri încarcerați, tot ce poate explica săvârșirea delictului.

Transformarea infractorului într-un cetățean conformist, resocializarea lui este un process complex, multistadial și foarte important pentru societate, îndeosebi pentru generația în creștere, care se prezintă și ca o reflectare a gradului de eficacitate a metodelor utilizate în acest scop, a funcționalității instituțiilor implicate și a caracterului rezultatelor deținute.

Cesare Lombroso (1836 – 1909), a incercat sa- i depisteze pe raufacatori dupa stigmatele figurii si dupa conformatia craniului.

In lucrarea “ Uomo criminale “ (1876) medical penitenciarelor din Padova sustine ca infractorii pot fi identificati dupa maxilarele lor massive, deosebita proeminenta a pometilor, orbitele si arcadele supraorbitale exaggerate, urechile clapauge si carnoase,(urechi lungi, craniu turtit, ochii oblici foarte apropiati, nas turtit, lungimea excesiva a barbiei). Hotii s-ar distinge prin mobilitatea obrajilor, prin ochii mici, ingrijorati si in permanenta miscare prin sprancenele stufoase, nasul turtit, fruntea joasa. Ucigasii, in fine s-ar caracteriza prin craniu ingust, maxilare puternice, umerii obrajilor proeminenti.

Oricat de mare ar fi contributia fizionomiei si si frenologiei la dezvoltarea psihologiei stiintifice si la cunoasterea scoartei cerebrale, trebuie sa spunem deschis ca ne aflam nu in fata unor stiinte ci a unor speculatii cu pretentii de stiinta. Astazi nici un om de stiinta nu mai admite o corespondenta stricta intre un detaliu de arhitectura a fetei sau craniului si o calitate psihica, abdicand de la cunoasterea tipurilor umane si plonjand spre individual, transgresand explicatia si promovand prezicerea, vechile incercari de a deduce structura intima, omul interior dupa forma exterioara au esuat adesea in speculatii pagubitoare.

Esecul vechilor incercari de caracterizare psihologica a oamenilor pornind de latrasaturile fetei incrimineaza conceptiile filozofice si teoriile pe care se fondau.

Credinta antichitatilor ca microcososul uman reproduce fidel macrocosmosul sideral, apelul la divinitate sau considerarea “ datului biologic “ drept element hotarator pentru psihologia omului – optiuni de principiu al fizionomieie, frenologiei si teoriei stigmatelor, au in comun faptul ca explicatia prin factori externi corespondenta mecanicist biunivoca dintre chipul omului si structura sa psihomorala.

John Mev ( Marea Britanie ), studiind biografiile standard si raspunsurile la chestionarele de personalitate , correlate cu radiografiile faciale, cercetatorul afirma ca oamenii cu fata prelunga si barbia ascutita tind a fi veseli, peste masura de insistenti si cu spirit practice, totusi putin cam naivi, iar cei cu fata scurta sunt, de regula capriciosi, imaginative si foarte perspicace.

De asemenea in interactiunea psihic – fizionomie nu este exclusa nici influenta elementelor exterioare a relatiei ( activitatea glandelor endocrine poate marca atat trasaturile fetei, cat si starea psihica, dar si ca traire provocata din exterior de ceilalti oameni poate sa afecteze expresivitatea fetei de exemplu, ridurile, datorate suferintei sau a zambetului, se mai poate vorbi si de un accident provocat de ceilalti care duce la deformarea corpului, dar si interventiile chirurgicale plastice…etc.).

Facand abstractie de cazurile patologice, actiunea reciproca dintre chip si personalitate poate intemeia ceea ce a denumit “ stiinta figurii omenesti “.

Trasaturile tetei bine proportionate, conform canoanelor de frumusete acceptate intr-o anumita epoca si arie culturala determinate, genereaza de cele mai multe o fire optimista, incredere in sine, spirit de colaborare, bunatate si indulgenta, chiar ingeniozitate.

Cel ce este privit cu simpatie datorita chipului placut, raspunde cu aceeasi simpatie , contactele umane ii produc satisfactie, fiind acceptat totdeauna cu placere in comunicarea inerumana , isi adreseaza si isi dezvolta capacitatea de exprimare, afirma puncte de vedere proprii, devine mai interesant si in cele din urma mai intelligent…

O figura disproportionata nu lasa nemodificata psihologia individului…

Genialul cunoscator al sufletului omenesc William Shakespeare (1564 – 1616), prezinta in drama istorica Richard al III-lea un caz exemplar, ne permitem sa semnalam natura probabilistica a relatiei dintre portret ,comunicare si personalitate . Nu se exclude, insa ca un chip hidos, compensatoriu, sa contribuie la formarea unui om de desavarsita frumusete psihomrala.

Din perspectiva psihosociala se cuvine , sa atragem atentia asupra falsitatii corespondentei directe, dintre o trasatura fizionomica si o insusire psihocaracteriala.

Denuntarea judecatilor de acest fel curate terenul pentru studierea sistemica, utilizand modele statistice a figurii umane in vederea interferentelor psihologice, nu au temei statistic asociatile care se fac de obicei intre inteligenta si inaltimea fruntii, dintre viclenie si buzele subtiri, senzualitatea si buzele carnoase, divergenta axelor oculare si inclinatia spre visare.

Dar, nu numai configuratia externa inraureste viata psihica a omului, trairile psihice isi pun in timp amprenta asupra figurii fiecaruia dintre noi.Suferinta fizica si psihica sap pe obraji urme de nesters… colturile gurii pastreaza in cutele formate bucuria sau tristetea… pe frunte, santurile adanci povestesc despre furtunile interioare,fericirea dand stralucire chipului uman. Nu intotdeauna, dar probabilitatea de influentare depaseste hazardul, de fapt ce ne indreptateste sa afirmam ca stiinta figurii omenesti nu este prea veche, ci dimpotriva, prea noua : cercetarea metodologic riguroasa a interactiunii dintre procesele psihice si fizice va demonstra, intr-un viitor nu prea inepartat ca si acest domeniu al cunoasterii.

Teoria personalității criminale , elaborată de Pinotelef susține că există un "nucleu” criminal corelat aptitudinile fizice și intelectuale specifice criminalului , aici individul nu poate fi plasat decât în zonă psiho-patologică, iar tehnicile de intervenție sunt cele de tip medical.

Totalitatea teoriilor sociologice despre conduitele deviante și cauzalitatea lor, în explicațiile sale fac trimitere în special la problematică delincvenței deoarece prezintă cele mai grave repercursiuni asupra ordinii sociale și juridice.

Premisele Conflictul dintre: (1) raționalitatea acțiunii ce ține de individ și alegerea celor mai bune cai și mijloace de realizarea scopului și (2) raționalitatea societății umane ce include necesitatea de cooperare a indivizilor – generează ceea ce Hober Th. , numea "războiul tuturor contra tuturor" o știre ce compromite ordinea socială.

Soluția data de Hober Th. – necesitatea "contractului social" – a adus în centrul atenției importanta participării indivizilor la edificarea ordini sociale, astfel încât existențele acestuia să corespundă propriilor valori și aspirații.

Pornind de la aceste idei, reflecțiile ulterioare în istoria sociologiei se departajează treptat în două paradigme teoretice fundamentale, ce au conturat problematica delincvenței ca ramură sociologică distinctă.

După cum menționează sociologul român Rădulescu S., acestea sunt:

Paradigma conflictului, numită și a coerciției, care pune la baza ordinii sociale, autoritatea regulilor și sancțiunilor impuse de factorii de putere din societate, ceea ce inevitabil produce unele conflicte.

Paradigma consensului sau integrării, care explică ordinea socială prin participarea indivizilor la un set de valori comune, ce permit coordonarea acțiunilor individuale, generând inevitabila socialitate a ființei umane.

Majoritatea teoriilor din domeniu pot fi clasificate în funcție de apartenența la una din aceste paradigme.

În opinia adepților paradigmei integrării (Durkheim E., Weber M., Pareto V., Parsons T. și mulți alți sociologi), valorile ce orientează acțiunile indivizilor, asimilate prin intermediul procesului de socializare), valorile ce orientează aceste acțiuni ale indivizilor, sunt mult mai eficace în asigurarea ordinii sociale decât normele impuse de factori coercitivi instituționalizați.

Teoreticienii acestei paradigme axează în concepțiile lor relația dintre raționalul și iraționalul acțiunii umane și ordinea socială, relația dintre normă, normalitate și anomie.

În baza abordărilor date de către reprezentanții paradigmei consensului, conchidem că: ordinea socială echitabilă este determinată de eficacitatea asimilării valorilor sociale de către fiecare membru al societății.

Pentru Max Weber, sociolog german, valoarea este premisa fundamentală a ordinii sociale, raționalitatea – singurul criteriu obiectiv de apreciere a acțiunii, iar iraționalitatea include motivațiile valorice ale indivizilor opuse eficienței și eficacității.

Spre deosebire de Weber M., care pune la bază acțiunile economice considerate a fi de esență absolut raționale, deoarece, pentru realizarea lor, ,,homo economicus“ – omul dominat de exigențele respectării raționalității – trebuie să aleagă cele mai bune și eficiente mijloace, modelul teoretic absolut de Vilfredo Pareto, se bazează pe ,,homo socialus“ (omul social), care poate acționa și sub dominația unor reacții emoționale sau tendințe non-raționale (iraționale), abătându-se de la indicațiile normelor.

Studiind rolul individual în geneza infracțiunii, criminologia operează cu conceptul de personalitate a infractorului ca variantă a personalității umane înteleasa în accepțiunea largă de unitate bio-psiho-socială.

Personalitatea este un concept operațional de ordin descriptiv care înfățișează rezultatul unui proces de adaptare a ființei umane la lume, cu scop de consevare și dezvoltare. Ea este consecința procesului interacționist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacțiunii dialectice dintre ansamblul caractersiticilor organizării interne a individului (factorii endogeni) și ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).

Pe parcursul procesului de maturizare biologică și socială, individul își formează propria personalitate prin învățarea și asimilarea treptată a modelului socio-cultural predominant, socializarea devenind pozitivă sau negativă ca urmare a preexistenței unui complex de factori sociali care determină sau favorizează orientarea antisocială a personalității.

Fără îndoială, dezorganizarea socială, anomia, condițiile economice precare, conflictele culturale etc., au un impact major asupra criminalității ca fenomen social. În schimb, la nivel individual, socializarea negativă nu conduce în mod inevitabil la săvârșirea de infracțiuni, ci numai ca rezultat al asimilării și prelucrării sale de către stucturile de personalitate și pe fondul unor împrejurări concrete care favorizează trecerea la săvârșirea actului infracțional.

Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o influență deosebită asupra formării personalității individului, atenția criminologiei s-a îndreptat mai ales asupra familiei, școlii și locului de munca (profesiei).

Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalității infractorului sugerează pericolul social potențial pe care îl reprezintă acesta. Spre exemplu, un individ neadaptat, dar care nu contestă sistemul de norme și valori impus de societate, prezintă un pericol social potențial mai redus, deși într-o situație concretă favorabilă el poate săvârși infracțiunea.

În viața socială, pe lângă imensa majoritate a acțiunilor umane pozitive, se comit și anumite fapte care vatămă sau pun în pericol valorile sociale pe care orice societate civilizată le promovează și înțelege să le apere, prin diferite mijloace. În raport cu consecințele păgubitoare pe care le produc, aceste fapte pot fi:

inumane (de exemplu, omorul, tortura),

imorale (de exemplu, violul),

dăunătoare (de exemplu, furtul, distrugerea).

Toate aceste fapte tulbură ordinea publică și din acest motiv au un caracter antisocial. Ele nu devin însă infracțiuni decât în momentul în care legea penală le apreciază ca atare și le sancționează cu pedepse. Fapta antisocială primește din partea voinței legiuitoare a statului calificarea de infracțiune și prin aceasta devine o faptă juridică, ce generează pentru stat, ca titular al ordinii de drept, obligația de tragere la răspundere penală a autorului acesteia.

Astfel ca ,personalitatea infractorului poate fi definită ca o sinteză a componentelor personale (biologice, psihice și sociale), a modului de a reacționa și a interferențelor cu mediul în care s-a format, integrate într+un sistem de valori.

Comportamentul anomic în mediul copiilor și al tinerilor este etichetat sun diverse concepte: minori delincvenți – termen de esență juridică, copii problemă – termen medico – pedagogic, tineri cu tulburări de comportament – termen medical; tineri inadaptați – termen sociologic.

Conform datelor cercetării asupra tinerilor infractori, s-a constatat că doar 38,7% din respondenți – niciodată nu au fugit de acasă, foarte rar se întâmplă să facă acest lucru – 12,7%, uneori – 20,9%, deseori – circa 11%, foarte des și întodeauna plecau de acasă 10% din intervievați.

Sursa ministerul justitiei

Printre cauzele enumerate de către deținuți în vederea explicării comportamentului respectiv primează: dorința de a fi independent – 27,6%, relațiile tensionate cu părinții – 18,8%, (în cazul delincvenților minori acest motiv predomină, fiind menționat de 37,4%, solidaritatea față de prieteni care de fapt, impuneau o astfel de conduită – 13,8%, relații nefavorabile cu fratele-sora – 5,3%.

Studiind tânărul în devenire este necesară tratarea problematicii dominante a vârstei adolescentine în structurarea concepției despre sine și căutarea identității.

Adolescența pare să ridice cele mai mari dificultăți procesului educativ. Literatura de specialitate vorbește în acest sens de o adevărată “criză” a adolescenței, presupunând multiple conflicte interne și externe (așa numite “conflicte de dezvoltare”), acte impulsive sau conduite anomice exprimate prin ostilitate față de părinți, revolta contra interdicțiilor educative, respingerea modelelor culturale și a normelor morale propuse de adultși afirmarea unor modele contestate de conduită.

Astfel, școala, un alt mediu foarte important pentru dezvoltarea copilului, începând să realizeze o socializare individuală, în funcție de particularitățile de vârstă și instruire ale tinerilor, și celor de nivel cultural sau moral existente între diferite tipuri de familie.

Analizând fenomenul de delincvență juvenilă, Sheldon și Eleonore Glueck susțin că:

potențialul de delincvență este marcă a inadaptării sociale ce se constituie în prima copilărie, fiind invers proporțională cu eficacitatea mecanismelor de refulare, care sunt puse în practică în mod necesar, în această perioadă, apoi se întărește la școală, întrucât eșecul școlar apare ca un factor corelat cu delincvența.

Astfel, putem conchide că, lipsa socializării primare, a disciplinei și a educației completeză formele comportamentului social la care poate recurge copilul, și anume: la minciună, la șiretenie, la ură, la furt, la agresiune etc.

Trebuie să menționăm, că în zona de risc se plasează și copii neșcolarizați confrom unor date din Institulul Național de Statistică INS.

În determinismul socio-uman complex al delincvenței juvenile o componentă socială cu o frecvență statornică o reprezintă disfuncțiile unor procese din cadrul unor micro-medii sociale structurale ocazionale cum ar fi: anturajul de prieteni, grupurile de referință, grupurile stradale predelincvente.

De regulă, aceste micro-medii, unele constituite spontan, altele organizate și structurate, se compun dintr-un număr diferențiat de indivizi și de cele mai dese ori: dintre elevii care au abandonat școala, dintre tinerii care au terminat deja școala, însă nu au nici o ocupație, ori dintre elementele vicioase și parazitare, unele chiar cu antecedente penale și recidiviști, care

reușesc să atragă în anturajul lor o serie de tineri cu serioase tulburări de comportament și în rândul cărora se proliferează și se practică concepții și deprinderi subculturale.

Dimensiunea cauzelor și condițiilor care generează sau favorizează manifestările antisociale în rândul unor minori și tineri, solicită elaborarea unor modele etiologice productive capabile să surprindă complexitatea diferiților factori delictogeni.

În acest sens, toate măsurile intreprinse trebuie să se raporteze cel puțin la trei niveluri: macro-social, micro-social și individual.

Totodată, soluțiile elaborate nu vor atinge rezultatele scontate decât dacă toți actorii implicați (autoritățile cu responsabilitate în protecția minorilor, autorităților de control social, de nivel central și local, instituțiile de învățământ, societatea civilă, organizațiile internaționale etc.)

Criminologul american, Fox C. Enumeră nouăsprezece mecanisme, care, în manifestările lor extreme favorizează preluarea comportamentului delincvent.

Vom cita doar acele mecanisme care sunt îndreptatete spre justificarea motivației și care au fost cele mai evidente pe parcusrsul investigațiilor noastre asupra tinerilor delincvenți.

“Negarea realității” (apărarea proprie de realitatea neplăcută, prin refuzul categoric de a accepta).

“Raționalizarea” (încercarea de a-și demonstra: Conduita sa este rațională și justificată)

“Proiectarea” (atribuirea calităților și tendințelor morale sau amorale pe seama altor persoane)

“Reprimarea” (refuzul de a-și conștientiza gândurile periculoase deja pătrunse în conștință)

“Intelectualizarea” (reprimarea trăirilor neplacute cu ajutorul manipulărilor logice).

Observațiile directe asupra unor categorii de infractori, completate de interviuri individuale aprofundate, au permis refelctarea mecanismelor de justificare a motivației la majoritatea deținuților tineri chestionați.

Conștienți de faptele comise (52% – își asumau vina pentru acestea), subiecții le argumentau cu ușurință încercând, în mare parte, să demonstreze că au o conduită justificată de “realitatea vieții” și-sau să atribuie pe seama altora geneza comportamentului amoral (părinți, prieteni, organe de drept, poliție, grup, societate etc.)

În sistemul motivațional al comportamentului uman, în general, precum și al conduitei anomice, în particular “componentele sociale”, socio-psihologice și biologice formează un aliaj ce posedă trăsături particulare deosebite.

Deoarece această compoziție se formează pe o bază socială, conchidem că ea este întotdeauna de natură socială și totodată strict individuală.

Motivația comportamentului delincvent poate fi definită, pe de o parte, ca o temelie interioară a genezei acestuia – latura ei orizontală, pe de altă parte – ca interacțiune rezultativă a personalității infractorului cu mediul social criminogen – latura ei.

Structura Sistemului motivațional al comportamentului Uman(sursa psihologia sociala –Elena Zamfir)

Compoziția socială (antisocialăa motivației) delincvente poate să se schimbe semnificativ în procesul planificării și chiar comiterii infracțiunii.

Dacă am analiza motivația după grupul de vârstă al infractorilor sau după perioadele istorice de dezvoltare a socitetății, s-ar observa că pentru delincvenți schimbarea ei are un caracter logic.

1. 3.Crima

Ca fapt social, care se produce ȋn orice societate, dar și antisocial, prin consecințele și efectele sale distructive și demoralizatoare, crima a fost incriminatǎ și sancționatǎ ȋn toate sistemele juridice penale existente de-a lungul timpului. Crima violeazǎ cele mai importante valori și relații sociale protejate de legea penalǎ, precum și drepturile și libertațile fundamentale ale indivizilor și grupurilor sociale, iar criminalitatea, ca fenomen ce include ansamblul de fapte sancționate penal produse ȋntr-o societate, atenteazǎ la stabilitatea și funcționalitatea ordinii sociale și normative a oricǎrui sistem social.

Pentru acest motiv, creșterea și agravarea diverselor crime ȋn societǎțile contemporane, inclusiv ȋn societatea româneascǎ, au readus ȋn atenția specialiștilor din domeniul dreptului penal, sociologiei, criminologiei și penologiei importanța cunoașterii formelor și dimensiunilor fenomenului de criminalitate, a cauzelor și condițiilor care ȋl genereazǎ și condiționeazǎ, precum și a identificǎrii modalitǎților de control social, contracarare și prevenire a acestuia. Deși cauzele și formele de manifestare ale criminalitǎții nu par a fi greu de identificat și explicat, mai dificilǎ rǎmâne problema diminuǎrii și reducerii treptate a acestora, a factorilor de risc criminogen, prin adoptarea unor politici sociale și penale adecvate și prin perfecționarea continuǎ a sistemului de justiție penalǎ, care ȋn multe țǎri, oscileazǎ ȋncǎ ȋntre o ideologie a protecției și una a represiunii fațǎ de cei care comit delicte sau crime.

Crima este studiatǎ atât ȋn dreptul penal general (sub aspectul trǎsǎturilor sale generale, al pericolului sǎu social, sub aspectul tentativei sau ca infracțiune consumatǎ, sub aspectul recidivei și al cauzelor ce ȋnlaturǎ responsabilitatea), cât și ȋn dreptul penal special (ȋn care infracțiunile sunt clasificate pe grupe de infracțiuni ȋn funcție de valoarea socialǎ periclitatǎ de infracțiune: crime contra persoane, contra bunurilor, etc.) .

Crima reprezintă o acțiune sau inacțiune periculoasă din punct de vedere social. Pe plan internațional, pedeapsa pentru această infracțiune variază de la încarcerarea făptașului pe o perioadă anumită de timp până la pedeasa capitală.

Crima este prețul pe care societatea îl plătește pentru posibilitatea progresului. E. Durkheim concluziona că: „Contrar ideilor curente, criminalul nu mai pare a fi o ființă total nesociabilă, un fel de element parazit, un corp străin și de neasimilat introdus în mijlocul societății. Din contră, el joacă un rol bine definit în viața socială. Crima, pentru partea ei, nu trebuie să mai fie concepută ca un rău care nu mai poate fi înăbușit. Nu este nici o ocazie de autofelicitare atunci când ratele criminalității scad sub nivelul mediu, fiindcă pentru noi poate fi sigur că acest aparent progres este asociat cu anumite dezordini sociale.“

Crima, ca și orice faptă umană, nu este un act impersonal, ci este actul unui om, care este supus influenței condițiilor sale organice, mediului său familial, social, fizic și astfel infracțiunea nu poate fi considerată și tratată ca o entitate abstractă, juridică, ca un act al voinței libere, ci ca rezultatul, produsul unui concurs de cauze.

Realitatea este că nu poate exista un răspuns ușor pentru o atare problemă dificilă, și nici un răspuns uniform pentru o problemă ce nu este cîtuși de puțin uniformă. Nu există o conduită criminală abstractă, există diverse conduite criminale concrete. Nici o crimă nu este identică cu alta. Fiecare crimă reprezintă un „univers în sine”. Nici măcar unul și același individ, nu poate comite două fapte identice, în condiții identice. Chiar dacă luăm, spre exemplu, crimele ucigașilor „în serie”, bolnavi psihici, ce acționează de regulă după anumite mecanisme psihice repetitive, există pentru fiecare crimă un detaliu, care îi oferă o diferență specifică prin care se detașează de celelalte crime, comise în circumstanțe și din porniri aparent identice.

Actul criminal reprezintă în esență, expresia concretă a unui ansamblu de fapte criminale care atentează la valorile ocrotite de lege. Ca produs nemijlocit al acestor acțiuni și conduite ilicite, crima implică o mare varietate de cauze și condiții a căror complexitate face dificilă operaționalizarea, ierarhizarea și evaluarea precisă a importanței fiecăreia în comiterea faptei penale. Ȋn dreptul penal, crima este definitǎ ca o faptǎ prevǎzutǎ de legea penalǎ, care are, pericol social și este sǎvârșitǎ cu vinovǎție. Ȋn același timp, crima este descrisǎ prin patru elemente, și anume obiectul, subiectul, latura obiectivǎ și latura sa subiectivǎ.

Crima existǎ ȋn toate societǎțile ȋntrucât: „nu poate exista societate ȋn care indivizii sǎ nu se abatǎ mai mult sau mai puțin de la tipul colectiv, este inevitabil ca și printre aceste abateri sǎ fie unele care prezintǎ un caracter criminal”. Ea constǎ ȋntr-un act care „ofenseazǎ unele sentimente colective, ȋnzestrate cu o energie și cu o limpeziune particulare”.

Crima nu este prezentǎ numai ȋn anumite societǎți, ci existǎ ȋn toate societǎțile de toate tipurile, nu este nici una ȋn care sǎ nu existe criminalitate: „Imaginați-vǎ o societate de sfinți, un schit exemplar și perfect. Crimele propriu-zise vor fi necunoscute ȋn ea; dar greșelile care par de nimic omului de rând vor provoca ȋn ea același scandal pe care ȋl fac delictul obișnuit ȋn conștiințele de rând. Dacǎ, deci, aceastǎ societate se gǎsește ȋnarmatǎ cu puterea de a judeca și a pedepsi, ea va socoti aceste acte drept criminale și le va trata ca atare.”

Accepțiunile noțiunii de crimǎ pot fi urmate de :

sensul comun – prin crimǎ se desemneazǎ, de regulǎ, o infracțiune intenționatǎ îndreptatǎ împotriva vieții persoanei, fie cǎ este vorba de omor, de omor calificat, pruncucidere; aceeași denumire o regǎsim utilizatǎ în cazul unor infracțiuni care au un alt obiect juridic principal, dar care au ca rezultat moartea unei persoane.

sensul penal – crima desemneazǎ o infracțiune gravǎ, pentru care legiuitorul stabilește pedepse diferite și proceduri speciale, ȋn raport cu celelalte infracțiuni; Acest sens este dat de împǎrțirea tripǎrțitǎ a infracțiunii în: crime, delicte și contravenții. În doctrina penalǎ noțiunea de crimǎ a fost și este utilizatǎ și ȋn sensul general de infracțiune, de faptǎ penalǎ.

sensul criminologic – noțiunea de crimǎ are o accepțiune largǎ, referindu-se la infracțiune în general. Este însǎ inexact a pune semnul egalitǎții între infracțiune și noțiunea de crimǎ utilizatǎ în criminologie. Datoritǎ oscilației în timp și spațiu a legii penale, cu puține excepții, ceea ce ieri era considerat drept crimǎ astǎzi nu mai este și invers, ceea ce un stat sancționeazǎ ca infracțiune altul nu o face și invers.

Nu se poate vorbi astǎzi de o definiție a crimei , completǎ și unanim acceptatǎ de cǎtre doctrina criminologicǎ. În sens criminologic noțiunea de crimǎ trebuie sǎ porneascǎ de la conceptul de infracțiune din dreptul penal, însǎ trebuie sǎ meargǎ dincolo de acesta.

Plecând de la distincția dintre normal și patologic, Durkheim avanseazǎ o tezǎ conform cǎreia crima este normalǎ, ȋntrucât o societate ȋn care ar lipsi este imposibilǎ: “Fǎrǎ ȋndoialǎ, se poate ȋntâmpla ca ȋnsǎși crima sǎ aibe forme anormale, ceea ce se ȋntâmplǎ când, de exemplu, ea atinge un procent exagerat. . . Ceea ce este normal, este pur și simplu sǎ existe criminalitate, numai ca aceasta sǎ nu atingǎ și sǎ nu depǎșeascǎ, pentru fiecare tip social, un nivel oarecare, pe care nu este imposibil sǎ-l fixǎm.” Ȋn consecința considerarea crimei ca fiind un fenomen normal, care face parte dintre fenomenele normale ale sociologiei, “ nu ȋnseamnǎ numai a spune cǎ este un fenomen de neȋnlǎturat, deși regretabil, datorat rǎutǎții incorigibile a oamenilor, ȋnseamnǎ a o afirma ca un factor al sǎnǎtǎții publice, o parte integrantǎ a oricǎrei societǎți sǎnǎtoase.”

Ȋn criminologie, crima este studiatǎ ca fapt material, atât sub aspectul cauzelor sale multiple, cât și al formelor sale de manifestare, și anume dupǎ valoarea socialǎ lezatǎ. Crima este studiatǎ ȋn criminologie și sub aspectul sǎu criminogenetic, adicǎ al factorilor și al condițiilor circumstanțiale (situaționale) de trecere la act, precum și al dinamicii sale ȋn funcție de timp și spațiu.

Dupǎ I. Oancea, crima se poate clasifica dupǎ mai multe criterii:

Ȋn funcție de structura crimei, avem:

crimele obiectului (obiectul fiind o persoanǎ, un bun, etc.),

crime dupa subiect (dupǎ forma de vinovǎție, dupa mobilul de rǎzbunare, lǎcomie, etc.),

crime dupǎ latura obiectivǎ (crima de rezultat și crima de pericol) și

crime dupa latura subiectivǎ (crime din intenție sau din culpǎ, crime spontane sau premeditate, etc.).

De asemenea, crimele se pot clasifica dupǎ stǎrile psihice ale autorului sau ale victimei (crime cu cruzime, crime pasionale, crime prin provocarea victimei, etc.)

Ȋn funcție de motivația actului criminal, unele crime ȋmbracǎ aspectul unor reacții comportamentale explozive, primitive, ca ȋn cazul celor impulsivi, cu prag de reacție la fustrare scǎzut (de exemplu crima de adulter), sau pot fi crime subtile, greu de descoperit, așa cum este crima organizatǎ.

Ȋn funcție de rapiditatea consumǎrii actului criminal, unele crime se ȋnfǎptuiesc ca o concecințǎ a unei crize psihice acute (a unui raptus psihic), cum ar fi reacția soției-victimǎ asupra soțului-agresor, ȋntâlnindu-se ȋntr.o abordare de criminologie, multiple astfel de crize: fiziologice, parafiziologice sau patologice, ȋn relație cu o crimǎ – crizele pubertare, crizele menstruale, crizele de sevraj toxicoman, crizele de afect patologic.

Ȋn funcție de reacția legii fațǎ de crimǎ, unele crime pot fi:

premeditate, maligne,

iar altele cu pericol social mai mic, benigne (eutanasia) etc.

Ȋn funcție de fǎptuitor, crimele pot fi:

individuale și participative (ca autor, instigator, complice), mai ales la infracțiunile grave,

crime ȋn doi (un cuplu criminal putând acționa la sugestie, inducție sau tocmai, ca ȋn cazul crimelor comise de minori, amanți, etc.),

crime ȋn grup, adicǎ ceea ce se numește crima organizatǎ mare (cu o conducere a grupului delicvent, cu informatori, cu executori și realizatǎ astǎzi la nivel internațional, cum ar fi terorismul, traficul de droguri sau de arme) și

crima organizatǎ micǎ (ce include furtul din buzunare, furtul prin efracție a bandei, furturile de autovehicule și escrocheriile sau ȋnselǎciunile).

crimle ale mulțimii (ce includ jaful, distrugerea și care, de regulǎ, au loc dupǎ conflicte sociale, agitații de masǎ, greve, etc.). Ȋn aceste ȋmprjurǎri, mulțimea devine o grupare heterogenǎ, neorganizatǎ, care acționezǎ sub influența contagiunii psihice colective, când conștiința comunǎ a unui fapt cuprinde și invadeazǎ conștiința fiecǎruia dintr.o astfel de mulțime.

Ȋn funcție de efect se delimitează crime de rezultat, de pericol sau omisive.

Ȋn funcție de conținutul material pot fi simple, complexe sau progresive.

Ȋn funcție de raportul dintre ele sunt crime independente, complexe sau conexe.

Cauza crimei este definitǎ ca un fenomen cǎruia trebuie sǎ-i urmeze ȋn mod necesar efectul. De aceea, cunoașterea cauzelor unui fenomen nu numai cǎ ajutǎ la descifrarea și la cunoașterea naturii sale, dar permite, prin prevederea eventualelor efecte, sǎ se facǎ și profilaxia lor.

Ȋn naturǎ, inclusiv umanǎ, legǎtura nu este ȋntotdeauna liniarǎ, directǎ, ci, mai frecvent, ȋntre cauzǎ și efect se interpun multiple alte condiții, care pot produce efecte amânate, disproporționate, etc. Oricum, cunoașterea cauzelor, ȋmpreunǎ cu condițiile ce determinǎ un fenomen reprezintǎ o abordare de pe pozițiile determinismului științific.

Ȋn geneza delincvenței se discutǎ asiduu despre cauzele ereditare, ontologice (de dezvoltare) și despre cauzele de moment (sau situaționale), care au creat câmp de aplicare altor cauze.

Ȋn criminologie, cercetarea cauzelor se face la nivelul individual (cauzele crimei ȋn particular), la nivel social (când de la cauzele individuale se trece la cauzele criminalitǎții ca fenomen) și la nivel de criminogenezǎ, ȋn care, plecând de la cauzele individuale, ale persoanei, ca și de la cauzele de mediu, se ajunge la descifrarea modului cum a fost sǎvârșitǎ crima (desfǎșurarea crimei sau ceea ce s-a mai numit dinamica crimei).

Cauzele individuale ale crimei sunt cǎutate ȋn ereditate prin cercetǎri genealogice

(dintre 700 membri din succesiunea câtorva generații ale familiei Folk, 24% dintre urmași au fost nǎscuți din flori și 10% dintre fete au devenit prostituate, iar dintre cei 540 de membri descendenți ai familiei Jukes, 37 s-au contaminat de lues, 53 au ajuns psihotici, 128 prostituate și 76 criminali). Ȋntr-un astfel de demers, un filantrop din Hamburg a fǎcut o școalǎ pentru astfel de descendenți ( din familii deviante), ȋnsǎ toți au pǎrǎsit școala și au devenit delincvenți. Se cerceteazǎ apoi diferențele de comportament deviant dintre gemenii monozigoți, identici și cei dizigoți, frați, diferențele dintre ei considerându-se cǎ sunt determinate de mediu. Ȋn acest demers de cunoaștere a cauzelor ereditare ale crimei, Al. Roșca releva ponderea mai mare a alcoolicilor, a celor cu antecedente penale și psihice ȋn descendența minorilor delincvenți, fațǎ de grupele de control (grupele-martor).

Se cerceteazǎ apoi cauzele fiziologice și morfologice ce pot ȋndemna un individ la crimǎ, cum ar fi un dezechilibru hormonal, o tumorǎ cerebralǎ, etc.

Foarte importante, ca studiu individual, sunt cauzele psihologice, printre care motivațiile instinctive (de exemplu, instinctul de fricǎ, ce poate determina o reacție de apǎrare, instinctul de foame – cauzǎ a furturilor, ura instinctivǎ ce determinǎ la rǎzbunare etc.), ca și mobilurile (motivațiile) cu aspecte de trebuințe psihice (cum ar fi dorința de cunoaștere a pǎrinților, nevoia de afirmare de sine, de a fi iubit, etc. ca și resentimente stârnite de urǎ, de dușmǎnie, de invidie, etc.). De interes este, de asemenea și investigarea caracterului, ce are un rol deosebit ȋn motivația actului delincvent, ca și a nivelului intelectual, care ȋmparte oamenii dupǎ coeficientul mintal (QI) ȋn 25% superiori (cu inteligențǎ peste medie), 25% cu inteligențǎ sub medie (debili mintali) și 50% cu inteligențǎ medie. Dacǎ inteligența este definitǎ ca o capacitate de adaptare utilǎ la situații noi, atunci este evident cǎ debilii mintali nu vor avea o astfel de capacitate. Dacǎ ȋntre delincvenții debilii mintali reprezintǎ peste 30%, iar fațǎ de populația generalǎ ei nu reprezintǎ mai mult de 3%, atunci este iarǎși adevǎrat cǎ puterea de stǎpânire a propriilor reacții instinctiv-emoționale va fi mult mai scǎzutǎ la debilii mintali delincvenți. Explorarea temperamentului și a firii omului relevǎ, de asemenea, cǎ 75% dintre delincvenți sunt firi extravertite, fațǎ de introvertiți, care sunt mai rar implicați ȋn acte delincvente. Ȋntr-adevǎr, extravertiții sunt mai explozivi, mai impulsivi, mai nestǎpâniți, fapt ce se reflectǎ și ȋn devianțǎ.

Unii autori includ studiul cauzelor crimei ca act individual (al personalitǎții și al modului de formare a personalitǎții delincvente prin care socializare negativǎ sau secundarǎ), ca și studiul situațiilor cu rol criminogenetic (trecerea la act fiind condiționatǎ de motivația faptei, de semnificația acordatǎ faptei și de condițiile concrete de realizare a faptei) ȋn cercetarea microcriminologicǎ, restul obiectului criminologiei și ȋndeosebi, studiul criminalitǎții și al reacției sociale fațǎ de crimǎ, fǎcând obiectul macrocriminologiei.

Nu se va neglija, ȋntre cauzele individuale, contractul delincventului cu justiția și cu pedeapsa, ce poate fixa conștiința de infractor și poate duce la stigmatizare, izolare și ȋnstrǎinare moralǎ, așa cum au arǎtat Lemert, Becker și Erickson. Evitat, privit cu neȋncredere de cǎtre ceilalți, un astfel de om va cǎpǎta un nou statut social, a cǎrui esențǎ este conștiința de a fi eliminat din comunitate, fapt ce devine o cauzǎ frecventǎ de reiterare infracționalǎ (recidivǎ).

Nu vor fi neglijate cauzele sociale, ce determinǎ postura de deviant prin ȋnvǎțarea

comportamentului deviant sau prin comunicare directǎ cu grupul deviant. Se vor evidenția astfel inechitǎțile sociale de organizare diferențialǎ a muncii și a profitului, conflictele de culturǎ (ce se nasc din transplantarea brutalǎ a individului de la sat la oraș), conflictele cu imigranții, corupția (criminalitatea gulerelor albe). O statisticǎ recentǎ europeanǎ relevǎ cǎ 24% dintre imigranții din est au tulburǎri de adaptare socialǎ.

Ȋntr-o tentativǎ de a evalua ponderea cauzelor individuale, fațǎ de cele sociale ȋn delincvențǎ, Al. Roșca arǎta cǎ 36% dintre delicte au avut cauze interne, 16% – cauze externe și 48% – cauze mixte.

Un alt element ȋn studiul crimei este modul de sǎvârșire a crimei (criminogeneza). Criminogeneza relevǎ drumul de la iter criminis, de la ideea criminalǎ, pânǎ la realizarea ei.

Crima este o modalitate de acțiune ȋn scopul de a rezolva un conflict. Ȋndreptarea atenției de la criminal la crimǎ obligǎ la cunoașterea circumstanțelor sale de realizare, orice crimǎ fiind gânditǎ, decisǎ, pregǎtitǎ și executatǎ. Ea implicǎ o tentație, niște condiții faciale de executare, un delincvent potențial și o satisfacere scontatǎ.

Totodatǎ, se impune a se face precizarea cǎ noțiunea de crimǎ folositǎ ȋn studiile de criminologie are o accepțiune mai largǎ și ea se referǎ la infracțiune ȋn general și nu la noțiunea de crimǎ folositǎ ȋn limbajul penal, care are un sens mai restrâns și face referire la infracțiunea contra vieții ori alte fapte grave.

Ȋn realizarea actului delincvent, Cusson delimiteazǎ mai multe etape:

Ideea acțiunii criminale, ce pleacǎ din motivații diferite: din nevoia de schimbare, de combatere a monotoniei, din plǎcere, din bravurǎ, din muzament sau din gust al riscului, din nevoie;

Apropierea de ideea realizǎrii crimei presupune scontarea unui profit dintr-o astfel de acțiune ilicitǎ;

Realizarea actului agresiv cu motivație utilitarǎ, de apǎrare, de rǎzbunare, de injustiție sau din amor propriu lezat și cu scopul de evacuare a agresivitǎții refulate și mai ales ȋn timp, cu nevoia restabilirii echilibrului de viațǎ;

Pe parcursul desfǎșurǎrii agresivitǎții, dominarea victimei are ca motivație nevoia sadicǎ de a-i ȋnvinge rezistența sau de a suscita admirație și putere;

Satisfacția obținutǎ din agresiune și incapacitatea de a prevedea consecințele actului sǎu.

Delincvența devine astfel o posibilitate de alegere a mijloacelor și a satisfacțiilor, de unde și alegerea delincvenței motivatǎ de eșecuri de viațǎ, șomaj, disfuncții familiale, mediu corupt, lipsa accesului la mijloace legale, etc.

Criminogenetic, realizarea actului delincvent depinde de factorii situaționali principali, care, dupǎ Seelig, sunt factori economici, alcoolul, atitudinea adversarului, mass-media, exemplul altor criminali și de factorii situaționali secundari, cum ar fi factorii depistați științific prin cei 6 itemi epistemici ai lui Mario Bunge: cine, cu ce, unde, câd, de ce și cum s-a produs infracțiunea.

Majoritatea crimelor comise de oamenii de rând au la bazǎ un puternic instinct impulsiv – un moment de furie declanșat de o insultǎ, datorie financiarǎ, dragoste sau sex. Mare parte sunt comise, susțin specialistii, de oameni care tind sǎ aiba un comportament nonconformist și nealiniat normelor sociale, ȋn majoritatea timpului, ceea ce ar putea explica violența extremǎ ȋn momentele ȋn care ȋși pierde cumpǎtul.

Ȋn cele mai multe situații, o persoanǎ care ucide nu are intenția de a comite aceastǎ acțiune; ȋn cel puțin 20% din cazuri, acționeazǎ pentru a se auto-apǎra. Ȋn alte situații, persoanele cu gânduri ucigașe acționeazǎ indirect, convingând sau aducându-și victima ȋn starea de a comite suicid.

Impulsul de a ucide, este, se pare, universal, ȋnsǎ motivele care ȋi conduc pe femei și bǎrbați la comiterea acestui act sunt variate și misterioase. Ȋn unele cazuri, crima este dictatǎ de probleme psihice ale individului; ȋn altele, motivul pare a fi nimic mai mult decât o dorințǎ materialǎ.

Ȋn crimele sǎvârșite ȋn familie, motivele diferǎ, de la neȋnțelegerile dintre parteneri, pânǎ la gelozie, suspiciune de adulter sau chiar prinderea ȋn fapt a partenerului. Pentru unele cupluri, obsesia și dependența de partener sunt doi dintre principalii factori care duc, ȋn cele din urmǎ, la sǎvârșirea de crimǎ; partenerii nu acceptǎ despǎrțirea de persoana iubitǎ și astfel, fie ȋn urma unor confruntǎri, fie voit, ajung sǎ comitǎ crima.

1.3.1. Criminalul

De mai mare importanțǎ este investigarea personalitǎții delincvente (efectuatǎ ȋn școlile de criminologie clinicǎ ale lui Pinatel, di Tullio, Canepa, de Greef, Kinberg), care a scos ȋn evidențǎ gradul de nocivitate (periculorizate) a acestor personalitǎți și, implicit, gradul de temibilitate infracționalǎ, printr-un prognostic comportamental (QC), autorii de mai sus insintând asupra urmǎtoarelor trǎsǎturi psihopatologice la aceste personalitǎți:

egocentrismul (cel ce nu s-a simțit iubit va ȋnlocui lipsa de iubire cu ura, fapt ce face ca teama de pedeapsǎ sǎ fie mai micǎ decât orgoliul și vanitatea),

labilitatea emoționalǎ, agresivitatea (sub formǎ de auto- sau heteroagresivitate, agresivitate permanentǎ sau spontanǎ, fiziologicǎ sau patologicǎ și care se dezvoltǎ din cauza unor bariere ȋn calea relizǎrii unor satisfacții),

indiferența moralǎ (lipsa conștiinței morale de a distinge binele de rǎu).

Orice comportment criminal poate fi definit printr-o serie de trǎsǎturi specifice, și anume:

Reprezintǎ o faptǎ, o acțiune (inacțiune) cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate și prejudiciate anumite valori și relații sociale;

Aceastǎ faptǎ este comisǎ de o anumitǎ persoanǎ care acționeazǎ deliberat, conștient și responsabil ( cu alte cuvinte are rǎspundere penalǎ);

Fapta respectivǎ este incriminatǎ și sancționatǎ de legea penalǎ.

Clasificarea lui E. Ferri, potrivit cǎreia criminalii s-ar ȋmpǎrți ȋn: nesǎnǎtoși, nǎscuți, ocazionali și criminali din pasiune, a apǎrut prima datǎ ȋn „Homicidul”, iar ȋn „Sociologia criminalǎ” și-a extins gâdirea la ȋntreaga problemǎ a fenomenului criminal.

Ȋn construirea teoriei sale Ferri pleacǎ de la clasificarea criminalului ȋn cinci categorii:

criminalii nebuni – Intrǎ ȋn aceastǎ categorie toate cazurile patologice. O varietate aparte o reprezintǎ nebunul moral.

criminalii nǎscuți – Sunt cei la care se regǎsesc, de o manierǎ evidentǎ, caracteristicile speciale ale omului criminal relevate de antropologia criminalǎ. Marea majoritate a recidiviștilor este alcatuitǎ din criminali nǎscuți sau criminali din obișnuințǎ.

criminalii obișnuiți sau din obișnuințǎ dobânditǎ – Se caracterizeazǎ prin slabiciune moralǎ la care se adaugǎ stimuli ai circumstanțelor și mediului corupt. Deseori ȋncep activitatea infracționalǎ la o vârstǎ fragedǎ și comit infracțiuni contra proprietǎții. Detenția ȋi degradeazǎ fizic și moral , ȋn loc sǎ ȋi ajute sǎ se ȋndrepte .

criminalii de ocazie – Ȋn aceastǎ categorie se regǎsesc cei care sunt ȋmpinși sǎ comitǎ fapte penale de unele condiții legate de mediul fizic și social.

criminalii din pasiune – Sunt o varietate a criminalilor de ocazie. Comit de cele mai multe ori atentate contra persoanei. Au un temperament sanguin sau nervos și o sensibilitate exageratǎ.

Granițele ȋntre cele cinci categorii de criminali nu sunt foarte ferme.

Factorii antropologici reprezentați de constituția organică a delincventului, care păstrează anomaliile fizice, constituția psihică, prin reflectarea atitudinilor individuale (sentimente, pasiuni, fantezii) și caracteristicile individuale (sex, rasă, vârstă, profesie), clasifică criminalii în două categorii: criminalii înnăscuți (născuți) și delincvenții alienați.

Caracteristicile criminalilor înnăscuți se regăsesc în tipologia lombrosiană, acceptată de Ferri, după eliminarea ambiguităților și rezervelor față de presupoziția că stigmatele sunt determinante pentru aprecierea calității de criminal, deoarece prezumția reprezintă o simplă prejudecată a lui Lombroso, constituția biologică a individului având o semnificație redusă, în realitate crima fiind rezultatul legăturii factorilor biologici (fizici), psihici și sociali. Crima nu constituie o parte înnăscută a existenței individului, dacă intervin elemente concrete de prevenire, o fundamentare morală a fiecărui act în parte, astfel încât, chiar dacă individul ar fi stigmatizat fizic, nu va deveni, în mod obligatoriu criminal. Constituentele capacității de agresivitate sunt în parte ereditare sau dobândite, fixate în temperamentul și experiența infantilă și în influențele intelectuale impuse de educație și studiu, delincvenții având un nivel moral scăzut și dovedind lipsă de afectivitate.

Caracteristicile delincvenților alienați constau în dependența completă de anomalia mentală gravă, astfel că, indivizii sunt incapabili să răspundă pentru crimele comise. Aceștia nu sunt purtători ai obligației de a fi responsabili, pentru că, nu au posibilități proprii de a se salva, amenințarea plecând de la propriile lor acțiuni, care sunt executate împotriva propriilor înclinații, impulsuri sau scopuri. Și în cazul acestora, crima poate să fie evitată, dacă intervin factorii de prevenție (care impun un control strict) sau dacă se evită prezența alienaților în anumite locuri. Se ajunge astfel ca, nu toți alienații mintal să devină și criminali. Factorii de natură psihică se regăsesc în percepția individului, în capacitatea de abținere sau de reacție la satisfacțiile sau insatisfacțiile produse de activitatea concretă, influențându-i comportamentul. Individul dobândind o structură psihică specifică și o viziune inedită asupra lumii, care îi vor influența existența și cunoașterea și vor determina contopirea indisolubilă a scopului și a mijloacelor de realizare a unei fapte. În cazul comiterii crimei de către criminalul înnăscut sau de către alienat, Ferri, recurge la distincții tradiționale moralizatoare, apreciind că, împotriva criminalului dominat de factorii biologici, care anulează voința și puterea de înțelegere, trebuie să se adopte sancțiuni penale speciale, fundamentate pe neutralizarea, și nu pe pedepsirea acestora. Alienatul (alienus) devine un străin față de sine, un înstrăinat față de societate.

Factorii socio-psihologici, constând în starea economică, evenimente și fenomene istorice (război), mediul social, mediul familial, starea de moralitate, clasifică delincvenții în trei categorii: delincvenții obișnuiți, delincvenții de ocazie și criminalii pasionali (din pasiune).

Factorii de natură socială, aparținând lumii exterioare au un caracter general, absolut independent de structura interioară a delincventului, însă pot exercita presiuni, influențe și determinări concrete de natură să-i modifice comportamentul în societate. Acești factori sunt prezenți în mediul în care trăiește delincventul și constau în densitatea populației, aderența la o anumită religie, integrarea într-o anumită categorie socio-profesională, în statutul familial și în practicarea unor vicii sociale.

Deși forța statului corijează imperfecțiunile comportamentale individuale, în special extravaganțele, pentru ca atunci când este necesar să încerce estomparea acestora prin recurgerea la forța economică, politică sau administrativă, societatea, în ansamblu, controlează atitudinile individuale și exercită o influență directă asupra acestora, pentru a păstra o anumită dependență interpersonală dar și de a menține libertatea în gândire și acțiune, echilibrată de nevoile sociale. Acest rol al societății este stabilizat prin adoptarea unor politici, care influențează echilibrul social, statul fiind interesat de menținerea justiției sociale.

a) Delincvenții obișnuiți dobândesc această calificare, ca urmare a modului în care înțeleg să trăiască, să muncească și să adopte maniera de comportament delincvențial, conștiința de sine acționând direct, pentru a încălca norma legală. Delincventul este angajat într-o activitate ilicită, acționând în favoarea realizării delictului. Trăsătura fundamentală a existenței acestuia constă în comiterea delictului, stările particulare congenitale, care au evoluat în perioada copilăriei sau adolescenței aflându-se în așteptarea momentului potrivit, oferit de mediul social pentru a realiza fapta concretă. În acest mod, delictul devine o activitate care se adaugă existenței individului, pentru reducerea infracționalității impunându-se adoptarea unor remedii socio-economice. Delincventul acționează întotdeauna pentru a acumula experiență într-un mediu social în care delictul se desfășoară continuu, fără întrerupere. Radicalitatea interpretării constă în faptul că, alături de rolul factorilor antropologici, la comiterea delictului, un rol deosebit le revine condițiilor concrete de mediu (economice, politice, juridice, administrative, educative), care impun persistența comiterii delictului, în contradicție cu unele schimbări ale conștiinței individuale. Delictul, ca fundament stabil al comportamentului, acționează reflexiv asupra individului, prin creearea dependenței practicării acțiunilor delictuoase, dobândind caracterul de obișnuință. Criminalitatea este prezentată ca un fenomen social „de masă” care prezintă o natură complexă, Ferri întocmind hărți și statistici zonale privind delictele.

b) Delincvenții de ocazie sunt reprezentați de indivizii care sunt determinați, atât de constituția biologică cât și de condițiile sociale, favorabile producerii unui delict sau defavorabile propriilor interese, astfel încât, nu pot rezista tentației de a săvârși infracțiunea. Determinarea de moment poate fi percepută din interior, printr-un acces direct, prin eliminarea oricărei corelații mijlocitoare și prin păstrarea interesului de a comite delictul. Corelația dintre interesul săvârșirii faptei și executarea ocazională a acesteia, doar pentru că au apărut condiții de mediu favorabile este caracteristică delincventului de ocazie, care exclude posibilitatea de a comite altă faptă; consecința reîntoarcerii la comiterea altui delict reprezentând evoluția activității și dobândirea calității de delincvent obișnuit. Se înțelege că, săvârșirea delictului de ocazie reprezintă o formă simplă, accidentală a delincvenței, pe când săvârșirea delictelor din obișnuință, dovedește că, existența individului gravitează în jurul deprinderii corporale, a hotărârii, precum și a capacității de a specula orice prilej, pentru a săvârși o multitudine de fapte ilicite.

c) Criminalii pasionali (din pasiune) revendică actul criminal ca pe o plăcere, fiind înșelați de iluzia că, pasiunea lor este fără limite. În acest mod, actul criminal este explicat de intervenția unui factor, independent de posibilitatea delincventului de reprezentare a unui scop, de simțirea sa supraexcitată, singura acțiune care ar putea să regleze forțele opuse constând în comiterea delictului. În acest mod, delincventul apreciază că, presiunea emoției suprapusă pe necesitatea salvării unui interes, a unui scop acțional, se contopesc până într-atât încât să formeze o sinteză între rațiune și imaginar, a cărei finalitate este crima. Pasiunea devine o participare nemijlocită la crimă, deoarece impune delincventului, influențat de factorii contingenți, să participe la o situație ocazională, depășirea evenimentului având loc în momentul comiterii delictului când criminalul devine liber de tensiunea agresivității. Imperfecțiunea modelului pasional se arată printr-o idee sau prin reprezentarea exagerată în mintea delincventului a faptei și a consecințelor acesteia.

Frustrarea frecventǎ poate fi o sursǎ a comportamentului agresiv și poate lua multe forme, declanșatǎ fiind deseori de sentimentul de inferioritate fizicǎ, socialǎ sau intelectualǎ. Mulți specialiști ȋn comportament agresiv considerǎ cǎ acesta este ȋnvǎțat, deseori prin observare, iar unii dintre ei sunt convinși cǎ violența prezentatǎ la TV dezvoltǎ tendințe violente atât ȋn cazul copiilor cât și al adulților.

Violența a fost utilizatǎ ca temǎ ȋn nenumǎrate opere de artǎ; spre deosebire de TV, specialiștii considerǎ cǎ expunerea violenței prin opere artistice nu are efecte negative la nivel de individ, ci mai mult, poate crea repulsie fațǎ de aceste gesturi, poate ȋnvǎța populația despre consecințele sale.

Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existența criminalității, influențînd starea, structura și dinamica ei. În studiile și cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vîrsta făptuitorilor, și anume: copilăria (0-12 ani); adolescența (12-22 ani); tinerețea (22-35 ani); vîrsta adultă (35-60/65 ani) și vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).

În cadrul delimitării acestei vîrste, se ține seama de datele dezvoltării biologice, psihologice și sociologice ale individului uman. Unii autori fac distincție în categoria minorilor în: minorul-copil (pînă la vîrsta de 11-12 ani), minorul-puber (pînă la vîrsta de 13-14 ani) și minorul-adolescent (pînă la vîrsta de 16-17 ani).

Enrico Ferri, preluând optica îmbrățișată de C. Lombroso, și-a concentrat atenția asupra aspectului social al problemei. Adepții modelului preventiv au contestat necesitatea și eficiența măsurilor represive, au pledat pentru abolirea sistemului penal și realizarea unor programe sociale, economice, educaționale menite să înlăture sau să anihileze factorii criminogeni, argumentând că individul este supus acțiunii unor factori străini voinței lui și, astfel, el nu este în toate cazurile liber să aleagă între bine și rău.

Tipologia comportamentală a criminalului reprezintă o referință clară, prin precizarea diverselor forme de manifestare a crimei, acordându-se aceeași importanță factorilor antropologici, psihici și sociali în raportul săvârșirii crimei.

Individul a cărui gândire îndrumă unilateral percepțiile senzoriale, acțiunile volitive și aprecierile afective, dacă se manifestă într-un mediu social viciat, poate să săvârșească o crimă. În acest mod se critică ideea lipsei de responsabilitate a criminalului, care părea dependent de realizarea crimei, anulându-i-se actele volitive, actele de conștiință și renunțându-se la dependența reală de mediu.

Crima trebuie interpretată ca rezultat al unor acte volitive care au un sens, ca expresie a interacțiunii instinctelor, simțurilor, dorințelor manifestate în corpul individului, ca purtător al vieții individuale interioare, ce se va exterioriza în actul criminal, într-un anumit loc, ca element al mediului social.

Actul criminal devine un semn exterior al vieții spirituale, acțiunea criminală în care un loc important îl ocupă responsabilitatea criminalului. Baza activității criminale constă în păstrarea convingerii privind fundamentul prejudiciabil al crimei. Pentru acțiunea derivată dintr-o cauză obiectivă nu va interveni scindarea dintre sensul activității și lipsa de responsabilitate a criminalului (pe motiv că individul s-a născut criminal), pentru că, natura biologică nu are o însemnătate exclusivă, fiind necesar să fie complinită de afectivitate și de condițiile viciate ale mediului.

Deși utilizeazǎ formula anormalitate biologico – socialǎ , Ferri ia ȋn considerare și factorul psihic.

Actul criminal nu poate să aibă nicio determinare, astfel că, liberul arbitru nu există, întrucât nu pot să fie dovedite legile antecedente care să-l susțină. Factorii de natură antropologică sunt generați de evoluția conformației biologice a individului, de constituția sa organică, stabilizată, aptă să comită acte de cruzime, necesitând desfășurarea unui efort fizic, nelimitat, care presupune o capacitate de recuperare fizică rapidă.

Cap.II.2 INFRACTIUNEA DE OMOR – definiție, feluri, forme, sancțiuni (omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpa și determinarea sau ȋnlesnirea sinuciderii)

OMORUL (art.174 C.pen):

Conținutul legal: “Uciderea unei persoane, se pede cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepsește”.

Condiții preexistente :

Obiectul infracțiunii :

Generic – este format din relațiile sociale care privesc apǎrarea persoanei privitǎ sub totalitatea atributelor sale ;

Special – este format din relațiile sociale care apǎrǎ viața tuturor persoanelor ;

Material – copul persoanei aflat în viațǎ. Acesta nu trebuie sǎ se confunde cu subiectul pasiv care este persoana în viațǎ, căreia i s-a suprimat, sau s-a încercat să i se suprime viața.

Subiecții infracțiunii :

subiectul activ – orice persoanǎ. Participația este posibilǎ în toate formele sale.

subiectul pasiv – este persoana ucisǎ.

Conținutul constitutiv :

Latura obiectivǎ :

elementul material – se poate realiza printr-o acțiune sau inacțiune de: sugrumare, lovire, tǎiere, otrǎvire, împușcare, înțepare, electrocutare, neadministrarea de hranǎ sau medicamente, neacordarea primului ajutor, asmuțirea unui cǎine, folosirea unei reptine, etc. Se poate observa cǎ omorul se poate sǎvârșii direct sau indirect. De asemenea fǎptuitorul poate folosi și anumite instrumente : cuțit, topor, lamǎ, substamțe otrǎvitoare, etc.

urmarea imediatǎ – moartea persoanei. Dacǎ aceasta nu se produce va fi tentativǎ.

legǎtura de cauzalitate – ea trebuie sǎ se stabileascǎ între acțiunea fǎptuitorului și urmarea imediatǎ.

Latura subiectivǎ :

forma de vinovǎție – intenție directǎ sau indirectǎ. Ea se va stabili în funcție de modul cum a acționat fǎptuitorul și de instrumentele pe care le-a folosit.

mobilul – ura, gelozia. Interesul material schimbǎ încadrarea juridicǎ (art.175C.pen). Lipsa acestuia poate releva inexistența discernǎmântului. El aratǎ totodatǎ periculozitatea infractorului.

scopul – suprimarea vieții persoanei. Acesta ajutǎ de cele mai multe ori la individualizarea pedepsei.

Forme. Sancțiuni :

FORME :

1. actele preparatorii – deși posibile nu se pedepsesc (procurarea unui cuțit);

2. tentativa – se pedepsește (îndreptarea cuțitului înspre inima unei persoane);

3. fapt consumat – în momentul producerii morți.

SANCȚIUNI :

– închisoarea de la 10 la 20 de ani și

– interzicerea unor drepturi.

Tentativa la infracțiunea de omor se sancționează, potrivit regulei consacrate prin art. 21 alin. (2) Cod penal, cu o pedeapsă cuprinsă între 5 ani și 10 ani închisoare.

Persoana juridică se sancționează cu amendă între 10.000 și 900.000 lei, potrivit art. 71l alin. (3) C. pen.

OMORUL CALIFICAT (art.175 C.pen)

Conținutul legal: “Omorul sǎvârșit în vreuna din urmǎtoarele împrejurǎri:

cu premeditare;

din interes material;

asupra soțului sau unei rude apropiate;

profitând de starea de neputințǎ a victimei de a se apǎra ;

prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane ;

în legǎturǎ cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei ;

pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmǎrire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse ;

pentru a înlesni sau a ascunde sǎvârșirea altei infracțiuni ;

în public ;

se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepsește.“

Omorul calificat implicǎ aceleași caracteristici ca și omorul simplu, cu deosebirea cǎ primul prezintǎ unele circumstanțe care îi sporesc periculozitatea. Pentru explicațiile privind obiectul, subiecții, latura obiectivǎ și subiectivǎ trimitem la infracțiunea de omor. În continuare vom analiza numai cazurile în care omorul poate fi calificat.

cu premeditare : Premeditarea presupune o gândire anticipatǎ asupra unei activitǎți viitoare. În accepțiunea legii penale, premeditarea presupune ceva mai mult decât o gândire anticipatǎ. Ea constǎ în trecerea unui interval de timp din momentul luǎrii hotǎrârii de a sǎvârșii omorul și pânǎ în momentul executǎrii infracțiunii. Acest interval de timp nu este expres prevǎzut de lege, fiind lǎsat la aprecierea instanței. Premeditarea mai presupune și sǎvârșirea unor acte de pregǎtire, de naturǎ sǎ întǎreascǎ hotǎrârea de a sǎvârși infracțiunea și totodatǎ sǎ-i faciliteze executarea acesteia (procurarea unui cuțit sau a unei cantitǎți de otravǎ, urmǎrirea victimei). Aceasta implicǎ așadar o chibzuințǎ, sânge rece, stǎpânire de sine. În cazul în care o persoanǎ procurǎ instrumente autorului în vederea sǎvârșirii omorului, acesta va rǎspunde pentru complicitate la infracțiunea de omor calificat.

din interes material: Acesta constituie un mobil de facturǎ egoistǎ, care îi conferǎ faptei un pericol mai mare. Interesul material se poate înfǎțișa ca un avantaj sau beneficiu de naturǎ materialǎ cum ar fi : bani, bunuri, titluri de valoare, dobândirea unei moșteniri, stingerea unor datorii sau obținerea altor avantaje. Nu intereseazǎ valoarea avantajelor sau bunurulor care pot fi obținute. Este important ca aceste avantaje sǎ fi constituit mobilul crimei. Sǎvârșirea omorului din interes material, este o circumstanțǎ personalǎ, deoarece privește latura subiectivǎ a infracțiunii, nefiind transmisibilǎ și celorlalți participanți.

asupra soțului sau unei rude apropiate: Omorul sǎvârșit în astfel de cazuri este mai grav deoarece victima mizând pe afectivitatea dintre el și autor nu-și ia mǎsuri de apǎrare, ceea ce poate sǎ înlesneascǎ sǎvârșirea infracțiunii. În acest caz subiectul pasiv este calificat. Calitatea de soț rezultǎ numai dintr-o cǎsǎtorie legal îngheiatǎ ; fiind scos din aceastǎ sferǎ concubinajul. Despǎrțirea în fapt a soților nu are relevanțǎ. Prin rude apropiate se înțeleg ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție potrivit legii, astfel de rude. Nu intereseazǎ gradul de rudenie în linie ascendentǎ și descendentǎ. Copiii adoptați au calitatea de rude apropiate fațǎ de adoptator. Adopția cu efecte depline nu permite sǎ opereze agravanta între înfiat și ascendentul sǎu natural sau fratele sǎu de sânge.

profitând de starea de neputințǎ a victimei de a se apǎra : Agravanta se justificǎ prin aceea cǎ, omorul astfel sǎvârșit este mai ușor de consumat. Sunt în neputințǎ de a se apǎra persoanele care suferǎ o infirmitate fizicǎ sau psihicǎ, cele de vârstǎ fragetǎ sau cele de vârstǎ înaintatǎ. Starea de neputințǎ trebuie sǎ fie anterioarǎ sǎvârșirii faptei și nu sǎ fie provocatǎ de autor. A profita de starea de neputințǎ a victimei, presupune cunoașterea de cǎtre fǎptuitor a condiției precare a victimei și hotǎrârea acestuia de a se folosi de aceastǎ stare pentru a o ucide. Fapta prezintǎ un grad de pericol social mai grav din punct de vedere obiectiv (neputința victimei), cât și din punct de vedere subiectiv (perversitatea fǎptuitorului) care a ucis profitând de aceastǎ împrejurare.

prin mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane : Omorul sǎvârșit în astfel de situații este mai grav, deoarece cu cât sunt mai multe victime cu atât fapta este mai periculoasǎ. Se îndeplinește aceastǎ agravantǎ când autorul folosește pentru sǎvârșirea infracțiunii metode ca : bombe, gaze, incendii, armament. Aceastǎ agravantǎ poate sǎ reiasǎ din mijloacele folosite de autor, dar și din împrejurǎrile în care se comite fapta(într-o salǎ de curs).

în legǎturǎ cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei : Aceastǎ circumstanțǎ are în vedere, de regulǎ, omorul care se comite dintr-un sentiment de nemulțumire sau de rǎzbunare pentru modul în care victima, în cadrul îndatoririlor de serviciu, a satisfǎcut interesele ori pretențiile autorului. Existǎ aceastǎ circumstanțǎ și atunci când autorul ucide pentru a împiedica victima sǎ-și exercite atribuțiile de serviciu. În cazul în care victima îndeplinește o funcție importantǎ pe linie de stat sau politicǎ, fapta se încadreazǎ în art.160 C.pen. dacǎ îndeplinește și celelalte condiții.

pentru a se sustrege ori pentru a sustrage pe altul de la urmǎrire, arestare ori de la executarea unei pedepse : Pericolul sporit al omorului sǎvârșit în astfel de situații decurge din scopul urmǎrit de fǎptuitor. De ex. autorul comite un omor pentru a nu fi tras la rǎspundere penalǎ. Nu se aplicǎ aceastǎ agavantǎ în cazul în care urmǎrirea nu a început.

pentru a înlesni sau a ascunde sǎvârșirea altei infracțiuni : Pentru existența acestei agravante este necesarǎ și suficientǎ dovada scopului urmǎrit, indiferent dacǎ acest scop s-a realizat sau nu. De ex. fapta autorului care, urmǎrind sǎ aibǎ raport sexual cu victima, nu a oprit mașina la insistențele acesteia, determinând-o astfel sǎ sarǎ din mașinǎ, accidentându-se mortal. În spețǎ nu este relevant cǎ inculpatul n-a reușit sǎ consume violul, hotǎrâtor fiind scopul urmǎrit, și anume, împiedicarea victimei de a se salva. Acest text de lege se referǎ și la tentativǎ, nu numai la infracțiunile consumate. În cazul în care scopul s-a realizat, va exista un concurs de infracțiuni.

în public : Omorul sǎvârșit într-o asemenea împrejurare evidențiazǎ o periculozitate sporitǎ a fǎptuitorului, iar fapta are un mare ecou social, determinând o nesiguranțǎ publicǎ. Prin loc public se înțeleg situațiile prevǎzute în art.152 C.pen.

Sanctiuni.

Omorul calificat se pedepseste cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Persoana juridică se pedepsește cu amenda de la 10.000 la 900.000 lei. Tentativa se sancționează.

OMORUL DEOSEBIT DE GRAV (art.176C.pen)

Conținutul legal: “Omorul sǎvârșit în vreuna din urmǎtoarele împrejurǎri:

a. prin cruzimi;

b. asupra a douǎ sau mai multor persoane ;

c. de cǎtre o persoanǎ care a mai sǎvârșit un omor ;

d. pentru a sǎvârși sau a ascunde sǎvârșirea unei tâlhǎrii sau piratrerii ;

e. asupra unei femei gravide ;

f. asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asura unui militar, în timpul sau în legǎturǎ cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, se pedepsește cu detențiunea pe viațǎ sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Tentativa se pedepsește “

prin cruzimi; Este o circumstanțǎ foarte des întâlnitǎ în practicǎ. Astfel, Dicționarul Juridic definește cruzimea ca « o manifestere de ferocitate în comiterea unei infracțiuni de naturǎ sǎ provoace suferințe prelungite victimei. » Actele de cruzime comise de fǎptuitor provoacǎ implicit și un sentiment de oroare celor din jur, ori de groazǎ.

Ex. în acest sens pot fi: stropirea victimei cu benzinǎ, dupǎ care i s-a dat foc, aplicarea de lovituri care zdrobesc globii oculari, tǎierea victimei cu o lamǎ în zone nevitale, dar totuși pentru a-i provoca moartea. Omorul sǎvârșit în asemenea situații este deosebit de grav, deoarece infractorul urmǎrește un rezultat dublu: provocarea de suferințe fizice și moartea victimei.

asupra a douǎ sau mai multor persoane; Aceastǎ circumstanțǎ are ca element specific nu o pluralitate de victime, ci voința infractorului de a ucide mai multe persoane în aceeași împrejurare. Agravanta se aplicǎ numai dacǎ se produce efectiv moartea a cel puțin douǎ persoane.

Pentru incidența agravantei, autorul trebuie sǎ aibǎ reprezentarea consecințelor constând în uciderea a cel puțin douǎ persoane. Ex. aruncarea unei bombe care a ucis mai multe persoane, otrǎvirea unor fântâni.

Dacǎ fǎptuitorul demonstreazǎ intenția de a ucide o singurǎ persoanǎ prin mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane, atunci el va rǎspunde cfm.art 175 lit.e.

de cǎtre o persoanǎ care a mai sǎvârșit un omor ; Aceasta are la bazǎ antecedența penalǎ a infractorului, care demonstreazǎ cǎ acesta nu s-a îndreptat. Pentru aplicarea acesteia nu se vor lua în calcul faptele de omor sǎvârșite într-o stare care înlǎturǎ caracrerul penal al faptei-legitimǎ apǎrare. Aceastǎ antecedențǎ penalǎ va exista chiar dacǎ pentru omorul sǎvârșit a intervenit amnistia, grațierea ori prescripția sau dacǎ acesta a fost reabilitat. La stabilirea sancțiuni, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni sau ale recidivei. Aceastǎ agravantǎ esre personalǎ, deci ea nu se rǎfrânge și asupra altor participanti.

pentru a sǎvârși sau a ascunde sǎvârșirea unei tâlhǎrii sau piratrerii. Împrejurarea care atribuie acestui omor un caracter mai grav constǎ în scopul special urmǎrit de fǎptuitor. Se va aplica art.176 lit.d când se stabilește cǎ fǎptuitorul a suprimat cu intenție viața unui om, pentru a crea condițiile favorabile sǎvârșirii sau ascunderii unei tâlhǎrii sau piraterii.Aceastǎ condiție trebuie sǎ fi existat în momentul sǎvârșirii omorului. Ea este o circumstanțǎ personalǎ și deci nu este opozabilǎ și celorlalți participanți, afarǎ de cazul în care aceștia au acționat și ei cu același scop. Omorul sǎvârșit în aceastǎ împrejurare se deosebește de tâlhǎria care a avut ca urmare moartea vintimei, deoarece în acest caz fǎptuitorul nu acționeazǎ cu intenția de a ucide victima ci de a o deposeda de un bun, forma de vinovǎție cu care se comite fapta fiind praeterintenția.

asupra unei femei gravide ; O asemenea faptǎ produce moartea a douǎ ființe, lezând respectul fațǎ de produsul concepției. Nu are semnificație stadiul sarcinii, legea neprecizând acest lucru. Starea de graviditate trebuie sǎ fie realǎ. Dacǎ fǎptuitorul sǎvârșește omorul știind cǎ victima este gravidǎ, ea nefiind, agravanta nu va opera. În momentul sǎvâșirii faptei, autorul trebuie sǎ cunoascǎ starea victimei, în caz contrar operând eroarea de fapt. Cu toate cǎ, legea nu precizeazǎ ar mai fi de menționat cǎ, starea de graviditate a victimei ar trebui sǎ fie vizibilǎ.

asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asura unui militar, în timpul sau în legǎturǎ cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora, se pedepsește cu detențiunea pe viațǎ sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Rațiunea acestei agravante decurge din calitatea subiectului pasiv, de purtǎtor al autotitǎții de stat, fie ca procuror, judecǎtor, polițist sau jandarm. Aceste persoane intrǎ în categoria persoanelor care se ocupǎ cu reprimarea fenomenului infracțional. Subiectul pasiv trebuie sǎ se afle în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau fapta sǎ se comitǎ în legǎturǎ cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei.

PRUNCUCIDEREA (art.177 C.pen.)

Conținutul legal:“Uciderea copilului nou-nǎscut, sǎvârșitǎ imediat dupǎ naștere de cǎtre mama aflatǎ într-o stare de tulburare pricinuitǎ de naștere, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.”

Condiții preexistente:

Obiectul infracțiunii:

obiectul juridic generic – este format din relațiile sociale care privesc apǎrarea persoanei privitǎ sub totalitatea atributelor sale;

obiectul juridic special – este format din totalitatea relațiilor sociale care ocrotesc dreptul la viațǎ oricǎrui nou-nǎscut. Dupǎ cum se știe dreptul la viațǎ apare în momentul expulzǎrii. Nu are relevanțǎ dacǎ copilul este sǎnǎtos sau nu, important este ca el sǎ fie în viațǎ.

obiectul material – este corpul nou-nǎscutului.

Subiecții infracțiunii :

subiectul activ – este calificat în persoana mamei nou-nǎscutului, imediat dupǎ naștere. Cel care ajutǎ la sǎvârșirea infracțiunii poate fi, dupǎ caz complice sau instigator. Pruncuciderea reprezintǎ o formǎ mai ușoarǎ de omucidere. Totodatǎ, mama trebuie sǎ se fi aflat într-o puternicǎ tulburare pricinuitǎ de actul nașterii și nu de un conflict exterior. Aceste douǎ condiții trebuie îndeplinite cumulativ. Dacǎ lipsește aceastǎ stare, mama va rǎspunde pentru omor calificat.

subiectul pasiv – este calificat în persoana nou-nǎscutului, indiferent dacǎ este nǎscut din cǎsǎtorie sau din afara acesteia. Durata maximǎ a stǎrii de nou-nǎscut este de 10-14 zile-atât timp cât dureazǎ urmele nașterii.

Conținutul constitutiv :

Latura obiectivǎ :

elementul material – se poate sǎvârșii printr-o acțiue sau inacțiune de ucidere (aplicarea de lovituri, lǎsarea acestuia în frig, înfometarea copilului). Toate acestea trebuie fǎcute « imediat dupǎ naștere » și datoritǎ tulburǎrilor în care se gǎsea mama dupǎ naștere.

urmarea imediatǎ – moartea copilului nou-nǎscut. Dacǎ se produce un alt rezultat – o vǎtǎmare gravǎ – nu va cǎdea în sfera penalului, deoarece tentativa nu se mai pedepsește.

Latura subiectivǎ :

forma de vinovǎție – intenția, fiind în acest caz incompatibilǎ cu premeditarea, deoarece pruncuciderea este o infracțiune spontanǎ.

Forme. Sancțiuni.

FORME :

1. actele preparatorii – deșii posibile, nu se pedepsesc;

2. tentativa – nu se pedepsește;

3. fapt consumat – se consumǎ atunci când se produce moartea nou-nǎscutului.

SANCȚIUNI :

închisoare de la 2 la 7 ani.

UCIDEREA DIN CULPǍ (art.178 c.pen)

Conținutul legal:

“Uciderea din culpǎ a unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Uciderea din culpǎ ca urmare a nerespectǎrii dispozițiilor legale ori a mǎsurilor de prevedere pentru exercițiul unei funcți sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activitǎți, se pedepsește cu închisoare da la 2 la 7 ani.

Când uciderea din culpǎ a unei persoane este sǎvârșitǎ de un conducǎtor de vehicul cu tracțiune mecanicǎ, având în sânge o îmbibație alcoolicǎ ce depǎșește limita legalǎ sau care se aflǎ în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.

Cu aceeași pedeapsǎ se sancționeazǎ fapta sǎvârșitǎ din culpǎ, de orice altǎ persoanǎ în exercițiul profesiei sau meseriei și care se aflǎ în stare de ebrietate.

Dacǎ prin fapta sǎvârșitǎ s-a cauzat moartea a douǎ sau mai multor persoane, la maximul pedepselor prevǎzute în alin. precedente se poate adǎuga un spor de pânǎ la 3 ani “

Condiții preexistente:

Obiectul infracțiunii:

obiectul juridic generic – este format din relațiile sociale care privesc apǎrarea persoanei privitǎ sub totalitatea atributelor sale;

obiectul juridic special – este format din totalitatea relațiilor sociale care ocrotesc dreptul la viațǎ, chiar și în cazul faptelor sǎvârșite din culpǎ, cu toate cǎ suprimarea vieții unei persoane în asemenea condiții este mai puțin gravǎ raportatǎ la celelalte infracțiuni de omor.

obiectul material – este corpul persoanei ucise .

Subiecții infracțiunii :

subiectul activ – poate fi orice persoanǎ. Dar, uneori legea cere o anumitǎ calitate- conducǎtor auto. Cât privește coautoratul, în doctrinǎ sunt mai multe opinii care confirmǎ sau infirmǎ posibilitatea acestuia.

subiectul pasiv – este persoana ucisǎ. Aceeași persoanǎ poate fi de cele mai multe ori atât subiect activ cât și subiect pasiv al infracțiunii.

Conținutul constitutiv :

Latura obiectivǎ :

elementul material – se poate sǎvârșii printr-o acțiune sau inacțiune de ucidere din culpǎ. În acest caz nu avem o infracțiune violentǎ, premeditatǎ sau prin cruzimi ci o conduitǎ greșitǎ a autorului într-o situație periculoasǎ (conducerea unui autovehicul, mânuirea unui agregat). Dacǎ fǎptuitorul s-a folosit însǎ de aceste instrumente pentru a produce moartea persoanei, nu va mai opera incidența acestui articol.

urmarea imediatǎ – moartea persoanei. Dacǎ nu se produce aceastǎ urmare, încadrarea juridicǎ a faptei va fi de vǎtǎmare corporalǎ din culpǎ.

legǎtura de cauzalitate – ea trebuie întotdeauna stabilitǎ,astfel încât sǎ se cunoascǎ în concret fapta care a dus la acest rezultat. Nu va exista leg. de cauzalitate dacǎ între acțiunea făptuitorului și urmarea imediatǎ s-au interpus factori externi. Totodatǎ nu va exista leg. de cauzalitate dacǎ fǎptuitorul, în momentul sǎvârșirii faptei, nu-și putea reprezenta urmǎrile faptelor sale (caz fortuit).

Latura subiectivǎ :

forma de vinovǎție – culpa simplǎ sau cu prevedere.

Forme. Modalitǎți. Sancțiuni.

FORME :

1.actele preparatorii- nu sunt posibile;

2.tentativa-nu este posibilǎ ;

3.fapt consumat-se consumǎ atunci când se produce moartea persoanei.

MODALITǍȚI : Uciderea din culpǎ cunoaște 3 forme agravate :

a. Uciderea din culpǎ ca urmare a nerespectǎrii dispozițiilor legale ori a mǎsurilor de prevedere pentru exercițiul unei funcți sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activitǎți, se pedepsește cu închisoare da la 2 la 7 ani.

În aceastǎ agravantǎ se includ de obicei accidentele de circulație. Aici intervine culpa profesionalǎ, când șoferii sunt obligați sǎ reducǎ viteza până la evitarea oricǎrui pericol. În activitatea medicalǎ se poate reține culpa profesionalâ în cazul unei consultații superficiale a bolnavului.

Astfel, de ex. există rǎspunderea penalǎ a chirurgului care, dupǎ efectuarea operației a uitat o compresǎ în corpul victimei și aceasta a decedat.

b. Când uciderea din culpǎ a unei persoane este sǎvârșitǎ de un conducǎtor de vehicul cu tracțiune mecanicǎ, având în sânge o îmbibație alcoolicǎ ce depǎșește limita legalǎ sau care se aflǎ în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.

Cu aceeași pedeapsǎ se sancționeazǎ fapta sǎvârșitǎ din culpǎ, de orice altǎ persoanǎ în exercițiul profesiei sau meseriei și care se aflǎ în stare de ebrietate.

În acest caz, subiectul activ este calificat în sensul cǎ este un conducǎtor auto. De menționat cǎ, starea de ebrietate nu este sinonimǎ cu starea în care șoferul are în corp o anumitǎ îmbibație alcoolicǎ. Aceastǎ agravantǎ își are raționamentul în aceea cǎ între alcoolism și infracționalitate existǎ o strânsǎ legǎturǎ. Dupǎ unii autori aceastǎ agavantǎ ar îndeplini condițiile concursului de infracțiui, iar dupǎ alții aceasta ar fi o infracțiune comlpexǎ. Însǎ cei mai mulți tind cǎtre prima opinie.

c. Dacǎ prin fapta sǎvârșitǎ s-a cauzat moartea a douǎ sau mai multor persoane, la maximul pedepselor prevǎzute în alin. precedente se poate adǎuga un spor de pânǎ la 3 ani. »

Aceastǎ agravantǎ are în vedere situația în care printr-o singură faptǎ se cauzeazǎ moartea a 2 sau mai multor persoane.

SANCȚIUNI :

– închisoare de la 1 la 5 ani în forma tip și

– închisoare de la 2 la 7 ani sau de la 5 la 15 ani în forma agravatǎ, care poate fi sporitǎ cu 3 ani.

Persoana juridică se sancționează cu amenda de la 5.000 la 600.000 lei, în cazul faptelor prevazute în alin. (1) si (2) sau de la 10.000 la 600.000 lei, în cazul faptelor prevazute în alin. (3), (4) si (5).

DETERMINAREA SAU ȊNLESNIREA SINUCIDERII

Potrivit art. 179 C. pen. constituie infracțiune fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc. Fapta este mai gravă dacă s-a săvârșit față de un minor sau față de o persoană care nu era în stare să-și dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stăpână pe actele sale.

Între infracțiunile contra vieții, o poziție specială ocupă infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii, reprezentând o modalitate particulară a omuciderii. Poziția deosebită a acestei infracțiuni constă în aceea ca ceea ce se incriminează nu este acțiunea unei persoane care în mod direct și nemijlocit suprimă viața alteia (în cazul de față, viața proprie), deoarece sinuciderea nu constituie o încălcare a dreptului la viață (sinuciderea este o autolezare, ea nu dă naștere unui conflict juridic), ci ceea ce în realitate se incriminează este o contribuție la omucidere, adică determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane, considerându-se pe drept ca asemenea fapte aduc de asemenea atingere într-un fel, dreptului la viața al altei persoane. Fapta de a determina pe cineva, în mod direct ori în ascuns, sau al ajuta în orice fel să săvârșească un act atât de grav cum este sinuciderea, echivalează cu o intervenție în sfera valorilor protejate de lege – respectiv viața persoanei – ceea ce nu poate fi indiferent legii penale.

Evident că cel care apelează la un act de autoagresiune de natură ai cauza moartea trebuie să posede grave deficiente în structura lui psihofizica, unite cu motive de disperare aflate la limita, care nu-i permit într-un anume moment, să intuiască semnificația actului. În general, în absența formelor tipice maladive, sinuciderea este un act la care recurg persoanele aflate într-o stare de gravă depresie psihică și care, din motive imaginare sau reale, nu mai concep sensul și valoarea vieții. La baza acestui act pot să stea împrejurări dramatice, stări de dezamăgire, care să apară sinucigașului nerezolvabile, după cum hotarârea subiectului poate să-și aibă sorgintea în crize de conștiința de natura mistică, ca urmare a unor convingeri formate dea lungul vieții, faptuitorul considerând că ar fi mai fericit într-o altă viață. Oricare ar fi sursele hotarârii de sinucidere, actul în sine contrazice datele naturii, se opune intereselor societății, nu numai prin pierderea ca atare a individului, cât și prin ceea ce exprimă actul respectiv, prin modul de rezolvare a conflictelor și dramelor individuale la care apelează subiectul și care nu poate și nu trebuie să fie o soluție demnă de urmat. Sinuciderea devine o soluție a celor înfrânți, a celor lași care se tem să înfrunte greutățile vieții și să-și urmeze destinul propriu.

Determinarea la sinucidere se poate realiza așadar nu numai prin îndemnuri sau amăgire (de pildă prin exagerarea tendențioasă a unor pericole, a unor necazuri, conflicte), ci și prin acte de tortură, prin supunerea la chinuri repetate, scandaluri și bătăi, care pot să o aducă pe victimă în stare de disperare, culminând cu sinuciderea sau încercarea de sinucidere.

De exemplu, inculpatul a avut față de soția sa o comportare total necorespunzătoare: într-o zi a lovit-o și a constrâns-o să doarmă peste noapte, în frig, într-o cameră neamenajată, fără ferestre și fără pat, în altă zi a lovit-o și a amenințat-o cu moartea, iar în ziua următoare, după alte amenințări, i-a interzis să se culce în casă. Disperată de comportamentul soțului, victima a ingerat o cantitate de sodă. Deși a observat starea gravă a soției, inculpatul nu i-a dat nici un ajutor și nu a solicitat intervenția medicului, astfel încât aceasta a decedat. Asemenea acte care depășesc cu totul limitele unor relații cât de puțin umane au fost socotite ca întrunind elementele infracțiunii de determinare la sinucidere.

Înlesnirea sinuciderii unei persoane presupune orice acțiune de sprijinire a subiectului pasiv în realizarea hotarârii sale de a se sinucide. Hotărârea aparține deci subiectului pasiv.

Înlesnirea se poate realiza numai prin acte pozitive (comisiune), o atitudine pasivă (omisiune) față de persoana care încearcă să se sinucidă neputând fi considerată o înlesnire a sinuciderii, și deci susceptibilă să realizeze elementul material al infracțiunii (de exemplu, neîmpiedicarea unei persoane de a sări de la etaj, de a se îneca).

Înlesnirea poate consta în procurarea sau pregătirea mijloacelor necesare, în darea de sfaturi, în înlăturarea piedicilor materiale (de exemplu, ținerea de vorbă a supraveghetorului pus de familie), în aducerea la îndeplinire a unor dorințe sau condiții puse de victimă etc. Înlesnirea nu se confundă cu cooperarea la activitatea de sinucidere. În acest caz (de exemplu: descărcarea unui foc de armă în sinucigașul care s-a împușcat superficial, pentru a asigura rezultatul, deschiderea venelor cu o lamă, turnarea pe gât a restului de otravă nebăută) fapta va constitui o infracțiune de omor.

Deși infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii unei persoane este susceptibilă de acte de pregătire și tentativă, aceste forme imperfecte de infracțiune nu se pedepsesc. Fapta se consumă în momentul în care sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc.

În alin. (2) al art. 179 sunt prevăzute două modalități agravate ale infracțiunii, și anume, când fapta s-a săvârșit față de un minor sau față de o persoană care nu era în stare să-și dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stăpână pe actele sale.

Folosind expresia generală "minor", legiuitorul n-a dorit să facă vreo deosebire în raport cu vârsta sau cu discernământul făptuitorului; agravanta se referă nu la voința sinucigașului, ci la voința făptuitorului care, în mod deliberat, determina pe minor, speculând lipsa de experiență a acestuia și impulsivitatea firească vârstei (indiferent dacă are discernământ sau nu) de a acționa împotriva propriei sale vieți.

Unii autori au opinat că minorii sub 14 ani și cei între 14-16 ani, fiind lipsiți de discernământ, nu pot fi determinați să se sinucidă, cel mult ajutați să se sinucidă, deci agravanta nu se aplică decât la minorii cu discernamânt, soluție discutabilă dacă avem în vedere că legea nu face o asemenea distincție.

Cealaltă modalitate agravată se referă la o persoană iresponsabilă, în sensul în care aceasta este definită în art. 48 C. pen., adică la o persoană care nu este în stare să-și dea seama de fapta sa ori nu poate fi stapână pe actele sale.

Soluția legii române ar putea fi discutată. S-ar putea susține că determinarea unei persoane care n-are capacitate de a întelege și de a voi, constituie omor, neputându-se atribui nici un efect voinței exprimate de o asemenea persoană. Numai dacă cel determinat își păstrează capacitatea, chiar parțial, de a înțelege și voi, se poate face aplicarea art. 179 C. pen.

În ambele modalități agravate este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut că victima este un minor sau o persoană iresponsabilă sau să fi existat suficiente indicii din care făptuitorul să-și fi putut da seama de condiția victimei. În lipsa acestei cerințe esențiale împrejurarea agravantă nu se poate reține.

În forma sa tipică, fapta de determinare sau înlesnire la sinucidere se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar în cazul formei agravate se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

2. LOVIRILE SAU VǍTǍMǍRILE CAUZATOARE DE MOARTE

(art.183 C.pen)

Conținutul legal :

“Dacǎ vreuna din faptele prevǎzute în art. 180-182 a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani.”

Condiții preexistente:

Obiectul infracțiunii:

obiectul juridic generic – este format din relațiile sociale care privesc apǎrarea persoanei privitǎ sub totalitatea atributelor sale;

obiectul juridic special – este format din totalitatea relațiilor sociale care ocrotesc integritatea corporalǎ sau sǎnǎtatea fiecǎrei persoane. Aceastǎ infracțiune este de fapt o formǎ agravatǎ a infracțiunilor prevǎzute în art.180-182C.pen.

obiectul material – este corpul persoanei.

Subiecții infracțiunii :

subiectul activ – orice persoanǎ. Participația este posibilǎ sub toate formele sale.

subiectul pasiv – orice persoanǎ.

Conținutul constitutiv :

Latura obiectivǎ :

elementul material – se poate sǎvârșii printr-o acțiune de lovire sau îmbrâncire. Fapta se poate sǎvârși și indirect, prin intermediul unui animal sau obiect. Specificul acestei infracțiuni constǎ în aceea cǎ, moartea victimei se produce din culpǎ.

urmarea imediatǎ – moartea persoanei.

Latura subiectivǎ :

forma de vinovǎție – praeterintenția. Lovirea victimei se produce cu intenție, însǎ moartea se produce din culpǎ. Dacǎ se constatǎ intenția autorului de a produce moartea victimei atunci se va reține infracțiunea de omor.

Forme. Modalitǎți. Sancțiuni.

FORME :

1. actele preparatorii – nu sunt posibile;

2. tentativa- nu este posibilǎ ;

3. fapt consumat- fapta se consumǎ atunci când se produce moartea victimei. Dacǎ aceasta nu se produce, vom fi în prezența unei infracțiuni de lovire sau vǎtǎmare corporalǎ.

MODALITǍȚI: Fapta este susceptibilǎ de modalitǎțile normative agaravate analizate la infracțiunile prevǎzute la art.180-182.

SANCȚIUNI :

– închisoare de la 5 la 15 ani. Sancțiunea este mai micǎ în comparație cu cea de la omor, deoarece în acest caz moartea se produce din culpa autorului.

2.2. INFRACTIUNEA DE VIOL

Cercetarea criminalistică a violului se dovedește o întreprindere dificilă, care solicită din plin calitățile profesionale și personale ale organului de urmărire penală în folosirea adecvată a posibilităților probatorii conferite de lege în vederea realizării scopului procesului penal, cel al aflării adevărului.

Fără a vehicula ideea că cercetarea penală a unor infracțiuni este mai dificilă în comparație cu a altora, deoarece în cadrul aceleiași infracțiuni urmărirea penală poate prezenta diferite grade de complexitate, dificultatea cercetării infracțiunii de viol este dată de însăși modalitățile concrete de comitere ale acesteia și de posibilitățile de probare a săvârșirii ei.

Prezența în marea majoritate a situațiilor celor două persoane, cea vătămată și făptuitorul, care prezintă de multe ori același fapt în mod diferit, în raport cu modul personal în care l-au perceput, cu interesul pe care îl are orice parte într-un proces, raportat la posibilitățile concrete aflate la dispoziția organului de urmărire penală de a stabili realitatea celor întâmplate, constituie un handicap pe care cercetarea criminalistică este nevoită să îl depășească.

Stabilirea adevărului în cercetarea criminalistică a violului, în urma activităților care au fost întreprinse în cauza concretă, reprezintă obținerea unor răspunsuri cât mai corecte și complete la următoarele probleme :

existența actului sexual;

existența constrângerii ori a imposibilității victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința;

vârsta persoanei vătămate și raporturile care au existat între aceasta și făptuitor;

persoana învinuitului;

consecințele infracțiunii.

Toate aceste probleme constituie cadrul general al cercetării criminalistice a infracțiunii de viol, pe parcursul urmăririi penale a unei cauze concrete, la ele putându-se eventual adăuga actele, dar în niciun caz nu se poate neglija lămurirea vreuneia dintre cele menționate.

Finalizarea cercetării criminalistice a violului, dar și finalitatea judiciară a cauzei, vor fi dependente de modul în care organul de urmărire penală va putea în urma tuturor activităților tactice întreprinse să clarifice fiecare problemă a cercetării în parte, și pe toate în general.

Pentru a putea clarifica problemele arătate, organul de urmărire penală trebuie să cunoască implicațiile pe care fiecare dintre acestea le poate avea prin conținutul lor concret.

Existența actului sexual

Violul, considerat ca una dintre cele mai grave infracțiuni contra persoanei, constituind cea mai brutală atingere adusă liberații sale sexuale, presupune existența unui act sexual de orice natură, consumat sau rămas în stare de tentativă.

Codul penal anterior folosea în textul incriminator al violului expresia de „raport sexual” cu precizarea din doctrină că acesta trebuia să fie normal.

Prin această precizare, raportul sexual în cazul infracțiunii de viol se departaja prin conținut de relațiile sexuale între persoanele ce același sex, precum și de cele de perversiune sexuală, care :ntrau în categoria relațiilor sexuale nefirești sau anormale.

Codul penal francez definește violul ca orice act de penetrare sexuală, de orice natură, care poate fi comisă asupra altei persoane, incluzând-o și pe cea orală, indiferent de sexul subiectului pasiv al infracțiunii.

În ultimele decenii, s-a manifestat o transparență socială, dar și o permisivitate mai mare în privința modalităților de manifestare a instinctului sexual, renunțându-se tot mai mult la folosirea unui limbaj duplicitar în materie sexuală.

Inversiunile sexuale au constituit o practică răspândită în antichitate, fiind sever reprimate la inițiativa bisericii, în Evul Mediu.

Astăzi relațiile dintre persoanele de același sex sunt dezincriminate în majoritatea statelor civilizate, unele dintre acestea acordând dreptul la căsătorie a persoanelor aflate în această situație.

Perversiunile sexuale privite ca anomalii ale conduitei sexuale cu bază frecvent psihologică (incapacitatea psihică a unei relații heterosexuale) sau cu origine în disocierea substratului biologic de cel social (cultural afectiv) al sexualității constituie, alături de SIDA și consumul de droguri, unul dintre cei trei demoni ai vieții moderne într-o permanentă amplificare.

Pe fondul modificării textului de încriminare a infracțiunii de viol, toate aceste departajări ale formelor de manifestare a instinctului sexual uman își păstrează doar valoarea teoretică și exempli-ilcativă.

Prin utilizarea sintagmei de „act sexual de orice natură” legiuitorul a intenționat să acopere într-un sens larg toate formele de manifestare ale sexualității cunoscute, precum și cele a căror exprimare nu a putut fi nici măcar clasificată.

Pentru a stabili dacă o anumită formă de manifestare comisă în condițiile cerute de textul de incriminare a infracțiunii de viol constituie sau nu act sexual de orice natură, organul de urmărire renală va putea cere ajutorul specialiștilor (sexolog, psiholog,
psihiaru sau medic legist).

Existența constrângerii ori a imposibilității victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința

Actul sexual în cazul violului va fi acceptat de persoana vătămată doar în condițiile în care făptuitorul a exercitat asupra acesteia o constrângere a cărei intensitate a fost în disproporție cu capacitatea ei de rezistență.

În cazul constrângerii fizice, aprecierea intensității ei în raport cu rezistența victimei are ca punct de plecare examinarea medico-legală a victimei și autorului, precum și concluziile formulate în urma acestora.

Cercetarea criminalistică trebuie să completeze concluziile medicului legist, adăugând la tabloul leziunilor constatate elemente noi, prin stabilirea modului în care autorul a acționat și victima a ripostat la acțiunea acestuia, a locului în care s-a produs fapta, care la rândul său poate influența acceptarea mai facilă a actului sau, dimpotrivă, a mijloacelor și metodelor folosite pentru înfrângerea rezistenței victimei.

Lămurirea modului în care s-a exercitat constrângerea fizică în cazul concret cercetat va fi de natură a oferi organului de urmărire penală posibilitatea de a aprecia dacă actul sexual a fost săvârșit în condițiile infracțiunii de viol sau se află în fața unei plângeri neîntemeiate, depusă în vederea realizării unui interes.

Și în cazul constrângerii morale, intensitatea cu care aceasta acționează asupra psihicului persoanei vătămate, determinând-o să accepte actul sexual, aprecierea naturii pericolului grav cu care a fost amenințată persoana vătămată, se va face în cazul concret cercetat prin stabilirea naturii amenințării, a gravității sale, în raport cu starea concretă a victimei și cu capacitatea sa de a rezista la presiunea acesteia.

Cea de-a doua modalitate de comitere a infracțiunii de viol iese din sfera constrângerii, cantonându-se în cea în care se profită de o stare în care victima este în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Această stare nu este datorată unei constrângeri exercitată de autor, dar poate fi rezultatul acțiunii sau inacțiunii făptuitorului, însă nu în mod obligatoriu, acesta putând pur și simplu să profite în executarea actului sexual de starea în care a constatat că se află victima.

Starea în care victima a fost adusă sau care a intervenit independent de acțiunea autorului poate fi un șoc psihic, intoxicație alcoolică, starea provocată de consumul de stupefiante sau alte substanțe ori produse toxice, cum este cea de leșin sau somnul hipnotic.

Atunci când victima se află în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința trebuie să se stabilească natura stării respective, cine și cum a provocat-o, mijloacele care au fost folosite în acest scop, precu, și celellate condiții în care a avut loc actul sexual.

Dacă în cazul violului care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, în general îmbrăcămintea acesteia ajunge în posesia expertului criminalist pe o cale destul de

lesnicioasă cu ocazia efectuării autopsierii cadavrului, în cazul victimelor în viață, problema este mai dificil de rezolvat.

Tot într-o situație favorabilă ne aflăm în cazul în care victima este internată, când hainele purtate la data săvârșirii infracțiunii se află la magazia spitalului, de unde vor fi ridicate în vederea examinării.

În mod obișnuit, în cazul infracțiunii de viol victima se prezintă în fața organului de urmărire penală îmbrăcată sau nu cu aceleași haine pe care le-a purtat cu ocazia comiterii faptei, situație perfect valabilă și pentru momentul în care autorul a fost identificat.

Dacă importanța probatorie pe care o au obiectele de îmbrăcăminte purtate în momentul comiterii infracțiunii de către victimă sau suspect ca suport al urmelor de natură biologică este relativ ușor de demonstrat, intervine o problemă aparent simplă, dar care poate avea consecințe negative asupra rezultatului examinărilor dacă nu este corect abordată, și anume cea a modului în care respectiva îmbrăcăminte este ridicată

2.3. PREVENIREA DELINCVENTEI SI PROBATIUNEA

Prevenirea delincvenței este foarte importantă pentru a nu se ajuge în stadii indezirabile, la acte delincvențe în care are de suferit individual cât și însăși societatea.

Așadar, să vedem cauzele pentru a preveni faptele. Pavel Abraham oferă 3 factori cauzabili:

– Puține sentințe privative de libertate și dificultăți în alocarea lor după condamnare

– Inexistența soluțiilor practice pentru criminalitate

Atunci când există anumite disfuncții probațiunea vine cu soluția potribvita pentru fiecare individ atât prin studierea pedepsei, a cauzelor și motivaților personale ale infractorilor, a condițiilor safarsirii faptei respective.Se poate considera că probațiunea este o punte de legătură între comunitate și justiție.

Astfel că probațiunea se implică atât la nivel de individualitate cât și comunitate, mai ales când răspunsul individualizat la criminalitate poate fi și inadecvat.

De asemenea este necesară și asigurarea suportului financiar, negocierea cu oficiali responsabili cu securitatea socială, sprijin în depunerea cerințelor la fondul de ajutor social.

În lucrarea “Efective Probation Practice”, Henderson aduce următoarea formulă și anume “criminalitatea și comunitatea “și este de părere că implicarea comunității în prevenirea criminalității este una deosebită de importantă.

Consideră că probațiunea ar trebui să devină o “agenție comunitară”, care să mențină legătura cu alte “organizații”, fiind în aceași timp și o sursă eficientă de comunitare cu publicul.

Henderson pleacă de la ideea că familia, socala, serviciile sociale, grupurile comunitare sunt împreună cu poliția principale elemente ale unei societăți care asigură menținerea și respectarea valorilor morale, iar criminitatea este un fenomen social care privest întreaga societate.

Sunt necesare intervenirea prin diferite programe de prevenirea criminalității, atât din punctul de vedere al apropierii fără de infractor, de condițiile și motivațiilor sale.; cât și prin apropierea de victimă, prin intervenția mai multor persoane din toate mediile socio-culturale, economice, medicale, cât și a viziunii proprie asupra criminalității, că și o anumită opinie privind cea mai bună metodă de la acțiune, fiind direct implicat.

Rolul probațiunii în prevenirea criminalității se referă și la:

– Prevenirea primară a criminalității are un character universal, comunitatea este privită ca un întreg: interesul este reprezentat de identificarea circumstanțelor sociale, economice și de mediu care pot încuraja criminalitatea ca apoi să se încerce reducerea acestui potențial; se determină astfel un program larg de accentuare a dimensiunilor de îmbunătățire a mediului său dezvoltare comunitară.

– Prevenirea secundară care se referă la lucrul cu indivizi sau grupuri tineri care au fost identificați ca prezentând riscul de a deveni infractori; se încearcă cel mai adesea evitarea stigmatizării și marginalizării celor aflați în categorii de risc precum și plasarea inadecvată într-un system de justiție criminală, chiar dacă studiile recente din asitenta socială arată că acest lucru este inevitabil.

Cap.III.ELEMENTE DE CERCETARE

3.1. Justificarea alegerii temei de cercetare

Am ales această temă “Personalitatea criminalului “deoarece consider că un rol covarsitor in depistarea si cunoasterea infractorilor il are personalitatea.Totodata,în societatea de astăzi persistă abateri și încălcări ale normelor sociale sancționate penal, săvârșite de minori, tineri între vârsta 14-30 de ani sau peste 30 de ani-adulti. Ceea ce constituie o problemă gravă a societății și este importantă intervenția rapidă a individului, a grupuilui, familiei, școlii, comunității, și întregii societăți pentru ameliorarea situației și rezolvarea acestei probleme sociale, pentru prevenire, diminuare și chiar inexistența în societate a delincvenței.

Cercetarea fenomenului de criminalitate/delincventa si tipurile acesteia din rândul tinerei generații si a adultiilor ,a factorilor ei generatori se bazează pe analiza structural-functionala a proceselor sociale.

3. 2 Obiectivele cercetării

-Cunoașterea personalitatii umane si a infractorului și prevenirea fenomenului de criminalitate.

-Cunoasterea tipurilor de infractionalitate si cauzele acestora

– Relevarea factorilor de risc care afectează dezvoltarea personalității la individ, lipsa de educație, familie cu probleme, situație materială precară, mediu primar neadecvat consolidării personalității, mediu precar, contacte relaționări nefaste…

– Problematica ce trebuie să-și găsească rezolvare pe timpul cercetării este deosebit de complexă și variată. Dar indiferent de modalitățile faptice ori particularitățile ce țin de realizarea concretă a infracțiunii, cercetarea trebuie să clarifice în principal următoarele probleme:

natura morții;

cauza nemijlocită a morții;

locul și timpul săvârșirii infracțiunii;

metode și mijloace folosite pentru săvârșirea infracțiunii ori acoperirea ei;

identitatea și calitatea victimei;

făptuitorii, calitatea acestora și contribuția lor la săvârșirea infracțiunii;

condițiile și împrejurările care au generat, facilitat sau favorizat săvârșirea infracțiunii.

În ceea ce privește infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, cercetarea acesteia se va desfășura conform tipicului cercetării omorului, deoarece la început, doar existența unui cadavru nu poate furniza totalitatea datelor necesare pentru o corectă încadrare a faptei la art. 183. C.pen.

– Prioritățile politice sociale, asigurarea posibilităților șanselor de formare și perfecționare, educație și adaptare la mediul social, dezvoltând personalitatea constructivă a individului.

folosirea unor metode pozitive și participative de soluționare a conflictelor și a cauzelor penale cu minorii și tinerii delincenti.

Urmărirea dezvoltării armonioase a personalității tinerilor delincvenți prin resocializare, intervenție, prevenire și diminare a delincvenței. Astfel încât societatea să devină mai echilibrată prin rezolvarea problemelor sociale de delincventă.

O bunăstare socială mai ridicată și o echilibrarea vieții și dezvoltării personalității indivizilor și adaptrea lor în societate.

Sutinerea tinerilor care se abat de la normele sociale, prin reducerea de riscurilor infracționale, cât și stimularea făptuitorului, a victimei și a familiilor acestora, cât și a altor persoane de grup sau din comunitate, instituții etc. Prin suport din toate punctele de vedere familia, motivațional, emoțional, educațional, social, medical, cultural, economic.

Politica de control a delincventei trebuie să presupună prevenirea situației de recuperare a faptei și intervenția trebuie să se bazeze și pe cauzele fenomenului de delincventă.

Construirea unui mediu mai adecvat al programelor educative, elaborarea unor programe speciale pentru formarea/dezvoltarea profesională a personalului implict în soluționarea cauzelor cu minori, tineri cât și o bună pregătire a personalului angajat în judecarea, supravegherea, educarea, recuperarea și reintegrarea tânărului.

Scăderea numărului celor aflați în închisori în favoarea menținerii lor în familie, pentru schimbarea mentalității în raporturile dintre victimă și agresor. Protecție specială, cât și tratarea individului ca ființă umană, în condiții catmai umane fără etichetare sau pedepse grave.

Găsirea unor modalități ca infractorul să nu fie privat de libertate, pentru a nu –si pierde o parte din tinerețe în penitenciare și deci se urmărește educarea lui în spiritul dreptății și iubirii față de celalat în așa fel să doresca binele celui de lângă el fără a-i periclita viața sau bunurile etc.

3. 3 Formularea ipotezelor

Dacă se cunoaște personalitatea criminalului si a fenomenului de infractiune/delincvente atunci cu siguranță se vor găsii și solutiile eficiente de diminuare a sa sau prevenire

Daca se cunoaste tipurile de infractionalitate ,omor,viol si alte vatamari corporale care duc la omucidere se pot lua masurile legale pentru constatare si corectare acestor fapte in vederea diminuarii lor.

Cu cât se urmărește diminuarea factorilor de risc privin educația, familia, școală, grupul de prieteni, mediul social, comunitatea cu atât mai mult individul este echilibrat format și dezvoltat și nu săvârșește acte delicte.

dacă politicile sociale au ca prioritate asigurarea posibilităților șanselor de formare și perfecționare, educație și adaptare la mediul social, atunci personalitatea individului se va dezvolta armonios fără existența alte probleme sociale.

dacă se incearaca folosirea unor metode de participare și rezolvare a conflictelor cauzale cu sancțiuni penale în rândul tinerilor atunci scade riscul delictelor.

dacă se urmărește resocializarea, reintegrarea social, reabilitarea tinerilor delincvenți și bună dezvoltarea personalității, atunci nu vorm mai există probleme sociale, iar societatea nu va fi afectată.

dacă se previne delincventă și există suportul tinerilor în toate domenile dar și posibilitatea unor programe educaționale înainte de a săvârși o faptă penală sau după executarea pedepsei atunci gradul de abatere de la normele sociale este mai scăzut.

dacă se intervine și se protejaza tânărul delincvent într-un mod uman mentinadu-se în sânul familiei și fără etichetări, discriminări, marginalizări sociale, atunci individul nu va fi foarte afectat și se poate reintegra mai ușor în societate.

dacă se urmărește găsirea unor noi metode de disciplinare, educare în spiritul dreptății, și binelui față de celalat atunci nu vor mai există delicte și nici privări de libertate, pedepse penale dure pentru tânărul delincvent

4. Metodologia si instrumentele de lucru

METODA OBSERVAȚIEI, presupune examinarea sistemică și complexă pe de percepție socială a fenomenelor de interacțiune a persoanelor de grup. Deosebit altor domenii, în studierea faptelor și a proceselor psihosociale depășește comportamentul strict al indivizilor și se extinde asupra mediului ambient, a locului de muncă, a condițiilor de repaus, asupra factorilor culturali cu care subiectul sau grupul de personae interacționează.

Metoda se aplică atât relațiilor și acțiunilor în desfășurare, ca o metodă de observare directă active a lor, cât și produselor și consecințelor activității indivizilor, în formă de metodă de observație indirectă: de examinare a deciziilor luate, a unor producții artistice collective, a unor realizări thnice, a unui stil de disciplină instituit etc.

Metoda observației este metoda de bază în psihologia socială, deoarece

Este aplicabilă celor mai multe fenomene de interacțiune umană și chiar acolo unde cercetătorul cu ajutorul altor metode nu ar putea ajunge (de exmplu, modul în care persoanele inițiază comunicarea în grup sau felul în care se elaborează o decizie colectivă etc.)

Este absolut indispensabilă tuturor celorlalte metode.

Permite o acumulare concomitentă a multitudinilor de date și o cuprindere mai largă a fenomenelor studiate, sesizându-se dependențele de mediu.

Permite o legătură reală a cercetătorului cu fenomenul studiat și cuprinderea autenticității faptelor și a complexității situațiilor investigate.

Este calea primelor constatări generatoare de ipoteze în cercetarea psihosocială.

În principal, cu ajutorul metodei de observație se pot studia: comportamentul practice al persoanei, manifestat în operațiile de muncă, în antrenamentul de echipă, în efectuarea de activități collective.

Studiul de caz-definitie :

Studiul de caz este o tehnică specială a culegerii, a punerii în formă și a prelucrării informației care încearcă să arate caracterul evolutiv și complex al fenomenelor referitor la un sistem social cuprinzând propriile sale dinamici. Yin (1984) îl definește ca “o anchetă empirică asupra unui fenomen contemporan în contextual vieții sale “, în care limitele dintre fenomen și context nu sunt cu totul evidente și în care se utilizează surse multiple de informare.

Metoda studiului de caz constă în a raporta o situație reală, luată în contextual sau, și a o analiza pentru a vedea cum se manifestă și cum evoluează fenomenele ce-l interesează pe cercetător.

Cazul studiat furnizează de fapt un teren de observație ce permite identificarea sau descoperirea proceselor speciale. Cazul însuși trebuie deci tratat ca un sistem integrat chiar dacă componentele nu funcționează bines au găsim că el permite o mai bună pătrundere a obiectului de studio. Deseori, cazul însuși este de un interes secundar “joacă un rol de suport, ușurându-ne înțelegerea a ceva diferit “(Stoke, 1994). Studiul de caz, furnizează o situație în care putem observa jocul unui mare număr de factori care interacționează, permițând astfel să fie recunoscute complexitatea și bogăția situațiilor sociale.

5 Prelucrarea datelor empirce si prezentarea rezultatelor cercetarii

Cercetarea a fost efectuată cateva persoane (studii de caz), profilingul criminalului,reflectând stadiile evolutive ale personalității pe parcursul vieții, educația și nivelul de dezvoltare la care s-a ajuns în raport cu mediul, condițiile de viață, societatea, relaționarea cu exteriorul atât că aspect pozitiv cât și negativ.

Se dovedește, faptul că suportul și programele de resocializare, reintegrare socială, educare eficientă poate ameliora și rezolva problemele sociale și inclusiv delictele. Prin această cercetare a reieșit importanța educației pe tot parcursul vieții, a mediului, a metodelor de intervenție pentru tinerii delincvenți și faptele acestora.. Îmbunătățirea calității vieții se bazează pe un efort susținut, timp și interes pentru o dezvoltare personală, socială, resocializare, reeducare și diminuare a a factorilor cu risc major de delicte.

Prin urmare, prevenirea, diminuarea și eliminarea delictelor pot constitui un prim obiectiv în rândul tinerilor pentru o societate mai echilibrată.Cu multă răbdarea și efortul susținut îi ajută pe foarte mulți indivizi să-și depășească situația socială, probleme sociale, condiția de viață dezavantajată, ceea ce este foarte important de semnificat voința, forța interioară de care dispune orice om, valorificarea acesteia într-o cât mai mare măsură pentru dobândirea unor abilități sociale, reintegrare fără etichetare și o bună socializare cu ceilalți în limite normale.

Rezultatele obținute atestă faptul că, pe lângă organele de ordine și factorii educaționali, care sunt direct implicați în diminuarea numărului faptelor antisociale/criminale în rândul minorilor, tinerilor, și familia are un rol important în prevenirea delincvenței juvenile și asigurarea unui oraș liniștit atât pentru cei mari, cât și pentru cei mici. 

Rezultatele vor fi un punct de plecare pentru investigații mai amănunțite asupra problematicii criminalitatii si a personalitatii infractorilor, investigații care vor fi concretizate într-o cercetare de amploare. 

          Așadar, pornind de la premisa că tinerii/copiii reprezintă viitorul, într-o societate, am considerat o prioritate în a ne îndrepta atenția asupra acestei categorii de vârstă și a identifica acele elemente disfuncționale care pun în pericol educația, moralitatea și comportamentul în societate al acestora, pentru că, ulterior, împreună cu partenerul fidel, școala, să găsim metodele corectiv – educative de prevenire a delincvenței juvenile

Prezentarea studiilor de caz

Un adolescent din Marea Britanie, in varsta de 16 ani, care a fost gasit razand la scurt timp dupa ce l-a injunghiat mortal pe un elev, a fost condamnat vineri la inchisoare pe viata pentru crima.

David Idowu, in varsta de 14 ani, a murit la 7 iulie anul trecut, la trei saptamani dupa ce a fost injunghiat in piept pe un teren de fotbal din Southwark, in sudul Londrei, aminteste Reuters.

Scolarul, cea mai tanara victima a unei agresiuni cu arma alba in 2008 in Londra, trebuia sa tina un discurs cu privire la condamnarea violentei, insa nu a mai apucat sa-si indeplineasca sarcina scolara.

Elijah Dayoni, in varsta de 16 ani, a fost gasit vinovat de crima in urma unui proces desfasurat luna trecuta. Elijah a fost condamnat la inchisoare pe viata si nu poate fi eliberat conditionat inainte de ispasirea a 12 ani.

Politia sustine ca Dayoni s-a apropiat de victima sa si l-a injunghiat fara nici un fel de ezitare, drept in inima, pe cand acesta participa la un joc de fotbal. Idowu a reusit insa sa fuga de atacator, care a continuat sa-l urmareasca.

Camerele video l-au surprins pe atacator razand si zambind in timp ce-si urmarea victima. Idowu s-a prabusit pe o strada din apropiere iar trecatorii i-au efectuat manevre de resuscitate, dupa ce inima i s-a opritd e doua ori. In cele din ruma, a fost dus la un spital insa nu s-a mai trezit din coma.

Stiam ca ma voi face tandari

"Stiam ca ma voi face tandari", spune cu seninatate Abdullah, care este insa convins si ca intre sinucidere si sacrificiu este o mare diferenta, iar Divinitatea ii iarta pe cei care se omoara luand cu ei criminali care au comis nelegiuiri intr-o tara care nu le apartine.

Pustiul mai spune zambind strengareste ca ar ajunge astfel in Rai, unde l-ar astepta 70 de fete.

"Pana o sa ma fac mare o sa continui sa ii omor pe cei care nu sunt musulmani. Daca nu voi face asta, ne vor omori ei pe noi", mai spune Abdullah cu privirea intunecata.

Jurnalistii britanici comenteaza pe larg acest caz care urmeaza sa fie prezentat intr-un documentar ce va fi difuzat in curand pe posturile de televiziune din Marea Britanie. Ei spun ca, potrivit legii, Abdullah urmeaza sa fie repatriat in Pakistan, unde se va intoarce la scoala la care s-a format pana acum.

(Marti, 07 Aprilie 2009, ora 16:08

Sursa:Ziare.com Autor: Camelia Badea)

Concluzii

Formula editorială ce integrează morți pare să fi asigurat un lectorat constant, din moment ce spațiul rezervat acestui tip de evenimente a crescut din an în an. Moartea, în toate ipostazele posibile, devine o marfă, un element constant al paginii de ziar. Redactorii sunt atât de convinși de impactul acesteia, încât caută și în presa străină evenimente cu câți mai mulți morți, statistici ale morții, etc. Faptul divers constituie, fără îndoială, subiect al dezbaterii publice, uneori într-o mai mare măsură decât evenimentele din viața politică, economică, etc. care sunt, cel mai adesea dificile, de înțeles pentru un public prea puțin inițiat.

Sensibilitatea omului modern necesită o reconsiderare de esență a fenomenului agresivității. Situații, fapte, acte care altă dată nu aveau o semnificație agresivă, astăzi sunt în realitate elemente directe sau indirecte de agresiune. Să luăm un exemplu: imaginea. Ne putem întreba câți indivizi de pe glob erau altădată șocați de o scenă de viol sau de omucidere? Desigur numai cei care, prin hazard, au avut ocazia să asiste la “ceremonie”. “Astăzi, când sensibilitatea la violență și receptarea ei afectivă au crescut foarte mult, milioane și milioane de oameni, de la copilul preșcolar până la bătrânul înspăimântat, asistă, uneori zilnic, prin intermediul imaginii cinematografice, televizate sau tipărite, la un șir de orori care, fără îndoială, produc răni sufletești, traumatisme și reacții dureroase”. Am putea susține pe bună dreptate că intenționat sau nu, societatea produce și cultivă printe atâtea “otrăvuri”, frica angoasă, spaimă, care nu sunt altceva decât forme ale agresiunii psihoafective, omul modern fiind nevoit să învețe și să trăiască agresiunea pe tot parcursul vieții sale.

Informațiile vizuale sau scrise ne suprasolicită cunoașterea urmărilor dezastruoase ale agresivității sub formă actelor de violență, care abundă incredibil în societatea contemporană.

Diseminarea violenței în conștiința maselor constituie fără îndoială factorul de risc cel mai acut în trezirea și exacerbarea agresivității atipice în subconștientul ființei umane. Conștiința omului modern este subminată de o tensiune difuză, insinuantă a fricii. Orice clipă de fericire – această “fata morgana” a finalității existenței noastre umane dansează pentru o clipă, pe nisipurile arzânde ale fricii.

Tendințele de creștere a criminalității în diverse țări, inclusiv în România, mai ales în ultimile decenii ale mileniului trecut, reprezintă o realitate socială ale cărei efecte și consecințe negative și distructive nu pot fi ignorate nici de juriști, criminologi sau sociologi și nici de instituțiile cu rol de prevenire și control social în domeniul aplicării legilor și realizării apărării sociale a securității și integrității drepturilor și libertăților indivizilor. Recrudescența violenței, creșterea intensității și aplorării delictelor contra persoanei și patrimoniului, multiplicarea faptelor de corupție, mită, fraudă și crimă organizată în România au agravat sfera problemelor sociale existente în societatea noatră, antrenând reacția opiniei publice față de asemenea fenomene negative.

Cifrele oficiale care semnează anual circa 1200-1500 de agresiuni sexuale raportate, nu reușesc decât într-o măsură limitată să evidențieze acest fenomen, dacă ținem seama de realitatea că cea mai mare parte a violurilor (“cifra neagră” a fenomenului) rămâne neraportată. Motivele se cunosc: sentimentele de rușine ale victimei, teamă față de agresor sau de opinia publică, stigmatizarea din partea familiei și a prietenilor.

STUDIU DE CAZ 1

DATE DEMOGRAFICE

DATE DE IDENTIFICARE BENEFICIAR

Nume și prenume: – B. A.

Naționalitate / cetățenie / limba maternă: – română

Vârsta : – 12 ani

Religie: – ortodoxă

Nume și prenume tata / mama: – R.Gh. /B. M.

Domiciliu: – rural

Condiții de locuit: – modeste

Situație școlară: – abandon școlar

Fapta comisă: – furt,talharie soldata cu crima

DATE DE IDENTIFICARE FAMILIE NATURALĂ

MAMA

Nume și prenume: – B.M.

Naționalitate / cetățenie / limba maternă: – română

Vârsta – 47 ani

Religie: – ortodoxă

Domiciliu: – rural

Starea civilă: – divorțată

Condiții de locuit: – modeste

Loc de muncă / venituri: – casnică

Nivel de școlarizare – gimnaziu

TATA

Nume și prenume: – R.Gh.

Naționalitate / cetățenie / limba maternă: – română

Vârsta : – 52 ani

Religie: – ortodoxă

Domiciliu: – rural

Starea civilă: – concubinaj

Condiții de locuit – modeste

Loc de muncă/venituri – munci ocazionale

Nivel de școlarizare – 4 clase

PREZENTAREA PROBLEMEI/PROBLEMELOR

Prezentarea problemelor așa cum au fost prezentate de specialiștii din cadrul Adăpostului pentru copiii străzii

Copilul B.A. în vârstă de 12 ani a fugit de acasă acum 2 ani, în prezent stă temporar în Adăpostul de zi și de noapte pentru copiii străzii, majoritatea timpului petrecând-o totuși pe stradă. A locuit până la 10 ani împreună cu mama lui și concubinul acesteia, tatăl natural al copilului fiind închis pentru comiterea unei tâlhării.

Copilul provine dintr-o familie cu mari probleme financiare, familia trăind doar din ajutotul social, dar și din prestarea de munci cu ziua, câștigurile fiind adesea date pe băutură. Actele de violență frecvente în familie, dar și faptul că era trimis la muncă de către concubinul mamei l-au determinat să aleagă strada ca mijloc de supraviețuire. Influențat de tovarășii săi mai mari de pe stradă a fost implicat în mici furturi, dar niciodată nu a fost tras la răspundere fiind minor. S-a apucat de fumat și totodată a început să consume și diverse substanțe cu efecte halucinigene, susținând că acestea din urmă îl determină să treacă mai usor peste probleme. Îi place viața în stradă, însă mai trece uneori pe acasă, rar ce-i drept să o mai vadă pe mamă. Evită să dea ochii cu concubinul acesteia, tocmai pentru faptul că este violent cu mama sa.

INFORMAȚII CU PRIVIRE LA FAPTA SĂVÂRȘITĂ

Inițial a fost adus de către un echipaj de poliție în cadrul Centrului de primire în regim de urgență, fiind găsit în zona centrală a orașului. A fost surprins când a sustras câteva produse alimentare dintr-un supermarket. Fiind minor, nu poate fi tras la răspundere pentru faptele comise. Susține că a fost pus de câțiva prieteni de pe stradă să fure.Apoi a pus cutitul la gat si a talharit o persoana care s-a soldat cu deces-crima.

NIVEL DE ȘCOLARIZARE

A urmat doar 4 clase primare, susținând că părinții, în special concubinul mamei îl trimitea în sat să muncească cu ziua pentru a câștiga bani, care în final erau dați pe băutură. Îi plăcea la școală, dar nu a avut suficiente resurse pentru a continua.

PROFIL PSIHOLOGIC

Testele psihologice de inteligență aplicate minorului au scos în evidență un intelect sub limita normală; nu mai știe să citească, are probleme de pronunție, iar de socotit nici atât. Coordonarea motorie este caracteristică vârstei, la fel și orientarea în spațiu. Are un limbaj extrem de sărac, dovadă abandonarea școlii, înregistrează dificultăți de exprimare.Tulburari de comportament ,nervozitate crescuta,agresivitate si amenintari cu moatea verbal si faptic.

EVALUAREA SI PROIECTAREA INIȚIALĂ

1). Care este problema principală?

Problema principala o constituie sprijinirea copilului în vederea reintegrării sociale a acestuia.

– redarea încrederii în sine

– reluarea cursurilor școlare

– găsirea unor soluții privind reintegrarea copilului în familie

2). Probleme adiacente

– rezolvarea situației conflictuale cu concubinul mamei

– imbunătățirea randamentului școlar

– responsabilizarea copilului

3) Ce factori psiho-sociali și de mediu influențează soluționarea problemei principale și a problemelor adiacente

– factori psihologici : dezvoltare psihică normală a copilului; capacitatea de adaptare crescută a copilului și dorința de a depăși situația în care se află;

– factori sociali: existența unei relații de atașament cu mama; relația de comunicare și apropiere cu specialiștii din cadrul Adăpostului etc.

4) Intervenția specializată

Intervenția s-a centrat deopotrivă asupra beneficiarului cât și asupra sistemului acestuia, iî special mama acestuia.

Principala modalitate de intervenție a fost consilierea psihologică individulă și de grup în scopul dezvoltării de deprinderi de viață independentă a acestuia. Copilul a participat și la intalniri în cadrul unui grup de suport.

De asemenea s-a acordat sprijin în vederea consolidării legăturilor intrafamiliale, relația părinte copil. S-a intervenit în diminuarea tulburărilor de comportament. Au fost elaborate planuri individualizate de protecție, planuri individulizate de consiliere, copil a fost implicat în activități recreative și de socializare.

De multe ori, atunci când un copil alege o cale de viață negativă este nevoie de suport din toate punctele de vedere pentru a fi susținut. De aceea se încearcă remedierea, reabilitarea lui, reintegrarea socială pentru a duce o viață normală și echilibrată. Toate acestea au un rol foarte important în dezvoltarea sa personală și socială.

STUDIU DE CAZ 2

DATE DEMOGRAFICE

DATE DE IDENTIFICARE BENEFICIAR

Nume și prenume: – P. A.

Naționalitate / cetățenie / limba maternă: – română

Vârsta : – 15 ani

Religie: – ortodoxă

Nume și prenume tata / mama: – P.V. /P.C

Domiciliu: – rural

Condiții de locuit: – modeste

Situație școlară: – abandon școlar

Fapta comisă: – tâlhărie+viol

DATE DE IDENTIFICARE FAMILIE NATURALĂ

MAMA

Nume și prenume: – P.C.

Naționalitate / cetățenie / limba maternă: – română

Vârsta – 38 ani

Religie: – ortodoxă

Domiciliu: – urban

Starea civilă: – căsătorită

Condiții de locuit: – modeste

Loc de muncă / venituri: – casnică

Nivel de școlarizare: – 8 clase

TATA

Nume și prenume: – P.V.

Naționalitate / cetățenie / limba maternă: – română

Vârsta : – 42 ani

Religie: – ortodoxă

Domiciliu: – rural

Starea civilă: – căsătorit

Condiții de locuit: – modeste

Loc de muncă / venituri: – beneficiar de ajutor social

Nivel de școlarizare: – 6 clase

FRAȚI ȘI SURORI AI COPILULUI P. A.

1.P.F. 5 ani

2.P.D 4 ani

3.P.E 2 ani

PREZENTAREA PROBLEMEI/PROBLEMELOR

Copilul P.A în vârstă de 15 ani, a urmat cursurile gimnaziale ale unei școli din localitatea de domiciliu. Provine dintr-o familie modestă. A fugit de acasă la vârsta de 13 ani, și a sfârșit în a-și găsi veacul pe străzile unui alt oraș de unde părinții nu l-au mai putut lua înapoi mai ales ca el nu a dorit, s-a adaptat la viața stradală, libertină și fără responsabilității. Desigur că pentru a supraviețui a fost nevoit să recurgă la diverse acte delictuale pentru a se putea întreține. Principala cauză pentru care a ales să plece de acasă a fost anturajul. Influența acestuia l-au antrenat în comiterea unei tâlhării si viol. A fost prins, însă fiind minor nu a fost aplicată răspunderea penală. A stat o perioadă într-o instituție de reabilitare după care a ajuns din nou pe stradă. Ține legătura cu familia foarte rar, datorită stării materiale precare a familiei dar și a climatului familial presărat cu acte de violență asupra mamei dar și a fraților, de aceea a preferat să se descurce singur.

INFORMAȚII CU PRIVIRE LA FAPTA SĂVÂRȘITĂ

Minorul a ales să trăiască pe stradă când abia împlinise vârsta de 13 ani. La început cerșea pentru a-și asigura hrana de zi cu zi. Ulterior a intrat într-un grup alături de care a comis mai multe infracțiuni inclusiv crime in urma talharilor+viol. Deși a fost prins de poliție și adus la domiciliul părinților nu a reușit să se readapteze vieții de familie luând din nou calea străzii. Deși părinții minorului știu că acesta a fost implicat în diferite acțiuni cu caracter infracțional nu au luat nicio măsură pentru a-l aduce pe calea cea bună.

NIVEL DE ȘCOLARIZARE

A abandonat cursurile școlare la începutul clasei a IV a, de aceea are mari probleme cu descifrarea literelor alfabetului.

PROFIL PSIHOLOGIC

Coordonare motorie bună, are o stare de sănătate bună. Manifestă uneori un comportament ce tentă de a denatura realitatea, îi place să inventeze. Vorbește mult, are însă un vocabular sărac destul de vulgar,actioneaza violent si uneori ameninta cu moarte cand se enerveaza. Abia reușește să scrie, datorită lipsei de exercițiu rezultat ca urmare a abandonului cursurilor școlare. Imaginație foarte bogată, fabulează foarte mult mai ales când este vorba de mediul familial în care a trăit până a ales să locuiască pe stradă.

EVALUAREA SI PROIECTAREA INIȚIALĂ

1). Care este problema principală?

Problema principală o constituie rezolvarea conflictului dintre părinți și beneficiari, acceptarea de către părinți a faptului că lui îi este mai bine pe stradă și se descurcă singur.

2). Probleme adiacente

– reluarea cursurilor școlare

– clarificarea aspectelor referitoare la relația copilului privind locuirea

3). Intervenția specializată

Intervenția s-a centrat pe următoarele direcții:
– servicii de consiliere si sprijin pentru copil

– medierea relației cu școala și solicitarea sprijinului școlar

– reintegrarea în familie

– servicii de orientare școlară

– plan individualizat de protecție

– plan individualizat de consiliere

– ședințe de consiliere pentru întărirea relaționării și îmbunătățirea comunicării părinte-copil

STUDIU DE CAZ 3

DATE DEMOGRAFICE

DATE DE IDENTIFICARE BENEFICIAR

Nume și prenume: – S.R.

Naționalitate / cetățenie / limba maternă: – română

Vârsta : – 14 ani

Religie: – ortodoxă

Nume și prenume tata / mama: – S.H/ S.M

Domiciliu: – urban

Condiții de locuit: – modeste

Situație școlară: – abandon școlar

Fapta comisă: – agresiune,crima

DATE DE IDENTIFICARE FAMILIE NATURALĂ

MAMA

Nume și prenume: – S.M.

Naționalitate / cetățenie / limba maternă: – română

Vârsta – 35 ani

Religie: – ortodoxă

Domiciliu: – rural

Starea civilă: – căsătorită

Condiții de locuit: – modeste

Loc de muncă / venituri: – munci ocazionale

Nivel de școlarizare – 4 clase

TATA

Nume și prenume: – S.H.

Naționalitate / cetățenie / limba maternă: – română

Vârsta : – 38 ani

Religie: – ortodoxă

Domiciliu: – rural

Starea civilă: – căsătorit

Condiții de locuit – modeste

Loc de muncă/venituri – munci ocazionale

Nivel de școlarizare – 5 clase

PREZENTAREA PROBLEMEI/PROBLEMELOR

Prezentarea problemelor așa cum au fost prezentate de specialiștii din cadrul Adăpostului pentru copiii străzii

Copilul S.R. în vârstă de 14 ani a fugit de acasă pe când avea 10 ani, în prezent beneficiază de serviciile oferite în Adăpostul de zi și de noapte pentru copiii străzii. A locuit până la 10 ani împreună cu părinții, însă datorită faptului că a rămas însărcinată a fugit de acasă împreună cu prietenul ei de atunci în vârstă de 14 ani. A născut, a locuit o perioadă împreună cu copilul într-un centru maternal. Copilul însă a fost dat în plasament la o familie de asistenți maternali profesioniști.

Minora provine dintr-o familie săraca, cu resurse materiale puține, ocazionale, câștigurile fiind adesea date pe băutură. Datorită consumului frecvent de alcool au loc frecvent acte de violență între soți. Acestea s-au răsfrânt și asupra minorei, mai ales atunci când părinții au aflat că a rămas însărcinată la o vârstă atât de fragedă. Influențată de prietenul ei, dar și de alte persoane mai mari ca vârstă a fost implicată în comiterea unui act de agresiune asupra unui bătrân, scopul fiind jaful. S-a apucat de fumat și totodată a început să consume și diverse substanțe cu efecte halucinigene. De asemenea susține că a practicat și prostituția timp de aproximativ 2 ani.

INFORMAȚII CU PRIVIRE LA FAPTA SĂVÂRȘITĂ

Inițial a fost adus de poliție în cadrul Centrului de primire în regim de urgență, fiind reclamată atât ea cât și complicii acesteia de către persoana agresată. Fiind minoră, nu a putut fi trasă la răspundere pentru fapta comisă. Îi pare rău pentru ce a făcut, pe viitor dorește să ia legătura cu copilul ei și să aibă grijă de el.

NIVEL DE ȘCOLARIZARE

A urmat doar clase primare, susținând că rămânând însărcinată a fost nevoită să renunțe la școală. Îi plăcea să învețe, dar nu a mai continuat pentru că îi era frică de faptul că toți colegii o să o denigreze.

PROFIL PSIHOLOGIC

Testele psihologice de inteligență aplicate minorei au scos în evidență un intelect în limita normală; știe să citească foarte bine, nu are probleme de pronunție. Coordonarea motorie este caracteristică vârstei, la fel și orientarea în spațiu. Are un limbaj presărat adesea de expresii cu tentă vulgară , dovadă fiind abandonarea cursurilor școlare. Are de asemenea o imaginație bogată.

EVALUAREA SI PROIECTAREA INIȚIALĂ

1). Care este problema principală?

Problema principala o constituie sprijinirea minorei în vederea reintegrării sociale și familiale a acestuia.

– redarea încrederii în sine

– reluarea cursurilor școlare

– găsirea unor soluții pentru a se putea întoarce în familie împreună cu copilul acesteia

2). Probleme adiacente

– rezolvarea situației conflictuale cu părinții

– imbunătățirea randamentului școlar

– responsabilizarea acesteia în ceea ce privește creșterea copilului.

3) Ce factori psiho-sociali și de mediu influențează soluționarea problemei principale și a problemelor adiacente

– factori psihologici : dezvoltare psihică normală a minorei; dorința de a depăși situația extremă în care se află în momentul de față;

– factori sociali: existența unei relații de atașament cu mama; relația de comunicare deschisă și apropiere cu specialiștii din cadrul Adăpostului etc.

4) Intervenția specializată

Intervenția s-a centrat deopotrivă asupra beneficiarului cât și asupra sistemului acestuia, iî special mama acestuia.

Principala modalitate de intervenție a fost consilierea psihologică individulă a acesteia, înregistrând rezultate favorabile încă din primele zile de consiliere. Minora a participat de asemenea și la intalniri în cadrul unui grup de suport, alături de alte mame minore.

De asemenea s-a acordat sprijin în vederea consolidării legăturilor intrafamiliale, relația părinte copil. Au fost elaborate planuri individualizate de protecție, planuri individulizate de consiliere, copil a fost implicat în activități recreative și de socializare.

De multe ori, atunci când un copil alege o cale de viață negativă este nevoie de suport din toate punctele de vedere pentru a fi susținut. De aceea se încearcă remedierea, reabilitarea lui, reintegrarea socială pentru a duce o viață normală și echilibrată. Toate acestea au un rol foarte important în dezvoltarea ulterioară a personalității și integrării în societate.

5.2.Concluzii

Personalitatea criminalului este foarte diferita de cea a unui om normal,si se manifesta prin faptele sale infractionale.

Existența unui mediu social, familial, școlar, comunitar echilibrat este necesar pentru o bună formare a personalității, personale cât și diminuarea factorilor de risc ai delincvenței. Pe de altă parte este destul de importantă resocializarea, reabilitarea acestor copii, integrarea socială fără etichetărare și discriminare în societate.

Sunt necesare măsuri și metode eficiențe de prevenire, resocializare și integrare socială.

În marea lor majoritate, “concepțiile psihologice sunt bazate pe o interpretare freudiană conform căreia agresivitatea (învățată și condiționată cultural) poate determina excitația sexuală. Tendințele sado-masochiste sunt reprezentate în acest sens”.

Dincolo de vulnerabilitatea lor, concepțiile psihologice au permis tipologia profilului criminalului, distingând următoarele:

misoginul – datorită unor experiențe negative cu femeile, agresează victima pentru a o domina;

răzbunătorul – cel care folosește crima ca un mijloc de răzbunare, victima fiind, de multe ori, un substitute al celui/celei pe care vrea să se răzbune;

sadicul – cel care caută plăcerea prin provocarea de suferințe victimei;

violentul – cel care caută plăcerea, dar întreținută în mod evident, mergând până la omorârea victimei;

complexatul – cel care are probleme și vede în crimă o “confirmare a puterii sale”, de fapt inexistente;

oportunistul – cel care profită de o anumită împrejurare (de exemplu, un jaf);

ludicul – cel care privește crima ca o formă de amuzament colectiv, în măsura în care agresiunea are loc împreună cu alți complici;

investitorul – cel care a “investit” timp și bani pentru a ataca victima;

criminalul “politic” – care vede în victimă o reprezentantă a unui inamic sau adversar etnic;

prietenul (soțul) victimei.

Spre deosebire de concepțiile psihologice, concepțiile sociologice pun accentual pe mentalitățile culturale, normele, valorile și stilurile de viață, învățate prin socializare, ale diverselor grupuri sociale. Dintre cele mai semnificative teorii sociologice pot fi menționate următoarele:

teoria subculturilor violente. Această teorie consideră violul ca o problemă de definiție socială, în măsura în care, în grupurile sociale defavorizate, agresiunea (implicit sexuală) contra femeii este un fapt “normal”, compatibil cu valorile promovate de subculturile caracteristice acestor grupuri. Aici violența, duritatea, gustul pentru risc și aventură, subordonarea femeii prin orice mijloace, sunt valori obișnuite. Există însă autori care critică această teorie, apreciind că violul nu este doar rezultanta unor subculturi distincte, ci un produs al mentalităților existente în întreaga societate, care sprijină rolul de agresor al bărbatului și dominarea femeii, în măsura în care procesul de socielarizare îi învață pe băieți atributele masculinității (virtilitatii), iar pe fete atributele feminității. Între aceste ultime atribute se număra și controlul exercitat asupra relațiilor sexuale. Implicată într-o situație de viol, o fată sau o femeie nu știe cum să reacționeze, deoarece socializarea ei anterioară nu i-a oferit o orientare în acest sens;

teoria asocierilor diferențiale. Elaborată inițial de Edwin Sutherland, a fost dezvoltată de alți autori, care au considerat că în orice societate există definiții și imagini pozitive sau negative ale femeii, care este privită atât ca izvor de fecunditate și gingășie, cât și ca sursă de păcat sau impuritate. În acest fel, tinerii care se socializează sunt expuși unor definiutii contradictorii și unei atitudini duale față de femeie. Riscul de a ajunge agresor sexual depinde de expunerea mai intensă la definiții defavorabile femeii, mai ales în clasele defavorizate unde femeia duce tot greul casei, dar este dominată de bărbat;

teoria controlului social. Această teorie susține că în orice societate, individul este supus la două sisteme de control social care-i modelează și controlează impulsurile violențe sau atitutdinile negative față de femeie: (a) un sistem de rezistență internă (convingerile lui interioare) și un sistem de rezistență externă (constituit din autorități, familie, anturaj). În mod normal, cele două sisteme trebuie să se susțină reciproc și să prevină orice act de agresiune sexuală. Dacă însă unul dintre ele sau ambele sunt slabe, crește riscul ca individul să ajungă violator;

teoria cu privire la relația dintre anomie și oportunitate. Bazată pe cercetările de etnografie (antropologie) culturală, această teorie se referă la factorii de risc care determină un act de agresiune sexuală, arătând că există societăți care:

interdicțiile severe cu privire la sexualitatea în afara căsătoriei (non-materială), determină o conduită agresivă față de femei;

dificultăți economice care împiedică căsătoria și prelungesc celibatul determină conduita agresivă în sexualitate;

absența segregării fizice dintre sexe determină acte de agresare sexuală a femeii;

femeile inhibate sexual vor fi în mod “inconștient” să fie violate. Această teorie arată că probabilitatea de a deveni violator este mai mare în cazul bărbaților necăsătoriți (celibatari), care se află într-un contact mai apropiat cu femeile și cărora lise interzice formal de a avea relații sexuale cu ele;

Concepțiile fenomenologice. Acestea pun accentual pe definițiile masculinității și feminității existențe în societate și care fac din bărbați potențiali agresori, iar din femei potențiale victime, în măsura în care masculinitatea se asociază cu duritatea, iar feminitatea cu supunerea

Infracțiunile contra vieții se caracterizează, în principal, prin elementul lor material ce constă în atingerea valorilor sociale ocrotite. Această atingere poate avea consecința cea mai gravă, adică atingerea vieții și desființarea fizică a persoanei si personalitatii acestuia.

Infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei constituie osubgrupă a infracțiunilor contra persoanei și cuprinde acele fapte, săvârșite prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferință fizică sau o vătămare a integrității corporale ori a sănătății sale.

Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele incriminate la art. 183 C.pen. (deși acestea sunt incluse în cadrul general al infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății persoanei) este același cu al infracțiunilor incriminate sub denumirea generică de “omucidere“ și este deosebit de ridicat, punând în primejdie nu numai securitatea fiecărei persoane, ci, implicit, a întregii colectivități. Aceasta deoarece fără asigurarea cadrului legal care să garanteze respectul pentru viața persoanelor nu este posibilă o liniștită conviețuire – atât la nivel microsocial cât și la nivel macrosocial.

Cu toate că faptele de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte lezează grav aceleași relații ca și faptele de omucidere, gradul de pericol social al acestora este mai puțin ridicat, deși are ca rezultat moartea persoanei, având în vedere forma vinovăției – praeterintenția, relațiile dintre făptuitor și victimă, modul de săvârșire etc. În ceea ce privește aspectele de cercetare penală ale infracțiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte aceasta se aseamănă cu infracțiunea de omor cu câteva diferențe.

Studiile actuale descriu oamenii vremurilor acestea ca prezentând, dezechilibre la nivel social cât mai acute, de dezvoltare interioară, nevoie de liniște, pace, dezvoltarea și valorificare spirituală ceea ce i-ar ajuta să se regăsească și să realizeze mental nivelul la care sunt.

Toate persoanele prezintă dificultăți în anumite domenii ale cunoașterii și interacțiunii sociale, comunicării, însă în lucrarea de față se evidențiază delincvența juvenilă, ceea ce semnifică abaterea de la normele penale și sociale în rândul tinerilor. Astfel că este nevoie de cunosterea fenomenului delincvenței juvenile pentru a se încerca diminuarea delictelor, revenirea și resocializarea tânărului, dezvoltare personală și socială.

Cu toate acestea, caracteristicile specifice se manifestă la nivelul fiecărui individ într-un mod diferit în funcție de mediul în care traiese.

Iar accentuarea unor fenomene patologice ("bolile sărăciei", abandonul copiilor, neglijența sau exploatarea parentală etc. Pot duce la delincvență juvenilă.)

Diferite metode de prevenire, resocializare sunt adoptate pentru diminuarea delincvenței juvenile

În societatea noastră, când toate sunt într-o continuă mișcare, agitație, totul se schimbă foarte rapid cu o oarecare violență, omul trebuie să țină pasul cu evoluția socio-culturală a acestor vremuri.

De aceea, foarte frecvent, apar dezechilibre ale omului, ale personalității cândva “stabile”.

Dar cu siguranță vor fi găsite soluțiile necesare pentru că tânărul să se dezvolte armonios într-o societate mai bună, prosperă, cu multă afecțiune și educație familială, școlară și va învăța să nu mai săvârșească delicte.

Bibliografie

Allport W.Gordon – Structura si Dezvoltarea Personalitatii : editura didactica si pedagogica 1991

Al Roșca – Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975

Alexandru Ionaș – Note de curs. Criminologie

Bogdan-Inciov Ana, Pantelimon Golu, Septimiu Chelcea, Catalin Mamali, Golu Mihai, Petru Panzaru – Dictionar de psihologie : editura stiintifica si pedagogica Bucuresti 1981

Cătălin Zamfir Spre o paradigmă a gândirii sociologice,editura Polirom,București,2006

Călin Scripcaru, Adriana Olaru, Precis de criminologie clinică, Iași: Sedcom Libris, 2009

Cioclei Valerian, Mobilul în conduita criminală, ed. ALL Beck, București, 1999,

Costica Paun, Gh. Nistoreanu, Criminologie, Bucuresti, editura Europa Nova, 2000

Cristea Dumitru – Tratat de Psihologie Sociala : editura pro Transilvania 2001

Emile Dukheim, Regulile metodei sociologice, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1974

Giurgiu Narcis, op. cit.,

H. Oprean, P. Popovici, Criminologie, Editura Servo-Sat, Arad, 2000

Gh. Scripcaru, M. Terbancea

Golu Mihai – Dinamica Personalitatii : editura Geneze 1993

Golu Mihai – Psihologie Sociala : editura didactica si pedagogica 1974

Le Bon Gustave – Psihologia Multimilor : editura Anima, Bucuresti 1990

James Brussel este psihiatrul care a dus la capturarea lui Geroge Metesky, denumit și The Mad Bomber. Profilul lui Brussel asupra lui Meteski

Jean Pinatel – Trate de droit penal et de criminologie, Tom. III, Ed. Dalloz, Paris, 1963

Jung Carl Gustav – Puterea Sufletului. Antologie : editura Anima , Bucuresti 1990

Ibis Adrian – Influenta Agentilor de Socializare : editura Pansofia 1993

Manea Livius – Protectia sociala : Casa de editura si presa Sansa SRL, Bucuresti 2000

Michael Lallement – Istoria Ideilor Sociologice, editura Antet, Bucuresti 1999

Mitrofan Iolanda, Ciuperca Cristian – Incursiuni in psihosociologia si psihologia familiei : editura Press Mihaela SRL 1988

N. V. Cătună, op. cit

Oancea, Ion – Drept penal, Partea generală, Editura Didactică București, 1971

O. Stoica, op. cit

Păunescu Constantin, Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București, 1994

Stanoiu R.M. „Criminologie ,Vol.I,editura Oscar Print ,București,1995

Spitzberg, Daniel. "Mario Bunge: Philosophy in flux". McGill Reporter. Retrieved 29 January 2010

Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 1047/1977, în C.D., 1977

V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [.], op. cit

V. Manzini, op. cit

Vladimir Beliș, Tratat de medicină legală, Editura medicală, București, 1995

V. Bercheșan, Metodologia investigării infracțiunilor, Curs de criminalistică, vol. II, Editura Paralele 45, București 2000

V. Dongoroz, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Editura Academiei Române București 1975

Profiling-ul psihologic

http://ro.wikipedia.org/wiki/Crim%C4%83

ziare.com

www.google.ro

Art. 197 alin.1 a fost modificat prin O:G. nr. 89/2001

Bibliografie

Allport W.Gordon – Structura si Dezvoltarea Personalitatii : editura didactica si pedagogica 1991

Al Roșca – Psihologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975

Alexandru Ionaș – Note de curs. Criminologie

Bogdan-Inciov Ana, Pantelimon Golu, Septimiu Chelcea, Catalin Mamali, Golu Mihai, Petru Panzaru – Dictionar de psihologie : editura stiintifica si pedagogica Bucuresti 1981

Cătălin Zamfir Spre o paradigmă a gândirii sociologice,editura Polirom,București,2006

Călin Scripcaru, Adriana Olaru, Precis de criminologie clinică, Iași: Sedcom Libris, 2009

Cioclei Valerian, Mobilul în conduita criminală, ed. ALL Beck, București, 1999,

Costica Paun, Gh. Nistoreanu, Criminologie, Bucuresti, editura Europa Nova, 2000

Cristea Dumitru – Tratat de Psihologie Sociala : editura pro Transilvania 2001

Emile Dukheim, Regulile metodei sociologice, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1974

Giurgiu Narcis, op. cit.,

H. Oprean, P. Popovici, Criminologie, Editura Servo-Sat, Arad, 2000

Gh. Scripcaru, M. Terbancea

Golu Mihai – Dinamica Personalitatii : editura Geneze 1993

Golu Mihai – Psihologie Sociala : editura didactica si pedagogica 1974

Le Bon Gustave – Psihologia Multimilor : editura Anima, Bucuresti 1990

James Brussel este psihiatrul care a dus la capturarea lui Geroge Metesky, denumit și The Mad Bomber. Profilul lui Brussel asupra lui Meteski

Jean Pinatel – Trate de droit penal et de criminologie, Tom. III, Ed. Dalloz, Paris, 1963

Jung Carl Gustav – Puterea Sufletului. Antologie : editura Anima , Bucuresti 1990

Ibis Adrian – Influenta Agentilor de Socializare : editura Pansofia 1993

Manea Livius – Protectia sociala : Casa de editura si presa Sansa SRL, Bucuresti 2000

Michael Lallement – Istoria Ideilor Sociologice, editura Antet, Bucuresti 1999

Mitrofan Iolanda, Ciuperca Cristian – Incursiuni in psihosociologia si psihologia familiei : editura Press Mihaela SRL 1988

N. V. Cătună, op. cit

Oancea, Ion – Drept penal, Partea generală, Editura Didactică București, 1971

O. Stoica, op. cit

Păunescu Constantin, Agresivitatea și condiția umană, Editura Tehnică, București, 1994

Stanoiu R.M. „Criminologie ,Vol.I,editura Oscar Print ,București,1995

Spitzberg, Daniel. "Mario Bunge: Philosophy in flux". McGill Reporter. Retrieved 29 January 2010

Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 1047/1977, în C.D., 1977

V. Dongoroz si colab., Explicatii teoretice [.], op. cit

V. Manzini, op. cit

Vladimir Beliș, Tratat de medicină legală, Editura medicală, București, 1995

V. Bercheșan, Metodologia investigării infracțiunilor, Curs de criminalistică, vol. II, Editura Paralele 45, București 2000

V. Dongoroz, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Editura Academiei Române București 1975

Profiling-ul psihologic

http://ro.wikipedia.org/wiki/Crim%C4%83

ziare.com

www.google.ro

Art. 197 alin.1 a fost modificat prin O:G. nr. 89/2001