Pedepsele Complementare
ABREVIERI
alin. = alineat (ul);
art. = articol (ul);
cit. = citat (ul);
Ed. = editura;
lit. = litera;
nr. = număr (ul);
op.cit. = operă citată;
pag. = pagina;
vol. = volum (ul);
urm. = următoarele.
PARTEA I
SINTEZA LUCRĂRII
Adeseori ordinea de drept este încălcată de anumite persoane care comit fapte condamnabile de societate.Valorile acesteia pot fi restabilite numai cu ajutorul sancțiunilor de drept penal, menite să constrângă infractorul, dar să-l și reeduce, pentru a-l integra din punct de vedere social.
Pedeapsa complementară este adaptată nevoilor de apărare a societății și este în raport cu gravitatea faptei, cât și cu periculozitatea pe care o prezintă infractorul. Este nevoie ca pedepsele să fie individualizate, pentru a fi eficiente, știut fiind faptul că fiecare persoană, deci și infractor, este diferită, aceeași pedeapsă având grade diferite de corespondență în personalitatea celor ce comit infracțiuni.
Aplicată în condițiile legii, pedeapsa are ca scop împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni de către cel condamnat, dar și un rol preventiv anteinfracțional, ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, membrii societății cunoscând-o și aderând la ea.
Așadar, pedeapsa, cea mai importantă sancțiune de drept penal, îndeplinește mai multe funcții, rolul său în sistemul dreptului penal fiind deosebit de activ, important și puternic.
Pedeapsa complementară nu vizează neapărat producerea unei suferințe celui condamnat, pentru suferința în sine, chiar dacă acest lucru se întâmplă în mod inevitabil, scopul pedepsei este de a trezi conștiința infractorului, fie și prin constrângere.
În cazul minorilor, pedepsele complementare au un caracter subsidiar, ele aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorilor, deci aplicarea pedepsei nu este un scop în sine.
Amânarea executării pedepsei se realizează în condițiile în care cel condamnat nu are antecedente penale și a dat dovezi temeinice de îndreptare.
Prin urmare, pedeapsa complementară este un mijloc de reeducare și îndreptare a condamnatului și o măsură de constrângere, coercitivă, folosită de stat împotriva celor care au comis infracțiunea. Prin executarea ei, se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.
PARTEA A II-A
OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE DE LUCRU
Obiectivele particulare în această cercetare, care duc sau nu la confirmarea ipotezelor sunt următoarele:
Stabilirea temei de cercetare, a problemei juridice, respectiv a pedepselor complementare;
Selectarea bibliografiei în vederea documentării. Am selecționat atât materiale informative pur teoretice, statistice, cât și rapoartele unor studii de caz pe aceeași temă, elaborate în prealabil de către specialiști;
Documentarea propriu-zisă atât din materialele selectate, cât și din urmărea unui curs de specializare în materie penală;
Notarea zilnică în fișele de protocol, de programe, atât a itemilor și sarcinilor nou introduse, cât și a celor verificate sau considerate ca fiind masterate (învățate), dar și starea generală a pedepselor în legea penală română;
Interpretarea și prelucrarea datelor obținute.
Ipotezele cercetării sunt patru la număr datorită faptului că s-au urmărit mai multe aspecte ale pedepselor complementare. Acestea sunt următoarele:
Se presupune că pe lângă pedeapsa principală a amenzii se pot aplica persoanei juridice și una sau mai multe pedepse complementare prevăzute în art. 59 Cod penal, respectiv dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la un an la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice, pe o durată de la un an la 5 ani, interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la un an la 5 ani, afișarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală;
Se presupune pedeapsa complementară nu afectează operațiunile deja efectuate până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, ea producând efecte doar în ceea ce privește actele ulterioare.
PARTEA A III-A
METODOLOGIA DE LUCRU
Metodele de cercetare utilizate în această lucrare sunt:
Documentarea teoretică din cărțile de specialitate indicate selectiv în Bibliografie;
Documentarea practică prin culegerea de date din spețe;
Culegerea de date prin accesarea diferitelor site-uri ale instituțiilor de specialitate;
Sistematizarea datelor în tabele;
Analiza comparativă a datelor;
Interpretarea rezultatelor;
Formularea de concluzii și propuneri.
PARTEA A IV-A
CONȚINUTUL TEORETIC
CAPITOLUL 1
SANCȚIUNILE DE DREPT PENAL
SECȚIUNEA 1.1.
CONDIȚIILE GENERALE ALE
SANCȚIUNILOR DE DREPT PENAL
Sancțiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere, de reeducare și de prevenire, aplicabile celor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, încălcând preceptele sale, pentru a realiza și a restabili ordinea de drept care a fost încălcată.
Norma penală nu cuprinde numai descrierea conduitei care este interzisă, incriminarea, ci și precizarea consecințelor coercitive pe care trebuie să le suporte infractorul care a încălcat norma penală, anume privațiuni care să îl determine pe faptaș să nu mai repete fapta .
Sancțiunile au rolul de a modifica structura comportamentală a infractorului, prin reevaluarea atitudinii față de valorile sociale fundamentale ocrotite de legea penală și față de relațiile sociale care sunt generate și întreținute in jurul acestor valori, îndeplinind astfel un rol educativ.
Sancțiunile de drept penal au și un al treilea rol, anume de prevenire, de preîntâmpinare a posibilitații de comitere de noi infracțiuni. Ele exprimă gravitatea faptei comise și atenționează, în același timp, atât pe făptuitorii actuali, cât și pe cei potențiali.
Adaptarea nevoilor de apărare socială, raportată la gravitatea faptei – abstractă sau concretă – și la periculozitatea infractorului, pentru îndeplinirea scopului și funcțiilor sale, este cuprinsă în noțiunea de „individualizare a pedepsei”.
Instituția individualizării pedepsei se regăsește în Titlul III al părții generale al Codului penal (art. 72-89). La aceste dispoziții se adaugă cele referitoare la individualizarea pedepselor în cazul stărilor de agravare (concursul de infracțiuni, recidivă, infracțiunea continuată), ori de atenuare (tentativă, minoritate) și care sunt prevăzute în cadrul reglementărilor respective.
SECȚIUNEA 1.2.
CARACTERUL SANCȚIUNILOR DE DREPT PENAL
Privite în cadrul general al sancțiunilor juridice, sancțiunile de drept penal se deosebesc de celelalte prin mai multe trăsături caracteristice. Dacă sancțiunile civile au un caracter reparator sau restitutiv și constau în măsuri de restabilire a situației anterioare (restituiri de bunuri, reparări de pagube, anulări de acte, etc.), sancțiunile de drept penal au preponderent un caracter represiv sau retributiv (pedepsele), deoarece presupun anumite privațiuni sau restricții, dar și caracter preventiv (în special măsurile educative și măsurile de siguranță). Pedepsele au un rol și o finalitate de exemplaritate .
Sancțiunile de drept penal se deosebesc de cele extrapenale sub aspectul mecanismului aplicării lor. Spre deosebire de acțiunea civilă, care este exercitată de de către titularul dreptului lezat, cea penală se exercită din oficiu, ceea ce conferă caracter necesar și inevitabil sancțiunilor de drept penal.
O altă caracteristică a sancțiunilor de drept penal este aceea că ele acționează post delictum, având mereu drept cauză săvârșirea unei fapte prevăzute în legea penală.
Sancțiunile penale se aplică numai de catre organele judiciare penale, fiind inevitabile atunci când s-a stabilit răspunderea penală a faptuitorului.
Având în vedere caracterul personal al răspunderii penale, sancțiunile de drept penal sunt aplicabile numai persoanelor fizice.
În literatura juridică sunt considerate principii ale sancțiunilor de drept penal următoarele:
Legalitatea sancțiunilor de drept penal;
Stabilirea unor sancțiuni compatibile cu conștiința morală și juridică a societații;
Stabilirea unor sancțiuni revocabile;
Individualizarea sancțiunilor de drept penal;
Personalitatea sancțiunilor de drept penal.
Principiile acestea corespund principiilor fundamentale ale dreptului penal, dar care acționează într-un mod specific în cazul sancțiunilor de drept penal.
SECȚIUNEA 1.3.
CADRUL SANCȚIUNILOR ÎN DREPTUL PENAL
Noțiunea de sancțiuni de drept penal desemnează sancțiunile pe care dreptul penal le reglementează în mod special, anume pedepsele, măsurile educative și măsurile de siguranță. Acestea formează cadrul special al sancțiunilor dreptului penal.
Pe lângă sancțiunile de drept penal, Codul penal în vigoare prevede și unele sancțiuni cu caracter administrativ, în cazul aplicării art. 18 alin. 1 Cod penal, precum și în cazul înlocuirii răspunderii penale. Cu toate că nu sunt expres prevăzute în Codul penal, există și alte categorii de sancțiuni, soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal antrenând adeseori aplicarea de sancțiuni civile, precum ar fi despăgubirile.
Astfel de sancțiuni extrapenale, în mod secundar reglementate și prin normele dreptului penal, împreună cu sancțiunile de drept penal, sunt desemnate prin noțiunea de „sancțiuni în dreptul penal” și formează cadrul general al sancțiunilor dreptului penal.
În literatura de specialitate se mai folosesc și noțiunile de „sancțiune penală” sau „sancțiune specifică dreptului penal”, prin care se desemnează exclusiv pedeapsa, deoarece ea intervine cu adevărat numai pentru a reprima, reprezentând mijlocul principal pentru realizarea scopului legii penale.
Sancțiunile de drept penal au cunoscut în decursul timpului o continuă diversificare și perfecționare, astfel încât sistemul sancționar penal cunoaște în prezent trei categorii de sancțiuni, consacrate și în dreptul penal român. Acestea sunt: pedepsele, măsurile educative și masurile de siguranță, consacrate sub forma unui ansamblu de reglementări, prin care sunt stabilite categoriile de sancțiuni și condițiile aplicabile acestora.
Pedepsele sunt cele mai importante sancțiuni de drept penal, fiind totodată, sancțiunile specifice, proprii, dreptului penal. Ele îndeplinesc un rol complex, de constrângere, de reeducare, de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni.
Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal aplicabile exclusiv infractorilor minori și care au un conținut preponderent educativ.
Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal cu un caracter preponderent preventiv și se iau față de persoanele care au săvârșit fape prevăzute de legea penală, în scopul înlăturării unei stări de pericol și al preîntâmpinării săvârșirii fapteor prevăzute de legea penală.
CAPITOLUL 2
PEDEPSELE COMPLEMENTARE
SECȚIUNEA 2.1.
PEDEPSELE ÎN FEUDALISMUL ROMÂNESC
În dreptul penal medieval, organele publice sancționau cu pedeapsa acea faptă considerată de reprezentanții puterii ca fiind periculoasă. Legătura dintre infracțiune si pedeapsă era indisolubilă, dreptul penal medieval având o puternică orientare socială.
Dreptul penal medieval românesc era evoluat și ancorat ideologic în epocă. Pravilele din secolul al XVII-lea aveau ca model, printre altele, și lucrarea de drept penal a lui Prosper Farinaccius.
Spre deosebire de vechiul drept germanic, și continuând tradiția romana, în privința vinovăției ce rezulta din fapta materială păgubitoare, dreptul penal românesc făcea diferența între aspectul intenționat sau neintenționat al infracțiunii, incrimina tăinuirea, dar și tentativa, aceasta din urmă nefiind cunoscută legilor barbare sau vechilor legiuiri germane. Recidiva era aspru sancționată, în vreme ce legitima apărare asigura imunitatea, iar circumstanțele atenuante erau numeroase și reglementate în pravile.
Pravilele românești prevedeau mai muracțiuni. Ele exprimă gravitatea faptei comise și atenționează, în același timp, atât pe făptuitorii actuali, cât și pe cei potențiali.
Adaptarea nevoilor de apărare socială, raportată la gravitatea faptei – abstractă sau concretă – și la periculozitatea infractorului, pentru îndeplinirea scopului și funcțiilor sale, este cuprinsă în noțiunea de „individualizare a pedepsei”.
Instituția individualizării pedepsei se regăsește în Titlul III al părții generale al Codului penal (art. 72-89). La aceste dispoziții se adaugă cele referitoare la individualizarea pedepselor în cazul stărilor de agravare (concursul de infracțiuni, recidivă, infracțiunea continuată), ori de atenuare (tentativă, minoritate) și care sunt prevăzute în cadrul reglementărilor respective.
SECȚIUNEA 1.2.
CARACTERUL SANCȚIUNILOR DE DREPT PENAL
Privite în cadrul general al sancțiunilor juridice, sancțiunile de drept penal se deosebesc de celelalte prin mai multe trăsături caracteristice. Dacă sancțiunile civile au un caracter reparator sau restitutiv și constau în măsuri de restabilire a situației anterioare (restituiri de bunuri, reparări de pagube, anulări de acte, etc.), sancțiunile de drept penal au preponderent un caracter represiv sau retributiv (pedepsele), deoarece presupun anumite privațiuni sau restricții, dar și caracter preventiv (în special măsurile educative și măsurile de siguranță). Pedepsele au un rol și o finalitate de exemplaritate .
Sancțiunile de drept penal se deosebesc de cele extrapenale sub aspectul mecanismului aplicării lor. Spre deosebire de acțiunea civilă, care este exercitată de de către titularul dreptului lezat, cea penală se exercită din oficiu, ceea ce conferă caracter necesar și inevitabil sancțiunilor de drept penal.
O altă caracteristică a sancțiunilor de drept penal este aceea că ele acționează post delictum, având mereu drept cauză săvârșirea unei fapte prevăzute în legea penală.
Sancțiunile penale se aplică numai de catre organele judiciare penale, fiind inevitabile atunci când s-a stabilit răspunderea penală a faptuitorului.
Având în vedere caracterul personal al răspunderii penale, sancțiunile de drept penal sunt aplicabile numai persoanelor fizice.
În literatura juridică sunt considerate principii ale sancțiunilor de drept penal următoarele:
Legalitatea sancțiunilor de drept penal;
Stabilirea unor sancțiuni compatibile cu conștiința morală și juridică a societații;
Stabilirea unor sancțiuni revocabile;
Individualizarea sancțiunilor de drept penal;
Personalitatea sancțiunilor de drept penal.
Principiile acestea corespund principiilor fundamentale ale dreptului penal, dar care acționează într-un mod specific în cazul sancțiunilor de drept penal.
SECȚIUNEA 1.3.
CADRUL SANCȚIUNILOR ÎN DREPTUL PENAL
Noțiunea de sancțiuni de drept penal desemnează sancțiunile pe care dreptul penal le reglementează în mod special, anume pedepsele, măsurile educative și măsurile de siguranță. Acestea formează cadrul special al sancțiunilor dreptului penal.
Pe lângă sancțiunile de drept penal, Codul penal în vigoare prevede și unele sancțiuni cu caracter administrativ, în cazul aplicării art. 18 alin. 1 Cod penal, precum și în cazul înlocuirii răspunderii penale. Cu toate că nu sunt expres prevăzute în Codul penal, există și alte categorii de sancțiuni, soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal antrenând adeseori aplicarea de sancțiuni civile, precum ar fi despăgubirile.
Astfel de sancțiuni extrapenale, în mod secundar reglementate și prin normele dreptului penal, împreună cu sancțiunile de drept penal, sunt desemnate prin noțiunea de „sancțiuni în dreptul penal” și formează cadrul general al sancțiunilor dreptului penal.
În literatura de specialitate se mai folosesc și noțiunile de „sancțiune penală” sau „sancțiune specifică dreptului penal”, prin care se desemnează exclusiv pedeapsa, deoarece ea intervine cu adevărat numai pentru a reprima, reprezentând mijlocul principal pentru realizarea scopului legii penale.
Sancțiunile de drept penal au cunoscut în decursul timpului o continuă diversificare și perfecționare, astfel încât sistemul sancționar penal cunoaște în prezent trei categorii de sancțiuni, consacrate și în dreptul penal român. Acestea sunt: pedepsele, măsurile educative și masurile de siguranță, consacrate sub forma unui ansamblu de reglementări, prin care sunt stabilite categoriile de sancțiuni și condițiile aplicabile acestora.
Pedepsele sunt cele mai importante sancțiuni de drept penal, fiind totodată, sancțiunile specifice, proprii, dreptului penal. Ele îndeplinesc un rol complex, de constrângere, de reeducare, de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni.
Măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal aplicabile exclusiv infractorilor minori și care au un conținut preponderent educativ.
Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal cu un caracter preponderent preventiv și se iau față de persoanele care au săvârșit fape prevăzute de legea penală, în scopul înlăturării unei stări de pericol și al preîntâmpinării săvârșirii fapteor prevăzute de legea penală.
CAPITOLUL 2
PEDEPSELE COMPLEMENTARE
SECȚIUNEA 2.1.
PEDEPSELE ÎN FEUDALISMUL ROMÂNESC
În dreptul penal medieval, organele publice sancționau cu pedeapsa acea faptă considerată de reprezentanții puterii ca fiind periculoasă. Legătura dintre infracțiune si pedeapsă era indisolubilă, dreptul penal medieval având o puternică orientare socială.
Dreptul penal medieval românesc era evoluat și ancorat ideologic în epocă. Pravilele din secolul al XVII-lea aveau ca model, printre altele, și lucrarea de drept penal a lui Prosper Farinaccius.
Spre deosebire de vechiul drept germanic, și continuând tradiția romana, în privința vinovăției ce rezulta din fapta materială păgubitoare, dreptul penal românesc făcea diferența între aspectul intenționat sau neintenționat al infracțiunii, incrimina tăinuirea, dar și tentativa, aceasta din urmă nefiind cunoscută legilor barbare sau vechilor legiuiri germane. Recidiva era aspru sancționată, în vreme ce legitima apărare asigura imunitatea, iar circumstanțele atenuante erau numeroase și reglementate în pravile.
Pravilele românești prevedeau mai multe categorii de infracțiuni, iar ponderea variatelor tipuri de pedepse reprezenta un indiciu asupra unei anumite politici penale. De exemplu, în Statutele Țării Făgărașului pedepsele corporale reprezentau 22%, iar cele pecuniare 78% din totalul pedepselor.
În dreptul medieval românesc scris, pedepsele se caracterizau printr-o serie de trăsături:
Urmăreau intimidarea;
Nu erau limitate prin lege, deoarece domnul putea aplica pedepse și „peste pravilă”;
Cumulul pedepselor era permis;
Erau inegale, deoarece pentru aceeași faptă ele puteau varia în raport cu poziția socială a celui pedepsit;
Cele mai multe dintre pedepse erau lăsate „la voia judecătorului”, chiar prin lege;
Reprezentau o sursă de venit pentru domn sau pentru dregătorii care judecau;
Se întrepătrundeau cu pedepsele nelegale, ca de exemplu, răzbunarea sângelui; aceasta se întâlnește în câteva regiuni, permițându-se și înlocuirea ei cu „răscumpărarea” (compoziția voluntară).
În Transilvania, dreptul penal medieval păstra în faza inițială elemente de justiție privată, acceptând răzbunarea (“vendeta”), în cazurile de vrăjmășie manifestă (inamiciția), pierderea păcii și lupta privată (“pugna” sau “fehde”).
Atât în Transilvania, cât și în celelalte provincii românești – Moldova și Țara Românească – pedepsele aveau următoarele finalități: represiunea, expiațiunea, repararea pagubei și intimidarea, în Evul Mediu Timpuriu și Dezvoltat noțiunea de educare a infractorului nefiind cunoscută. Mai târziu,începând cu secolul al XVI-lea, începe să pătrundă în unele acte normative, precum Statutele municipale săsești, ideea că infracțiunile săvârșite de răufăcători urmează să fie cunoscute pentru ca aceștia să poată fi îndreptați.
Problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea de fapte antisociale și pedepsele aplicate pentru comiterea lor a reprezentat parte a evoluției reglementărilor penale în istoria statului și dreptului românesc.
Este cunoscut faptul că fiecare societate, în funcție de gradul de civilzație, nivelul de dezvoltare, tipul istoric și spiritualitatea, își stabilește care fapte sunt considerate infracțiuni, și, prin urmare supuse pedepsei.
În societatea românescă, încă din perioada prestatală, obștile sătești au aplicat un drept penal nescris, cutumiar. Faptele grave erau mereu pedepsite, oficializându-se tragerea la răspunderea penală a acelora care comit astfel de fapte. La nivelul acestei forme de organizare prestatală nu au fost cunoscute sau nu au fost atestate documentar răzbunarea privată, vendeta (răzbunarea sângelui), aceasta însemnând că aprecierea gravității faptelor nu a fost lăsată la latitudinea oricărui membru al obștii, ci obștea era cea care stabilea ce fapte erau sau nu supuse pedepsei, așadar care erau sau nu infracțiuni supuse legii penale.
Dreptul cutumiar s-a aplicat pe o scară largă chiar și după constituirea statelor feudale românești, însă treptat, legiferarea penală s-a oficializat prin preluarea de către organele statului a atributelor judiciare, inclusiv a activității de incriminare a unor categorii de fapte, în folosul centralizării statale și al creșterii puterii domnitorului/regelui/principelui.
Se pot identifica trei tipuri de pedepse în perioada istorică la care ne referim: pedepse corporale, pedepse privative de libertate și pedepse pecuniare.
Pedepsele corporale erau, la rândul lor, de patru feluri:
Pedepasa cu moartea, care se putea realiza prin spânzurare, decapitare, arderea de viu, înecarea, îngroparea de viu și sugrumarea. Cele mai dese forme utilizate erau spânzurarea și decapitarea, aceasta din urmă pentru cei de rang înalt (boieri);
Mutilarea, formă de pedeapsă receptată din dreptul bizantin în dreptul românesc cutumiar, ce putea consta în: scoaterea ochilor, tăierea membrelor superioare sau inferioare, a limbii, a nasului sau a organului sexual;
Înfierarea, care presupunea însemnarea vinovatului cu fierul roșu, pe diferite părți ale corpului, preponderent la loc vizibil (pe mâini, pe frunte);
Bătaia, a cărei denumire vine din cuvântul latinesc “batallia” (scrima gladiatorilor), era cunoscută sub denumirea de “cercetare a trupului” și era una dintre cele mai frecvente pedepse. Bătaia putea fi de mai multe feluri: cu toiagul, la tălpi sau pe ulița satului.
Pedepsele privative de libertate erau:
Ocna – munca silită în saline, care putea fi pe o durata delimitată de timp sau pe viață;
Temnița – presupunea privarea de libertate în locuri special amenajate;
Gnosul – era o închisoare în care erau ținuți arestații preventiv, înainte de a fi judecați;
Surghiunul – însemna izgonirea făptuitorului din localitatea sa de domiciliu; se putea stabili chiar un domiciliu forțat, de regulă la o mănăstire.
Pedepsele pecuniare erau:
Dușegubina, care la început, în dreptul cutumiar, însemna infracțiunea de aprob, a dobândit, începând cu secolul al XVII-lea, o nouă semnificație, aceea de pedeapsă pecuniară, amendă, care se aplica unei colectivități în cadrul răspunderii colective;
Gloaba reprezenta o amendă care se plătea domniei fie în bani, fie în natură; ea se mai numea “certare cu bani sau cu un dobitoc”;
Confiscarea era o pedeapsă ce se materializa în scoaterea din patrimoniul vinovatului a unor bunuri ori chiar a totalității acestora și trecerea lor în patrimoniul domniei sau al victimei.
Până la realizarea principiului legalității incriminărilor si al pedepselor, elaborat de celebrul penalist Cessare Becaria (“nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”), prezent în toate legislațiile penale moderne, dreptul penal, ca știință și legislație, a parcurs un drum lung și anevoios.
SECȚIUNEA 2.2.
DESPRE INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE
Cartea lui Cessare Beccaria -,,Despre infracțiuni și pedepse”- afirma ridicarea omului împotriva violenței și sistemului inchizitorial, deschizând căile către o lume nouă, rămânând până astăzi o lucrare vie, pătrunzătoare, emanând o caldă umanitate, orientată de o meditație generoasă și nobilă, cu virulență de pamflet în demascarea tarelor trecutului.
Opera lui Beccaria a apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în condițiile dezvoltării iluminismului italian. Scopul primordial al legilor este, în concepția sa, acela de a asigura “cea mai mare fericire răspândită la cei mai mulți” (“la massima felicita nel amggior numero”). Autodefinindu-se ca “un pașnic iubitor al adevărului”, Beccaria nu considera rațiunea de stat ca fiind superioară intereselor individuale ale persoanei umane și că legile ar trebui să-și găsească originea în rațiune. Statul este – în opinia sa – totalitatea indivizilor și binele statului trebuie să coincidă cu binele cetățenilor care îl alcătuiesc.
Aceste concluzii se desprind cu claritate din următoarele cuvinte ale lui Beccaria, cuvinte care sintetizează scopul lucrării: “Moartea este oare o pedeapsă cu adevărat utilă și necesară pentru siguranța și buna ordine a societății? Tortura, chinurile sunt oare juste și ating scopul pe care și-l propun legile? Care este cel mai bun mijloc de prevenire a infracțiunilor? Aceleași pedepse sunt oare deopotrivă utile în toate timpurile? Ce influență au ele asupra moravurilor? Aceste probleme merită să fie dezlegate cu acea precizie geometrică, căreia nu-i pot rezista ceața sofismelor, elocvența seducătoare și îndoiala sfioasă. Dacă n-aș avea alt merit decât acele de a fi cel dintâi care a prezentat Italiei, cu o claritate mai mare și mai convingătoare, ceea ce alte națiuni au îndrăznit să scrie și încep să practice, mă voi considera fericit; dar dacă, susținând drepturile oamenilor și ale adevărului de neînvins, aș contribui la smulgerea din spasme și din chinurile morții a vreunei victime nenorocite a tiraniei sau a ignoranței, deopotrivă de fatale ,binecuvântările și lacrimile unui singur nevinovat, fremătând de bucurie m-ar mângâia de disprețul oamenilor.”
În acest act de acuzare a legislației existente pe atunci, reprezentat de cartea lui Cessare Beccaria, se demască inumanitatea procedurilor, cruzimea legilor, atitudinea arbitrară a judecătorilor. În opinia sa, determinarea delictelor și a pedepselor trebuie să fie codificate cu o precizie geometrică. Stabilirea gravității unei infracțiuni trebuie făcută după importanța prejudiciului social cauzat. Beccaria se ridică violent împotriva acelora care confundă ideea de justiție cu asprimea și cu sălbăticia, împotriva sistemului inchizitorial și torturii, cea mai inumană rămășiță a barbariei. De asemenea, el se ridică și împotriva pedepsei cu moartea, de care se serveau adesea și în mod arbitrar stăpânitorii timpului pentru oprimarea libertăților individuale, argumentând că ideea închisorii pe viață, deci pedeapsa perpetuă, este mai greu de îndurat decât ideea morții, pedeapsă capitală, dar instantanee.
Lucrarea lui Beccaria anticipează cuceririle dreptului modern, aplicând idei umanitare și raționale, relevând importanța prevenirii delictelor, cerând un mai mare respect pentru drepturile acuzatului, abolirea torturii și a pedepsei cu moartea și aratând că esențială în aplicarea pedepsei trebuie să fie estimată vătămării provocată de delicvent societății și nu atât individului lezat.
Beccaria lovește în temeliile dreptului material și procesual penal feudal, fixând principiile unui drept nou,așezat pe alte baze.
Dreptul penal feudal de la începutul secolului al XVIII –lea este produsul unei lungi evoluții istorice. Sistemul incriminărilor și pedepselor sale, ca și sistemul procesual corespunzător, fuseseră făurite și se dezvoltaseră treptat, în mare măsură necodificat, sub influența obiceiurilor, a dreptului roman și a celui canonic, a unor acte legislative izolate, și, în final, ca rod al comentariilor unor juriști din secolele precedente.
În perioada de maximă dezvoltare a feudalismului, seniorii realizau în întregime toate funcțile puterii de stat pe domeniul lor, fiecare dispunând de un aparat propriu de înfăptuire a justiției și administrației. În acea perioadă, izvorul principal al dreptului era cutuma, inclusiv al dreptului penal.
În secolul al XVI-lea începe în Europa Occidentală descompunerea feudalismului, în această perioadă apărând ca izvor principal al dreptului penal legea. În perioadele anterioare au fost adoptate puține legi cu caracter penal. Excepție face numai Italia, ale cărei orașe, bucurându-se de o situație geografică favorabilă, cunoscuseră, încă din secolele anterioare, o mare dezvoltare a comerțului și meseriilor, se eliberaseră de dominația seniorilor feudali și deveniseră orașe-state, cu o formă de guvernământ republicană. În aceste orașe au fost impuse legi cu dispoziții penale.
Pentru Beccaria, cât și pentru majoritatea filozofilor din secolele XVII-XVIII, originea dreptului de pedepsi rezidă în contractul social.
Teoria contractului social – care, aplicată dreptului penal, se bazează pe ideea că societatea exercită dreptul de a pedepsi, în virtutea unei delegații ce i-a fost dată de membrii săi – se înfățișează sub trei forme.
Într-o primă formă, dreptul de a pedepsi ar fi dreptul de apărare, care aparține indivizilor și pe care aceștia l-ar fi cedat în momentul intrării în societate. Într-o a doua formă, dreptul de a pedepsi ar consta în dreptul natural al indivizilor de a aplica o pedeapsă agresorilor și pe care ei, consimțind să trăiască în societate l-ar fi transmis acesteia. Într-o ultimă formă, indivizii, intrând în societate, nu numai că ar fi cedat acesteia dreptul lor natural de apărare și de aplicare a pedepselor, dar chiar i-ar fi acordat dreptul de a-i pedepsi, în cazul în care ar încălca legile asociației stabilite prin pactul social.
Înaintea lui Cessare Beccaria, Hobbes, Locke, Rousseau formulaseră ideea originii dreptului societății de a pedepsi în contractul social.
Beccaria vede originea societății în înțelegerea liber-consimțită a indivizilor, care, „sătui de a trăi într-o continuă stare de război și de a se bucura de o libertate devenită nefolositoare”, pentru a dobândi siguranța și liniștea, s-au unit în societate, convenind să sacrifice în mod reciproc o parte din liberatatea și drepturile lor în interesul tuturor.
În gândirea juridică penală a vremii (jumătatea secolului al XVIII-lea) se manifestau două concepții fundamentale, fiecare cu diferite variante:
Una care lega legea omenească de cea divină, pedeapsa fiind o retribuție juridică a greșelii; scopul ei era de ordin moral și desemna restabilirea ordinii prin ispășire;
Cealaltă vedea în dreptul de a pedepsi o simplă ficțiune defensivă a societății în scopul conservării sale.
În prima concepție se suține, în esență dreptul de a pedepsi, bazat pe ideea de expiațiune sau de justiție absolută. Infracțiunea este un rău care trebuie ispășit pentru că este drept, este just, ca acela care a făcut un rău să-și ia rasplata meritată. Pedeapsa se aplică pentru a pedepsi, deci pentru fapta comisă și nu pentru prevenirea săvârșirii unor fapte asemănătoare. Acest rezultat, dacă se produce, este o urmare indirectă a pedepsei și în afara preocupării legii penale.
Pedeapsa este, așadar, propriul său scop. Odată aplicată și executată, scopul ei este stins: răul a fost răsplătit cu alt rău. Alt rezultat nu se urmărește. Acest principiu amintește de legea talionului (răzbunarea limitată), lege potrivit căreia cel care a făcut un rău va suferi și el, la rândul lui, un alt rău legal, idee exprimată plastic prin expresia „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Cea de-a doua concepție susține că dreptul de a pedepsi se bazează pe ideea de utilitate socială. Pedeapsa avea, în acest caz, un rol preventiv, fiind aplicată pentru a nu se mai comite pe viitor alte asemenea infracțiuni.
Beccaria nu vede rațiunea pedepsei ca ispășire, nevăzând în dreptul penal un ansamblu de sancțiuni ale ordinii morale. Ispășirea presupune cunoașterea profundă a aspectelor interne ale faptei, nu numai ale celor externe; or, cu mijloacele sale de investigație, omul nu este în stare să descopere nuanțele culpabilității, să ia cunoștință de frământările conștiinței și să stabilească o justă echivalență între gravitatea faptei comise și întinderea ispășirii. De aceea, legea morală nu poate constitui o măsură a delictului și a pedepsei. „Gravitatea păcatului depinde de răutatea de nepătruns a inimii. Și aceasta n-o pot afla ființele limitate decât prin revelație. Cum se va porni deci de la ea pentru a stabili norma de pedepsire a păcatului?”
Fundamentul dreptului penal este folosul obștesc. Dacă există o justiție divină și una umană, dacă pedeapsa umană este în afara justiției divine, neavând nimic divin, atunci scopul ei nu poate fi decât social-utilitar: acela de a apăra societatea născută din contract. Dacă societatea este cu adevărat legitimă, Beccaria deducând legitimitatea ei din contractul social, atunci ea are, în mod necesar, dreptul de a pedepsi. Acest drept își găsește izvorul în însăși existența societății, nu se exercită în scopul răzbunării, ci în acela al conservării ordinii sociale, al ocrotirii peroanelor și bunurilor, al apărării liniștii publice: „Numai necesitatea a făcut ca, din ciocnirea pasiunilor și din înfruntarea intereselor să se nască ideea de folos obștesc, care este baza justiției umane.”
Numai folosul obștesc, interesul general, binele tuturor justifică represiunea penală, de aceea, dreptul penal nu poate fi pus în slujba unor interse individuale. Pedeapsa nu poate viza, deci, acele fapte care lovesc în existența societății însăși, în interesele sale comune sau în siguranța membrilor ei.
Din moment ce folosul obștesc este criteriul represiunii penale,înseamnă că nu sunt justificate decât acele pedepse care apar indispensabile ocrotirii intereselor generale ale societății. Ceea ce excede acestei necesități, impunând suferințe inutile, ca expresie a forței brutale, este irațional și ilegitim.
Cu toate că respinge doctrina justiției absolute, Beccaria nu exclude morala din sistemul său. Fundamentul dreptului de a pedepsi este interesul general al conservării sociale, dar finalitatea represiunii nu poate fi niciodată în afara exigenței morale. Autorul neagă capacitatea legilor în vigoare de a servi întregii societăți. Legile – expresie a voinței unei minorități dominante – sunt „dictate din lăcomie de către cei puternici și suportate de către cei slabi”; de aceea, cea mai mare parte dintre ele nu sunt decât „privilegii, adică un tribut al tuturora în folosul câtorva”.
Teoria pedepsei este cea mai importantă a doctrinei lui Cessare Beccaria, nu numai pentru contribuția sa aproape imediată la umanizarea dreptului penal odată cu consacrarea principiilor formulate de el în legislația pozitivă, dar și pentru că aceste principii nu au încetat să fie actuale.
Primul principiu este legalitatea pedepselor. Arbitrarului dreptului feudal, cu pedepsele sale nu numai crude, dar și lăsate la voia judecătorilor de cele mai multe ori, Beccari îi opune cea mai strictă legalitate a pedepselor: „Numai legile pot stabili pedepsele privitoare la infracțiuni”; „O pedeapsă care depășsește limita fixată de legi înseamnă o pedeapsă justă plus o altă pedeapsă”. Judecătorii nu pot aplica deci alte specii de pedeapsă decât cele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită și nu pot fixa pedepsei alese o altă întindere sau un alt mod de executare decât cele asemenea stabilite prin lege („nulla poena sine lege” = nu există pedeapsă fără lege). Sistemului pedepselor arbitrare Beccaria îi substituie astfel sistemul pedepselor legale.
Al doilea principiu este egalitatea pedepselor. Legea trebuie să prevadă aceleași pedepse pentru toate persoanele vinovate de aceeași infracțiune, indiferent de condiția sau situația lor socială. Pedepsele „trebuie să fie aceleași pentru primul și pentru ultimul cetățean”; nobilul sau cel bogat nu trebuie „să se teamă mai puțin decât alții când e vorba de a viola convențiile care l-au ridicat deasupra acestora”. Aplicarea legii trebuie să se facă fără discriminări de orice natură: clasă, condiție socială, sex, naționalitate, religie.
Egalitatea legală a pedepselor, statornicirea lor în lege, a unor pedepse legale pentru fiecare infracțiune abstractă, indiferent de persoana făptuitorului, nu înseamnă niciodată o egalitate reală. Infractorii resimt în mod diferit consecințele aceleiași pedepse, în raport de situația materială, socială, însușirile fizice ori psihice. Această idee este astfel concretizată de Beccaria: „egalitatea pedepselor nu poate fi decât exterioară, fiind, în realitate, deosebite pentru fiecare individ”. O egalitate, în oarecare măsură reală, nu poate fi obținută decât pe calea individualizării pedepselor de către judecători, drept pe care, totuși, Beccaria nu-l recunoaște acestora.
Al treilea principiu este personalitatea pedepselor. Numai cel vinovat de săvârșirea infracțiunii poate fi pedepsit. Pedeapsa aplicată infractorului nu trebuie să atingă alte persoane. Nu poate exista pedeapsă penală pentru fapta altuia.
Un alt principiu este moderația pedepselor. Scopul acestora „nu este de a lovi o ființă sensibilă, nici de a desființa o infracțiune care a fost săvârșită”, ci „acela de a-l împiedica pe infractor să aducă concetățenilor săi noi prejudicii și de a-i abate pe ații de la săvârșirea unor fapte asemănătoare”. Or, pentru ca o pedeapsă să aibă efectul dorit este de ajuns ca suferința pricinuită de pedeapsă să depășească beneficiul pe care îl aduce infracțiunea. Tot ce întrece această măsură e deci inutil și, ca atare, tiranic. Trebuie alese, deci, nu numai „acele pedepse”,dar și „acea metodă de a fi aplicate”, care, „păstrând proporția, vor face o impresie cât mai puternică și cât mai durabilă asupra sufletelor oamenilor și cât mai puține chinuitoare asupra corpului vinovatului.”
Referitor la calitatea pedepselor, Beccaria consideră contrare principiului pus de el: confiscarea și, mai ales, pedeapsa cu moartea. Nimeni până la el nu contestase încă legitimitatea acestui tip de pedeapsă. Câțiva gânditori precum Platon, Quintilianus, Alfons de Castro, Thomas Morus, pledaseră până la el, în mod izolat, fie pentru abolirea ei, fie pentru restrângerea aplicării sale, dar niciunul nu afirmase că ea ar fi nelegitimă și nu reușise să determine o mișcare în acest sens.
Beccaria susține, mai întâi, că predeapsa capitală este nelegitimă, deoarece omul, nefiind îndrituit să dispună de propria sa viață, niciodată nu a putut ceda societății acest drept la viață sau nu poate consimți la știrbirea lui prin contractul social. Acest argument a fost amplu combătut. S-a arătat că, deși liberatatea este un drept tot atât de inalienabil ca și viața, Beccaria, în contradicție cu sine însuși, apreciază ca legitimă pedeapsa privațiunii de libertate.
Kant, discutând argumentarea lui Beccaria, o califică drept sofism și eronată interpretare a dreptului. Filozoful german, admițând ideea contractului social, observă că nimeni nu suferă o pedeapsă, oricare ar fi ea, fiindcă a consimțit anticipat la aceasta, ci pentru că a voit acțiunea pedepsibilă, „căci nu este pedeapsă când cineva găsește ce voiește, și e cu neputință ca cineva să voiască să fie pedepsit”. Prin contractul social, fiecare se supune dinainte oricărei legi necesare menținerii societății și, prin urmare, legii penale.
Al cincilea principiu este inevitabilitatea și promptitudinea pedepsei. Efectul peventiv, care este scopul legii penale, depinde mai mult de certitudinea pedepsei decât de severitatea sistemului represiv; ceea ce slăbește constrângerea psihologică pe care o exercită pedeapsa este nu moderația acesteia, ci speranța de a o putea evita: „Una dintre cele mai puternice frâne ale infracțiunilor nu este cruzimea pedepselor, ci inevitabilitatea lor. Certitudinea unei sancțiuni, deși moderată, va face întotdeauna o impresie mai puternică decât frica produsă de alta mai grozavă, unită cu speranța impunității.”
O altă concepție – formulată în al șaselea principiu – era aceea a existenței unei proporții între infracțiuni și pedepse. Dacă pentru două infracțiuni care aduc vătămări egale societății s-ar stabili pedepse egale, pe de o parte „oamenii nu vor întâmpina un obstacol mai puternic în săvârșirea infracțiunii mai grave, dacă de aceasta este legat un avantaj mai mare”, iar pe de altă parte, nu se va mai „face nici o deosebire între aceste infracțiuni” și se vor „distruge sentimente morale”.
Beccaria a înțeles, în mod just, că fenomenul infracțional nu poate fi combătut numai prin pedepse. El a înțeles, de asemenea, importanța precumpănitoare a măsurilor sociale, economice și educative în lupta împotriva criminalității. Ideile sale fundamentale, introducerea umanității în legea penală și apărarea drepturilor omului în persoana acuzaților, exprimau cele mai profunde aspirații ale conștiinței umane.
Exisența socială a omului a creat necesitatea de a-și adapta comportamentul la nevoile societății, reglementate prin legea morală, adaptare care se realizează de-a lungul perioadei de dezvoltare, prin instrucție și educație, prin permanenta influență a factorilor de mediu și prin autoeducație.
SECȚIUNEA 2.3.
PEDEAPSA – NOȚIUNE DE DREPT PENAL
Prin dispoziția înscrisă în art. 52 Cod penal din 1968, legiuitorul a definit pedeapsa ca o măsură de constrângere și, în același timp, ca un mijloc de reeducare a celui condamnat, accentuându-se astfel dublul caracter al pedepsei: unul coercitiv (măsură de constrângere) și altul corectiv (mijloc de reeducare), fiecare dintre aceste două caractere implcând o finalitate distinctă.
Pedeapsa indeplinește două tipuri de prevenție:
Prevenție specială – are ca sop împiedicarea săvârșirii de noi infracțiuni de către condamnat. Prevenția specială constituie, fără îndoială, scopul direct al pedepsei. Acest lucru începe să se realizeze chiar în momentul în care instanța stabilește pedepsa pentru infractor, făcându-l, înainte de toate, să înțeleagă că legea penală este o realitate și cine săvârșește fapte penale este, în mod inevitabil, pedepsit. Condamnatul este apoi reeducat în timpul executarii pedepsei ce i s-a aplicat. De cele mai multe ori, însuși faptul că cei condamnați au simțit efectele pedepsei și au suportat privațiunile legate de aceasta, constituie suficiente motive ca aceștia să aibă ulterior o conduită corectă și să nu mai săvârșească infracțiuni.
Prevenție generală – are un rol preventiv anteinfracțional ca urmare a prevederii pedepsei de către norma penală, prin cunoașterea și prin aderarea membrilor societății la dispoziția normei respective. Prevenția generală se realizează în raport cu alte persoane decât cele care au săvârșit infracțiuni. Există și oameni care se abțin de a săvârși infractiuni, nu din cauza că simt neapărat repulsie față de astfel de fapte, ci din teama de a fi pedepsiți, de frică de pedeapsă. Trebuie însă subliniat că amenințarea cu pedepsa prevazută de lege nu ar fi eficientă, dacă aceasta n-ar fi aplicată în mod efectiv față de acele persoane care săvârșesc infracțiuni.
Pedeapsa este cea mai importantă sancțiune de drept penal, care nu poate fi stabilită și aplicată decât în condițiile legii. Prin gravitatea și specificul ei, se distinge de orice alt tip de sancțiune juridică.
Potrivit art. 141 alin. 1 din Codul penal, introdus prin Legea nr. 278/2006, prin “pedeapsă prevăzută de lege” se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerație a cauzelor de reeducare sau de majorare a pedepsei.
Pedeapsa se deosebește de celelalte sancțiuni juridice prin trăsăturile sale specifice:
Este o măsură de constrângere;
Este un mijloc de reeducare;
Este un mijloc de constrângere statală;
Se aplică numai în cazul comiterii unei infracțiuni;
Se aplică infractorului;
Se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.
Pedeapsa este o măsură de constrângere, deoarece persoana căreia îi este aplicată este pusă să sufere, în mod silit, anumite privațiuni sau restricții (privare sau restricții de liberatate, de drepturi civice, etc.). Privațiunea sau restricția și suferința corespunzătoare pot avea o intensitate diferită, în funcție de felul, durata sau cuantumul pedepsei. Astfel, în cazul pedepselor privative de libertate, izolarea de societate, îndepărtarea de familie, supravegherea permanentă, menținerea sub pază, etc. produc suferințe condamnatului atât de ordin moral, cât și fizic. Suferința se manifestă chiar și în cazul pedepsei pecuniare (amenda), deoarece infractorul va fi obligat să suporte privațiuni care ating interesele sale materiale.
Cu toate aspectele menționate mai înainte, pedeapsa are în mod firesc și un rol educativ, de împiedicare a repetării conduitei antisociale, de îndreptare a condamnatului, de formare și de permanentizare în conștiința acestuia a convingerii că respectarea legii penale este o necesitate. Toate dispozițiile din Codul penal privind regimul și executarea pedepselor sunt concepute încât să asigure reeducarea condamnaților.
O altă trăsătură a pedepsei este aceeea că nu poate fi aplicată decât de stat în numele societății. Ca reprezentant al acesteia, statul are dreptul și îndatorirea de a exercita, prin organele sale specializate, acțiunea penală a infractorului, iar în cazul stabilirii vinovăției, în vederea aplicării și executării pedepsei.
Pedeapsa este sancțiunea specifică dreptului penal. Nu există pedeapsă în general, ci numai pedeapsă ca sancțiune pentru comiterea unei infracțiuni. Conceptual, pedeapsa reprezintă consecința încălcării preceptului normei penale.
Ca sancțiune penală, pedeapsa are un caracter personal, ea neputând fi aplicată decât celui vinovat de săvârșirea infracțiunii, neexistând răspundere penală pentru fapta altei persoane, ci numai pentru subiectul activ al infracțiunii. Legată de persoana infracorului în mod absolut, pedeapsa se stinge odată cu decesul condamnatului înainte de executarea pedepsei, nefiind transmisibilă.
Pedeapsa reprezintă mijlocul prin care sunt sancționate încălcări ale legii penale, scopul ei identificându-se cu scopul legii penale, anume apărarea socială împotriva infracțiunilor. Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni. Prin aplicarea și executarea pedepsei nu se urmărește cauzarea unor suferințe fizice sau înjosirea celui condamnat, ci îndreptarea sa comportamentală și prevenirea, astfel, a săvârșirii în viitor de noi infracțiuni de către acesta. Desigur că, prin efectul exemplarității sale, pedeapsa servește și acțiunii de prevențiune generală.
SECȚIUNEA 2.4.
SCOPUL ȘI FUNCȚIILE PEDEPSEI
În vederea realizării scopului său, pedeapsa îndeplinește anumite funcții, denumite și sopuri imediate ale pedepsei.
O primă funcție este cea de constrângere statală sau de represiune. Pedeapsa este de neconceput fără cauzarea anumitor suferințe, fără impunerea unei privațiuni sau restricții celui condamnat și fără dezaprobarea ce o însoțește. Ea reprezintă echivalentul pe plan sancționator al gradului de pericol pe care îl prezintă fapta săvârșită și făptuitorul ei și, de aceea, este întotdeauna o măsură cu caracter represiv.
Represiunea nu constituie scopul în sine al pedepsei, dar reprezintă un element esențial în eficientizarea acesteia și inclusă în mod necesar în noțiunea de pedeapsă, exprimând sintetic corelația dintre gravitatea faptei și severitatea sancțiunii. Caracterul represiv al pedepsei crește sau se diminuează în funcție de gravitatea infracțiunii săvârșite.
Constrângerea nu ar putea conduce ea singură la realizarea scopului pedepsei, fapt pentru care trebuie completată de reeducare, ceea ce reprezintă o a doua funcție a pedepsei. Numai prin îmbinarea acestor două funcții se poate asigura realizarea scopului urmărit de stat prin aplicarea de pedepse față de infractori.
Prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială. Reeducarea vizează, așadar, refacerea conștiinței celui condamnat, combaterea și lichidarea concepțiilor și deprinderilor antisociale.
În dispoziția art. 52 alin. 2, partea finală, se prevede că executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice ori să înjosească persoana condamnatului. Orice suferințe adăugate celor inerente pedepsei sau expunerea condamnatului la batjocura altora, la acte de violență, supunerea la munci degradante, etc. pot constitui infracțiunea de supunere la rele tratamente. (art. 267 Cod penal).
Așa cum se arată în art. 52 Cod penal, pedeapsa nu urmărește răzbunarea și prigonirea, dimpotrivă are ca scop reeducarea și îndreptarea condamnatului, care, desigur, nu se pot realiza atunci când respectiva persoană este înjosit sau torturat.
O funcție adiacentă primelor două este funcția de exemplaritate. Rolul ei constă în influența pe care pedeapsa o exercită nu numai asupra celui condamnat, cât și asupra celorlalte peroane din societate. Cei ispitiți să comită infracțiuni sunt astfel intimidați.
Eficiența pedepsei depinde și de aplicarea ei promptă și de inevitabilitatea ei. Deoarece amenințarea cu pedeapsa asupra persoanelor nestatornice nu este suficientă, înăsprirea pedepselor, cât, mai ales, aplicarea lor efectivă pot conduce la efectul scontat. Eficiența unor pedepse poate fi minimă atunci când ele ar fi aplicate rar sau într-o formă mai atenuată.
O altă funcție adiacentă este cea de eliminare și constă în eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate. Eliminarea temporară se realizează ori de câte ori pedeapsa închisorii se execută în locuri de deținere, ceea ce este absolut necesar în cazul infracțiunilor cu un înalt grad de pericol social. Eliminarea definitivă a condamnatului din societate nu este posibilă decât în cazurile prevăzute expres de lege, când i se aplică infractorului pedeapsa detențiunii pe viață. Eliminarea servește la realizarea prevenției speciale, dar, în egală măsură, și la realizarea prevenției generale.
SECȚIUNEA 2.5.
CADRUL DE REGLEMENTARE AL PEDEPSELOR
ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN
Instituție de bază a dreptului penal, pedeapsa este reglementată în partea generală a Codului penal. În această reglementare, rolul principal îl ocupă cadrul pedepselor, adică enumerarea categoriilor de pedepse și a felurilor de pedeapsă în cuprinsul aceleiași categorii.
Cadrul general al pedepselor în vigoare formează conținutul art. 53 Cod penal. Dispozițiile acestui articol prevăd denumirea fiecărei categorii de pedepse și a fiecărui fel de pedeapsă, indicând minimul și maximul general al fiecărei pedepse.
Potrivit art. 53 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006, pedepsele sunt de trei feluri:
Pedepse principale, categorie în care intră detențiunea pe viață, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani și amenda de la 100 lei la 50.000 lei;
Pedepsele complementare, categorie din care fac parte interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani și degradarea militară;
Pedepsele accesorii, care face referire la interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64, în condițiile prevăzute de art.71 din Codul penal.
SECȚIUNEA 2.6.
CATEGORII DE PEDEPSE
Pentru a permite o mai bună cunoaștere și folosire a pedepselor, știința penală a procedat la clasificarea acestora după diferite criterii, precum:
După obiectul asupra căruia poartă, (pedepse corporale, pedepse privative de libertate sau restrictive de liberate, pedepse pecuniare, pedepse privative sau restrictive de drepturi morale);
După gravitatea lor (pedepse criminale, pedepse corecționale și pedepse de simplă poliție);
După durata lor (pedepse perpetue, pedepse temporare);
După caracterul lor (pedepse politice, pedepse de drept comun, pedepse mixte);
După importanța și rolul lor (pedepse principale, pedepse secundare, etc.).
O lungă perioadă din istoria omenirii, din antichitate până în epoca modernă au predominat pedepsele corporale, adică acelea care privesc însuși corpul persoanei: mutilarea, înfierarea, bătaia, pedeapsa cu moartea – care îmbrăca diferite forme: spânzurarea, decapitarea, arderea de viu, înecarea, etc.
În perioada antichității, închisoarea servea pentru pază, fără a fi considerată o pedeapsă, însă erau cunoscute și pedepse privative de libertate, cum ar fi ocna pe viață sau pe durată delimitată.
Codul penal din 1936 folosea încă o serie de pedepse variate prin natura, durata, regimul lor de executare diferit. Toată această gamă de pedepse a fost înlăturată prin adoptarea de noi coduri penale, în timp. Consacrând concepția unității ilicitului penal și înlăturând sistemul împărțirii pedepselor în crime și delicte, pe de o parte, și infracțiuni de drept comun și politice, pe de cealaltă parte, Codul penal din 1968 a determinat implicit și o importantă simplificare a pedepselor.
Codul penal în vigoare cuprinde o clasificare a pedepselor pe trei categorii: principale, complementare și accesorii.
Pedepsele se mai diferențiază și în:
Pedepse aplicabile persoanei fizice:
Principale:
Detențiunea pe viață;
Închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
Amenda de la 100 lei la 50.000 lei.
Complementare:
Interzicerea unor drepturi (art. 64 Cod penal: interzicerea dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice; interzicerea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat; interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii; interzicerea drepturilor părintești; interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator) de la 1 la 10 ani;
Degradarea militară.
Accesorii:
Interzicerea dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;
Interzicerea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;
Interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;
Interzicerea drepturilor părintești;
Interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator (în condițiile art. 71 Cod penal).
Pedepse aplicabile persoanei juridice:
Pedepse principale: amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei;
Pedepse complementare:
Dizolvarea persoanei juridice;
Suspendarea activității persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 1 an sau suspendarea uneia dintre activitățile peroanei juridice în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
Interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la 1 la 3 ani;
Afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
Pedepse complementare aplicabile persoanei fizice
Pedepsele complementare au menirea de a completa represiunea instituită prin pedeapsa principală. Aceste pedepse sunt întotdeauna alăturate pedepsei principale, pe care o completează. Ele nu pot fi pronunțate singure, de sine stătătoare.
În raport de modul lor de aplicare, pedepsele complemetare se aplică de către instanță, ele funcționând numai ope judiciis (numai când sunt pronunțate de instanță).
Aplicarea lor poate fi obligatorie, când legea prevede această pedeapsă, sau facultativă, când legea lasă la aprecierea instanței aplicarea unei astfel de pedepse, dar atunci când sunt aplicate, ele funcționează întotdeauna cumulativ cu pedeapsa principală, care trebuie neapărat să fie ponunțată.
Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi și degradarea militară.
Potrivit art. 64 din Codul penal, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau a unora dintre următoarele drepturi:
Interzicerea dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;
Interzicerea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;
Interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;
Interzicerea drepturilor părintești;
Interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator.
Instața judecătorească are obligația de a a indica în hotărârea de condamnare care anume drepturi din cele prevăzute în art. 64 Cod penal interzice și pe ce durată, în limitele arătate în art. 53,respectiv de la 1 la 10 ani.
Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b nu se poate pronunța decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a, afară de cazul când legea dispune altfel.
Conform art. 65 Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa aplicată este de cel puțin 2 ani și instanța apreciază că, față de natura și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară. Așadar, aplicarea pedepsei cu interzicerea unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă, în condițiile ca pedeapsa principală să fie condamnare pe minim 2 ani, în rest aplicarea este facultativă.
Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau arestului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei.
În orice caz, se remarcă aplicarea pe durată determinată a acestei pedepse, anume între 1 și 10 ani.
Pedeapsa degradării militare este o pedeapsă complementară care constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă (art. 67 alin. 1 din Codul penal).
Degradarea miltară se aplică în mod obligatoriu condamnaților militari și rezerviști, dacă pedeapsa principală este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață. Ea se aplică facultativ în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, dacă pedeapsa principală cu detențiunea este stabilită între minim 5 și maxim 10 ani.
Spre deosebire de interzicerea altor drepturi, degradarea miltară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, având un caracter perpetuu, definitiv, gradul militar fiind pierdut definitiv, pentru totdeauna. Nici reabilitarea judiciară nu duce la rechemarea cadrelor militare sau la redarea gradului militar pierdut.(art. 133 alin. 2 Cod penal).
Pedepse complementare aplicabile persoanei juridice
Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:
Dizolvarea persoanei juridice. Această pedeapsă se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infrațiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop. De asemenea, în caz de neexecutare cu rea credință a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute de art. 531 alin. 3, lit. b-d, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice. Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanței civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului.
Suspendarea activității persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activitățile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani. Pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice constă în interzicerea desfășurării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, în realiizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea. În caz de neexecutare, cu rea credință, a pedepsei complementare prevăzute în art.531 alin. 3, lit. e, instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de trei luni. Dacă până la implinirea termenului de trei luni pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice. Pedepsele complementare prevăzute de art. 531 alin. 3 lit. a și b nu pot fi aplicate pertidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizațiilor religioase ori aparținând minorităților, constituite potrivit legii. Dispozițiile de mai sus se aplică și persoanelor juridice care iși desfășoară activitatea în domeniul presei.
Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani. Această pedeapsă complementară constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea. Dispozițiile de mai sus nu se aplică persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei.
Interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la 1 la 3 ani. Această pedeapsă complementară constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de lege.
Afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare. Afișarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afișarea sau dizolvarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau a reprezentantului său legal. Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma și locul stabilite de instanță, pentru o perioadă uprinsă între 1 lună și 3 luni. Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras și în forma stabilite de instanță, prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale, ori prin alte mijloace de comunicare audio-vizuală desemnate de instanță. Dacă difuzarea se face prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale, instanța stabilește numărul aparițiilor, care nu poate fi mai mare de zece, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audio-vizuale, durata acesteia nu poate depăși 3 luni.
Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complemntare se dispune atunci când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, precum și față de împrejurările în care a fost săvârșită, aceste pedepse sunt necesare. Aplicarea uneia sau mai multe pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă. În cazul pedepselor complementare prevăzute în art.531 alin. 3 lit. b-e, este permisă aplicarea cumulativă.
Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
SECȚIUNEA 2.7.
PEDEPSE APLICABILE MINORILOR
Răspunderea penală a minorilor
Societatea modernă este caracterizată de fenomenul infracțional juvenil, situație al cărei dramatism este determinat de însăși natura criminalității juvenile, în care se întâlnesc, pe de o parte, lipsa capacității depline de înțelegere a semnificației sociale a pedepselor, în general și lipsa de experiență, care adeseori conduc la fapte necugetate din partea unui adolescent sau a unui tânăr, iar pe de altă parte, nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a nevârstnicilor, gravitatea uneori deosebită a faptelor săvârșite de aceștia.
Societatea se vede amenințată grav de faptele antisociale ale adolescenților sau tinerilor și trebuie să apere prin orice mijloace corespunzătoare acestui scop, iar pe de altă parte, se află în fața unor făptuitori care nu înțeleg nici semnificația socială a faptelor pe care le comit, nici semnificația reacției de apărare a societății, a pedepselor care li se aplică.
Cercetările criminologice au dus la concluzia că lupta împotriva acestui fenomen trebuie să se desfășoare în principal pe tărâmul prevenției pre și postinfracționale, prin măsuri de ocrotire, educare și reeducare a minorilor.
Problema răspunderii penale a minorilor, și în general, problema prevenirii și combaterii delincvenței juvenile, reprezintă, prin urmare, una dintre cele mai spinoase și mai dramatice situații care se pun pe planul politicii penale și al dreptului penal. Necesitatea obiectivă a apărării sociale a pus, deci, spre rezolvare, problema răspunderii penale a nevârstnicilor, a condițiilor în care aceștia trebuie să răspundă penal pentru faptele antisociale pe care le săvârșesc.
Dificultățile existente în stabilirea unei limite precise de vârstă până la care durează perioada copilăriei au făcut ca această limită până la care răspunderea penală este exclusă să difere, uneori substanțial, de la o legislație la alta.
Sub influența ideilor avansate de psihologia pedagogică și criminologie s-a impus în legislațiile penale contemporane tendința de a prelungi etapa copilăriei sub raportul răspunderii penale, pentru a scoate de sub incidența legii penale un număr cât mai mare de copii, față de care să se ia măsurile educative obișnuite pentru a-i îndruma pe calea adaptării optime la viața socială. Acesta a fost direcția în care a evoluat și legislația penală română.
Legiuirile penale din toate timpurile au conținut dispoziții speciale pentru minori, atât cu privire la vârsta de la care trebuie să răspundă penal, cât și cu privire la pedepsele la care erau supuși aceștia (mai ușoare decât pentru majori).
Ținând cont de particularitățile de vârstă de natură psiho-fizică, în reglementarea răspunderii penale a monorilor a apărut necesitatea de a se face separație între minorii care au capacitate penală și răspund penal pentru faptele comise de ei și minorii care nu au capacitate penală și, deci, nu răspund penal.
În art. 99 Codul penal consacră această împărțire a minorilor din punctul de vedere al răspunderii penale, în două categorii:
Minori care au capacitate penală și răspund penal:
Minorii cu vârste între 16-18 ani;
Minorii cu vârste între 14-16 ani față de care prezumția relativă de incapacitate penală a fost înlăturată.
Minori lipsiți de capacitate penală și care nu răspund penal:
Minori care au împlinit vârsta de 14 ani și care beneficiază de o prezumție legală absolută de incapacitate penală;
Minori care au vârsta de 14-16 ani, care care beneficiază numai de o prezumție relativă de incapacitate penală.
Dacă prezumția absolută de incapacitate penală nu poate fi înlăturată prin probe contrare, în schimb prezumția relativă ingăduie proba contrară, astfel că este totuși posibil ca un minor având vârsta între 14 și 16 ani să răspundă penal, însă „numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ”.(art. 99 alin. 2 Cod penal).
În cazul delincvenților minori, problema specială care se pune spre rezolvare este aceea a sancțiunii în care trebuie să se concretizeze răsunderea penală, ținându-se cont tocmai de particulaitățile de vârstă psiho-fizice ale acestei categorii de subiecți ai răspunderii penale.
În istoria dreptului penal, această problemă a fost diferit soluționată. Dacă în dreptul sclavagist și apoi în cel feudal, copiii („infantes” sau „infantes proximi”) nu răspundeau penal, în schimb cei care depășeau vârsta copilăriei erau asimilați cu vârstnicii și erau pedepsiți ca și aceștia. Severitatea față de infractorii nevârstnici se justifică prin afirmația că răutatea pe care au manifestat-o înlocuiește vârsta lor fragedă („malitia supplet aetatem”). Însă era o concepție greșită, deoarece aceasta nu putea conduce decât la distrugerea fizică și psihică a tânărului sau eșuarea lui definitivă în lumea crimei.
Chiar în dreptul modern, în perioada de început a acestuia, deși se considera că minoritatea infractorului reprezintă o scuză atenuantă minorul era privit ca un fel de delincvent liliputan, față de care se aplica o pedeapsă mai ușoară decât față de infractorul major, dar nu se observa nici o deosebire între criminalitatea vârstnicului și aceea minorului.
Abia către sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru odată cu dezvoltarea cercetărilor de criminologie și psihologie pedagogică, s-a impus treptat concluzia că adolescentul în general și adolescentul infractor reprezintă o realitate specifică, o personalitate în formare, cu un orizont psiho-moral propriu și că reacția de apărare socială față de conduita sa socialmente periculoasă trebuie să fie adecvată acestui specific pentru a fi eficace.
Ținând cont de psiho-criminogeneza conduitei antisociale a minorului, măsura de apărare socială ar trebui să vizeze mai puțin reeducarea făptuitorului și mai mult refacerea, în condiții schimbate, a educației deficitare pe care a primit-o anterior. Nu pedepsele pot realiza o astfel de finalitate, ci măsurile educative care să asigure formarea morală normală a monorului.
Aceste măsuri nu s-au impus însă niciodată, și nici în mod complet. Fără să renunțe la pedepse, a fost creat un sistem sancționar mixt pentru infractorii minori.
Reglementarea răspunderii penale a minorilor infractori
Evoluția regimului penal al minorilor în țara noastră în timpul și după cel de al doilea război mondial a fost determinat de conjunctura social-politică creată, de alternanța a două tipuri de totalitarism, care aveau în comun accentul ideologic executiv pus pe importanța intereselor colective de tip naționalist sau internaționalist.
Codul penal și Codul de procedură penală din 21 iunie 1968 n-au adus multe elemente noi în raport cu legislația din 1936 în ceea ce privește răspunderea penală și regimul minorilor.
Dimpotrivă, ele rețin, și în anumite domenii, dezvoltă o serie de modificări ulterioare ale legislației respective, cum erau de pildă instanțele pentru minori și competența juvenilă, dispozițiile referitoare la diferite informații pe care instanța de judecată trebuia să le aibă în vederea stabilirii discernământului și individualizării măsurilor educative sau a pedepselor.
La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un nou Cod penal, al treilea în legislația penală modernă românească. Codul renunța la clasificarea în crime și delicte, existente în Codul penal anterior, și adopta conceptul generic de infracțiune pentru orice ilicit penal.
Noua lege penală are meritul de a nu fi dat la o parte ceea ce timpul a validat ca fiind mai valoros în domeniu. Din materialul normativ al codului rezultă că minoritatea nu mai este considerată ca o circumstanță personală, ci ca o stare tranzitorie, de devenire a făptuitorului cu o problematică specifică, ce reclamă o reglementare superioară și un tratament deosebit. Sunt prevăzute trei categorii de vârstă cu dispoziții specifice pentru fiecare dintre ele (art. 99 Cod penal).
Din prima categorie fac parte minori sub 14 ani care, fiind considerați a nu avea capacitatea psiho-fizică necesară înțelegerii consecințelor faptelor lor, nu răspund penal.
Această incapacitate apreciată a fi normală, în raport cu stadiul de maturizare psihică în care se află, în general, personalitatea la vârsta menționată, constituie o prezumție absolută și, ca atare, ea nu poate fi înlăturată prin proba contrară oricât de dezvoltați fizic și psihic s-ar dovedi unii dintre făptuitorii minori care nu au împlinit vârsta de 14 ani.
A doua categorie privește minorii în vârstă de la 14 la 16 ani a căror responsabilitate penală, fiind condiționată de discernământ, beneficiază de prezumția legală de incapacitate penală, prezumție care poate fi înlăturată dacă, prin proba contrarie, se demonstrează existența discernământului în momentul comiteri faptei. Așadar, subiectul activ al infracțiunii poate fi numai minorul cu discernământ.
În acest context, dispoziția din art. 50 Cod penal care prevede drept cauză a înlăturării caracterului penal al faptei, implicit a răspunderii penale, minoritatea făptuitorului, își găsește rațiunea la nivelul celor două categorii de minori menționate până acum, minorii care nu au împlinit 14 ani și minorii care, deși au depășit această vârstă, împlinind vârsta de 16 ani, nu au acționat cu discernământ. În ambele situații, minoritatea constituind o stare specifică personală, nu are efecte juridice asupra altor participanți. Ca urmare, cum s-a observat și în literatura de specialitate, instigatorii și complicii la o faptă prevăzută de legea penală săvârșită de un minor aflat în una din situațiile menționate, vor răspunde pentru participație improprie (art. 31 Cod penal); de asemenea, săvârșirea faptei de către un major împreună cu un minor constituie o circumstanță agravată pentru major (art. 75 lit. c, Cod penal).
În fine a treia categorie include pe minorii în vârstă de la 16 la 18 ani considerați a avea, în mod absolut, capacitatea penală. Caracterul absolut se limitează însă numai la efectele prezumției legale (nu se poate face proba contrarie), pe baza căreia minorul care a împlinit 16 ani este socotit ca având răspundere penală. Acest caracter nu exclude pentru minor posibilitatea pe care o au și făptuitorii majori, de a dovedi că se găsesc în vreuna din acele situații prevăzute în art. 48-49 Cod penal (stări patologice sau anormale) care, constituind cauze de înlăturare a capacității penale a făptuitorului, exclud și răspunderea penală.
Dacă minorul între 14 și 18 ani, în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, suferea de tulburări psihice care i-au afectat grav capacitatea de acțiune ori inacțiune, vor opera dispozițiile din art. 48 Cod penal și nu cele din art. 50 "deoarece cauzele de iresponsabilitate au prioritate față de cele privind minoritatea". Astfel minorii predelincvenți și cei care nu răspund penal pentru faptele antisociale pe care le-au comis au fost scoși din câmpul de acțiune al legii penale fiind supuși numai influenței educative și sociale adoptate de organele de protecție socială instituite în acest scop, prin efectul Legii nr.3/1970, privind regimul unor categorii de minori2. Potrivit art. 22 din această lege, minorii neinfractori aflați în institutele speciale de reeducare din subordinea M.A.I. la intrarea în vigoare a actului normativ menționat, au fost menținuți în continuare în instituțiile respective, până la epuizarea numărului lor, pentru a nu li se întrerupe procesul de școlarizare, calificare și reeducare început.
Prin soluțiile oferite de Legea nr. 3/1970 s-a lărgit astfel sfera posibilităților de individualizare legală, judiciară, administrativă și socială pentru fiecare dintre categoriile de minori menționate.
Sistemul sancționator special prevăzut pentru minori în Codul penal de la 1969 (Titlul V, art. 99-110 inclusiv), este un sistem mixt, format din măsuri educative (mustrare, libertate supravegheată, internarea într-un institut medical educativ – revocabile sau înlocuibile cu alte măsuri în funcție de evoluția comportamentului minorului, și pedepse. Printr-o dispoziție explicită (art. 100 alin. 2) s-a acordat prioritate măsurilor educative, pedeapsa închisorii aplicându-se numai dacă se apreciază că luarea celor dintâi măsuri nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
Superioritatea sistemului sancționator actual pentru minori mai rezultă și din faptul că în timp ce în Codul penal anterior mustrarea era inclusă în rândul pedepselor, iar libertatea supravegheată determină amânarea soluționării laturii penale a cauzei (aceasta avea loc numai după trecerea perioadei de libertate supravegheată), noul Cod penal situează mustrarea în rândul măsurilor educative acordându-i, astfel, adevăratul ei caracter de măsură menită să contribuie la reeducarea minorului și să prevină săvârșirea unor fapte antisociale de către aceștia.
De asemenea, libertatea supravegheată nu mai are ca efect amânarea judecării cauzei, deoarece pronunțarea ei constituie însăși soluția dată acesteia.
Sunt notabile și perfecționările aduse reglementărilor de drept procesual penal privitoare la urmărirea și judecarea minorilor delicvenți, prin Codul de procedură penală adoptat la 12 decembrie 1968.
Fără să intrăm în detalii, considerăm că prin conținutul lor, dispozițiile speciale procesual-penale stabilite în cod (Titlul IV, Cap. II, Procedura în cauzele cu infractori), asigură, în ansamblu, garanții procesuale suplimentare, în vederea realizării unei cercetări temeinice și complete a cauzelor cu minori și a unui climat educativ necesar pe întreg parcursul desfășurării procesului penal. Este de remarcat și dispoziția care prevede că acțiunea civilă se exercită din oficiu în cazul când cel vătămat este un minor (art. 17 alin. final Cod procedură penală).
Experiența a demonstrat că, în procesul complex al recuperării sociale și morale a minorului delincvent, faza de judecată reprezintă un moment care, în fapt, influențează în cea mai mare măsură etapa care urmează executării hotărârii instanței. O sancțiune poate fi la fel de nepotrivită atunci când este prea severă, în raport cu multitudinea de factori care definesc personalitatea minorului delicvent, cu gravitatea faptei comise etc., ca și atunci când această sancțiune este prea blândă în raport cu aceleași elemente, soluție care poate duce la subaprecierea de către minor a gravității faptelor comise de el și, în final, la șanse mai mici de reeducare și de prevenție specială. Am spune că opera de dozare, de individualizare a sancțiunilor de drept penal pentru minori – astfel cum sunt ele prevăzute în Codul penal din 1969 – de către instanța de judecată, constituie un factor important în ansamblul măsurilor statului în vederea recuperării morale și sociale a minorului delincvent.
Unele reglementări privitoare la minori s-au adoptat (pe lângă Codul penal) și prin Legea 23 din 18 februarie 1969 privind executarea pedepselor; în această lege (art. 6) se prevede că minorii condamnați la închisoare vor fi supuși în timpul executării pedepsei unei acțiuni de reeducare deosebite, vor continua învățământul general obligatoriu – dacă mai au de executat cel puțin 6 luni de închisoare – și li se va asigura posibilitatea de a dobândi o pregătire profesională potrivit gradului de școlarizare și aptitudinilor lor. Reintegrarea socială a minorilor supuși unor astfel de pedepse era prevăzută și în art. 14 alin. 1 din lege. Un alt act normativ referitor la regimul sancționator al minorilor este Decretul 545 din 30 decembrie 1972 – devenit Legea nr. 13/1973 – privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare. Printre măsurile prevăzute de acest decret subliniem cele referitoare la instruirea și calificarea minorului aflat într-un centru de reeducare, în școlile profesionale sau în cadrul cursurilor de calificare ale întreprinderilor sau comitetelor executive ale Consiliilor populare (art. 10), ca și posibilitatea creată minorilor merituoși din acele instituții de reeducare de a se prezenta la examenul de admitere la oricare liceu din localitate și de a frecventa astfel de cursuri, inclusiv asigurarea întreținerii lor ca și a celor care ar fi urmat studii superioare și după liberare (art. 18). Decretul mai prevedea un sistem de patronare a centrelor de reeducare de către întreprinderile în care se calificau minorii și care urma să contribuie la sporirea eficienței muncii educative și a calității în meseriile existente în centrele de reeducare.
Tot în legătură cu sistemul sancționator al minorilor consemnăm și noile modalități de executare a sancțiunii de executare a sancțiunii prin muncă, fără privare de libertate, inclusiv pentru minorii ce depășesc 16 ani, introduse prima oară în Codul nostru penal (Cap. V) prin Legea 6 din aprilie 1973. Ideea de bază a acestui act normativ era că societatea ar avea datoria să preia, prin colectivele de muncă din unitățile economice și din școli, reeducarea minorilor care au săvârșit fapte penale ce nu prezentau un grad ridicat de pericol social. Din aceeași concepție a izvorât și Decretul 115/1977, pe baza căruia toți minorii condamnați la pedeapsa închisorii au fost puși în libertate de la locurile de detenție.
De asemenea, potrivit Decretului 147/1977, au fost eliberați și minorii aflați în centrele de reeducare, luându-se totodată măsurile corespunzătoare de încadrare a acestora în colective de muncă sau de învățătură în vederea reeducării și reintegrării lor sociale.
Decretul 218/1977, adoptat la scurt timp după punerea în libertate a minorilor care făcuseră obiectul unor sancțiuni privative de libertate instituie un nou sistem sancționator profund diferit de cel existent în Codul penal de la 1969 și de toate celelalte care l-au precedat. Potrivit dispozițiilor din decretul menționat, minorul între 14 și 18 ani, care săvârșea o faptă penală și răspundea penal putea fi supus măsurii educative din art. 2 și anume încredințarea colectivului în care muncește sau învață, ori putea fi supus măsurii trimiterii într-o școală specială de muncă și reeducare prevăzută în art. 3 din decret pentru fapte deosebit de grave.
Prin natura și finalitatea lor, ambele sunt măsuri educative – fiind exclusă, astfel, aplicarea pedepsei cu închisoarea minorului oricare ar fi gravitatea faptei comise. Acest din urmă aspect rezultă și explicit din preambulul decretului menționat unde se arată că "minorii între 14 și 18 ani care săvârșesc fapte penale nu vor fi condamnați la închisoare".
Pe bună dreptate, în practica Tribunalului Suprem s-a decis că față de dispozițiile cuprinse în art. 2 și 3 din Decretul 128 / 1977, "care au abrogat implicit sancțiunile penale prevăzute în art. 101 și 109 Cod penal, minorilor care au săvârșit fapte penale nu li se pot aplica pedepse cu închisoarea chiar dacă s-ar dispune ca executarea să se facă prin muncă". Pe cale de consecință, nu se putea aplica minorului nici amenda – indiferent de forma acesteia (pedeapsă principală, unică sau alternativă cu închisoarea). Cât privește pedepsele complementare (art. 64 Cod penal) acestea nu erau aplicabile nici sub imperiul reglementărilor din Codul penal care admiteau pedeapsa cu închisoarea și la minori. Se mențin totuși limitele răspunderii penale a minorului prevăzute în art. 99 Cod penal (Titlul V – Minoritatea), în măsura în care erau operante prevederile art. 2 și 3 din Decretul 218/1977, deveneau neaplicabile celelalte măsuri educative în Codul penal, mustrarea și libertatea supravegheată.
Singura măsură educativă menținută din Codul penal era cea prevăzută în art. 105 și art. 101 lit. d. Cod penal – internarea într-un institut medical educativ. Modul de reglementare a sancțiunilor aplicabile minorilor a ridicat numeroase discuții în practica judiciară. S-a relevat că legiuitorul nu a fost suficient consecvent în intenția sa generoasă de a restrânge câmpul de aplicare a constrângerii juridice (penale), deoarece prin ambiguitatea reglementărilor a dat loc unor întrebări care nu-și puteau găsi prea ușor răspunsuri convingătoare. Astfel, dacă pentru infracțiunile care prezentau un grad de pericol social deosebit de redus existau soluții prin aplicarea art. 3 din Decretul 218/1977, pentru cele care ar fi atras măsura reeducării în colectivele de muncă sau de învățătură, soluțiile erau contradictorii și depindeau de abilitatea organelor chemate să aplice legea.
Deși în acest nou sistem de sancționare îndreptarea și reeducarea minorilor erau concepute a se realiza preponderent în societate – și nu în afara ei – și, ca atare, încredințării minorului colectivului în care muncește ori învață trebuie să fie cel mai frecvent luată, în realitate instanțele au înclinat spre măsura internării într-o școală specială de muncă și reeducare, deși prin natura ei (privare de liberate) această măsură trebuie să aibă un caracter de excepție. Dispozițiile din art. 3 al Decretului 218/1977, prin formularea lor extrem de eliptică, au mascat, sensul real al măsurii, și anume acela de a înlocui într-o manieră modernă modul de executare a pedepsei cu închisoarea aplicată minorilor infractori. Cel puțin în primii ani de la intrarea în vigoare a actului normativ menționat, măsura internării într-o școală de muncă și reeducare era, în anumite privințe, chiar mai grea decât pedeapsa închisorii. De exemplu, această sancțiune fiind considerată măsură educativă și nu pedeapsă, minorul nu beneficia de instituția liberării condiționate, ceea ce însemna că în cazul aplicării măsurii pe durata maximă acesta era obligat să rămână în școală de reeducare 5 ani.
Pentru a se corecta această importantă lacună a reglementării, prin Decretul 64/1981 s-a introdus, în Decretul 218/1977, un text nou (art. 4) care permitea încetarea condiționată a măsurii trimiterii într-o școală specială de muncă și reeducare după executarea unei părți din durata măsurii educative și dacă minorul și-a însușit o meserie și a dat dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama și de gravitatea faptei. Totodată, s-au prevăzut și cazurile de revocare a încetării condiționate a măsurii, când minorul se sustrăgea de la învățătură sau de la prestarea unei munci utile, ori săvârșise o nouă infracțiune de la liberare până la împlinirea duratei măsurii aplicate.
O altă anomalie provocată de decretul examinat a fost și aceea că minorii sancționați pentru fapte deosebit de grave ajungeau în timpul executării măsurii private de libertate de 5 ani să depășească vârsta minorității. De aici, situația paradoxală, ca în cadrul școlii speciale de muncă și reeducare, instituție menită să facă educația minorilor, în același clase să existe elevi cu mult peste vârsta minorității.
De asemenea, regimul acestor școli era mult mai sever în raport cu cel care a existat în fostele centre de reeducare ceea ce făcea ca aceste școli numai aparent să reprezinte instituții școlare de reeducare a minorilor; în realitate erau locuri de deținere similare penitenciarelor pentru minori.
S-a desprins concluzia în literatura de specialitate, în sensul că pentru a-l putea recupera pe minorul infractor, readucându-l la un comportament normal, s-ar fi cerut schimbarea mediului și a condițiilor care îl îndemnau să încalce legea penală. Pentru înlăturarea acestor carențe numeroși specialiști au sugerat completarea Decretului 218/1977 și cu alte soluții legislative prin care să se asigure o diversitate și eficiență mai mare a sancțiunilor aplicabile minorilor (de exemplu, introducerea unui sistem mixt de măsuri educative și pedepse privative și neprivative de libertate). De asemenea, s-a sugerat să se reglementeze mai amplu măsura încredințării minorului colectivului în care muncește sau învață și regulile stricte de disciplină și comportare care ar trebui respectate de minor pe durata încredințării. Aceste sugestii au fost primite abia după 10 ani de la intrarea în vigoare a Decretului 218/1977 când prin legea pentru modificarea și completarea Legii 59/1968, privind Comisiile de judecată din 28 aprilie 1977, s-au adus unele modificări și reglementării pe care o analizăm.
Totuși instituirea sistemului sancționator al minorilor prin Decretul 218/1977, a constituit un pas important și curajos în evoluția legislației penale, în primul rând pentru că a reprezentat o schimbare de concepție în politica penală, încercându-se o ruptură nu numai de sistemul sancționator prevăzut de Codul penal de la 1969, pe care l-a înlocuit, ci și de toate sistemele care l-au precedat pe acesta din urmă. Chiar dacă noua concepție a fost parțial realizată, din motivele arătate n-a avut eficiența urmărită, deoarece instituia un regim de sancționare prea blând în raport cu faptele foarte grave comise de minori (omoruri, tâlhării, violuri etc.). Cu toate acestea, decretul menționat a constituit o experiență utilă care ar putea fi valorificată în perspectiva modificărilor care se vor aduce sistemului sancționator al minorilor.
Decretul 218/1977, deși ar fi urmat să fie mai repede abrogat, deoarece conținea dispoziții tranzitorii (temporare), în realitate a fost abrogat abia la 1 octombrie 1992, adică după 15 ani, prin Legea104/1992. În urma abrogării acestui decret a fost repus în vigoare sistemul sancționator prevăzut în art. 100-110 Cod penal, atât în ce privește măsurile educative, cât și în privința modului de aplicare a pedepselor pentru minori; aceste prevederi sunt, în prezent, în vigoare.
În noiembrie 1996, prin Legea nr. 140, prevederile Codului penal privind sancțiunile aplicabile minorilor care au săvârșit infracțiuni, au suferit din nou modificări și completări importante, ele înscriindu-se, de data aceasta, pe linia preocupării legiuitorului de a îmbogăți modalitățile de reeducare a minorului în condiții de libertate. Astfel, în art. 103 Cod penal care reglementează măsura educativă a libertății supravegheate, s-au introdus unele noi prevederi din care rezultă că instanța poate impune minorului ca, pe durata libertății supravegheate, să respecte una sau mai multe din obligațiile pe care le prevede legea.
Prin legea menționată mai sus s-a completat și art. 110 alin. 1 din Codul penal, care reglementează suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii în cazul minorilor, dând posibilitatea judecătorului să dispună mai frecvent lăsarea în libertate a minorului prin suspendarea executării pedepsei închisorii.
Deși din anumite puncte de vedere, sunt puțin forțate (obligativitatea muncii în folosul comunității), fără consimțământul celor cărora li se aplică astfel de sancțiuni, măsurile introduse în Codul penal pot constitui un pas important spre reglementarea muncii în interesul colectivității ca sancțiune de sine stătătoare, respectând în același timp și consimțământul persoanelor cărora li se aplică.
Dacă analizăm însă și celelalte modificări pe care le operează Legea 140/1996 și anume înăsprirea pedepselor pentru unele infracțiuni și agravarea condițiilor de acordare a liberării condiționate, vom constata că, sub multe aspecte, regimul sancționator al minorilor s-a înăsprit (ne referim la minorii cărora li se aplică pedeapsa închisorii) chiar dacă, potrivit art. 109 alin. 1, modificat prin Legea nr. 104/1992 limitele pedepselor pentru minori se reduc la 1/2 (față de 1/3 cât era reducerea înainte de modificarea menționată).
În prezent, cadrul legal al sistemului de reeducare a minorului infractor este format din măsuri educative (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internare în închisoare institut medical-educativ) și din pedepse (închisoarea și amenda). Așa cum se observă, măsurile educative sunt reglementate în ordinea gravității lor, de la simpla mustrare până la măsura educativă privativă de libertate, iar ultima dintre aceste măsuri are caracter complex având atât caracter de măsură educativă de libertate, cât și de măsură de tratament medical.
Pedepsele aplicabile minorilor se ierarhizează și ele în ordinea gravității. În toate cazurile, pedepsele aplicabile minorilor sunt mai reduse (ele se reduc, conform art. 109 alin. 1 Cod penal, la jumătate; în urma reducerii minimul pedepsei nu va depăși 5 ani). De asemenea, nu se aplică minorilor pedeapsa detențiunii pe viață (în locul acesteia se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani) și nici pedepse complementare, iar condamnările pronunțate pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității nu atrag incapacități sau decăderi; o astfel de condamnare nu poate constitui prim termen al recidivei (art. 38 lit. a).
Principiul după care se alege categoria și felul sancțiunii aplicate minorului infractor este acela al priorității măsurii educative față de pedeapsă, iar în cadrul măsurilor educative, al priorității măsurii educative neprivative de libertate față de măsura educativă privativă de libertate. Aceasta înseamnă ca operația de individualizare a sarcinii aplicabile minorului are un caracter complex. Mai întâi instanța verifică (dacă este cazul) să aplice o măsură educativă (iar dintre acestea una neprivată ori privativă de libertate) sau o pedeapsă, după care urmează individualizarea sancțiunii concrete în cadrul limitelor legale rezultate din opțiunile de mai sus.
Pentru alegerea sancțiunii aplicabile, legea a prevăzut, pe lângă criteriile generale de individualizare a sancțiunii din art. 72 și anumite criterii speciale de individualizare. Astfel, potrivit art. 100 alin. 1 Cod penal, la alegerea sancțiunii se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală a minorului, de comportarea lui, de condițiile în care a trăit și de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului (de exemplu, vârsta concretă la data săvârșirii faptei, de antecedentele antisociale înainte sau după împlinirea vârstei răspunderii penale etc.).
De asemenea, legea prevede că instanța va recurge la pedepse numai dacă apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului (art. 100 alin. 2 Cod penal).
În determinarea sancțiunii concrete (măsură educativă sau pedeapsă) instanța va avea în vedere, de asemenea, atât criteriile generale de individualizare, cât și criteriile speciale arătate mai sus (mai ales când a ales ca sancțiune o măsură educativă).
Sistemul de reeducare a minorului infractor în documentele ONU și ale Consiliului Europei
Evoluția delicvenței juvenile în societatea contemporană, chiar cu unele deosebiri de la o țară la alta, prin frecvență, tendințe și forme de manifestare, continuă să mențină în stare de alertă cele mai avizate organisme internaționale, îndeosebi Organizarea Națiunilor Unite, iar pe continentul nostru, Consiliul Europei. Criminalitatea juvenilă suscită interesul nu numai al specialiștilor în materie de educație și ocrotire, dar și al celor din sfera dreptului penal, a criminologiei, sociologiei, filozofiei, biologiei; de asemenea, ea stă în atenția a numeroase organizații guvernamentale și nonguvernamentale ca și în preocupările unor persoane cu inițiative particulare de interes umanitar.
Formele de manifestare ale acestui interes crescând al opiniei publice mondiale față de minorul infractor, în liniile sale esențiale, am dori să le reflectăm în aceste pagini.
Organizația Națiunilor Unite – organizație internațională guvernamentală, cu sediul principal la New York – a fost creată după cel de al doilea război mondial, pe baza unui document fundamental (harta Națiunilor Unite), în cuprinsul căruia s-au reglementat scopurile, principiile de bază, structura și modul de funcționare a organizației.
Organul principal al Organizației Națiunilor Unite, cu atribuții în domeniul dreptului penal și al justiției penale, este Consiliul Economic și Social (ECOSOC), ajutat în activitățile sale specifice de Comisiile economice regionale și de numeroase alte comisii și subcomisii funcționale sau institute specializate alcătuite din experți, precum și de o serie de alte comitete permanente sau formate ad-hoc.
Printre mecanismele Organizației Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentului delicvenților se numără și Comisia Interguvernamentală pentru Prevenirea Crimei și de Justiție Penală, înființată prin rezoluția Adunării Generale nr. 46 din 18 decembrie 1991, precum și de serviciul ONU de la Viena, transformat în Divizie specializată, cu sarcini de a formula opinii de politică penală și de a promova rezoluțiile ONU în acest domeniu.
Aceste organisme își aduc o contribuție hotărâtoare la activitățile ONU îndreptate spre prevenirea infracțiunilor și tratamentul delicvenților, inclusiv a infractorilor minori și a tinerilor infractori.
Organizația Națiunilor Unite organizează la fiecare 5 ani – începând cu anul 1955 -Congresul Internațional pentru combaterea, prevenirea și tratamentul delicvenților. Încă de la primul Congres din 1955 – care și-a desfășurat lucrările în Palatul Națiunilor de la Geneva – s-a adoptat un ansamblu de reguli minime pentru închisori și deținuți, compus din două părți: "Reguli de aplicare generale și principii fundamentale" (prima parte) și "Reguli de aplicare la categorii speciale" (cea de-a doua parte).
Acest ansamblu, supus unor continue perfecționări și adaptări, a constituit primul document elaborat de ONU care a servit drept etalon tuturor statelor în procesul de perfecționare sau de reformare a legislației în materia executării pedepsei închisorii. De asemenea, Congresul a adoptat o rezoluție cu privire la "Așezămintele penitenciare și corecționale deschise", cu recomandările necesare pentru aplicarea ei.
Prin rezoluția nr. 603/C (XXIV) din 31 iulie 1957, Consiliul Economic și Social a aprobat un ansamblu de reguli și și-a însușit recomandările făcute de primul Congres al Națiunilor Unite pentru combaterea crimei și tratamentului delicvenților; aceste recomandări consideră, în concluzie, că lipsirea de libertate – care s-ar cere evitată – nu trebuie să fie asociată cu suferințe în plus atunci când s-ar putea evita acest lucru. Printre cei care au beneficiat de acest minim de reguli au fost, minorii și tinerii adulți delicvenți.
Al doilea Congres ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților ținut la Londra în 1960 (70 de țări participante, față de 61 în 1955) s-a ocupat, între altele, de noile forme ale delicvenței juvenile, de impactul mass-media cu delicvența juvenilă și de privarea de libertate pe termen scurt, în unele cazuri, și a minorilor.
În anul 1965, cel de-al III-lea Congres ONU ținut la Stockholm (74 de țări participante) a avut ca temă "Prevenirea crimei și a delicvenței", abordând, între altele, și problemele legate de combaterea recidivismului, precum și măsurile speciale de prevenire și tratament pentru tinerii adulți delicvenți.
În contextul creșterii continue a criminalității în lume, s-au desfășurat la Kyoto (Japonia), în 1970, lucrările celui de-al IV-lea Congres ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților (au participat 85 de state), cu tema "Crima și dezvoltarea". În cadrul Congresului s-au discutat tacticile de apărare socială și prevenirea cu ajutorul comunității, adică participare a cetățenilor la prevenirea și controlul crimei. De asemenea, s-au discutat rezultatele aplicării ansamblului de măsuri pentru tratamentul deținuților, la 15 ani de la adoptarea regulilor minime.
O problemă asemănătoare s-a discutat si la cel de-al V-lea congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților. Totodată, prin rezoluțiile sale 2858 (XXV) din 20 decembrie 1971, 3144 (XXVIII) din 14 decembrie 1973 și 3218 (XXXIX) din 6 noiembrie 1974, Adunarea Generală a recomandat statelor membre să-și adapteze legislațiile naționale la principiile ansamblului de reguli minime. În conformitate cu aceste rezoluții, Legea română nr. 6/ 1973 a introdus prin secțiunea III – munca corecțională în Codul penal român; de dispozițiile acesteia vor beneficia și minorii infractori care au depășit vârsta de 16 ani.
Tema generală a celui de-al V-lea Congres ONU, ținut la Geneva în 1975, (101 țări participante), a fost "Prevenirea crimei și controlul – provocarea ultimului sfert de veac", punându-se în evidență eforturile pentru găsirea unor sancțiuni substitutive pedepsei închisorii, cel puțin pentru delincvenții care nu pun în pericol pacea și securitatea publică. Pe această linie se situează Decretul nr. 218/1977, prin care România a înlocuit, în fapt, pedeapsa cu închisoarea aplicabilă minorilor infractori până atunci, cu măsura educativă a școlii speciale de muncă și reeducare (act normativ care, deși tranzitoriu – a fost aplicat timp de 15 ani), precum și modificările aduse instituției recidivei prin Lege nr. 6/1973, prevăzându-se condiții mai restrictive. În cadrul aceleiași orientări se situează și modificările recente (Legea nr 104/1992) aduse legislației penale prin lărgirea posibilităților de aplicare a suspendării executării pedepsei și pentru crearea unor posibilități mai largi de executare a pedepsei la locul de muncă, prevederi de către beneficiază și minorii infractori.
Pentru prima dată în istoria Congreselor pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților, cel de-al VI-lea Congres (la care au participat 101 țări) s-a ținut într-o țară în curs de dezvoltare (Caracas, Venezuela) în anul 1980. S-a avut în vedere la aceasta, între altele, și evoluția dramatică a delicvenței în rândul minorilor și tinerilor din această zonă a lumii.
Tot pentru prima dată s-a prezentat la Congres un studiu al Organizației Națiunilor Unite despre răspândirea mondială a crimei (studiu bazat pe informațiile primite de la 65 de state membre și care se referă la perioada 1970-1975). Un alt document prezentat Congresului s-a referit la tratamentul condamnaților în afara stabilimentelor penitenciare și consecințele asupra acestora, iar un altul, la aplicarea regulilor minimale pentru tratamentul deținuților.
Tema generală a celui de-al VI-lea Congres, și anume "Prevenirea crimei și calitatea vieții", a permis o abordare mai complexă a fenomenelor avută în vedere. O importanță deosebită s-a acordat discutării în cadrul temei menționate a problemelor tratamentului judiciar al tinerilor, înainte și după trecerea la delicvență, ca și a chestiunilor legate de jurisdicțiile pentru minori considerate a fi instrumente principale de prevenire și tratament.
Declarația de la Caracas adoptată de Congres constituie primul document mondial mai cuprinzător care oferă date cu privire la prevenirea crimei și la eforturile umane legate de acesta. De asemenea, prin rezoluția nr. 4 adoptată de același forum, s-a cerut să fie elaborat un ansamblu minim de reguli cu privire la administrarea justiției pentru minori și la tratamentul minorilor, care să poată servi drept model statelor membre. Documentele adoptate de Congres au fost aprobate de Adunarea Generală a ONU în același an.
Între 14-16 mai 1984 s-au desfășurat la Beijing (China), lucrările Reuniunii Interregionale pentru pregătirea celui de-al VII-lea Congres ONU, cu care ocazie s-a luat în discuție și s-a definitivat proiectul ansamblului de reguli minime cu privire la administrarea justiției pentru minori, recomandat de Congresul precedent și transmis reuniunii de către Consiliul Economic și Social. Aceste "Reguli", denumite "Regulile de la Beijing", au fost adoptate de Congresul al VII-lea al ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților ținut la Milano (Italia) în perioada 26 august – 6 septembrie 1985 (au participat reprezentanți a 125 de state) și au fost aprobate apoi de către ONU cu ocazia celei de-a 96-a sesiuni plenare din 29 noiembrie 1985, prin rezoluția nr. 40/33.
Potrivit acestor Reguli, în soluționarea cauzelor cu infractori minori trebuie să se recurgă, de regulă, la mijloace extrajudiciare, apelându-se, cât mai mult posibil, la serviciile comunitare ori la alte servicii competente, pentru a se evita efectele negative ale procedurii judiciare asupra minorilor. Această protecție se extinde și asupra altor categorii de fapte ale minorilor, considerate de către adulți ca fiind delictuale (absența de la școală, indisciplina în școală și în familie, beția publică etc.), precum și asupra tinerilor adulți delicvenți potrivit limitei de vârstă fixată de fiecare legislație națională. Protecția vieții private a minorilor, ca și protejarea tinerilor de efectele nocive ale publicării în presă a unor date despre situația lor ocupă, de asemenea, un loc important în aceste Reguli. Ansamblul de reguli pentru minori marchează, după părerea noastră, un pas important în procesul de reformă a dreptului penal promovat de Națiunile Unite în privința minorilor delicvenți. Este grăitor faptul că "Regulile de la Beijing" au fost menționate și în preambulul "Convenției cu privire la drepturile copilului" adoptată de adunarea Generală a ONU în noiembrie 1989, în concluziile căreia există recomandarea că în toate deciziile care privesc pe copii, fie că sunt luate de instituțiile publice sau private de ocrotire socială, fie de tribunale, autorități administrative sau organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate (art. 3).
Este de observat că România a ratificat Convenția menționată prin Legea nr.18 din 28 septembrie 1990; ca urmare, în anul 1993 s-a creat Comitetul Național pentru Protecția Copilului, având atribuții de supraveghere și promovare a aplicării Convenției, iar în perioada 2-4 iunie 1994, Guvernul României în colaborare cu Comitetul Național pentru Protecția Copilului (CNPC) și organizația "Salvați copiii", a organizat o Conferință cu participare internațională având ca temă "România și Convenția ONU cu privire al drepturile copilului".
Congresul al VII-lea a adoptat, ca document final, Planul de acțiune de la Milano pentru întărirea cooperării internaționale în prevenirea crimei și în transformarea justiției penale.
Menționăm că anul 1985, potrivit unei rezoluții ONU inițiate de România, a fost declarat drept "Anul internațional al Tineretului", recomandându-se ca întreaga comunitate internațională să protejeze și să promoveze drepturile tinerilor în conformitate cu toate instrumentele internaționale referitoare la drepturile omului.
Cel de-al VIII-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și pentru tratamentul delicvenților și-a desfășurat lucrările în Capitala Cubei (Havana) în perioada 27 august – 7 septembrie 1990. Tema generală a Congresului a fost "Cooperare internațională pentru prevenirea crimei și pentru justiția penală în perspectiva secolului XXI".
În cadrul Congresului s-au discutat teme majore, între care problemele legate de pedepsele privative de libertate și alternativele acestora, precum și chestiunea justiției pentru minori, a strategiilor de prevenire a delincvenței juvenile și a protecției tinerilor.
În cadrul acestor teme s-au examinat progresele realizate în aplicarea "Regulilor de la Beijing", recomandările privind sprijinirea copiilor care au numai unul din părinți, crearea posibilităților de muncă pentru tineret, combaterea violenței în familie și a abuzului de droguri, acțiuni umanitare în penitenciare și, nu în ultimul rând, abolirea regimului de executare a închisorii prin izolarea condamnatului.
Dintre hotărârile Congresului, cea mai însemnată, după părerea noastră, și care reprezintă cel de-al doilea pas important pe calea reformei instituțiilor penale privitoare la minor (după regulile de la Beijing), o constituie adoptarea principiilor directoare de la Ryad, adică a principiilor directoare ale Națiunilor Unite pentru prevenirea delicvenței juvenile.
Aceste principii conțin numeroase recomandări privind intervenția la nivelul comunității, a societății, în general, cât și la nivelul structurilor și substructurilor guvernamentale și nonguvernamentale, sau la nivelul microgrupurilor sociale și chiar în plan individual, în vederea luării de măsuri preventive în materie. În esență, se recomandă ca programele de prevenire să vizeze interesul tânărului, chiar aflat în perioada copilăriei, pentru a se evita evoluții comportamentale nedorite, prin inițierea unor programe de ocrotire a copiilor împotriva oricăror abuzuri și neglijențe periculoase, în perspectiva evitării, pe cât posibil, a sistemului judiciar.
Un alt document important adoptat de Congres conține "Reguli minimale pentru protecția minorilor privați de libertate". De asemenea, în cadrul Congresului s-a făcut recomandarea ca Secretariatul General să publice un manual care să conțină: "Regulile de la Beijing" (1985), "Principiile directoare de la Ryad" (1990), și "Regulile Națiunilor Unite pentru protecția minorilor privați de libertate" (1990) însoțite de comentarii asupra conținutului lor. S-a mai propus ca Adunarea Generală să proclame un an internațional al reinserției delicvenților în societate, spre a stimula inițiativele în vederea ameliorării sistemului penitenciar în toate țările. O ultimă recomandare adresată Comitetului pentru prevenirea crimei și luptei contra delincvenței se referă la examinarea, în cadrul următorului Congres (al IX-lea), a progreselor realizate în promovarea și aplicarea Principiilor de la Ryad.
Cea de-a 45-a sesiune a ONU (decembrie 1990) a adoptat un document care conține "Regulile minimale ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate", aprobând totodată recomandarea Comitetului pentru prevenirea crimei și lupta împotriva delincvenței ca aceste reguli să se numească "Regulile de la Tokyo" (după localitatea în care au fost elaborate); Adunarea Generală recomandă aplicarea acestora la nivel național, regional și interregional, ținându-se seamă de contextul politic, economic, social și cultural, de tradițiile din fiecare țară. ONU recomandă ca, la fiecare 5 ani, începând cu anul 1994, să se prezinte informări despre rezultatele obținute în practică cu privire la aplicarea acestor reguli.
Ultimul Congres al ONU pentru prevenire a crimei și tratamentul delincvenței și-a desfășurat lucrările în anul 1995 la Cairo (Egipt). S-au discutat problemele legate de justiția penală în perioada de tranziție, de delicvența minorilor și tinerilor și de măsurile de prevenire față de minor după intrarea sa în conflict cu legea penală.
Europa a inițiat numeroase cercetări criminologice și sociologice privind delincvența, mai cu seamă în rândul minorilor și tinerilor care provin din familii de emigranți sau din populația autohtonă minoritară, acolo unde acestea constituie o populație compactă, cum sunt zonele sărace ale marilor orașe din lumea occidentală. Aceste preocupări rezultă și din recomandările Consiliului Europei, cum ar fi Recomandarea nr. R (87) 20, cu privire la "Reacțiile sociale la delicvența juvenilă", adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 17 septembrie 1987 și Recomandarea nr. R (88) privind "Reacțiile sociale la comportamentul delincvent al tinerilor proveniți din familii de emigranți", adoptată de același organism la 18 aprilie 1988. De menționat că activitățile desfășurate de Consiliul Europei în probleme judiciare și de executare a pedepselor au la bază ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților și Recomandările privind așezămintele penitenciare și corecționale deschise, documente adoptate de primul Congres al ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, aprobate de Consiliul Economic și Social prin Rezoluția sa nr. 663 C (XXIV) din 31 iulie 1957, precum și printr-o rezoluție a Consiliului Europei din 1956.
În anul 1957, Comitetul de Miniștri al Consiliului a hotărât să înființeze Comitetul European pentru problemele criminale (CEPC) care activează interes în vederea amplificării cooperării internaționale în materia prevenirii infracțiunilor și sancționării infractorilor, ca și în privința tratamentului delincvenților. Ca urmare a creșterii delincvenței juvenile în țările din Consiliul Europei, Comitetul Director pentru Problemele Criminale (CDPC) a sugerat, la cea de-a 32-a sesiune plenară (1983), crearea unui comitet restrâns de experți specializați în delincvența juvenilă, inițiativă aprobată de către Comitetul de Miniștri. De asemenea, Comitetul pentru Probleme Criminale își acoperă domeniile de cercetare și cu numeroase alte comitete mai restrânse, alcătuite din experți și organizate în funcție de anumite necesități.
Regulile care orientează actualmente legislația și practica în domeniul delincvenței juvenile, în cele mai multe state membre ale Consiliului Europei, au la bază principiile politicii penale ale Consiliului Europei și anume: prioritatea absolută a prevenirii, reducerea intervenției justiției penale și necesitatea participării comunității la politica criminală.
În lumina acestor principii, sub egida CDPC au fost elaborate mai multe studii asupra delincvenței juvenile, cum ar fi: Delincvența juvenilă în Europa după război (Strasbourg, 1960); Eficacitatea programelor în curs privind prevenirea delincvenței juvenile (1963); Presa și protecția tinerilor (1967); Cinematograful și protecția tinerilor (1968); Rolul școlii în prevenirea delincvenței juvenile (1972); Tendințe în reeducarea adolescenților și tinerilor adulți (1979); Raport asupra decriminalizării (1980); Prevenirea delincvenței juvenile, rolul instituțiilor de socializare într-o societate în evoluție (1982).
De asemenea, Consiliul Europei a elaborat numeroase recomandări cu implicații în problemele delincvenței juvenile, cum ar fi: Recomandarea nr. R (85) 11 asupra poziției victimei în procesul penal (Strasbourg, 1985); Recomandarea nr. R (86) 4 asupra violenței în cadrul familiei (1986); Recomandarea 1065 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la comerțul și alte forme de exploatare a copiilor (Strasbourg, 1987); Recomandarea nr. R (87) 20 asupra reacției sociale la delincvența juvenilă (1987); Recomandarea nr. R(87) 19 adoptată de Comitetul de Miniștri la 17 septembrie 1997 (Strasbourg 1988) privind organizarea prevenirii criminalității; Recomandarea nr. R (87) 7 asupra principiilor referitoare la răspândirea videoprogramelor cu caracter violent, brutal sau pornografic (1989); Recomandarea nr. R (91) 11 a Comitetului de Miniștri asupra exploatării sexuale, pornografie, prostituție, ca și asupra traficului cu copii și tineri adulți (adoptată la 9 septembrie 1991).
Conferințele de politică penală (manifestări științifice organizate la fiecare 5 ani) constituie o formă importantă de activitate a Consiliului Europei în materia delincvenței juvenile. De exemplu, Conferința din 1985 a tratat tema "Marile perspective europene contemporane ale politicii criminale", iar Conferința din anul 1990 s-a referit la "Problemele actuale de politică criminală".
Un loc îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvârșite de minori, precum și ideea evitării pe cât posibil a procedurii judiciare pentru sancționarea faptelor comise de minori.
Instituțiile internaționale menționate își desfășoară activitățile în direcția prevenirii și a tratamentului delincvenței juvenile, paralel cu preocupările pentru perfecționarea legislației penale și sporirii eficienței acesteia în realizarea obiectivelor de mai sus.
În prezent există deosebiri notabile ale legislațiilor naționale în materia răspunderii penale a minorilor. Așa, de exemplu, vârsta maximă de la care orice infractor minor suportă rigorile dreptului comun ("majoritatea penală") este de 18 ani în Austria, Belgia, Franța, Germania, Elveția, Italia, Turcia, Lichtenstein și Țările de Jos; de 17 ani în Grecia, Anglia, Țara Galilor și Polonia; de 16 ani în Spania, Portugalia și Scoția, iar în Cipru și în Suedia, pragul de vârstă de la care intră sub incidența dreptului comun este de 15 ani. Țara cu cel mai scăzut prag al "majorității penale" este Norvegia cu 14 ani.
Rigoarea aparentă a unora din aceste reglementări este temperată, însă, prin diverse alte dispoziții legale. Astfel, în cazul modelului suedez, până la 15 ani minorii beneficiază de prevederile unor acte de protecție socială speciale (Social Service Act din 1982), iar după împlinirea vârstei de 15 și până la 18 și chiar 20 de ani, autorul unei infracțiuni beneficiază de dispozițiile altui act normativ similar. Alte țări scandinave cunosc modele asemănătoare; astfel, în Norvegia (ca și Scoția) minorii delincvenți se află în grija unor comisii de protecție și nu sunt supuși jurisdicțiilor pentru minori. De altfel, modelele de reacție socială la delincvența juvenilă înclină tot mai mult spre demersuri extrajudiciare. În Spania și în Portugalia, tinerii de la 16 la 21 de ani pot fi tratați ca minori în anumite circumstanțe. În alte țări, autoritatea responsabilă, în cazul delincvenței juvenile, este jurisdicția pentru minori.
Deosebiri mai există și în privința reglementării momentului când începe răspunderea penală a minorului. Astfel, în Elveția și în Suedia, ca și în legislația altor state nord americane, răspunderea penală începe de la 7 ani; în sistemul scoțian, răspunderea penală a minorilor începe la 8 ani, în Anglia și Țara Galilor, Grecia și Ungaria de la 12 ani. În Franța, Portugalia și Austria începe de la 7 ani; în sistemul scoțian, răspunderea penală a minorilor începe la 8 ani, în Anglia și Țara Galilor, Grecia și Ungaria de la 12 ani. În Franța, Portugalia și Austria vârsta minimă a răspunderii penale este de 13 ani, iar în Germania, Danemarca și Italia de la 14 ani – soluție adoptată și de legislația penală română. Deosebiri mai există și în privința conținutului discernământului la minori. Astfel, în Anglia și în Țara Galilor discernământul există când minorul știe ceea ce este rău. În Italia, pentru minorii în vârstă de la 14 la 18 ani răspunderea penală este în funcție de capacitatea acestora de a înțelege și a voi. În Ungaria, minorul care se află în categoria de vârstă 14-18 ani răspunde penal numai dacă nu este dement. În termenii legii penale germane, un minor este penalmente responsabil dacă în momentul săvârșirii faptei maturitatea sa morală și psihică era suficientă pentru a înțelege caracterul ilicit al actului său. În Iugoslavia, aprecierea discernământului minorului delincvent este în funcție de personalitatea acestuia, luată în considerație în întregul ei. Potrivit noului Cod penal francez, art. 22-1, discernământul există dacă o persoană nu suferă de tulburări psihice ori neuropsihice care i-ar fi anulat discernământul ori controlul actelor sale. În Statele Unite, discernământul constă numai în elementul cognitiv (capacitatea ilicitului actului).
În unele legislații penale este reglementată o categorie de vârstă intermediară – cea a "tinerilor adulți" – care durează de la 18 până la 20, 21 și chiar 25 de ani, cum este în Iugoslavia. În Suedia, perioada de vârstă a "tinerilor adulți" este între 15-18 ani. În Portugalia legea prevede, de asemenea, un regim special pentru tinerii între 16 și 20 de ani. Un regim distinct pentru "tinerii adulți" între 16-18 ani întâlnim și în Spania, unde, în mod teoretic, persoanele până la 20 de ani trebuie să se bucure de un regim penitenciar distinct de cel al adulților. În Scoția, Legea asupra justiției penale din 1980 a introdus noi dispoziții privind "tinerii adulți" în vârstă de la 16 la 21 de ani.
Vom încheia cu un posibil răspuns la întrebarea pe care ne-o sugerează diversitatea reglementărilor în materie de răspundere penală a minorilor și anume că, o asemenea noțiune, nu va putea fi definită sub toate aspectele ei decât atunci când se va găsi o definiție corespunzătoare pentru normalitate, adică atunci când vom putea să definim omul normal.
Limitele răspunderii penale a minorului
Minoritatea făptuitorului în accepțiunea dreptului penal
Faptele antisociale pot fi comise de orice persoană, bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân. Dacă vârsta sau sexul nu influențează, de regulă, aplicarea legii penale, există o categorie de persoane cu privire la care, în toate legislațiile penale, găsim dispoziții de excepție. Este vorba despre minori.
Minoritatea penală este un concept cunoscut de unele popoare din timpuri străvechi și și-a găsit expresia juridică în legislația scrisă sau în dreptul cutumiar al primelor organizări statale.
Deși informațiile în această privință sunt lacunare sau incerte se poate spune că încă din cele mai vechi timpuri copilul – și într-o oarecare măsură adolescentul au fost considerați ca o categorie juridică distinctă, cu drepturi și răspunderi limitate. Această diminuare a responsabilității a fost consacrată, în primul rând, prin dispoziții cu caracter penal. În legătură cu acceptarea în literatura de specialitate a termenului de "minor" s-a arătat că el prezintă inconvenientul de a fi prea vag și de a crea confuzia cu accepția pe care acest cuvânt o are în dreptul civil, a cărui echivalență este exclusă, limitele lor superioare fiind diferite. De aceea s-a propus ca în instanța penală să fie folosiți termenii de copil, adolescent, adult și vârstnic care corespund unor tratamente penale diferențiate. Dimpotrivă, dreptul penal a considerat că este mai potrivit pentru reglementarea unor instituții de drept penal să adopte diviziunea și terminologia din dreptul privat, care împarte persoanele în minore și majore, adoptându-se astfel termenii de minorat și majorat din dreptul civil.
Acest împrumut este justificat prin aceea că faza copilăriei a fost complet eliminată din sfera reglementărilor legii penale, de asemenea faza bătrâneții nu formează o categorie aparte în rândul subiecților de drept penal.
În acest fel prin folosirea expresiei de minori pentru adolescenți și aceea de majori pentru adulți se realizează o unitate terminologică cu privire la vârsta între dreptul privat și dreptul penal.
Dreptul penal distinge însă minorii fără răspundere penală și minorii care răspund penal. În acest sens, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 50 din Codul penal, faptele prevăzute de legea penală săvârșite de minorii care în momentul săvârșirii nu au vârsta sau nu îndeplineau condițiile cerute de lege pentru existența răspunderii penale, nu au caracter penal și nu constituie infracțiuni.
Față de acești minori se pot lua măsuri de educare și de ocrotire pe cale administrativă potrivit Ordonanței de Guvern nr. 26/1997, cu privire la protecția copilului aflat în dificultate. Răspunderea penală a minorilor este reglementată prin dispozițiile din Titlul V, art. 99-110 din Codul penal, intitulat "Minoritatea" asupra cărora ne vom opri în continuare.
Capacitatea penală
Răspunderea penală a minorilor este condiționată de starea psihofizică a acestora potrivit diferitelor etape pe care le parcurge această stare – minoritatea, în funcție de care se poate constata în ce momente ale minorității și în ce condiții un minor dobândește aptitudinea de a-și da seama de aceea ce este bine și ceea ce este rău, de ceea ce poate fi și ceea ce nu poate fi permis, deci să priceapă natura și urmările comportării sale. În momentul în care capacitatea psihofizică normală a minorului a atins acest grad de dezvoltare se pune problema răspunderii penale a minorului, deoarece atunci are capacitatea de a fi subiect de drept penal.
Deci, este necesar a se distinge între minorii care au capacitate penală și răspund din punctul de vedere al legii penale pentru faptele lor și minorii care nu au capacitate penală și nu răspund penal pentru faptele săvârșite de ei, în care sens sunt și dispozițiile Codului penal.
Consecințele răspunderii penale
În aproape toate legislațiile penale se fixează o vârstă, care diferă de la țară la țară, până la care minorul nu răspunde deloc pentru faptele comise. Împotriva minorilor de o vârstă fragedă se pot lua unele măsuri de ocrotire și supraveghere care să-i împiedice să comită fapte dăunătoare. Astfel, Pravila lui Vasile Lupu prevedea că nu răspund pentru infracțiune copiii sub 7 ani: "Cuconii de tot și cu totul se iartă orice greșeală ar greși". În actuala legislație penală română, minorul nu răspunde înainte de vârsta de 14 ani.
În această categorie, minorii sunt împărțiți în două subcategorii, și anume:
Minorii lipsiți în mod absolut de capacitatea penală;
Minorii a căror incapacitate penală este relativă.
Din prima subcategorie fac parte toți minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, fiind lipsiți de discernământul necesar pentru a răspunde de săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală.
Minorul până la 14 ani este prezumat că nu are capacitatea de a înțelege semnificația socială a faptelor sale și nici de a-și manifesta în mod conștient voința. Această prezumție are un caracter absolut (juris et de jure), în sensul că nu este permis a se face în nici un caz proba contrarie. Potrivit art. 50 din Codul penal, fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor până la 14 ani nu constituie infracțiune, minoritatea fiind o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Față de minorii care săvârșesc fapte antisociale fără discernământ se vor lua măsuri de ocrotire și educare de către alte organe decât instanțele de judecată, organe instituite prin Ordonanța de Guvern nr. 26/1997 care a abrogat Legea 3/1970. Potrivit acestei legi, față de unele categorii de minori printre care și minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar care nu răspund penal, precum și cei care sunt expuși să comită asemenea fapte se luau măsuri de ocrotire din cele prevăzute în menționata lege și pe care le-am enumerat în cele ce preced.
Ca urmare față de minorul sub 14 ani care nu răspunde penal, în cazul în care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nu poate fi luată, de către instanța judecătorească, măsura de siguranță a internării medicale prevăzută de art. 112 lit. b și art. 115 din Codul penal, ci numai o măsură de către Comisia de ocrotire a minorilor, dintre cele menționate în Ordonanța nr. 26/1997.
Din a doua subcategorie de minori care nu răspund penal fac parte aceia care au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au împlinit încă 16 ani, dacă nu s-a făcut dovada că ar fi săvârșit fapta cu discernământ.
Cercetarea însușirilor psihice ale persoanei arată că nimeni nu este apt dintr-o dată, adică la scurt timp după naștere, să înțeleagă faptele pe care le comite și că a aplica o sancțiune penală unui copil este totuna cu a reveni la practicile anterioare, când se pedepseau și lucrurile. Experiența de viață a oamenilor, confirmată de rezultatele cercetării științifice, dovedește că mintea omului se maturizează treptat, că reprezentările sale despre bine și rău, legal ori nelegal, se fixează numai în condițiile vieții sociale și într-o perioadă mai îndelungată de timp. Neputând să înțeleagă totul de la început copilul adoptă, imită modelele pe care le vede în jurul lui și acestea îl vor influența multă vreme până când va fi în stare să-și aleagă singur calea.
Deci, ca minorul să se încadreze în această a doua subcategorie, pe lângă condiția limitei de vârstă, trebuie să îndeplinească și condiția negativă privitoare la discernământ.
Și acești minori beneficiază de o prezumție legală de incapacitate penală, dar ea are un caracter relativ (juris tantum) în sensul că, poate fi răsturnată prin probe care ar dovedi că minorul a săvârșit fapta cu discernământ.
Câtă vreme prezumția nu este înlăturată, minorul aparține categoriei minorilor care nu răspund penal, iar faptele săvârșite de ei nu au caracter penal și nu constituie infracțiune.
Măsuri educative aplicabile minorului
Codul penal, prin dispozițiile cuprinse în art. 101-108 enumeră și dezvoltă măsurile educative care se pot lua față de minorul infractor, precizând conținutul, modul de aplicare și executare, durata și condițiile liberării sau revocării liberării minorilor față de care s-a dispus internarea într-o instituție de reeducare.
Măsurile cu caracter educativ sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, constituind categoria măsurilor privative de libertate.
Ordinea în care sunt enumerate măsurile educative în cuprinsul art. 101 din Codul penal nu este întâmplătoare, ea reprezentând o scară de măsuri din ce în ce mai aspre în conținut, ținând seama de gradul de pericol al faptei săvârșite și de profilul moral al minorului.
Mustrarea. Prima măsură care se poate lua față de minorul infractor este mustrarea, ea constituind limita inferioară în scara măsurilor educative, având caracter moral și adresându-se conștiinței minorului Prin conținutul ei, conform dispozițiilor din art. 102 din Codul penal, ea constă în dojenirea adresată minorului, arătarea pericolului social al faptei săvârșite, al urmărilor reale provocate, sfătuirea minorului să se îndrepte, atragerea atenției pentru viitor, în sensul că dacă va mai săvârși din nou o infracțiune se va lua față de el o măsură educativă mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
O atare măsură devine eficientă numai dacă instanța îi asigură cadrul solemn necesar de natură să impresioneze pe minor și, totodată, se adresează minorului cu toată seriozitatea urmărind să influențeze cât mai profund modul de a privi viața și obligațiile sociale de către minor.
În practica judiciară s-a decis că măsura educativă a mustrării nu poate fi aplicată, deoarece nu este aptă să-și realizeze finalitatea atunci când datele anchetei sociale sunt defavorabile minorului, iar din dosar rezultă că acesta a participat la săvârșirea unei infracțiuni de o gravitate deosebită având o contribuție importantă la comiterea acestora.
Mustrarea fiind o măsură educativă care se ia cu privire la faptele comise de minor, are în vedere vârsta acestuia la data comiterii faptei și nu vârsta minorului la data pronunțării hotărârii. Sub acest aspect, în mod corect s-a decis în practica judiciară că măsura educativă menționată, dacă se referă la fapte lipsite de gravitate, poate fi luată și cu privire la un minor care la data pronunțării hotărârii a depășit cu puțin vârsta de la 18 ani.
Practica a dovedit că o mustrare bine adaptată personalității minorului și făcută astfel încât minorul să simtă alături de dojană și stimularea pentru o bună comportare pe viitor, poate avea rezultate pozitive și durabile.
Mustrarea poate fi luată față de infractorii primari, care au săvârșit fapta în mod ocazional, fără a fi decăzuți din punct de vedere moral. Deci mustrarea nu trebuie, de regulă, să fie luată mai mult decât o dată, la prima faptă săvârșită de minor. Totuși, când o faptă săvârșită după o precedentă mustrare nu implică o perseverență, ci o simplă întâmplare nefericită, instanța poate decide repetarea luării acestei măsuri.
Mustrarea implică cu necesitate ca pronunțarea, punerea în executare și executarea ei să se facă concomitent sau la cel mai scurt interval posibil. Ea implică un contact între instanța de judecată și minor.
Măsura mustrării se pune în executare și se execută imediat după pronunțarea ei, în prezența minorului, în chiar ședința în care s-a făcut pronunțarea. Dacă minorul nu este prezent punerea în executare se efectuează la un termen fixat și anume când se dispune aducerea minorului.
Este exclusă posibilitatea ca punerea în executare și executarea mustrării să se facă în lipsa minorului (printr-o comunicare scrisă la domiciliul acestuia), deoarece numai admonestrarea făcută în mod nemijlocit de către instanța care a judecat cauza, poate avea efect educativ asupra minorului. Deci, măsura mustrării nu se poate lua decât față de făptuitorul care are calitatea de minor la data pronunțării măsurii și în timpul executării ei.
Dacă la data judecării cauzei, făptuitorul a ajuns major în funcție de criteriile generale de indivizualizare a pedepsei prevăzute în în art. 72 din Codul penal, se poate lua această măsură având în vedere că fapta s-a săvârșit în perioada minorității.
Libertatea supravegheată. Libertatea supravegheată (art. 103 din Codul penal) este măsura educativă ce constă în punerea minorului, care a săvârșit o infracțiune, sub supraveghere deosebită pe timp de un an.
Supravegherea este încredințată părinților, celui ce l-au înfiat, ori tutorelui, iar dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța poate dispune încredințarea supravegerii minorului, pe aceeași perioadă de un an, unei persoane de încredere, de preferință unei rude apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor.
Instanța pune în vedere celui căruia i s-a încredințat supravegherea îndeaproape a minorului în scopul îndreptării lui. De asemenea, i se pune în vedere că are obligația să înștiințeze instanța dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau că are purtări rele, ori a săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală.
Alin. 3 al art. 103 Codul penal, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal stabilește obligațiile pe care instanța le poate impune minorului să le respecte în timpul libertății supravegheate: să nu frecventeze anumite locuri stabilite, să nu intre în legătură cu anumite persoane, să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public fixată de instanță cu o durată între 50 și 200 de ore, de maximun 3 ore pe zi, după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.
Dacă înăuntrul termenului de un an minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui, sau are purtări rele, ori săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și ia față de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracțiune, instanța ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.
Sub acest aspect, în practica judiciară s-a decis, în mod corect, că în situația în care în cursul termenului de încercare al libertății supravegheate minorul comite din nou o infracțiune, instanța sesizată cu judecarea acestei infracțiuni nu se poate limita la revocarea măsurii mai sus menționate.
În cazul în care înăuntrul termenului de încercare al libertății supravegheate minorul săvârșește o infracțiune, aceasta și aceea pentru care se luase măsura libertății supravegheate se află în concurs real. Pentru amândouă aceste infracțiuni urmează fie a se lua măsura internării într-un centru de reeducare, fie a se aplica o pedeapsă, care se stabilește în limitele speciale prevăzute de lege pentru ultima infracțiune. Pedeapsa astfel stabilită constituie o sancțiune legală pentru întraga activitate infracțională a minorului, adică pentru amândouă infracțiunile.
De asemenea, în practica judiciară s-a decis că măsura educativă a libertății supravegheate nu poate fi luată față de infractorul minor care a depășit vârsta de 17 ani deoarece, în acest caz nu se poate finaliza măsura educativă menționată care presupune ca minorul să fie pus sub supraveghere deosebită timp de un an. Măsura educativă a libertății supravegheate nu implică, obligatoriu, încredințarea supravegherii minorului părinților, chiar dacă aceștia nu sunt despărțiți; instanța poate să încredințeze pe minor altei persoane, chiar în situația arătată, dacă se constată lipsa legăturilor afective între părinți și minori ori existența unor stări conflictuale care îndepărtează pe minor de familie.
Măsura libertății supravegheate se ia în anumite condiții, respectiv:
Să fie un minor care a săvârșit o infracțiune;
Minorul trebuie să fie supravegheat de o persoană de încredere (părinți, tutore, înfietor, rudă apropiată etc.);
Minorul trebuie să aibă o conduită bună înăuntrul acestui termen.
Garanția reeducării minorului o constitue stricta și continua supraveghere la care este supus.
Observăm că Legea distinge două grupuri de persoane și instituții sub supravegherea cărora poate fi încredințat minorul: grupul constituit din părinți, înfietor, tutore și grupul persoanelor de încredere și a instituțiilor legale, însărcinate cu supravegherea minorilor. Textul de lege prevede că, atunci când persoanele din primul grup nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, se dispune încredințarea unei persoane sau instituții din al doilea grup.
Pentru ca atunci când instanța ia măsura libertății supravegheate, să poată încredința pe minor unei persoane de încredere, este necesar ca aceasta să fie citată în instanță, în scopul de a declara dacă dorește să primească o asemenea sarcină și de a-i pune în vedere obligațiile ce-i revin în supravegherea minorului. O asemenea supraveghere nu poate fi încredințată decât unei singure persoane, distribuirea supravegherii minorului între mai multe persoane nefiind prevăzută de text și nici de natura a realiza, în condiții corespunzătoare, scopul urmărit prin măsura libertății supravegheate.
Persoana sau instituția care are sub supraveghere minorul are două îndatoriri principale: de a veghea îndeaproape asupra minorului și de a înștiința instanța, de îndată, în cazul unei comportări necorespunzătoare a acestuia.
Obiectul înștiințării – comportarea necorespunzătoare a minorului – constă în fapte expres și limitativ prevăzute de lege: sustragerea de la supraveghere, purtări rele, săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Supravegherea deosebită a minorului în cadrul acestei măsuri nu trebuie confundată cu supravegherea obișnuită exercitată de părinți, înfietor sau tutore datorită faptului că măsura libertății supravegheate nu se ia față de un minor oarecare, ci față de un minor infractor, adică de cel care a săvârșit o faptă care prezintă pericolul social al unei infracțiuni.
Prin sustragerea de la supraveghere se înțelege atitudinea ostilă a minorului față de măsura luată, manifestată prin fapte de natură a împiedica activitatea de supraveghere a persoanei sau a instituției căreia i s-a încredințat reeducarea minorului. Purtările rele au în vedere un comportament care încalcă regulile unei purtări civilizate în societate sau în familie neconform normelor unei conviețuiri civilizate.
Instanța, după luarea măsurii libertății supravegheate, trebuie să încunoștiințeze școala unde minorul învață sau unitatea la care este angajat, instituția la care prestează activitatea stabilită de instanță, pentru realizarea unei colaborări permanente între organele care se ocupă de instrucția școlară și profesională a minorului și persoana căreia i s-a încredințat minorul spre supraveghere.
Pentru luarea măsurii libertății supravegheate făptuitorul nu trebuie să depășească vârsta de 17 ani în momentul săvârșirii faptei sau al pronunțării măsurii, deoarece ea constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an sub supraveghere deosebită. Acest termen este fix, el neputând fi prelungit sau micșorat de către instanță.
Față de minorul între 17-18 ani în raport cu situațiile evidențiate anterior, când nu se poate lua măsura libertății supravegheate, instanța poate dispune fie luarea măsurii internării într-un centru de reeducare fie aplicarea unei pedepse.
Este evident că recurgerea la aplicarea internării într-un centru de reeducare, deși accentuează dubiul soluționării doctrinare, nu ridică probleme sub aspectul practicii judiciare, neputându-se dispune pentru oricâte fapte s-ar săvârși ulterior, decât o singură măsură educativă de acest gen.
În schimb, alegerea pedepsei ca sancțiunea cea mai aspră pentru comportamentul infracțional al minorului a dat naștere la două soluții.
Într-o soluție expresă, expusă mai sus, se stabilește o dublă sancțiune pentru același comportament ulterior condamnabil, concretizat într-o infracțiune. Se aplică astfel o pedeapsă pentru o faptă judecată anterior cu autoritate de lucru judecat, supusă, indmisibil unei noi operațiuni de individualizare și o pedeapsă pentru infracțiune ce atrage revocarea.
În mod legal, instanța sesizată cu judecarea infracțiunii ulterioare este ținută să aplice minorului o singură pedeapsă prin care să răspundă criteriilor prevăzute de art. 100 Cod penal, sancționându-se, totodată, și nesocotirea încrederii de care s-a bucurat minorul.
Un alt argument de text în sprijinul opiniei pe care o susținem îl deducem din economia art. 108 Cod penal privind revocarea libertății sau internării minorului.
În alin. 2 din acest articol se prevede că dacă în perioada libertății, minorul săvârșește din nou o infracțiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice o pedeapsă, a închisorii, instanța revocă internarea, ceea ce înseamnă că se exclude aplicarea unei pedepse și pentru infracțiunea care a stras internarea.
Rațiunea formulării exprese a revocării libertății supravegheate este conturată și de incompatibilitatea între existența în continuare a stării de libertate supravegheată și starea privativă de libertate pe care o suportă minorii cărora li se aplică internarea într-un centru de reeducare sau pedeapsa închisorii.
Un alt argument al nerecurgerii la o pedeapsă pentru infracțiunea anterioară îl constituie faptul că legea penală nu prevede această posibilitate în cazul libertății supravegheate, așa cum se prevede cu ocazia aplicării dispozițiilor privind suspendarea condiționată a executării pedepsei în cele două modalități, executarea la locul de muncă a pedepsei sau liberarea condiționată.
În cazul acestor instituții, legiuitorul a prevăzut în mod expres ca după revocare, pedeapsa să fie executată alături sau să se contopească cu pedeapsa pentru noua infracțiune.
Cum, în materie penală, este exclusă analogia (ubi lex non distinguit nemo distinguere debemus), conchidem că după revocarea libertății supravegheate aplicată pentru infracțiune săvârșită anterior, nu se poate să se aplice inculpatului minor o pedeapsă pentru această infracțiune cu ocazia judecății pentru o infracțiune ulterioară.
Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 din Codul penal). Internarea într-un centru de reeducare este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare din subordinea Ministrului Justiției în scopul reeducării acestuia, asigurându-i-se posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.
Această măsură educativă este mai severă, deoarece implică o restrângere a libertății fizice a minorului și se dispune în cazul în care se apreciază că celelalte măsuri nu sunt suficiente pentru a realiza îndreptarea minorului (alin. 2 al art. 104 din Codul penal), sau în cazul în care se dispune revocarea măsurii educative a libertății supravegheate.
Astfel, internarea într-un centru de reeducare se ia în următoarele condiții:
Să fie un făptuitor minor;
Acesta să fi săvârșit o infracțiune;
Măsura mustrării ori lăsării în libertate supravegheată este insuficientă, sau măsura libertății supravegheate a fost revocată;
Internarea să se facă în scopul reeducării morale a minorului și în scopul dobândirii învățăturii necesare și a pregătirii profesionale.
Măsura internării ar putea dăuna minorului, dacă, pe lângă reeducare și morală, nu i s-ar asigura pe timpul internării instrucția școlară și o pregătire profesională corespunzătoare.
Desigur, minorii internați nu prezintă o stare identică: unii prezintă o anumită pregătire școlară, alții o pregătire profesională, deci acțiunea de reeducare va urmări completarea a ceea ce reprezintă aspecte pozitive cu înlăturarea a ceea ce desemnează aspecte negative.
Măsura internării se ia potrivit dispoziției din alin. 1 al art. 106 din Codul penal pe timp nedeterminat, dar de regulă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar conform alin. 2 de la data când minorul devine major se poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani dacă este necesară scopului internării.
În practica judiciară s-a decis corect că măsura internării într-un centru de reeducare pentru a-și atinge scopul nu se poate lua decât față de un minor căruia, la data pronunțării hotărârii, i-a rămas, până la majorat, suficient timp pentru reeducare. În speță, minorul care mai are până la majorat o lună și zece zile, scopul internării nu poate fi atins, cu atât mai mult cu cât din ancheta socială reiese că minorul provine dintr-o familie dezordonată și că a mai săvârșit anterior alte furturi. Pe de altă parte, o eventuală prelungire a internării pe o durată de cel mult 2 ani, în baza art. 106 Cod penal, se poate dispune numai în situația când este determinată de rezultatul pe care l-a dat măsura efectiv executată și nu înaintea executării măsurii.
Măsura prelungirii rămânerii minorului în institut, după împlinirea vârstei de 18 ani, este distinctă de aceea a internării și nu poate fi dispusă decât pe un interval de timp determinat, prestabilit, în raport cu necesitățile concrete legate de completarea și desăvârșirea reeducării celui internat.
În orice caz, prelungirea are ca punct inițial majoratul infractorului și nu poate depăși intervalul de doi ani peste acest majorat.
Pentru ca măsura internării într-un centru de reeducare să-și atingă scopul, ea nu se poate lua decât față de minor căruia la data pronunțării hotărârii, i-a rămas, până la majorat suficient timp pentru reeducare. Astfel, coroborând dispoziția din art. 106 cu cea din art. 107 din Codul penal putem spune că măsura internării într-un centru de reeducare se poate lua față de minorul care nu a împlinit 17 ani.
Măsura internării se poate lua atât față de un infractor primar cât și față de un minor care a suferit anterior o pedeapsă pentru altă infracțiune (executată), deoarece se consideră că, în urma executării pedepsei a survenit o schimbare favorabilă care în raport cu pericolul social redus al noii fapte comise justifică luarea acestei măsuri.
În acest caz, de concurs real de infracțiuni, măsura intrenării într-un centru de reeducare se aplică o singură dată și nu pentru fiecare infracțiune concretă în parte. Această măsură nu se poate lua împotriva unui major, chiar dacă el a săvârșit infracțiune în timpul minorității.
Dispozițiile cuprinse în art. 107 din Codul penal prevăd posibilitatea liberării minorului înainte de a deveni major, dacă a trecut cel puțin un an de la data internării și minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguință la învățătură și la însușirea pregătirii profesionale. Termenul de 1 an este considerat ca interval de timp minim necesar pentru aprecierea modului de comportare a minorului. Instanța nu poate dispune liberarea minorului înainte de împlinirea acestui termen, care începe să curgă de la data internării efective în centrul de reeducare, iar nu de la data pronunțării acestei măsuri sau a punerii ei în executare.
Dovezile concrete de "îndreptare" se referă la comportamentul moral al minorului, iar dovezile "de sârguință la învățătură" și "de sârguință la însușirea pregătirii profesionale" se referă la stăruința depusă de minor în asimilarea cunoștințelor generale și profesionale predate în centru.
Pentru ca instanța competentă să dispună liberarea în cunoștință de cauză este necesar ca centrul în care este internat minorul să informeze periodic sau cel puțin la expirarea termenului de 1 an despre comportarea minorului. Instanța trebuie să țină o evidență a minorilor pentru care s-a dispus măsura internării și să se informeze din oficiu atunci când lipsesc comunicările venite din partea centrului.
Instanța competentă care va dispune liberarea minorului este judecătoria sau tribunalul care a judecat prima instanță pe minor (art. 491 alin. 1 din Codul de procedură penală).
Dovezile de îndreptare date de minor înainte de liberarea sa pot fi dezmințite de comportarea necorespunzătoare de liberare, în care conform art. 108 din Codul penal se poate dispune revocarea liberării. Purtarea necorespunzătoare constă în fapte sau atitudini care demonstrează că asupra minorului regulile impuse în institut nu au avut un efect deplin, el manifestând o delăsare sau chiar săvârșirea unei noi infracțiuni, revocarea liberării și reinternarea lui în centrul de reeducare, fiind acțiuni care se impun.
În acest caz, distingem două situații după cum instanța apreciază că este sau nu, cazul aplicării unei pedepse în prima situație. Când se apreciază că este cazul aplicării unei pedepse, instanța revocă măsura internării (nu este necesară revocarea liberării, care ca măsură adiacentă este revocată în mod implicit ca o consecință a revocării internării) și apoi trece la aplicarea pedepsei.
În a doua situație, când se apreciază că nu este cazul aplicării unei pedepse, instanța menține măsura internării, revocând numai liberarea. Problema revocării măsurii internării într-un centru de reeducare nu se pune decât în cazul când judecata pentru infracțiunea săvârșită de minor în timpul internării sau liberării are loc înainte ca minorul să fi devenit major în caz contrar, făptuitorului devenit major trebuind să i se aplice o pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită pe când era minor.
Internarea într-un institut medical-educativ. Internarea într-un institut medical-educativ este măsura educativă ce constă în internarea minorului infractor care din cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament medical și totodată de un regim special de reeducare. Această măsură îi privește pe minorii suferinzi fie din punct de vedere fizic (defecte de auz, vedere, tuberculoză), fie din punct de vedere psihic (diferite boli psihice, anormalitate sau nedezvoltare psihică – înpoiere mintală) și care au săvârșit o infracțiune.
În cazul în care există îndoială cu privire la starea fizică sau mintală a minorului, instanța este obligată să dispună efectuarea unei expertize medicale (art. 117 alin. 1 teza a doua, din Codul de procedură penală).
Starea anormală a minorului trebuie să existe în momentul luării măsurii, indiferent dacă a existat sau nu și la data săvârșirii infracțiunii.
Starea psiho-fizică anormală nu trebuie să fie de natură a determina iresponsabilitatea minorului, cum ar fi de pildă cazul alienației mintale, deoarece în această situație, minorul ca și majorul nu răspunde din punct de vedere penal, fapta neconstituind infracțiune (art. 48 din Codul penal) și nu se poate lua față de el nici o măsură educativă, deci, nici măsura internării într-un institut medical-educativ, dar se poate lua măsura de siguranță a internării într-un institut medical de specialitate în condițiile art. 114 și cu respectarea celor din art. 111 din Codul penal.
De asemenea, acestă măsură nu se ia în cazul în care, minorul prezintă doar tulburări de comportament pe fond pubertal sau datorită unui deficit de instrucție și educație, dar are discernământ corespunzător vârstei sale. În acest caz, față de el se ia o altă măsură educativă sau i se aplică o pedeapsă.
Măsura internării într-un institut medical-educativ se va lua în general față de minorii în vârstă de 16-18 ani, fiindcă este puțin probabil că un minor în vârstă de 14-16 ani care are o stare psihică sau fizică anormală sau maladivă să fie considerat că a săvârșit fapta cu discernământ. Totuși dacă se va dovedi acest lucru se va putea desigur lua și față de el măsura internării într-un institut medical-educativ.
Institutul medico-educativ în care este internat minorul trebuie să îndeplinească o dublă funcție: pe de o parte una cu caracter medical – aplicarea unui tratament medical, iar pe de altă parte, una cu caracter pedagogic-educativ, în sensul asigurării unui regim special de educație.
Se conturează opinia potrivit căreia, în principiu cele două măsuri s-ar putea lua concomitent (prin aceeași hotărâre), rămânând ca executarea lor să se facă fie în același timp, în ipoteza în care se stabilește că institutul medical-educativ ar fi în măsură să trateze și bolnavul mintal sau toxicoman, fie în mod succesiv, măsura de siguranță având prioritate față de măsura educativă, în ipoteza în care institutul medical-educativ n-ar fi în măsură să trateze minorul bolnav mintal sau toxicoman, tratarea căzând în sarcina institutului medical de specialitate.
Internarea într-un institut medical-educativ se dispune de instanța competentă să judece cauza penală în care este implicat minorul.
Durata măsurii este nedeterminată, depinzând de starea bio-psiho-fizică a fiecărei minor în parte, de cerințele tratamentului educativ și medical de care are nevoie, precum și de condițiile concrete în care se realizează îndreptarea și însănătoșirea minorului, însă nu pot dura, în general, decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Totuși, Codul penal permite prelungirea internării pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data majoratului. Prelungirea se dispune pe o perioadă de timp determinată și încetează de drept la împlinirea termenului pentru care aceasta s-a dispus de către judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanță pe minor, la data împlinirii vârstei de 18 ani. Dacă în timpul internării în institutul medical-educativ minorul săvârșește din nou o infracțiune, instanța revocă măsura internării și aplică pedeapsa
Pedepse complementare aplicabile minorului
Pedepsele pentru minori sunt prevăzute în art. 109 din Codul penal și constau în închisoare sau amendă. Ele pot fi aplicate minorilor în vârstă de 16-18 ani, precum și celor între 14-16 ani în privința cărora s-a făcut dovada că au comis fapta cu discernământ.
Amenda constituie o alternativă la pedeapsa închisorii în cazul anumitor infracțiuni prevăzute de legea penală. În general, aceste fapte sunt destul de rar întâlnite de statistica delicvenței juvenile din țara noastră. De aceea, majoritatea pedepselor constau în închisoare pe un timp determinat în funcție de gravitatea faptei săvârșite.
Închisoarea. Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate care se poate aplica minorului infractor. Limitele pedepsei sunt cele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită. Aceste limite, prevede art. 109 alin. 1 Cod penal, se reduc la jumătate, însă în urma reducerii, în nici un caz, minimul pedepsei nu va depăși 5 ani. Reducerea limitelor pedepsei are în vedere nu numai pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea în configurația ei tipică, ci și limitele de pedeapsă prevăzute pentru variantele agravate sau atenuate ale infracțiunii respective.
Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, aceasta se înlocuiește cu închisoare de la 5 la 25 de ani. De regulă, pedeapsa detențiunii pe viață care a înlocuit pedeapsa cu moartea (abrogată prin Decretul-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990) este prevăzută ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii (singurele excepții sunt art. 357 alin. 3 și art. 358 alin. final, când pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută ca pedeapsă principală unică). În această situație instanța va trebui, mai întâi, să aleagă între pedepsele alternative, pe baza criteriilor generale de individualizare și a prevederilor art. 72 alin. 2 Cod penal, acea pedeapsă pe care consideră că o merită faptele săvârșite de minor. Dacă, dimpotrivă, consideră aplicabilă pedeapsa alternativă a închisorii, atunci instanța, făcând aplicarea art. 109 alin. 1 Cod penal, va dispune ca minorul să execute închisoarea, însă în limitele reduse la jumătate și fără ca minimul special să depășească 5 ani. În cadrul acestor limite legale instanța va stabili pedeapsa corectă, ținând seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72 alin. 1 Cod penal, inclusiv de cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei care ar opera în speța respectivă.
În practica judiciară s-a subliniat că, în cazul când instanța s-ar orienta spre o pedeapsă cu închisoarea de scurtă durată pentru faptele comise de minor, ar fi mai indicat să se ia o măsură educativă contra minorului, dacă există condițiile necesare de vârstă, pentru a nu se prejudicia procesul de învățământ și pregătirea profesională a minorului.
Unele probleme speciale ale individualizării pedepsei închisorii în cazul minorului care a săvârșit o faptă, după ultima modificare a Codului penal prin Legea nr. 140 din 5 noiembrie 1996, sunt demne de semnalat în vederea aducerii de argumente în sprijinul evidențierii faptului că, de plano, legea penală nu îl exclude pe infractorul minor care a săvârșit o faptă după 14 noiembrie 1996, de la unele instituții de drept penal material sau de procedură penală, pentru care legea condiționează aplicarea lor, de o pedeapsă a închisorii mai mare de un anumit cuantum, la care ne vom referi, deoarece în cazul infractorului minor, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru majori se reduc la jumătate.
Individualizarea pedepsei se înfăptuiește în trei forme: legală, judiciară și administrativă. Aceste trei forme corespund celor trei etape distincte în opera de combatere a săvârșirii de fapte penale: etapa incriminării faptelor penale; etapa stabilirii răspunderii penale și a sancționării infractorilor și etapa executării pedepsei aplicate de instanța de judecată.
De asemenea, potrivit principiului legalității (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege) "celui care s-a făcut vinovat de săvârșirea unei infracțiuni i se poate aplica numai o pedeapsă prevăzută de lege și în limitele stabilite de aceasta"
Dacă în ce privește pedeapsa aplicată infractorului major pentru infracțiuni săvârșite după 14 noiembrie 1996 nu există opinii diferite ori soluții ale instanțelor judecătorești contradictorii, în privința neaplicării condiționate a executării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a executării pedepsei la locul de muncă, în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani se constată o practică neunitară.
Pentru a demonstra că infractorul minor răspunde pentru infracțiunea săvârșită în alte condiții decât infractorul major arătăm faptul că, legislația penală consacră și recunoaște numai răspunderea personală a persoanei care săvârșește infracțiunea, care nu poate fi decât o persoană fizică în accepțiunea actului normativ ce o reglementează.
În conformitate cu art. 8 din decretul nr. 31/1954, persoana fizică devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Corespunzător acestei realități, legiuitorul reglementează în legea penală prin norme juridice de drept penal substanțial și de drept penal procesual – ca reglementare cadru generală – ipoteza aplicabilă infractorului major, iar pentru cazul particular, al infractorului minor, stabilește o reglementare legală derogatorie, specială, folosind mai multe modalități de tehnică legislativă.
Deci, pentru a examina individualizarea judiciară a pedepsei aplicate minorului care săvârșește infracțiuni, se impune întâi, examinarea condițiilor de individualizare a pedepselor stabilite în partea generală a Codului penal, Titlul III, cap. V, secțiunea I "Dispoziții generale". Astfel, individualizarea judiciară a pedepsei trebuie să se înscrie întru totul în coordonatele individualizării ei legale și este un atribut al instanțelor judecătorești penale, materializându-se prin aplicarea pedepsei concrete, infractorului determinat pentru infracțiunea săvârșită de către major ori de către minor, după caz.
Prin lege au fost stabilite criteriile generale de individualizare a pedepselor, acestea fiind prevăzute (atât pentru stabilirea, cât și pemtru aplicarea acestora) astfel:
Dispozițiile părții generale a Codului penal;
Limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal;
Gradul de pericol al faptei săvârșite și persoana infractorului;
Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Cu privire la cel de-al doilea criteriu stabilit în Codul penal arătăm, cu titlu exemplificativ, că după data de 14 noiembrie 1996 infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 209 alin. 1 Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani (infractorul major). În cazul acestei infracțiuni, atunci când ea este săvârșită de către infractorul major prin efectul dispozițiilor art. 81 alin. 3 Cod penal, 86 alin. 3 Cod penal, pedeapsa închisorii aplicată de instanțele de judecată penală se execută numai în detenție.
Conform dispozițiilor legale în vigoare, dacă aceeași infracțiune la care ne referim este săvârșită de către infractorul minor, pedeapsa închisorii individualizată de instanțele de judecată penală nu este exclusă prin efectul legii (dacă sunt întrunite condițiile legii) de la posibilitatea de a nu fi executată în detenție, ci dimpotrivă, ca executarea ei să fie suspendată condiționat, sau sub supraveghere ori realizată la locul de muncă.
Din contextul reglementării răspunderii penale a minorului rezultă voința legiuitorului de a sancționa infractorul minor pentru infracțiunea săvârșită, diferențiat față de tratamentul penal aplicat infractorului major pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni, într-un sens atenuant, motiv pentru care atât limita minimă, cât și limita maximă pentru fiecare infracțiune săvârșiă de infractorul minor este, ex lege, redusă la jumătate din limita minimă a pedepsei închisorii aplicabile infractorului major.
Dacă infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 din Codul penal este săvârșită de către un infractor minor, pedeapsa aplicată de instanță nu este exclusă (dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții) de la posibilitatea de a se dispune suspendarea executării, pentru că legea prevede, pentru săvârșirea acestei infracțiuni intenționate de către un infractor minor, o pedeapsă a închisorii mai mică de 12 ani închisoare, respectiv cel mult 7 ani și 6 luni închisoare pentru tentativa la această infracțiune. Atunci când există concurs între minoritate și tentativă la infracțiune, "limitele speciale de pedeapsă inițiale vor fi modificate succesiv, de două ori, și anume mai întâi pentru cauza minorității și apoi pentru cauza tentativei".
Amenda. Amenda este a doua pedeapsă principală care poate fi aplicată minorului. Ea se pronunță în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, limite care se reduc la jumătate. Amenda este aplicabilă mai ales în cazul minorului care a săvârșit fapte nu prea grave, dar aflându-se la o vârstă aproape de majorat, nu este posibilă luarea unei măsuri educative, deoarece executarea unor asemenea măsuri durează până la majorat (numai în mod excepțional ar putea fi prelungite cu 2 ani).
De asemenea, este posibil ca făptuitorul, care la data comiterii infracțiunii a fost minor, la data judecării să fi depășit vârsta minorității. Dacă faptele comise nu sunt prea grave instanța va dispune condamnarea sa la o pedeapsă cu amendă. În raport cu un asemenea inculpat, de regulă, măsurile educative nu ar mai putea fi luate, însă aplicarea unei amenzi poate să devină eficientă.
Amenda aplicată minorului nu se răsfrânge obligatoriu asupra părinților sau a persoanelor care îl întrețin, deoarece există și minori care au bunuri proprii iar, pe de altă parte, orice minor după împlinirea vârstei de 14 ani poate ocupa un loc de muncă. Trebuie să se aibă în vedere și împrejurarea că, așa cum pentru infractorii adulți neputința de a plăti amenda nu-i exclude pe aceștia de la aplicarea amenzii, același tratament din motive de echitate trebuie admis și pentru infractorii minori.
Cu privire la pedeapsa amenzii partea specială a Codului penal nu stabilește limite speciale anume determinate. Din această cauză la aplicarea amenzii instanța va avea în vedere dispozițiile art. 63 alin. 2 din Codul penal așa cum a fost modificat prin Legea nr. 140/96 care prevede ca ori de câte ori legea nu prevede limitele speciale ale amenzii, minumul special este de 150.000 lei, iar maximul special de 10. 000.000 lei.
În limitele amenzii pentru minori sunt limite derivate din cele prevăzute pentru majori, reduse la jumătate conform art. 109 alin. 1 din Codul penal. În cazul când pentru fapta săvârșită de minor, legea nu prevede decât pedeapsa amenzii și dacă se constată existența unor circumstanțe agravante în sarcina minorului, amenda va putea fi sporită potrivit dispozițiilor din art. 78 din Codul penal "spor de cel mult jumătate din maximul special".
În caz de concurs de infracțiuni săvârșite în timpul minorității, dacă s-au stabilit mai multe pedepse cu amenda se va face contopirea lor potrivit dispozițiilor art. 34 alin. 1 lit. c din Codul penal.
Alte sancțiuni de drept aplicabile minorului
Dispozițiile art. 109 din Codul penal limitează cadrul sancțiunilor penale în cazul minorilor care răspund penal la pedeapsa închisorii și a amenzii. Potrivit art. 109 alin. 3 nu se aplică minorilor care răspund penal nici una dintre pedepsele complementare prevăzute de art. 53 pct. 2 din Codul penal, fiindcă acestea vin să adauge genul de pedepse mai ușoare pentru minori, prevăzut de legea penală.
Dispozițiile enunțate nu prevăd însă recomandări cu privire la pedepsele accesorii. În tăcerea legii, în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că pedepsele acestea spre deosebire de cele complementare, să fie aplicate minorilor.
Astfel, condamnatul care execută pedeapsa închisorii pentru o faptă săvârșită în timpul minorității, va fi supus pedepselor accesorii potrivit art. 71 raportat la art. 64 din Codul penal, din momentul în care a devenit major, în cazul încare hotărârea de condamnare a rămas definitivă înainte de a fi devenit major.
În afară de pedepse și măsuri educative instanța poate dispune și luarea unor măsuri de siguranță în cazul minorilor. Așa cum se știe, aceste măsuri pot fi luate ori de câte ori persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (minor sau major) prezintă o stare de pericol evidențiată tocmai prin comiterea faptei menționate.
În cazul în care instanța se orientează spre luarea unor măsuri educative se vor putea dispune acele măsuri de siguranță compatibile cu măsurile educative adică pot fi aduse la împlinire cumulativ. De exemplu, se poate lua măsura de siguranță a confiscării speciale (art. 118 Cod penal) pe lângă oricare măsură educativă. Nu se va putea dispune însă, paralel cu măsura educativă a libertății supravegheate sau a internării înt-un centru de reeducare, minorul având nevoie, atât de o influențare educativă, cât și de o îngrijire medicală, luându-se contra lui măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ (art. 105 Cod penal) care realizează ambele finalități. Dacă s-a dispus aplicarea unei pedepse minorului și există starea de pericol care justifică luarea unei măsuri de siguranță, aceasta va putea fi pronunțată întotdeauna fără nici o rezervă.
Când față de infractorul minor se ia o măsură educativă, luarea unei măsuri de siguranță este posibilă dacă cele două măsuri sunt compatibile și pot fi aduse la îndeplinirea cumulativ.
Nu este compatibilă luarea măsurii educative de internare într-un institut medical-educativ cu luarea măsurii de siguranță a internării medicale.
Sunt măsuri de siguranță care privesc stări de pericol social rareori întâlnite în legătură cu faptele comise de minori, de exemplu, măsura interdicției de a ocupa o funcție sau interdicția de a se afla într-o anumită localitate. Dacă, totuși se ivește o stare de pericol în legătură cu faptele comise de minori măsura de siguranță va putea fi luată și în aceste situații. Dacă minorului i s-a aplicat pentru fapta sa o pedeapsă și există vreo stare de pericol social care să impună o măsură de sigurană, aceasta va putea fi întotdeauna luată.
Instituții complementare privind sancțiunea minorului
Înlocuirea răspunderii penale. În cazul infractorilor majori, aplicarea pedepselor poate fi evitată cu ajutorul instituției complementare a înlocuirii răspunderii penale, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 90 din Codul penal. Răspunderea penală poate fi înlocuită cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ (art. 91 din Codul penal).
S-a pus problema dacă în cazul infracțiunilor săvârșite de minori această instituție poate funcționa. S-ar părea că din moment ce în sistemul special de sancționare pentru minorii care răspund penal, instanța are posibilitatea de a alege între luarea unei măsuri educative și aplicarea unei pedepse, această alternativă ar face oarecum să nu-și mai găsească loc și a treia modalitate de sancționare și deci înlocuirea răspunderii penale nu ar putea fi aplicabilă minorilor.
S-a spus "s-ar părea" fiindcă alternativa între măsura educativă și pedeapsă nu exclude ca, atunci când instanța s-a oprit la aplicarea unei pedepse sau când trebuie neapărat să se aplice o pedeapsă minorului, să funcționeze și o a doua alternativă: răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ, întrucât astfel ar însemna să i se creeze minorului infractor o situație mai rea decât a infractorilor majori.
Deci, când instanța apreciază că luarea unei măsuri educative față de minor ar fi o sancțiune insuficientă și că trebuie să i se aplice o pedeapsă dacă constată din atitudinea acestuia după săvârșirea infracțiunii că regreta fapta și că a depus străduințe pentru a repara paguba pricinuită, va putea dispune înlocuirea răspunderii penale și va aplica minorului o sancțiune cu caracter administrativ, dintre cele enumerate în art. 92 din Codul penal.
Suspendarea condiționată a executării pedepsei. Instituția suspendării condiționate a executării pedepsei își are sediul în Codul penal în Secțiunea a III-a din capitolul "Individualizarea pedepselor", art. de la 81 la 86.
Dispozițiile cuprinse în art. 110 și 110 pct. 1 din Codul penal (introdus prin Legea nr. 140/1996) stabilesc regulile speciale care, derogând de la cele generale, se aplică infractorilor minori. În acest sens, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adăugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanță, iar dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni. Și în cazul în care este amenda, avem o derogare de la regula generală impusă de art. 82 alin. 2 Codul penal care prevede termenul de un an și anume termenul de încercare de 6 luni pentru minor.
Dispozițiile speciale cu privire la durata termenului de încercare sunt aplicate și atunci când pedeapsa pentru o faptă comisă în timpul minorității, a fost pronunțată după ce făptuitorul a devenit major.
Reducerea termenului de încercare în favoarea minorilor infractori și în același timp caracterul lui variabil constituie o aplicare a principiului diferențierii tratamentului juridic al acestei categorii de infractori, de cel al infractorilor majori.
Reglementarea cuprinsă în art. 110 din Codul penal prevede posibilitatea încredințării supravegherii minorului unei persoane sau instituții, pe durata termenului de încercare, dar numai până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Luarea măsurii adiacente a supravegherii minorului este facultativă deoarece textul folosește expresia "se poate dispune", ea fiind lăsată la aprecierea instanței când constată că minorul prin datele personale ce-l caracterizează nu-și poate asuma obligațiile ce i-ar reveni potrivit art. 100 din Codul penal.
Persoanele și instituțiile cărora li se poate încredința supravegherea minorului sunt cele prevăzute în art. 103 din Codul penal. Alegerea de către instanță a uneia sau a altuia dintre aceste persoane ca și obligațiile ce-i revin minorului sunt cele prevăzute în art. 103 din Codul penal. De asemenea, instanța poate stabili pentru minor respectarea uneia sau a mai multor obligații din cele prevăzute în articolul precizat și analizat anterior.
Sustragerea minorilor de la îndeplinirea obligațiilor prevăzute în art. 103 a poate atrage revocarea suspendării condiționate. Săvârșirea unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare atrage revocarea suspendării condiționate și executarea în întregime a pedepsei aplicate care nu se contopște cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune, astfel cum prevăd dispozițiile art. 110 alin. 2 coroborate cu cele ale art. 83 din Codul penal.
În cazul unei comportări necorespunzătoare care nu conține infracțiune nu se revocă suspendarea condiționată și nici nu se ridică măsura supravegherii, instanța având obligația să atragă atenția persoanei sau instanței căreia i s-a încredințat să fie mai vigilentă în viitor.
Încredințarea supravegherii minorului unei persoane sau instituții nu poate dura decât până la vârsta de 18 ani. De la această vârstă minorul este obligat să respecte măsurile de supraveghere ori obligațiile prevăzute în art. 86 din Codul penal care se referă la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată infractorilor majori, iar nerespectarea lor duce la revocarea suspendării executării pedepsei și dispunerea fie a executării ei în întregime, fie la prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani. (art. 110 alin. 3, coroborat cu art. 86 alin. 2 din Codul penal).
Potrivit art. 81 alin. 3 Cod penal, "Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum și în cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă, viol, și tortură", prevederile art. 110, referitoare la suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate minorilor, nefăcând nici un fel de derogări de la aceste dispoziții.
În consecință, atât în cazul infractorilor majori, cât și a celor minori suspendarea condiționată a executării pedepsei nu poate fi dispusă, printre altele, în cazul săvârșirii infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani.
Deși legiuitorul nu a folosit, în cuprinsul art. 81 alin. 3, cuvântul "săvârșirii" sau "comiterii", deoarece a urmărit realizarea unei exprimări concise, acest lucru rezultă însă din context, întrucât pot fi suspendate condiționat pedepsele care se aplică, evident numai în cazul săvârșirii de infracțiuni.
Liberarea condiționată. Instituția liberării condiționate, instituție complementară regimului de executare a pedepsei închisorii, funcționează ca o modalitate de executare a unei părți din pedeapsa privativă de libertate și de reclasare socială, înlesnind celui condamnat trecerea de la regimul de executare efectivă a pedepsei în locul de deținere, la regimul de libertate, dacă prin munca conștiincioasă și conduita exemplară, dovedește că s-a îndreptat.
Condamnatul liberat condiționat este considerat ca fiind în continuarea executării pedepsei, deoarece timpul petrecut în stare de libertate, până la expirarea duratei pedepsei stabilite prin hotărârea de condamnare, intră în calculul acestei durate.
Din dispozițiile art. 60 alin. 2 din Codul penal reiese ca cei condamnați în timpul minorității când ajung la vârsta de 18 ani pot fi liberați condiționat după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care depăsește 10 ani sau a unei jumătăți în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă acesta este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare.
Dispozițiile art 60 alin. 3 din Codul penal pun astfel în valoare caracterul umanist al dreptului penal, în legătură cu minorii stabilind termene mai reduse decât cele fixate de lege pentru liberarea condiționată obișnuită.
Potrivit art. 61 din Codul penal, dacă în perioada liberării condiționate condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune, pedeapsa se consideră executată.
Dimpotrivă, dacă condamnatul săvârșește o nouă infracțiune, instanța reexaminează situația acestuia și astfel poate menține liberarea condiționată sau poate dispune revocarea acesteia.
În cazul revocării liberării condiționate, pedeapsa pronunțată pentru noua infracțiune se contopește cu restul de pedeapsă rămas de executat, putându-se aplica și un spor de până la 5 ani. Trebuie menționat că în caz de revocare, timpul petrecut în liberare condiționată nu se scade din durata pedepsei.
Răspunderea penală a minorilor și regimul sancționator în legislația altor țări
Franța. Sediul materiei se regăsește în Codul penal, aprobat prin Legea nr. 2002-1138 din 9 septembrie 2002 art. 11 Journal Officiel din 10 septembrie 2002 și în Ordonanța nr. 45-174 din 2 februarie 1945 privind minorii delincvenți, cu modificările și completările ulterioare până în 20025.
În Franța, vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorității penale, adică 18 ani, dar în anumite cazuri poate fi coborâtă la 13 ani.
Art. 122-8 Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorului care nu a împlinit 13 ani: „Minorii care au discernământ răspund penal pentru crime, delicte sau contravenții, în condițiile prevăzute de o lege specială, care determină măsurile de protecție, asistență, supraveghere și educare ce pot fi aplicate unui minor. Această lege prevede sancțiunile educative ce pot fi pronunțate împotriva minorilor între 10 și 18 ani și pedepsele ce pot fi pronunțate împotriva minorilor între 13 și 18 ani, ținând cont de atenuarea responsabilității de care beneficiază în virtutea vârstei lor” (art. 122- 8 Cod penal).
Lipsa de răspundere penală relativă a minorilor care au împlinit 13 ani este prevăzută de art. 2 al Ordonanței nr. 45-174 din 2 februarie 1945, care precizează că „tribunalele pentru minori pot totuși, când circumstanțele și personalitatea delincventului o cer, să pronunțe o condamnare penală împotriva minorului care a împlinit 13 ani”.
Regimul sancționator este reglementat de Ordonanța nr. 45-174 din 2 februarie 1945 privind minorii delincvenți. Minorilor li se aplică un regim sancționator mixt, alcătuit din măsuri educative, mediere-reparație și pedepse.
Judecătorul pentru minori poate să dispună față de minor una din următoarele măsuri, conform art. 8 al Ordonanței privind minorii delincvenți:
Renunțarea la pedeapsă, dacă minorul dă dovezi de îndreptare, prejudiciul a fost reparat și tulburarea provenind din săvârșirea infracțiunii a încetat;
Mustrarea;
Încredințarea minorului părinților, tutorelui sau unei persoane de încredere;
Punerea sub protecție judiciară pentru o durată ce nu poate depăși 5 ani;
Plasarea într-o instituție publică sau privată, de educare sau formare profesională, într-un institut medical sau medical-educativ;
Libertatea sub supraveghere, care poate fi dispusă până la împlinirea vârstei de 18 ani;
Tribunalul pentru minori poate dispune față de minorul care a împlinit 13 ani, una din următoarele măsuri educative (art. 15):
Încredințarea minorului părinților, tutorelui sau unei persoane de încredere;
Plasarea într-o instituție publică sau privată, de educare sau de formare profesională;
Plasarea într-un institut medical sau medical-educativ;
Încredințarea serviciului de asistență pentru minori;
Plasarea într-un centru pentru minori delincvenți de vârstă școlară.
Tribunalul pentru minori poate dispune una față de minorul care nu a împlinit 13 ani, din următoarele sancțiuni educative (art. 15-1):
Confiscarea unui obiect deținut de minor sau aparținând acestuia, care a servit la săvârșirea infracțiunii sau care este produsul infracțiunii;
Interdicția de a frecventa, pentru o durată de cel mult 1 an, locul unde infracțiunea a fost comisă, cu excepția locului în care minorul își are reședința obișnuită;
Interdicția, pe o durată de cel mult 1 an, de a întâlni victimele infracțiunii sau de a intra în relații cu acestea;
Interdicția, pe o durată de cel mult 1 an, de a-i întâlni pe coautorii sau complicii la săvârșirea infracțiunii sau de a intra în relații cu aceștia;
Obligația de a acorda ajutor sau reparație victimei;
Obligația de a urma, pe o durată de cel mult 1 an un stagiu de formare civică, pentru a-i aminti minorului obligația de a respecta legea;
În cadrul acestei măsuri, minorul participă la repararea prejudiciului, printr-o activitate de ajutor sau reparare, oferită victimei sau în folosul comunității. Această măsură nu poate fi dispusă decât cu acordul victimei și poate fi însoțită de scuze adresate victimei. Minorii între 16 și 18 ani pot desfășura o activitate de interes general, cu caracter formator sau de natură să favorizeze reinserția socială.
Tribunalul pentru minori și Curtea cu juri pentru minori nu pot pronunța împotriva minorilor care au împlinit 13 ani o pedeapsă privativă de libertate mai mare decât jumătatea pedepsei prevăzute de lege pentru acea infracțiune.
Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, nu se poate pronunța o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 20 de ani (art. 20-2 din Ordonanța nr. 45-174 din 2 februarie 1945 privind minorii delincvenți).
Pedeapsa închisorii se execută de către minori într-o secție specializată sau într-un penitenciar specializat pentru minori.
Tribunalul pentru minori și Curtea cu juri pentru minori pot pronunța împotriva minorului care a împlinit 13 ani, pedeapsa amenzii, care nu poate depăși suma de 7 500 de euro (art. 20-3).
Împotriva minorului nu pot fi pronunțate următoarele pedepse: interdicția de a se afla pe teritoriul francez, zile-amendă, interzicerea drepturilor civice, civile și de familie, interzicerea de a exercita o funcție publică sau o activitate profesională (art. 20-4).
Dispozițiile Codului penal referitoare la munca în folosul comunității sunt aplicabile minorului cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani. Munca în folosul comunității trebuie adaptată la particularitățile minorului și trebuie să prezinte un caracter formator sau de natură să favorizeze reinserția socială a acestuia (art. 20-5).
Nici o interdicție, decădere sau incapacitate nu pot fi pronunțate împotriva unui minor (art. 20-6).
Ordonanța privind minorii delincvenți permite aplicarea dispozițiilor Codului penal relative la remiterea de pedeapsă și amânarea pedepsei minorului cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani.
Amânarea pronunțării pedepsei sau a măsurii educative poate fi dispusă când tribunalul pentru minori consideră această măsură adecvată, în funcție de personalitatea minorului. Amânarea poate fi dispusă pe o durată de cel mult 6 luni.
Germania. În Germania, minorilor li se aplică dispozițiile Codului penal, completate cu Legea privind tribunalul pentru minori din 1953, cu modificările și completările ulterioare.
Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorității penale, adică 18 ani, dar poate fi coborâtă până la 14 ani în anumite cazuri.
Codul penal prevede lipsa absolută a răspunderii penale pentru minorii care nu au împlinit 14 ani: „Persoana care la momentul săvârșirii faptei nu a împlinit încă vârsta de 14 ani este lipsită de răspundere penală” (art. 19).
Dispozițiile Codului penal se aplică și în cazul faptelor săvârșite de adolescenți și tineri, dacă legea specială pentru minori nu dispune altfel (art. 10). Lipsa relativă a răspunderii penale a minorilor care au împlinit 14 ani este instituită de Legea privind tribunalul pentru minori care prevede în art. 3 că: “Un tânăr este responsabil penal dacă în momentul săvârșirii faptei este suficient de matur pentru a discerne gravitatea faptei și pentru a acționa în consecință”. Această lege prevede lipsa răspunderii penale a minorilor între 14 și 18 ani, dar această prezumție este relativă și poate fi răsturnată, dacă maturitatea acestora o justifică.
Art. 1 din Legea privind tribunalul pentru minori definește tinerii ca fiind persoanele care au vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, la momentul săvârșirii faptei. Când sunt responsabili penal, acestor tineri nu li se aplică Codul penal, ci dreptul penal al minorilor, prevăzut de legea privind tribunalul pentru minori.
Menționăm că legislația germană prevede posibilitatea de a reporta vârsta majorității penale până la 21 de ani. Astfel, tinerii între 18 și 21 de ani răspund adulți de către jurisdicțiile penale de drept comun. Totuși, lor li se pot aplica dispozițiile privitoare la minori, dacă în urma unei aprecieri globale a personalității autorului, ținând cont și de condițiile de viață, reiese că, datorită dezvoltării morale și intelectuale, în momentul săvârșirii faptei, acesta era asemănător unui tânăr.
Sancțiunile penale se aplică minorilor care au împlinit 14 ani. Legea privind tribunalul pentru minori clasifică măsurile aplicabile minorilor în 3 categorii: măsuri educative, măsuri disciplinare și închisoarea, aceasta din urmă constituind singura pedeapsă.
Măsurile educative presupun obligația de a se supune anumitor reguli de conduită, privitoare la reședință, la formare, la interdicția de a frecventa anumite persoane și locuri.
Măsurile disciplinare se iau dacă măsurile educative sunt considerate insuficiente.
Acestea sunt: avertismentul, impunerea de obligații (scuze personale adresate victimei, repararea prejudiciilor cauzate, vărsarea unei sume de bani în contul unei organizații de interes general), închisoarea specială pentru delincvenții minori (Jugendarrest), pedeapsă care nu este considerată sancțiune penală și nu este înscrisă în cazierul judiciar. Această măsură se execută într-o instituție specializată și îmbracă mai multe forme: detenția de week-end (maxim 2 week-end-uri), pe termen scurt (de la 2 la 4 zile) și pe termen lung (1-4 săptămâni).
Pedeapsa închisorii (Jugendstrafe) este dispusă când măsurile educative și disciplinare sunt considerate insuficiente, ținând cont de gravitatea infracțiunii săvârșite și de comportamentul făptuitorului.
Durata pedepsei, cuprinsă în principiu între 6 luni și 5 ani, poate ajunge la 10 ani dacă legea prevede închisoarea mai mare de 10 pentru infracțiunea săvârșită.
Pedeapsa se efectuează în închisori pentru minori, mai precis în locuri de deținere special amenajate în închisorile pentru adulți.
În practică, această pedeapsă nu este aplicată tinerilor sub 16 ani. Judecătorii pronunță din ce în ce mai des „dispensa de pedeapsă”, când durata închisorii nu depășește 2 ani. Această măsură este dispusă în 2 treimi din cazuri și chiar mai des, când pedeapsa închisorii este mai mare de un an.
Sancțiunile aplicabile delincvenților minori cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani și tinerilor cu vârsta între 18 și 21 de ani au ca scop principal educarea făptuitorului. Pentru minori sunt prioritare măsurile educative și disciplinare, și numai în subsidiar închisoarea pentru tineri, cu posibilitatea suspendării .
Aplicarea unor măsuri de siguranță, precum și consecințele ce decurg din sancțiune sunt limitate. Regimul special prevăzut pentru minori este aplicabil și tinerilor delincvenți, dacă la data comiterii faptei dezvoltarea personalității acestora era similară unui minor. O dată cu aplicarea măsurilor educative, judecătorul poate impune minorului obligația de a urma anumite forme de asistență educativă, care nu au caracter sancționator, ci preponderent educativ.
Sistemul justiției pentru minori în Germania are o trăsătură specială. Conform secțiunii 27 din Legea privind tribunalul pentru minori, judecătorul poate constata vinovăția în cursul procesului și dispune un termen de încercare, la sfârșitul căruia va pronunța soluția finală.
Dacă la sfârșitul termenului de încercare, rezultă clar din conduita minorului că este necesară aplicarea unei pedepse, judecătorul va pronunța o sentință în acest sens. În caz contrar, verdictul de vinovăție își încetează efectele.
La baza sistemului justiției pentru minori se află principiul subsidiarității sau al minimei intervenții (Subsidiaritätsgrundsatz). Aceasta înseamnă că sancțiunile penale vor fi dispuse doar dacă se dovedesc indispensabile. În plus, aceste sancțiuni sunt limitate de principiul proporționalității. Principiul subsidiarității pedepsei este consacrat și din punct de vedere legislativ, prin modificările aduse în anul 1990 Legii privind tribunalul pentru minori.
Sancțiunile care sunt dispuse cu prioritate de către tribunalele pentru minori sunt măsurile educative și disciplinare.
Belgia. Cadrul normativ aplicabil minorilor în Belgia cuprinde două legi speciale: Legea din 8 aprilie 1965 privind protecția tinerilor și Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislației privind protecția tinerilor și tratamentul minorilor care au săvârșit o infracțiune (La loi du 13 juin 2006 modifiant la législation relative à la protection de la jeunesse et à la prise en charge des mineurs ayant commis un fait qualifié infraction).
Vârsta răspunderii penale este fixată în principiu la 18 ani, vârsta majorității penale.
Art. l37 din Legea privind protecția tinerilor prevede că minorii deferiți tribunalelor pentru minori pot fi supuși măsurilor de prevenire și reeducare. Împotriva lor nu poate fi pronunțată nici o sancțiune penală. În anumite cazuri, vârsta răspunderii penale poate fi coborâtă la 16 ani; art. 38 din Legea privind protecția tinerilor prevede că în funcție de gravitatea infracțiunii, dacă tribunalul pentru minori consideră că măsurile prevăzute de art. 37 sunt insuficiente, minorul între 16 și 18 ani poate fi trimis în fața jurisdicției de drept comun.
Măsurile prevăzute de Legea din 8 aprilie 1965 privind protecția tinerilor sunt: mustrarea, însoțită de avertismentul de a-l supraveghea, adresat părinților sau persoanei căreia minorul îi este încredințat; punerea sub supravegherea comitetului de protecție a tinerilor, cu menținerea în mediul familial, însoțită de obligația de a frecventa o instituție de învățământ și cursurile unui centru de orientare educativă; plasarea într-o familie de primire, sub supravegherea comitetului de protecție a tinerilor; plasarea într-un centru specializat.
Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislației privind protecția tinerilor și tratamentul minorilor care au săvârșit o infracțiune prevede că instanța poate aplica minorilor, în mod cumulativ, următoarele măsuri:
Admonestarea, cu excepția celor care au împlinit 18 ani, și lăsarea în continuare în familiile de primire, atrăgându-le atenția ca pe viitor să îi supravegheze mai bine;
Supravegherea de către serviciul social competent;
Înscrierea într-un program educativ;
Efectuarea unei prestații educative sau de interes general, în raport cu vârsta și capacitățile lor, de cel mult 150 de ore, sub supravegherea unui serviciu specializat sau a unei persoane fizice specializate;
Obligarea la un tratament medical, pe lângă un serviciu psihologic sau psihiatric sau pe lângă un serviciu specializat în domeniul alcoolismului sau toxicomaniei;
Încredințarea lor unei persoane juridice, în scopul formării sau participării la o activitate organizată;
Plasarea într-o instituție, în scopul tratării, educării, instruirii sau formării profesionale;
Încredințarea unei instituții comunitare publice pentru protecția tinerilor, în regim închis;
Plasarea într-o unitate spitalicească;
Plasarea într-un centru specializat în alcoolism, toxicomanie sau alte adicții, dacă un raport medical atestă că integritatea fizică sau psihică a minorului nu poate fi protejată altfel;
Plasarea într-un centru specializat de psihiatrie dacă există un raport medical care atestă că suferă de tulburări mintale ce îi afectează în mod grav capacitatea de-și controla actele;
De asemenea, același act normativ prevede că instanța le poate impune minorilor care au împlinit 12 ani, respectarea uneia sau mai multor obligații:
Frecventarea unei unități de învățământ;
Efectuarea unei prestații educative și de interes general, de cel mult 150 de ore, sub supravegherea unui serviciu specializat sau a unei persoane fizice;
Efectuarea unei activități remunerate, de cel mult 150 de ore, în scopul reparării prejudiciului suferit de victimă, dacă a împlinit 16 ani;
Consilierea din partea unui centru de orientare educativă sau de sănătate psihică;
Participarea la module de formare sau de conștientizare a consecințelor faptelor săvârșite asupra victimelor;
Participarea la una sau mai multe activități sportive, sociale sau culturale;
Interdicția de a frecventa anumite persoane sau locuri, ce au legătură cu infracțiunea comisă;
Interdicția de a desfășura una sau mai multe activități determinate;
Interdicția de a ieși;
Respectarea altor condiții sau interdicții determinate.
Instanța poate încredința controlul asupra respectării acestor măsuri unui serviciu de poliție.
Dacă minorul a împlinit 16 ani și tribunalul pentru minori consideră insuficientă luarea unei măsuri educative sau dacă minorul are un comportament ce prezintă pericol social, împotriva lui se poate pronunța o pedeapsă cu închisoarea, care se execută într-un regim special.
Spania. Dispozițiile privitoare la minori se regăsesc în Codul penal și în Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 200015 (Ley Orgánica reguladora de la responsabilidad penal de los menores del 12 de Enero de 2000).
Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorității penale. Art. 19 din Codul penal, publicat la data de 24 noiembrie 1995 și intrat în vigoare 6 luni mai târziu, dispune că „minorii până la vârsta de 18 ani nu răspund penal”.
Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 prevede lipsa absolută a răspunderii penale pentru minorii care nu au împlinit 14 ani și lipsa relativă a răspunderii penale pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.
Dintre minori, se diferențiază, în aplicarea legii și a stabilirii consecințelor pentru faptele comise, două categorii, de la 14 la 16 ani și de la 16 la 18 ani.
Pentru minorii care au împlinit 16 ani, legea prevede o agravare în cazul săvârșirii de infracțiuni cu violență, intimidare sau punerea în pericol a persoanei.
Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 se aplică și persoanelor majore cu vârsta cuprinsă între 18 și 21 de ani, care au săvârșit infracțiuni, când judecătorul de instrucție constată îndeplinirea următoarelor condiții:
S-a comis un delict sau o infracțiune mai puțin gravă, fără folosirea violenței sau a intimidării asupra unei persoane, fără punerea în pericol grav a vieții sau integrității fizice a persoanelor.
Nu există o condamnare pentru infracțiuni săvârșite după împlinirea vârstei de 18 ani; nu se va ține cont de condamnările anterioare pentru infracțiunile săvârșite din culpă.
Circumstanțele personale ale delincventului și gradul său de maturitate să recomande aplicarea acestei legi.
Minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani i se vor aplica prevederile privind protecția minorului din Codul penal și din Legea organică privind răspunderea penală a minorului.
Măsurile educative care pot fi luate împotriva minorilor (las medidas educativas) implică o restrângere a drepturilor acestora, inclusiv libertatea persoanei.
Măsurile educative sunt prevăzute de Legea organică privind răspunderea penală a minorilor (art. 7):
Internarea. Se dispune în cazul unui grad ridicat de pericol social al faptelor săvârșite. Obiectivul măsurii este să ofere minorului condiții adecvate de educare, pentru a corecta deficiențele din comportamentul său antisocial. Internarea poate fi de mai multe feluri, în funcție de controlul care trebuie exercitat asupra minorului:
În regim închis, unde va participa la activități formative, educative și de muncă;
În regim semideschis, în care va avea contacte cu persoane și instituții din comunitate;
În regim deschis, în care va participa la programe educative;
Internarea medicală, pentru minorii, cu probleme de adicție sau psihice.
Tratamentul medical. Această măsură se poate dispune împotriva minorilor dependenți de alcool sau de droguri;
Asistența într-un centru de zi. Este destinată a compensa carențele mediului familial, unde minorul va desfășura activități social-educative;
Permanența la domiciliu la sfârșit de săptămână. Această măsură implică interdicția minorului de a nu părăsi domiciliul, cu excepția timpului în care realizează sarcini social-educative;
Libertatea sub supraveghere. Constă în supravegherea realizată de către personal specializat și în asistență școlară în centrul de formare profesională sau la locul de muncă;
Conviețuirea cu o altă persoană, familie sau grup educativ, pe o perioadă determinată, pentru a crea ambianța de socializare necesară;
Munca în folosul comunității. Poate fi dispusă numai cu acordul minorului;
Realizarea de sarcini social-educative. Aceste sarcini se vor efectua fără internare și supraveghere;
Mustrarea. Este o măsură educativă care se aduce la îndeplinire de către judecător, care va expune minorului consecințele suportate de victimă, formulând recomandări pentru viitor;
Ridicarea permisului de conducere sau a dreptului de a-l obține sau a permiselor de portarmă, ca măsuri accesorii, în cazul săvârșirii unei infracțiuni care au legătură cu aceste activități.
Pentru alegerea măsurii educative, se va ține seama în mod special de vârstă, circumstanțele familiale și sociale, personalitatea și interesul minorului, aplicându-se principiul proporționalizării pedepsei. Regulile de determinare a măsurilor educative sunt prevăzute de art. 9 al legii.
Când faptele comise sunt calificate ca delicte (faltas), se pot dispune măsuri ca mustrarea, munca în folosul comunității, cu o durată maximă de 50 de ore, ridicarea permisului de conducere și a altor licențe administrative.
Când faptele s-au săvârșit cu folosirea violenței sau a amenințării sau cu punerea în pericol a vieții sau integrității fizice, se poate dispune măsura internării în regim închis.
Măsurile prevăzute de lege au o finalitate concretă de prevenire specială, orientată spre interesul și reinserția socială a minorului. În acest sens, art. 14 oferă judecătorului posibilitatea de a întrerupe executarea măsurii, reduce durata acesteia sau de a o înlocui cu o alta, în beneficiul minorului.
Italia. Sediul materiei se regăsește în Codul penal și în Decretul nr. 48 din 22 septembrie 1988, privind dispozițiile relative la procesul penal pentru minori.
Vârsta răspunderii penale coincide cu cea a majorității penale, adică 18 ani, dar în anumite situații poate fi coborâtă la 14 ani. Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit 14 ani: „Nu este responsabilă persoana care în momentul săvârșirii faptei nu împlinise 14 ani” (art. 97).
Lipsa relativă a răspunderii penale a minorilor între 14 și 18 ani este prevăzută de art. 98 Cod penal: „Este responsabil penal cel care în momentul săvârșirii faptei avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, dacă avea capacitatea intelectivă și volitivă, dar limitele pedepsei vor fi reduse. Când pedeapsa pronunțată este închisoarea mai mică de 5 ani ori amenda, nu se pot aplica pedepse accesorii”.
Minorii între 14 și 18 ani sunt supuși regimului de drept comun, dar împotriva lor pot fi pronunțate doar pedepse atenuate.
Jurisprudența consideră a fi capabilă persoana care își dă seama de gravitatea faptelor sale, a consecințelor acestora, precum și de faptul că ele nu sunt conforme ordinii sociale. Capacitatea volitivă presupune libertatea de decizie și gradul de rezistență la solicitările altei persoane.
Măsurile alternative sunt prevăzute de Decretul nr. 48 din 22 septembrie 1988, privind dispozițiile relative la procesul penal pentru minori.
Tribunalul pentru minori este singura instanță competentă de a judeca infracțiunile săvârșite de minori. Tribunalul pentru minori și magistratul pentru supravegherea executării măsurilor dispuse rămân competenți și după ce minorii au împlinit 18 ani, până la cel mult 25 de ani (art. 3, Decretul nr. 48/1988).
Același decret prevede că judecătorul poate înlocui pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani cu una din sancțiunile următoare: libertatea supravegheată sau semi-libertatea. De asemenea, judecătorul are posibilitatea de a suspenda procesul pentru o perioadă între 1 și 3 ani, în funcție de gravitatea faptelor, și de a supune delincventul minor la o perioadă de încercare.
Conform art. 28 Decretul nr. 48/1988, judecătorul, după ascultarea părților, poate dispune prin ordonanță suspendarea procesului, atunci când consideră că este necesară în interesul minorului, pentru dezvoltarea în condiții normale a personalității minorului. Procesul poate fi suspendat pe o perioadă de maximum 3 ani în cazul faptelor mai grave și 1 an în cazul mai puțin grave. Pe timpul suspendării, cursul prescripției răspunderii penale este suspendată.
Prin ordonanța de suspendare a procesului, judecătorul îl încredințează pe minor serviciilor specializate care au rolul de a-l supraveghea, de a-i oferi asistență și tratament.
Prin același act, judecătorul poate dispune repararea prejudiciului și, de asemenea, poate propune începerea unei proceduri de mediere.
Art. 29 din Decretul nr. 48/1988, prevede că la împlinirea duratei suspendării procesului, judecătorul, la noul termen de audiere, poate aprecia că nu mai este necesară continuarea procesului, ținând cont de comportamentul și evoluția minorului. În caz contrar, trece la judecarea cauzei.
În privința arestării preventive, termenele prevăzute de Codul de procedură penală sunt reduse la jumătate pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani, și cu două treimi pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani (art. 23 Decretul nr. 48/1988).
Prin sentința de condamnare, când pedeapsa stabilită de judecător este închisoarea de cel mult 2 ani, judecătorul poate aplica o sancțiune alternativă (sanzione sostitutiva), care constă în „semi-detenție” (semidetenzione) și libertatea sub supraveghere, luând considerare personalitatea minorului, nevoile sale, condițiile familiale, sociale și mediul în care a trăit minorul (art. 23 Decretul nr. 48/1988).
În timpul perioadei de încercare, minorul este încredințat serviciilor de protecție a tinerilor și are posibilitatea de a repara consecințele actelor sale.
Modalitatea concretă în care are loc suspendarea procesului este detaliată în Decretul nr. 272 din 28 iulie 198919. Art. 27, intitulat suspendarea procesului și punerea la încercare (Sospensione del processo e messa alla prova), prevede că judecătorul dispune această măsură pe baza unui proiect de intervenție elaborat elaborat de către serviciile specializate în colaborare cu serviciile de asistență socială locale.
Proiectul trebuie să cuprindă modalitatea de implicare a minorului, a familiei și a mediului său de viață, sarcinile specifice pe care trebuie să și le asume minorul, modalitățile concrete de participare a serviciilor specialize și a celor de asistență locale, modalitățile de reparare a consecințelor infracțiunii și de mediere.
Dispozițiile legale prevăd că tinerilor li se aplică aceleași sancțiuni ca și adulților, dar într-o formă atenuată. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 168 din 28 aprilie 1994, a declarat neconstituționale prevederile Codului penal care privesc pedeapsa detențiunii pe viață (ergastolo) sub aspectul că nu exclud aplicarea acestei pedepse minorului care răspunde penal.
În cazul minorilor, Codul de procedură penală, art. 169 dă judecătorului posibilitatea de a dispune netrimiterea în judecată, ori de a renunța la condamnare (perdono giudiziale), dacă legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani ori pedeapsa amenzii, iar judecătorul apreciază că este o măsură suficientă pentru a-l determina pe inculpat să se abțină de la săvărșirea de noi infracțiuni. Ca regulă, această remitere de pedeapsă nu poate fi acordată decât o singură dată.
Elveția. Răspunderea și tratamentul penal al minorilor își au sediul în Codul penal și în Legea federală privind regimul penal aplicabil minorilor din 20 iunie 2003, (Loi fédérale régissant la condition pénale des mineurs).
Vârsta răspunderii penale coincide cu vârsta majorității penale, aceea de 18 ani.
Titlul 4 din Codul penal tratează condițiile răspunderii penale a copiilor și adolescenților. Dispozițiile Codului penal nu sunt aplicabile copiilor care nu au împlinit vârsta de 7 ani, instituindu-se astfel principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit 7 ani (art. 82 din capitolul 1, Copiii). Dispozițiile acestui capitol sunt aplicabile copilului între 7 și 15 ani care a comis un delict.
Dispozițiile Codului penal sunt aplicabile minorului cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani care a săvârșit o infracțiune (art. 89 din capitolul 11, Adolescenții).
Titlul 5 din Codul penal reglementează regimul sancționator aplicabil tinerilor adulți, cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani.
Dreptul penal elvețian dispune de propriul său sistem de sancțiuni pentru minori, care cuprinde măsurile de protecție și pedepsele.
Instanța are sarcina de a stabili dacă minorul a acționat cu discernământ la săvârșirea infracțiunii. Judecătorul poate cere efectuarea unei anchete asupra situației personale a minorului, care să includă mediul familial, educativ, școlar și profesional al minorului.
În caz de îndoială asupra sănătății fizice sau psihice a minorului, judecătorul poate ordona efectuarea unei expertize medicale sau psihologice.
Judecătorul pronunță o măsură de protecție sau o pedeapsă împotriva minorului considerat responsabil. În măsura în care nu se exclud, măsura de protecție și pedeapsa pot fi cumulate.
Instanța poate decide suspendarea procedurii de judecată, în favoarea procedurii medierii. Dacă părțile ajung la o înțelegere în procedura de mediere, cazul va fi clasat. Măsurile care pot fi dispuse față de copii, prevăzute de Codul penal:
Asistența educativă sau plasamentul familial sau într-o casă de educație – se dispun când copilul are nevoie de îngrijiri educative deosebite, când este abandonat sau se află în pericol.
Tratamentul special – se dispune când starea copilului o necesită, mai ales în caz de boală mintală, afecțiuni grave ale auzului sau ale vorbirii sau deficiențe în dezvoltarea morală sau mintală;
Mustrarea sau obligarea la efectuarea unei activități – se dispun când minorul nu necesită asistență educativă sau tratament special.
Măsura plasării într-un centru de reeducare – se poate dispune pe o perioadă cuprinsă între 1 și 2 ani.
Pedepse dispuse față de adolescenții cu vârsta între 15 și 18 ani, care au săvârșit o infracțiune, prevăzute de Codul penal, sunt mustrarea, munca în folosul comunității, amenda sau detenția cu o durată de la o zi la un an.
Măsurile de protecție prevăzute de legea specială se dispun dacă minorul a comis o faptă penală și ancheta asupra situației sale personale relevă necesitatea unei măsuri educative sau terapeutice. Instanța dispune măsurile de protecție, indiferent dacă minorul a acționat sau nu cu vinăvăție (supravegherea, asistența personală, tratamentul medical, plasarea la persoane private, într-un centru de reeducare sau tratament).
Măsurile și pedepsele prevăzute de legea specială sunt:
Mustrarea – o dată cu mustrarea, instanța poate impune minorului un termen de încercare și anumite reguli de conduită. Prestația personală se efectuează în beneficiul unei instituții sociale sau de utilitate publică, al unei persoane ce are nevoie de ajutor sau al victimei.
Amenda – cuantumul amenzii este de maxim 2 000 de franci.
Privarea de libertate se poate dispune față de minorul care a comis o crimă sau un delict, dacă la data comiterii faptei împlinise 15 ani, pe o durată cuprinsă între o zi și 1 an.
Minorul care împlinise 16 ani la data comiterii faptei poate fi condamnat la privare de libertate pentru o durată de maxim 4 ani.
Instanța poate renunța la pronunțarea unei pedepse, dacă gradul de vinovăție a minorului este redus și consecințele actului său sunt lipsite de importanță, dacă minorul a reparat prejudiciul sau a depus un efort considerabil în acest scop, dacă minorul a fost atins în mod direct de consecințele actului său, astfel încât pedeapsa ar fi inadecvată, dacă minorul a fost deja pedepsit de părinți sau tutore, dacă s-a scurs o perioadă relativ lungă de la săvârșirea faptei, iar interesul public sau interesul victimei sunt reduse.
Aspecte legate de tratamentul sancționator al minorilor
Potrivit art. 100 din Codul penal, față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă sau i se poate aplica o pedeapsă, luându-se în considerare drept criterii de individualizare, gradul de pericol social al faptei, starea fizică, dezvoltarea intelectuală și morală, comportarea lui, condițiile în care a fost crescut și în care a trăit.
Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
Ca măsuri educative Codul penal prevede, în art. 101, un număr de patru, primele două – mustrarea și libertatea supravegheată – neafectând starea de libertate a minorului.
Celelalte două măsuri educative sunt internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ, ambele presupunând și îngrădirea stării de libertate a minorului.
Potrivit art. 104 din Codul penal, internarea într-un centru de reeducare se dispune în scopul de a se asigura posibilitatea, pentru minor, de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivită cu aptitudinile sale, iar potrivit art. 105 Cod penal, această măsură se ia pe timp nedeterminat, dar nu poate dura decât până la împlinirea, de către minor, a vârstei de 18 ani.
În ceea ce privește executarea acestei măsuri, art. 490 Cod procedură penală prevede posibilitatea, pentru instanța care a aplicat o asemenea măsură, de a dispune, prin aceeași hotărâre, deci înainte de rămânerea ei definitivă, punerea în executare, de îndată, a măsurii luate.
Cum se realizează această punere în executare ne lămurește, în continuare textul, în sensul că o copie de pe hotărâre se trimite organului de poliție de la locul unde se află minorul, iar organul de poliție ia măsuri pentru internarea acestuia.
Copia hotărârii se predă centrului de reeducare în care minorul este internat, iar centrul comunică instanței efectuarea internării.
Aceeași trebuie să fie procedura și atunci când instanța nu dispune punerea de îndată în executare a măsurii luate, aceasta însemnând că la rămânerea definitivă a hotărârii o copie se trimite organului de poliție, care procedează potrivit celor de mai sus.
Tot în legătură cu executarea acestei măsuri, ne întrebăm cum se conciliază "punerea îndată în executare" cu efectul suspensiv al căii de atac și care ar fi consecințele unei asemenea nenorociri.
Ne referim la situația în care instanța de fond a aplicat, față de minor, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare și a dispus și punerea de îndată în executare a măsurii. Într-o atare situație se prezumă că, potrivit dispozițiilor art. 490 Cod procedură penală, organul de poliție procedează la internarea minorului, cu consecința imediată a privării de libertate, indiferent de faptul că inculpatul a atacat sentința instanței de fond, iar calea de atac este, potrivit art. 370 Cod procedură penală (în cazul apelului) și art. 385 Cod procedură penală (în cazul recursului) suspensivă de executare.
Ulterior, cu ocazia judecării de către instanța superioară, în calea de atac declarată, se poate aplica, printr-o reindividualizare a sancțiunii, o măsură educativă mai blândă, ca mustrarea sau libertatea supravegheată, care, de asemenea, pot fi puse în executare, potrivit dispozițiilor art. 487 Cod procedură penală și art. 488 Cod procedură penală chiar în ședința în care au fost pronunțate, aceasta însemnând că tot la o dată anterioară rămânerii definitive a hotărârii. Ne-am găsi, în acest caz, în situația în care, pentru o singură faptă, s-au aplicat două sancțiuni, ceea ce evident, nu este admisibil.
Cum este știut, o astfel de neconciliere a termenului "de îndată" (și a consecințelor pe care acesta le presupune) cu efectul suspensiv al căii de atac, întâlnim și în art. 350 Cod procedură penală, acesta referindu-se însă nu la privarea, de îndată, de libertate ci, dimpotrivă, la punerea, de îndată, în libertate, a inculpatului arestat preventiv, în următoarele cazuri: când se pronunță o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive, o pedeapsă cu închisoare, cu suspendare condiționată, cu suspendarea executării sub supraveghere, cu executare la locul de muncă sau amendă.
Și în această situație instanța de control se poate orienta la modalitatea executării în detenție a pedepsei aplicate, caz în care ar trebui să se procedeze la o nouă arestare a inculpatului.
Revenind la măsurile educative privative de libertate, constatăm că, potrivit art. 105 Cod penal, față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și un regim special de educație, se poate dispune internarea acestuia într-un institut medical-educativ. Constatăm că, pentru punerea în executare a acestei măsuri educative nu există prevederi în Codul de procedură penală, situație în care se recurge, în practică, la aplicarea dispozițiilor art. 432 Cod procedură.penală referitoare la executarea măsurii de siguranță a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă. Potrivit acestui text, punerea în executare se realizează prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv și a unei copii de pe raportul medico-legal direcției sanitare din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat o asemenea măsură, fără a se menționa nici aici și nici în art. 433 Cod procedură penală modalitatea concretă de aducere la îndeplinire a acestei măsuri a internării medicale, respectiv care anume sunt organele abilitate, din cadrul direcției sanitare, să procedeze la internarea efectivă a inculpatului.
Dacă aceste dispoziții sunt aplicabile și pentru internarea minorului într-un institut medical-educativ, constatăm că în timp ce pentru internarea într-un centru de reeducare, punerea în executare se poate face "de îndată", în cazul internării medicale aceasta nu se poate realiza decât la rămânerea definitivă a hotărârii, deși rațiunile pentru care a fost dispusă o asemenea măsură (starea fizică și psihică a minorului) ar impune mai degrabă aici o celeritate în executare.
O ultimă problemă este aceea a regimului sancționar pentru minorii care au săvârșit fapte penale, dar care nu răspund penal (minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și minori între 14 și 16 ani care nu au discernământ), persoane în privința cărora nu putem aplica dispozițiile Codului penal nici pentru măsurile educative și, cu atât mai puțin, pentru pedepse. Actul normativ ce reglementează acest cadru sancționator este Ordonanța de Urgență nr. 26/1997, privind protecția copilului aflat în dificultate.
Potrivit acestei Ordonanțe de Urgență, prin care a fost abrogată Legea nr. 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, copilul care a săvârșit o faptă penală, dar care răspunde penal, beneficiază de protecție în condițiile respectivei Ordonanțe de Urgență.
Parcurgând dispozițiile actului normativ, constatăm că, față de această categorie de minori, Comisia pentru protecția copilului poate lua una dintre măsurile educative prevăzute de art. 24 din Ordonanța de Urgență, și care nu sunt altele decât cele prevăzute de art. 101 Cod penal, respectiv: mustrare, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-o instituție medical-educativă. Observăm, așadar, că atât în privința felului măsurilor educative, cât și al conținutului acestora, Ordonanța de Urgență nu face altceva decât să reia, fără nici o modificare, dispozițiile Codului penal referitoare la măsurile educative ce se aplică minorilor care au săvârșit fapte penale, dar care răspund penal. De altfel și criteriile de individualizare, pentru alegerea sancțiunii, prevăzute de art. 24 din
Ordonanța de Urgență sunt aceleași cu cele prevăzute de art. 100 din Codul penal.
Din analiza dispizițiilor art. 29 ale Ordonanței de Urgență se constată că luarea, față de minorul care nu a împlinit 14 ani și care nu răspunde penal, a măsurii educative a intermării într-un centru de reeducare și a măsurii internării într-o instituție medical- educativă, devine mai împovărătoare din punctul de vedere al duratei, decât pentru minorul care răspunde penal. Observăm astfel că, și într-un caz și în celălalt, măsura poate dura până la împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani, cu posibilitatea prelungirii, cu încă doi ani după majorat, a măsurii internării într-un centru de reeducare, dar, ținând cont de diferența de vârstă dintre acești minori, de la data aplicării măsurilor, se constată că durata poate fi mai mare pentru cei care răspund penal. Putem adăuga, pe aceeași linie de interpretare, că minorii care răspund penal beneficiază și de derularea procesului penal, în timp ce, în cazul celorlalți, măsura poate fi aplicată de îndată, întrucât procedura în fața Comisiei nu este una contencioasă. Acestea au fost numai câteva dintre problemele pe care judecata în cauzele cu minori le ridică, sperând ca viitoarele modificări legislative să fie îndreptate și spre o mai riguroasă reglementare a acestei proceduri speciale.
Legislația penală impunând un regim sancționator special pentru minorii care răspund penal, a considerat necesar ca acestui regim să-i corespundă și din punctul de vedere al procesului penal o adecvată reglementare procesuală.
Sediul acestei materii îl constituie Capitolul II din Titlul IV al Codului de procedură penală, capitolul intitulat "Procedura în cauzele cu infractorii minori" (art.480-493).
Cu toate acestea art. 480 din Codul de procedură penală prevede că urmărirea penală, judecarea, precum și executarea hotărârilor privitoare la infracțiunile săvârșite de minori se fac potrivit procedurilor obișnuite atâta timp cât nu există derogări și completări în acest capitol.
O primă particularitate a reglementării privitoare la minori cuprinsă în art. 481 alin. 1 o constituie prezența la efectuarea urmăririi penale a delegatului autorității tutelare, a părinților sau după caz a tutorelui, sau persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, dacă organul de urmărire penală consideră necesar.
Din formularea cuprinsă în textul precizat reiese că citarea persoanelor enumerate este facultativă, organul de urmărire penală hotărând în fiecare caz concret dacă este sau nu cazul să cheme aceste persoane. Rațiunea textului constă în faptul că unele dificultăți ce pot apare pe parcursul activității de ascultare a minorului, dificultăți datorate vârstei fragede a acestuia, pot fi eventual înlăturate în prezența unor persoane apropiate, care cunoscând mai îndeaproape personalitatea minorului, îl pot determina să adopte o atitudine de sinceritate.
De asemenea, aceste persoane sunt în măsură să cunoască mai bine și unele din cauzele care au determinat condițiile care au favorizat săvârșirea infracțiunii.
Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obișnuit, la starea fizică și mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condițiile în care a fost crescut și în care a trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se afla minorul își îndeplinesc îndatoririle lor față de acesta și în general cu privire la orice element care poate servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancțiuni față de minor (alin. 2 al art. 482).
Pe această cale organul de urmărire penală și apoi instanța vin în contact cu realitatea socială și familială în care minorul trăiește și astfel înțelegând mai bine condițiile în care s-a săvârșit infracțiunea, mobilul acestuia. Totodată, datele cu privire la starea fizică și mintală cuprinse în ancheta socială sunt utile în stabilirea discernământului, condiție esențială pentru ca minorul între 14-16 ani să răspundă penal.
Din dispozițiile enunțate rezultă că efectuarea anchetei sociale în faza de urmărire penală constituie o obligație și nu o facultate pentru organul de urmărire penală.
Nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la efectuarea anchetei sociale este sancționată, în toate cazurile, cu nulitatea absolută și duce la anularea actelor procesuale ulterioare, inclusiv a rechizitoriului și la restituirea cauzei procurorului în vederea completării penale, constituind caz de recurs și de recurs în anulare potrivit art. 385 alin. 1 pct. 7 și art. 410 alin. 2 partea a doua pct. 7 din Codul de procedură penală.
Numai în cazul în care ancheta socială, efectuată în cursul urmăririi penale, nu ar fi completă, îngrijirea ei se poate face și de către instanță, întrucât potrivit art. 197 alin. 2 Codul de procedură penală se sancționează cu nulitate absolută numai neefectuarea anchetei sociale, nu și realizarea ei în condiții necorespunzătoare.
Obligativitatea efectuării anchetei sociale subzistă chiar și în situația în care făptuitorii au devenit majori în cursul urmăririi penale, sau, în cazul concursului de infracțiuni, când o parte din ele au fost săvârșite în timpul minorității, iar altă parte după împlinirea vârstei de 18 ani .
În schimb, în cazul unei infracțiuni continuate, când unele dintre actele infracționale au fost săvârșite în timpul majoratului, efectuarea anchetei sociale nu mai apare ca fiind absolut necesară, întrucât, în acest caz, infractorul este tras la răspundere ca orice persoană majoră perntu o infracțiune unică.
O cerință deosebită în legătură cu actele de urmărire penală în cauzele cu minori privește asistarea acestora de către un apărător. Astfel, asistența juridică este obligatorie, nerespectarea ei atrăgând nulitatea absolută, conform art. 171 alin. 2 coroborat cu art. 197 alin.2 din Codul de procedură penală.
CAPITOLUL 3
FORME ȘI MODALITĂȚI DE
INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI
SECȚIUNEA 3.1.
FORME ȘI MODALITĂȚI DE
INDIVIDUALIZARE A PEDEPSELOR
Pentru ca o pedeapsă concretă să își atingă scopul preventiv, ea trebuie astfel aleasă și dozată încât, prin fiecare dintre funcțiile sale, să realizeze un efect preventiv maxim.
Operațiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială, în raport cu gravitatea abstractă sau concretă a infracțiunii, cât și cu periculozitatea infractorului, poartă denumirea de individualizare a pedepsei.
Instituției individualizării pedepsei îi este consacrat capitolul V, intitulat “Individualizarea pedepselor” din titlul III al părții generale a Codului penal (art. 72-89).
La aceste dispoziții se mai adaugă cele privind individualizarea pedepselor în cazul stărilor de agravare (concursul de infracțiuni, recidivă, infracțiune continuată), ori de atenuare (tentativă, minoritate) și care sunt prevăzute în cadrul reglementărilor respective.
Dispozițiile privind individualizarea pedepselor sunt aplicabile și celorlalte sancțiuni de drept penal, respectiv măsurilor educative și măsurilor de siguranță.
Individualizarea pedepselor este o operațiune complexă, care se realizează în diferite faze, de diferite organe, după diferite criterii.
În doctrina penală se face distincție între individualizarea ce se realizează în faza de elaborare a normelor juridice penale, în faza de aplicare a pedepsei și a celorlalte sancțiuni de drept penal și în faza de executare.
Corespunzător acestor faze se pot identifica trei forme de individualizare: legală, judiciară/judecătorească și administrativă.
Individualizarea legală a pedepselor reprezintă o materializare a principiilor legalității și individualizării pedepselor și se realizează de către legiuitor în procesul elaborării legii penale și se concretizează în:
Stabilirea cadrului general al pedepselor, a naturii și limitelor generale ale fiecărei pedepse, în concordanță cu principiile stabilirii sancțiunilor penale;
Stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune în funcție de gradul de pericol social generic al acesteia, determinat la rândul său de importanța valorilor sociale ocrotite de legea penală și de gravitatea vătămării la care este supusă societatea;
Stabilirea cadrului și mijloacelor legale în care se vor realiza celelate forme de individualizare – judiciară sau administrativă – prin prevederea efectelor pe care le au stările circumstanțele și de atenuare/agravare asupra limitelor pedepselor.
Individualizarea judiciară/judecătorească a pedepsei se realizează post delictum de către instața judecătorească și constă în adecvarea pedepsei la o anumită faptă concretă și la un infractor concret, care trebuie reeducat. Această formă de individualizare se materializează prin aplicarea pedepsei concrete infracorului pentru fapta comisă, în funcție de pericolul social al faptei, de periculozitatea infracorului, de împrejurările concrete atenuante sau agravante în care s-a ăvârșit acțiunea sau care caracterizează personalitatea infractorului.
Individualizarea judiciară a pedepsei se înscrie în coordonatele individualizării legale și spre deosebire de aceasta, care realizează numai prevenție generală, individualizarea judiciară mai realizează și prevenție specială, prin constrângerea și reeducarea pe care pedeapsa concretă le exercită asupra infractorului.
Individualizarea administrativă a pedepselor este denumită astfel după organele administrative care o realizează în faza de executare a pedepsei închisorii. Ea se poate concretiza nu numai în modificări ale regimului de executare, dar eventual și în reducerea duratei executării pe calea eliberării cndiționate sau a grațierii.
Individualizarea administrativă a pedepsei închisorii se realizează în cadrul creat de individualizarea legală și cea judiciară, în funcție de gravitatea pedepsei .
Cadrul de reglementare a individualizării administrative a pedepsei este prevăzută în Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, modificată prin Legea nr. 8/1973. Dispozițiile de principiu, dezvoltate apoi în legea de executare a pedepselor, se găsesc în Codul penal, unde sunt prevăzute scopul pedepsei (art. 52, alin. 2), regimul general de executare a pedepsei (art. 56), regimul de deținere (art. 57) și regimul de muncă (art. 58) și unde sunt prevăzute instituții care aparțin deopotrivă individualizării judiciare și administrative, cum este liberarea condiționată (art. 59-61), ori executarea pedepsei într-o închisoare militară (art. 62).
SECȚIUNEA 3.2.
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ
A PEDEPSEI
Criterii generale de individualizare judiciare a aplicării pedepsei
Individualizarea judiciară a pedepselor nu se poate realiza decât în baza, condițiile și în limitele stabilite de lege, individualizarea reprezentând o parte a activității de aplicare a legii penale.
Legea penală fixează coordonatele în cadrul cărora judecătorii efectuează operația de stabilire și aplicare a pedepsei concrete. Aceste coordonate formează cadrul legal al individualizării judiciare, care cuprinde cadrul general al pedepselor (principale, complementare și acceesorii), felul pedepselor prevăzute de lege pentru fiecare infracțiune și limitele speciale ale acestora, precum și diferitele cauze de agravare sau de atenuare a pedepsei.
Exigențele impuse de principiul legalității nu se rezumă însă la cerința ca individualizarea pedepsei să se facă în limitele unui cadru legal. Este necesar ca și individualizarea judiciară să se realizeze prin folosirea unor mijloace și pe baza unor criterii de apreciere de asemenea determinate de lege.
Mijloacele de individualizare constau în acele posibilități acordate, prin lege, judecătorilor de a stabili genul, cuantumul și modul de executare a pedepsei. Astfel, în cazul în care legea prevede pedepse alternative, judecătorii au posibilitatea de a fixa pe oricare dintre acestea, pot stabili cuantumul pedepsei principale între minimul și maximul special, să depășească maximul special în limitele sporurilor prevăzute de lege sau să reducă pedeapsa sub minimul special, ca efect al constatării unor cazuri de agravare sau de atenuare a pedepsei. De asemenea, judecătorii pot, în cazurile și în condițiile stabilite de lege, să completeze acțiunea represivă a pedepsei principale prin aplicarea de pedepse complementare, având largi posibilități și în stabilirea modului de executare a pedepsei (la locul de muncă, într-o închisoare militară, suspendare condiționată a executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere).
Alegerea mijloacelor de individualizare nu se face în mod arbitrar, judecătorii fiind obligați să respecte anumite criterii prevăzute de lege. Prin urmare, criteriile de individualizare sunt acele elemente după care instanța de judecată este obligată să se orienteze în activitatea de individualizare a pedepsei.
Față de individualizarea legală,care rămâne permanent la un cadru general, dincolo de voința legiuitorului, individualizarea judecătorească se realizează la cazul concret și ocupă un loc important în individualizare, iar prin pedeapsa aplicată infractorului se restabilește ordinea încălcată, se realizează constrângerea și reeducarea acestuia.
În stabilirea și aplicarea pedepsei, instanța de judecată se va conduce după criteriile generale și obligatorii prevăzute în art. 72 Cod penal.
În raport de sfera lor de incidență, criteriile de individualizare sunt generale și speciale. Criteriile generale sunt acelea care trebuiesc urmărite, fără excepție, la individualizarea oricărei pedepse, în timp ce criteriile speciale devin incidente doar în anumite cazuri prevăzute de lege (în legătură cu sancționarea minorilor, art. 100, sau a partcipanților, art. 27 Cod penal).
Criteriile generale de individualizare sunt:
Dispozițiile părții generale ale Codului penal, cu incidență în cauză dedusă judecății, pot privi: aplicarea în timp sau în spațiu a legii penale, forma consumată sau de tentativă în care s-a realizat infracțiunea, contribuția adusă la săvârșirea infracțiunii (autor sau participant), condițiile răspunderii penale, etc.
Limitele de pedeapsă fixată în partea specială care reprezintă, de regulă, cadrul în care se va stabili pedeapsa pentru infracțiunea comisă, fiind expresia gradului de pericol social abstract al unui gen de infracțiuni, corespund și pericolului social concret al infracțiunii pentru care urmează să se stabilească pedeapsa.
Gradul de pericol social al faptei săvârșite, reieșit din modul și mijloacele de săvârșire a faptei, în funcție de importanța valorii sociale vătămate și de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, etc. Gradul de pericol social concret poate fi influențat, de exemplu, de atingerea adusă atât obiectului juridic principal, cât și a obiectului juridic adiacent, de opțiunea făptuitorului pentru anumite acțiuni constitutive sau de semnificația cantitativă a rezultatului.
Persoana infractorului. Este clar că o pedeapsă identică nu produce același efect asupra a două persoane diferite. Instanța trebuie să țină seama de elementele care caracterizează persoana infractorului, de mediul din care acesta provine și trăiește, antecedente sau lipsa acestora, etc. Pedeapsa trebuie adaptată pentru a asigura constrângerea și reeducarea infractorului.
Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală se referă la două categorii de împrejurări: cele care influențează gradul de pericol social concret și periculozitatea infractorului, fără a putea determina coborârea pedepsei sub minimul special sau majorarea peste maximul special și cele pe care legiuitorul le-a inclus ca elemente esențiale în conținutul agravant al unor infracțiuni.
Stări și circumstanțe în cadrul individualizării judiciare a aplicării pedepsei
În realizarea oricărei forme de individualizare a pedepsei, dar cu deosebire în cadrul individualizării judiciare, un rol important îl au stările, situațiile sau împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracțiunii și care reliefează un grad mai ridicat ori mai scăzut de pericol social al faptei ori de periculozitate a infractorului.
În știința dreptului penal, aceste stări, împrejurări, situații, sunt denumite cauze, care agravează sau atenuează răspunderea penală și pentru o bună cunoaștere, sunt clasificate după diferite criterii:
În funcție de efectul pe care îl produc asupra pedepsei se disting:
Cauze de agravare;
Cauze de atenuare.
În cadrul cauzelor de agravare ori de atenuare a pedepsei se face distincție între stări și circumstanțe:
Stările sunt anumite entități, fapte, situații, cu semnificație în ce privește gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a făpuitorului, care sunt reglementate în partea generală a codului penal ca instituții distincte, cu efectele lor de atenuare ori de agravarea pedepsei. Sunt considerate stări de agravare: starea de recidivă, infracțiunea continuată, concursul de infracțiuni, iar stările de atenuare: tentativa și minoritatea făptuitorului.
Circumstanțele sunt situații, însușiri, calități, alte date ale realității cu privire la faptă către ambianța ei, ori de la făptuitor către biografia acestuia. Delimitarea stărilor de circumstanțe a cauzelor de agravare și atenuare a pedepsei este importantă sub aspectul efectelor pe care le produc asupra pedepsei în cazul unui concurs de stări și a unui concurs de circumstanțe. Stările de agravare și de atenuare își produc efecte fiecare în parte asupra pedepsei, acționând succesiv, iar concursul de circumstanțe nu are același efect, producând doar o singură atenuare sau agravare, oricâte ar fi astfel de circumstanțe.
După întinderea efectelor, se disting:
Cauze generale – au influență pentru toate infracțiunile și sunt prevăzute în partea generală a Codului penal, sunt considerate cauze generale atât stările (concursul de infracțiuni, recidiva, infracțiunea continuată, tentativa), cât și circumstanțele prevăzute în partea generală a Codului penal (atenuante – art. 73 Cod penal și agravante – art. 75 Cod penal);
Cauze speciale – sunt determinate astfel pentru că au influență numai cu privire la o anumită infrațiune și sunt prevăzute în partea specială a Codului penal. Sunt considerate cauze speciale de agravare: numărul victimelor, calitatea victimei, calitatea infractorului (militar, funcționar, etc). Sunt considerate cauze speciale de atenuare: înlesnirea arestării participanților la unele infracțiuni, retragerea mărturiei mincinoase, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, etc. Această împărțire în cauze generale și speciale prezintă importanță pentru rezolvarea situațiilor în care aceeași împrejurare este prevăzută și ca o cauză generală și ca o cauză specială, caz în care va putea fi valorificată o singură dată, dându-i eficiență numai cauzei speciale (după regula că specialul derogă de la general).
După modul de stabilire a circumstanțelor și după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează să fie stabilită de instanță, se disting:
Circumstanțe legale – sunt cele arătate de legiuitor și al căror caracter univoc, agravant ori atenuant este obligatoriu pentru instanța judecătorească ori de câte ori astfel de circumstanțe apar în realitate. Sunt astfel de circumstanțe legale atenuante cele prevăzute în art. 73 și circumstanțe agravante legale cele prevăzute la art. 75 Cod penal.
Circumstanțe judiciare sunt acele împrejurări caracterizate ca atenuante ori agravante de instanța judecătorească care apreciază semnificația juridico-penală a acestora în context cu fapta săvârșită și cu făptuitorul. Reținerea unor astfel de împrejurări drept circumstanțe atenuante ori agravante este lăsată la aprecierea instanței judecătorești, dar, odată reținute, ele obligă să le dea efectul agravant sau atenuant, după caz. Delimitarea circumstanțelor în legale și judiciare este importantă pentru individualizarea corectă a pedepsei.
După criteriul legăturii cu fapta ori cu făptuitorul, circumstanțele se împart în:
Circumstanțe reale – sunt legate de faptă și influențează gradul de pericol social al acesteia;
Circumstanțe personale – sunt legate de persoana infractorului și îl caracterizează sub raportul periculozității. Împărțirea în circumstanțe reale și personale este importantă în stabilirea pedepsei pentru participanții la infracțiune, fiind stabilită regula prin dispozițiile art. 28 Cod penal, potrivit cărora circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți, în timp ce circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților, dar numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
În funcție de faptul că împrejurările erau sau nu cunoscute infractorului, se disting:
Circumstanțe cunoscute infractorului;
Circumstanțe necunoscute infractorului. Această împărțire este importantă pentru aplicarea corectă a unor dispoziții din legea penală cu privire la circumstanțele agravante. Astfel, potrivit art. 51 alin. 2 Cod penal, nu constituie circumstanță agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii, iar potrivit dispozițiilor art. 28 alin. 2 Cod penal, circumstanțele reale se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut și le-au prevăzut. Circumstanțele atenuante produc același efect, indiferent de împrejurarea că au fost cunoscute sau nu de infractor.
În literatura juridică, circumstanțele se mai clasifică după situarea lor în timp față de momentul săvârșirii infracțiunii și pot fi: anterioare infracțiunii, concomitente infracțiunii și subsecvente infracțiunii. Această împărțire are importanță în individualizarea pedepselor.
Circumstanțe atenuante
Sub denumirea de circumstanțe atenuante sunt desemnate stările, situațiile, împrejurările, calitățile, întâmplările ori alte date ale realității, anterioare, concomitente sau subsecvente săvârșirii unei infracțiuni, ce au legătură cu fapta infracțională ori cu făptuitorul și care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai redusă a infractorului.
Circumstanțele atenuante sunt exterioare conținutului infracțiunii și au caracter accidental (întâmplător), în sensul că nu însoțesc orice faptă infracțională și nu privesc pe orice infractor.
Împărțirea circumstanțelor atenuante în circumstanțe legale și circumstanțe judiciare este consacrată prin modul în care sunt reglementate.
Redactarea distinctă a circumstanțelor care constituie circumstanțe atenuante (art. 73 Cod penal) și a celor care pot constitui circumstanțe atenuante legale (art. 74 Cod penal), reflectă deosebirea pe care însuși legiuitorul o face între acestea, cele prevăzute la art. 73 Cod penal fiind circumstanțe atenuante legale, iar cele prevăzute la art. 74 Cod penal, circumstanțe atenuante judiciare.
Prin dispozițiile art. 73 Cod penal au fost prevăzute trei tipuri de circumstanțe atenuante legale: depășirea limitelor legitimei apărări, depășirea limitelor stării de necesitate și provocarea.
Depășirea limitelor legitimei apărări (art. 73 lit. a partea I). Această circumstanță atenuantă legelă, cunoscută în doctrina penală ca „exces scuzabil”, se deosebește de excesul justificat asimilat legitimei apărări prevăzute la art. 44 alin. 3 Cod penal, și care privește depășirea limitelor proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul, datorită tulburării sau temerii în care s-a aflat cel care face apărarea.
În cazul excesului scuzabil, fapta săvârșită cu depășirea limitelor legalei apărări, nu se datorează tulburării sau temerii în care se află cel care face apărarea, iar fapta este infracțiune, dar se consideră a fi săvârșită în circumstanță atenuantă .
Pentru existența circumstanței atenuante, se cer a fi îndeplinite condițiile ca făptuitorul să se fi aflat, la început, în legitimă apărare, să fi depășit limitele unei legitime apărări, iar această tulburare să nu se fi întemeiat pe tulburarea sau temerea acestuia.
Depășirea limitelor legitimei apărări este o circumstanță personală, care nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți.
Depășirea limitelor stării de necesitate (art. 73 lit. a). Condițiile de existență a acestei circumstanțe atenuante legale se desprind din dispozițiile art. 45 alin. 3 Cod penal și presupun că făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol iminent una din valorile sociale arătate în art. 45 alin. 2 Cod penal, și-a dat seama că pricinuiește urmări evident mai grave decât acelea care s-ar fi produs, dacă pericolul nu era înlăturat.
Dacă făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei, nu a conștientizat că prin fapta sa pricinuiește astfel de urmări, atunci fapta este săvârșită în stare de necesitate și nu are caracter penal.
În literatura juridică, este reliefată importanța verificării condițiilor de existență a circumstanțelor atenuante, a disproporției clare între urmările produse și care s-ar fi putut produce, dacă pericolul nu era înlăturat, în funcție de care se stabilește și măsura în care pedeapsa urmează a fi redusă.
Depășirea limitelor stării de necesitate este o circumstanță personală.
Provocarea. Conform art. 73 lit. b Cod penal, circumsatnța atenuantă a provocării există când infracțiunea s-a săvârșit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emotii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau adusă prin altă acțiune ilicită gravă.
Condițiile de existență ale provocării privesc:
Existența unei anumite activități de provocare din partea persoanei vătămate. Asemenea acte de provocare pot fi realizate prin:
Violență fizică (vătămări, loviri), ori prin violență psihică (amenințare);
Printr-o atingere gravă a demnității persoanei care se poate realiza prin insultă;
Prin alte acțiuni ilicite grave (surprinderea victimei în flagrant delict de adulter, de exemplu).
Actul provocator al victimei să determine infractorului o puternică tulburare sau emoție, o surescitare nervoasă, care îi răpește acestuia posibilitatea de control asupra acțiunilor sale.
Sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoții, infractorul să fi săvârșit fapta/infracțiunea. Starea de surescitare, de încordare nervoasă, să existe în momentul săvârșirii infracțiunii, chiar dacă actul provocator a fost comis mai înainte de către persoana vătămată. Este admisă în practică, pe bună dreptate, concepția potrivit căreia, starea de tulburare a infractorului poate să existe, chiar dacă acesta nu a fost prezent la locul actului de provocare, dar a luat cunoștință despre acesta imediat, ori a constatat imediat urmările actului de violență comis și care s-a îndreptat chiar împotriva altei persoane.
Infracțiunea să se îndrepte împotrva infractorului. Dacă, din eroare, infractorul acționează împotriva altei persoane, pe care o confundă cu provocatorul, va exista, de asemenea, scuza provocării. Îndeplinirea cumulativă a condițiilor provocării obligă instanța de judecată să rețină această circumstanță și să-i dea efectul cuvenit.
Prin dispozițiile art. 74 Cod penal, care prevăd ce împrejurări pot reprezenta circumstanțe atenuante, sunt enumerate exemplificativ circumstanțele atenuante judiciare.
Conduita bună a infractorului înainte de săvârșirea faptei (art. 74 lit. a) Cod penal). Această circumstanță privește atitudinea și comportarea corectă a infractorului în familie, societate, loc de muncă, înainte de săvârșirea infracțiunii. Conduita bună a infractorului privește și lipsa antecedentelor penale. O astfel de circumstanță atenuantă nu are relevanța în prezența cauzelor de agravare, și care ar reliefa un grad de pericol social al faptei, prin urmările ei, ori de periculozitate sporită a infractorului prin modul și mijloacele folosite în săvârșirea infracțiunii.
Stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită (art. 74 alin. 1 lit. b Cod penal). Această circumstanță se referă la atitudinea infractorului după comiterea faptei, prin care își manifestă căința activă pentru fapta comisă, căință care se materializează prin repararea pagubei produse, prin îngrijiri medicale, restituirea bunurilor sustrase, etc. Înlăturarea urmărilor infracțiunii reliefează o periculozitate mai scăzută, și, prin urmare, un tratament penal atenuant. În doctrina penală se apreciază corect că o astfel de circumstanță este de reținut și în cazul desistării și împiedicării producerii rezultatului, dacă până în acest moment s-a realizat conținutul unei alte infracțiuni.
Atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezenatrea sa în fața autorităților, comportarea sinceră în cursul procesului, nlenirea descoperirii ori arestării participanților (art. 74alin. 1 lit.c Cod penal). O astfel de atitudine a infractorului reflectă un grad de periculozitate scăzut al acestuia și faptul că reeducarea lui se poate realiza și printr-o pedeapsă mai ușoară.
Prin dispozuțiile art. 74 alin. 2 Cod penal s-a prevăzut că împrejurările enumerate, ce pot constitui circumstanțe atenuante, au caracter exemplificativ, ceea ce presupune că instanța poate reține și alte fapte ca circumstanțe care atenuează gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a infractorului.
Circumstanțe agravante
Circumstanțele agravante constau în stări, situații, împrejurări, calități, alte date ale realității, exterioare conținutului infracțiunii, anterioare, concomitente sau subsecvente săvârșirii infracțiunii, care au legătură cu fapta infracțională ori cu infractorul, și care reflectă un grad mai mare de pericol social al faptei, ori o periculozitate mai mare a infractorului. Ca și circumstanțele atenuante, și cele agravante au un caracter accidental.
Circumstanțele agravante își găsesc reglementarea în dispozițiile art. 75 și art. 77 Cod penal.
La fel ca și în cazul circumstanțelor atenuante, în Codul penal nu sunt referiri exprese cu privire la împărțirea circumstanțelor agavante în legale și judiciare, dar, în reglementarea dată de lege, o astfel de împărțire se desprinde implicit. Astfel, prin expresia „următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante”, folosită în art. 75 alin. 1 și în dispozițiile prevăzute la lit. a-f Cod penal, sunt desemnate limitativ circumstanțe agravante legale, iar prin art. 75 alin. 2 Cod penal, care lasă instanței judecătorești facultatea de a reține ca și circumstanțe agravante și alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav, sunt desemnate circumstanțe agravante judiciare.
Circumstanțe agravante legale. Potrivit dispozițiilor art. 75 alin. 1 Cod penal constituie circumstanțe agravante următoarele împrejurări:
Săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art. 75 alin.1 lit. a Cod penal). Participarea mai multor persoane la săvârșirea faptei imprimă acesteia un caracter grav, deoarece sporește îndrăzneala făptuitorilor. Prin cooperarea acestora se asigură consumarea infracțiunii, ștergerea urmelor infracțiunii, scade rezistența victimei în apărarea valorilor sociale, etc. Circumstanța agravantă este realizată indiferent dacă toate trei persoanele sunt prezente ori nu la locul faptei, indiferent de contribuția acestora la săvârșirea infracțiunii, și indiferent dacă toți răspund penal. Circumstanța agravantă a participării mai multor persoane la săvârșirea infracțiunii este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra participanților, în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o, fiind necesară dovedirea cunoașterii ori prevederii de către fiecare participant.
Săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime, prin violențe asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public (art. 75 alin. 1 lit. b Cod penal). Au fost grupate în aceeași dispoziție trei împrejurări distincte care constituie circumstanțe agravante:
Săvârșirea infracțiunii prin cruzime, care presupune o ferocitate din partea infractorului, o sălbăticie în comiterea infracțiunii de omor. Cruzimea poate fi manifestată și față de animale, în cazul infracțiunii de distrugere. Săvârșirea infracțiunii prin cruzime este prevăzută și ca element circumstanțial al omorului deosebit de grav (art. 176 alin. 1 lit. a Cod penal), caz în care se va valorifica numai ca element circumstanțial.
Săvârșirea infracțiunii prin violențe asupra membrilor familiei a fost introdusă în dispoziția din art. 75 alin. 1 lit. b Cod penal prin Legea nr. 197/15.11.2000, ca modalitatea circumstanței agravante, alături de săvârșirea infracțiunii prin acte de cruzime sau mijloace care reprezintă pericol public. Agravanta se aplică în cazul oricărei infracțiuni de violență săvârșite asupra unui membru de familie, cu excepția celor în conținutul cărora este prevăzută ca element circumstanțial de agravare a infracțiunii (art. 180 alin. 1 și alin. 2, art. 181 alin. 1 Cod penal). Agravanta generală este aplicabilă în cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă (art. 182 Cod penal) sau de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Săvârșirea faptei prin metode sau mijloace care prezintă pericol public. Metodele sau mijloacele care prezintă pericol public sunt cele prin care se pun în primejdie viața mai multor persoane (de exemplu, prin otrăvirea apei ori a alimentelor care sunt servite de mai multe persoane) ori distrugerea bunurilor se realizează prin incendiere, prin provocarea de explozii, etc. Folosirea acestor metode și mijloace arată periculozitatea deosebită a infractorului. Dacă o astfel de împrejurare este prevăzută și ca element circumstanțial al unei infracțiuni calificate, nu se va valorifica decât ca element circumstanțial. Împrejurarea prevăzută la art. 75 alin. 1 lit. b Cod penal este o circumstanță agravantă reală, și, deci, se va răsfrânge asupra participanților numai în măsura în care aceștia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
Sâvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost săvârșită împreună cu un minor (art. 75 alin. 1 lit. c Cod penal). Atragerea pe calea infracțională a unui minor reprezintă o împrejurare agravantă pentru major, care s-a folosit de lipsa de experiență a acestuia. Reținerea acestei circumstanțe agravante este determinată de cunoșterea de către major a situației că, la comiterea infracțiunii, cooperează cu un minor. Eroarea cu privire la vârsta minorului, pe care îl credea major, înlătură caracterul agravant. Această agravantă este o circumstanță reală și se rasfrânge asupra tuturor participanților majori care au cunoscut împrejurarea că la săvârșirea infracțiunii au colaborat cu un minor.
Săvârșirea infracțiunii din motive josnice (art. 75 alin. 1 lit. d Cod penal). Prin denumirea generică de „motive josnice” sunt definite acele porniri interioare contrare moralei ca: răzbunarea, setea de îmbogățire pe căi ilicite, etc. Această circumstanță este personală și nu se răsfrânge asupra participanților.
Săvârșirea infracțiunii în stare de beție anume provocată în vederea săvârșirii faptei (art. 75 alin. 1 lit. e Cod penal). Beția premeditată este o circumstanță agravantă, care refelctă o periculozitate mai mare a făptuitorului care se pregătește pentru comiterea infracțiunii, provocându-și această stare pentru a avea mai mult curaj ori pentru a o invoca în instanță ca imprejurare atenuantă. Acest tip de beție este o premeditare a săvârșirii infracțiunii. Când premeditarea este reținută ca element circumstanțial al infracțiunii calificate, se va reține doar aceasta, nu și beția preordinată. Beția preordinată este o circumstanță personală care se poate converti, ca și premeditarea, în circumstanță reală, având efectele unei astfel de circumstanțe.
Săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate (art. 75 alin. 1 lit. f Cod penal). Periculozitatea infractorului este mai mare atunci când el comite infracțiunea profitând de starea de tulburare produsă de o calamitate, când oamenii se află într-o situație critică, ori sunt procupați de salvarea semenilor lor și mai puțin de paza bunurilor. Săvârșirea infracțiunii profitând de situația prilejuită de o calamitate este prevăzută și ca element circumstanțial al furtului calificat (art. 209 alin. 1 lit. f Cod penal), caz în care se va valorifica doar ca element circumstanțial.
Circumstanțe agravante judiciare. Spre deosebire de circumstanțele atenuante judiciare care erau prezente exemplificativ în Codul penal, circumstanțele agravante judiciare sunt constatate de instanța de judecată, aceasta având facultatea de a aprecia că unele împrejurări anterioare, concomitente ori subsecvente săvârșirii infracțiunii imprimă faptei un caracter grav (art. 75 alin. 2 Cod penal).
Sunt considerate în doctrina penală ca fiind circumstanțe agravante judiciare: împrejurarea că infractorul se găsea în stare de beție în momentul săvârșirii infracțiunii de purtare abuzivă, sustragerea de bunuri în timpul efectuării serviciului de pază.
Instanța poate reține ca circumstanțe agravante împrejurări ce privesc modul de săvârșire a infracțiunii, mijloace folosite.
Efectele circumstanțelor atenuante și agravante
Efectele circumstanțelor atenuante sunt determinate prin dispozițiile art.76 Cod penal, și sunt aceleași, indiferent dacă acestea sunt legale sau judecătorești.
Circumstanțele atenuante constatate au ca efect atenuarea obligatorie a pedepsei, atenuare ce poate consta într-o reducere sau schimbare a pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă.
Potrivit dispozițiilor art. 76 Cod penal, în cazul circumstanțelor atenuante, pedeapsa principală se reduce ori se schimbă. Reducerea sau schimbarea are loc în funcție de pedeapsa prevăzută de lege, pentru infracțunea săvârșită, raportată la minimul special al acesteia.
În cazul circumstanțelor atenuante, pedeapsa prevăzută de lege se reduce sub minimul special, dar nu mai jos de limitele pe care legiuitorul le stabilește în raport cu minimul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă. Astfel:
Când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani;
Când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an;
Când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, predeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;
Când minimul special al pedepsei închisorii este de 1 an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general (art. 76 alin. 1 lit. a-d Cod penal).
În aceste cazuri, când, ca efect al circumstanțelor atenuante, se coboară pedeapsa sub minimul special, are loc o schimbare a limitelor speciale de pedeapsă pentru infracțiunea comisă, în sensul că maximul special va fi inferior minimului special prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă, chiar și cu o zi, iar minimul pedepsei special devine minimul până la care pedeapsa poate fi coborâtă.
Pedeapsa se reduce sub minimul special ori poate fi înlocuită cu amenda, când minimul prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă este între 3 luni și 1 an (art. 76 alin. 1 lit. e partea I, Cod penal). Când se reduce, pedeapsa închisorii poate fi coborâtă până la minimul general (15 zile), iar când este înlocuită cu pedeapsa amenzii, aceasta nu poate fi mai mică de 250 lei.
Dacă pedeapsa prevăzută de lege are minimul sub trei luni închisoare și sunt reținute circumstanțe atenuante, pedeapsa se înlocuiește cu amenda, care nu poate fi mai mică de 200 lei (art. 76 alin. 1 lit. e partea a II-a, Cod penal).
Când pedeapsa prevăzută de lege este doar amenda și sunt reținute circumstanțe atenuante, aceasta se reduce sub minimul ei special, până la 150 lei, dacă minimul special prevăzut de lege este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul general, când minimul special este sub 500 lei (art. 76 alin. 1 lit. f Cod penal).
Efectele circumstanțelor atenuante nu sunt aceleași, în cazul infracțiunilor grave, ci mai restrânse. Astfel, în cazul infracțiunilor contra siguranței statului, al infracțiunilor contra păcii și omenirii, al infracțiunilor de omor, al infracțiunilor săvârșite cu intenție care au avut ca urmare moartea unei persoane, sau al infracțiunilor prin care s-au produs consecințe deosebit de grave, potrivit art. 76 alin. 2 Cod penal, dacă se constată că există circumstanțe atenuante, pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special.
Constatarea și reținerea în favoarea infractorului a mai multor circumstanțe atenuante nu are ca efect o pluritate de atenuări, dar poate influența măsura până la care se poate reduce pedeapsa.
Pedeapsa cu detențiunea pe viață prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, în prezența circumstanțelor atenuante, se înlocuiește cu închisoare de la 10 la 25 de ani (art. 77 Cod penal).
Circumstanțele atenuante produc efecte și asupra pedepselor complementare, determinând înlăturarea aplicării acestora, ca în cazul interzicerii unor drepturi (art. 76 alin. 3 Cod penal).
Înlăturarea ori înlocuirea pedepselor complementare ca efect al circumstanțelor atenuante se pune numai în legătură cu cazurile în care aplicarea acestora este obligatorie, nu și în cazurile în care aplicarea este facultativă, când neaplicarea pedepselor complementare se poate datora și altor cauze decât circumstanțelor atenuante.
Prin dispozițiile art. 78 alin. 1 Cod penal, s-a consacrat principiul agravării facultative a pedepsei, în cazul constatării circumstanțelor agravante, atât legale, cât și judecătorești.
În prezența circumstanțelor agravante, se aplică o pedeapsă către maximul principal, iar dacă acesta este neîndestulător, în cazul pedepsei închisorii se poate aplica un spor de până la 5 ani, care nu poate depăși 1/3 din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o jumătate din maximul special.
Stările de atenuare și agravare a pedepselor
Stările de atenuare sunt, așadar, anumite entități, fapte, situații cu seminficație în ceea ce privește gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a infractorului, prevăzute în partea generală a Codului penal și ale căror efecte atenuante sunt prevăzute de lege.
Sunt considerate stări de atenuare: tentativa și minoritatea infractorului.
Tentativa. Prin dispozițiile art. 21 Cod penal, pentru sancționarea tentativei, Codul penal român a adoptat sistemul diversificării pedepsei în raport cu infracțiunea comisă. Astfel, tentativa este pedepsită cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului special și jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea respectivă, fără ca minimul special să fie mai mic decât minimul general al speciei de pedeapsă respective. În cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.
Minoritatea făptuitorului. Când instanța a optat pentru aplicarea unei pedepse, aceasta va avea limitele cuprinse între jumătatea minimului special și jumătatea maximului special prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă de un infractor major. În urma reducerii, minimul pedepsei nu va depăși 5 ani (art. 109 alin. 1 Cod penal), dar nu va putea fi mai mic decât minimul general.
Când legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 25 de ani (art. 109 alin. 2 Cod penal).
Stările de agravare sunt anumite entități, fapte, situații cu seminificație în ceea ce privește gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a făptuitorului, ale căror efecte agravante sunt prevăzute de lege.
Sunt considerate stări de agravare a pedepselor în Codul penal român concursul de infracțiuni, recidiva, infracțiunea continuată.
Concursul între cauzele de agravare și de atenuare a pedepsei
Preocuparea legiuitorului de a stabili cadrul legal de aplicare a pedepsei se manifestă nu numai prin prevederea efectelor ce le au asupra pedepsei cauzele de atenuare ori cauzele de agravare, ci și atunci când în aceeași cauză sunt concurente cauze de atenuare și de agravare.
Prin dispozițiile art. 80 alin. 1 Cod penal, s-a prevăzut ordinea în care li se dă eficiență cauzelor de agravare și de atenuare, când acestea sunt concurente în aceeași cauză. Astfel, se va da mai întâi, eficiență cauzelor de agravare, apoi celor de atenuare, după care se va da eficiență stării de recidivă, dacă este incidentă în cauza respectivă.
Circumstanțele care vin în concurs cu privire la aceeași faptă și același făptuitor, la care face referire art. 80 alin. 1 Cod penal, sunt generale, adică exterioare conținutului agravant al infracțiunii. Când astfel de circumstanțe sunt prevăzute și în conținutul agravat ori atenuat al infracțiunii, reflectând gradul de pericol social al faptei și de periculozitate a infractorului, vor avea eficiență determinată prin norma de incriminare și nu vor intra în concurs cu eventualele circumstanțe atenuante ori agravante incidente în aceeași cauză.
Ordinea de aplicare a circumstanțelor, stabilită prin dispozițiile art. 80 alin. 1 Cod penal, pune în evidență faptul că individualizarea pedepsei se realizează mai întâi în funcție de gradul de pericol social concret al faptei și de periculozitate a făptuitorului, în funcție de circumstanțele legate de faptă și de făptuitor, și numai după aceea se dă eficiență stării de recidivă, împrejurarea independentă de fapta care se judecă, dar care, desigur, influențează, prin intermediul infracorului, gradul de pericol social al faptei.
Întrucât efectele circumstanțelor agravante și atenuante sunt contrare, s-a prevăzut în art. 80 alin. 2 Cod penal, că, în caz de concurs între acestea, coborârea pedepsei sub minimul special nu mai este obligatorie, lăsându-se la aprecierea instanței stabilirea cuantumului pedepsei în cadrul limitelor speciale prevăzute de lege. Ca efect al circumstanțelor atenuante, reducerea pedepsei sub minimul special este obligatorie, iar o astfel de soluție ar anihila efectele circumstanțlor agravante.
Coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie nici când în concurs se află circumstanțe atenuante cu starea de recidivă. S-a apreciat corect în doctrina penală, coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie în caz de concurs între circumstanțele atenuante și stările de agravare (concursul de infracțiuni, pluralitatea intermediară, infracțiunea continuată), pentru aceleași rațiuni care au determinat prevederile din art. 80 alin. 2 Cod penal.
Dacă într-o cauză sunt aplicabile succesiv cauze de agravare și cauze de atenuare, instanța nu trebuie să fixeze câte o pedeapsă concretă ca efect al fiecărei stări, luată în considerare succesiv, ci să stabilească o pedeapsă care să reflecte luarea în considerare a stărilor și circumstanțelor de agravare și de atenuare, pe care le-a constatat și reținut în cauza respectivă.
CAPITOLUL 4
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ
A EXECUTĂRII PEDEPSELOR
SECȚIUNEA 4.1.
ASPECTE INTRODUCTIVE
Instanța de judecată sesizată cu privire la judecarea inculpatului pentru săvârșirea unei infracțiuni, ținând seama de criteriile generale de individualizarea pedepselor prevăzute în art. 72 Cod penal, cât și de stările și circumstanțele în care a fost comisă fapta, va stabili și aplica pedeapsa care urmează a fi executată de condamnat.
Pedeapsa aplicată de instanță urmează a fi executată potrivit naturii sale: închisoarea într-un loc de reținere, iar amenda prin plata sumei de bani în contul statului, la o unitate bancară.
Instanța de judecată se poate opri în acest moment al aplicării pedepsei, dacă apreciază că scopurile și funcțiile acesteia vor fi realizate prin regimul de executare, potrivit naturii pedepsei principale aplicate. Prin lege însă s-a prevăzut posibilitatea pentru instanța de judecată de a se ocupa și de modul în care urmează să fie executată pedeapsa, deci să individualizeze executarea pedepsei.
Instanța de judecată poate să dispună motivat ca pedeapsa să se execute în alt mod decât cel care este propriu naturii acesteia, prin executarea închisorii la locul de muncă ori într-o închisoare militară, sau se poate chiar dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei ori suspendarea executării sub supraveghere.
Sunt considerate măsuri de individualizare judiciară a executării pedepselor și eliberarea condiționată ca și înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, măsuri ce intervin după executarea în parte a pedepsei închisorii, și respectiv, dacă plata amenzii nu se face cu rea-credință.
SECȚIUNEA 4.2.
SUSPENDAREA CONDIȚIONATĂ
A EXECUTĂRII PEDEPSEI
Suspendarea condiționată a executării pedepsei este o măsură de individualizare a executării pedepsei. Ea se dispune de instanța de judecată prin hotarârea de condamnare și constă în suspendarea pe o anumită durată și în anumite condiții a executării pedepsei pronunțate.
Prin dispunerea acestei măsuri, instanța de judecată apreiază că reeducarea infractorului poate avea loc și fără executarea pedepsei, prin stimularea eforturilor de autoeducare ale acestuia, dovedită prin buna conduită în termenul de încercare. Totodată, se evită neajunsurile pe care le atrage după sine privațiunea de liberatate prin izolarea infractorului de familie, precum și contagiunea criminală care există în locurile de deținere. Trebuie subliniat că se evită și cheltuielile pe care le presupune executarea pedepsei într-un loc de deținere.
Există o serie de condiții de acordare a suspendării cu privire la pedeapsa aplicată și natura infracțiunii.
Suspendarea condiționată a executării pedepsei se poate dispune dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă.
Când infractorul a comis mai multe infracțiuni în concurs, suspendarea condiționată a executării pedepsei se poate dispune numai dacă pedeapsa aplicată pentru concurs este închisoarea de cel mult 2 ani.
Dacă pentru concursul de infracțiuni s-a aplicat pedeapsa cu amenda ca pedeapsă rezultantă, atunci limitele amenzii nu interesează, adică se poate dispune suspendarea condiționată a executării, indiferent de cuantumul amenzii aplicate.
O altă condiție privește natura infracțiunilor săvârșite infracțiuni care să nu facă parte dintre cele prevăzute prin dispozițiile art. 81 alin. 3 Cod penal, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență a Guvenului nr. 207/15 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 22 noiembrie 2000, și anume: “infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum și în cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă, viol, tortură – infracțiuni pentru care nu se poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei”. Așadar, în cazul infracțiunilor enumerate mai sus, nu se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă pedeapsa aplicată ar fi de până la 3 ani închisoare, ori de până la 2 ani închisoare în caz de concurs de infracțiuni.
Legea continuă să prevadă, formal, și obligativitatea reparării integrale a prejudiciului cauzat până la pronunțarea hotărârii (art. 81 alin. 4 Cod penal).
În legătură cu dispozițiile art. 81 alin. 4 Cod penal, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 463 din 13 noiembrie 1997, a decis că acestea sunt neconstituționale, întrucât “condiționează” luarea unei măsuri de politică penală, cu grave consecințe, cum este suspendarea condiționată a executării pedepsei, de soluționare a unei probleme de drept extrapenal, creează un regim de discriminare între cetățeni și vine în contradicție cu prevederile art. 4 alin. 2 și art. 16 din Constituție. Accesul inculpatului la unele măsuri de protecție penală neprivative de libertate, la care este îndreptățit, din punct de vedere al dreptului penal și al politicii penale, nu-i poate fi interzis, pe criterii care nu țin de justiția penală, cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului. Această regelementare legală determină, așadar, o discriminare pe criteriul averii.
Pe lângă discriminarea pe principiul averii, pe care o creează dispoziția legală (art. 81 alin. 4 Cod penal), constrângerea inculpatului de a repara un prejudiciu pe care nu l-a produs ori nu l-a produs în măsura pretinsă de persoana vătămată, ca preț al accesului la o măsură de politică penală la care ste îndreptățit, este contrară și principiului consacrat în Constituție și în convenții internaționale, și anume, dreptul la un proces echitabil care să îi asigure posibilitatea de a dovedi în mod exact întinderea drepturilor și obligațiilor în cazul conflictului adus în justiție.
Fiind constatate ca neconstituționale, dispozițiile art. 81 alin. 4 Cod penal și-au încetat activitatea, deși formal nu au fost abrogate.
O condiție care se degajă din dispozițiile art. 81 alin. 1 lit. b Cod penal, privește pe infractor, care pentru a putea fi condamnat cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, trebuie ca anterior să nu mai fi fost condamnat la pedepsa închisorii mai mare de 6 luni.
Dacă infractorul a mai fost condamnat la pedeapsa amenzii, o astfel de condamnare nu se ia în considerare, și, deci, i se poate suspenda condiționat pedeapsa.
Dacă infractorul a mai fost condamnat la pedepsa închisorii mai mare de 6 luni, dar aceasta face parte din cazurile prevăzute de art. 38 Cod penal, o astfel de condamnare nu constituie un impediment pentru aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei.
Condamnările prevăzute în art. 38 Cod penal de care nu se ține seama în aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei, sunt:
Condamnările pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității;
Condamnările pentru infracțiunile săvârșite din culpă;
Condamnările pentru infracțiuni administiate;
Condamnările pentru fapte care nu sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală;
Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea;
Condamnările pentru care s-a împlinit termenul de reabilitare.
O condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pronunțată anterior și care nu intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 Cod penal, exclude posibilitatea suspendării executării pedepsei.
Convingerea instanței că scopul pedepsei poate fi atins fără executarea acesteia este o condiție legală prevăzută explicit în art. 81 alin. c Cod penal și se formează din aprecierea de ansamblu a faptei săvârșite, a imprejurărilor în care ea s-a săvârșit, a perosnalității infractorului.
În formarea convingerii, instanța are în vedere întreaga conduită a condamnatului înainte de comiterea infracțiunii, după comiterea ei, în timpul judecății, etc.
Desigur că formarea convingerii că infractorul se poate reeduca și fără executarea pedepsei, nu poate avea loc în alte coordonate decât cele privind gravitatea faptei aplicate și condițiile prevăzute expres de dispozițiile art. 81 lit. a și b Cod penal, dar implică în mod necesar luarea în considerare și a altor aspecte ce privesc personalitatea infractorului.
Îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 81 lit. a și b Cod penal nu creează pentru condamnat “un drept” la suspendarea condiționată a executării pedepsei, ci doar o “vocație” a acestuia, deoarece cea de-a treia condiție prevăzută de art. 81 lit. c lasă la aprecierea instanței o astfel de măsură de individualizare a executării pedepsei.
Suspendarea condiționată a executării pedepsei se dispune la cererea condamnatului sau din oficiu și numai motivat (art. 81 alin. ultim, Cod penal). Omisiunea instanței de a motiva suspendarea nu constituie motiv de netemeinicie a hotărârii, dacă din actele dosarului rezultă condițiile prevăzute de art. 81 Cod penal.
Suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi acordată și în cazul în care pedeapsa este grațiată, după cum s-a decis în practica judiciară.
Termenul de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei reprezintă durata de timp în care executarea pedepsei este suspendată și în care condamnatul are posibilitatea să probeze că s-a reeducat, că scopul pedepsei a fost atins și fără executarea acesteia. Acest termen de încercare este compus din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un termen fix de 2 ani, iar dacă pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 1 an (art. 82 Cod penal).
În cazul suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă o perioadă de la 6 luni la 2 ani, fixată de instanță (art. 110 alin. 1 Cod penal). Dacă pedeapsa aplicată minorului este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.
Prin urmare, cel mai lung termen de încercare este de 5 ani, când pedeapsa suspendată condiționat este închisoarea de 3 ani, iar termenul de încercare cel mai scurt este de 1 an, când suspendarea condiționată a executării pedepsei privește pedeapsa amenzii (art. 82 alin. 3 Cod penal) pentru condamnatul major.
Pentru condamnatul minor, cel mai scurt termen de încercare este de 6 luni, când executarea pedepsei suspendată condiționat este amenda (art. 110 alin. 1 Cod penal).
Este posibil ca durata pedepsei aplicate să fie redusă ca urmare a unei grațieri. Această reducere operează și asupra termenului de încercare, care va fi redus corespunzător. Dacă o grațiere a fost totală, termenul de încercare este de 2 ani, chiar și atunci când grațierea este condiționată.
Deducerea arestării preventive din durata pedepsei aplicate de instanța judecătorească nu împietează asupra termenului de încercare, acesta fiind format din durata pedepsei aplicate de instanță, la care se va adăuga termenul fix de 2 ani.
Acordarea suspendării condiționate a executării pedepsei produce două feluri de efecte: immediate, care sunt și provizorii și ulterioare, care sunt definitive.
Efectele imediate constau în aceea că pedeapsa principală, complementară și accesorie nu se mai pune în executare, iar condamnatul are obligația de a nu săvârși o nouă infracțiune.
Pe timpul termenului de încercare condamnatul trebuie să aibă o comportare bună, să-și achite obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare. În cazul condamnatului minor față de care s-a dispus suspendarea executării pedepsei, se poate dispune încredințarea supravegherii minorului unei persoane sau instituții din cele arătate de Codul penal la art. 103, cu obligațiile prevăzute, măsură care nu poate dura numai până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Suspendarea condiționată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare .
Efectele definitive au loc la expirarea termenului de încercare și constau în aceea că obligația condamnatului de a executa pedeapsa încetează definitiv și el este reabilitat de drept. Astfel, potrivit art. 86 din Codul penal, în cazul în care cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune pe durata termenului de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în baza art. 83 și 84, el este reabilitat de drept.
În art. 83 și 84 Cod penal se prevede posibilitatea revocării suspendării condiționate a executării pedepsei dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă sau nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare.
Dacă în cursul termenului de incercare, conform art. 83 Cod penal, cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.
Revocarea suspendării pedepsei nu are loc, însă, dacă infracțiunea săvârșită ulterior a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.
Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, se poate aplica suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. În acest caz, nu mai are loc revocarea primei suspendări.
La stabilirea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită după rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă.
Din aceste prevederi legale rezultă că în acest caz revocarea este obligatorie și se dispune în următoarele condiții:
Condamnatul să comită o nouă infracțiune în termenul de încercare;
Infracțiunea să fie săvârșită cu intenție;
Infracțiunea să fie descoperită în termenul de încercare, chiar dacă infractorul este descoperit după acest termen;
Să se pronunțe o condamnare definitivă pentru infracțiunea comisă în termenul de încercare.
După revocarea suspendării, instanța de judecată dispune executarea pedepsei suspendate condiționat, dar și a pedepsei pronunțate pentru noua infracțiune, care nu se contopesc. Deci, când se revocă suspendarea, pedeapsa anterioară se execută în întregime alături de pedeapsa pentru noua infracțiune, operând un cumul aritmetic.
Revocarea este facultativă dacă noua infracțiune este comisă din culpă, situație în care instanța poate aplica o pedeapsă cu suspendare condiționată a executării și pentru această infracțiune.
Sporul prevăzut de lege pentru recidivă nu se mai aplică, deoarece cumulul aritmetic al pedepselor este suficient pentru constrângerea și reeducarea infracorului.
Potrivit art. 84 Cod penal, modificat prin Legea 278/2006, dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanța dispune revocarea suspendării pedepsei, afară de cazul când cel condamnat dovedește că nu a avut posibiliatea reală de a îndeplini acele obligații.
În această situație, revocarea este obligatorie, iar instanța este obligată să o dispună. Prin urmare, condamnatul va executa pedeapsa suspendată condiționat.
În temeiul art. 85 Cod penal, dacă se descoperă că persoana condamnată a mai săvârșit o infracțiune înainte de pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiționată a executării pedepsei se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni sau recidivă.
Anularea suspendării executării pedepsei nu are loc, dacă infracțiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.
În cazurile prevăzute de alin. 1, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depășește 2 ani, instanța poate aplica dispozițiile art. 81, adică să dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Dacă instanța va dispune suspendarea, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a ponunțat anterior suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Pentru ca instanța să poată dispune anularea suspendării condiționate trebuie îindeplinite următoarele condiții:
Condamnatul a săvârșit o infracțiune mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei;
Pentru infracțiunea comisă s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare;
Infracțiunea ce atrage anularea să fie descoperită mai înainte de împlinirea termenului de încercare.
Suspendarea condiționată a executării pedepsei ca modalitate de individualizare a pedepsei, se poate dispune de instanța de judecată, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 81 Cod penal, în anumite cazuri prevăzute în partea generală ori specială a Codului penal.
În partea generală a Codului penal, ca modalitate de individualizare a pedepsei pentru infracțiunea de abandon de familie (art. 305 Cod penal) s-a prevăzut posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 81 Cod penal, dacă inculpatul în cursul judecății își îndeplinește obligațiile legale de întreținere. Revocarea suspendării, în acest caz, se va dispune numai dacă în în termenul de încercare condamnatul săvârșește din nou infracțiunea de abandon de familie (art. 305 alin. ultim Cod penal). Rațiunea unor astfel de dispoziții trebuie observată în scopul urmărit prin incriminarea abandonului de familie, în ocrotirea eficientă a valorilor sociale –relațiile de familie.
În partea generală a Codului penal, suspendarea condiționată a executării pedepsei se mai dispune, potrivit art. 869 alin. 4, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 81 Cod penal, și în cazul în care condamnatul la pedeapsa închisorii cu executarea la locul de muncă nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacității de muncă, iar o astfel de incapacitate nu și-a provocat-o condamnatul.
Pentru revocarea suspendării sunt incidente, de această dată, dispozițiile comune prevăzute de art. 83 Cod penal.
SECȚIUNEA 4.3.
SUSPENDAREA EXECUTĂRII
PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE
Această formă specifică de suspendare condiționată, regelementată de art. 861-866 din Codul penal, modificate prin Legea 278/2006, constă în supunerea condamnatului, pe durata termenului de încercare, unor măsuri de supraveghere și respectarea anumitor obligații stabilite de instanța de judecată.
Condițiile pentru aplicarea acestei forme de suspendare, prevăzute la art. 861 din Codul penal, sunt următoarele:
Pedeapsa aplicată de instanță să fie închisoarea de cel mult 4 ani. În cazul concursului de infracțiuni pedeapsa aplicată să fie de cel mult 3 ani și sunt îndeplinite celelalte condiții menționate. Suspendarea executării pedepsei sub supaveghere nu se poate dispune în cazul infracțiunilor intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum și pentru infracțiunile de vătămare corporală gravă, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, viol și tortură. Suspendarea poate fi dispusă în cazul infracțiunii de furt calificat prevăzute la art. 209 alin. 3 din Codul penal, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani.
Făptuitorul să nu fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile condamnărilor care nu atrag starea de recidivă.
Se apreciază comportamentul condamnatului după comiterea faptei, idea de bază fiind aceea că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta, și, chiar și fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârși infracțiuni;
Trebuie îndeplinite aceleași condiții de la suspendarea condiționată referitoare la repararea pagubei și la executarea măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile (art.81 alin.4 și 5).
Termenul de încercare în cazul suspendării pedepsei sub supraveghere se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval între 2 și 5 ani, stabilit de instanță.
Termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de pronunțare a suspendării condiționate a executării pedepsei (art. 862 alin. 2 raprtat la art. 82 alin. 3 Cod penal).
Măsurile de supraveghere, prevăzute de art. 863 din Codul penal, modificate prin Legea 278/2006, sunt următoarele:
Condamnatul să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la serviciul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor;
Să anunțe, în prealabil, pe judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la orice alt organ stabilit de instanță, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și data întoarcerii;
Să comunice și să justifice judecătorului desemnat cu supravegherea lui sau oricărui alt organ stabilit de instanță, schimbarea locului de muncă;
Să comunice și să justifice judecătorului desemnat cu supravegherea lui sau oricărui alt organ stabilit de instanță informații care pot fi controlate în scopul dovedirii mijlocelor de existență.
Îndeplinirea măsurilor de supraveghere este cumulativă, ele fiind luate pe durata termenului de încercare și în scopul unui permanent control asupra condamnatului.
Pe lângă măsurile de supraveghere, instanța poate să impună condamnatului respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligații prevăzute la art. 863 alin. 2 Cod penal:
Să desfășoare o activitate sau să urmeze un curs de învățământ ori de calificare;
Să nu schimbe domiciliul sau reședința avută, sau să nu depășească limita teritorială stabilită, decât în condițiile stabilite de instanță.
Să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
Să nu intre în contact cu anumite persoane;
Să nu conducă un tip/mai multe tipuri de vehicule;
Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Organele desemnate cu supravegherea condamnatului sesizează instanța în cazul neîndeplinirii obligațiilor, pentru luarea măsurilor de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Dintre obligațiile impuse condamnatului, instanța poate alege una sau mai multe, pe care le consideră necesare în vederea îndreptării conduitei acestuia.
Efectele suspendării pedepsei sub supraveghere sunt provizorii și definitive.
Efectul imediat și provizoriu îl constituie suspendarea executării pedepsei închisorii, pe termenul de încercare prevăzut de lege. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.
Efectele definitive se produc la împlinirea termenului de încercare, dacă cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune și nu s-a pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei. Astfel, conform art. 866 Cod penal, dacă cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune în termenul de încercare și nici nu s-a pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei, în baza art. 864, este reabilitat de drept.
Potrivit art. 864 Cod penal, modificat prin Legea 278/2006, dispozițiile art. 83 și 84, referitoare la revocarea în cazul săvârșirii unei infracțiuni și revocarea în cazul neexecutării obligațiilor civile, se aplică în mod corespunzător și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Dacă cel condamnat nu îndeplinește, cu rea-credință, măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligațiile stabilite de instanță, aceasta revocă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispunând executarea în întregime a pedepsei. În acest caz, revocarea suspendării nu este lăsată la latitudinea instanței, care este obligată să dispună revocarea suspendării.
Conform art. 865 Cod penal, dispozițiile art. 85 alin. 1 și 2 Cod penal, referitoare la anularea suspendării pentru infracțiuni săvârșite anterior, se aplică în mod corespunzător și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În cazurile prevăzute de art. 85 alin. 1, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depășește 3 ani, instanța poate aplica dispozițiile art. 861, respectiv să suspende executarea pedepsei sub supraveghere. În acest caz, termenul de încercare se calculează de le data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat anterior suspendarea condiționată a executării pedepsei.
SECȚIUNEA 4.4.
EXECUTAREA PEDEPSEI
LA LOCUL DE MUNCĂ
Această modalitate de individualizare judiciară a executării pedepsei, constă în obligarea condamnatului la pedeapsa închisorii, să presteze muncă în cadrul unității unde lucrează sau în altă unitate, fără privare de liberatate, suferind anumite restrângeri de drepturi.
Dispunerea executării pedepsei la locul de muncă se poate realiza în anumite condiții.
Conform art. 867 Cod penal, în cazul în care instanța, ținând cont de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita profesională și generală a făptuitorului și de posibilitățile acestuia de reeducare, apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fărăr privare de liberatate, poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul își desfășoară activitatea sau în altă unitate, în toate cazurile cu acordul scris al unității și dacă sunt întunite condițiile:
Pedeapsa aplicată este de cel mult 5 ani. În caz de concurs de infracțiuni, pedeapsa aplicată să nu fie mai mare de 3 ani.
Cel în cauză nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de situația când condamnarea nu atrage starea de recidivă.
Executarea pedepsei la locul de muncă se va putea dispune numai cu acordul scris al unității unde se va presta munca. Aceste dispoziții se vor putea aplica și în cazul în care condamnatul nu desfășoară o activitate la data aplicării pedepsei.
Fiind un mijloc de individualizare a executării pedepsei, odată dispusă executarea pedepsei la locul de muncă, nu mai pot fi aplicate dispozițiile referitoare la suspendarea condiționată sau sub supraveghere, deoarece și acestea sunt moduri de individualizare a executării pedepsei.
Modul de executare a pedepsei la locul de muncă este reglementat de art. 868 Cod penal, din care rezultă că pe durata executării pedepsei condamnatul este obligat să îndeplinească toate îndatoririle la locul de muncă, cu următoarele limitări ale drepturilor ce-i revin potrivit legii:
Din totalul veniturilor cuvenite pentru munca prestată, cu excepția sporurilor acordate pentru activitatea desfășurată în locuri de muncă cu condiții vătămătoare sau periculoase, se reține o cotă de 15-40%, stabilită potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor și cu îndatoririle condamnatului pentru întreținerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului. În cazul condamnatului minor, limitele reținerii se reduc la jumătate;
Drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procente legale aplicate la venitul cuvenit condamnatului, după reținerea cotei la bugetul statului;
Durata executării pedepsei nu se socotește vechime în muncă;
Nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului, decât prin hotărâre judecătorească;
Condamnatul nu poate fi promovat;
Condamnatul nu poate ocupa funcții de conducere, iar în raport cu fapta săvârșită nu poate ocupa funcții care implică exercițiul autorității de stat, funcții instructiv educative ori de gestiune.
Pe durata executării pedepsei, condamnatului i se interzice dreptul electoral de a fi ales. Instanța poate dispune ca persoana condamnată să respecte și una sau mai multe din obligațiile prevăzute la art. 863 din Codul penal.
Pedeapsa se execută la locul de muncă în baza mandatului de executare a pedepsei. Dacă pedeapsa este executată în unitatea în care cel condamnat își desfășoară activitatea la data aplicării pedepsei, contractul de muncă se suspendă. În cazul executării pedepsei în altă unitate decât cea în care cel condamnat își desfășoară activitatea la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încheiat încetează. Pedeapsa se execută fără a se încheia contract de muncă.
În cazul în care condamnatul a devenit militar în termen în cursul judecății sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedeapsa se execută la locul de muncă, după trecerea în rezervă a acestuia.
Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi revocată în condițiile art. 869 din Codul penal. Conform acestui articol, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia, instanța revocă executarea pedepsei la locul de muncă. Se aplică pedeapsa, în această situație, potrivit art. 39 alin. 1 și 2 sau, după caz, ale art. 40 Cod penal, respectiv se aplică pedeapsa ca și în cazul recidivei sau a pluralității intermediare.
Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, instanța poate dispune și pentru această infracțiune, executarea pedepsei la locul de muncă. În acest caz, revocarea nu mai are loc și pedeapsa se aplică potrivit regulilor concursului de infracțiuni.
Dacă persoana condamnată se sustrage de la prestarea activității în cadrul unității sau nu-și îndeplinește în mod corespunzător îndatoririle care îi revin la locul de muncă ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligațiile stabilite prin hotărârea de condamnare, instanța poate să revoce executarea pedepsei la locul de muncă, dispunând executarea pedepsei într-un loc de deținere.
Când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacității de muncă, instanța revocă executarea pedepsei la locul de muncă, și ținând seama de împrejurările în care aceasta s-a produs și de dispozițiile art. 72 Cod penal, dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 81 sau 861 Cod penal.
Dacă executarea pedepsei la locul de muncă se revoă potrivit alin. 1 sau 3, pedeapsa aplicată sau restul pedepsei rămasă neexecutată, se execută într-un loc de deținere.
Revocarea este de două tipuri:
Obligatorie, când condamnatul săvârșește din nou o infracțiune intenționată, după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă, mai înainte de începerea executării pedepsei, ori în timpul executării acesteia, având ca efect executarea pedepsei în regim de detenție. Revocarea este obligatorie și când în timpul executării pedepsei, condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacității de muncă, consecința fiind aplicarea unei pedepse cu suspendare condiționată sau suspendare a executării sub supraveghere.
Facultativă, când condamnatul se sustrage de la prestarea activității în cadrul unității, ori când nu respectă obligațiile stabilite prin hotărârea de condamnare, precum și în cazul în care săvârșește o infracțiune din culpă. În caz de revocare, pedeapsa va fi executată într-un loc de deținere, cu excepția situației când se comite o infracțiune din culpă, unde instanța are latitudinea ca pentru infracțiunea din culpă să aplice o pedeapsă cu executare la locul de muncă. În acest caz, revocarea nu va mai avea loc, iar pedeapsa se va aplica potrivit regulilor concursului de infracțiuni.
Anularea executării pedepsei la locul de muncă are loc în condiții asemănătoare cu anularea suspendării condiționate și a celei sub supraveghere, fiind o sancțiune care intervine pentru o cauză anterioară rămânerii definitive a hotărârii de condamnare cu executarea la locul de muncă.
Astfel, potrivit art. 8610 Cod penal, dacă cel condamnat mai săvârșește o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii și aceasta se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă sau considerată executată, instanța, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 867 (executarea pedepsei la locul de muncă), anulează executarea pedepsei la locul de muncă.
Anularea se dispune și în cazul în care hotărârea de condamnare pentru infracțiunea descoperită ulterior se pronunță după ce pedeapsa a fost executată la locul de muncă sau considerată executată. Pedeapsa se stabilește, după caz, potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni sau recidivă.
La scăderea pedepsei executate în întregime sau parțial, ori la contopirea pedepselor, se aplică dispozițiile referitoare la pedeapsa închisorii, fără a se ține cont dacă una din pedepse se execută la locul de muncă. Pedeapsa stabilită astfel se execută într-un loc de deținere.
Conform art. 8611 Cod penal, dacă persoana condamnată a executat cel puțin 2/3 din durata pedepsei și a dat dovadă de o bună conduită, a fost stăruitor în muncă, disciplinat, instanța poate dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă, la cererea conducerii unității în care condamnatul și-a ispășit pedeapsa sau la cererea condamnatului.
Pedeapsa se consideră executată dacă în perioada de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă și până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune. Dacă în intervalul mai înainte amintit, condamnatul a comis iarăși o infracțiune, instanța poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă, dispozițiile art. 61 și art. 8610 alin. 3 Cod penal fiind aplicate în mod corespunzător.
Din aceste prevederi legale rezultă că încetarea executării pedepsei la locul de muncă se poate dispune în următorele condiții:
Condamnatul să fi executat 2/3 din pedeapsă;
Să dea dovezi temeinice de îndreptare, să aibă o bună conduită, să fie disciplinat și sârguincios în muncă;
Conducerea unității în care condamnatul și-a ispășit pedeapsa să ceară acest lucru.
Dacă aceste condiții vor fi îndeplinite, instanța va dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă, scutindu-l pe condamnat de executarea în continuare a pedepsei, cu condiția să nu săvârșească din nou o infracțiune în perioada de timp de la încetare și până la împlinirea duratei pedepsei. Dacă în acest interval condamnatul a comis din nou o infracțiune, instanța poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă, la fel ca și în cazul liberării condiționate și a anulării pedepsei la locul de muncă (art. 61 și art. 8610 alin. 3 Cod penal).
SECȚIUNEA 4.5.
LIBERAREA CONDIȚIONATĂ
Liberarea condiționată este un mijloc de individualizare administrativă a pedepsei la locul de deținere. Ea constă în punerea în libertate a condamnatului la pedeapsa închisorii înainte de executarea în întregime a acesteia, după îndeplinirea anumitor condiții, anume ca până la împlinirea duratei acesteia să nu mai săvârșească infracțiuni.
Liberarea condiționată este o instituție de drept penal material, care se acordă în mod facultativ, complementară regimului executării pedepsei închisorii într-un loc de deținere, care poate fi dispusă de instanța de judecată cu privire la orice condamnat, în anumite condiții.
Liberarea condiționată este un mijloc de stimulare a condamnaților la grabnica lor îndreptare și este reglementată în Codul penal, la art. 59-61, în Legea nr. 23/1969 și în Codul de procedură penală.
Când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoarea care nu se contopesc, fracțiunile de pedeapsă arătate la alin. 1 se socotesc în raport cu totalul pedepselor.
În aplicarea dispozițiilor alineatelor precedente se are în vedere durata pedepsei pe care o execută condamnatul.
Potrivit art. 591 Cod penal, în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, liberarea condiționată poate fi acordată în condițiile art. 59, după ce condamnatul a executat cel puțin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau cel puțin 2/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani.
Pentru a putea fi acordată liberarea condiționată, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
Condamnatul să execute o parte din pedeapsă, respectiv cel puțin 2/3 din durata pedepsei care nu depășește 10 ani sau cel puțin ¾ în cazul închisorii mai mari de 10 ani; în cazul infracțiunilor din culpă, se poate acorda după executarea a cel puțin jumătate din durata pedepsei mai mici de 10 ani sau a cel puțin 2/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani.
Condamnatul să fie disciplinat în muncă și stăruitor, ceea ce trebuie să se vadă din rezultatele obținute în muncă și din respectarea regulamentului de ordine interioară;
Să dea dovezi de bună-purtare, deduse din comportamentul general, ca o garanție a liberării acestuia;
Să se țină cont de antecedentele penale ale condamnatului; cel care nu mai are antecedente penale, va obține mai ușor liberarea condiționată,
Dacă cel condamnat a depășit vârsta de 60 de ani, la bărbați, și 55 ani, la femei, precum și în cazul în care condamnatul minor ajunge la vârsta de 18 de ani, partea din pedeapsă care se cere a fi executată este de 1/3 în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau a unei jumătăți, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă pedeapsa a fost aplicată pentru infracțiuni intenționate, iar pentru săvârșirea unei infracțiuni din culpă, persoanele condamnate din categoria celor amintite mai înainte, pot fi eliberate condiționat dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții.
Comisia examinează periodic situația fiecărui condamnat sub aspectul îndeplinirii condițiilor create de lege pentru a fi propus spre liberare condiționată. În momentul când se consideră că persoana condamnată îndeplinește condițiile liberării condiționate, procesul-verbal întocmit în detaliu cu privire la cel condamnat, va fi înaintat către judecătoria competentă .
Acordarea liberării condiționate este artibutul exclusiv al instanței de judecată, care verifică îndeplinirea condițiilor legale, dar nu este un drept, ci o vocație, acordarea liberării condiționate fiind lăsată la latitudinea instanței.
După momentul în care se produc efectele liberării condiționate, pot fi imediate și definitive.
Primul efect al liberarării condiționate constă în punerea în libertate a condamnatului fărăr restricții de drepturi, în sensul că acesta nu are obligația de a se prezenta periodic la anumite organe pentru supraveghere, de a nu avea voie să-și schimbe locuința, etc.
În timpul liberării condiționate, condamnatul este considerat, virtual, în executarea pedepsei până la expirarea acesteia, și, deci, pedepsele accesorii se execută.
Condamnatul liberat condiționat trebuie să nu mai comită noi infracțiuni și să aibă o conduită bună. Dacă până în momentul expirării pedepsei comdamnatul nu a mai comis noi infracțiuni, liberarea devine definitivă și se realizează efectul definitiv al liberării condiționate. Dacă în timpul liberării condiționate, cel liberat a comis o nouă infracțiune, instanța poate dispune fie menținerea liberării, fie revocarea ei. Dacă se comit infracțiuni grave, revocarea este obligatorie.
Astfel, conform art. 73 Cod penal, revocarea este facultativă numai dacă până la împlinirea duratei pedepsei cel liberat săvârșește o infracțiune pentru care legea prevede expres pedeapsa închisorii. În toate celelalte cazuri, revocarea este obligatorie.
În cazul revocării liberării condiționate, pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune se contopește cu restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat, la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani, fără a depăși totalul pedepselor supuse contopirii.
Restul de pedeapsă neexecutat, care se contopește cu pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune, reprezintă diferența dintre pedeapsa aplicată de instanță și pedeapsa efectiv executată până în momentul liberării condiționate, deci când se revocă liberarea condiționată, durata pedepsei considerate ca executată pe baza muncii prestate, nu se ia în considerare.
Săvârșirea unei noi infracțiuni în timpul liberării condiționate dă naștere unei sări de recidivă postcondamnatorii, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege, dar aplicarea pedepsei nu se va face după dispozițiile art. 39 Cod penal, ci după dispozițiile speciale prevăzute în art. 61 Cod penal.
Starea de recidivă postcondamnatorie va exista dacă sunt îndeplinite condițiile prezăzute de art. 37 și art. 38 Cod penal, indiferent de revocarea ori menținerea liberării condiționate, și trebuie reținută această stare de recidivă, în hotărârea de condamnare pentru noua infracțiune, pentru că, în legătură cu aceasta, sunt incidente alte instituții de drept penal.
SECȚIUNEA 4.6.
LIBERAREA CONDIȚIONATĂ
ÎN CAZUL DETENȚIUNII PE VIAȚĂ
Prin dispozițiile art. 551 Cod penal, a fost prevăzută posibilitatea eliberării condiționate a celui condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață, după executarea efectivă a 20 de ani de detenție, dacă este stăruitor în muncă și disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se cont și de antecedentele sale penale.
Prin dispozițiile art.551 alin. 2 Cod penal, a fost prevăzută posibilitatea eliberării condiționate a celui condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață, după executarea efectivă a 15 de ani de detenție, pentru condamnații bărbați care au trecut dse 60 de ani, iar pentru condamnatele femei, care au trecut de 55 de ani, cu îndeplinirea și a celorlalte condiții prevăzute la art.551, alin. 1.
Prin aceste prevederi s-a urmărit stimularea condamnaților, pentru a fi mai receptivi în respectarea regimului de executare a pedepsei, oferirea speranței și șansei reale ca, din detențiune pe viață, să se poată obține liberarea condiționată.
Efectul imediat al liberării condiționate este, în general, punerea în liberate a celui condamnat, cu condiția ca, până la împlinirea duratei pedepsei, să nu mai săvârșească infracțiuni.
Întucât detențiunea este pe viață, ar însemna ca și condițiile liberării condiționate să aibă aceeași durată. S-a prevăzut, însă, prin lege, că pedeapsa este considerată ca fiind executată dacă în termen de 10 ani de la liberare, cel condamnat nu a mai săvârșit o altă infracțiune (art. 551 alin. 2 Cod penal). Dacă în acest interval, cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, se aplică dipozițiile art. 61 Cod penal, adică liberarea condiționată se poate revoca.
Potrivit art. 61 alin. 2 Cod penal, în cazul în care infracțiunea comisă este o infracțiune contra siguranței statului, a păcii și a omenirii, ori este o infracțiune de omor, o infracțiune care a fost comisă cu intenție și care a avut ca urmare moartea unei persoane, ori este o infracțiune prin care s-au produs consecințe deosebit de grave, revocarea liberării condiționate este obligatorie.
În cazul revocării, condamnatul va executa pedeapsa detențiunii pe viață.
SECȚIUNEA 4.7.
EXECUTAREA PEDEPSEI
ÎNTR-O ÎNCHISOARE MILITARĂ
Executarea pedepsei într-o închisoare militară este o modalitate specială de executare a pedepsei închisorii de cel mult 2 ani de către militarii în termen și constă în aplicarea unui regim special de muncă, de disciplină și de instrucție. Prin modul cum este reglementată, oferă posibilitatea reeducării condamnatului, militar în termen.
Executarea pedepsei într-o închisoare militară se dipune în mod obligatoriu de către instanța de judecată pentru infracțiunile la care este prevăzută executarea pedepsei în acest mod, de exemplu absența nejustificată (art. 331 Cod penal) și în mod facultativ pentru celelalte infracțiuni, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege.
În timpul executării pedepsei în închisoarea militară, condamnatul nu-și pierde calitatea de militar în termen, dar este lipsit de unele drepturi pe care le au militarii în termen. Astfel, durata executării pedepsei nu se va consdera ca stagiu militar neintrând, deci, nici în calcul la stabilirea vechimii în muncă. De asemenea, condamnatul nu are dreptul la alocația de stat pentru copii.
Condițiile în care este dispusă executarea pedeapsei într-o închisoare miltară sunt:
Calitatea de militar în termen a condamnatului;
Cuantumul pedepsei închisorii să nu depășească 2 ani;
Hotărârea instanței de judecată ca executarea pedepsei să se facă într-o închisoare militară.
Efectele executării pedepsei într-o închisoare militară sunt diferite, în funcție de situațiile ivite.
În cadrul acestui regim de executare a pedepselor sunt prevăzute stimulente, pentru ca cei condamnați să se motiveze în respectarea regimului de detenție. Dacă militarul a executat jumătate din durata pedepsei și a dat dovezi temeinice de îndreptare, restul pedepsei se poate reduce cu 1/3, iar dacă s-a evidențiat în mod deosebit, reducerea poate fi de până la restul pedepsei (art. 62 alin. 2 Cod penal).
Dacă militarul condamnat devine inapt serviciului militar în timpul executării pedepsei, el va fi liberat condiționat, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru aceasta, deoarece este o liberare condiționată specială. Este un aspect al umanismului care caracterizează executarea pedepselor și pedepsele penale.
Un alt efect al executării pedepsei într-o închisoare militară îl constituie intervenția reabilitării de drept la termenul executării pedepsei, indiferent dacă aceasta a fost integral sau pațial executată, ca urmare a grațierii totale ori a restului de pedeapsă (art. 62 alin. 1 Cod penal).
Dacă în timpul executării pedepsei într-o închisoare miltară, condamnatul mai săvârșește o altă infracțiune, instanța care îl judecă pentru această infracțiune va revoca executarea pedepsei într-o închisoare miltară și va contopi pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune cu restul de pedeapsă neexecutat, făcând, după caz, aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. 1 și 2 Cod penal, dacă sunt îndeplinite condițiile recidivei postcondamnatorii, ori ale celor ale art. 40 Cod penal pentru pluritatea intermediară. Pedeapsa rezultantă urmează a fi executată într-un loc de deținere (art. 62 alin. 4 Cod penal).
SECȚIUNEA 4.8.
CALCULUL PEDEPSELOR
Strâns legată de individualizarea pedepselor este instituția calculului pedepselor, a determinării duratei acestora. În Codul penal (art. 87-89) au fost înscrise dispozițiile care dau răspuns problemelor care se pun în legătură cu calcularea pedepsei pe unități de timp (ani, luni, zile), computarea reținerii și a arestării preventie și computarea privațiunii de libertate executate în afara țării.
Durata executării. Potrivit Codului penal, prin art. 87, durata executării pedepsei închisorii se socotește din ziua în care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de condamnare. Ziua în care începe executarea pedepsei și ziua în care încetează se socotesc în durata executării.
Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital, intră în durata executării, afară de cazul în care și-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.
În durata executării pedepsei la locul de muncă nu intră timpul în care condamnatul lipsește de la locul de muncă.
Computarea reținerii și a arestării preventive. Conform art. 88 Cod penal, timpul reținerii și al arestării preventive se scade din durata pedepsei pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp sau în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reținerea sau arestarea preventivă. Scăderea reținerii și a arestării preventive se face și în caz de condamnare la amendă, prin înlăturarea integrală sau parțială a executării amenzii.
Computarea privațiunii de libertate executată în afara țării. Potrivit art. 89 Cod penal, în cazul infracțiunilor săvârșite în condițiile art. 4, 5 și 6, partea de pedeapsă precum și reținerea și arestarea preventivă executate în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune de instanțele române. Este vorba de acele infracțiuni săvârșite, care se judecă și după legea penală română conform principiilor personalității, realității sau universalității. În acest mod, se înlătură posibilitatea ca infractorul să suporte două sancțiuni privative de libertate.
CAPITOLUL 5
ÎNLĂTURAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI
SECȚIUNEA 5.1.
CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ
EXECUTAREA PEDEPSEI
Îndeplinirea funcțiilor și realizarea scopului pedepsei au loc nu numai prin stabilirea și aplicarea acesteia, ci și prin executarea ei.
Astfel, prin executarea pedepsei se realizează constrângerea și reeducarea infractorului, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către alte persoane (prevențiunea generală), cât și de către infractor (prevențiunea specială).
Prin executarea pedepsei, funcția de apărare socială îndeplinită de dreptul penal capătă eficiență deplină.
Realitatea socială oferă situații în care pedepsele aplicate nu pot fi executate, fie pentru că cel condamnat a reușit să se sustragă și nu a putut fi prins, o perioadă îndelungată, fie pentru că puterea de stat apreciază că nu mai este necesară executarea pedepsei, iertând pe condamnat de executarea ei.
Corespunzător acestor situații ce se pot ivi în realitatea socială, legiuitorul a instituit două cauze care înlătură executarea pedepsei: grațierea și prescripția.
SECȚIUNEA 5.2.
GRAȚIEREA
Grațierea este măsura de clemență ce constă în înlăturarea, totală sau partială, a executării pedepsei aplicate de instanță, ori în comutarea acesteia în una mai ușoară.
Grațierea poate fi acordată individual, prin decret al Președintelui României, potrivit art. 94 lit. d din Constitiția României, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică, conform art. 72 alin. 3 lit. g din Constituție.
Grațierea se acordă și produce efecte „in personam”, dar poate fi acordată și „in rem” condamnaților pentru anumite infracțiuni sau la pedepse de o anumită gravitate.
Se disting mai multe modalități ale acesteia, în funcție de anumite criterii ce se potrivesc persoanele cărora li se acordă grațierea, condițiile în care se acordă grațierea, întinderea efectelor grațierii, în doctrina penală
După modul de acordare în raport cu persoanele cărora li se acordă se disting: grațierea individuală și grațierea colectivă. Grațierea individuală este acordată de regulă la cererea celui condamnat. Ea poate fi acordată și din oficiu. Grațierea individuală se cere și poate fi acordată numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 3-11 din Legea nr. 546/2002 privind grațierea și procedura grațierii). Grațierea colectivă este acordată unui număr nedeterminat de persoane pentru o categorie de condamnări determinate prin natura pedepsei ori cuantumul lor, sau pronunțate pentru anumite infracțiuni (art. 12-15 din Legea nr. 546/2002 privind grațierea și procedura grațierii)
După criteriul condițiilor în care este acordată se disting: grațierea necondiționată și grațierea condiționată. Grațierea este necondiționată sau pură și simplă când se acordă fără a impune în viitor beneficiarului ei anumite obligații. Grațierea este condiționată când acordarea ei este condiționată de buna conduită a beneficiarului acesteia în viitor, o anumită perioadă de timp sub sancțiunea executării pedepsei neexecutate, ca urmare a grațierii care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune. În literatura juridică s-a apreciat corect că, grațierea condiționată apare ca o formă a suspendării condiționate a executării pedepsei când executarea nu a început până la adoptarea actului de grațiere și, ca o formă a liberării condiționate, când executarea a început, iar grațierea înlătură executarea restului de pedeapsă neexecutată, deoarece, în intervalul de timp prevăzut în actul de grațiere beneficiarul ei este ținut să aibă o conduită mai bună, să nu mai săvârșească infracțiuni. Atât în cazul grațierii necondiționate, cât și în cazul grațierii condiționate, în actul de acordare al acesteia pot fi prevăzute anumite condiții cu privire la natura pedepsei, durata condamnării, persoana condamnatului care, fiind comune tuturor modalităților grațierii, nu constituie criterii de diferențiere.
După criteriul întinderii efectelor ce le are în raport cu pedeapsa, grațierea poate fi: totală, parțială sau comutară. Grațierea este totală când privește întreaga pedeapsă aplicată. Grațierea totală se mai numește și remitere de pedeapsă, căci privește iertarea de executare a întregii pedepse aplicate. Grațierea este parțială când prin actul de clemență este înlăturată executarea doar a unei părți din pedeapsă. Grațierea parțială mai este denumită și reducere de pedeapsă. Comutarea este forma grațierii ce constă în înlocuirea pedepsei aplicate de instanța de judecată cu o pedeapsă de altă natură, mai ușoară. Grațierea sub forma comutării se acordă, de regulă, individual.
Prin dispozițiile art. 120 Cod penal, sunt prevăzute efectele grațierii necondiționate, iar prin actul de acordare a grațierii mai pote fi prevăzute și alte efecte ale acesteia, ca în cazul grațierii condiționate.
Prin grațiere, executarea pedepselor principale este înlăturată în total, în parte sau comutată, după caz.
Grațierea înlătură executarea pedepsei principale, a condamnării și a consecințelelor condamnării, astfel că o pedeapsă grațiată produce aceleași efecte ca și o pedeapsă executată (este antecedent penal, produce interdicții, incapacități, decăderi, poate forma primul termen la recidivei).
De la data acordării grațierii pedeapsa se consideră executată, când este totală, ori deși parțială, privește restul de executat al pedepsei și de la acest moment începe să fie executată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. De la data grațierii curge termenul de reabilitare.
Grațierea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o infracțiune și nu pedeapsa rezultantă a unui concurs, a unei pluralități intermediare ori pentru recidiva postcondamnatorie.
Dacă pentru unele din pedepsele contopite, este incidentă grațierea, aceasta va fi scoasă din contopire, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă, care nu este grațiată, va fi înlăturat și sporul ce eventual fusese aplicat în considerarea pluralității de infracțiuni existente în cauză.
Când grațierea are ca scop pedeapsa ce urmează a se aplica pentru o infracțiune săvârșită, desigur înainte de adoptarea actului de grațiere, ea produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Pentru infracțiunile continue, continuate ori progresive, incidența actului de grațiere reclamă epuizarea acestora mai înainte de data adoptării decretului de grațiere căci, după cum se știe, în cazul formelor de unitate infracțională acestea se consideră săvârșite în momentul comiterii ultimului act de executare ori al producerii ultimului rezultat.
În cazul grațierii condiționate, pedeapsa se consideră stinsă tot de la data adoptării actului de grațiere, dacă bineînțeles, în termenul de definitivare, beneficiarul nu săvârșește o nouă infracțiune intenționată care conduce la revocarea grațierii condiționate.
Grațierea are efecte și asupra pedepsei a cărei executare a fost suspendată condiționat. În acest caz, partea din termenul de încercare se reduce cu durata pedepsei în cazul grațierii totale și cu fracțiunea din pedeapsă grațiată în cazul grațierii parțiale. Dacă până la împlinirea termenului de încercare, așa cum a fost redus, nu are loc revocarea sau anularea suspendării condiționate a executării pedepsei, se produc efectele definitive ale suspendării, adică reabilitarea de drept a condamnatului.
Dacă în termenul de încercare redus ca urmare a grațierii totale intervine anularea ori revocarea suspendării, beneficiul grațierii nu este înlăturat, ci doar efectul suspendării condiționate a executării pedepsei care este reabilitarea de drept a condamnatului. Când grațierea este parțială, partea din pedeapsă rămasă negrațiată, se va executa în cazul anulării ori revocării suspendării condiționate a executării pedepsei.
Dacă grațierea este condiționată și are ca obiect o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată, atunci va trebui observat faptul că cele două măsuri de individualizare funcționează paralel și produc efectele specifice.
Întrucât efectele ambelor măsuri de individualizare sunt condiționate de conduita condamnatului într-un anumit termen, vor trebui observate momentele de început al acestora și momentul de îndeplinire, ca și influența ce o are îndeplinirea unui termen asupra celuilalt.
Grațierea condiționată produce efecte asupra suspendării condiționate a executării pedepsei, numai în măsura în care ea devine definitivă mai înainte de îndeplinirea termenului de încercare al suspedării condiționate și fără intervenția unei cauze de anulare ori revocare a suspendării. În asfel de cazuri, grațierea fiind definitivă produce aceleași efecte ca și grațierea pură și simplă, adică va duce la reducerea termenului de încercare, astfel cum a fost redus, va interveni reabilitarea de drept, dacă desigur nu a intervenit vreo cauză de revocare ori de anulare a suspendării.
Când în termenul de încercare al suspendării condiționate, redus ca urmare a grațierii condiționate, intervine o cauză de revocare ori de anulare a suspendării condiționate a executării pedepsei, fracțiunea de pedeapsă ce a rămas negrațiată se va executa, iar dacă grațierea a fost totală, revocarea suspendării se va dispune chiar dacă condamnatul nu mai are de executat nimic. Revocarea suspendării trebuie dispusă pentru a împiedica intervenirea reabilitării de drept.
Dacă termenul de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei se împlinește mai înainte de termenul de definitivare al grațierii condiționate, efectele suspendării condiționate se produc, iar grațierea grațierea condiționată rămâne fără obiect. Săvârșirea unei noi infracțiuni după împlinirea termenului de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei, dar în termenul de definitivare al grațierii condiționate, nu mai determină vreo revocare.
Când atât în termenul de încercare al suspendării condiționate, cât și termenul de definitivare al grațierii condiționate, condamnatul săvârșește o nouă infracțiune, care atrage atât revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei, cât și pierderea beneficiului grațierii condiționate, condamnatul va executa atât pedeapsa ce fusese suspendată condiționat, cât și pedeapsa pentru noua infracțiune, care nu se contopesc.
Prin dispozițiile art. 120 alin. 2 Cod penal, s-a prevăzut că grațierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere. Aceasta presupune că, dacă prin actul de grațiere nu se fac referiri cu privire la pedepsele complementare, acestea urmează să fie executate, deoarece grațierea nu le-a înlăturat.
Grațierea nu are efect asupra măsurilor de siguranță și măsurilor educative (art. 120 alin. 5 Cod penal). Dispoziția din Codul penal își găsește motivația în faptul că prin luarea măsurilor de siguranță se urmărește înlăturarea unei stări de pericol și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, că acestea (măsurile de siguranță) nu sunt consecințe ale săvârșirii infracțiunii, nu sunt pedepse și de aceea nu pot intra sub incidența actelor de clemență.
Măsurile educative, având un caracter preponderent preventiv, educativ, de asemenea, nu sunt grațiate.
Grațierile parțiale succesive intervenite în cursul executării unei pedepse de mai lungă durată, au ca efect reducerea succesivă a pedepsei, corespunzător fiecărei grațieri. O astfel de soluție poate fi prevăzută chiar prin actul de acordare a grațierii parțiale. Prin actul de acordare a grațierii se poate prevedea și soluția contrară, anume că nu beneficiază de grațiere condamnații cărora li s-a mai redus pedeapsa ca urmare a unei grațieri anterioare, ori că vor beneficia de dispozițiile de grațiere mai favorabile.
SECȚIUNEA 5.3.
PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI
Prescripția executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea pedepsei. Prescripția constă în stingerea forței executive a unei hotărâri de condamnare ca urmare a trecerii timpului. Prin prescripție se stinge dreptul statului de a cere executarea pedepsei aplicate și se stinge și obligația condamnatului de a mai executa pedeapsa ce i s-a aplicat.
Ca și prescripția răspunderii penale, prescripția executării pedepsei își găsește justificarea în anihilarea eficienței pedepsei aplicate dacă nu a fost executată o perioadă de timp.
Prin urmare, atât prevențiunea generală cât și prevențiunea specială nu se mai realizează, căci fapta și pedeapsa aplicată au putut fi uitate prin trecerea timpului, iar făptuitorul, în tot acest interval, fiind sub amenințarea executării pedepsei, s-a putut îndrepta.
Prin reglementarea prescripției executării pedepsei se conferă cadrul legal de rezolvare a ipotezelor în care executarea pedepsei nu a putut fi realizată într-o perioadă de timp, instituindu-se o cauză de stingere a executării pedepsei.
Prin dispozițiile art. 126 Cod penal, sunt stabilite termenele de prescripție a executării pedepsei în funcție de durata pedepsei ce urmează a fi executată, după cum urmează:
20 de ani când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață;
5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
3 ani în cazul când pedeapsa este amenda.
Tot un termen de 20 ani a fost prevăzut pentru prescrierea executării pedepsei închisorii, atunci când aceasta înlocuiește pedeapsa detențiunii pe viață (art. 130 Cod penal). În acest caz termenul de prescripție curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiunea pe viață.
Deși nu sunt pedepse, în lege s-a prevăzut expres (art. 126 alin. 2 Cod penal) că se prescriu în termen de 1 an și sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 Cod penal.
Durata termenelor de prescripție a executării pedepsei se calculează de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (art. 126 alin. 3 Cod penal). Termenul de prescripție a executării pedepsei în cazul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei, a executării pedepsei sub supraveghere sau, după caz, a executării pedepsei la locul de muncă începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de revocare (art. 126 alin. 4 Cod penal).
Termenul de prescripție se calculează în funcție de pedeapsa aplicată pentru o singură infracțiune, ori pedeapsa rezultată în caz de concurs de infracțiuni, pluralitatea intermediară ori recidiva postcondamnatorie.
Dispoziții speciale privind calcularea termenelor de prescripție a executării pedepsei se mai găsesc și în alte articole din Codul penal. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 129 Cod penal, termenele de prescripție a executării pedepsei se reduc la jumătate pentu cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori.
Întreruperea cursului de prescripție a executării pedepsei și a sancțiunilor cu caracter administrativ are același efect ca și întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, adică ștergerea termenului curs anterior și după încetarea cauzei de întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.
Întreruperea termenului de prescripție a executării pedepsei și a sancțiunilor cu caracter administrativ are loc, potrivit dispozițiilor art. 127 Cod penal, prin:
Începerea executării pedepsei;
Săvârșirea de infracțiuni.
Sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, sustragere care determină curgerea unui nou termen de prescripție, care se calculează de la data sustragerii (art. 127 alin. 2 Cod penal). Această cauză este mai frecventă în cazurile când pedeapsa amenzii se execută în rate ori când pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă.
Deoarece pentru prescripția executării pedepsei nu a mai fost prevăzută o prescripție specială, ca în cazul prescripției răspunderii penale și care presupune că prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă s-a împlinit odată și jumătate termenul de prescripție, pentru a produce efectele sale, și anume stingerea executării pedepsei ori a sancțiunilor cu caracter administrativ, termenul de prescripție trebuie să curgă neîntrerupt și integral.
Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei poate fi oprit sau suspendat în cauzele prevăzute de lege și reluat după încetarea cauzei care a determinat suspendarea.
Cauzele de suspendare a termenului de prescripție a executării pedepsei sunt prevăzute în Codul de procedură penală și privesc suspendarea executării pedepsei în timpul exercitărilor căilor extraordinare de atac (art. 300, 400, 411 Cod procedură penală), sau în cazurile de amânare ori întrerupere a executării pedepsei (art. 453, 455 Cod procedură penală).
Prescripția înlătură executarea pedepsei principale (art. 125 alin. 1 Cod penal).
Gravitatea deosebită a infracțiunilor contra păcii și omenirii a determinat legiuitorul român să prevadă nu numai imprescriptibilitatea răspunderii penale, ci și imprescriptibilitatea executării pedepselor principale pronunțate pentru aceste infracțiuni.
Problema înlăturării prin prescripție a pedepselor complementare s-ar pune numai în legătură cu interzicerea unor drepturi care se execută după executarea pedepsei principale, ori după prescripția executării pedepsei principale; pedeapsa complementară, degradarea militară, se va executa după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fiincă executarea aceasta nu presupune prezența condamnatului.
Prescripția nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță (art. 126 alin. ultim.). Aceasta înseamnă că măsurile de siguranță se vor executa indiferent de timpul scurs de la luarea acestora până la prinderea făptuitorului. Soluția este firească, având în vedere natura juridică a măsurilor de siguranță, scopul în vederea căruia sunt luate: înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute în legea penală, stare de pericol care nu este înlăturată prin trecerea timpului.
PARTEA A V-A
CONCLUZII
Structurată în mai multe părți, prezenta lucrare a încercat descifrarea instituției pedepsei complementare.
Sancțiunile de drept penal se deosebesc de celelalte sancțiuni printr-o serie de trăsături specifice. Spre deosebire de sancțiunile civile, care au un caracter reparator sau restitutiv, cele penale au un caracter preponderent represiv sau retributiv. Dacă acțiunea civilă este exercitată de titularul dreptului lezat, cea penală este exercitată din oficiu, ceea ce conferă caracter necesar și inevitabil sancțiunilor de drept penal.
Sancțiunile de drept penal au cunoscut în decursul timpului o continuă diversificare și perfecționare, astfel încât sistemul sancționar penal cunoaște în prezent trei categorii de sancțiuni, consacrate și în dreptul penal român. Acestea sunt: pedepsele, măsurile educative și măsurile de siguranță.
Încă din incipitul prezentei lucrări, pedepsele au fost tratate din perspectivă feudală. Dreptul penal medieval românesc era evoluat și ancorat ideologic în epocă. Spre deosebire de vechiul drept germanic, și continuând tradiția romană, în privința vinovăției ce rezulta din fapta materială, dreptul penal românesc făcea diferența între aspectul intenționat și cel neinteționat al infracțiunii, incrimina tăinuirea, dar și tentativa, aceasta nefiind cunoscută legilor barbare sau vechilor legiuri germane.
În perioada istorică amintită, existau trei tipuri de pedepse: corporale, privative de liberatate și pecuniare.
În secolul al XVIII-lea, apare opera lui Cessare Beccaria, care afirma ridicarea omului împotriva violenței și sistemului inchizitorial, deschizând căile spre o lume nouă, fiind până azi o lucrare vie, pătrunzătoare, emanând o caldă umanitate, orientată spre o meditație generoasă și nobilă, cu virulență de pamflet în demascarea tarelor trecutului.
În continuare, pe parcursul lucrării au fost menționate trăsăturile specifice ale pedepsei, precum și cele două tipuri de prevenție pe care le realizează. Pedeapsa este o sancțiune juridică deosebită de celelalte, prin gravitatea ei specifică.
Întrucât Codul penal român prevede un sistem sancționar specific, pedepsele aplicabile minorilor sunt tratate separat, după cele aplicabile persoanelor fizice și cele aplicabile persoanelor juridice.
În materie penală, la nivel european, fenomenul pedepselor în general și al pedepselor complementare în special a devenit un domeniu de interes pentru juriști, asistenți sociali, psihologi, pedagogi. În ultimii ani, e în curs de desfășurare procesul de reformare a justiției juvenile, în mod deosebit, dar și al justiției în ansamblul ei.
În acest context o atenție deosebită se acordă instituției penitenciare ca mijloc de reeducare și reinserție socială. Evident, consecințele negative ale privării de libertate în adolescență nu pot fi neglijate. Din aceste considerente, organizațiile internaționale încurajează în cazul minorilor pedepsele non-privative, alternative detenției (Standardele minime ONU pentru administrarea justiției juvenile, Regulile ONU pentru protecția minorilor privați de libertate).
Pedepsele non-privative oferă adolescentului șansa de a-și continua studiile, de a menține relațiile cu familia, de a participa la viața comunității și de a acumula experiență socială. Menționăm că doar în cazul în care obiectivele reabilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru decât detenția, se aplică sentința cu privațiune de libertate, ținând cont de principiul „ultimei soluții” și cel al „timpului mai scurt posibil”.
Criminalitatea, în genereal, dar cea a minorilor, în special, reprezintă un factor inerent oricărei societăți, care, în opinia cercetătorilor A. Kozmovici, M. Kaloșski, P. Tap este alimentat atât de factorii interni, din categoria cărora fac parte stresul, particularitățile psihocomunicative, cât și de factorii externi, printre care: factorii socioculturali, economici, educaționali etc.
Făcând o mică paranteză, dinamismul, curiozitatea, tendința spre afirmare, spre apropiere de lumea celor adulți îi face pe adolescenți să afirme un șir de valori și norme, pe care aceștia le consideră atribute ale independenței și maturității. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vârste, dar pot căpăta și un caracter de manifestări sociale și chiar antisociale atunci când nu sunt asigurate condițiile educaționale optime necesare, pe care trebuie să le ofere micromediul social: familia, grupul școlar sau comunitatea în general.
Este acordată atenție și efectelor circumstanțelor atenuante și agravante, precum și stărilor de atenuare sau agravare a pedepselor.
Individualizarea judiciară a pedepselor are la bază aprecierea instanței de judecată că infractorul poate fi reeducat și fără executarea pedepsei. Suspendarea condiționată poate avea loc și în condițiile supravegherii.
O altă modalitate de individualizare a pedepsei este executarea acesteia la locul de muncă, modalitate de individualizare judiciară ce constă în obligarea condamnatului la pedeapsa închisorii să presteze muncă în cadrul unității în care lucrează sau în altă unitate.
Liberarea condiționată este un alt mijloc de individualizare a pedepsei, de ordin administrativ, la locul de deținere, constând în punerea în libertate a condamnatului la pedeapsa închisorii înainte de executarea în întregime a acesteia, după îndeplinirea altor condiții.
Strâns legată de individualizarea pedepselor este instituția calculului pedepselor, a determinării duratei acestora. În Codul penal (art. 87-89) au fost înscrise dispozițiile care dau răspuns problemelor care se pun în legătură cu calcularea pedepsei pe unități de timp (ani, luni, zile), computarea reținerii și computarea privațiunii de libertate executate în afara țării.
Îndeplinirea funcțiilor și realizarea scopului pedepsei au loc nu numai prin stabilirea și aplicarea acesteia, ci și prin executarea ei.
Astfel, prin executarea pedepsei se realizează constrângerea și reeducarea infractorului, prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către alte persoane (prevențiunea generală), cât și de către infractor (prevențiunea specială).
Prin executarea pedepsei, funcția de apărare socială îndeplinită de dreptul penal capătă eficiență deplină.
Realitatea socială oferă situații în care pedepsele aplicate nu pot fi executate, fie pentru că cel condamnat a reușit să se sustragă și nu a putut fi prins, o perioadă îndelungată, fie pentru că puterea de stat apreciază că nu mai este necesară executarea pedepsei, iertând pe condamnat de executarea ei.
Corespunzător acestor situații ce se pot ivi în realitatea socială, legiuitorul a instituit două cauze care înlătură executarea pedepsei: grațierea și prescripția,tratate în partea finală a lucrării.
Lucrarea de față este o incursiune studențească în „secretele” noțiunilor de drept penal, o cercetare modestă, nepretențioasă, a instituției pedepsei complementare, pornită din convingerea celei ce a întocmit-o că pedeapsa este miezul dreptului penal. Valorile recunoscute ale societății nu pot fi apărate în zilele noastre precum în timpuri străvechi; vendeta este înlocuită de un sistem de pedepse instituite prin lege, ca recunoaștere a tuturor membrilor societății a valorilor apărate de pedeapsa penală.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. Literatura de specialitate
Antoniu, G. și alții, Dicționar de procedură penală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988;
Antoniu, George și Volonciu, Nicolae și Neagu, Ion și Stoica, Valeriu și Popescu, Dana și Papadopol, Vasile, Practică judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei Române, București, 1993;
Basarab, M., Drept Penal. Partea generală, Vol. II, Ed. Fundației Cherr, Iași, 1992;
Beccaria, Cessare, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Rosetti, București, 2001;
Bodoască, Teodor, Drept civil. Partea generală. Ed. Universul Juridic, București, 2012;
Boroi, Alexandru, Drept penal. Partea generală, ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2000;
Boroi, Alexandru, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
Boroi, Alexandru și Nistoreanu, Gheorghe, Drept penal. Partea generală,, Ed. All Beck, București 2005;
Boroi, Alexandru și Nistoreanu, Gheorghe, Drept penal. Partea specială, ediția a III-a, Ed. All Beck, București 2005;
Bouzat, P. și Pinatel, J., Traite de droit penal et de criminologie, Tome I, Librairie Dalloz, Paris, 1963;
Bulai, C., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, Ed. Academiei R. S. România, București, 1970;
Bulai, C., Manual de Drept Penal. Partea generală, Ed. All, București, 1997;
Costin, Dorina Maria, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic, București, 2010;
Costin, Dorina Maria, Drept penal. Partea generală, Ed. Universității „Dimitrie Cantemir”, Tîrgu Mureș, 2009;
Diaconescu, Horia, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005;
Dobrinoiu, Vasile, Drept penal. Partea generală, Ed. didactică și pedagogică, București, 1992;
Dobrinoiu, Vasile, Drept penal. Partea specială, Vol. I – Teorie și practică, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
Dongoroz, Vintilă, Curs de drept penal, Ed. Societății Studenților în Drept, București, 1941;
Dongoroz, Vintilă, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, vol. II, Ed. Academiei, București, 1970;
Dongoroz, Vintilă și Dărângă, Gheorghe și Kahane, Siegfried și Lucinescu, Dumitru și Nemeș, Aurel și Popovici, Mihai și Sârbulescu, Petre și Stoican, Vasile, Noul Cod penal și Codul penal anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1968;
Dongoroz, Vintilă și Kahane, Siegfried și Oancea, Ion și Fodor, Iosif și Iliescu, Nicoleta și Bulai, Constantin și Stănoiu, Rodica și Roșca, Victor, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală – partea generală, Ed. Academiei, București, 1975;
Dongoroz, Vintilă și Kahane, Siegfried și Oancea, Ion și Fodor, Iosif și Iliescu, Nicoleta și Bulai, Constantin și Stănoiu, Rodica și Roșca, Victor, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, Ed. Academiei, București, 1971;
Dongoroz, Vintilă și Kahane, Sigfried și Oancea, Ion și Stănoiu, Rodica și Fodor, Iosif și Iliescu, Nicoleta și Bulai, Constantin și Roșca, Victor, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, vol. IV, ediția a II-a, Ed. Academiei Române și Ed. All Beck, București, 2003;
Franchimont, M., Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. II, Ed. Paideia, București, 1994;
Garraud, R., Traite theorique et pratique du droil penal fransais, Ed. Librairie De La Societe De Recueil Sirey, Paris, 1914;
Gheorghiu-Brădet, Ion, Drept penal român – partea specială, vol. I, Ed. Europa Nova, București, 1994;
Loghin, Octavian și Toader, Tudorel, Drept penal, partea specială, Ed. „Șansa” S.R.L., București, 1994;
Lupașcu, Dan și Zglimbea, Luminița Livia și Alexandru, Niculina și Dragomir, Iulian și Gagescu, Risantea și Jipa, Cristian și Popa, Rodica-Aida, Drept penal. Drept procesual penal, Ed. All Beck, București, 1999;
Mirișan, Valentin, Drept penal. Partea generală, ediția a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 2007;
Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, ediția a III-a revăzută și adăugită, Casa de Editură Presă „Șansa” S.R.L., București, 1997;
Neagu, Ion, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002;
Nistoreanu, Gheorghe și colectiv, Manual de Drept Procesual Penal, Ed. Europa Nova, București, 1999;
Nistoreanu, Gheorghe și Dobrinoiu, Vasile și Boroi, Alexandru și Pascu, Ilie și Molnar, Ioan și Lazăr, Valerică, Drept penal – partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1997;
Oancea, I., Tratat De drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1994;
Papadopol, Vasile, Curtea de Apel București. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1996, Ed. Holding Reporter, București, 1996;
Papadopol, Vasile, Curtea de Apel București. Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998, Ed. All Beck, București, 1999;
Papadopol, Vasile și Popovici, Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977;
Paraschiv, Carmen, Drept procesual penal, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Răducanu, Ruxandra, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București 2009;
Sima, Constantin, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
Tulbure, Adrian Ștefan și Tatu, Angela Maria, Tratat de drept procesual penal, Ed. All Beck, București, 2001;
Vasiliu, Teodor, Codul penal comentat și adnotat. Partea generală, Ed. Științifică, București, 1972;
Volonciu, Nicolae, Tratat de procedură penală – partea generală, vol. I, Ed. Paideia, ediția a III-a, revizuită și adăugită, București, 1996;
Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală – partea specială, vol. II, Ed. Paideia, București, 1996;
Ungureanu, Augustin, Curtea de Apel Bacău. Jurisprudența penală pe anul 1997, Ed. Lumina Lex, București, 1998;
Zolyneak, Maria, Drept penal. Partea generală, 2 vol., Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1973-1976.
B. Articole și studii de specialitate
Petrușca, M. și Simon, G., Nota I la Decizia Penală nr. 371/1971 a Tribunalului Județului Arad în Revista de Drept Penal, nr. 10/1972.
C. Acte normative
Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României nr. 65 din 16 aprilie 1997 și actualizat prin: Lega nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 258/2012, Legea nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal publicată în Monitorul Oficial nr. 180/2012, Decizia Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 741 din Codul penal publicată în Monitorul Oficial nr. 363/2011, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor publicată în Monitorul Oficial nr. 714/2010, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 198/2008 privind modificarea și completarea Codului penal publicată în Monitorul Oficial nr. 824/2008, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 198/2008 privind modificarea și completarea Codului penal publicată în Monitorul Oficial nr. 824/2008, Legea nr. 58/2008 pentru completarea art. 258 din Codul penal publicată în Monitorul Oficial nr. 228/2008, Legea nr. 337/2007 pentru completarea art. 195 din Codul penal publicată în Monitorul Oficial nr. 841/2007, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi publicată în Monitorul Oficial nr. 764/2006, Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi publicată în Monitorul Oficial nr. 601/2006, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente publicată în Monitorul Oficial nr. 653/2005, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 351/2002, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2004 pentru completarea Codului penal publicată în Monitorul Oficial nr. 1115/2004, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 143/2002 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal și unele legi speciale, în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale publicată în Monitorul Oficial nr. 804/2002, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 93/2002 pentru modificarea și completarea Codului penal publicată în Monitorul Oficial nr. 453/2002, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 351/2002, Legea nr. 169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale publicată în Monitorul Oficial nr. 261/2002, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 89/2001 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni privind viața sexuală publicată în Monitorul Oficial nr. 338/2001, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 10/2001 pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 271/2000 privind regimul activităților de transport, comercializare și recuperare a țițeiului, gazolinei, condensatului și etanului lichid și stabilirea regimului de urmărire și judecare în procedură urgentă a unor fapte penale publicată în Monitorul Oficial nr. 62/2001, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 594/2000, Legea nr. 197/2000 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal publicată în Monitorul Oficial nr. 568/2000 și Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri publicată în Monitorul Oficial nr. 362/2000;
Codul de procedură penală republicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 30 aprilie 1997 și actualizat prin: Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative publicată în Monitorul Oficial nr. 931/2011, Decizia Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 alin. 1 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 853/2011, Decizia Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 853/2011, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor publicată în Monitorul Oficial nr. 714/2010, Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României publicată în Monitorul Oficial nr. 672/2010, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi publicată în Monitorul Oficial nr. 677/2006, Legea nr. 195/2009 privind modificarea art. 453 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 365/2009, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 31/2008 privind modificarea art. 482 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 224/2008, Legea nr. 57/2008 pentru modificarea alin. 1 al art. 172 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 228/2008, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 31/2008 privind modificarea art. 482 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 224/2008, Legea nr. 79/2007 pentru modificarea art. 281 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 225/2007, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi publicată în Monitorul Oficial nr. 764/2006, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi publicată în Monitorul Oficial nr. 677/2006, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 190/2005 pentru realizarea unor măsuri necesare în procesul de integrare europeană publicată în Monitorul Oficial nr. 1179/2005, Legea nr. 576/2004 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 1223/2004, Legea nr. 480/2004 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 1088/2004, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 72/2004 pentru completarea art. 209 din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 909/2004, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală publicată în Monitorul Oficial nr. 594/2004, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2004 pentru modificarea Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 592/2004, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 748/2003, Ordonanța de Urgență nr. 66/2003 privind modificarea unor dispoziții din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 502/2003, Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale publicată în Monitorul Oficial nr. 468/2003, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni contra demnității și infracțiuni contra autorității, precum și a unor dispoziții din Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 351/2002, Legea nr. 169/2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale publicată în Monitorul Oficial nr. 261/2002, Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate publicată în Monitorul Oficial nr. 2/200, Legea nr. 704/2001 privind asistența judiciară internațională în materie penală publicată în Monitorul Oficial nr. 807/2001, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 594/2000, Legea nr. 296/2001 privind extrădarea publicată în Monitorul Oficial nr. 326/2001 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 594/2000.
D. Alte surse
Practica Curții de Apel Bacău;
Practica Curții și Comisiei Europene a Drepturilor Omului;
www.indaco.ro (site de legislație);
www.lexexpert.ro (program de legislație realizat de Compania de Informatică Neamț);
www.scj.ro (site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție a României).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Pedepsele Complementare (ID: 128916)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.