Perchezitia Mijloc de Proba In Procesul Penal
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Definirea noțiunii. Scurt istori al reglementării
Importanța și scopul percheziției
Felurile percheziției
CAPITOLUL II PREGĂTIREA ÎN VEDEREA EFECTURII PERCHEZIȚIEI
2.1. Stabilirea Scopului
2.2. Cunoașterea unor date despre perchiziționat
2.3. Cunoașterea unor date referitoare la locul unde urmează a se efectua percheziția
2.4. Aspecte de ordin psihologic privind percheziționatul și pe cei care efectuează percheziția
2.5. Stabilirea participanților la percheziție, asigurarea mijloacelor tehnice necesare, alegerea momentului începerii percheziției și a modalităților de pătrundere în locuința percheziționatului.
2.6. Actele necesare percheziției
CAPITOLUL III PARTICULARITĂȚI PRIVIND EFECTUAREA UNOR CATEGORII DE PERCHEZIȚII
3.1. Percheziția locuințelor
3.2. Percheziția corporală
3.3. Percheziția autoturismelor
3.4. Percheziția echipamentelor IT
CAPITOLUL IV ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE CONSACRATE DE ART. 8 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
Considerații introductive
Natura obligațiilor impuse statelor de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor omului
Respectarea dreptului la domiciliu
Noțiunea de domiciliu
Extinderea noțiunii de domiciliu
Extinderea noțiunii de domiciliu cu privire la persoanele juridice
Atingeri aduse dreptului la domiciliu
Limitări ale drepturlui garantate de art. 8 din Convenție
CAPITOLUL V ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND PERCHEZIȚIA
Regimul juridic aplicabil percheziției în cadrul Uniunii Europene
Franța
Germania
Spania
Percheziția în Statele Unite ale Americii
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
art. – articol
alin. – alineatul
C. pen. – Codul penal
C.pr. pen. – Codul de procedură penală
D.I.I.C.O.T – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
lit. – litera
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție
M.Of. – Monitorul Oficial al României
NCPP – Noul Cod de Procedură Penală
nr. – numărul
O.G. – Ordonanța Guvernului
pag. – pagina
pct. – punctul
op.cit. – operă citate
urm. – următorul/următoarele
vol – volumul
INTRODUCERE
Prezenta lucrare s-a dorit a face o analiză exhaustivă a uneia dintre cele mai importante instituții a dreptului procesul penal, respectiv percheziția.
După cum bine se știe, cuvântul percheziție vine de la latinescul perquiro, sivi, situm, quitere, care înseamnă a căuta, a cerceta cu îngrijire, pretutindeni, și reprezintă o instituție ce desemnează o activitate deosebit de importantă în cazul instrucției penale.
După profesorul V. Manzini, „perchezițiile sunt cercetări materiale, efectuabile coercitiv, îngăduite prin excepțiile de la garanțiile normale ale libertății individuale, în scopul de a asigura procesului ucruri care pot servi ca probă sau de a aresta pe inculpatul sau pe altă persoană suspectată de infracțiune sau evadată.”
Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, obiectele ce conțin sau poartă urme ale infracțiunii, înscrisurile ori valorile care constituie astfel de mijloace, trebuie să fie, nu numai descoperite și cercetate de organele de urmărire penală, dar și păstrate până la soluționarea cauzei. Aceasta pe de o parte, pentru a da posibilitatea celor interesați să poată lua cunoștință de materialul probator din fiecare cauză, iar pe de altă parte, administrarea probelor în fața instanței de judecată să se poată face cu ajutorul acestui material.
Pentru realizarea acestui scop, legea procesuală penală a prevăzut și activitățile menite să conducă la descoperirea și ridicarea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor ce constituie mijloace de probă, cunoscute de organul de urmărire penală, precum și la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului. Printre acestea se numără și percheziția.
Din punct de vedere istoric, percheziția a fost pentru prima dată reglementată în dreptul procesual penal român în anul 1865 în „Codicele de procedură penale” al domnitorului Alexandru Ioan-Cuza . Astfel, art. 35 din respectivul Cod dispunea: „Dacă crima sau delictulu este de așa natură încât să fie de crezut că s-ar pute face probe din niscari-va hărtii sau alte lucruri ce se află în posesiunea prevenitului, procuratorul se va transporta îndată în locuința lui, spre a face perquisițiunea obiecteloru ce i s-ar păre că ar pute să ajute la darea pe față a adeverului”.
De asemenea art. 86 reglementa percheziția în cazul infracțiunii flagrante, dispunând: „Dispozițiunile […] privitore la luarea obiectelor a câror perquisițiune pote fi facută de ministeriul public în casu de flagrante delict, se aplică și la judecătorul de instrucțiune”.
Codul de procedură penală adoptat în timpul regelui Carol al II-lea reglementa de asemenea instituția percheziției. Se observă o îmbunătățire a reglementării în acest domeniu, instituția percheziției fiind tratată într-un mod mai detaliat. În capitolul III intitulat „Autoritățile și organele chemate a ordona și executa primele cercetări”, secțiunea a III-a „Atribuțiunile poliției judiciare și procedura primelor cercetări”, art. 208 reglementează de o manieră generală această instituție: efectuarea percheziției corporale, a celei domiciliare, obținerea autorizației în vederea efectuării percheziției domiciliare. Alineatul 4 al acestui articol precizează că „Percheziția în caz de urgență se poate face fără autorizație, când nu este opunere”. Referiri la efectuarea percheziției în cazul infracțiunii flagrante se fac și în acest cod. Astfel, art. 220 dispune: „În toate cazurile flagrante de crimă sau de delict, ofițerul de poliție judiciară are dreptul să facă percheziții domiciliare și să efectueze cercetările”. În Titlul III al acestui cod, capitolul II „Procedura instrucției”, secțiunea a III-a „Cercetarea la fața locului, perchezițiile și ridicarea de acte și de obiecte”, articolele 246-249 reglementează procedura efectuării percheziției. Conform art. 246 perchezițiile domiciliare nu se pot efectua decât de judecătorul de instrucție sau în prezența sa ori de un ofițer de poliție judiciară, delegat de judecătorul de instrucție. Atunci când percheziția este efectuată de un ofițer de poliție judiciară este necesară prezența a doi martori. De asemenea art. 249 dispune că percheziția nu se poate face de la ora 2000 la ora 600 decât de judecătorul de instrucție în persoană.
Percheziția se regăsește de asemenea și în Codul de procedură penală adoptat în anul 1968. În mare parte dispozițiile referitoare la percheziție sunt asemănătoare celor prevăzute în Codul Carol al II-lea. Acest cod reglementează într-un mod mai amănunțit procedura percheziției. Astfel art. 104-111 cuprind: modul de efectuare a percheziției domiciliare, corporale, identificarea și păstrarea obiectelor, întocmirea procesului-verbal de percheziție și datele pe care trebuie să le cuprindă, măsuri privind obiectele ridicate, conservarea sau valorificarea acestora precum și dispoziții speciale privind unitățile publice.
Lucrarea este structurată în cinci capitole în care am urmărit o analiză detaliată a instituției percheziției, așa cu se regăseștea aceasta reglementată în Noul Cod de procedură penală.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept penal, drept procesual penal, criminalistică.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu instituția percheziției, ca mijloc de probă.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului procesual penal, stabilirea unor comparații și conexiuni.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel, observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin, Noul Cod de procedură penală, instituția percheziției.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;
cercetarea documentară întreprinsă la unele parchete pentru a înțelege pe deplin modalitatea de realizare a percheziției;
cercetarea documentară întreprinsă la sediul unor instanțe locale pentru a înțelege cât mai exact modalitatea de dispunere a percheziției de judecătorul de drepturi și libertăți ;
cercetarea indirectă prin participarea la ședințele instanțelor de judecată.
CAPITOLUL I
CONSIERAȚII INTRODUCTIVE
1.1. Definirea noțiunii. Scurt istori al reglementării
Avându-și temeiul fundamental în art. 29 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în art. 8 pct. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și în art. 53 din Cosntituția României revizuite, instituția percheziției vizează exercitarea unor drepturi și îndatoriri.
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că „percheziția poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele și înscrisurile pe care le poate da la iveală și care pot avea relevanță în elucidarea unor aspecte concrete ale cauzei penale”.
Importanța instituției percheziției a fost subliniată în doctrină arătându-se că „percheziția asigură procurarea unor probe indispensabile, chiar unice, pentru rezolvarea cauzei”.
Având în vedere faptul că este o măsură care restrânge drepturile fundamentale ale omului consacrate de Constituție, inviolabilitatea persoanei și a domiciliului, a vieții intime, familiale și private, dispozițiile legii fundamentale, a legilor organice sau ordinare au adus reglementări speciale privind cazurile și condițiile în care se poate efectua percheziția și persoanele care nu pot fi percheziționate decât cu încuviințarea unor autorități publice la cel mai înalt nivel.
În redactarea inițială a Constituției din 1991 se statua că „excepțiile de la inviolabilitatea domiciliului și a reședinței, incluzând și perchezițiile, pot fi autorizate de magistrat, în formele prevăzute de lege, iar pechezițiile în timpul nopții sunt interzise, excepție făcând delictul flagrant”. Totodată se menționa că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns, prin lege, și prin desfășurarea “instrucției penale”.
Tot în cuprinsul legii fundamentale de la 1991 erau stipulate și categoriile de persoane pentru care exista imunitate în ceea ce privește percheziționarea, dispozițiile art. 68 din Constituția de la 1991 făcând referire la deputați și senatori. Având în vedere că în legea fundamentală se statua că perchezițiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat, Codul de procedură penală menționa că dreptul de a emite mandate de percheziție în cursul urmărurii penale a fost încredințat procurorului care, în conformitate cu Legea 92/1992 era magistrat.
În urma numeroaselor critici aduce acestei reglementări, având ca fundament principiile directoare ale Uniunii Europene în ceea ce privește apărarea drepturilor omului, principii care încredințează măsurile coercitive în puterea judecătorilor, prin revizuirea Constituției în 2003 s-a prevăzut că “percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și formele prevăzute de lege”.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 23 pct. 2 din Constituție “percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și conate decât cu încuviințarea unor autorități publice la cel mai înalt nivel.
În redactarea inițială a Constituției din 1991 se statua că „excepțiile de la inviolabilitatea domiciliului și a reședinței, incluzând și perchezițiile, pot fi autorizate de magistrat, în formele prevăzute de lege, iar pechezițiile în timpul nopții sunt interzise, excepție făcând delictul flagrant”. Totodată se menționa că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns, prin lege, și prin desfășurarea “instrucției penale”.
Tot în cuprinsul legii fundamentale de la 1991 erau stipulate și categoriile de persoane pentru care exista imunitate în ceea ce privește percheziționarea, dispozițiile art. 68 din Constituția de la 1991 făcând referire la deputați și senatori. Având în vedere că în legea fundamentală se statua că perchezițiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat, Codul de procedură penală menționa că dreptul de a emite mandate de percheziție în cursul urmărurii penale a fost încredințat procurorului care, în conformitate cu Legea 92/1992 era magistrat.
În urma numeroaselor critici aduce acestei reglementări, având ca fundament principiile directoare ale Uniunii Europene în ceea ce privește apărarea drepturilor omului, principii care încredințează măsurile coercitive în puterea judecătorilor, prin revizuirea Constituției în 2003 s-a prevăzut că “percheziția se dispune de judecător și se efectuează în condițiile și formele prevăzute de lege”.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 23 pct. 2 din Constituție “percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege”, aceasta însemnând că numai prin lege pot fi reglementate cazurile și procedura percheziției, reținerii sau arestării acestea neputând fi reglementate prin vreun act normativ inferior legii, respectiv prin hotărâri de Guvern, instrucțiuni și ordine ale miniștrilor sau actele normative emise de autoritățile publice locale.
Ca efect a noilor dispoziții constituționale s-a modificat și Codul de procedură penală, în sensul punerii în aplicare a prevederilor constituționale. Astfel, au fost înlăturate dispozițiile din Cod care permiteau procurorului să autorizeze perchezția domiciliară și să o efectueze personal, în cursul nopții, în alte condiții decât săvârșirea unei infracțiuni flagrante.
În cuprinsul art. 96-99 C. pr.pen. este reglementat cadrul procesual privind ridicarea de obiecte și înscrisuri, iar percheziția este reglementată de dispozițiile
art. 100-111 actualul cod de procedură penlă, respectiv art. 156 NCPP.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 100 al actualului C.pr. pen. alin. 3 „percheziția poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, numai de judecător, la cererea procurorului, iar în cursul judecății la cererea procurorului, a unei părți sau din oficiu, prin încheiere motivată”.
În conformitate cu dispozițiile art. 158 NCPP procedura de emitere a mandatului de percheziție domiciliară „poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cursul judecății, percheziția se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanța învestită cu judecarea cauzei.”
Propunerea pentru a se autoriza percheziția se face în scris și motivat de procurorul competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, propunere adresată judecătorului de la instanța care este competentă să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
În acest scop, în cadrul instanței judecătorești se reglează un sistem de delegare a unuia sau a unora din judecători cu dreptul de a autoriza efectuarea unei percheziții.
În conformitate cu dispozițiile art. 100 alin. 2 actualul Cod penal “percheziția poate fi domiciliară sau corporală.” Ceea ce aduce nou NCPP este faptul că prin art. 156 alin. 1 “prercheziția poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul:”
Ceea ce se impune a preciza este faptul că dispoziția de efectuare a percheziției domiciliare se ia de către judecătorul de drepturi și libertăți printr-o încheiere motivată, în camera de consiliu, fără citarea părților, în care trebuie precizate identitatea și calitatea celui care a emis-o, a celui percheziționat și a locului unde urmează a se efectua percheziția domiciliară. Participarea procurorului la ședința de judecată are caracter obligatoriu.
În cuprinsul art.158 alin.7 lit. d NCPP ”încheierea instanței și mandatul de percheziție trebuie să cuprindă perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăși 15 zile.”
După cum se poate remarca noul Cod de procedutră, spre deosebire de codul de procedură penală în vigoare, stabilește perioada pentru care s-a emis mandatul de percheziție, periaodă ce nu poate depăși 15 zile.
De asemenea, se impune a sublinia faptul că potrivit art. 158 alin. 9 NCPP „încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare nu este supusă căilor de atac”
În considerarii caracterului constituțional al acestei prevederi invoc deciziei nr. 482/2004 a Curții Constituționale care a statuat că “nu are un caracter neconstituțional reglementarea care nu prevede o cale de atac împotriva încheierii de admitere sau respingere a cererii de efectuare a percheziției și asta datorită faptului că în cuprinsul art. 129 din Constituție se lasă legiuitorului dreptul de a reglementa căile de atac.”
În cuprinsul art. 100 actual C.pr.pen. a fost introdusă o nouă dispoziție, respectiv cea de la alin. 6, dispoziție care prevede că percheziția domiciliară nu poate fi dispusă înaintea începerii urmăririi penale. Înainte de revizuirea Constituției, în practica de urmărire penală au existat cazuri de percheziții domiciliare și înainte de începerea urmăririi penale, ca acte premergătoare, de regulă prin obținerea consimțământului persoanelor în cauză.
Astfel, pentru a se evita abuzuri în efectuarea perchezițiilor domiciliare, prin forțarea consimțamântului persoanelor la care urma să se efectueze percheziția, legea a impus ca percheziția domiciliară să poată fi efectuată numai după ce s-a declanșat, în mod oficial, urmărirea penală în legătură cu o anumită infracțiune și un învinuit.
Însă, prevederile constituționale potrivit cărora, prin legi speciale, se poate dispune pătrunderea în domiciliul sau reședința unei persoane pentru executarea unui mandat de aresatre sau a unei hotărâri judecătorești, înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, apărarea securității naționale, a ordinii publicii, prevenirea unei epidemii, sunt încă aplicabile.
Percheziția corporală presupune căutarea de obiecte și înscrisuri presupus a se afla ascunse în îmbrăcămintea ori asupra corpului unei persoane (inclusiv în bagaj), precum și în mijlocul de transport în care călătorește. Prin dispozițiile art. 165 NCPP “percheziția corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a cavității bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziției.”
În funcție de natura infracțiunilor cercetate obiectele sau înscrisurile căutate prin percheziție diferă. Astfel, în cazul furtului, vor fi căutate bunurile sustrase, pe când în cazul omorului vor fi căutate obiectele de care autorul s-a folosit în săvârșirea infracțiunii, asemeni armelor albe sau de foc, posibilele obiecte de îmbrăcăminte purtătoare de urme biologice, bunuri sustrase de la victimă.
În conformitate cu dispozițiile legale organul judiciar are obligașia de a se limita la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită.
Potrivit dispozițiilor art. 162 alin. 1 NCPP “obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt atașate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârșirii infracțiunii se ridică și sunt conservate”.
De asemenea, alin. 2 al aceluiași articol din NCPP dispune că „obiectele, înscrisurile și urmele ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate, fotografiile fiind vizate de organul de urmărire penală și atașate la dosar”
Este important a preciza că mijloacele materiale de probă se vor păstra de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul, până la soluționarea definitivă a cauzei.
În cazul obiectelor ce nu au legătură cu cauza, acestea vor fi restituite persoanei căreia îi aparțin, excepție făcând obiectele care au fost supuse confiscării.
În cazul „obiectelor ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului persoanei căreia îi aparțin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului”.
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat faptul că indiferent de natura infracțiunii, persoanele și obiectele căutate prin percheziție pot fi clasificate în câteva mari categorii și anume:
Persoane care se sustrag de la urmărirea penală sau de la executarea pedepsei, precum și cadavrele unor persoane dispărute;
Obiecte care provin din infracțiuni-bunurile sustrase, falsurile, banii și obiectele primite sau rezultate din speculă;
Mijloace sau instrumente destinate săvârșirii infracțiunii-arme, instrumente de spargere, materiale necesare falsificării de valori, bunuri destinate speculei;
Obiecte care conțin sau poartă urmele infracțiunii-îmbrăcămintea pătată de sânge, scrisorile de amenințare, înscrisurile falsificate;
Obiectele sau înscrisurile care nu sunt deținute în mod legal sau a căror cantitate depășește limita admisă-arme, stupefiante, mijloace de plată străine, stocuri de produse alimentare;
Oricare alte obiecte sau înscrisurile de natură să servească la stabilirea faptelor și împrejurărilor unor cauze, inclusiv la indentificarea infractorului.
1.2. Importanța și scopul percheziției
Literatura de specialitate evidențiază importanța percheziției, importanță determinată de faptul că, de cele mai multe ori, percheziția joacă un rol decisiv în soluționarea cauzei penale, prin obținerea de probe absolut necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârșită o infracțiune și, nu în ultimul rând, a indentificării autorului.
Neignorând dipozițiile legale, scopul particular al percheziției rezultă și din faptul că, avându-se în vedere interesul major al justiției, organele de urmărire penală au posibilitatea să efectueze acest act chiar și în condițiile în care ar însemna o încălcare a inviolabilității domiciliului, a persoanei sau a secretului corespondenței, așa cum se întâmplă în cazul infracțiunilor flagrante.
De asemenea nu mai puțin importantă este operațiunea de ridicare de obiecte și înscrisuri, care, însă, din punct de vedere tactic criminalistic are un caracter mai puțin complex.
Potrivit practicii judiciare, doctrinei și nu în ultimul rând al unor reglementări din alte sisteme judiciar percheziția are ca scop:
Descoperirea și strângerea de probe
Descoperirea și ridicarea scrisorilor, telegramelor și orice altă corespondență ori obiecte trimise de învinuit sau iculpat ori adresat acestuia fie direct, fie indirect legate de săvârșirea faptei pevăzute de legea penală
Găsirea, reținerea, arestarea învinuitului sau inculpatului sau evadatului din starea legală de deținere
Întreruperea actului infracțional
1.3. Felurile percheziției
Așa cum am precizat deja, din punct de vedere al legii procesual-penale în vigoare percheziția se clasifică în percheziție domiciliară și percheziție corporală. Însă, prin NCPP se consacră faptul că „percheziția poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul.”
Însă privite din perspectiva unor particularități tactice toate toate formele de percheziție, atât perchezițiile domiciliare cât și cele corporale, informatice sau a vehiculelor pot fi împărțite în mai multe categorii.
Astfel, criteriile care stau la baza clasificării perchezițiilor sub raport tactic sunt:
După natura locului în care este efectuată, percheziția se împarte în:
Percheziția locurilor deschise
Percheziția locurilor închise sau a spațiilor locuite fie de o familie, fie în folosință comună
După numărul de persoane la care urmează să se facă percheziția, aceasta poate să fie individuală sau de grup, situație întâlnită în mod frecvent în cazul participației;
Perchezițiile mai pot fi clasificate în primare sau repetate, această ultimă variantă fiind specifică împrejurărilor în care rezultatele primei percheziții au fost negative sau condițiile de efectuare au fost improprii (situație întâlnită la percheziția locurilor deschise, efectuată în condiții meteorologice neprielnice).
Alți autori clasifică perchezițiile după următoarele criterii:
După timpul de efectuare, se face deosebire între perchezițiile efectuate în timpul zilei și perchezițiile efectuate în timpul nopții;
După persoanele participante, perchezițiile se împart în percheziții la care participă numai lucrători ai organului de urmărire penală și perchezițiile la care participă și specialiști;
Aceste clasificări sunt utile doar din punct de vedere tactic criminalistic, prevederile legale, menționate deja, rămân aceleași, ele aplicându-se strict, indiferent de categoria tactică a percheziției efectuate.
Fiecăreia dintre aceste categorii de percheziții îi sunt specifice o serie de particularități, particularități pe care le voi prezenta în cuprinsul următoarelor capitole al elucrării, în cele ce urmează încercând a prezenta reguli generale de efectuare a percheziției.
CAPITOLUL II
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA EFECTUĂRII PERCHEZIȚIEI
Pregătirea în vederea efectuării percheziției reprezintă un proces complex de studiu și de organizare, dictat de necesitatea desfășurării ei în bune condiții și de realizarea scopului propus. Lipsa de pregătire sau superficialitatea în efectuarea ei au consecințe dăunătoare pentru cauză, imposibilitatea efectuării percheziției, nerealizarea scopului pe care îl urmărește, pierderea unor mijloace materiale de probă necesare aflării adevărului și o slabă finalitate judiciară. Pregătirea temeinică se impune cu atât mai mult, cu cât prin gradul sporit de dificultate și complexitate, prin caracterul ei laborios, percheziția se prezintă ca o activitate de grup, de echipă.
Reușita unei percheziții depinde, ca și în cazul celorlalte acte de urmărire penală, de modul în care aceasta este pregătită. Activitățile premergătoare se materializează în următoarele activități:
2.1. Stabilirea scopului
Determinarea cu precizie a scopului percheziției se face în funcție de infracțiunea cercetată (omor, delapidare, furt, înșelăciune, viol etc.), ceea ce presupune ca organul judiciar să aibă o reprezentare suficient de clară asupra naturii obiectelor sau înscrisurilor căutate, a orice poate reprezenta produs al faptelor investigate, ori care să fi fost folosit la săvârșirea acestora.
Stabilirea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor care fac obiectul căutărilor, a naturii, formelor și dimensiunilor acestora, prezintă importanță deosebită. În raport cu datele obținute referitoare la bunurile, valorile și înscrisurile ce fac obiectul percheziției, la persoana celui percheziționat, se stabilesc posibilitățile de ascundere, locurile de examinat, metodele specifice de căutare și mijloacele tehnice adecvate, efectivele destinate activității.
Cunoașterea unor date despre percheziționat
Cunoașterea persoanelor la care urmează să se efectueze percheziția și în legătură cu care există indicii temeinice de participare la activitatea infracțională este un alt aspect important ce trebuie avut în vedere în cadrul pregătirii percheziției. De regulă, cunoașterea se referă la personalitatea, la gradul de cultură, profesiunea și funcția exercitată, viața de familie, raporturile cu vecinii, relațiile pe care le întreține cu diverse alte persoane, îndeosebi prieteni mai apropiați, pasiunile, muncile din gospodărie pe care se pricepe să le facă, alte activități pe care le desfășoară în calitate de amator (mecanică, fotografiere, înregistrări muzicale etc.) fără ca acestea să fie interpretate drept o imixtiune în viața intimă a persoanei.
Organele de urmărire penală trebuie să cunoască, pe lângă datele privind identitatea, starea civilă, cetățenia, naționalitatea și alte date ale celui ce urmează a fi percheziționat. Astfel, obținerea unor informații privind studiile, profesia, funcțiile deținute anterior, ocupația actuală, locul de muncă, preocupările extraprofesionale, cunoștințele pe care le posedă în domeniul altor meserii, pasiunile, viciile, relațiile la locul de muncă și în afara acestuia, cercul de prieteni, anturajul, și, nu în ultimul rând, antecedentele penale, sunt de natură să contureze tabloul psiho-comportamental al celui cu care urmează să se confrunte – evident pe tărâm psihologic – organele de urmărire penală. Sub aspectul tratat interesează, de asemenea, numărul persoanelor ce-i compun familia, comportamentul în familie și societate, atitudinea față de membrii familiei, vecini, inclusiv raporturile percheziționatului și a familiei sale cu aceștia ș.a.
Cunoașterea unor date referitoare la locul unde urmează a se efectua percheziția
Tot în cadrul activităților pregătitoare trebuie să se obțină unele date despre locul ce urmează a fi percheziționat. Pe lângă stabilirea corectă a adresei unde se află imobilul vizat, organul de urmărire penală are obligația de a ține cont de următoarele aspecte:
caracteristicile de construcție ale clădirii (amplasamentul, numărul de nivele, construcții auxiliare, materialul de construcție ș.a.);
planul exterior și interior al locuinței percheziționate, sub aspectul cunoașterii întinderii suprafeței ce va fi percheziționată, delimitările ei în raport cu împrejurimile și vecinătățile – repere naturale, garduri vii, garduri de lemn, sârmă etc. – compoziției și structurii terenului înconjurător, particularitățile vegetației și reliefului, modul de amplasare a diferitelor camere și dependințe ale locuinței, destinația acestora, eventualele modificări sau amenajări făcute pe parcurs de locatari;
căile de acces în locuință – drumuri, cărări, numărul ușilor de intrare-ieșire, posibilitățile de acces prin alte imobile, existența podurilor, beciurilor, teraselor ș.a.;
spațiile folosite în comun sau în exclusivitate, lucru extrem de important ce trebuie avut în vedere cu ocazia legalizării formelor necesare percheziției;
posibilitățile de comunicare cu exteriorul, fie telefonică, fie de altă natură.
Informațiile necesare cunoașterii locului ce urmează a fi percheziționat pot fi obținute – ca și în cazul percheziționatului – din diverse surse: informații furnizate de organele locale ale administrației de stat, de conducerea unității al cărei salariat este cel în cauză, colegi de serviciu, cunoștințe, prieteni, vecini. Indiferent de sursă, informațiile trebuie verificate, atât sub aspectul sincerității și veridicității lor, cât și din punct de vedere al raporturilor existente între cei ce le furnizează și persoanele la care se referă.
De asemenea, trebuie avut în vedere ca, pentru obținerea datelor necesare cunoașterii locurilor ce vor fi percheziționate, să se procedeze cu maximă discreție, evitându-se alertarea persoanelor vizate.
Aspecte de ordin psihologic privind percheziționatul și pe cei care efectuează percheziția
Psihologia percheziționatului
Percheziția este, fără îndoială, o adevărată confruntare pe tărâm psihologic, între cei care efectuează această activitate și persoanele percheziționate. De aici necesitatea cunoașterii unor probleme de psihologie judiciară, îndeosebi a psihologiei percheziționatului și a celor care o efectuează.
În realizarea scopului percheziției, un rol important îl are observarea, capacitatea organului de urmărire penală de a se orienta, de a sesiza, selecta și atribui adevărata semnificație celor mai neînsemnate reacții ale celui percheziționat.
Percheziționatul urmărește cu interes și emoție activitatea celor ce efectuează percheziția, așa încât nu poate rămâne pasiv la diferitele etape ale căutărilor, la ceea ce se petrece.
Indiferent de pregătirile pe care le-a făcut în prealabil, percheziționatul nu va putea să nu reacționeze față de evoluția organelor care efectuează percheziția. Aceasta în ciuda faptului că cel percheziționat poate simula stăpânirea de sine, calmul, nedumerirea, unele stări de boală, leșin, atitudini de protest sau de revoltă, toate în scopul fie de a impresiona, fie de a intimida pe cei ce efectuează percheziția. Expresiile emoționale, care constituie parte a manifestărilor comportamentale, permit perceperea stărilor emotive ale percheziționatului.
De aceea, în cursul efectuării percheziției, organul de urmărire penală trebuie să-și orienteze atenția în direcția surprinderii unor manifestări psiho-comportamentale, cum ar fi: tremurul corpului și al mâinilor, respirația agitată, suspinul de ușurare, modificări ale vocii și vorbirii, expresia și culoarea feței ș.a.
Asemenea reacții, făcând parte din categoria celor ce scapă controlului sau dirijării conștiente, pot orienta căutările.
Calitatea observării efectuate este dependentă, într-o măsură apreciabilă, de capacitatea de mobilizare a atenției asupra obiectului observării. Astfel, urmărind privirea percheziționatului – din ce în ce mai concentrată spre mâinile celui care caută – organul de urmărire penală are posibilitatea să-și intensifice căutările în locul sau zona care au generat astfel de reacții. De asemenea, modul în care vorbește percheziționatul poate constitui un indiciu în orientarea căutărilor și descoperirea locurilor de ascundere.
Deosebit de importantă este sesizarea manifestărilor ce trădează pierderea controlului din partea percheziționatului: servilism, sârguință, grijă deosebită pentru anumite obiecte, dragoste subită pentru unele activități de ordin gospodăresc ( udatul florilor, mutarea mobilierului ori a altor obiecte, curățirea sau aranjarea acestora). Surprinzând comportamentul celui percheziționat, modul cum este marcat de stările afectiv-emoționale, organul de urmărire penală trebuie să interpreteze corect astfel de manifestări, ținând cont de natura activităților desfășurate până în acel moment, de locurile și obiectele examinate. Din acest considerent este indicat să fie marcat exact momentul apariției unor astfel de reacții – în ce moment al activității și în legătură cu examinarea căror obiecte – și, mai ales, să se stabilească dacă se repetă în cazul reluării activităților care le-au determinat.
Cunoașterea psihologiei percheziționatului permite organului de urmărire penală să diferențieze reacțiile ce apar în legătură cu activitatea de percheziție de reacțiile datorate altor cauze, însuși evenimentul percheziției, grija față de unele obiecte de valoare ori care au pentru el o valoare afectivă (tablouri, sculpturi, lucrări de mare valoare artistică, istorică sau științifică, corespondență, jurnale, memorii, fotografii etc.) fără să facă parte din categoria celor care interesează cauza, găsirea unor obiecte sau înscrisuri ce nu fac obiectul percheziției dar care, din motive mai mult sau mai puțin justificate, pot fi considerate de membrii familiei compromițătoare ș.a.
Manifestările făcând parte din categoria stărilor reactive, cum ar fi: mototolirea batistei, roaderea unghiilor, gesticulările, spasmul glotic, atracția către anumite locuri sau obiecte, se pot datora stărilor prin care trece percheziționatul, însă, datorită faptului că pot fi supuse controlului, ele pot fi și dirijate. Nu de puține ori, încercarea de disimulare a stărilor emoționale se poate ascunde în spatele unei comportări condescendente, concretizată într-o amabilitate exagerată, în solicitudinea de a fi pe placul celor care efectuează percheziția, de a pune la dispoziția acestora obiectele căutate, de a adresa invitația controlării unor încăperi sau obiecte ș.a. Alteori, comportamentul percheziționatului se situează la polul opus, el recurgând la atitudini de protest, de indignare, acreditând ideea că reputația și cinstea de care se bucură îl pun la adăpost de orice bănuială și, prin urmare, percheziția este lipsită de sens. Cele două tipuri comportamentale vizează, de cele mai multe ori, derutarea organului de urmărire penală, dirijarea lui spre o pistă falsă și, în final, renunțarea la căutarea obiectelor.
Practica organelor de urmărire penală cunoaște suficiente cazuri când cel percheziționat încearcă să împiedice buna desfășurare a activității. Printre acestea, amintim: refuzul de a deschide încăperile, atitudinea arogantă, comportarea provocatoare, jignitoare, insulta, ironia, „îmbolnăvirea” subită etc.
Complexitatea formelor prin care sunt puse în evidență stările emoționale ale celui percheziționat, observarea lor și interpretarea corectă a semnificației reale sunt în strânsă legătură cu activitățile concrete întreprinse de organul de urmărire penală. În raport cu împrejurările concrete de la locul percheziției și ținând cont de necesitatea supravegherii necontenite a celui percheziționat, activitatea de observare trebuie încredințată unuia din membrii echipei – de regulă, șeful acesteia – sau chiar mai multor persoane. Oricum, cel care efectuează observarea comportării percheziționatului nu trebuie să fie antrenat și în executarea altor sarcini pe parcursul percheziției.
Din punct de vedere tactic, pentru „dejucarea” manevrelor întreprinse de cel percheziționat (proteste, invitație de a verifica anumite locuri, distragerea atenției), este indicat ca organul judiciar să adopte o atitudine sobră, reținută, să nu reacționeze imediat, demonstrând că este sigur pe sine și hotărât să ducă percheziția la bun sfârșit.
Un procedeu tactic util pentru sesizarea mai clară a reacțiilor persoanei percheziționate este și acela al adresării de întrebări referitoare la destinația unor obiecte, la dispunerea încăperilor locuinței ș.a., precum și invitarea acesteia să deschidă sau să mute anumite obiecte de mobilier.
Psihologia organului judiciar care efectuează percheziția
Psihologia organului judiciar care efectuează percheziția trebuie să fie definită printr-un simț de observație bine-dezvoltat, o putere mare de concentrare și de stabilitate a atenției, o intuiție rapidă, capacitate de analiză și sinteză. Totodată, el trebuie să fie perseverent, ordonat, să dea dovadă de mult calm și chiar de o anumită rezistență fizică, mai ales în cazul perchezițiilor de lungă durată.
În esență, efectuarea unei percheziții reclamă, printre altele, și o serie de calități psihofiziologice. Calitățile psihofiziologice ale unui individ sunt determinate, printre altele, de forță, mobilitatea și dinamismul sistemului nervos, de echilibrul existent între procesul de excitare și inhibiție.
Față de importanța percheziției pentru aflarea adevărului, este evidentă necesitatea urmăririi de către organul de urmărire penală a unei conduite tactice, potrivit unor reguli generale, astfel:
examinarea minuțioasă și observarea permanentă, în accepția sa psihologică de dirijare a atenției spre o percepție mai bună, mai completă, atât a comportamentului persoanei percheziționate cât și a particularităților întregului loc în care se face percheziția.
menținerea stabilității atenției, ceea ce impune evitarea monotoniei, printr-o anumită variație în cercetare, precum și prin efectuarea de pauze pentru odihnă, dar nu într-o manieră comună.
adaptarea rapidă la situații concrete întâlnite la fața locului, dublate de mobilitatea gândirii în interpretarea datelor obținute pe parcursul percheziției. Prin urmare, deși percheziția se desfășoară potrivit unui plan ce servește inclusiv la orientarea cercetării spre anumite locuri sau obiecte, organul de urmărire penală trebuie să fie pregătit, în orice moment, să renunțe la versiunile inițiale, îndreptându-și atenția într-o altă direcție, care se dovedește corespunzătoare realității.
percheziția necesită multă perseverență, calm și răbdare, o asemenea activitate fiind incompatibilă cu superficialitatea, nervozitatea, graba ori repulsia față de anumite lucruri sau obiecte, elemente pe care scontează deseori cel care ascunde un lucru. Sesizând reacțiile tipice tensiunii emoționale ale persoanei percheziționate, în funcție și de particularitățile locului percheziționat în acel moment, organul de urmărire penală va avea posibilitatea, pe baza unor raționamente inductive și deductive, să determine în ce măsură un anumit obiect sau spațiu cercetat poate prezenta interes ori are legătură cu scopul percheziției.
evitarea oricăror conflicte cu cel percheziționat.
abținerea de a face aprecieri legate de viața personală și familială ale persoanei percheziționate.
Stabilirea participanților la percheziție, asigurarea mijloacelor tehnice necesare, alegerea momentului începerii percheziției și a modalităților de pătrundere în locuința percheziționatului.
În raport cu scopul percheziției și cu datele obținute cu privire la persoana și locul care va fi percheziționat, organul de urmărire penală care conduce activitatea stabilește competența echipei care va acționa. Numărul participanților diferă, de la caz la caz, fiind determinat – așa cum s-a precizat – de o serie de factori cum ar fi: natura obiectelor, înscrisurilor și valorilor căutate, gradul de dificultate pe care-l implică descoperirea acestora, întinderea și amplasarea locurilor în care se efectuează, datele ce caracterizează personalitatea percheziționatului ș.a.
De regulă la percheziție participă: organul de urmărire penală, martorii asistenți, persoana percheziționatului ori reprezentantul său, reprezentantul unității – atunci când percheziția se efectuează la locul de muncă –, specialiști din diferite domenii – în situația când prezența acestora se impune – și eventual apărătorul celui percheziționat.
Potrivit dispozițiilor legii procesual penale, atunci când procedează la efectuarea percheziției, în executarea unei dispoziții a instanței de judecată, organul de cercetare penală este obligat să ia măsuri pentru a asigura prezența la efectuarea actului procedural a cel puțin doi martori asistenți.
Tactica criminalistică recomandă ca alegerea martorilor asistenți și verificarea dacă aceștia îndeplinesc condițiile cerute de lege să se facă înainte de deplasarea la locul percheziției, în felul acesta evitându-se irosirea timpului sau apariția unor incidente nedorite – persoane interesate în cauză, aflate în relații de dușmănie sau în raporturi de rudenie cu cel percheziționat etc.
Prezența unor specialiști la efectuarea percheziției poate fi reclamată, fie de utilizarea unei aparaturi speciale de detectare – a substanțelor toxice, stupefiantelor, explozivelor, armelor, munițiilor, substanțelor radioactive etc. – fie de necesitatea apelării la unele persoane cu o pregătire tehnică de specialitate – constructori, tâmplari, instalatori, zidari etc. – ori de preîntâmpinarea unor riscuri legate de manipularea, ridicarea și transportarea unor obiecte.
De asemenea, organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri pentru a asigura prezența la locul percheziției a persoanei la care urmează să se efectueze actul procedural, inclusiv când aceasta este reținută sau arestată. Numai în situațiile când, indiferent de motiv, persoana respectivă nu poate fi adusă, organul de urmărire penală va putea efectua percheziția în prezența unui reprezentant al celui în cauză, al unui membru al familiei sau al unui vecin, având capacitatea de exercițiu; toate aceste situații trebuie cunoscute încă din etapa pregătitoare și acționat în consecință.
Referitor la asigurarea prezenței apărătorului, organul de urmărire penală trebuie să se conformeze întocmai dispozițiilor legale care garantează dreptul la apărare pe tot parcursul procesului penal. În toate cazurile prevăzute de legea procesuală penală, organul de urmărire penală are obligația de a încunoștința pe apărător despre data și ora desfășurării activității. Totodată, ținând cont de faptul că lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea percheziției, organul de urmărire penală trebuie să fie în măsură să facă dovada că apărătorul a fost înștiințat despre data și ora efectuării actului.
Pentru realizarea scopului percheziției, în raport cu obiectul acesteia și cu mediul în care se efectuează, echipa trebuie să fie dotată cu mijloacele tehnice necesare – instrumente, unelte etc. – care se află în dotarea truselor criminalistice universale sau a laboratoarelor criminalistice mobile. Alteori, se impune utilizarea unor surse de iluminare, a unor truse de chei universale și șperacle, a unor instrumente pentru forțarea ușilor și a sistemelor de închidere. La descoperirea obiectelor ascunse, echipa trebuie să fie dotată cu mijloace tehnice speciale, cum ar fi: sonde de mână, sonde metalice, sonde electromagnetice – pentru descoperirea și ridicarea obiectelor metalice din ape curgătoare, bălți, fântâni – detectoare de metale, de cadavre, detectoare cu ultrasunete, aparate tip Röentgen de format mic ș.a.
În sfârșit, pentru fixarea rezultatelor percheziției, echipa trebuie să aibă asupra sa aparat de fotografiat, de filmat sau, după caz, de înregistrare videomagnetică. Nu trebuie omise nici materialele necesare pentru ambalarea obiectelor descoperite și pentru sigilarea mijloacelor materiale de probă ori a unor încăperi sau piese de mobilier – ce nu pot fi ridicate de la locul percheziției. În situațiile deosebite, când urmează a se efectua percheziții simultane și în imobile locuite de persoane recalcitrante, cunoscute cu trecut infracțional și ostile organelor de urmărire penală, în componența echipei trebuie să fie inclus și conducătorul cu câinele de însoțire.
Momentul începerii percheziției și modalitățile de pătrundere în domiciliul ce va fi percheziționat prezintă importanță aparte și se stabilește, de la caz la caz, în raport cu particularitățile concrete ale cauzei și ținând seama de dispozițiile legale.
Alegerea celui mai potrivit moment pentru efectuarea percheziției este condiționat de diverși factori: pericolul dispariției obiectelor, înscrisurilor și valorilor, necesitatea asigurării elementului surpriză, conferind activității caracterul inopinat, timpul optim de pătrundere în locuința celui percheziționat etc.
După cum este cunoscut, organele de cercetare penală pot efectua percheziția între orele 600-2000, în afara acestor ore, numai în caz de infracțiune flagrantă sau când percheziția se efectuează într-un local public.
Percheziția începută în limita de timp admisă de lege poate continua în timpul nopții. Necesitatea continuării percheziției după orele 2000 este lăsată la aprecierea organului de urmărire penală care a început efectuarea, ținând seama de situația existentă și fără a compromite realizarea scopului urmărit prin efectuarea acestei activități.
În alte cazuri se impune sincronizarea activităților de percheziționare – în cazul perchezițiilor simultane – în sensul declanșării concomitente în diferite locuri și la diferite persoane – indiferent dacă se efectuează în aceeași localitate sau în localități diferite. În felul acesta se înlătură posibilitatea ca cei percheziționați să ia legătura și să facă să dispară obiectele, înscrisurile sau valorile ce formează scopul percheziției. Cât privește stabilirea modalităților de pătrundere în locuință, practica judiciară recomandă ca în cazul persoanelor recalcitrante, aceasta să se facă în zorii zilei, momentul oferind condiții de pătrundere fără dificultăți, de căutare și descoperire a obiectelor, înscrisurilor și valorilor ce interesează, și de terminare a activităților.
Actele necesare percheziției
Percheziția domiciliară poate fi dispusă, potrivit NCPP numai de judecătorul dedrepturi și libertăți, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecății.
Percheziția domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea părților. Participarea procurorului este obligatorie.
Percheziția domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale.
În cursul judecății instanța poate proceda la efectuarea percheziției cu ocazia unei cercetări locale. În celelalte cazuri, dispoziția instanței de judecată de a se efectua o percheziție se comunică procurorului în vederea efectuării acesteia.
Obținerea autorizației constituie o garanție pentru persoana sau unitatea la care se efectuează percheziția, în sensul de a le pune la adăpost de eventualitatea unor încălcări ale inviolabilității domiciliului, judecătorul încuviințând efectuarea percheziției numai după ce examinează actele de la dosar și constată că există motive temeinice și sunt îndeplinite condițiile legale privitoare la natura substanțială.
În sfârșit, atunci când urmează să fie percheziționate și spațiile folosite în comun cu alte persoane acest lucru trebuie să fie solicitat și prevăzut expres în autorizație.
După parcurgerea etapelor pregătitoare este necesară instruirea tuturor participanților în cele mai mici detalii, în așa fel încât acestea să acționeze în consecință de cauză și să înlăture factorii perturbatori care dereglează observarea și atenția.
CAPITOLUL III
PARTICULARITĂȚI PRIVIND EFECTUAREA DIFERITELOR CATEGORII DE PERCHEZIȚIE
Așa cum aminteam și în cuprinsul primului capitol, ceea ce aduce nou NCPP este faptul că prin art. 156 alin. 1 “prercheziția poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul” însă, această instituție prezintă, anumite particularități.
Raportat la aceste particularități perchezițiile se împart în funcție de natura locului în care se efectuează, al naturii obietelor căutate, al persoanelor căutate.
În prezentul capitol voi încerca a analiza particularitățile percheziției domiciliare, corporale și informatice având în vedere natura locului în care se efectuează, natura obiectelor căutate și, nu în ultimul rând, persoanele căutate, indiferent ca vorbim despre infractori sau persoane sechestrate.
3.1. Percheziția locuințelor reprezintă procedeul probatoriu ce constă în cercetarea locuinței unei persoane fizice, a sediului unei persoane juridice, sau a oricărui alt spațiu, delimitat în orice mod, care aparține sau este folosit de o persoană fizică sau juridică pentru descoperirea și strângerea probelor cu privire la infracțiunea pentru care s-a început urmărirea penală, la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.
Domiciliul are un sens autonom în NCPP, neavând aceeași semnificație cu noțiunea de „domiciliu” din Codul civil. Nu va constitui domiciliu în sensul NCPP curtea neîmprejmuită a unei case, sau o lojă închiriată de o persoană pe durata unui spectacol la operă/teatru etc. Percheziția domiciliară poate fi efectuată în domiciliul sau reședința suspectului sau inculpatului, dar și în alte locuințe sau spații aparținând unor alte persoane (de pildă, rude ale suspectului sau inculpatului, martori etc).
Legiuitorul constituțional permite pătrunderea în locuința unei persoane fără consimțământul acesteia și în următoarele situații:
executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;
înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; apărarea securității naționale sau a ordinii publice;
prevenirea răspândirii unei epidemii;
Se impune a preciza că, în toate aceste cazuri, nu se pot efectua acte specifice percheziției domiciliare de către organele de urmărire penală care, pătrunzând în locuința unei persoane în scopurile enumerate mai sus, constată existența unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu urmărirea penală, ingerința în dreptul la domiciliu reglementată de Constituție fiind de strictă interpretare.
Autorizarea percheziției domiciliare
Percheziția domiciliară se poate dispune numai dacă există o suspiciune rezonabilă că prin realizarea acestui procedeu probatoriu pot fi descoperite, ridicate sau conservate probe cu privire la săvârșirea infracțiunii pentru care a fost începută urmărirea penală, iar obținerea acestor probe este necesară (și proporțională) pentru buna desfășurare a procesului penal; de asemenea, este posibilă dispunerea percheziției domiciliare în scopul conservării urmelor săvârșirii infracțiunii, ori al prinderii suspectului ori inculpatului, precum și în vederea identificării, căutării, localizării și prinderii persoanelor date în urmărire. Este important a preciza că nu se poate dispune percheziția domiciliară înainte de începerea urmăririi penale. Pentru dispunerea percheziției domiciliare nu este necesar ca organul de urmărire penală să fi dispus, în prealabil, continuarea urmăririi penale față de suspect sau punerea în mișcare a acțiunii penale.
În ceea ce privește competența aceasta poate fi dispusă numai de judecătorul de drepturi și libertăți, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecății, de instanță, din oficiu sau la cererea procurorului.
În cursul urmăririi penale, competența materială de a dispune efectuarea percheziției domiciliare aparține judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia
i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală;
Potrivit NCPP cererea procurorului prin care se solicită dispunerea unei percheziții domiciliare trebuie să cuprindă:
descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția, iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri;
indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau cu privire la deținerea obiectelor ori înscrisurilor ce au legătură cu o infracțiune;
indicarea infracțiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziției se află suspectul ori inculpatul sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârșirea infracțiunii ori urme ale săvârșirii infracțiunii;
numele, prenumele și, dacă este necesar, descrierea suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că se află în locul unde se efectuează percheziția, precum și indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii ori a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat. Astfel, procurorul va înainta cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți
În conformitate cu NCPP judecătorul de drepturi și libertăți soluționează cererea prin care se solicită încuviințarea efectuării percheziției domiciliare, în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părților, participarea procurorului fiind obligatorie.
De asemenea, judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, și încuviințarea efectuării percheziției și emite de îndată mandatul de percheziție, întocmirea minutei având un caracter obligatorie;
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de NCPP pentru dispunerea percheziției domiciliare dispune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a percheziției domiciliare. După respingerea primei cereri, o nouă cerere de percheziție domiciliară formulată pentru aceleași motive și în privința acelorași locuri este inadmisibilă, cu excepția situației în care, au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecător, când procurorul poate formula o nouă cerere de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare. Procurorul poate să solicite emiterea unei noi autorizații de percheziție pentru o altă durată dacă autorizația emisă anterior, când din motive operative, nu a fost utilizată în termenul pentru care a fost încuviințat procedeul probatoriu.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției domiciliare nu este supusă căilor de atac, indiferent de soluția adoptată.
În cursul judecății, competența materială de a autoriza efectuarea percheziției domiciliare aparține judecătorului ce face parte din completul la care a fost repartizată aleatoriu cauza, care poate autoriza acest procedeu probatoriu. Astfel, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune efectuarea unei percheziții domiciliare în vederea punerii în executare a mandatului de arestare preventivă a inculpatului, precum și în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în locul unde se solicită efectuarea percheziției există mijloace materiale de probă ce au legătură cu infracțiunea ce face obiectul cauzei. Instanța se pronunță cu privire la percheziția domiciliară în camera de consiliu, fără citarea părților, participarea procurorului având caracter obligatoriu.
Astfel, instanța dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, și încuviințarea efectuării percheziției și emite de îndată mandatul de percheziție, întocmirea minutei este obligatorie. În cazul în care instanța de judecată apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de NCPP pentru dispunerea percheziției domiciliare dispune, prin încheiere, respingerea cererii de efectuare a percheziției domiciliare.
Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți/instanței de judecată și mandatul de percheziție domiciliară care se emite în baza încheierii trebuie să cuprindă:
denumirea instanței;
data, ora și locul emiterii;
numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de percheziție;
perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăși 15 zile;
scopul pentru care a fost emis;
descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția sau, dacă este cazul, și a locurilor învecinate acestuia;
numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reședința ori sediul căreia se efectuează percheziția, dacă este cunoscută;
numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se bănuiește că
se află în locul unde se efectuează percheziția, indicarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi percheziționat;
mențiunea că mandatul de percheziție poate fi folosit o singură dată;
semnătura judecătorului și ștampila instanței.
Constituie o încălcare a dispozițiilor art. 8 din Convenția europeană emiterea unor mandate de percheziție domiciliară extrem de generale, în care nu se precizează nimic despre fapta anchetată, locurile care fac obiect al percheziției ori asupra bunurilor care trebuiau ridicate. Mandatul de percheziție poate fi folosit numai o singură dată, organul de urmărire penală având obligația de a mobiliza resursele umane și materiale necesare pentru buna desfășurare a procedeului probatoriu; dacă, ulterior, este necesară efectuarea unei noi percheziții în aceeași loc, trebuie solicitată o nouă autorizație de percheziție domiciliară. Comandații de nave care investighează infracțiunile săvârșite pe acestea pe, timpul cât navele pe care le comandă se află în afara porturilor, pot verifica lucrurile pe care pasagerul le are cu sine, chiar dacă acestea se află în cabina privată a pasagerului.
Efectuarea percheziției domiciliare
Dacă în faza de urmărire penală, percheziția domiciliară se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători operativi, în faza de judecată, în cazul în care instanța de judecată a dispus efectuarea percheziției, mandatul este trimis procurorului pentru a lua măsuri în vederea efectuării percheziției. Astfel, instanța de judecată poate efectua personal percheziția domiciliară numai cu ocazia efectuării unei cercetări la fața locului.
Înainte de începerea percheziției, organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a mandatului emis de judecător persoanei la care se va efectua percheziția, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar, în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care cunoaște persoana la care se va efectua percheziția și, dacă este cazul, custodelui. În cazul percheziției efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziție se înmânează reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exercițiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective.
În mod excepțional, percheziția poate începe fără înmânarea copiei mandatului de percheziție, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum și fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenței unui avocat ori a unei persoane de încredere, în următoarele cazuri:
când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanță pentru cauză;
dacă există suspiciunea că în spațiul în care urmează a se efectua percheziția se află o persoană a cărei viață sau integritate fizică este pusă în pericol;
dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii.
În toate aceste ipoteze de excepție copia mandatului de percheziție se înmânează de îndată ce este posibil.
Organele judiciare care efectuează percheziția pot folosi forța, în mod adecvat și proporțional, pentru a pătrunde într-un domiciliu: dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistență armată sau alte tipuri de violență ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor ori în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu.
Nu se poate reține comportamentul abuziv al organelor de urmărire penală aflate în posesia autorizației de percheziție care au procedat la spargerea ușii de acces a locuinței unde urma să fie efectuată percheziția, în condițiile în care, deși și-au declinat calitatea oficială, inculpata a refuzat să le permită accesul în imobil.
Persoanelor-fizice sau juridice- la care se efectuează percheziția li se solicită, înainte de începerea percheziției, predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate. Percheziția nu se mai efectuează dacă persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate; în ipoteza în care organele judiciare decid efectuarea procedeului probatoriu, persoanelor (fizice sau juridice) la care se efectuează percheziția li se aduce la cunoștință că au dreptul ca la efectuarea percheziției să participe un avocat. Dacă se solicită prezența unui avocat, începerea percheziției este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează a fi percheziționat. în cazuri excepționale, ce impun efectuarea percheziției de urgență, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat, percheziția poate începe și înainte de expirarea termenului de două ore.
Percheziția domiciliară nu poate fi efectuată în timpul nopții. Organele de urmărire penală pot pătrunde în domiciliul unei persoane în vederea efectuării percheziției între orele 600-2000, cu excepția situației în care infracțiunea este flagrantă sau percheziția urmează să se efectueze într-un local public. Percheziția care este începută între orele 600-2000 poate fi continuată și în timpul nopții. În cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricționa libertatea de mișcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziția, pe durata efectuării acesteia.
Spre deosebire de vechiul Cod, NCPP prevede posibilitatea procurorului de a solicita că autorizarea percheziției și în locurile învecinate în cazurile în care există suspiciuni rezonabile privind posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în acele locuri, descriind aceste locuri în referatul înaintat judecătorului de drepturi și libertăți. Totuși în cazul în care, în timpul efectuării percheziției, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, art. 158 alin. (3) NCPP stipulează că mandatul de percheziție este valabil și pentru aceste locuri, caz în care continuarea efectuării percheziției în această situație se încuviințează de către procuror; în acest caz, persoanele la care urmează a se efectua, prin extindere, percheziția sunt încunoștințate despre efectuarea procedeului probatoriu.
Comparativ cu vechiul Cod de procedură, potrivit NCPP, la efectuarea percheziției domiciliare nu mai este, în principiu, necesară prezența martorilor asistenți. Persoanei percheziționate i se poate permite să fie asistată ori reprezentată de o persoană de încredere. Când persoana la care se face percheziția este reținută ori arestată, va fi adusă la percheziție. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și percheziția domiciliară se fac în prezența unui reprezentant ori martor asistent. Deopotrivă, prezența unui martor asistent este necesară în cazul în care în spațiul unde urmează a fi efectuată percheziția nu se află nicio persoană.
Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă, prin folosirea forței, încăperile, spațiile, mobilierul și alte obiecte în care s-ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele infracțiunii sau persoanele căutate, în cazul în care posesorul acestora nu este prezent sau nu dorește să le deschidă de bunăvoie. La deschiderea acestora, organele judiciare ce efectuează percheziția trebuie să evite daunele nejustificate;
De asemena, organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror circulație ori deținere este interzisă sau în privința cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu se ridică întotdeauna.
În scopul respectării principiului loialității în administrarea probelor NCPP prevede că este interzisă efectuarea în același timp cu percheziția a oricăror acte procedurale în aceeași cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziția să participe la efectuarea acesteia, cu excepția situației în care se desfășoară, în aceeași cauză, simultan, mai multe percheziții.
În vederea respectării dreptului la viață privată, organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se efectuează percheziția și care nu au legătură cu cauza să nu devină publice. Respectarea secretului profesional al avocatului nu poate constitui un impediment la efectuarea unei percheziții domiciliare la cabinetul/societatea de avocatură și nici la ridicarea acelor înscrisuri din care poate rezulta participarea avocatului ori a altor persoane la comiterea unei infracțiuni.
După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează. Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete și sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii.Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a unui custode. Persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligația de a le păstra și conserva, precum și de a le pune la dispoziția organelor de urmărire penală, la cererea acestora. Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigilează.
Activitățile ce se desfășuară cu ocazia efectuării percheziției sunt consemnate
într-un proces-verbal care trebuie să cuprindă:
numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
numărul și data mandatului de percheziție;
locul unde este încheiat;
data și ora la care a început și ora la care s-a terminat efectuarea percheziției, cu menționarea oricărei întreruperi intervenite
numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor care au fost prezente la efectuarea percheziției, cu menționarea calității acestora;
efectuarea informării persoanei la care se va efectua percheziția cu privire la dreptul de a contacta un avocat care să participe la percheziție
descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracțiunii au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor
amănunțită, pentru a putea fi recunoscute; mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins;
obiecțiile și explicațiile persoanelor care au participat la efectuarea perche-
ziției, precum și mențiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile
efectuate;
mențiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;
mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Locul în care se desfășoară percheziția, precum și persoanele sau obiectele găsite pe parcursul percheziționării pot fi fotografiate ori înregistrate audiovideo; înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului-verbal de percheziție și fac parte integrantă din acesta.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, de persoana la care s-a făcut percheziția, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum și de persoanele care au fost prezente la efectuarea percheziției. În cazul în care vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna.
O copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziția sau de la care s-au ridicat obiectele și înscrisurile ori uneia dintre persoanele care au participat la percheziție. În cuprinsul NCPP se stipulează o serie de particularități în cazul percheziției domiciliare efectuate la o autoritate publică, instituție publică sau la alte persoane juridice de drept public, după cum urmează:
organul judiciar se legitimează și înmânează o copie a mandatului de percheziție reprezentantului autorității, instituției sau persoanei juridice de drept public;
percheziția se efectuează în prezența reprezentantului autorității, instituției sau persoanei juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exercițiu;
o copie de pe procesul-verbal de percheziție se lasă reprezentantului autorității, instituției sau persoanei juridice de drept public.
Măsuri cu privire la bunurile ridicate în urma percheziției domiciliare
Este important a preciza că obiectele ori înscrisurile ridicate, care constituie mijloace de probă, sunt atașate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârșirii infracțiunii se ridică și sunt conservate. Obiectele, înscrisurile și urmele ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate. Fotografiile se vizează de organul de urmărire penală și se atașează la dosar;
Mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul, până la soluționarea definitivă a cauzei.
Metalele sau pietrele prețioase și obiectele confecționate cu acestea se depun la cea mai apropiată unitate bancară competentă, iar titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare se predau spre păstrare instituțiilor de specialitate.
În ceea ce privesc sumele de bani ridicate se consemnează la o unitate bancară pe numele suspectului, inculpatului sau al părții responsabile civilmente, la dispoziția organului de urmărire penală sau a instanței.
Obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin, cu excepția celor care sunt supuse confiscării, în condițiile legii. Totodată, obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condițiile legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparțin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.
3.2. Percheziția corporală sau percheziția persoanei este procedeul probatoriu ce constă în examinarea corporală externă a unei persoane, a cavității bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obie:-telor pe care o persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziției.
Percheziția corporală nu trebuie confundată cu procedeul probatoriu al examinării fizice care constă în examinarea externă și internă a corpului unei persoane, precum și prelevarea de probe biologice. Examinarea fizică poate fi realizată fie cu consimțământul prealabil scris al celui examinat, fie ca urmare a autorizării procedeului probatoriu de judecătorul de drepturi și libertăți, în cazul în care persoana examinată refuză să își dea consimțământul.
Deopotrivă, percheziția corporală nu trebuie confundată cu procedeul probatoriu al examinării medico-legale a persoanei în vederea constatării urmelor și a consecințelor unei infracțiuni, care are ca urmare întocmirea unui certificat medico-legal sau, după caz, un raport de expertiză.
Potrivit NCPP în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziții corporale vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice (de pildă, poliția locală, jandarmeria etc.) procedează la efectuarea acesteia.
Pot efectua percheziții corporale în cazul în care există o suspiciune cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, iar prin efectuarea percheziției pot fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte sau orice alte obiecte în legătură cu infracțiunea: comandații de nave sau aeronave pentru infracțiunile săvârșite pe acestea, când navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor și aeroporturilor; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.
Organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii, organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor.
În conformitate cu dispozițiile NCPP, organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege, au dreptul a face percheziții corporale făptuitorului în cazul în care infracțiunile pe care au competența de a le constata sunt flagrante. Date fiind particularitățile acestui procedeu probatoriu, pentru efectuarea unei percheziții corporale nu este necesară emiterea prealabilă a unei ordonanțe ori a unui mandat de percheziție, NCPP făcând referire numai la cazurile în care aceasta se efectuează.
În cazul infracțiunilor flagrante percheziția corporală poate fi efectuată și înainte de începerea urmăririi penale. Astfel, potrivit art. 310 NCPP în cazul infracțiunii flagrante, orice persoană (inclusiv autoritățile cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice) are dreptul să îl prindă pe făptuitor; persoana care 1-a prins pe făptuitor trebuie să îl predea de îndată, împreună cu obiectele și înscrisurile ridicate, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces-verbal.
Potrivit art. 92 alin. 1 lit. b) NCPP avocatul suspectului sau inculpatului nu are dreptul să asiste la efectuarea percheziției corporale în cazul infracțiunilor flagrante. Înainte de începerea percheziției, persoanei percheziționate i se solicită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate. Dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziția, cu excepția cazului când se consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme.
Percheziția se efectuează de o persoană de același sex cu persoana percheziționată. Astfel, cu ocazia efectuării percheziției corporale trebuie evitată supunerea celui percheziționat la tratamente inumane sau degradante, în această privință, în jurisprudența Curții europene s-a reținut că atunci când modul în care este efectuată percheziția cuprinde elemente degradante care agravează în mod semnificativ umilința inevitabilă pe care o provoacă o astfel de procedură, se aplică art. 3 din Convenția europeană.
Astfel, în cauza Wieser c. Austriei, Curtea Europeană notează, în primul rând, că reclamantului, în speța respectivă, nu i s-a cerut pur și simplu să se dezbrace, ci a fost dezbrăcat de ofițerii de poliție în contextul în care era deosebit de neajutorat. Chiar fără a lua în considerare alegațiile reclamantului cu privire la faptul că a fost legat la ochi în tot acest timp, lucru care nu a fost stabilit de instanțele naționale, Curtea de la Strasbourg a considerat că procedura implica o măsură atât de invazivă și potențial umilitoare, încât nu ar fi trebuit aplicată decât pentru un motiv întemeiat. Totuși, nu au fost aduse argumente care să dovedească faptul că percheziția corporală, efectuată prin dezbrăcarea persoanei în cauză, era necesară și justificată pentru motive de securitate. Curtea Europeană notează în această privință că reclamantul, care era deja încătușat, a fost percheziționat pentru căutarea de arme, iar nu pentru droguri sau pentru alte obiecte mici care nu ar putea fi observate printr-o simplă percheziție corporală, și fără dezbrăcarea completă a persoanei în cauză.
Instanța europeană a considerat că în circumstanțele concrete ale cauzei percheziția corporală, ce a presupus și dezbrăcarea persoanei în cauză, efectuată în timpul unei intervenții a poliției la reședința acesteia, a constituit un tratament nejustificat de o gravitate suficientă pentru a fi calificat ca „degradant” în sensul art. 3 din Convenția europeană.
Activitățile realizate cu ocazia efectuării percheziției corporale sunt consemnate într-un proces-verbal care constituie mijloc de probă, procesul-verbal de percheziție corporală trebuind să cuprindă:
numele și prenumele persoanei percheziționate;
numele, prenumele și calitatea persoanei care a efectuat percheziția;
enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziției;
locul unde este încheiat;
data și ora la care a început și ora la care s-a terminat efectuarea percheziției,
cu menționarea oricărei întreruperi intervenite
descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracțiunii au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute;
procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie și de persoana percheziționată; dacă persoana percheziționată nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna;
o copie a procesului-verbal se lasă persoanei percheziționate;
obiectele ori înscrisurile ridicate cu ocazia percheziției corporale care constituie mijloace de probă sunt atașate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârșirii infracțiunii se ridică și sunt conservate.
Obiectele, înscrisurile și urmele ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate. Fotografiile se vizează de organul de urmărire penală și se atașează la dosar. Mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul, până la soluționarea definitivă a cauzei. Obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin, cu excepția celor care sunt supuse confiscării, în condițiile legii. Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condițiile legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparțin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.
3.3. Percheziția autoturismelor este procedeul probatoriu ce constă în examinarea exteriorului sau interiorului unui vehicul sau a unui alt mijloc de transport, ori a componentelor acestora când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor.
Potrivit NCPP în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziții a vehiculului vor fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice (de pildă, poliția locală, jandarmeria etc.) procedează la efectuarea acesteia;
Pot efectua percheziții ale vehiculelor în cazul în care există o suspiciune cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, iar prin efectuarea percheziției pot fi descoperite urme ale infracțiunii, corpuri delicte sau orice alte obiecte în legătură cu infracțiunea: comandații de nave sau aeronave pentru infracțiunile săvârșite pe acestea, când navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor și aeroporturilor; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.
Organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii, organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor.
Potrivit NCPP, organele de ordine publică și siguranță națională, pentru
infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege au dreptul de a face percheziții ale vehiculelor în cazul în care infracțiunile pe care au competența de a le constata sunt flagrante.
Date fiind particularitățile acestui procedeu probatoriu, pentru efectuarea unei percheziții a vehiculului nu este necesară emiterea prealabilă a unei ordonanțe ori a unui mandat de percheziție, NCPP făcând referire numai la cazurile în care aceasta se efectuează. Astfel, potrivit art. 92 alin. (1) lit. b) NCPP, avocatul suspectului sau inculpatului nu are dreptul să asiste la efectuarea percheziției vehiculului în cazul infracțiunilor flagrante.
Înainte de începerea percheziției, persoanei al cărei vehicul este percheziționat i se solicită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate; dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziția, cu excepția cazului când se consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme. Activitățile realizate cu ocazia efectuării percheziției vehiculului sunt consemnate într-un proces-verbal care constituie mijloc de probă. Procesul-verbal de percheziție a vehiculului trebuie să cuprindă:
numele și prenumele persoanei al cărei vehicul este percheziționat;
numele, prenumele și calitatea persoanei care a efectuat percheziția;
enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziției;
locul unde este încheiat;
data și ora la care a început și ora la care s-a terminat efectuarea percheziției, cu menționarea oricărei întreruperi intervenite;
descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracțiunii au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie și de persoana al cărei vehicul a fost percheziționat; dacă persoana al cărei vehicul a fost percheziționat nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna. O copie a procesului-verbal se lasă persoanei al cărei vehicul a fost percheziționat obiectele ori înscrisurile ridicate cu ocazia percheziției vehiculului, care constituie mijloace de probă, sunt atașate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârșirii infracțiunii se ridică și sunt conservate; obiectele, înscrisurile și urmele ridicate, care nu sunt atașate la dosar, pot fi fotografiate.
Fotografiile se vizează de organul de urmărire penală și se atașează la dosar. Mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul, până la soluționarea definitivă a cauzei.
Obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin, cu excepția celor care sunt supuse confiscării, în condițiile legii; obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condițiile legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparțin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei
3.4. Percheziția echipamentelor IT
Prin percheziție în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se înțelege procedeul de cercetare, descoperire, identificare și strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea (de pildă, prelevarea probelor digitale – informații electronice cu valoare probatorie stocate sau transmise în format digital – cu privire la o infracțiune, conservarea prin copiere a datelor informatice care conțin urmele infracțiunii în cazul în care există pericolul pierderii ori modificării acestora etc).
Condiții
Percheziția informatică se poate dispune numai dacă există o suspiciune rezonabilă că prin realizarea acestui procedeu probatoriu pot fi descoperite, ridicate sau conservate probe aflate într-un sistem informatic sau pe un suport de stocare a datelor informatice cu privire la săvârșirea infracțiunii pentru care a fost începută urmărirea penală, iar obținerea acestor probe este necesară (și proporțională) pentru buna desfășurare a procesului penal. Înainte de începerea urmăriri penale nu se poate dispune percheziția informatică.
Pentru dispunerea percheziției informatice nu este necesar ca organul de urmărire penală să fi dispus, în prealabil, continuarea urmăririi penale față de suspect sau punerea în mișcare a acțiunii penale.
Autorizarea percheziției informatice
În cursul urmăririi penale, competența de a dispune percheziția informatică aparține judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
Procurorul înaintează cererea prin care se solicită încuviințarea efectuării
percheziției informatice împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi și libertăți; cererea se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților. PotrParticiparea procurorului este obligatorie; Judecătorul dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este întemeiată, încuviințarea efectuării percheziției informatice și emite de îndată mandatul de percheziție. Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul de percheziție informatică trebuie să cuprindă:
denumirea instanței;
data, ora și locul emiterii;
numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul;
perioada pentru care s-a emis mandatul și în cadrul căreia trebuie efectuată
activitatea dispusă;
scopul pentru care a fost emis;
sistemul informatic sau suportul de stocare a datelor informatice care urmează a
fi percheziționat, precum și numele suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
semnătura judecătorului și ștampila instanței
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii de încuviințare a efectuării percheziției informatice nu este supusă căilor de atac.
În cursul judecății, percheziția informatică se dispune de către instanță, din oficiu sau la cererea procurorului, a părților ori a persoanei vătămate. Mandatul de efectuare a percheziției informatice dispuse de instanță se comunică procurorului, care îl va pune în executare.
Punerea în executare a mandatului de percheziție informatică
Organele de urmărire penală trebuie să manifeste o deosebită atenție cu ocazia efectuării percheziției informatice (inclusiv în ceea ce privește numărul sau dimensiunea sistemului informatic, natura rețelei – internet, rețea internă – etc.) pentru a păstra intact conținutul de date al suporturilor de memorie, în scopul evitării alterării sau modificării probei digitale stocate în computer sau în alt mediu de stocare a datelor informatice.
În vederea executării percheziției dispuse, pentru asigurarea integrității datelor informatice stocate pe obiectele ridicate, procurorul dispune efectuarea de copii. Dacă ridicarea obiectelor care conțin datele informatice ar afecta grav desfășurarea activității persoanelor care dețin aceste obiecte, procurorul poate dispune efectuarea de copii, care servesc ca mijloc de probă. Copiile se realizează cu mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea. Extragerea fizică sau logică (bazată pe fișierele de sistem, prin care sunt identificate și recuperate date din fișierele active, șterse sau din spațiul nealocat) a datelor informatice se realizează de pe copia dispozitivului de stocare. Astfel pot fi obținute baze de date, corespondența e-mail, discuțiile tip chat, programele folosite etc.
Este recomandabil ca organele de urmărire penală să procedeze la efectuarea de copii în dublu exemplar, astfel încât un exemplar să poată fi sigilat (proba martor), iar celălalt să fie utilizat pentru a fi extrase datele pe care le conține. Suporturile de memorie pe care se copiază datele sau plicurile sigilate în care acestea sunt păstrate trebuie semnate de către persoanele prezente la percheziție. Totodată, pe plicul sigilat trebuie să se facă mențiunea despre locul și timpul când au fost efectuate actele de procedură în scopul asigurării unicității probei digitale. Organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca percheziția informatică să fie efectuată fără ca faptele și împrejurările din viața personală a celui la care se face percheziția să devină, în mod nejustificat, publice.
Datele informatice identificate cu caracter secret se păstrează în condițiile legii. În cazul în care, cu ocazia efectuării percheziției unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice și sunt accesibile din sistemul sau suportul inițial, procurorul dispune, de îndată, conservarea, copierea datelor informatice identificate și va solicita de urgență completarea mandatului de percheziție informatică.
Percheziția în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează în prezența suspectului ori a inculpatului, căruia i se aduce la cunoștință că are dreptul ca la efectuarea percheziției să participe un avocat. Dacă se solicită prezența unui avocat, începerea percheziției este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează a fi percheziționat. In cazuri excepționale, ce impun efectuarea percheziției de urgență, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat, percheziția poate începe și înainte de expirarea termenului de două ore. De asemenea, persoanei percheziționate i se va permite să fie asistată ori reprezentată de o persoană de încredere;
Potrivit NCPP percheziția în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează de un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, în prezența procurorului sau a organului de cercetare penală.
În urma efectuării percheziției informatice se întocmește un proces-verbal care trebuie să cuprindă:
numele persoanei de la care a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de stocare a datelor informatice ori numele persoanei al cărei sistem informatic este cercetat;
numele persoanei care a efectuat percheziția;
numele persoanelor prezente la efectuarea percheziției
descrierea și enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a datelor informatice față de care s-a dispus percheziția
CAPITOLUL IV
ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE CONSACRATE DE ART. 8 DIN CONVENȚIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
4.1. Considerații introductive
Articolul 8 este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenției care protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului.
Ca membru al unei colectivități individul se bucură de anumite prerogative care-i permit să pretindă respectarea vieții sale private și de familie, a dreptului său la domiciliu și la corespondență.
În sistemul Convenției, caracteristica esențială a tuturor drepturi și libertăți constă în aceea că fiecare text ce le reglementează conține un prim alineat ce le proclamă aproape de o manieră absolută, pentru ca. într-un al doilea alineat al aceluiași text, să fie prevăzute anumite condiții în. care exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus anumitor restricții.
A revenit organelor Convenției, în special Curții, misiunea de a determina atât domeniul de aplicare a drepturilor și libertăților garantate de aceste dispoziții cât și aceea de a preciza conținutul condițiilor în care exercițiul lor poate fi îngrădit de limitările prevăzute de textele ce reprezintă sediul materiei.
Potrivit art. 8 parag. 1, „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale". Textul european își are originea în art. 12 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, potrivit cu care nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa în domiciliul său ori în corespondența sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale; orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. O formulare aproape identică este dată protecției dreptului la viață privată de art. 17 al Pactului internațional privite: la drepturile civile și politice.
Protecția dreptului la viață privată și familială este totuși mult mai eficientă în sistemul Convenției europene. Aceasta deoarece, pe de o parte, tratatul internațional european definește, chiar dacă o face în termeni relativ generali, ingerințele legitime ale autorităților publice în exercițiul acestui drept, pe de altă parte, Convenția instituie un mecanism eficient de control al aplicării dispozițiilor sale, asigurat în prezent de Curtea Europeană și de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei.
Tootdată, s-a observat, că în mod deosebit în privința art. 8, organele Convenției au făcut o interpretare dinamică și evolutivă a dispozițiilor sale, adaptată mereu evoluției moravurilor și necesităților sociale; principiul de interpretare definit de Curte încă din anul 1978 și reluat ulterior adeseori înjurisprudențasa, ce definește Convenția ca „un instrument viu ce are a fi interpretat în lumina condițiilor de viață actuale”, își găsește deplina ilustrare în jurisprudența organelor sale privitoare la dreptul la respectul vieții private și de familie, la domiciliu și la corespondență.
Natura obligațiilor impuse statelor de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor omului
Simpla lectură a art. 8 conduce la o primă constatare:: respectul dreptului la viață privată, la viață familială, respectul domiciliului unei persoane și al secretului corespondenței sale impun, în primul rând, obligații negative din partea autorităților statale, anume de a nu face ceva de natură a stânjeni exercițiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute – persoanele fizice sau entitățile sociale care le pot invoca.
În esență, consacrarea dreptului la respectarea vieții private și familiale urmărește apărarea individului împotriva oricărei ingerințe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigură însuși conținutul acestui drept, care au fost precizate în jurisprudența europeană în materie.
Este adevărat că se recunoaște dreptul autorităților naționale de a incrimina anumite fapte care țin de viața privată, cum ar fi, spre exemplu, exploatarea unor persoane vulnerabile din cauza vârstei sau stării lor fizice ori psihice, dar Curtea Europeană este competentă să controleze dacă dispozițiile naționale în discuție sau modul lor de aplicare de către autoritățile competente se circumscriu unui cadru care, într-o societate democratică, poate fi socotit necesar pentru atingerea scopului în vederea căruia au fost adoptate.
De asemenea, Curtea a admis că existența unor dispoziții legislative care acordă autorităților publice posibilitatea de a intercepta corespondența, trimiterile poștale sau conversațiile telefonice, deși constituie ingerințe în exercițiul dreptului la viață privată, în anumite situații excepționale pot să se dovedească necesare într-o societate democratică, din moment ce sunt destinate să apere securitatea națională, ordinea publică sau să prevină săvârșirea unor fapte penale.
Impunerea numai a unor obligații negative autorităților statale, care să apere individul împotriva ingerințelor de orice natură ale autorităților publice în sfera vieții sale private nu este suficientă pentru garantarea efectivă a tuturor componentelor acesteia, astfel cum sunt enumerate în art. 8 al Convenției. Adeseori instanța de contencios european al drepturilor omului a subliniat că art. 8 reclamă din partea statelor îndeplinirea unor obligații pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieții private și familiale, care pot implica și necesitatea adoptării de măsuri de protecție a vieții private, chiar cu privire la relațiile dintre indivizi. Așa fiind, fiecare stat contractant este ținut să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient care să aibă ca scop tocmai îndeplinirea acestor obligații pozitive care îi incumbă pe temeiul art. 8 al Convenției.
Și în domeniul asigurării respectării efective a drepturilor garantate de textul analizat Curtea a arătat că frontiera între obligațiile pozitive și cele negative ale statelor „nu se pretează la o definiție precisă, dar principiile aplicabile sunt comparabile”. În jurisprudența instanței europene, sfera obligațiilor ce revin statelor pe temeiul art. 8 din Convenție este deosebit de largă, raportată la toate valorile pe care ea le-a determinat ca fiind apărate de textul Convenției.
Statelor le revine obligația pozitivă de a adopta măsuri legislative de natură a asigura respectarea integrității fizice a persoanelor supuse unor intervenții medicale, spre a nu le expune unor consecințe grave ce ar putea rezulta din asemenea intervenții, obligația de a asigura respectarea dreptului la viață privată a copilului minor, protejarea integrității sale fizice și morale primând asupra unor „exigențe de confidențialitate” de care sunt ținuți furnizorii de acces la Internet sau obligația a acelei persoane pe plan juridic.
De asemenea, cu privire la efectuarea perchezițiilor domiciliare, instanța europeană a decis că statele contractante au obligația pozitivă de a adopta măsuri procedurale de natură a preveni abuzul autorităților, iar dacă este vorba despre efectuarea lor la cabinetul unui avocat, asemenea măsuri trebuie să asigure garantarea secretului profesional.
În orice caz, fie că este vorba despre obligațiile pozitive impuse statelor contractante de art. 8 din Convenție, fie că avem în vedere pe cele negative, sunt de reținut două idei: acestea trebuie să asigure realizarea unui just echilibru între interesele individuale și cele ale societății, luate în ansamblul ei, pe de o parte; pe de altă parte, în ambele ipoteze, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în îndeplinirea acestor obligații, marjă care este supusă controlului Curții.
Astfel, într-o cauză în care reclamanta a invocat încălcarea dreptului ei la viață privată prin supravegherea exercitată de către detectivii unei companii de asigurări, Curtea a constatat că legislația statului în discuție, respectiv Elveția, asigura o protecție eficace acestui drept atât pe plan penal, cât și pe plan civil, prin căile de atac aflate la dispoziția celui ce pretinde o încălcare a dreptului său la viață privată și prin sancțiunile prevăzute de normele naționale în ipoteza în care instanțele ar constata eventuala sa încălcare.
Reclamanta a făcut uz de aceste căi, dar „recursurile” sale i-au fost respinse.
Instanța europeană a reținut că judecătorii naționali au făcut o analiză aprofundată a intereselor concurente ce există între asigurător și reclamantă; compania de asigurări avea obligația de a verifica dacă cererea de indemnizare făcută de asiguratul lezat era justificată, această verificare fiind efectuată în interesul ansamblului colectivității de persoane asigurate.
Jurisdicțiile naționale au considerat că asigurătorul avea dreptul de a efectua anchete private și că asiguratul lezat era obligat să colaboreze la stabilirea stării de fapt în discuție și să accepte ca anumite investigații să poată fi făcute de companie chiar fără știrea sa, atunci când o asemenea metodă se impunea prin raportare la scopul urmărit de companie.
În speță, investigațiile incriminate au fost efectuate de pe domeniul public și s-au limitat la a se constata dacă reclamanta era capabilă să se miște; ele vizau numai prezervarea drepturilor patrimoniale ale companiei de asigurări, recunoscându-se astfel interesul preponderent al asigurătorului, fără atingerea personalității victimei. De aceea, Curtea a ajuns la concluzia că, în cauză, statul pârât și-a îndeplinit obligațiile pozitive inerente respectării efective a dreptului la viață privată atât la nivel legislativ, cât și pe plan jurisdicțional.
Respectarea dreptului la domiciliu
Noțiunea de domiciliu
Articolul 8 din Convenția europeană a depturilor omului protejează distinct dreptul la domiciliu. În jurisprudența sa consacrată analizei aplicării dispozițiilor art. 8 privitoare la apărarea acestui drept, Curtea a statuat în sensul că dreptul la domiciliu privește siguranța și bunăstarea persoanei. În definitiv, toate celelalte drepturi menționate de art. 8 sunt legate, în principiu, de dreptul la domiciliu. Într-adevăr, de regulă, viața privată a persoanei se dezvoltă prin raportare la domiciliul ei; aceeași este situația împlinirii vieții de familie, după cum adeseori exercițiul dreptului la corespondență este legat tot de domiciliul persoanei. De asemeena, jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului a extins noțiunea de „domiciliu” la locul unde o persoană își desfășoară activitatea profesională, iar recent ea a decis că, în anumite limite, noțiunea de „domiciliu”, în sensul art. 8, poate privi sediile și agențiile unei societăți comerciale. Toate aceste elemente caracterizează sfera intimității vieții unei persoane fizice sau sfera activității specifice a unei persoane juridice, care trebuie protejate împotriva oricărei ingerințe exterioare.
Așadar, noțiunea de domiciliu, în sensul Convenției, nu se suprapune peste accepțiunile pe care ea le are în sistemele de drept intern al statelor semnatare. De altfel, cuvântul „home”, utilizat de versiunea engleză a Convenției, are o semnificație mult mai largă în dreptul englez decât termenul de „domiciliu” din dreptul continental'. Ea nu reprezintă numai locuința statornică și principală a unei persoane și nici numai un atribut de identificare a persoanelor fizice și juridice. Suntem din nou în prezența unei noțiuni „autonome”, în sensul Convenției.
Extinderea noțiunii de domiciliu
Autonomia acestei noțiuni nu semnifică însă ignorarea accepțiunii ei clasice, anume locul unde o persoană trăiește în mod permanent; este ceea ce, îndeobște, se înțelege prin noțiunea de „domiciliu" și în sensul art. 8 din Convenție.
Jurisprudența europeană a extins noțiunea de „domiciliu”, aceasta fiind considerată aplicabilă și în alte situații. Astfel, fosta Comisie a recunoscut posibilitatea invocării dreptului la domiciliu pentru o casă pe care reclamanții, deși locuiau în mod statornic în Londra, o aveau în insula anglo-normandă Guernesey din Marea Mânecii, casă pe care proprietarii o părăsiseră de aproape 18 ani pentru a o ănchiria și în care autoritățile locale le-au refuzat reinstalarea la împlinirea vârstei de pensionare. Pe de altă parte ea a considerat că ar însemna „forțarea” acestei noțiuni prevăzute de art. 8 din Convenție, adică interpretarea ei extensivă, dacă s-ar considera că ea ar include un teren pe care reclamantul are intenția să-și construiască o casă sare a se instala în ea. Cu atât mai puțin, noțiunea de „domiciliu” ar putea include o regiune a unui stat în care acesta a crescut și unde se găsesc originile lâmiliei sale, dar în care el nu mai trăiește de multă vreme.
O interesantă extindere a noțiunii de „domiciliu" în sensul art. 8 a fost Bcută de Curte în privința biroului sau cabinetului unei persoane care exercită o profesiune liberală.
În cauza Niemietz c/Allemagne reclamantul, avocat, s-a plâns că percheziția efectuată de autoritățile judiciare la cabinetul său constituie o ingerință nejustificată a acestora în exercițiul dreptului său la domiciliu, protejat de art. 8 din Convenție.
În fața Curții, guvernul german a susținut că nu poate fi vorba despre o asemenea ingerință, deoarece art. 8 trebuie interpretat în sensul că domiciliul este legat de viața privată a unei persoane, nu și de locul unde aceasta își exercită profesia. Altfel spus, un local profesional al unei anumite persoane nu ar intra în domeniul de aplicare a textului art. 8 din Convenție. Instanța de contencios european al drepturilor omului a arătat că noțiunea de „home” ce figurează în versiunea engleză a art. 8 permite să se admită că, în anumite state contractante, noțiunea de „domiciliu” se extinde și la locale profesionale.
În concepția Curții, o asemenea interpretare este perfect compatibilă și cu versiunea franceză a textului, deoarece termenul de „domiciliu” are o conotație mai largă decât „acasă” și poate, astfel, îngloba, spre exemplu, biroul unei persoane care exercită o profesiune liberală.
Aceasta deoarece, stabilirea unor distincții precise s-ar putea dovedi dăunătoare:o persoană poate desfășura „acasă” activități legate de o profesie sau de operații comerciale, iar la birou sau în localul comercial activități de ordin personal.
Așa fiind, localul profesional poate intra în noțiunea de „domiciliu”, în sensul art. 8 al Convenției. De asemenea, în cauza Chappell c/Royaume-Uni, Curtea a considerat că o percheziție efectuată la domiciliul unei persoane fizice, care este simultan și sediul unei societăți comerciale pe care ea o controlează prin participarea sa la capitalul social al societății, constituie o ingerință în exercițiul dreptului la domiciliu.
Tot astfel, jurisdicția europeană a statuat ca fiind o ingerință în dreptul reclamanților la „corespondență” și la „domiciliu” confiscarea și copierea de către organele de cercetare penală a datelor electronice conținute pe discul dur al unor echipamente de același gen aflate în locuința reclamantului, care era și sediul societății comerciale al cărui administrator era.
Extinderea noțiunii de domiciliu cu privire la persoanele juridice
În ultimele două cazuri analizate prezentate anterior, care marchează, în mod evident, o evoluție a noțiunii de „domiciliu” în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului, este vorba despre persoane fizice care-și desfășoară activitatea în localuri profesionale sau comerciale. Altfel spus, Curtea a decis că suntem în prezența unui drept la domiciliu apărat de Convenție, chiar dacă domiciliul însemna un local profesional sau comercial; titularul său este o persoană fizică.
Recent ea a fost confruntată cu problema de a se ști dacă noțiunea de „domiciliu” în sensul art. 8 poate fi extinsă la sediul persoanei juridice, în cauza Société Colas Est et autres c/France. Datele speței au devenit interesante mai ales că ele au dat naștere unei soluții ce reprezintă un pas înainte în interpretarea noțiunii discutate.
Astfel, un sindicat național de societăți a denunțat existența unor practici ilicite ale mai multor mari societăți anonime de construcții, ceea ce a determinat organele competente să decidă efectuarea unei anchete administrative de amploare asupra comportamentului acestor societăți; printre acestea figurau și cele 3 societăți reclamante din speță. Agenți specializați s-au deplasat simultan în 57 de societăți situate în 17 departamente ale Franței și, fără autorizarea responsabililor acestora, au ridicat mii de documente, operație urmată de investigații complementare. Întreaga anchetă s-a desfășurat pe temeiul reglementării în materie datând din anul 1945, care, în asemenea situații, nu prevede necesitatea unei autorizări judiciare pentru ridicarea de documente ale societăților supuse controlului.
Ancheta a permis punerea în evidență a existenței unor înțelegeri ilicite ale societăților în cauză și a altor fapte de natură să contravină normelor de concurență comercială. Așa fiind, Consiliul Concurenței a aplicat tuturor societăților, deci și celor
3 societăți reclamante, amenzi severe.
Deciziile autorității de concurență au fost atacate la curtea de apel competentă, care le-a menținut; recursul în casație a fost admis pentru vicii de formă a deciziei primei instanțe.
În fața curții de apel învestite cu rejudecarea cauzei, societățile reclamante au cerut anularea amenzilor aplicate, printre altele și pentru că perchezițiile s-au făcut cu încălcarea dreptului lor la domiciliu, protejat de art. 8 din Convenție, deoarece nu a existat o autorizație judiciară în acest sens. Curtea de apel care a rejudecat cauza a considerat că dispozițiile privitoare la protecția dreptului la domiciliu și la viață privată a reclamantelor nu sunt aplicabile, deoarece, pe temeiul dispozițiilor legii franceze în materie, agenții de control pot cere și urmări documente în mâinile oricui s-ar afla, spre a-și îndeplini misiunea; ei au dreptul de a li se comunica documente, astfel că în cursul anchetei administrative declanșate, nu s-a efectuat o percheziție care, într-adevăr, impunea o autorizare judiciară. Noul recurs în casație a fost respins cu aceeași motivare.
Epuizând toate căile de atac și, mai ales, invocând în fața jurisdicțiilor interne, în substanță, încălcarea dreptului apărat prin Convenție, reclamantele s-au adresat Curții europene, susținând că efectuarea perchezițiilor amintite le-a încălcat dreptul la domiciliu, astfel cum acesta este protejat de art. 8 din Convenție. Guvernul s-a apărat prin a spune că, într-adevăr, în jurisprudența sa anterioară, Curtea a precizat că domiciliul profesional beneficiază de protecția istituită prin art. 8, dar de fiecare dată a fost vorba de localuri în care își exercitau activitatea profesională persoane fizice.
De aceea, dacă s-ar admite că art. 8 ar fi aplicabil și cu privire la sediile unor societăți anonime, reclamantele în cauză, s-ar ajunge la o interpretare deosebit de extensivă a acestei dispoziții din Convenție. Dacă este adevărat că persoanelor juridice li se poate recunoaște, potrivit Convenției, drepturi similare celor recunoscute persoanelor fizice, a adăugat guvernul, totuși persoanele juridice nu ar putea pretinde dreptul la protecția localurilor lor comerciale „cu aceeași intensitate cu care o persoană fizică își apără domiciliul său profesional”.
În analiza sa cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) în cauza analizată, Curtea a reamintit, mai întâi, jurisprudența sa privitoare la cuprinderea domiciliului profesional al persoanelor fizice în noțiunea de „domiciliu”, în sensul Convenției. În al doilea rând, Curtea a reiterat un principiu degajat din jurisprudența sa, potrivit cu care Convenția este un instrument viu, care trebuie întotdeauna interpretat în lumina condițiilor de viață actuale, prezente”.
În al treilea rând, Curtea a subliniat că, dacă este vorba despre drepturi ale unor societăți comerciale în sens larg, drepturi care sunt recunoscute de Convenție, ea a admis în jurisprudența sa nu numai că acestea pot fi titulare ale dreptului la un proces echitabil, dar, pe temeiul art. 41, instanța europeană a consacrat dreptul lor de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a faptului că nu au beneficiat de un asemenea proces.
De aceea, pe baza aceleiași adaptări dinamice a Convenției, Curtea a statuat în sensul că este timpul a se recunoaște, în anumite circumstanțe, că drepturile garantate de art. 8 al Convenției pot fi interpretate că includ, pentru o societate, dreptul la respectul sediului său social, al agențiilor sale sau al localurilor sale profesionale. La toate aceste argumente ale Curții, mai poate fi putem adăuga unul: art. 8 vorbește despre orice persoană care are dreptul la domiciliu, fără a distinge între persoane fizice și juridice.
Atingeri aduse dreptului la domiciliu
Ingerințele autorităților statale care pot avea semnificația unei atingeri a dreptului la domiciliu pot fi foarte diverse. Adeseori, ele privesc confiscarea ori confiscarea de documente în cadrul unor proceduri administrative sau asimilate acestora, ca în speța prezentată anterior, sau de percheziții judiciare.
Desigur, asemenea operațiuni pot fi efectuate de către autoritățile statale competente, dar cu respectarea dispozițiilor legale interne care, la rândul lor, trebuie să fie conforme prevederilor Convenției. Astfel, Curtea a decis că perchezițiile domiciliare efectuate de agenți vamali în cadrul urmăririi angajate pentru săvârșirea de infracțiuni la regimul vamal constituie o ingerință în dreptul la viiată privată în exercițiul dreptului la domiciliu, ca și „vizitele domiciliare” și confiscarea unor documente de la un cabinet de avocați.
La fel, fosta Comisie a statuat în sensul că ridicarea unor bunuri de la domiciliul reclamantului, în absența sa, constituie o ingerință în dreptul lui la domiciliu. De asemenea, ea a decis că art. 8 poate fi interpretat în sensul că impune unui stat obligația de a lua măsuri pozitive spre a proteja dreptul la domiciliu al unei persoane și șicanate rersistent și grav de către un terț.
Respectul dreptului la domiciliu nu poate, ca principiu, să fie contrapus respectului dreptului de proprietate asupra bunurilor cuiva, bunăoară când acesta din urmă a fost dobândit pe cale testamentară. Astfel, fosta Comisie a decis că, din moment ce o persoană este somată să părăsească locuința atribuită prin testament altor membri ai familiei, chiar dacă este de natură să constituie o ingerință în exercițiul dreptului de respect al domiciliului, o asemenea ingerință este necesară protecției drepturilor altuia și este prevăzută de art. 8 parag. 2 al Convenției.
La rândul ei, Curtea europeană a considerat că reprezintă încălcări ale
dreptului la domiciliu garantat de art. 8 §1 din Convenție imposibilitatea juridică în care se afla reclamantul de a radia din registrul de locatari un fost proprietar al apartamentului dobândit de el, acesta din urmă nefiind în măsură să facă dovada noului său „domiciliu permanent”, pătrunderea forțelor speciale de poliție „cagulate și înarmate” în domiciliul reclamantului spre a-i notifica inculparea sa, fără a fi nevoie de o asemenea „desfășurare” de forțe polițienești”, expulzarea unui locatar dintr-o „locuință socială" în cadrul unei
„proceduri sumare", neînsoțită de garanții procedurale adecvate și altele.
Limitări ale drepturlui garantate de art. 8 din Convenție
Convenția garantează drepturi și libertăți ale persoanelor care se exercită într-un cadru social, organizat de statele contractante teritoriul lor. Acestea trebuie să aibă în vedere ca punerea în valoare a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale, deci și a celor prevăzute de Convenție, să se facă în așa fel încât să fie în concordanță nu numai cu interesele individuale ale titularilor lor, dar și în conformitate cu interesul general al
societății. Cu privire la drepturile apărate de Convenție, se știe că unele, cum ar fi dreptul la viață și la a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degradante, sunt socotite intangibile, deoarece nu comportă nicio derogare, pe când altele, printre care dreptul la viață privată, de familie, la domiciliu și la corespondență, libertatea de asociere, de informare și exprimare, de gândire, de conștiință și de religie sunt denumite condiționale, având în vedere împrejurarea că pot cunoaște anumite limitări.
Aceste limitări își au originile în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată sub egida O.N.U. Astfel, art. 21 pct. 2 al Declarației prevede că „în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al cunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării penerale într-o societate democratică”.
De asemenea, o prevedere generală de limitare a drepturilor înscrise într-un alt instrument internațional în materie este cea prevăzută de art. 4 al Pactului O.N.U. relativ la drepturile economice, sociale și culturale, potrivit cu care statele parte la acest pact recunosc faptul că exercitarea drepturilor pe care le reglementează nu poate fi supusă decât la limitările prevăzute de lege, numai în măsura în care asemenea limitări sunt compatibile cu natura acestor drepturi și exclusiv în vederea promovării runăstării generale într-o societate democratică.
S-a observat, că aceste două instrumente internaționale, lipsite de un control jurisdicțional, constituie programe pentru statele membre; acestease angajează în fața comunității internaționale să realizeze progresiv adoptarea de legi naționale care să asigure recunoașterea și respectarea drepturilor pe care tratatele internaționale evocate le reglementează.
Dimpotrivă, asemănător Convenției europene a drepturilor omului, alte tratate internaționale în materie, precum Pactul internațional O.N.U. privitor la drepturile civile și politice și Convenția interamericană privitoare la drepturile omului, care prevăd și modalități de control al respectării acestor drepturi de către autoritățile statelor semnatare accesibile direct persoanelor care aleg încălcarea lor, conțin dispoziții care reglementează restrângerile ce pot fi aduse de autoritățile statale fiecăruia dintre drepturile astfel protejate.
Drepturile reglementate de art. 8 al Convenției europene sunt incluse în categoria drepturilor condiționale, deoarece, potrivit celui de-al doilea paragraf al acestui text. este permisă ingerința unei autorități publice în limita în care o asemenea ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii (publice) și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei (publice), ori protejarea drepturilor și intereselor altor persoane.
Așadar, pentru a fi conformă cu dispozițiile Convenției, ingerința autorităților statale în exercițiul drepturilor protejate de art. 8 trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să apară ca necesară într-o societate democratică.
În același timp, este limpede că ingerința statală trebuie să privească un drept apărat de Convenție, adică să intre în domeniul de aplicație ratione materiae al acesteia. De asemenea, jurisprudența europeană a mai adăugat o condiție, și anume ingerințele exercitate să fie proporționale cu scopul urmărit.
CAPITOLUL V
ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND PERCHEZIȚIA
Regimul juridic aplicabil percheziției în cadrul Uniunii Europene
În prezent, legislațiile țărilor Uniunii Europene prezintă diferențe notabile de la un stat la altul în materia percheziției.
Astfel, în unele state măsura poate fi dispusă doar în cazul comiterii unor infracțiuni grave, în timp ce alte state prevăd o gamă mai largă de infracțiuni în prezența cărora poate fi efectuată percheziția.
4.1.1. Franța
Percheziția nu este definită în sistemul de drept francez, dar unele sentințe penale ale instanțelor, care interpretează legea, o prezintă ca fiind căutarea în interiorul unui loc închis sau la domiciliul unei persoane, de probe sau indicii care să permită stabilirea existenței unei infracțiuni sau pentru identificarea autorului ei.
Percheziția reprezintă „actul de anchetă sau de instrucție ce constă în inspectarea minuțioasă efectuată de un judecător sau de un ofițer de poliție în locurile în care se pot găsi elemente de probă ale unei infracțiuni (cel mai adesea, domiciliul unui suspect)”.
Legea protejează în mod particular domiciliul, interzicând-cu anumite excepții- perchezițiile nocturne. Noțiunea de domiciliu este largă, înțelegându-se toate locurile de reședință posibile-de exemplu, o cameră de hotel sau un birou-unde persoana care locuiește sau nu acolo în mod efectiv, are dreptul de a considera aceste locuri ca fiind domiciliul ei, oricare ar fi titlul, dreptul de deținere al spațiului de locuit și destinația dată imobilului. Nu sunt în schimb incluse în noțiunea de domiciliu autoturismele, atelierele, artizanale sau industriale, magazinele .
Perchezițiile domiciliare nu pot fi efectuate fără consimțământul expres al persoanei la domiciliul căreia au loc aceste operațiuni. Consimțământul trebuie să facă obiectul unei declarații scrise a celui în cauză, iar dacă acesta nu știe să scrie, este făcută mențiunea în procesul-verbal cu privire la consimțământul său.
Dacă necesitățile unui proces penal referitor la o crimă sau un delict sancționat de lege cu o pedeapsă de cel puțin 5 ani închisoare impun efectuarea unei percheziții, judecătorul de instrucție al tribunalului de mare instanță poate să hotărască, la cererea Procurorului Republicii, prin decizie scrisă și motivată, ca percheziția să fie efectuată fără consimțământul persoanei la domiciliul căreia urmează să aibă loc.
Sub sancțiunea nulității, judecătorul de instrucție stabilește încadrarea juridică a infracțiunii ale cărei probe sunt căutate și adresa unde urmează a se efectua percheziția domiciliară. Decizia de efectuare a percheziției domiciliare este motivată prin referire la elementele de fapt și de drept care justifică necesitatea percheziției.
Operațiunile sunt efectuate sub controlul magistratului care le-a autorizat și care poate să se deplaseze la locurile efectuării percheziției pentru a veghea la respectarea dispozițiilor legale. Perchezițiile nu pot avea, sub sancțiunea nulității, un alt scop decât cercetarea și constatarea infracțiunilor arătate în decizia judecătorului de instrucție. Cu toate acestea, faptul că în urma efectuării percheziției sunt descoperite alte infracțiuni decât cele arătate în decizia judecătorului, nu constituie o nulitate a procedurilor incidente.
Judecătorul de instrucție poate deci să participe la efectuarea perchezițiilor domiciliare, oricare ar fi localizarea lor pe teritoriul național.
Procurorul Republicii poate de asemenea să anunțe judecătorul de instrucție de la tribunalul de mare instanță în jurisdicția căruia percheziția trebuie să aibă loc, prin intermediul Procurorului Republicii din acea jurisdicție.
Agentul însărcinat cu executarea mandatului de percheziție nu poate pătrunde în locuința unei persoane înainte de ora 06.00 și nici după orele 21.00. El poate fi însoțit de forțe suficiente pentru ca persoana percheziționată să nu se poată sustrage legii. Totuși, prin derogare de la perioada de timp în care se pot efectua percheziții, în anumite legi sunt permise perchezițiile domiciliare nocturne în cazul infracțiunilor de terorism, trafic de droguri, deținere de arme și explozivi în mod ilegal etc. Pentru aceste percheziții nocturne sunt necesare autorizațiile emise de judecătorul de instrucție sau de judecătorul de libertăți și detenție.
Judecătorul de instrucție poate participa la efectuarea perchezițiilor și dă avizul Procurorului Republicii, care are posibilitatea să-i însoțească. Judecătorul de instrucție este întotdeauna asistat de un grefier, care întocmește un proces-verbal cu operațiile efectuate.
Percheziția prezintă anumite particularități atunci când este efectuată la domiciliul unui avocat, notar, medic, la sediul unei instituții de presă sau comunicații.
Astfel perchezițiile efectuate la un cabinet de avocatură sau la domiciliul unui avocat nu se pot efectua decât de către magistrat și în prezența decanului baroului de avocați sau a delegatului său, în urma unei decizii motivate luată de magistrat, care indică natura infracțiunii asupra cărora se desfășoară investigațiile, motivele care justifică efectuarea percheziției și scopul acesteia. Magistratul care efectuează percheziția veghează ca investigațiile efectuate să nu aducă atingere exercitării profesiei de avocat.
Perchezițiile efectuate în sediile unor instituții de presă sau de comunicații audiovizuale nu pot fi efectuate decât de un magistrat, care veghează ca investigațiile efectuate să nu aducă atingere profesiei de jurnalist și să nu constituie un obstacol sau să producă întârzieri nejustificate în difuzarea informației.
Perchezițiile efectuate în cabinetul medicului, notarului sunt efectuate de magistrat și în prezența persoanei responsabile de ordinul sau organizația profesională căreia îi aparține cel în cauză sau a reprezentantului său.
Persoana la domiciliul căreia are loc percheziția trebuie să fie prezentă, iar în lipsa sa ofițerii de poliție judiciară trebuie să asigure prezența a doi martori asistenți, care să nu facă parte din același organ din care fac ei parte.
Obiectele și documentele care se impun a fi ridicate cu ocazia efectuării percheziției sunt inventariate și sigilate în prezența persoanei ori a martorilor, care semnează procesul-verbal de percheziție.
Perchezițiile sunt efectuate în toate locurile unde se pot găsi obiecte sau date informatice, a căror descoperire ar fi utilă pentru aflarea adevărului în cauză.
Textul de lege nu reglementează în mod expres percheziția corporală, pentru aplicarea sa sunt practici judiciare și interpretări ale legii. Palparea de siguranță a unei persoane este practica cea mai des folosită și care se poate efectua indiferent de loc și timp. Ea privește în principal prevenirea stărilor de pericol și descoperirea de către polițiști a armelor, drogurilor sau a altor obiecte deținute ilegal de către o persoană.
În caz de delict sau crimă flagrantă, polițiștii pot percheziționa un vehicul dacă sunt motive plauzibile să suspecteze conducătorul sau pasagerul unui vehicul de comiterea sau tentativa comiterii unei infracțiuni, în calitate de autor sau complice.
5.1.2. Germania
În cuprinsul art.13, pct.2 din Constituția Germaniei se prevede faptul că “perchezițiile pot fi ordonate numai de judecător, iar în caz de primejdie prin întârziere și de alte organe prevăzute de legi și pot fi efectuate numai în formele prevăzute de ele.”
Codul de Procedură Penală prevede perchezițiile la domiciliul persoanei suspecte și perchezițiile la domiciliul altor persoane.
Potrivit prevederilor legii se poate proceda la percheziția domiciliară, corporală și a obiectelor sau valorilor persoanei suspecte de comiterea unei infracțiuni, de participarea la comiterea unei infracțiuni, de a fi facilitat sustragerea sau fuga persoanelor urmărite, de a fi autorul unei tăinuiri, ascunderi de bunuri provenite din infracțiuni, dacă este vorba de arestarea acelei persoane. Percheziția are loc și dacă efectuarea ei poate conduce la descoperirea și obținerea de probe în cauză.
Perchezițiile la domiciliul altor persoane au loc în una din următoarele situații: arestarea inculpatului, căutarea urmelor infracțiunii comise, punerea sub sechestru sau ridicarea unor bunuri și doar dacă există probe sau indicii care să ducă la concluzia că persoana, urmele sau obiectele căutate se găsesc în locurile unde urmează a se efectua percheziția.
În situația în care se impune arestarea unui inculpat împotriva căruia există probe certe că a comis o infracțiune, se poate de asemenea proceda la percheziționarea imobilului unde domiciliază de drept inculpatul, dar și a altor locuri, dacă sunt situate într-o clădire unde există indicii că s-ar ascunde inculpatul.
Imobilele de locuit, localurile comerciale și proprietățile închise nu pot face obiectul unei percheziții nocturne, decât în cazul săvârșirii unei infracțiuni flagrante, în caz de urgență sau pentru urmărirea și prinderea unui deținut evadat. Această limitare nu se aplică locurilor accesibile pe timp de noapte publicului sau cunoscute ca ascunzători, refugii sau locuri de reuniune, de întâlnire a persoanelor condamnate penal, locurilor cunoscute ca depozite pentru lucrurile obținute prin săvârșirea de infracțiuni sau localuri folosite pentru organizarea de jocuri de noroc, traficul ilicit de stupefiante, de armament sau pentru practicarea prostituției.
În înțelesul legii, perioada de noapte este cuprinsă între orele 21.00-04.00 de la 1 aprilie la 30 septembrie ale anului calendaristic și între orele 21.00-06.00 de la 1 octombrie la 31 martie.
Perchezițiile nu pot fi ordonate decât de către judecător, iar în caz de mare urgență de către Ministerul Public și auxiliarii săi. Atunci când percheziția unui imobil de locuit, a unui local comercial sau a unei proprietăți închise sunt efectuate în lipsa judecătorului sau a Ministerului Public, este necesar să se apeleze, dacă este posibil, la un funcționar municipal sau la doi cetățeni din localitatea pe teritoriul căreia percheziția este efectuată. Cetățenii localității la care s-a apelat pentru a participa la efectuarea percheziției nu trebuie să fie nici funcționari de poliție, nici funcționari auxiliari ai Ministerului Public.
Atunci când este necesară efectuarea unei percheziții într-o instituție publică cu acces limitat sau într-o clădire aparținând parlamentului, este necesară autorizarea parlamentului pentru efectuarea percheziției.
O asemenea cerință nu este necesară atunci când percheziția urmează să aibă loc în imobile ocupate exclusiv de alte persoane decât de militari.
Proprietarul imobilului sau locuinței, posesorul obiectelor unde se efectuează percheziția are dreptul să asiste la desfășurarea operațiunilor. Dacă persoana este absentă, este necesar să se apeleze, dacă este posibil, la reprezentantul său, la un părinte major, la un ocupant al imobilului sau la un vecin.
Scopul percheziției trebuie să fie arătat proprietarului imobilului sau posesorului obiectelor, iar în absența acestora, persoanelor la care se apelează, înainte de începerea operațiunii.
La terminarea percheziției, persoana la domiciliul căreia s-a efectuat percheziția poate cere să-i fie înmânat un document scris, în care să se menționeze obiectul percheziției și infracțiunile pentru care este cercetată. Persoana poate de asemenea să solicite să-i fie remis un inventar al obiectelor ridicate de la domiciliul său.
Atunci când sunt descoperite obiecte fără o legătură directă cu cauza, dar despre care sunt indicii că provin din săvârșirea de infracțiuni, acestea sunt la rândul lor ridicate. Ministerul Public trebuie să fie anunțat de îndată cu privire ia ridicarea acestor bunuri.
Obiectele sechestrate sau ridicate trebuie să fie individualizate, prin descrierea caracteristicilor fiecăruia, pentru evitarea confuziilor, după care se sigilează.
Competența examinării documentelor persoanei percheziționate aparține Ministerului Public. Alți funcționari nu sunt abilitați să procedeze la examinarea documentelor decât dacă persoana care are drepturi asupra lor consimte acest lucru.
Spania
Constituția Spaniei, în cuprinsul art.18, pct.2 prevede faptul că domiciliul este inviolabil, și că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul unei persoane fără consimțământul acesteia sau în baza unei hotărâri judecătorești, cu excepția infracțiunilor flagrante.
Codul de procedură penală, consfințind principiul inviolabilității domiciliului, prevede că „nimeni nu poate pătrunde în domiciliul unui cetățean spaniol sau străin rezident în Spania, fără consimțământul acestuia, în afară de cazurile și modurile prevăzute de lege”.
Judecătorul de la tribunalul care judecă procesul penal în cauză va putea să ordone percheziția domiciliară, pe timp de zi sau noapte, în toate imobilele și locurile publice, oriunde ar fi situate pe teritoriul țării, dacă există indicii că la locul efectuării percheziției se găsesc persoane urmărite, obiecte sau instrumente corp delict și cărți sau documente care pot servi la descoperirea și aflarea adevărului.
Înainte de începerea percheziției sau confiscării, anchetatorul va emite un ordin în acest sens, în care va solicita ca obiectele și documentele ce au relevanță penală să fie predate sau, după caz, va preciza locul în care un infractor se ascunde.
Pe timpul efectuării percheziției, anchetatorul are dreptul de a deschide spații sau locuri de depozitare închise sau pe care posesorul refuză sa le deschidă. Anchetatorul va evita totuși cu ocazia percheziției să deterioreze încuietori, uși sau alte obiecte.
Anchetatorul are dreptul de a interzice persoanelor care sunt prezente în spațiile sau locurile care urmează sa fie percheziționate ori persoanelor care care au ajuns în locurile în cauză să părăsească acele spații sau locuri sau să comunice între ele pe timpul desfășurării percheziției.
Anchetatorul va lua măsuri pentru ca amănuntele din viața intimă a persoanelor percheziționate și care sunt descoperite cu acest prilej să nu devină publice.
Percheziția în Statele Unite ale Americii
Sistemul juridic american are la bază o structură de tip federalist.
Procedura percheziției este prevăzută în cadrul Reglementărilor federale de procedură penală. Reglementările sunt promulgate de către Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, în conformitate cu autoritatea conferită prin Constituție. Datorită faptului că sistemul juridic se bazează pe dreptul anglo-saxon (common law), reglementările sunt formulate în sens larg și stabilesc principiile de bază care sunt apoi aplicate pentru rezolvarea fiecărui caz în parte .
Reglementarea 41 din Reglementările federale de procedură penală stabilește procedurile necesare pentru percheziționarea persoanelor și a proprietăților, precum și pentru confiscarea oricăror bunuri în cadrul acestor percheziții. Aceasta prevede autoritatea de a emite mandate, persoanele sau proprietățile supuse confiscării, modul în care se obține un mandat, procedura emiterii mandatului și obligația de executare și remitere a mandatului, precum și moțiunile pentru restituirea bunurilor și cele pentru reținere.
Astfel, ofițerul de poliție federal poate solicita emiterea unui mandat de către judecătorul care are autoritatea conferită de lege. Mandatele sunt emise în următoarele scopuri: descoperirea de probe privind comiterea unui delict; descoperirea unor bunuri de contrabandă, bunuri obținute din comiterea unei infracțiuni sau deținute ilegal; identificarea bunurilor destinate folosirii sau chiar folosite la comiterea unei infracțiuni; prinderea unei persoane reținute sau arestate.
Pentru aprobarea și emiterea mandatului de percheziție, judecătorul trebuie să constate că sunt indicii temeinice că probele sau obiectele căutate se află în imobilul sau la persoana care urmează a fi percheziționat(ă). Ofițerul federal de poliție sau procurorul trebuie să depună o cerere pentru un mandat și o declarație scrisă în sprijinul mandatului, care include declarațiile sub jurământ ale martorilor confidențiali și ale ofițerilor de poliție precum că există fapte care stabilesc indiciile temeinice necesare pentru emiterea unui mandat.
Mandatele pot fi emise și prin telefon, dar procedura este mult mai laborioasă, deoarece mărturia trebuie înregistrată și autentificată. Ulterior, mandatul se emite pe numele unei autorități care este abilitată să-1 execute. Mandatul trebuie să prezinte identitatea persoanei sau a proprietății care trebuie percheziționată sau confiscată și să desemneze judecătorul către care se remite mandatul după executare.
În afară de acestea, mandatul trebuie să-i impună ofițerului:
să execute mandatul în decursul unei anumite perioade de timp (nu mai mult de 10 zile de la data emiterii);
să execute mandatul în timpul zilei (dacă nu există o excepție acordată de judecător);
să remită mandatul judecătorului desemnat.
Mandatul se execută prin efectuarea percheziției. Ora și data percheziției se vor menționa pe fața mandatului, iar inventarul tuturor bunurilor confiscate se va face în prezența persoanei de la care sau din locuința căreia au fost ridicate bunurile, precum și a unui alt ofițer. O copie a mandatului și o chitanță a bunurilor confiscate trebuie înmânate persoanei percheziționate sau lăsate la locul de unde au fost confiscate bunurile.
Mandatul trebuie ulterior remis judecătorului desemnat în cuprinsul acestuia, împreună cu o copie a inventarului bunurilor confiscate.
Persoana percheziționată poate depune o cerere pentru restituirea bunurilor dacă aceasta consideră că percheziția a fost ilegală. De asemenea, persoana poate înainta o cerere solicitând interzicerea folosirii acestor probe în cadrul procesului penal.
concluzii și propuneri de lege ferenda
În acest capitol mi-am propus abordarea unei probleme privind percheziția cărora ar trebui să li se acorde o importanță mărită, pe de o parte, datorită generalizării utilizării computerului în viața de zi cu zi.
Particularități privind efectuarea percheziției computerelor
Aspecte generale.
Abordarea acestui gen de percheziție sui generis se impune ca urmare a generalizării folosirii calculatorului în toate zonele vieții sociale, dar mai ales, în activitățile comerciale, bancare, administrative, etc. Astăzi, în investigarea multor infracțiuni de corupție, percheziția computerelor a devenit indispensabilă.
Percheziția ca și ridicarea computerelor nu vizează numai CPU (Unitatea Centrală de Prelucrare a Datelor). Termenul de computer privește ansamblul de componente hardware, software, precum și datele conținute în unitatea centrală. Imprimanta, modemul extern (conectate prin cablu la unitatea principală), monitorul și orice alt echipament extern vor fi desemnate cu termenul de “elemente periferice” și analizate individual. Însă, autorizația de percheziție trebuie să descrie, cu precizie, ce anume trebuie să percheziționeze specialiștii sau să ridice în vederea confiscării.
Efectuarea percheziției propriu-zise a calculatorului.
Organul judiciar, asistat de un specialist în informatică va efectua percheziția cu precauții speciale nu numai când dezasamblează sau asamblează echipamentele unui computer (pentru protecția elementelor hardware), dar și pentru integritatea și accesibilitatea datelor dinăuntrul lor. Înainte de a deconecta orice cablu, este bine ca scena să fie fotografiată sau înregistrată pe bandă video (inclusiv ecranul monitorului și dacă este posibil toate legăturile prin cablu) și să se pregătească o schemă a conexiunilor. Toate acestea vor documenta condițiile în care se află echipamentul în momentul sosirii anchetatorilor, indicând modul în care acesta era configurat.
Este important să fie deconectate toate căile de acces la distanță ale sistemului (de exemplu, să se deconecteze firul de legătură al telefonului, un cablu de alimentare din modem) și să se decupleze cablurile de legătură cu serverul, astfel încât nimeni să nu poată altera sau șterge din memorie informațiile stocate. Vor fi atașate etichete la orice punct de legătură, pe fiecare cablu, pentru refacerea ulterioară a conexiunilor.
Precauții trebuie luate, desigur, și la ambalarea, transportul și depozitarea componentelor calculatorului. Trebuie, de exemplu, evitate transportul în portbagajul mașinii, depozitarea în condiții de umiditate, praf, în prezența unor surse de radiații electromagnetice.
Este important de reținut că, prin acest nou gen de percheziție, se pot găsi date legate de: evidența unor cereri, eliberarea unor documente (adeverințe, răspunsuri la unele solicitări etc.), dactilografieri, de contracte, parteneri oficiali, contabilitate, de conturi.
În sprijinul celor de mai sus reproducem și o Recomandare a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr.(95) către statele membre cu privire la problemele de procedură penală legate de tehnologiile informaționale – adoptată de Comitetul de Miniștri la 11 septembrie 1995, în cadrul celei de-a 543-a reuniuni a Delegaților Miniștrilor.
În secțiunea intitulată Percheziție și sechestru există patru paragrafe, după cum urmează:
1. Distincția făcută prin lege între percheziția sistemelor informaționale precum și sechestrarea datelor pe care le conțin, pe de o parte, și interceptarea datelor în timpul transmisiunii, pe de altă parte, ar trebui să fie clar stabilită și aplicată.
2. Legile de procedură penală ar trebui să permită autorităților însărcinate cu ancheta să facă percheziții în sistemele informaționale și să sechestreze datele găsite, în condiții similare celor utilizate în cadrul drepturilor tradiționale de percheziție și sechestru. Persoana care are responsabilitatea sistemului ar trebui să fie informată despre faptul că sistemul a făcut obiectul unei percheziții și despre natura datelor sechestrate. Recursurile juridice prevăzute de legislație în general împotriva percheziției și a sechestrului ar trebui să fie aplicabile în egală măsură în cazul percheziției unui sistem informațional și în cel al sechestrării datelor pe care acesta le conține.
În timpul executării percheziției, autoritățile însărcinate cu ancheta ar trebui să aibă dreptul, sub rezerva garanțiilor corespunzătoare, de a extinde percheziția asupra altor sisteme informaționale din jurisdicția lor care sunt conectate prin intermediul unei rețele și de a sechestra datele conținute în ele, cu condiția ca o acțiune imediată să fie necesară.
În cazul în care există o echivalență funcțională între datele care constituie obiectul prelucrării automatizate și un document tradițional, dispozițiile dreptului de procedură penală referitoare la documente ar trebui să se aplice, de asemenea, la date.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Aioanițoaie, C. Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, Carpați 1992;
Aioanițioaie,C., Butoi, T. Tratat de tactică criminalistică, Editura M.I., Carpați, Craiova, 1992;
Aioanițoaie, C., Bercheșan, V. și I. Butoi Tratat de tactică criminalistică, Academia de Poliție “, Vol. I, II , A. I. Cuza”, Editura Carpați Craiova 1994;
Alămoreanu, S. Criminalistică, Editura Riseprint Cluj-Napoca 2000;
Basarab, M. Criminalistica, Editura Universității Babes-Bolyai, Cluj, 1968;
Bercheșan, V. Metodologia investigării infracțiunilor , vol.I, Editura Paralela 45, Pitești 1998;
Bercheșan,V., Pletea, C., Sandu, I.E. Tratat de tactică criminalistică, Ediția a-II-a, Editura Carpați, Craiova 1992;
Bianu, E. Tactica și tehnica percheziționării, București 1941;
Bogdan, T. Curs de psihologie judiciară, Tipografia învățământului, București 1957;
Ch. E. O'Hara, Principii de bază ale cercetării penale, Ediția a IV-a, Editura Springfields, Ilinois SUA, 1976, în traducere în limba română-manuscris;
Ciopraga, A. Criminalistică. Tratat de tactică, Editura Șansa, Iași 1996;
Ciopraga, A, Iacobiță. I Criminalisică, Editura Chemarea Iași 1997;
Drăghici, C-tin, Cristian E.Șt. Tactica efectuării percheziției, Editura Sitach Craiova 2006;
Dascălu, I, Cristian E. Șt. Percheziția judiciară, Editura Sitech Craiova 2008;
Enătesu, V. Dialog medic-bonav, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981;
Golunski, G.A. Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961;
G.B. Karanovici Criminalistică, Editura Științifică, București 1961;
Ionescu, F. Criminalistică, Editura Universitară, București 2009;
Leu, C. Cercetarea la fața locului în cazul infracțiunilor săvârșite prin mijloace electronoce, în volumul Investigarea criminalistică a locului faptei, Editura Luceafărul București 2004;
M. Le Clere Manuel de police techique, Editura Police-revue, Paris 1974;
R. Lechat La tehnique de l'enquette criminelle, Bruxelles 1960;
Neagu, I. Drept procesual, Tratat, Editura Global Lex, București 2008;
Popov, B.I. Percheziția, Editura Științifică Alma-Ata, 1959
Stancu, E. Tratat de criminalistică, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul juridic, București 2004;
Suciu, C. Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică București 1972;
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu, 2008;
Ratinov, A.R. Percheziția și ridicarea de obiecte, Editura pentru literatură juridică, Moscova 1961;
Volonciu, N. A. Barbu Codul de procedură penală-comentat, Editura Hamangiu, București 2007;
Legislație
*** Constituția din 1991;
*** Constituția revizuită 2003;
*** Codul penal;
*** Legea nr. 281/2003 de modificare și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale;
*** Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi;
*** Legea nr. 508/2004 privind înființarea, orgnizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
*** Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor;
*** Lgea nr. 135 privind Codul de procedură penală ce va intra în vigoare la 1 februarie 2014;
Articole din reviste de specialitate
Buus, Al. Concluziile probabile în expertiza criminalistică, în J.N. nr.1/1965;
R.Cojocaru, Studiu de drept penal și investigare judiciară a infrcațiunii de pruncucidere, teză de doctorat, Chișinău 2006;
Paraschiv Cătălin Unele probleme privind percheziția domiciliară, în Revista Dreptul nr. 12/1995;
Rusu Ioan Percheziția. Ridicarea de obiecte și înscrisuri; opinii critice, propuneri de lege ferenda, în Revista Dreptul nr. 1/2005;
Sandu, D. Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză criminalistică, în “20 de ani de expertiză criminalistică
Sima Constantin Percheziția în dreptul procesual penal și comparat, în Pro Legea nr. 1/2006;
Țuculeanu Alexandru Reflecții în legătură cu percheziția domiciliară, în Revista Dreptul nr. 3/1996;
Țuculeanu Alexandru Percheziția. Noi dispoziții, în Revista de Drept Penal nr. 1/2004;
Tulbure Adrian Ștefan Aspecte procedurale ale percheziției, în Revista de drept penal nr. 3/2004;
Văduva Nicolae Percheziția. Unele observații, în Revista de Drept Penal nr. 1/2005;
Văduva, Nicolae Criteriile de apreciere a raportului de expertiză judiciară și de constatare tehnico-științifică de către anchetatori și instanța de judecată, în Realități și perspective în criminalistică, București 2003
Practică judiciară
ANEXA I
PROCES-VERBAL
de percheziție domiciliară
Anul…………., luna………………., ziua……………., în……………………….
……………………………………………………,……………………………………………………………
(gradul, numele și prenumele) (gradul, numele și prenumele)
………………………………………………….. din ………………………………………….. ………….
(gradul, numele și prenumele) (organul de poliție)
Fiind în continuarea cercetărilor în dosarul de urmărire penală nr…../……… și având în vedere autorizația nr……. din……. emisă de Judecătoria……….. prin care se autorizează efectuarea unei percheziții la domiciliul/reședința numitului………………………………………. din …………….., str………. , nr…….., bloc………., scara…., etaj……, apart…….., județul/sectorul…….., astăzi, data de mai sus, ne-am deplasat la adresa menționată unde, în prezența martorilor asistenți:
1………………., în vârstă de …..ani, de profesie, locul de muncă…………., posesor al BI/CI, seria….. nr…………., eliberat de ………………, domiciliat în……….., str………….., nr……, bloc….., scara……, etaj……., apart……, județul/sectorul………….
2………………., în vârstă de …..ani, de profesie, locul de muncă…………., posesor al BI/CI, seria….. nr…………., eliberat de ………………, domiciliat în……….., str………….., nr……, bloc….., scara……, etaj……., apart……, județul/sectorul………….
am constatat următoarele:
Organ de cercetare penală Martori asistenți Percheziționat
……………………….. 1………………… ………………
……………………….. 2………………..
La adresa respectivă am găsit pe……………….., fiul lui………….. și al……….., născut la data de…………., în localitatea………., județul………, posesor al BI/CI, seria….. nr……….., eliberat de ……………, proprietar/chiriaș al imobilului și pe…..
După ce ne-am legitimat și am arătat scopul sosirii noastre în locuință, prezentând autorizația de percheziție i-am solicitat numitului……………….. să predea toate obiectele, înscrisurile sau valorile ce au legătură cu cauza ori pe care le deține contrar dispozițiilor legale în vigoare.
În prezența martorilor asistenți, apărătorului și interpretului, acesta declară că nu deține nici un fel de bunuri, valori sau înscrisuri, din cele solicitate de organele de poliție.
În continuare am trecut la efectuarea percheziției domiciliare, rezultatul fiind după cum urmează.
Locuința percheziționată se compune din …… camere și …….. dependințe/anexe, respectiv………, fiind folosite în exclusivitate de numitul………………. și de familia sa.
În urma controlului efectuat în camerele și dependințele/anexele menționate au fost descoperite următoarele: ………………………………………………..
Bunurile, valorile și înscrisurile menționate se ridică de către noi în
vederea cercetărilor după ce în prealabil au fost arătate persoanelor percheziționate și martorilor asistenți, fiind însemnate spre neschimbare prin
Organ de cercetare penală Martori asistenți Percheziționat
……………………….. 1………………… ………………
……………………….. 2………………..
aplicarea pe obiecte a etichetelor pe care s-a scris „……………” și sigilate cu sigiliul MAI nr. ……
Alte bunuri, înscrisuri sau valori nu au mai fost ridicate din locuința percheziționată.
Pe timpul efectuării percheziției domiciliare s-au efectuat fotografii judiciare reprezentând bunurile, valorile sau înscrisurile descoperite, precum și locurile unde au fost găsite, planșa fotografică urmând a fi anexată la procesul-verbal.
Percheziția a început la ora…… și s-a terminat la ora….., efectuându-se în următoarele condiții de luminozitate:…………………
Martorii asistenți nu au de făcut observații iar persoana percheziționată nu are de făcut obiecții nici cu privire la modul cum s-a efectuat percheziția și nici cu privire la cele consemnate în procesul-verbal.
Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal în două exemplare, din care un exemplar se lasă persoanei percheziționate.
Organ de cercetare penală Martori asistenți Percheziționat
……………………….. 1………………… ………………
……………………….. 2………………..
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Aioanițoaie, C. Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, Carpați 1992;
Aioanițioaie,C., Butoi, T. Tratat de tactică criminalistică, Editura M.I., Carpați, Craiova, 1992;
Aioanițoaie, C., Bercheșan, V. și I. Butoi Tratat de tactică criminalistică, Academia de Poliție “, Vol. I, II , A. I. Cuza”, Editura Carpați Craiova 1994;
Alămoreanu, S. Criminalistică, Editura Riseprint Cluj-Napoca 2000;
Basarab, M. Criminalistica, Editura Universității Babes-Bolyai, Cluj, 1968;
Bercheșan, V. Metodologia investigării infracțiunilor , vol.I, Editura Paralela 45, Pitești 1998;
Bercheșan,V., Pletea, C., Sandu, I.E. Tratat de tactică criminalistică, Ediția a-II-a, Editura Carpați, Craiova 1992;
Bianu, E. Tactica și tehnica percheziționării, București 1941;
Bogdan, T. Curs de psihologie judiciară, Tipografia învățământului, București 1957;
Ch. E. O'Hara, Principii de bază ale cercetării penale, Ediția a IV-a, Editura Springfields, Ilinois SUA, 1976, în traducere în limba română-manuscris;
Ciopraga, A. Criminalistică. Tratat de tactică, Editura Șansa, Iași 1996;
Ciopraga, A, Iacobiță. I Criminalisică, Editura Chemarea Iași 1997;
Drăghici, C-tin, Cristian E.Șt. Tactica efectuării percheziției, Editura Sitach Craiova 2006;
Dascălu, I, Cristian E. Șt. Percheziția judiciară, Editura Sitech Craiova 2008;
Enătesu, V. Dialog medic-bonav, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981;
Golunski, G.A. Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961;
G.B. Karanovici Criminalistică, Editura Științifică, București 1961;
Ionescu, F. Criminalistică, Editura Universitară, București 2009;
Leu, C. Cercetarea la fața locului în cazul infracțiunilor săvârșite prin mijloace electronoce, în volumul Investigarea criminalistică a locului faptei, Editura Luceafărul București 2004;
M. Le Clere Manuel de police techique, Editura Police-revue, Paris 1974;
R. Lechat La tehnique de l'enquette criminelle, Bruxelles 1960;
Neagu, I. Drept procesual, Tratat, Editura Global Lex, București 2008;
Popov, B.I. Percheziția, Editura Științifică Alma-Ata, 1959
Stancu, E. Tratat de criminalistică, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul juridic, București 2004;
Suciu, C. Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică București 1972;
Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu, 2008;
Ratinov, A.R. Percheziția și ridicarea de obiecte, Editura pentru literatură juridică, Moscova 1961;
Volonciu, N. A. Barbu Codul de procedură penală-comentat, Editura Hamangiu, București 2007;
Legislație
*** Constituția din 1991;
*** Constituția revizuită 2003;
*** Codul penal;
*** Legea nr. 281/2003 de modificare și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale;
*** Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi;
*** Legea nr. 508/2004 privind înființarea, orgnizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
*** Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor;
*** Lgea nr. 135 privind Codul de procedură penală ce va intra în vigoare la 1 februarie 2014;
Articole din reviste de specialitate
Buus, Al. Concluziile probabile în expertiza criminalistică, în J.N. nr.1/1965;
R.Cojocaru, Studiu de drept penal și investigare judiciară a infrcațiunii de pruncucidere, teză de doctorat, Chișinău 2006;
Paraschiv Cătălin Unele probleme privind percheziția domiciliară, în Revista Dreptul nr. 12/1995;
Rusu Ioan Percheziția. Ridicarea de obiecte și înscrisuri; opinii critice, propuneri de lege ferenda, în Revista Dreptul nr. 1/2005;
Sandu, D. Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză criminalistică, în “20 de ani de expertiză criminalistică
Sima Constantin Percheziția în dreptul procesual penal și comparat, în Pro Legea nr. 1/2006;
Țuculeanu Alexandru Reflecții în legătură cu percheziția domiciliară, în Revista Dreptul nr. 3/1996;
Țuculeanu Alexandru Percheziția. Noi dispoziții, în Revista de Drept Penal nr. 1/2004;
Tulbure Adrian Ștefan Aspecte procedurale ale percheziției, în Revista de drept penal nr. 3/2004;
Văduva Nicolae Percheziția. Unele observații, în Revista de Drept Penal nr. 1/2005;
Văduva, Nicolae Criteriile de apreciere a raportului de expertiză judiciară și de constatare tehnico-științifică de către anchetatori și instanța de judecată, în Realități și perspective în criminalistică, București 2003
Practică judiciară
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perchezitia Mijloc de Proba In Procesul Penal (ID: 128925)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.