Particularitatile Sistemelor Constitutionale ale Tarilor Baltice
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………………..….3
1. ISTORIA, EVOLUȚIA ȘI REFORMA SISTEMELOR CONSTITUȚIONALE ALE ȚĂRILOR BALTICE…………………………………………………………………………….6
Istoria și premizele apariției sistemelor constituționale ale țărilor baltice……………..……6
Aspecte generale și comune de adoptare a Constituțiilor țărilor baltice…………..……….14
2. DESCRIEREA COMPONENTELOR MAJORE SISTEMELOR CONSTITUȚIONALE ALE ȚĂRILOR BALTICE………………………………………….18
Lituania. Seimul (Parlamentul), Instituția președintelui, Puterea executivă, Puterea judecătorească……………………………………………………………………………………18
Estonia. Riigikogu (Parlamentul), Președintele Republicii, Guvernul, Puterea judecătorească……………………………………………………………………………………26
Letonia. Seimul (Parlamentul), Instituția președintelui, Executivul, Sistemul judecătoresc………………………………………………………………………………………34
3. AUTORITATEA DE GARANȚIE A JUSTIȚIEI CONSTITUȚIONALE ÎN STATELE BALTICE………………………………………………………………………………….……39
Raporturile între organele de jurisdicție constituțională și autoritățile statului………… 40
Rolul organului de jurisdicție constituțională în soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională……………………………………………………………………………………55
INCHEIERE…………………………………………………………………………………………………………………71
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………..…… 77
SUMMARY…………………………………………………………………………………….. 81
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Pornind de la faptul că Parlamentul, Guvernul, Președintele unui stat reprezintă componentele majore ale sistemului constituțional, care vin să faciliteze organizarea și funcționarea statului în interes general al unui popor, iar puterea judecătorească, reprezentând organismul special cu atribuții de verificare a constituționalității legilor, toate împreună constituie unicul pilon de suveranitate a unui stat modern. De aici pornește actualitatea și importanța temei din lucrarea prezentă.
Un alt factor nu mai puțin important este și faptul că țările baltice, la fel ca și Republica Moldova, aparțin unui trecut comun, făcând parte din același lagăr comunist, având aceleași tendințe comune de creare a construcțiilor constituționale în baza principiilor democratice, care au demonstrat evoluții rapide de corelare a sistemelor lor constituționale cu normele europene, fiind o cauză practică de studiere pentru Republica Moldova, care are tendințe bine definite de a se alia la comunitatea europeană cu drepturi depline de membru, având misiunea de a transpune în practică mecanizme constituționale, pe de o parte funcționale în Uniunea Europeană, iar pe de altă parte păstrând identitatea specifică a sistemului politic al țării.
Scopul și obiectivele tezei. Având la bază criteriile de integritate, consecutivitate, argumentare, comparare, logică și importanță, scopul prezentei lucrări constă în efectuarea cercetării complexe a sistemelor constituționale ale țărilor baltice sub aspect istoric, politic, normativ.
Pentru realizarea scopului, este important de a trasa anumite obiective:
– examinarea sistemelor constituționale prin prizma evoluției în timp ale acestora, de a stabili lanțul istoric și premizele de apariție a acestora, de a determina care sunt aspectele comune care au stat la baza adoptării Constituțiilor în țările baltice;
– analiza sistemelor constituționale prin intermediul componentelor sale importante, care reprezintă separarea puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească), ca principiu general pentru menținerea echilibrului de conducere socială și devenind baza statului constituțional modern, descris încă de gânditorul iluminist C. S. Montesquieu și John Locke;
– determinarea organelor de jurisdicție constituțională ca autorități de garanție a respectării normelor constituționale, determinarea rolului acestora în soluționarea conflictelor de ordin constituțional și descrierea coeziunii între organele de jurisdicție constituțională și autoritățile statului.
Pentru sistematizarea tuturor ipotezelor în lucrarea dată, sub o anumită structură, aceeași consecutivitate de descriere a elementelor încorporate fiecărui capitol și paragraf, s-a ținut cont ca toate spețele descrise să aibă aceeași formă, ordine de idei, principiu de descriere și metodă de cercetare.
Metodologia cercetării. Pentru a studia și a analiza problemele elucidate în prezenta lucrare, se vor utiliza: metoda istorică, prin care se reflectă descrierea sistemelor constituționale prin evoluția lor timp în toate cele trei țări baltice și care ne permite fundamentarea istorico-politică a reformelor desfășurate în construcțiile constituționale; metoda analizei și sintezei; metoda sistematică, metoda comparativă, metoda logică, metoda juridică în vederea stabilirii lanțului logic al aspectelor mai dificile.
Utilizarea metodelor menționate vor face posibilă examinarea fenomenului juridic, studierea cadrului normativ, sistematizarea elementelor descriptive a sistemelor constituționale, determinarea componentelor comune și diferențiate a sistemelor constituționale, prin analiza și sinteza tuturor tezelor la tematica abordată.
În problematica dată au fost examinate vizunile mai multor savanți: I. Deleanu, Al. Arseni, V. Duculescu, Al. Blaustein, V. Stanley, C. Ionescu, M. Baglai, A. Mihaleva, B. Strașun și alții.
A fost consultată o bază bibliografică bogată formată din lucrări, documente, acte normative.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei și/sau a rezultatelor obținute. Importanța acestei lucrări vine din similitudinea de factori care stau la baza construcției constituționale ale țărilor baltice și Republica Moldova cu aceleași repere de ordin geografic, politic, istorc: tradiții și culturi europene; aceeași suprafață și locuitori; platformă comună de organizare a actului de guvernare, constituită în urma ocupației sovietice, activității în cadrul Uniunii Sovietice, în baza criteriilor tipice tuturor statelor membre ale fostei Uniunii Sovietice și desprinderea în aceleași condiții de lagărul comunist. Valoarea aplicativă a acesteia este determinată de contrapunerea cazului țărilor baltice ca exemplu elocvent de aderare a Republicii Moldova la Uniune Europeană.
Sumarul compartimentelor tezei. Lucrarea dată este structurată în așa fel, încât toate elementele structurale să fie bine corelate între ele și să reprezinte pași concreți de cercetare a tematicii propuse în complexitatea ei după toate criteriile.
Astfel, teza a fost constituită din introducere, trei capitole, care cuprind mai multe paragrafe, încheiere și bibliografie.
Capitolul unu reflectă obiectivele ce țin de istoria, evoluția și reformele sistemelor constituționale ale țărilor baltice (Lituania, Estonia, Letonia), conținând două paragrafe.
Importanța cercetării lucrării din primul capitol constă în fundamentarea teoretică – istorică a tezei, efectuând analiza elementelor descriptive ale sistemelor constituționale celor trei țări baltice stabilind care au fost criteriile geografice, politice, sociale, economice, ca puncte de pornire în lunga cale de construcție constituțională și de a stabili care sunt aspectele generale și comune de adoptare a ultimelor Constituții ale celor trei state baltice, ca urmare a desprinderii de lagărul comunist, depunerea eforturilor de restabilire a democrației și independenței prin restaurarea elementelor constituționale, ce ne permit să stabilim echilibrul rezonabil între funcțiile legislative, executive și judecătorești, iar în cele din urmă formarea compatibilității acestora cu statutul de membru al Uniunii Europene.
Capitolul doi al lucrării este compus din trei paragrafe și este îndreptat spre examinarea profundă, prin intermediul normelor juridice, a componentelor majore a sistemelor constituționale acestor trei state baltice. Fiecare paragraf din capitol corespundere descrierii construcției constituționale unei țări baltice. La bază sunt luate cele mai importante elemente ale Constituțiilor: Parlamentul, Instituția Președintelui, puterea executivă și puterea judecătorească.
Capitolul trei reprezintă o încercare de contrapunere a bazei teoretice cu cea practică prin prizma practicii juridice de ordin constituțional, cazuri de soluționare a unor probleme de jurisdicție constituțională, mecanizmele abordate de coeziune prin stabilirea raporturilor între organele de jurisdicție constituționale și autoritățile statului cu scopul de a expune eficiența sau deficiențele unui sistem constituțional prin propriul filtru de garantare a normelor constituționale care îl definește ca un stat suveran, democratic și independent.
Calitatea unui sistem este conferită de către raporturile de colaborare dintre instituțiile investite cu prerogative de guvernare. Datorită rezultatelor dintre cooperarea acestor sisteme se poate evalua funcționalitatea unui sistem constituțional. Orice sistem mai are capacitatea de a se autoregla și adapta la evoluția politică a unei națiuni. Aceasta capacitate de autoreglare, respectiv autoapărare este dată de către un organism special (Consiliul Constituțional, Curtea Constituțională, Tribunalul Constițutional), practic ele având rolul major de a verifica constituționalitatea legilor.
ISTORIA, EVOLUȚIA ȘI REFORMA SISTEMELOR CONSTITUȚIONALE ALE ȚĂRILOR BALTICE
Istoria și premizele apariției sistemelor constituționale ale țărilor baltice.
Lituania. Când vorbim despre istoria de dezvoltare constituțională a Lituaniei, trebuie să luăm în considerare cel puțin două ipoteze. Ferm este că ambele reflectă același conținut, însă prima ipoteză, exprimată de juriștii lituanieni, face referire la două perioade importante de dezvoltare a Lituaniei, iar cea de a două ipoteză, face trimitere la perioadele în care au fost adoptate constituțiile Lituaniei și anume șapte etape de reformare constituțională condiționată însuși prin adoptarea noilor Constituții.
Punctul de pornire istorică comună pentru ambele ipoteze, este adoptarea primei Constituții, care aparținea la două state, Lituania și Polonia, Constituția din 1791.
Am dori să ne oprim puțin mai detaliat la această Constituție, adoptată la 3 mai 1791, care este în general cunoscută ca prima constituție națională a lumii moderne din Europa și a doua din lume după constituția Statelor Unite [11, p. 45]. Constituția din 3 mai 1791 a fost adoptată ca „Act Guvernamental” de către Seim (Parlamentul) Uniunii Polono-Lituaniene și a rămas în vigoare timp de doar un an, până la Războiul Ruso-Polon din 1792.
Constituția a introdus egalitate în drepturi politice între orășeni și nobilime și i-a pus pe țărani sub protecția guvernului, ameliorând cele mai rele abuzuri asupra iobagilor. Constituția a abolit unele instituții parlamentare dăunătoare, cum era liberum veto, care la un moment dat făcea ca Seimul să fie la mila oricărui deputat care dorea, sau care era mituit de o putere străină, să respingă legile adoptate de acesta. Constituția încerca să înlocuiască anarhia existentă și întreținută de unii dintre magnații țării cu o monarhie constituțională mai democratic [33, p. 11].
Legea constituțională („Actul Guvernamental”) a fost citit și adoptat cu o majoritate covârșitoare, spre entuziasmul mulțimilor adunate în fața castelului.
Regele Stanisław August Poniatowski a descris Constituția din 3 mai, conform unei relatări a vremii, ca fiind "bazată în principal pe cele ale Angliei și ale Statelor Unite ale Americii, dar evitând defectele și greșelile ambelor, și adaptate pe cât posibil circumstanțelor locale și particulare ale țării [26, p. 40]. Într-adevăr, constituțiile naționale poloneză și americană prezentau influențe iluministe similare, inclusiv prin principiul separării și echilibrării puterilor în stat, promovat de Montesquieu, astfel că, după cum scrie în Constituția din 3 mai (articolul V), „integritatea statelor, libertățile cetățenești și ordinea socială să rămână în echilibru” și prin parlamentul bicameral, idee susținută de același Montesquieu.
Constituția era compusă din 11 articole. Ea introducea principiul suveranității populare (aplicat nobilimii și orășenilor) și separarea puterilor în stat, în ramura legislativă (Seim bicameral), executivă („Regele în consiliul său”) și judecătorească.
Actul Guvernamental a pus țărănimea din Uniune „sub protecția legii și guvernului național [44] un prim pas spre abolirea iobăgiei și spre acordarea de drepturi acestei categorii sociale foarte mari și oprimate.
Constituția din 3 mai stipula că Seimul se întrunește în sesiuni ordinare, la fiecare doi ani și în sesiuni extraordinare, oricând, o impune o urgență națională. Camera inferioară – Camera Deputaților, era formată din deputați și plenipotențiari ai orașelor regale; Camera superioară – Camera Senatorilor era formată din senatori (voievozi, castelani, miniștri din guvern și episcopi). Numărul deputaților și senatorilor urma să fie specificat de alte legi inferioare.
Puterea executivă era în mâinile unui consiliu regal, denumit „Paznicii legilor”. Acest consiliu era prezidat de rege și format din 5 miniștri numiți de acesta: un ministru al poliției, un ministru al sigiliului (adică al afacerilor interne – sigiliul era un atribut tradițional al fostului cancelar), ministrul sigiliului afacerilor externe, ministrul belli (de război) și ministrul trezoreriei. Miniștrii erau numiți de rege dar erau responsabili în fața Seimului. În plus față de miniștri, consiliul era format și de primatul romano-catolic (președinte al Comisiei pentru Educație) și fără drept de a vorbi – prințul moștenitor, președintele Seimului și doi secretari. Actele regelui trebuiau să fie contrasemnate de ministrul respectiv. Stipularea că regele „nefăcând nimic de unul singur, nu va fi răspunzător în fața națiunii”, este similară cu principiul constituțional britanic că „regele nu poate greși” [26, p. 42]
Constituția a abolit câteva surse instituționale de slăbiciune guvernamentală și anarhie națională, inclusiv liberum veto, confederațiile, Seimurile confederate, puterea excesivă a Seimicurilor (Seimuri regionale) rezultată din faptul că instrucțiunile lor erau obligatorii pentru deputații respectivei regiuni din Seim.
Constituția a recunoscut catolicismul drept „religie dominantă”, dar a garantat toleranță și libertate tuturor religiilor.
Se puteau aduce amendamente la Constituție o dată la 25 de ani.
Constituția a rămas în vigoare doar un an înainte de a fi abolită de către armatele rusești aliate cu Confederația Targowica, în Războiul de Apărare a Constituției.
Ziua de 3 mai, începând cu anul 2007, a fost declarată sărbătoare națională în Lituania.
Acum să trecem la ipoteza descrisă de către juriștii lituanieni. Astfel, aceștea afirmă că istoria statului Lituaniei poate fi împărțită în două etape importante de dezvoltare. Astăzi, Lituania aflându-se în cea de a doua etapă de dezvoltare. Prima etapă face referire la o Lituanie istorică și anume Regatul din 1250-1263 și marele Ducat al Litunaiei din 1263-1795, care a adus și unirea între Lituania și Polonia (Pospolite) și au dus o politică comună. Constituția Pospolitului, adoptată în 1791 a fost prima lege constituțională validă atât pentru Lituania cât și Polonia.
Cea de a doua etapă a început la 16 februarie 1918, cu proclamarea Actului de independență și restaurarea statalității.
Astfel, prin voința poporului, a fost ales Parlamentul (Seimul) unde s-a decis forma de guvernământ al statului: Republica.
Ambele etape ale dezvoltării Lituaniei, ca stat independent au fost întrerupte de ocupațiile din partea țărilor vecine. La sfârșitul secolului al 18-lea, Marele Ducat al Lituaniei a fost ocupat de Imperiul Rus și Prusia, aliatul său. A doua anihilare a statalității Lituaniei a început după izbucnirea celui de al doilea război mondial, atunci când în anul 1939 Germania a ocupat regiunea Klaipeda iar la 16 iunie 1940 Uniunea Sovietică a anexat și a ocupat întreaga țară [20, p. 93]. La scurt timp, după atacul Uniunii Sovietice asupra Germaniei naziste, Lituania și-a recâștigat independența pentru o perioadă foarte scurtă (17 iulie 1941- 23 iulie 1941), însă această statalitate a fost distrusă rapid de trupele germane. Din anul 1944, după ce trupele sovietice au obținut victorie asupra armatei Germaniei, au ocupat din nou teritoriul Lituaniei. Lituania a reușit să pună capăt ocupației sovietice, numai după 50 ani, prin Legea din 11 martie 1990 prin care se proclamă renașterea statalității sale și în același timp crearea precondițiilor legale și practice pentru prăbușirea Uniunii Sovietice. După declararea independenței sale, a fost adoptată legea despre interimatul statului, în anul 1990. În anul 1992, a fost adoptată Constituția Republicii Lituaniei, care este în vigoare până astăzi.
După cum s-a menționat mai sus, în cea de a doua ipoteză ca și prima, punctul de pornire în istoria constituțională a Lituaniei poate fi numit anul 1791, luna mai, când a fost adoptată prima Constituție Europeană comună pentru Lituania și Polonia (Pospolite) și care este descrisă mai detaliat mai sus.
În istoria constituțională a Lituaniei a fost, de asemenea, o perioadă de aplicare provizorie pe teritoriul său a unei Constituții a altui stat – Constituția Republicii Sovietice Federale Socialiste Ruse. Această decizie a fost luată de primul Congres al Sovietelor din Lituania în 1919.
Formal, prima lege de bază a Lituaniei este o constituție temporară, adoptată la 02 iunie 1920 de către Adunarea Constituantă. Acest lucru a fost precedată de restaurarea statalității, în aprilie 1919, de instituire a unui guvernări temporare, condusă de președintele Republicii și Consiliul de Stat.
În august 1922, Parlamentul constituțional adoptă o nouă Constituție, proiectul fiind puternic influențat de experiența constituțională poloneză. Forma de guvernământ a statului este definit ca o republică parlamentară. Constituția a fost suspendată în decembrie 1926, după ce puterea de guvernământ este preluată de Antanas Smetona.
Întrucât Seimul (Parlamentul) a fost dizolvat, ca urmare, a fost adoptată o nouă Constituție la 25 mai 1928, ea fiind acceptată și publicată de către președintele A. Smetona. În conformitate cu Constituția a fost limitată puterea legislativă a Parlamentului și răspunderea miniștrilor în fața Seimului (Parlamentului). La fel au fost aduse modificări cu privire la vârsta cu dreptul de vot, astfel s-a mărit vârsta cu drept de vot de la 21 ani (stabilit conform Constituției din 1922) la 24 de ani. Principala modificare în această Constituție a fost introducerea unei structuri parlamentare bicamerale. Membrii Camerei a doua – Consiliul (Tariba), se numeau de către Președintele Republicii. Președintele Republicii nu era ales de către Parlament, ci de reprezentanți ai poporului, pentru o perioadă de șapte ani.
Constituția din 1928 a extins în mod semnificativ competențele președintelui și Cabinetului de miniștri. Cu toate acestea, Constituția a avut de fapt o influență redusă asupra cursului vieții publice. Toată puterea a fost concentrată în mâinile Președintelui. Pentru a rezolva problemele economice erau create organizme extra-constituționale: Curtea industrială, agricolă și muncii.
Cea de a patra Constituție a Lituaniei, a fost adoptată la 12 mai 1938 și a funcționat până în 15 iunie 1940. Era o Constituție de tip burghezo-democratică, care a devenit un simbol al statalității naționale. Anume această Constituție a fost restabilită după proclamarea independenței Lituaniei din 11 martie 1990.
Cea de a cincea Constituție a Lituaniei a a fost adoptată la 25 august 1940. Această Constituție se baza mai mult pe principiile și instituțiile din Constituția URSS din 1936. Peste 38 ani, această Constituție as fost înlocuită la 20 aprilie 1978 cu o altă Constituție, ultima din istoria Constituției Lituaniei, care se referea la modelul socialist sovietic.
Următoarea etapă a dezvoltării constituționale al statului lituanian a fost adoptarea pe o perioadă temporară a Legii fundamentale din 11 martie 1990 și actuala Constituție a Republicii Lituaniei, adoptată la 25 octombrie 1992, în urma unui referendum.
Estonia și-a proclamat independența la 24 februarie 1918, la Talin. În acel timp a fost format un guvern provizoriu, însă în noiembrie 1918, Republica Estoniei a fost ocupată de Germania, după care la 02 februarie 1920, între Rusia și Estonia a fost încheiat Tratatul de pace.
Primele alegeri în Republica Estoniei, s-au desfășurat la 5-7 aprilie 1919, în urma cărora a fost aleasă Adunarea Generală de Constituire. Principalele sarcini ale Adunării erau de a elabora și adopta Constituția Republicii Estoniei.
Astfel, conform Constituției din 1920, organul suprem al Republicii Estoniei a fost Parlamentul (Riigikogu). Parlamentul era unicameral și se constituia din 100 membri, aleși pentru un mandat de 3 ani. Membrii Parlamentului urmau să fie aleși prin vot universal, uniform, direct și secret. Constituția Estoniei reflecta principiul lui Rousseau [32, p. 27]. cu privire la suveranitatea națională și conform principiilor lui Montesquieu [31, p. 17]. de separare a puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Cu toate acestea relația dintre aceste 3 puteri a fost una dezechilibrată, deoarece, Parlamentul exercita un control total asupra executivului și puterii judecătorești, iar autoritatea executivă se subordona Parlamentului.
Acest dezechilibru în exercitarea puterilor, a avut consecințe grave pentru Estonia, manifestându-se prin instabilitate politică și schimbare fregventă a conducerii. La fel au apărut întrebări cu privire la independența puterii judecătorești, deoarece judecătorii de la Curtea Supremă erau numiți de Parlament.
În același timp, Constituția nu prevedea un rol prezidențial. O caracteristică esențială a Constituției Estoniei era și extinderea atribuțiilor date cetățenilor, care aveau dreptul la inițiativă legislativă și referendum, un exercițiu constituțional mai puțin practicat în Europa în acel timp. S-ar putea spune că este cel mai democratic element al Constituției întâlnit vreodată în lume, prin care s-au acordat drepturi exclusive poporului din întreaga lume la dreptul de inițiativă legislativă și referendum, astfel puterea legislativă fiind în dependență direct de puterea poporului. Pe de altă parte, aceasta a avut influiențe negative asupra exercitării Guvernului în mod corespunzător. În loc să își îndeplinească sarcinile puse conform Constituției și de a lua inițiative în exercitarea atribuțiilor sale, Guvernul se afla mai mult în defensivă.
Din ce în ce mai mult, această formă de democrație estoniană s-a dovedit a fi inaplicabilă și nefuncțională, iar cetățenii estonieni devenind din ce în ce mai consternați de procesul democratic. În același timp, autoritatea Parlamentului, ca putere legislativă, era în scădere rapidă.
Urmare acestor evoluții, sprijinul popular a început să crească pentru “mâna de fier” reprezentată de guvernarea executivă din ce în ce mai autoritară.
În anul 1932, s-au desfășurat două referendumuri, care au avut în discuție 2 proiecte de constituții. Unul având ca scop restrângerea puterii de reprezentare populare și creșterea puterii de guvernare și al doilea prin care se stabilea rolul șefului statului. Însă ambele proiecte au fost respinse la referendum de către cetățeni.
În anul 1933, are loc un al treilea referendum, unde se propune un proiect de constituție, de către Liga Veteranilor Războiului de Independență din Estonia. Proiectul de Constituție a fost acceptat cu majoritatea de voturi din partea cetățenilor iar la 24 ianuarie 1934 a intrat în vigoare.
Prin noua Constituție, cea de a doua Constituție a Republicii Estoniei, au fost puse bazele pentru crearea unui stat de drept autoritar. Numărul de membri ai Parlamentului a fost redus de la 100 la 50 membri, iar competențele Parlamentului au devenit mai mult formale decât reale.
A fost introdusă o nouă instituție, cea a șefului de stat, care urma să fie ales pentru un mandat de 5 ani și care avea dreptul de veto suspensiv asupra deciziilor Parlamentului. La fel șeful statului, în calitate de reprezentant al poporului, urma să controleze și puterea executivă. Aceste atribuții șefului statului, le exercita prin emiterea de decrete, iar dreptul de a modifica sau abroga decretele îi revenea Parlamentului.
La data de 12 martie 1934, șeful de atunci al statului, Konstantin Pats, a dat o lovitură de stat, fără vărsare de sânge, cu scopul de a preveni instituirea unui regim autoritar în stat din partea Ligii Veteranilor Războiului de Independență al Estoniei. Șeful statului, Pats, înțelegând că Parlamentul nu se convoacă mai mult timp, iar la conducerea statului era un singur partid, astfel punând în pericol procesul democratic, inițiază procedura de elaborare celei de a treia Constituție a Republicii Estoniei.
Cea de a treia Constituție a Republicii Estoniei a intrat în vigoare la 01 ianuarie 1938. Această Constituție a rămas în vigoare, de facto, până la 16 iunie 1940, când Uniunea Sovietică a ocupat Estonia și, de jure, până la 28 iunie 1992, atunci când a patra Constituție a Republicii Estonia a fost adoptată prin referendum [5]. În realitate, însă, Constituția din 1938 nu a redus gradul de autoritarism. Sunt chiar încorporate restricții suplimentare cu privire la procesul democratic. Modificările în Constituție au fost: Riigikogu a devenit bicameral, constând dintr-o cameră mai mică numită Consiliul de Stat, precum și o cameră superioară nou creată numită Consiliul de Stat. Numirea în Consiliul de Stat, în cele din urmă nu a avut nici o bază democratică. Consiliul de Stat era constituit din înalți oficiali, reprezentanți ai camerelor și administrației publice locale, precum și persoanele desemnate de către șeful statului, la discreția lui.
Cea mai importantă putere a Consiliului de Stat al Camerei Superioare, a fost capacitatea lui de a respinge rezoluții adoptate de Consiliul de Stat al Camerei inferioare. Puterea directă acordată anterior cetățenilor cu privire la dreptul de inițiativă publică, a fost interzisă, precum și organizarea de referendumuri, a fost lăsată la discreția șefului statului.
O diferență semnificativă între a doua și a treia Constituție, a fost introducerea noțiunii despre un stat corporativ, începând cu 1938, semnificând că pe lângă atribuțiile pe care le aveau administrațiile publice locale (de gestionare și culturale) se mai adăugau și noi atribuții: dreptul de a emite ordine obligatorii, și de a colecta impozite de la membrii lor. Pentru aceasta au fost introduse modificări cu privire la organizarea organelor locale, așa numitele camere.
La data de 16 iunie 1940, Armata Roșie a Uniunii Sovietice a invadat și ocupat Estonia.
La 21 iulie 1940, conducerea existentă a statului, a fost înlocuită cu conducerea sovietică, iar la 06 august 1940, Estonia a fost anexată de către Uniunea Sovietică. Mai târziu, din vara anului 1941 până în toamna anului 1944, Estonia a fost sub ocupație germană, iar conducerea acesteia i-a aparținut marelui Comisar Ostland. O a doua ocupație, realizată de sovietici, în urma anexării acestui stat la Uniunea Sovietică a durat până în toamna anului 1991.
La 16 noiembrie 1988, Consiliul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Estonian (RSSE), a aprobat un amendament constituțional, care a declarat primatul legislației RSSE asupra legilor Uniunii Sovietice. În martie 1990, Consiliul Suprem a mers mai departe, confirmând cursul pe care l-a luat deja și a stabilit ca obiectiv, rezilierea actului de anexare a Estoniei la Uniunea Sovietică și restabilirea statutului Estoniei ca o republică independentă. În data de 20 august 1991, profitând de ocazia oferită destrămării Uniunii Sovietice, Consiliul Suprem a adoptat o rezoluție care a declarat restabilirea independenței Estoniei, pe baza de continuitate istorică, o declarație care a primit recunoaștere internațională, imediat. De jure, Constituția din 1938 a fost restaurată, dar, de facto, regimul de stat sovietic a rămas în vigoare, chiar dacă Estonia a fost în afara jurisdicției Uniunii Sovietice. Această enigmă juridică a fost rezolvată atunci când a patra Constituție a fost aprobată prin referendum, în data de 28 iunie 1992 [5].
Constituția din anul 1992 încorporează mai multe elemente ale Constituțiilor anterioare, din 1920 și 1938. Prin Constituție, statul Estonian a fost declarat ca o entitate juridică, iar continuitatea istorică a acestuia a fost determinată ca urmare a statului până la anexarea de către Uniunea Sovietică în 1940. La fel, ca premiză de restaurare a independenței Estoniei, s-a revenit la regimul de stat care era în vigoare înainte de 1940. Însă, pornind de la diferențele semnificative existente Constituțiile anterioare, din 1920, 1934 și 1940, prin cea de a patra Constituție, s-a încercat de a găsi o cale de mijloc, evitând punctele slabe ale democrației parlamentare din 1920 și autoritarismul din 1934 și 1938.
În urma adoptării Constituției din 1992, Estonia s-a bucurat de o stabilitate politică considerabilă. A fost stabilit un echilibru rezonabil între funcțiile executive și legislative. S-a conturat o necesitate de modificare a Constituției cu privire la procedurile care trebuie urmate în alegerile prezidențiale. Majoritatea grupurilor politice optau pentru alegerea președintelui prin vot direct, universal.
La fel au apărut întrebări, cu privire la necesitatea modificării Constituției care trebuiau să țină cont de aderarea la Uniunea Europeană: dacă prevederea constituțională existentă cu privire la independența și suveranitatea Estoniei este compatibilă cu statutul de membru al Uniunii Europene, care presupune delegarea anumitor competențe constituționale instituțiilor centrale ale Uniunii Europene; dacă adoptarea monedei europene unice, euro, presupune, de asemenea, o modificare constituțională la dreptul Băncii Naționale al Estoniei cu dreptul de emisiune. O altă întrebare, ținea de clasificarea cetățenilor altor state membre ale Uniunii Europene, dacă mai sunt aceștea străini sau nu, odată cu aderarea la Uniunea Europeană.
Letonia. Ca urmare al primului război mondial, la 18 noiembrie 1918, Letonia s-a declarat ca o Republică independentă. A fost constituit Consiliul Național. Platforma politică a Consiliului Național presupunea fondarea statului Letonia pe principiul teritorial cu următoarele deziderate: o republică bazată pe principiile democrației; Letonia, stat independent și suveran, devine asociat al Organizației Națiunilor Unite.
Platforma politică a Consiliului Național, mai prevedea, deasemenea și existența unui sistem politic și economic al țării, apărarea națională, drepturile culturale și naționale, libertatea presei, dreptul la libera exprimare, dreptul la întruniri.
Platforma politică mai prevedea și despre alegerile în administrațiile publice locale, care se desfășurau după aceleași principii ca și Adunarea Constituțională.
La fel, era stabilit că Consiliul Național va fi reprezentat printr-un sistem mixt de către partide politice, minoritățile naționale și reprezentanți din regiunile administrative locale ale Letoniei.
La data de 19 august 1919, în cadrul reuniunii sale, Consiliul Național a adoptat Legea cu privire la alegerea Adunării Constituționale. Ca urmare, Adunarea Constituțională a devenit primul Parlament ales al Republicii Letoniei. Legea prevedea că reprezentanții Adunării Constituționale (Parlamentul) vor fi aleși în mod egal, direct, prin vot secret și prin sistemul proporțional. Cetățenii letoni, de ambele sexe au avut dreptul de a participa la alegeri, dacă au împlinit vârsta de 21 ani, în ziua când au fost întocmite listele electorale și cu condiția că locuiau în momentul întocmirii listelor electorale în Letonia. Alegerile parlamentare s-au desfășurat la data 17-18 aprilie 1920, iar nivelul de participare al electoratului a fost peste 80%.
Parlamentul s-a întrunit în prima ședință la data de 01 mai 1920. În desfășurarea activității sale, Parlamentul a avut de confruntat 2 probleme majore:
cu privire la elaborarea și aprobarea legii supreme a statului, Constituția;
cu privire la reforma în domeniul agrar și realizarea acesteia.
Textul proiectului Constituției a avut la bază practicile cele mai bune ai mai multor state la acel moment: Constituția Franței, Elveției, Germaniei.
La data de 15 mai 1934, ca urmare a unei lovituri de stat, funcționarea Constituției a fost suspendată. A fost instaurat un regim autoritar și s-a declarat stare de urgență în țară, astfel, activitatea politică a fost interzisă, Parlamentul a fost dizolvat, presa a fost supusă cenzurii, iar autoritățile locale, sindicatele și alte asociații au trecut sub controlul regimului autoritar instaurat.
La 17 iunie 1940 [36, p. 5], Uniunea Sovietică a ocupat Letonia și a preluat puterea, instaurând un Guvern marionetă, care a sovietizat statul Letoniei. În perioada iunie 1941 – mai 1945, Letonia a trecut sub controlul regimului nazist german, însă în această perioadă nu au fost reînnoite activitățile Parlamentului.
În perioada regimul totalitar al Uniunii Sovietice, în Letonia au dispărut și ultimele semne de democrație. Libertatea de exprimare a devenit imposibilă, a fost permisă activitatea unui singur partid, cel al partidului comunist. Toate instanțele juridice, începând cu Consiliul Suprem precum și cele teritoriale au trecut sub controlul direct al Partidului Comunist.
În 1978, prin Constituția USSR au fost fixate principiile mai mult formale ale sistemului sovietic, inclusiv și dreptul de a ieși din componența Uniunii Sovietice. Cu toate că Constituția USSR includea și un set de drepturi generale ale omului, ea avea un caracter mai mult declarativ și nerealist de realizare a principiilor sale.
La începutul anului 1980, o parte activă a poporului leton, a început o campanie de restabilire a puterii democratice folosindu-se de criza apărută în cadrul Partidului comunist la nivel mondial și ale acțiunii legitime Perestroika în USSR. Între timp, în perioada aprilie 1990 – iunie 1993, s-au depus eforturi majore de restabilire democrației și independenței statului leton prin restaurarea treptată a Constituției din 1922.
La 21 august 1991, Consiliul Suprem al Letoniei a adoptat Legea cu privire la Statutul Republicii Letone, având la bază Declarația de independență a Republicii Letoniei din 04 mai 1991. În urma rezultatelor alegerilor din 03 martie 1991 și ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice din data de 19 august 1991, Legea constituțională a declarat renașterea Constituției Republicii Letoniei din 1922. S-a stabilit că puterea de stat va fi realizată de Curtea Supremă a Republicii Letoniei până la convocarea noului Parlament.
În general, Constituția Letoniei din 1922, a rămas aproape neschimbată. Modificările cele mai esențiale au fost: introducerea unui capitol nou, capitolul 8 “Drepturile fundamentale ale omului” în anul 1998 și în anul 2003 a fost introdus articolul 68 cu privire la aderarea Republicii Letoniei la Uniunea Europeană.
Aspecte generale și comune de adoptare a Constituțiilor țărilor baltice
Cel mai relevant exemplu, care ar demonstra legătura cea mai strânsă și distinctă în ceea ce privește procesul de declarare al independenței statelor baltice față de toate celelalte state foste republici ale Uniunii Sovietice poate fi numit Lanțul Baltic [36, p. 3].
Lanțul Baltic (numit și Lanțul Libertății) a fost o demonstrație politică pașnică ce a avut loc la 23 august 1989. Aproximativ două milioane de oameni și-au dat mâinile formând un lanț uman lung de peste 600 km de-a lungul celor trei Țări Baltice – Republica Sovietică Socialistă Estonă, Republica Sovietică Socialistă Letonă și Republica Sovietică Socialistă Lituaniană, republici ale Uniunii Sovietice. El a marcat comemorarea a 50 de ani de la semnarea pactului Ribbentrop-Molotov dintre Uniunea Sovietică și Germania Nazistă. Pactul și protocolul său adițional secret au împărțit Europa de Est în sfere de influență și au dus la ocuparea Țărilor Baltice în 1940. Evenimentul a fost organizat de mișcările baltice pro-independență: Rahvarinne din Estonia, Frontul Popular din Letonia și Sajudis din Lituania. Protestul a fost gândit pentru a atrage atenția întregii lumi arătând dorința populară de independență în cele trei entități. El a ilustrat și solidaritatea între cele trei popoare. Evenimentul a dat ocazia activiștilor baltici să mediatizeze ocupația sovietică ilegală și să pună problema independenței Țărilor Baltice nu ca chestiune politică, ci ca problemă de morală. În șase luni de la protest, Lituania a devenit prima republică sovietică ce și-a declarat independența.
Uniunea Sovietică a negat existența protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, deși el a fost publicat pe scară largă de cercetătorii occidentali după ce a ieșit la iveală în timpul Proceselor de la Nurnberg [36, p. 5]. Propaganda sovietică a susținut că Țările Baltice nu au fost ocupate și că toate trei aderaseră voluntar la Uniune – că Parlamentele Populare exprimaseră dorința poporului atunci când au cerut Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste să fie admise în Uniune [14, p. 5]. Țările Baltice susțineau acum că au fost încorporate forțat și ilegal în URSS. Astfel, se putea deschide posibilitatea restaurării continuității legale a statelor independente care au existat în perioada interbelică. Ideea că toate legile sovietice sunt lipsite de putere legală în Țările Baltice ar fi însemnat că nu mai trebuie respectată Constituția Uniunii Sovietice sau alte formalități privind secesiunea.
La 17 august, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a publicat în Pravda un nou proiect de politică privind republicile unionale. Acest proiect conținea însă foarte puține idei noi. Printre puținele concesii pe care le-a făcut proiectul se numărau: propunerea ca republicile să aibă dreptul să conteste legile naționale într-un tribunal (atunci, toate Țările Baltice își modificaseră constituțiile pentru a da drept de veto Sovietului Suprem față de legile naționale) [10, p. 4] și dreptul de a-și promova limba națională la nivel de limbă oficială (în același timp, proiectul accentua rolul conducător al limbii ruse).
La 18 august, Pravda a publicat pe larg un interviu cu Alexandr Nikolaevici Iakovlev [34, p. 150-151], președintele unei comisii cu 26 de membri înființată de Congresul Deputaților Poporului pentru a investiga Pactul Ribbentrop-Molotov și protocolul său secret [51]. În interviu, Iakovlev a recunoscut că protocolul secret este autentic. El a condamnat protocolul, dar a susținut că el nu a avut impact asupra anexării Țărilor Baltice. Astfel, Moscova și-a schimbat poziția de la a susține că protocolul adițional nu există sau că ar fi un fals, dar nu a recunoscut că evenimentele din 1940 constituie ocupație. Aceasta nu a fost suficient pentru a-i mulțumi pe baltici și, la 22 august, o comisie a Sovietului Suprem al RSS Lituaniene a anunțat că ocupația din 1940 este o consecință directă a Pactului Ribbentrop-Molotov și deci este ilegală. A fost prima oară când un organism sovietic oficial a contestat legitimitatea dominației sovietice [35, p. 12].
Proteste împotriva Pactului Ribbentrop-Molotov au avut loc în anul 1987 și la Talin și Riga. În 1988, pentru prima oară, protestele au fost aprobate de autoritățile sovietice și nu s-au soldat cu arestări [22, p. 7]. Activiștii au pus la cale un protest deosebit de mare pentru comemorarea a 50 de ani de la Pactul Ribbentrop-Molotov în 1989. Un acord oficial între activiștii baltici s-a semnat la Cesis la 12 august.
Mișcările pro-independență au emis o declarație comună adresată lumii și Comunității Europene, în care au condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov, denumindu-l act criminal, și au cerut declararea pactului ca „nul și neavenit” [23, p. 3]. În declarație se afirma că chestiunea Țărilor Baltice este o „problemă a drepturilor inalienabile ale omului” și a acuzat Comunitatea Europeană de „dublu standard” și de faptul că ignoră „ultimele colonii ale epocii Hitler–Stalin”.
Lanțul a legat cele trei capitale baltice – Vilnius, Riga și Talin.
La 31 august, activiștii baltici au emis o declarație comună adresată lui Javier Perez de Cuellar, secretarul general al Națiunilor Unite. Ei au afirmat că sunt amenințați cu agresiunea și au cerut să fie trimisă o comisie internațională pentru a monitoriza situația.
Lanțul uman a ajutat la mediatizarea cauzei popoarelor baltice în toată lumea și a simbolizat solidaritatea între cele trei popoare [35, p. 157]. Redobândirea independenței urma să reprezinte o restaurare a dreptății istorice și lichidarea stalinismului. Evenimentul a fost emoționant, și a întărit hotărârea acestora de a obține independența. Protestul a subliniat că mișcările pro-independență, apărute doar cu un an în urmă, au devenit mai ferme și radicale: au trecut de la a cere mai mare autonomie față de Moscova la independență totală.
În februarie 1990, primele alegeri democratice libere pentru Sovietele Supreme au avut loc în toate cele trei Țări Baltice, iar candidații pro-independență au obtinut majoritățile. La 11 martie 1990, la șase luni de la Lanțul Baltic, Lituania a devenit prima republică sovietică ce și-a declarat independența. Independența tuturor celor trei țări a fost recunoscută de majoritatea statelor occidentale până la sfârșitul lui 1991. Protestul a fost unul dintre primele și cele mai îndelungate lanțuri umane neîntrerupte din istorie. Documentele care atestă Lanțul Baltic au fost adăugate la Registrul Memoriei Mondiale al UNESCO în 2009 ca recunoaștere a valorii lor documentare istorice.
Estonia își proclamă independența la 11 martie 1990, iar Constituția Republicii Estone a fost adoptată în urma unui referendum ținut la data de 28 iunie 1992.
La 21 august 1991, Consiliul Suprem al Letoniei a adoptat Legea cu privire la Statutul Republicii Letone, având la bază Declarația de independență a Republicii Letoniei din 04 mai 1991. Legea constituțională a declarat renașterea Constituției Republicii Letoniei din 1922.
La 11 martie 1990 Consiliul Suprem al RSS Lituaniei adoptă Declarația de restabilirea independenței statului lituan. După declararea independenței sale, în luna mai 1990 Consiliul Suprem adoptă Declarația cu privire la suveranitatea de stat a Lituaniei și legea privind interimatul statului. La 25 octombrie 1992, în urma unui referendum, a fost adoptată Constituția Republicii Lituaniei, care este în vigoare până astăzi.
2. DESCRIEREA COMPONENTELOR MAJORE SISTEMELOR CONSTITUȚIONALE ALE ȚĂRILOR BALTICE
Lituania. Seimul (Parlamentul), Instituția președintelui, Puterea executivă, Puterea judecătorească
Orice stat are în mod necesar o Constituție [12, p. 127]. Adoptarea Constituției este un mare eveniment politic, social și juridic din viața unui stat pentru că în Constituție sunt consacrate principiile fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale și juridice [1], în conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promovează și le apără [9, p. 99].
Sistemul constituțional se construiește pe principiile generale, recunoscute în toate statele cum ar fi: recunoașterea omului ca cea mai mare valoare în societate și stat și reglementarea constituțională a drepturilor fundamentale a omului, principiului de separare a puterilor, superioritatea legii ș.a [38, p. 673].
Constituția Lituaniei din 25 octombrie 1992 conține 154 articole, înserate în 14 capitole și un capitol de prevederi finale, ordinea testării problemelor fiind următoarea: statul lituanian, individul și statul, societate și stat, economia națională și munca, Seimul (Parlamentul), Președintele Republicii, guvernul Republicii, Curtea Constituțională, tribunalele, administrația și guvernarea locală, finanțele și bugetul statului, controlul de stat, politica externă și apărarea națională, amendarea Constituției [19, p. 629].
De fapt, structura Constituției este similară pentru majoritatea statelor, incluzând: preambulul, prevederi de bază, prevederi finale și amendamentele [40, p. 56].
Sistemul constituțional presupune superioritatea dreptului și legii. Aceasta înseamnă că statul, organele sale, reprezentanții instituțiilor de stat și cetățenii sunt legați de lege, indiferent de conjuctura politică, deoarece scopul dezvoltării unui sistem constituțional constă în formarea statutui de drept [39, p. 130].
Sistemul autorităților de stat al Lituaniei este determinat de Constituție prin cele trei capitole: Seimul, Președintele Republicii și Guvernul. Natura relațiilor între ele permite a determina Lituania ca Republică cu o formă mixtă de guvernare cu predominare a elementelor de parlamentarism.
Seimul (Parlamentul) Republicii Lituaniei. Parlamentul Lituaniei (Seimul) este constituit din reprezentanții poporului – 141 membri, aleși pentru o perioadă de 4 ani în alegeri generale, egale, directe și prin vot secret. Seimul se consideră ales dacă au fost aleși mai mult de 3/5 din membri.
Membru al Parlamentului poate fi cetățeanul Lituaniei, care nu este legat prin jurământ sau altă obligațiuni față de alte state, care a ajuns în ziua alegerilor la vârsta de 25 ani și care locuiește permanent în Lituania.
Termenul împuternicirilor membrilor Seimului începe în prima ședință a Seimului nou ales. Membrul Seimului primește toate drepturile din momentul când își dă jurământul. În cazul când un membru nu a dat jurământul în ordinea stabilită, își pierde dreptul de ași îndeplini mandatul printr-o Hotărâre a Seimului.
Membrul Seimului nu poate îndeplini o altă funcție în oricare întreprindere sau organizație, comercială sau altfel.
În timpul sesiunilor, un grup ce constituie nu mai puțin de 1/5 din membrii Seimului pot să depună o interpelare prim-ministrului sau unui ministru. Seimul, după dezbaterile asupra răspunsului prim-ministrului sau ministrului poate decide prin majoritatea voturilor din numărul total al membrilor acordarea votului de neîncredere prim-ministrului sau ministrului.
Membrii Seimului au imunitate, astfel nu pot fi atrași la răspundere penală, arestați sau limitați în libertate.
Conform art. 64 din Constituție, Parlamentul se întrunește în două sesiuni, de primăvară și toamnă. Sesiunea de primăvară se începe la data de 10 martie și se finisează la 30 iunie. Sesiunea de toamnă își începe lucrările la 10 septembrie și se finisează la 23 decembrie. În unele cazuri, Seimul poate decide prelungirea termenului sesiunilor.
Parlamentul nou ales, trebuie să își desfășoare prima ședință nu mai târziu de 15 zile de la alegere și este deschisă de către Președintele țării. Prima ședință este dusă de către cel mai în vârstă membru al Seimului, iar celelalte ședințe de către Președintele Seimului sau Vicepreședintele.
Seimul are următoarea structură:
Președintele;
Conducerea Seimului, unde intră Președintele Seimului, vicepreședinții și liderul opoziției;
Uniunea administratorilor, compusă din membrii conducerii Seimului și reprezentanții fracțiunilor. Fiecare fracțiune deleagă câte un reprezentant din numele a 10 membri ai fracțiunii. Sarcina de bază a acesteia este discutarea programului de lucru a sesiunilor, precum și ordinea de zi a Seimului;
Comitetele Seimului, formate din membrii Seimului cu scopul discutării proiectelor de legi și alte probleme. Comitetele se formează în prima sesiune și sunt compuse din 7-17 membri. Locurile în Comitete sunt atribuite proporțional numărului de membri ai fracțiunilor;
Comisiile Seimului, formate pe diferite domenii: etică, procedure, petiții, controlul parlamentar ș.a. [6].
Fracțiunile membrilor Seimului.
În conformitate cu art. 64 din Constituție, Seimul are următoarele atribuții [4]:
discută și aduce modificări Constituției;
adoptă legi;
adoptă hotărâri cu privire la desfășurarea referendurilor;
stabilește alegerile pentru Președintele țării;
administrează instituțiile de stat și numește conducătorii acestora;
aprobă sau nu candidatura pentru prim-ministru propusă de Președintele țării și programul guvernamental;
efectuiază controlul asupra activității guvernului și poate să acorde vot de neîncredere acestuia;
la propunerea guvernului modifică componența acestuia;
numește judecătorii Curții Constituționale, judecătorii Curții Supreme de Justiție și președinții acestora;
numește și eliberează Controlorul de stat, președintele Băncii Naționale a Lituaniei;
stabilește alegerile consiliilor municipale;
formează Comisia Electorală Centrală și modifică componența ei;
aprobă bugetul de stat și asigură controlul asupra executării lui;
stabilește taxele de stat și alte taxe obligatorii;
ratifică tratatele internaționale și soluționează alte probleme din politica externă;
stabilește delimitarea administrativă a statului;
stabilește decorațiile de stat;
emite actele cu privire la amnistie;
impune starea de război și de urgență, declară mobilizarea națională și ia decizii asupra folosirii forțelor armate.
Dreptul la inițiativă legislativă aparține membrilor Seimului, Președintelui țării și Guvernului [4].
Seimul adoptă legile cu majoritatea voturilor celor prezenți. Legile constituționale se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor Seimului, dar modificările la ele se adoptă cu cel puțin 3/5 din numărul total al membrilor Seimului.
Legile adoptate de Seim intră în vigoare din momentul semnării lor de către Președintele țării, dacă prin lege nu este stabilit un alt termen.
Președintele țării, nu mai târziu de 10 zile din momentul primirii legii, ori o semnează, ori o întoarce înapoi, motivată pentru dezbaterea ei repetată.
Dacă Președintele țării, nu semnează sau nu întoarce actul normativ în termenii stabiliți, legea va intra în vigoare din momentul semnării ei de către Președintele Seimului.
O lege sau un alt act, adoptat prin referendum, urmează să fie semnat de către Președintele țării nu mai târziu de 5 zile.
Dacă Președintele țării, nu semnează sau nu întoarce actul normativ în termenii stabiliți, legea va intra în vigoare din momentul semnării ei de către Președintele Seimului.
Petițiile depuse de cetățeni împotriva actelor de abuz și birocratism din partea funcționarilor publici (cu excepția judecătorilor) sunt soluționate de Controlorii Seimului.
Președintele țării, președintele și judecătorii Curții Constituționale, președintele și judecătorii Curții Supreme de Justiție, președintele și judecătorii Curții de Apel, membrii Seimului, pentru încălcarea gravă a Constituției, pentru încălcarea jurământului sau pentru săvârșirea unei crime, cu majoritatea de 3/5 din membrii Seimului, pot fi recuzați din funcțiile ocupate sau lipsiți de mandatul de membru al Seimului. Aceasta se efectuiază prin punerea sub acuzare, procedură stabilită prin Statutul Seimului.
Instituția Președintelui. Președintele Republicii Lituania este șeful statului. El reprezintă statul lituanian și îndeplinește atribuțiile date prin Constituția Republicii Lituania din 25 octombrie 1992, Legea cu privire la președintele Republicii nr. I-56 din 26 ianuarie 1993 și Legea cu privire la alegerea președintelui Republicii nr. I-28 din 22 decembrie 1992.
Conform art. 78 al Constituției, președinte poate fi ales, orice cetățean al Lituaniei prin naștere, care a locuit nu mai puțin de ultimii trei ani, dacă până în ziua alegerilor nu va avea mai puțin de 40 ani [7]. Președintele se alege pe un termen de 5 ani prin alegeri generale, egale și directe prin vot secret. Una și aceeași persoană poate fi aleasă în calitate de președinte nu mai mult de 2 mandate [4].
Candidatul la președinte se înregistrează dacă acumulează nu mai puțin de 20 mii semnături de la alegători.
Candidatul care a acumulat mai mult de jumătate din voturi dacă au participat mai mult din jumatate de alegători sau a acumulat mai mult de 1/3 din voturi dacă au participat mai puțin de jumătate de alegători este declarat învingător. Dacă în primul tur nici un candidat nu a acumulat numărul necesar de voturi, atunci peste două săptămâni se va desfășura al doilea tur de scrutin între primii 2 candidați care au acumulat cele mai multe voturi și învingător se declară candidatul care a acumulat cel mai mare număr de voturi.
Persoana aleasă în calitate de președinte al statului, trebuie să-și stopeze orice activitate politică în oricare partid încă de la începerea campaniei pentru alegeri.
Mai jos vom arăta evoluția tuturor președinților Republicii Lituaniei.
Astfel, la 16 februarie 1918, Consiliul Lituaniei a declarat independența Lituaniei. Mai târziu, Consiliul Lituaniei și-a schimbat numele și a devenit cunoscut sub numele de Consiliul de Stat și la sfârșitul anului 1918 a început să gestioneze reindependența Lituaniei. Apoi tânăra țară a suferit un șoc sever. După ocuparea Vilniusului de către bolșevici în ianuarie 1919, capitala a fost mutată în Kaunas. Deja în capitala provizorie la 04 aprilie 1919, Consiliul de Stat a stabilit instituția Președinției și a fost ales primul președinte Antanas Smetona.
La 15 mai 1920, Parlamentul constituțional (Seim) a proclamat Republica Democratică Lituania. La 10 iunie 1920 a fost adoptată o constituție interimară, care consacra că Președintele Republicii este ales de către Parlament. Până la alegerea președintelui, atribuțiile sale au fost îndeplinite de Aleksandras Stulginskis, președintele Seimului.
La 13 noiembrie 1922, Aleksandras Stulginskis a fost ales Președinte al Lituaniei.
În 1923, în timpul alegerilor, șeful statului a fost reales A. Stulginskis.
La 07 iunie 1926 Seimas a ales în calitate de Președinte, Kazys Grinius. La scurt timp după aceea, la 19 decembrie 1926, Antanas Smetona a doua oară a fost ales Președinte al Republicii Lituaniei.
În Lituania a fost stabilit un regim autoritar. A. Smetona, care i s-a acordat titlul de lider al națiunii, a fost la putere timp de 14 ani.
În 1940, după ocuparea Lituaniei de către Uniunea Sovietic, instituția președinției a fost abolită.
După recâștigarea independenței, la 25 octombrie 1992, concomitent cu primul tur al alegerilor pentru Seim al Republicii Lituania a fost desfășurat și un referendum constituțional. Constituția a fost adoptată, în conformitate cu care președintele Parlamentului, a fost restaurat în calitate de șef al statului.
După ce a câștigat liderul Partidului Democrat al Muncii Algirdas Brazauskas a fost ales președinte al Seimului, și în aceeași zi, pe baza articolului 89 din Constituția Republicii Lituania, a procedat la interimatul – înainte de alegerile prezidențiale – funcției de Președinte al Republicii Lituania [50].
La 25 ianuarie 1993 în Lituania a început pentru prima dată din istoria sa, campania electorală prezidențială a țării, care a durat până la 14 februarie. În această zi a venit la urne pentru a vota 2 019015 de cetățeni, 1 212075 sau 60.03%, care au votat pentru Algirdas Brazauskas.
La sfârșitul mandatului de cinci ani A. Brazauskas a spus că nu va candida pentru un al doilea mandat. La 05 ianuarie 1998 în alegerile generale a fost ales al cincilea președinte al Republicii Lituania, Valdas Adamkus. Sarcinile a început să le îndeplinească la 26 februarie 1998.
În 2002, Valdas Adamkus și-a depus candidatura sa la președinție pentru un al doilea mandat, dar în al doilea tur a pierdut în fața lui Rolandas Paksas. Ceremonia de inaugurare a Președintelui Republicii, a avut loc la 26 februarie 2003.
În 2004, Seimul l-a demis din funcția de Președinte pe Rolandas Paksas, pentru încălcarea jurământului. Până la alegerea unui nou președinte au fost realizate temporar atribuțiile președintelui de către Arturas Paulauskas, Președintele Seimului.
La 27 iunie 2004, Valdas Adamkus a fost ales a doua oară președinte al Republicii pentru o perioadă de cinci ani.
La 17 mai 2009, Dalia Grybauskaite, a primit un sprijin covârșitor a populației din Lituania, și din primul tur de scrutin, a fost aleasă președinte al Republicii Lituania.
Atribuțiile președintelui. În conformitate cu art. 84 al Constituției Lituaniei [4], Președintele are cele mai mari puteri în domeniul politicii externe:
rezolvă cele mai importante probleme de politică externă și, împreună cu Guvernul desfășoară politica externă.
semnează tratate internaționale și le prezintă Parlamentului pentru ratificare.
la propunerea Guvernului numește și recheamă reprezentanții diplomatici ai Republicii Lituania din țările străine și organizațiile internaționale.
acceptă prerogativele și scrisorile de rechemare a reprezentanților diplomatici;
atribuie cele mai înalte grade diplomatice și titlurile speciale.
În domeniul politicii interne, Președintele îndeplinește funcții importante cum ar fi:
Președintele Republicii este comandantul suprem al forțelor armate al statului.
Președintele administrează Consiliului de Apărare a Țării.
atribuie grad militar superior.
cu aprobarea Seimului numește și eliberează comandantul și șeful securității.
are dreptul de inițiativă legislativă în Parlament, precum și dreptul de veto asupra legilor adoptate de Seim.
cu aprobarea Seimului, numește și revocă prim-ministrul, îl însărcinează cu formarea guvernului și aprobă componența acestuia.
are dreptul de a face apel la Curtea Constituțională.
în cazurile prevăzute de Constituție, are dreptul de a dizolva Parlamentul.
Președintele este un garant al eficacității sistemului judiciar:
prezintă în fața Seimului candidaturile pentru judecătorii Curții Supreme de Justiție și candidatul președintelui Curții Supreme.
numește judecătorii Curții de Apel și președintele Curții de Apel.
numește judecătorii și președinții instanțelor regionale.
prezintă Parlamentului candidaturile celor trei judecători ai Curții Constituționale și președintele Curții Constituționale.
Președintele are dreptul de a acorda cetățenia Republicii Lituania și de a acorda deținuților grațiere, precum și să atribuie decorațiuni de stat.
Puterea executivă. Conform art. 91 al Constituției [4], Guvernul Republicii Lituaniei este constituit din prim-ministru și miniștri. Prim-ministrul, cu aprobarea Seimului se numește și se eliberează de către Președintele țării. Miniștrii, la fel, la propunerea prim-ministrului sunt numiți de Președintele țării. În termen de 15 zile de la numirea sa, prezintă Seimului, guvernul și programul guvernamental. Guvernul este împuternicit de ași îndeplini atribuțiile dacă programul său guvernamental este votat de majoritatea membrilor prezenți ai Seimului.
Guvernul are următoarele atribuții:
administrează afacerile regiunilor, protejează integritatea teritorială a țării, garantează securitatea de stat și ordinea publică;
execută legile și hotărârile Seimului și decretele Președintelui țării;
coordonează activitatea ministerelor și altor instituții guvernamentale;
pregătește proiectul bugetului de stat și îl prezintă Seimului; execută bugetul de stat și prezintă Seimului un raport privind executarea bugetului;
prezintă proiecte de legi în Seim;
stabilește legături diplomatice și ține legătura cu alte state și organizații internaționale;
îndeplinește alte atribuții.
Guvernul ia decizii cu majoritatea voturilor membrilor guvernului. La ședințele guvernului poate participa Controlorul de stat.
Hotărârile de guvern se semnează de prim-ministru și ministru din domeniul respectiv.
Guvernul poartă răspundere solidară în fața Seimului pentru activitatea guvernului. Miniștrii, răspund pentru activitatea ministerială în fața prim-ministrului, Seimului și Președintelui țării.
Prim-ministrul și Miniștrii nu pot ocupa sau îndeplini alte funcții de stat, în comerț sau instituții private și să primească alte remunerații, cu excepția celei de ministru sau pentru activitatea creativă.
Prim-ministrul și miniștrii nu pot fi atrași la răspundere penală, arestați sau limitați în drepturi fără acordul preliminar al Seimului, iar în timpul între sesiuni, fără acordul Președintelui țării.
În cazul când se modifică mai mult din jumătate din componența guvernului, este necesar obținerea împuternicirii din partea Seimului, altfel își dă demisia.
Guvernul își dă demisia în următoarele cazuri:
dacă Seimul nu aprobă de două ori consecutive programul guvernamental;
dacă Seimul, cu majoritatea voturilor secrete a membrilor săi, a dat vot de neîncredere guvernului sau prim-ministrului;
demisia sau moartea prim-ministrului;
după alegerea noului Seim, când se formează un nou guvern;
Ministrul este obligat să își dea demisia în cazul când a primit vot de neîncredere din partea majorității membrilor Seimului.
Demisia Guvernului sau ministrului se face în fața Președintelui țării [4].
Puterea judecătorească. Justiția în Lituania este înfăptuită de judecători. Un judecător nu poate să se conducă de o lege dacă această nu corespunde Constituției. În cazul când un judecător presupune că un act normativ sau o lege, care trebuie să fie utilizată într-un anumit proces, nu corepunde Constituției, judecătorul stopează acel proces de judecată și se adresează Curții Constituționale cu privire la neconcordanța actului legislativ și Constituției.
Sistemul judecătoresc al Lituaniei este reprezentat de Curtea Supremă de Justiție, Curtea de Apel și instanțele regionale.
Pentru soluționarea problemelor administrative, ale muncii, familiale și alte categorii se instituie judecătorii specializate.
Instituirea, procedura și competențele instanțelor judecătorești sunt stabilite prin Legea cu privire la judecătorii.
Judecători pot fi doar cetățenii lituanieni.
Judecătorii și președintele Curții Supreme de Justiție se numesc și se eliberează de Președintele Republicii cu acordul Seimului.
Judecătorii la celelalte instanțe se numesc și se eliberează de Președintele țării.
Judecătorii nu pot fi arestați, atrași la răspundere penală sau limitat printr-o altă măsură fără acordul Seimului, iar în perioadele dintre sesiuni, fără acordul Președintelui țării.
Un judecător poate fi eliberat din funcție în următoarele cazuri:
din propria inițiativă;
atunci când ajunge la vârsta de pensionare;
din motive de sănătate;
pe motiv de alegere într-o altă funcție cu acordul lui;
în caz de săvârșire a unei fapte care pericletează numele de judecător;
în caz de intrare în vigoare a unei hotărâri de judecată.
Președintele și judecătorii Curții Supreme de Justiție, președintele și judecătorii Curții de Apel, pentru încălcarea Constituției sau a jurământului depus, sau în caz când se depistează fapte de săvârșire a unei crime, ei pot fi înlăturați din funcție de judecător prin decizia Parlamentului [4].
Estonia. Riigikogu (Parlamentul), Președintele Republicii, Guvernul, Puterea judecătorească
Constituția estoniană a fost adoptată la 10 aprilie 1992 de Adunarea Constituantă, iar la 28 iunie 1992, 91% dintre cetățenii prezenți la referendum au aprobat textul acesteia. La 3 iulie 1992, Constituția a fost promulgată de către Consiliul Suprem al Estoniei și a intrat în vigoare.
Constituția Estoniei cuprinde un preambul și 15 capitole, însumând 168 articole [30, p. 123].
Diviziunea Constituției Republicii Estonia este următoarea: prevederi generale, drepturile și libertățile fundamentale, poporul, Adunarea de stat (Riigikogu), Președintele Republicii, Guvernul Republicii, legislația, bugetul și finanțele statului, relațiile externe și comerțul internațional, apărarea națională, Curtea de Conturi, Cancelarul judiciar, justiția, administrația locală, amendamentele la Constituție.
Potrivit prevederilor Constituției Estoniei, poporul își exercită puterea supremă pe calea alegerii de către cetățeni a Adunării Legislative (Riigikogu) și prin participarea la referendum.
E de menționat că odată cu Constituția Republicii Estone, la 28 iunie 1992, prin referendum, a fost adoptată și Legea cu privire la aplicarea Constituției Republicii Estone. Aceasta prevede că toate actele juridice anterioare Constituției rămân în vigoare, cu condiția de a nu fi în contradicție cu ea. Totodată în lege sunt cuprinse o serie de prevederi în legătură cu alegerile legislative și alegerea Președintelui Republicii [19, p. 617-618].
Riigikogu (Parlamentul). Conform art. 60 al Constituției Estoniei, Riigikogu (Parlamentul) se compune din 101 membri, aleși în cadrul unor alegeri libere, pe termen de 4 ani, prin vot secret, pe baza principiului proporționalității.
Pot candida în Parlament, fiecare cetățean care a împlinit 21 ani și are dreptul de vot.
Alegerile pentru Legislativ se petrec în prima duminică din martie în al patrulea an după alegerile anterioare. Procedura alegerilor în Riigikogu se stabilesc în baza Legii cu privire la alegeri a Adunării de Stat.
Împuternicirile membrilor Parlamentului încep din ziua declarării rezultatelor alegerilor [6]. În aceeași zi își finisează mandatul membrii din Parlamentul anterior. Înainte de îndeplinirea atribuțiilor, toți membrii Parlamentului vor depune jurământul.
Membrul Parlamentului nu are dreptul să îndeplinească concomitent o altă funcție de stat. Împuternicirile sale pot fi suspendate în caz când este numit membru al Guvernului. În acest caz în locul său vine membrul de rezervă, iar odată cu încetarea funcției în cadrul Guvernului, membrul care a fost suspendat își recapătă dreptul său în calitate de membru al Parlamentului iar cel de rezervă își încheie atribuțiile sale.
Parlamentul are următoarele atribuții:
adoptă legi și hotărîri;
decide asupra desfășurării referendumului;
alege Președintele Republicii în conformitate cu art. 79 din Constituție;
ratifică acordurile internaționale;
acordă candidatului la prim-ministru împuternicirile pentru formarea Guvernului;
adoptă bugetul de stat și aprobă raportul asupra executării lui;
la propunerea Președintelui țării, numește președintele Judecătoriei de Stat, președintele Băncii Estoniei, controlorului de stat, cancelarul justiției, comandantul suprem al forțelor armate;
la propunerea președintelui Judecătoriei de Stat, numește membrii acestuia;
numește membrii Consiliului Băncii Estoniei;
la propunerea guvernului, decide asupra împrumuturilor de stat sau alte obligații imobiliare;
face declarații în fața poporului și alte state;
stabilește decorațiile de stat, gradele militare și diplomatice;
decide asupra acordării votului de neîncredere guvernului, prim-ministrului și miniștrilor;
declară stare de urgență în stat;
la propunerea Președintelui țării, declară stare militară, mobilizare națională și demobilizare națională;
decide asupra altor problem, ce nu țin de competența Președintelui, guvernului și alte instituții de stat [5].
Procesul legislativ în cadrul Parlamentului estonian cuprinde următoarele etape:
inițiativa legislativă;
dezbaterea proiectului de lege;
adoptarea actului normativ.
Inițiativa. În conformitate cu articolul 103 din Constituție, Guvernul Republicii, parlamentarii, grupurile parlamentare, comisiile parlamentare și Președintele Republicii au dreptul de inițiativă legislativă. Cu toate acestea, Președintele poate iniția numai propuneri de modificare a Constituției. Propunerile legislative trebuie să îndeplinească normele tehnice adoptate de Consiliul Parlamentului și normele legislative și tehnice adoptate de Guvernul Republicii. Consiliul Parlamentului trimite propunerile legislative către comisiile parlamentare permanente responsabile de proiect [45].
Dezbaterea proiectelor de lege. Proiectele de lege sunt pregătite pentru sesiunea plenară a Parlamentului de o comisie parlamentară permanentă (Comisia pentru afaceri juridice, Comisia constituțională, Comisia pentru afaceri economice etc.). La propunerea președintelui comisiei responsabile, proiectul de lege este adăugat pe ordinea de zi a sesiunii plenare a Parlamentului.
În conformitate cu Legea privind regulamentul intern și normele de procedură ale Parlamentului, prima lectură a proiectului de lege trebuie să aibă loc în termen de șapte săptămâni de lucru plenare ale Parlamentului de la acceptarea acestuia. Proiectele de lege sunt dezbătute în ședința plenară a Parlamentului pe baza a trei lecturi; în prima lectură, se dezbat principiile generale care stau la baza proiectului de lege. Dacă nu există propuneri de respingere a proiectului de lege din partea comisiei responsabile sau a unui grup parlamentar pe parcursul discuțiilor, prima lectură se încheie fără vot. După prima lectură, membrii Parlamentului, comisiile și grupurile parlamentare au la dispoziție 10 zile lucrătoare pentru a introduce amendamente. La propunerea comisiei responsabile, Președintele Parlamentului poate stabili un alt termen pentru depunerea amendamentelor.
Comisia responsabilă analizează toate amendamentele propuse și decide dacă va ține sau nu seama de ele la elaborarea noului text al proiectului de lege. Aceasta elaborează o nouă versiune a proiectului de lege pentru a doua lectură, incluzând toate amendamentele acceptate și eventualele amendamente pe care le aduce comisia însăși. Comisia responsabilă întocmește o expunere de motive pentru cea de-a doua lectură, care include informații legate de prelucrarea proiectului de lege, cum ar fi motivele pentru acceptarea sau respingerea amendamentelor propuse și opinia persoanei care a inițiat sau a înaintat proiectul de lege, a experților implicați în proces sau a altor persoane.
Propunerea legislativă este pusă pe ordinea de zi pentru cea de-a doua lectură la propunerea comisiei responsabile. La sugestia Consiliului Parlamentului, a comisiei responsabile sau a persoanei care a inițiat proiectul de lege, Parlamentul suspendă cea de-a doua lectură a proiectului de lege fără vot. Dacă un grup parlamentar propune suspendarea lecturii, această propunere este supusă la vot. În cazul în care cea de-a doua lectură a proiectului de lege este suspendată, se pot depune încă amendamente. În cazul în care aceasta nu este suspendată, este considerată încheiată și proiectul de lege este trimis pentru a treia lectură.
Un proiect de decizie al Parlamentului poate fi supus la vot după încheierea celei de-a doua lecturi.
Comisia responsabilă elaborează textul final al proiectului de lege pentru cea de-a treia lectură, aducând îmbunătățiri lingvistice și tehnice după încheierea celei de-a doua lecturi. Comisia responsabilă poate întocmi o expunere de motive pentru cea de-a treia lectură, cuprinzând o prezentare generală a modificărilor aduse după încheierea celei de-a doua lectură. La a treia lectură a proiectului de lege, se deschid dezbaterile, în cadrul cărora iau cuvântul reprezentanți ai diverselor grupuri parlamentare. În cea de-a treia lectură, proiectul de lege este supus la votul final.
Adoptarea. Legile și hotărârile Parlamentului sunt adoptate prin vot public în forul legislativ. Proiectele de lege sunt supuse votului final în cadrul celei de-a treia lecturi. Numărul de parlamentari care trebuie să voteze în favoarea adoptării unei legi este stabilit în articolele 73 și 104 din Constituție, în funcție de tipul de act normativ în cauză:
– pentru legile constituționale, mai precis legile pentru adoptarea cărora este necesară majoritatea absolută a membrilor Parlamentului, majoritatea simplă a celor 101 membri ai Parlamentului trebuie să voteze în favoarea adoptării legii;
– pentru legile care necesită o majoritate simplă, majoritatea membrilor prezenți ai Parlamentului trebuie să voteze în favoarea adoptării.
După adoptarea unei legi sau a unei hotărâri de către Parlament, acestea sunt semnate de către președintele Parlamentului sau, în absența acestuia, de către vicepreședintele care a condus ședința, în termen de maxim cinci zile lucrătoare de la adoptarea lor [45].
Promulgare. După adoptarea și semnarea unei legi, aceasta este trimisă Președintelui Republicii spre promulgare. Președintele Republicii poate să refuze promulgarea unei legi adoptate de Parlament și, în termen de 14 zile de la primirea acesteia, să retrimită Parlamentului legea în cauză, împreună cu o rezoluție motivată, pentru o nouă dezbatere și decizie. Dacă un act care a fost returnat de către Președintele Republicii este adoptat din nou de Parlament într-o formă nemodificată, Președintele Republicii fie promulgă actul normativ respectiv, fie propune Curții Supreme să îl declare neconstituțional. În cazul în care Curtea Supremă declară că actul respectă prevederile constituționale, Președintele Republicii este obligat să îl promulge.
Legea intră în vigoare după zece zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial, cu excepția cazului în care legea respectivă prevede o altă dată de intrare în vigoare.
Președintele Republicii. Președintele Republicii este ales de Parlament la propunerea a cel puțin 1/5 din membrii Parlamentului. Candidatul trebuie să fie cetățean estonian și să aibă nu mai puțin de 40 ani. Alegerea Președintelui se va face de către un colegiu electoral, compus din membrii Riigikogu și reprezentanții autorităților locale. Președintele este ales pe un termen de 5 ani, pentru maxim două mandate. Se consideră ales, candidatul care a obținut mai mult de 2/3 din voturile membrilor Parlamentului. Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul necesar, în următoarea zi se va desfășura al doilea tur de scrutin. Dacă nici în al doilea tur niciun candidat nu au acumulat majoritatea voturilor membrilor Parlamentului, se va petrece al treilea tur de scrutin. Dacă nici în al treilea tur niciun candidat nu a acumulat majoritatea voturilor membrilor, atunci în termen de o lună, colegiul electoral va desfășura un nou scrutin. Parlamentul propune colegiului electoral 2 candidaturi pentru funcția de președinte care au acumulat cele mai multe voturi [5]. Colegiul electoral alege Președintele Republicii cu majoritatea voturilot membrilor colegiului electoral. Dacă în primul tur niciun candidat nu a acumulat majoritatea voturilor, în aceeași zi se desfășoară al doilea scrutin, între primii doi candidați care au acumulat cele mai multe voturi și se alege acela care a acumulat cele mai multe voturi.
Procedura detaliată a alegerii Președintelui țării este stabilită prin Legea cu privire la alegerea președintelui Republicii Estone.
În conformitate cu articolul 109 din Constituție, în cazul în care Parlamentul nu poate fi convocat, Președintele Republicii are dreptul, în situații urgente de interes național, să emită decrete cu putere de lege. Astfel de decrete trebuie să fie contrasemnate de către Președintele Parlamentului și de către prim-ministru. În conformitate cu Constituția, Președintele poate emite:
– decrete speciale în situații urgente de interes național și când este imposibilă convocarea Parlamentului;
– decrete de urgență în situații urgente de interes național, când Guvernul a declarat starea de urgență și este imposibilă convocarea Parlamentului sau nu este timp pentru convocarea acestuia.
Un decret emis de Președintele Republicii intră în vigoare în a douăzecea zi de după publicarea în Monitorul Oficial, cu excepția cazului în care în decret se prevede o altă dată de intrare în vigoare.
După convocarea Parlamentului, Președintele Republicii prezintă decretele în fața Parlamentului, care votează fără întârziere o lege de aprobare sau de abrogare a acestora. În conformitate cu articolul 110 din Constituție, Președintele Republicii nu poate utiliza un decret pentru a adopta, a modifica sau a abroga Constituția, actele normative menționate la articolul 104 din Constituție, actele normative prin care se stabilește nivelul impozitelor naționale sau bugetul de stat.
Printre atribuțiile Președintelui sunt:
reprezentarea țării în relațiile internaționale;
la propunerea guvernului numește și recheamă reprezentanții diplomatic;
numește alegerile parlamentare;
deschide prima ședință a noului Parlament ales;
propune președintelui Parlamentului privind desfășurarea ședinței extraordinare a sesiunii Parlamentului;
publică legile adoptate de Parlament;
deschide procesul de amendare a Constituției;
numește candidatul pentru prim-ministru;
numește și eliberează membrii guvernului;
propune Parlamentului candidatul președintelui Curții Supreme de Justiție, candidatul Băncii Centrale a Estoniei; controlorului de stat, cancelarului justiției și comandantului suprem al forțelor armate;
la propunerea Consiliului Băncii centrale a Estoniei numește președintele Băncii;
la propunerea Curții Supreme de Justiție numește judecătorii acesteia;
la propunerea guvernului și comandantului forțelor armate numește membrii conducerii forțelor armate;
conduce apărarea de stat a Estoniei;
propune Parlamentului declararea stării de urgență în stat, mobilizare și demobilizare națională și stare excepțională;
în cazul agresiunii îndreptată împotriva Estoniei, declară stare militară în stat, mobilizare națională și numește conducătorul forțelor armate;
amnistiază condamnații la cererea lor;
inițiază procedura de atragere la răspundere penală a cancelarului justiției.
Guvernul. Guvernul este titularul puterii executive și este compus din prim-ministru și miniștri [40, p. 47].
Președintele Republicii, în termen de 14 zile după demisia guvernului, numește candidatul la prim-ministru, care are obligația de a forma noul guvern. Candidatul la prim-miistru, în termen de 14 zile, prezintă un raport Parlamentului despre principiile de formare a noului guvern, după care Parlamentul, cu votul majorității decide asupra împuternicirii candidatului la funcția de prim-ministru de formarea guvernului. Candidatul la prim-ministru, în termen de 7 zile prezintă componența guvernului Președintelui Republicii, care în termen de 3 zile numește întreg guvernul.
În cazurile în care candidatul pentru postul de prim-ministru propus de șeful statului nu obține un vot afirmativ, Președintele Republicii va avea dreptul să prezinte un alt candidat, iar dacă nu poate sau nu face acest lucru în termen de șapte zile, dreptul de a prezenta un candidat pentru postul de prim-ministru revine Parlamentului, care va desemna un candidat, care la rândul său, va prezenta propunerea Guvernului Republicii. Schimbările în componența Guvernului se fac însă de Președintele Republicii, la propunerea primului-ministru.
Conform art. 87 al Constituției al Estoniei [5] guvernul are următoarele atribuții:
desfășoară politica internă și externă a statului;
conduce și coordonează activitatea întreprinderilor de stat;
organizează executarea legilor, hotărârilor Parlamentului și actelor Președintelui Republicii;
propune Parlamentului proiectele de legi, precum și acordurile cu alte state pentru ratificarea lor;
elaborează proiectul bugetului de stat și îl prezintă Parlamentului, organizează executarea lui și prezintă raportul pentru executarea bugetului de stat;
în scopul executării legilor, emite hotărâri și decizii;
duce tratative cu alte state;
declară stare excepțională în caz de calamități naturale, în scopul prevenirii răspândirii bolilor infecțioase;
îndeplinește alte obligațiuni conform Constituției și altor legi.
Vot de neîncredere poate fi acordat Guvernului, prim-ministrului sau miniștrilor prin majoritatea voturilor membrilor Parlamentului, nu mai devreme decât a treia zi după inițierea procedurei. Pe una și aceeași întrebare, votul de neîncredere poate fi acordat după expirarea termenului de 3 luni de la ultimul vot de neîncredere.
Un membru al Guvernului poate fi atras la răspundere penală doar la cererea cancelarului justiției, cu acordul majorității membrilor Parlamentului.
O instituție specifică Constituției Republicii Estonia o constituie Cancelarul pentru problemele judiciare, care este un demnitar independent, având competența de a examina dacă actele adoptate de puterea legiuitoare, cea executivă sau de autoritățile locale sunt în concordanță cu prevederile Constituției și ale legilor. El este numit de Parlament, la propunerea Președintelui Republicii. El are dreptul să analizeze propuneri de modificări ale legilor și poate propune inițierea unor procese împotriva Președintelui, membrilor Parlamentului, membrilor Guvernului sau altor demnitari.
Cancelarul pentru problemele judiciare are dreptul de a participa la ședințele Parlamentului și ale Guvernului, fără a avea însă dreptul să ia cuvântul. În cazul constatării unor contradicții între Constituție și un anumit act adoptat de organele legislative sau executive, Cancelarul pentru probleme judiciare va trimite organelor respective actul în cauză, pentru ca ele să se conformeze Constituției. La fel se poate de adresat Curții Naționale (Curții Constituționale) cerând anularea actului.
Puterea judecătorească. Conform Constituției Estoniei, justiția este administrată exclusiv de către organele judecătorești, care își desfășoară activitățile în mod independent. Sistemul judiciar eston are compentență exclusivă pentru înfăptuirea justiției [47]. În îndeplinirea atribuțiilor lor, instanțele sunt independente față de puterea executivă și de cea legislativă.
Sistemul judecătoresc este compus din:
Judecătorii teritoriale, orășenești și administrative sunt instanțe de prim grad de jurisdicție;
Judecătorii regionale (districtuale) sunt instanțe de apel de al doilea grad de jurisdicție;
Curtea Supremă este instanța supremă de recurs (casație).
În unele cazuri pot fi constituite instanțe specializate în anumite domenii.
Nu există Curte Constituțională distinct în sistemul judiciar eston. Atribuțiile instanței cu cel mai înalt grad de jurisdicție și cele ale Curții Constituționale sunt îndeplinite de Curtea Supremă.
Judecătorii sunt numiți pe viață. Un judecător poate fi înlăturat de la funcția sa doar prin decizia de judecată.
Judecătoriile județene, orășenești și administrative sunt judecătorii de prima instanță. Judecătoriile regionale sunt judecătorii de a doua instanță și judecă în apel deciziile judecătoriilor de prima instanță.
Curtea Supremă de Justiție este instanța supremă și judecă procesele în recurs. În același timp, Curtea Supremă de Justiție îndeplinește și atribuțiile de Curte Constituțională.
Președintele Curții Supreme de Justiție este numit de Parlament la propunerea Președintelui țării. Membrii Curții Supreme de Justiție sunt numiți de Parlament la propunerea președintelui Curții Supreme de Justiție.
Judecătorii sunt numiți de Președintele țării la propunerea Curții Supreme de Justiție.
În timpul îndeplinirii fucției de judecător, el poate fi atras la răspundere penală doar la cererea Curții Supreme de Justiție cu acordul Președintelui țării.
Președintele și membrii Curții Supreme de Justiție pot fi atrași la răspundere penală la cererea cancelarului justiției cu acordul majorității membrilor Parlamentului.
Letonia. Seimul (Parlamentul), Instituția președintelui, Executivul, Sistemul judecătoresc
În ceea ce privește dezvoltarea constituțională a Republicii Letonia, am observsat deja că în această țară a fost repusă în vigoare Constituția din 1922, cu votul a 98 de deputați din 100 și două abțineri. În acest sens, Declarația Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Letone cu privire la reînoirea independenței republicii, din 04 mai 1990 face referire la restabilirea autorității Constituției pe întreg teritoriu al Letoniei.
Constituția din 1922 a fost adoptată de o Adunare Constituantă la 15 februarie 1922, intrând în vigoare la 7 noiembrie în același an. Constituția conține 88 articole. Prin Constituție este proclamată suveranitatea republicii, care este un stat independent și democratic.
Seimul (Parlamentul). Conform art. 5 al Constituției Letoniei, Parlamentul (Seimul) se compune din 100 de reprezentanți ai poporului [4], aleși pe baza reprezentării proporționale, în cadrul unor circumscripții electorale.
Dreptul de a alege, au cetățenii care au împlinit în ziua alegerilor vârsta de 18 ani, iar dreptul de a fi ales în Seim, aparține cetățenilor care, în ziua alegerilor au împlinit vârsta de 21 ani.
Seimul se alege pentru o perioadă de 4 ani. Alegerile trebuie să se desfășoare în prima sâmbătă din luna octombrie. Seimul nou ales se întrunește în prima sesiune în prima marți din luna noiembrie. Din acel moment încetează mandatul precedentului Seim.
Sediul Parlamentului este în Riga. După alegerea sa, Parlamentul desemnează organele de conducere: președintele, doi vicepreședinți și secretarii. La fel se aleg comisiile pe diferite domenii, inclusiv de cercetare. Membrii adunării se bucură de imunitate în ceea ce privește voturile și ideile exprimate în exercitarea îndatoririlor lor.
Seimul funcționează în baza unui Regulament al Seimului. Pe lângă ședințele ordinare ale Seimului, Prezidiumul Seimului, este obligat de a desfășura ședințe la solicitarea Președintelui Republicii, Președintelui Miniștrilor sau cel puțin 1/3 din membrii Seimului.
Deobicei ședințele Seimului sunt deschise, însă la solicitarea a 10 membri ai Seimului, Președintelui Republicii, Președintelui Miniștrilor sau a unui ministru, ședințele se declară închise, dacă pentru aceasta au votat mai mult din jumătate de membri ai Seimului.
Seimul ia decizii cu majoritatea de voturi a membrilor prezenți a acesteia.
Un membru al Seimului are imunitate și nu poate fi atras la răspundere penală sau arestat, nu poate fi persecutat sau limitat în drepturi dacă nu este o decizie a Seimului în acest sens. El poate fi arestat doar în cazul când a fost prins în momentu săvârșirii infracțiunii. Despre săvârșirea infracțiunii a unui membru a Seimului, președintele Seimului va fi informat în termen de 24 ore, care va organiza o ședință unde se va decide dacă membrul Seimului rămâne sub arest sau să fie eliberat, iar între sesiunile Seimului, Prezidiumul decide dacă să rămână sub arest sau să fie eliberat.
Instituția președinției. Președintele statului este ales de Parlament, pe un termen de patru ani, prin vot secret cu votul a cel puțin 51 de membri ai Seimului.
Președintele țării, poate deveni orice persoană care este cetățean care a împlinit vârsta de 40 ani. Persoana cu dublă cetățenie nu are dreptul de a candida la această funcție. Una și aceeași persoană nu poate fi președinte mai mult decât opt ani.
Președintele țării îndeplinește următoarele atribuții:
reprezintă statul în relațiile cu alte state;
numește diplomații țării în alte state;
îndeplinește rezoluțiile Seimului cu privire la ratificarea acordurilor internaționale;
în caz de război, numește comandantul suprem, iar președintele țării este comandantul suprem al forțelor armate;
declară stare de război în țară la rezoluția Seimului;
are dreptul de grațiere pentru infractori, iar dreptul de amnistie aparține Seimului;
are dreptul de a desfășura ședințe extraordinare a Cabinetului de Miniștri, stabilind ordinea de zi a acestuia;
are dreptul la inițiativă legislativă;
are dreptul să propună dizolvarea Seimului. În acest caz se va desfășura un referendum. Dacă mai mult de jumătate din cei ce au participat la referendum sunt pentru aceasta, Seimul se consideră dizolvat și se petrec noi alegeri, care se vor desfășura nu mai târziu de 2 luni din ziua dizolvării. În cazul dizolvării Seimului, membrii acestuia își păstrează împuternicirile până la noul Seim ales. Dacă la referendum, mai puțin de jumătate din cei ce au participat au votat împotriva dizolvării Seimului, atunci Președintele țării se consideră înlăturat de la atribuțiile sale și Seimul va alege un nou Președinte al țării care va îndepli atribuțiile până la finisarea mandatului Președintelui eliberat. Decizia de înlăturare a Președintelui se ia prin hotărârea a cel puțin jumătate din membrii Seimului.
În cazul când își dă demisia, moare sau este înlăturat de la funcție, atribuțiile Președintelui țării sunt îndeplinite de Președintele Seimului. Președintele Seimului, desemenea îndeplinește atribuțiile Președintelui țării atunci când acesta se regăsește în afara hotarelor sau nu își poate îndeplini atribuțiile din alte motive.
Președintele țării nu poartă răspundere pentru activitatea sa politică. Toate ordinele Președintelui țării trebuie să fie contrasemnate de Președintele Miniștrilor sau un alt ministru, care își iau responsabilitatea asupra acestor ordine de comun cu Președintele Republicii.
Președintele leton poate fi atras la răspundere penală dacă mai mult de 2/3 din membrii Seimului își dau acordul pentru aceasta.
Executivul. Cabinetul de Miniștri – Guvernul. El este cea mai înaltă autoritate executivă a statului. Activitatea și componența Cabinetului de Miniștri este determinată de Constituția Republicii Letonia și Legea cu privire la Cabinetul de Miniștri. Cabinetul de miniștri este format de o persoană invitată pentru aceasta de șeful statului.
Cabinetul de miniștri constă din Președintele acestuia miniștrii invitați de el. Președintele Cabinetului de miniștri poate invita în calitate de membru cu drepturi depline o persoană în calitate de persoană devotată președintelui Cabinetului de miniștri și unul sau mai mulți miniștri cu misiuni speciale. Competențele acestora sunt stabilite de Cabinetul de miniștri [46].
Președintele Cabinetului de miniștri poate numi ministrul de stat. Președintele Cabinetului de miniștri, pe lângă atribuțiile sale de bază poate să își ia în competența sa și conducerea unui minister.
Cabinetul de miniștri își îndeplinește atribuțiile după acordarea încrederii din partea Parlamentului.
În cazul când Parlamentul acordă vot de neîncredere doar Președintelui Cabinetului de miniștri, își dă demisia întreg Guvernul.
În cazul când vot de neîncredere este acordat doar unui ministru, acesta e obligat să își dea demisia iar Președintele Cabinetului invită în locul acestuia un alt ministru.
Votul de neîncredere Cabinetului de miniștri se ia printr-o hotărâre a Parlamentului sau prin refuzul de a aproba proiectul bugetului de stat elaborate de către Guvern.
În cazul când Președintele Cabinetului solicită demisia unui ministru, acesta este obligat să demisioneze chiar dacă nu a primit vot de neîncredere din partea Parlamentului. În locul lui poate fi invitat o altă persoană sau Președintele poate îndeplini atribuțiile acestuia sau poate delega altui ministru îndeplinirea atribuțiilor acestuia. Persoana invitată în calitate de ministru, își poate îndeplini atribuțiile doar după acordarea votului de încredere de către Parlament.
Atribuțiile și competențele Cabinetului de Miniștri.
Prim-ministrul guvernează toate instituțiile administrației publice.
Cabinetul are dreptul de a propune legi, dreptul de a numi în funcții o parte semnificativă a funcționarilor din serviciul public.
Cabinetul discută și ia decizii cu privire la toate aspectele care țin de competența sa în temeiul Constituției și legislației.
Cabinetul poate publica actele normative în următoarele cazuri:
în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 81 din Constituție;
în cazul în care legea conferă puteri speciale Cabinetului de Miniștri;
în cazul în care problema nu este reglamentată prin lege.
Deciziile aprobate de Cabinet, nu pot fi în contradicție cu Constituția și alte legi. Toate deciziile trebuie să facă trimitere la legile pe care se întemeiază.
Cabinetul de miniștri și fiecare ministru în parte emite instrucțiuni obligatorii pentru instituțiile subordonate:
Șeful Cabinetului de miniștri și miniștrii au dreptul de a emite dispoziții. Dispoziția este un act administrativ cu caracter individual, care se referă la instituțiile de stat și funcționarii publici.
În lipsa Președintelui Cabinetului de miniștri sau în cazul în care acesta nu poate îndeplini atribuțiile sale pentru alte motive, el este înlocuit de adjunctul său. Despre aceasta, se notifică Președintele statului de stat și președintelui Parlamentului.
Cabinetul de miniștri ia decizii cu majoritate de voturi a membrilor Cabinetului de miniștri prezenți la ședință. Cabinetul de miniștri are dreptul de a lua decizii dacă la ședința au participat mai mult de jumătate din membrii Cabinetului.
Sistemul judecătoresc. Letonia are un sistem de justiție independent (alături de puterea legislativă și executivă) și folosește un sistem de justiție cu trei grade. În conformitate cu Constituția, în Letonia justiția este administrată de instanțele districtuale (municipale), instanțele regionale și Curtea Supremă, iar în caz de război sau situații de urgență, și de instanțele militare [47].
În conformitate cu Legea privind puterea judiciară, instanțele militare pot fi organizate prin ordinul Ministrului Justiției, În acest caz, devin operative una sau mai multe instanțe militare de fond și o instanță militară reprezentând al doilea grad de jurisdicție.
Legea privind puterea judecătorească stabilește Ministerul Justiției drept autoritatea de stat principală în ceea ce privește administrarea instanțelor.
Curtea Supremă nu are legătură, din punct de vedere adminsitrativ, cu instanțele districtuale (municipale), a instanțelor regionale.
Curtea Supremă a Republicii Letonia este formată din Senat, care este alcătuită din patru departamente: pentru cauze civile, pentru cauze penale, pentru cauze administrative, pentru cauze disciplinare.
Curtea Supremă mai cuprinde și două camere: pentru cauze civile, pentru cauze penale.
Cele două Camere reprezintă al doilea grad de jurisdicție pentru cauzele judecate pe fond de către instanțele regionale. Senatul Curții Supreme acționează în calitate de curte de casație pentru toate cauzele jduecate de către instanțele districtuale (municipale) și instanțele regionale.
Judecătorii din cadrul Camerelor și Senatului Curții Supreme formează plenul sau reuniunea generală. Plenul dezbate chestiunile curente privind interpretarea dispozițiilor legislastive.
Judecătorii sunt numiți de Seim, pentru un termen nedeterminat. Judecătorii pot fi înlăturați doar de Seim și numai în cazurile când există o decizie de sancțiune disciplinară a Comisiei Disciplinare a Judecătorilor sau o hotărâre a instanței de judecată pe caz penal. Prin lege poate fi stabilit vârsta maximă până la care un judecător are dreptul să lucreze.
3. AUTORITATEA DE GARANȚIE A JUSTIȚIEI CONSTITUȚIONALE ÎN STATELE BALTICE
Într-un stat de drept democratic, puterile legislativă, executivă și judecătorească sunt exercitate prin instituții separate și independente. Curtea Constituțională, înfăptuind justiția constituțională și exercitând controlul de constituționalitate, influențează, într-un mod sau altul, activitatea legislativului și a executivului.
Termenul de justiție constituțională este definită de H. Kelsen ca garanția jurisdicțională a Constituției [27, p. 198]. Eisenmann distinge însă justiția constituțională de jurisdicția constituțională. Sensul juridic al justiției constituționale fiind garantarea repartizării prerogativelor între legislația ordinară și cea constituțională, iar cel al juridicției constituționale, acel organ prin care se realizează justiția constituțională [21, p. 367].
Principala funcție a instituției legislativului, parlamentului este legiferarea, prin lege fiind reglementate cele mai importante domenii ale vieții sociale. Mitul infailibilității parlamentului sau a legii, foarte popular la începutul secolului trecut, s-a spulberat de multă vreme, a căzut și teoria că legea, ca expresie a voinței comune a reprezentanților poporului, nu poate produce vreun rău oamenilor. Instituția legislativă, este o instituție politică a puterii, ale cărei decizii se bazează pe acord politic și compromis, prin urmare controlul exercitat de organul de jurisdicție constituțională asupra legilor adoptate de Parlament constituie un factor esențial pentru protejarea drepturilor și libertăților omului. Legitimitatea unei legi și legalitatea sunt înțelese drept conformitate a legii cu Constituția, legea supremă a țării, care constituie temelia justiției, a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și fundamentează relațiile dintre autorități și ființa umană [15, p. 19]. Prin urmare, una din funcțiile principale ale organului de jurisdicție constituțională este evaluarea actelor juridice adoptate de instituția puterii legislative în privința conformității acestora cu Constituția. Activitățile legiuitorului sunt licite doar dacă nu depășesc limitele fixate de Constituție, a cărei supremație este garantată de organul de juridicție constituțională [17, p. 10-11]. O relație armonioasă a organului de jurisdicție constituțională cu legislativul este importantă și prin aceea că demonstrează modul în care sistemul de drept, creație a puterii legislative, se adecvează legii supreme a țării, Constituția și dacă este garantată preeminența efectivă a normelor constituționale.
De regulă, și instituțiile executivului participă la procesul de legiferare.
Mai jos o să încercăm să definim care sunt raporturile între organele de juridicție constituțională în toate cele trei state baltice.
Raporturile între organele de jurisdicție constituțională și autoritățile statului
Lituania. Atribuțiile Curții Constituționale se determină doar ca participare indirectă la activitatea autorităților publice, prin exercitarea controlului asupra legalității și constituționalității actelor adoptate de către acestea și prin eliminarea normelor juridice contrare Constituției din ordinea juridică a statului. Astfel, este evident că raporturile Curții Constituționale cu legislativul și executivul sunt deosebit de strânse și necesare.
Constituția Republicii Lituania nu prevede delegarea legislativă, prin urmare Guvernul nu poate fi abilitat să adopte acte cu putere de lege. Legiuitorul poate însă, prin lege, să-i acorde Guvernului dreptul ca, în activitatea de executare a legilor și a rezoluțiilor Seimului, să reglementeze acele relații care nu au fost reglementate prin lege. Așadar, Guvernul are dreptul să adopte actele corespunzătoare, de rang inferior legii, acestea trebuind să fie conforme nu numai cu legea supremă a țării, Constituția, ci și cu celelalte legi. Examenul compatibilității actelor Guvernului cu Constituția și cu actele cu forță juridică superioară, legi constituționale și legi, îi revine Curții Constituționale.
Când Curtea Constituțională decide cu privire la soarta unei legi sau a altui act juridic, există și posibilitatea ca ea să ordone desființarea efectelor juridice ale respectivului act, prin urmare controlul de constituționalitate asupra legilor și altor acte juridice presupune întotdeauna o anumită intervenție în activitatea legiuitorului. În cadrul examenului privind constituționalitatea și legalitatea rezultatului activității organului legislativ anume actele adoptate, Curtea Constituțională le poate invalida de la data publicării oficiale a deciziei Curții Constituționale, însă nu poate crea o normă juridică în locul celei care și-a încetat efectele. În consecință, Curtea Constituțională nu tinde să interfereze direct cu prerogativele legiuitorului, activitatea de legiferare.
Procedura de numire a judecătorilor Curții Constituționale este stabilită expressis verbis de Articolul 103 din Constituție și detaliată prin dispozițiile art. 4 din Legea privind Curtea Constituțională [8]. Curtea Constituțională se compune din 9 judecători, fiecare numit pentru un unic mandat de nouă ani. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că, potrivit Constituției, pentru numirea judecătorilor Curții Constituționale au competențe numai subiectele indicate expressis verbis de Constituție:
autoritățile statului, care propun Parlamentului (Seim) candidaturile pentru funcția de judecător la Curtea Constituțională;
Seimul, care hotărăște în privința numirii ca judecător la Curtea Constituțională (decizia Curții Constituționale din 2 iunie 2005).
Conform Constituției, Curtea Constituțională este alcătuită din membrii desemnați la inițiativa reprezentanților tuturor celor trei puteri ale statului. Propunerile de candidaturi pentru funcția de judecător al Curții Constituționale se fac de către Președintele Republicii (reprezentând executivul), președintele Seimului (reprezentând legislativul) și președintele Curții Supreme (reprezentând autoritatea judiciară). Judecătorii Curții Constituționale sunt numiți de Seim, prin hotărâre, iar președintele Curții Constituționale este desemnat de Seim din rândul judecătorilor, la propunerea Președintelui Republicii.
Înainte de intrarea în exercițiul mandatului, judecătorii numiți ai Curții Constituționale depun jurământ în ședința Seimului. Jurământul depus de judecătorii Curții Constituționale este primit de președintele Seimului. Participarea președintelui Seimului la această ședință solemnă nu este un simplu act simbolic: momentul depunerii jurământului și al primirii acestuia de către președintele Seimului se consideră că este momentul din care începe exercițiul mandatului de judecător la Curtea Constituțională; până la depunerea jurământului, judecătorul nu-și poate exercita această calitate.
Astfel, instituția legislativului participă direct la formarea Curții Constituționale, atât prin președintele Seimului, în calitate de oficial împuternicit să propună candidaturile a 1/3 din numărul judecătorilor Curții Constituționale, cât și in corpore, prin adoptarea hotărârii privind numirea candidaților pentru funcția de judecător al Curții Constituționale. Acest drept a autorității legislative izvorăște din Constituție și nu poate fi tăgăduit sau îngrădit de nicio altă autoritate sau persoană.
În Constituție sunt enumerate limitativ și cazurile de încetare a mandatului de judecător al Curții Constituționale. În conformitate cu Articolul 108 din Constituție, mandatul de judecător la Curtea Constituțională încetează la expirarea termenului pentru care a fost numit (numirea ca judecător se face pentru un unic mandat de nouă ani), în caz de deces, prin demisie, în situația imposibilității de exercitare a mandatului din motive de sănătate ori revocarea din funcție de către Seim, prin procedura de punere sub acuzare [4].
După cum s-a menționat, toți judecătorii Curții Constituționale sunt numiți de către instituția legislativului, Seim, dintre candidații propuși de reprezentanții celor trei puteri ale statului. În unele cazuri, Seimul poate adopta, în temeiul Constituției și a legilor, o hotărâre de revocare a judecătorilor Curții Constituționale.
Judecătorul Curții Constituționale poate fi revocat de către Seim în baza Articolului 74 din Constituție, care prevede procedurile pentru punerea sub acuzare. Mandatul de judecător al Curții Constituționale încetează odată ce Seimul, cu votul majorității de 3/5 din numărul membrilor săi, adoptă hotărârea de revocare, în caz de încălcare a gravă a Constituției sau încălcare a jurământului, ori în cazul săvârșirii unei infracțiuni. În acest caz, revocarea judecătorului Curții Constituționale, în cazul în care constată un asemenea motiv, se stabilește prin voința legiuitorului. Totodată, trebuie menționat că Seimul poate adopta o astfel de hotărâre numai după primirea concluziilor Curții Constituționale prin care s-a constatat că judecătorul Curții Constituționale a încălcat grav Constituția (și-a încălcat jurământul) [48].
Seimul adoptă o hotărâre privind încetarea mandatului de judecător la Curtea Constituțională și în alte două situații: la propunerea președintelui Seimul, când un judecător de la Curtea Constituțională își exprimă intenția de a demisiona din funcție.
În Decizia din 2 iunie 2005 Curtea Constituțională statua [48]: Conform Constituției, nicio autoritate sau persoană nu are împuternicire să nege sau să limiteze dreptul constituțional al Seimului de a face numirea ca judecător la Curtea Constituțională a persoanei a cărei candidatură a fost prezentată sau de a o respinge. Dacă astfel de puteri s-ar stabili printr-o lege sau alt act legislativ, s-ar crea premisele obstaculării înnoirii Curții Constituționale, una dintre instituțiile puterii de stat consacrată prin Constituție, în conformitate cu procedura stabilită de Constituție.
Pentru a determina raportul Curții Constituționale și independența acesteia de Seim, este necesar de a privi și prin prizma autonomiei financiare.
Autonomia financiară a Curții Constituționale derivă din principiul independenței instanțelor judecătorești, consacrat de Constituție, articolul 51 din Legea Curții Constituționale, prin care dispune că libertatea și independența Curții Constituționale față de alte instituții va fi asigurată, printre altele, prin garanții financiare și tehnico-materiale garantate de lege; Curtea Constituțională va fi finanțată de la bugetul de stat asigurându-i-se posibilitatea de a-și îndeplini independent și în mod corespunzător funcțiile de veghe constituțională. De asemenea, potrivit Legii cu privire la Curtea Constituțională, estimarea cheltuielilor proprii, se aprobă de către Curtea Constituțională însăși, care dispune în mod independent de fondurile alocate. Este interzisă restrângerea condițiilor financiare pentru desfășurarea activităților Curții Constituționale prevăzute de lege.
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a decis că independența financiară a instanțelor judecătorești este asigurată de acea reglementare juridică prin care sistemului judiciar și fiecărei instanțe i se alocă fonduri prin bugetul de stat, care se aprobă prin lege, și că o astfel de garanție a independenței de organizare a instanțelor reprezintă una din condițiile esențiale ale garantării drepturilor omului; bugetul de stat trebuie să prevadă fondurile alocate pentru fiecare instanță în parte, astfel încât să se asigure condiții adecvate pentru înfăptuirea justiției.
Având în vedere doctrina constituțională oficială, trebuie subliniat și faptul că o reglementare legislativă prin care instituțiile sau funcționari ai executivului (nu însă și Seimul, care aprobă bugetul de stat prin lege) ar urma să aloce creditele bugetare către instanțe, nu ar fi coordonată cu principiul separării puterilor executivă și judecătorească, al independenței și auto – dependenței reciproce a acestor puteri, stabilite prin Constituție și ar crea o oportunitate pentru ca executivul să exercite o influență asupra activităților instanțelor ) [43, p. 4]. La elaborarea proiectului bugetului de stat, instituțiile executivului – în scopul de a se asigura că vor fi prevăzute fonduri suficiente pentru asigurarea activităților corespunzătoare a instanțelor judecătorești, au dreptul de a primi informații de la președinții instanțelor judecătorești cu privire la necesitățile concrete ale instanțelor.
Curtea Constituțională a statuat că independența judecătorilor și a instanțelor este asigurată inter alia, de consolidarea autonomiei de organizare a puterii judecătorești, precum și de asigurarea ei integrală, din punct de vedere financiar și tehnic.
La fel, nu este prevăzută nicio obligație în sensul că Seimul, atunci când adoptă Legea privind Curtea Constituțională ori îi aduce modificări, să se consulte cu Curtea Constituțională. În acest caz, Seimul urmează procedura comună de legiferare, astfel cum este reglementată prin Statutul Seimului. Or, acesta nu prevede în mod direct că, la adoptarea unui act se solicită avizul instituției interesate, prin urmare, Seimul nu are datoria să o facă. Cu toate acestea, în practică, în cursul redactării unor amendamente la legea Curții Constituționale, se fac de regulă consultări cu Curtea Constituțională.
Competența Curții Constituționale este stabilită de Articolele 102 și 105 din Constituție. Curtea Constituțională verifică dacă legile și alte acte adoptate de Seim sunt sau nu conforme cu Constituția, de asemenea, dacă actele Președintelui Republicii și ale Guvernului sunt sau nu conforme cu Constituția și legile.
Nici Constituția, nici Legea privind Curtea Constituțională, care definesc competența acesteia, nu prevăd textual că obiectul controlului exercitat de Curte îl constituie și constituționalitatea normelor din Statutul Seimului sau legalitatea dispozițiilor regulamentului de lucru al Guvernului. Aceste atribute ale Curții Constituționale provin din principiile supremației Constituției, al statului de drept, al ierarhiei actelor juridice și din alte imperative constituționale.
Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că, potrivit Constituției, nicio lege adoptată de Seim nu poate fi exclusă de la controlul Curții Constituționale în ceea ce privește conformitatea acesteia cu Constituția și legile constituționale; potrivit Constituției, niciun alt act adoptat de Seim nu poate fi exclus de la controlul Curții Constituționale în ceea ce privește conformitatea acestuia cu Constituția, legile constituționale și celelalte legi; potrivit Constituției, niciun act emis de Președintele Republicii nu poate fi exclus de la controlul Curții Constituționale în ceea ce privește conformitatea acestuia cu Constituția, legile constituționale și celelalte legi; potrivit Constituției, niciun act adoptat de Guvern nu poate fi exclus de la controlul Curții Constituționale în ceea ce privește conformitatea acestuia cu Constituția, legile constituționale și celelalte legi sau cu rezoluțiile Seimului privind punerea în aplicare a legii (decizia Curții Constituționale din 30 decembrie 2003). Prin urmare, atunci când Curtea Constituțională a cercetat constituționalitatea Statutului Seimului pentru prima dată, motivat de faptul că acesta este un act juridic adoptat de către Seim care, în temeiul Constituției, are putere de lege, era necesar să o facă atât în sens formal, cât și al conținutului său normativ. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu poate exista niciun act juridic adoptat de Seim a cărui conformitate cu un act juridic de putere superioară să nu poată fi supus controlului Curții Constituționale.
Curtea Constituțională a examinat în mai multe rânduri constituționalitatea dispozițiilor din Statutul Seimului [6], în aproximativ jumătate din cazuri Curtea stabilind că există contrarietate între prevederile Statutului și Constituție. Aproape toate deciziile Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor Statutului Seimului au fost puse în aplicare.
În mod corespunzător, Curtea Constituțională ar putea verifica compatibilitatea Regulamentului de lucru al Guvernului, aprobat prin hotărâre a Guvernului, cu Constituția și legile pe unicul temei, după cum s-a arătat, că, potrivit Constituției, Curtea Constituțională se bucură de competențe de verificare a legalității tuturor actelor Guvernului, prin urmare, nu poate exista niciun act al Guvernului a cărui legalitate să nu poată fi supusă controlului Curții Constituționale. Cu toate acestea, până în prezent Curtea Constituțională nu a fost sesizată în scopul examinării dispozițiilor regulamentului de lucru al Guvernului.
După cum s-a menționat, competența de verificare a constituționalității de către Curtea Constituțională rezidă în Articolele 102 și 105 din Constituție. La fel ca majoritatea instanțelor de control constituțional, funcția principală a Curții Constituționale a Republicii Lituania este de verificare a constituționalității și legalității actelor juridice adoptate de Seim, Guvern și Președintele Republicii. În baza Constituției, Curtea Constituțională verifică și se pronunță dacă legile și alte acte adoptate de Seim sunt în concordanță cu Constituția, de asemenea, dacă actele Președintelui Republicii și ale Guvernului sunt în concordanță cu Constituția și legile.
Astfel, Constituția face distincție între două tipuri de acte normative, legi și acte juridice de rang inferior legii (hotărârile adoptate de Seim, hotărârile Guvernului și decretele prezidențiale), a căror conformitate cu Constituția se verifică de către Curtea Constituțională.
Conform Constituției, Curtea Constituțională este competentă să verifice actele juridice și să se pronunțe asupra compatibilității lor cu Constituția și legile, indiferent dacă ele au caracter normativ sau individual, dacă sunt de unică aplicabilitate (ad-hoc) sau permanentă valabilitate. Curtea Constituțională se bucură de prerogative și trebuie să examineze și să se pronunțe în ceea ce privește conformitatea cu Constituția a oricăror legi și acte juridice adoptate de Seim, respectiv conformitatea oricăror acte ale Președintelui Republicii și oricăror acte juridice ale Guvernului.
Astfel, pe baza prevederilor consacrate de Constituție și în doctrina oficială a Curții Constituționale, în exercitarea controlului de constituționalitate Curtea Constituțională verifică următoarele:
conformitatea legilor cu Constituția;
conformitatea legilor cu Constituția și/sau legi constituționale;
conformitatea actelor juridice de rang inferior legii (a) acte juridice adoptate de Seim; (b) acte ale Președintelui Republicii; (c) acte adoptate de Guvern) cu Constituția, legile constituționale, și legile.
Trebuie subliniat însă că în competența Curții Constituționale intră verificarea actelor juridice doar sub aspectul compatibilității cu Constituția.
Potrivit alineatului 3 al Articolului 105 din Constituție, Curtea Constituțională exercită și alte atribuții, constatând:
dacă există încălcări ale legii electorale cu ocazia alegerii Președintelui Republicii sau a alegerii membrilor Seimului: în acest caz, Curtea Constituțională examinează și evaluează numai hotărârile date de Comisia Electorală Centrală sau refuzul său de a examina plângerile cu privire la încălcarea legislației privind alegerile, atunci când aceste hotărâri au fost date ori alte acte au fost efectuate de către comisie după încheierea operațiunilor de votare în cadrul alegerilor pentru Seim sau pentru funcția de Președinte al Republicii [43, p. 8-9], caz în care Curtea Constituțională practic cercetează legalitatea actului Comisiei Electorale Centrale (dacă aceasta, Comisia Electorală Centrală, a respectat legea electorală);
dacă starea de sănătate a Președintelui Republicii îi permite să-și continue exercitarea atribuțiilor; în acest caz, Seimul sesizează Curtea Constituțională printr-o hotărâre adoptată cu votul majorității membrilor săi. Hotărârea dată de Seim va fi însoțită de raportul unei comisii de expertiză medicală, care se aprobă de către Seim;
dacă tratatele internaționale ale Republicii Lituania sunt în conflict cu Constituția. Este singurul caz în care Curtea Constituțională exercită un control de constituționalitate a priori; astfel, la cererea înaintată de către Seim sau de Președintele Republicii, Curtea poate examina conformitatea tratatelor internaționale cu Constituția, înainte de ratificare;
dacă, prin fapte și acțiuni concrete, membrii Seimului sau persoanele cu funcții de stat față de care s-a instituit procedura de impeachment au încălcat Constituția.
Deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt obligatorii pentru toate instituțiile de stat, instanțele judecătorești, organizații, întreprinderi ori agenți economici, precum și pentru toți funcționarii și persoanele private. O decizie a Curții Constituționale prin care un anumit act juridic este declarat neconstituțional produce o schimbare în ordinea juridică. Potrivit alineatului 1 al Articolului 107 din Constituție, o lege nu mai poate fi aplicată de la data promulgării oficiale a deciziei Curții Constituționale prin care s-a constatat că respectiva lege se află în conflict cu Constituția. În conformitate cu articolul 72 din Legea privind Curtea Constituțională, toate instituțiile de stat, precum și funcționarii publici sunt obligați să revoce actele juridice de rang inferior sau dispozițiile acestora, dacă ele se întemeiază pe actul declarat neconstituțional. Deciziile și hotărârile care-și aveau temei în acte juridice declarate neconstituționale sau legile nu mai pot fi executate dacă nu au fost mai înainte ca decizia Curții Constituționale să-și fi produs efectele. Competența Curții Constituționale de a declara neconstituțional un act juridic, în tot sau în parte, nu poate fi înfrântă prin adoptarea repetată a unui asemenea act juridic ori a unei părți din acesta [18, p. 262-263].
Curtea Constituțională a statuat că, atunci când decizia Curții Constituționale prin care se declară neconstituțională o lege (sau prevederi ale acesteia) își produce efectele, în sistemul de drept se pot naște diverse situații incerte, lacune ale legii și chiar un vid legislativ. La acel moment este necesar a se corija reglementarea juridică astfel încât să se elimine eventualele lacune ori alte ambiguități, iar reglementarea să devină clară și armonizată. Este evident că asemenea de situații, de apariție a unor lacune în sistemul juridic, nu trebuie tolerate din punct de vedere constituțional, prin urmare legiuitorul are datoria să acționeze de îndată în sensul de a corecta actele juridice declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale și, ca atare, ieșite din vigoare, modificându-le astfel încât reglementarea nou introdusă să nu contravină actelor juridice de rang superior, între care, în primul rând, Constituția și de a suplini lacunele ivite. Această obligație constituțională a legiuitorului este fixată în jurisprudența Curții Constituționale (inter alia, în decizia Curții Constituționale din 9 mai 2006). Vidul legislativ creat poate fi complet eliminat numai prin modificarea și/sau completarea corespunzătoare a legii de către Seim. În cazul în care acest lucru reclamă o perioadă mai mare de timp, Seimul are datoria de a stabili, prin lege, o reglementare cu caracter temporar [43, p. 10].
Pentru o bună bucată de vreme nu au existat proceduri ori termene instituite în baza unei norme juridice pe care subiectele de drept să le fi urmat în cursul amendării actelor declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională.
Începând cu anul 2002, Statutul Seimului cuprinde un capitol special consacrat punerii în aplicare a deciziilor și hotărârilor Curții Constituționale, în care se prevede procedura de punere în aplicare a deciziei Curții Constituționale prin care un anumit act juridic este declarat a fi contrar Constituției, precum și termenele concrete pentru realizarea acestui lucru. În scopul de a asigura implementarea corespunzătoare a deciziei Curții Constituționale și modificarea actului juridic neconstituțional, unul dintre vicepreședinții Seimului este desemnat ca responsabil cu procedura în cadrul Seimului. Statutul Seimului prevede că, în termen de o lună de la primirea deciziei Curții Constituționale, Departamentul Legislativ este obligat să prezinte Comisiei juridice a Seimului, propuneri privind punerea în aplicare a deciziei, pe care aceasta trebuie să o analizeze în termen de cel mult două luni de la primirea deciziei de către Seim. Comisia de specialitate sau grupul de lucru constituit în acest scop în cadrul Seimului are obligația ca, în termen de cel mult patru luni, să elaboreze și să înainteze Seimului pentru examinare proiectul de modificare a legii (ori a unor prevederi ale acesteia) sau a oricărui alt act adoptat de Seim (sau a unei părți din acesta) și constatat ca fiind neconstituțional. În cazul unui proiect complex, Biroul permanent al Seimului poate prelungi termenul de depunere, care să nu depășească însă 12 luni. În practică există și situații în care legiuitorului îi este acordat un termen mai mare pentru a putea aduce modificări actului (unei părți din acesta) declarat neconstituțional, decât cel prevăzut în Statutul Seimului. Acest lucru este posibil acolo unde Curtea Constituțională, pronunțându-se în sensul neconstituționalității, dispune și amânarea publicării oficiale a respectivei decizii, ceea ce înseamnă că reglementarea continuă să fie în vigoare până la publicarea oficială a deciziei Curții Constituționale, chiar dacă ea a fost declarată în conflict cu Constituția. Legiuitorul, conștient de faptul că reglementarea va deveni nulă de drept de la o anumită dată, are posibilitatea să dezbată și să redacteze în avans toate aceste modificări. Curtea Constituțională poate amâna publicarea oficială a deciziei atunci când este necesar să i se acorde legiuitorului un anumit răgaz pentru a elimina lacunele ce s-ar ivi în situația că decizia Curții Constituționale s-ar publica oficial imediat după pronunțarea Curții Constituționale în ședință publică, ceea ce ar constitui premiza negării anumitor valori apărate și protejate de Constituție. Această amânare a publicării oficiale a deciziei Curții Constituționale este o prezumție care rezultă din Constituție, în scopul evitării producerii anumitor efecte, defavorabile atât pentru societate și pentru stat, cât și în privința drepturilor și libertăților omului, efecte ce ar putea surveni dacă decizia Curții Constituționale s-ar publica oficial imediat după pronunțare și dacă ea ar intra în vigoare în aceeași zi în care a fost publicată oficial.
Mai trebuie precizat faptul că atunci când Curtea Constituțională pronunță o decizie prin care declară o normă juridică ca fiind contrară Constituției nu în întregul său, ci numai parțial, subiectul de legiferare nici nu trebuie întotdeauna să amendeze respectivul act (sau o parte a lui), aceasta deoarece din conținutul normativ al dispoziției se elimină numai o parte, restul rămânând în sistemul de drept, în vreme ce aplicarea dispoziției poate continua în măsura în care nu vine în conflict cu Constituția. Cu toate acestea, de cele mai multe ori este oportun și de dorit ca norma juridică să fie corectată, din rațiuni ce țin de claritatea ei juridică și de acuratețe, prin punerea sa în acord cu interpretarea dispozițiilor prezentate în decizia Curții Constituționale, deși acest lucru nu este obligatoriu atunci când, chiar și după restrângerea conținutului normativ, legiuitorul consideră că norma continuă să reflecte intenția sa și că, aplicată doar în măsura în care nu contravine Constituției, ea reglementează în mod corespunzător raporturile juridice pentru care a fost proiectată [28, p. 127].
Alineatul 2 al Articolului 107 din Constituție prevede că deciziile (privind constituționalitatea actelor juridice, hotărârile și concluziile) Curții Constituționale prin care aceasta se pronunță asupra chestiunilor stabilite în competența sa de Constituție sunt definitive și nu pot face obiect de recurs. Alineatul 2 al articolului 72 din Legea privind Curtea Constituțională consacră obligativitatea generală a actelor Curții Constituționale: ele sunt obligatorii pentru toate instituțiile de stat, instanțele judecătorești, organizații, întreprinderi ori agenți economici, precum și pentru toți funcționarii și persoanele private. Actele Curții Constituționale publicate oficial trebuie executate de îndată. Toate subiectele de drept, inclusiv legislativul, sunt ținute de deciziile pronunțate anterior de Curtea Constituțională.
Legislația nu prevede mecanizme oficiale de cooperare instituționalizată între Curtea Constituțională și alte organe. Cu toate acestea, în unele situații, ocazionale, pot exista legături inter-instituționale neoficiale.
Estonia. Parlamentul (Riigikogu) numește în funcție Judecătorii Curții Supreme, la propunerea președintelui Curții Supreme. Candidatura este avizată mai întâi de Curtea Supremă în secții unite și de Consiliul de Administrare a Instanțelor Judiciare conform art. 55 (4) din Legea de organizare judiciară iar în baza art. 65 (7) din Constituție, Președintele Curții Supreme este numit de Parlament, la propunerea Președintelui Republicii.
În cadrul Curții Supreme, potrivit art. 29 (1) din legea de organizare judiciară, funcționează Secția de Control Constituțional, compusă din nouă judecători ai Curții Supreme (de la Secția Civilă, Secția de Contencios Administrativ și Secția Penală). Secția de Control Constituțional este organul corespunzător unei Curți Constituționale. Președintele Curții Supreme prezidează Secția de Control Constituțional, iar ceilalți membri sunt desemnați de Curtea Supremă în secții unite. Prin Regulamentul intern al Curții Supreme, care se aprobă de Secțiile unite, este stabilită durata mandatului membrilor Secției de Control Constituțional și procedura de înlocuire a acestora. Anual, secțiile unite ale Curții Supreme, la propunerea președintelui Curții Supreme, desemnează doi membri de la Secțiile de Contencios Administrativ, Civilă și Penală a Curții Supreme, ceea ce asigură ca secțiile să fie egal reprezentate în componența Secției de Control Constituțional și îi eliberează pe cei doi membri care au împlinit vechimea cea mai mare în cadrul Secției [47].
Judecătorul poate fi eliberat din calitatea de membru al Secției de Control Constituțional doar dacă demisionează din funcție. Potrivit Legii de organizare judiciară, judecătorii pot fi eliberați din funcție: la cerere; la împlinirea vârstei de 68 ani; dacă se dovedesc necorespunzători pentru exercitarea funcției – în termen de 3 ani de la numirea în funcție; din motive de sănătate care împiedică desfășurarea activității de judecător; dacă instanța se desființează sau își închide sediul ori își reduce numărul de judecători; dacă, după încheierea activității la Curtea Supremă, la Ministerul Justiției sau la o instanță judiciară internațională, judecătorul nu poate reveni în funcția de judecător deținută anterior și nu dorește să fie transferat la o altă instanță; dacă judecătorul este numit sau ales într-o funcție incompatibilă cu restricțiile aplicabile statutului de judecător; în cazul dovedirii unor fapte care, potrivit legii, exclud numirea sa ca judecător.
Judecătorii Curții Supreme sunt eliberați din funcție de Parlament, la propunerea președintelui Curții Supreme. Președintele Curții Supreme este eliberat de Parlament, la propunerea Președintelui Republicii, însă în cazul incapacității de a-și exercita atribuțiile pe o perioadă de 6 luni consecutive, din motive de sănătate sau din alte cauze, Președintele Republicii va sesiza Curtea Supremă în secții unite, cu o cerere motivată, pentru ca aceasta să se pronunțe, prin hotărâre, cu privire la imposibilitatea îndeplinirii atribuțiilor de președinte al Curții Supreme. În acest caz, președintele Curții Supreme este revocat prin hotărârea Curții, în secții unite.
Astfel, nici Parlamentul, nici Guvernul nu au posibilitatea de a revoca un judecător exclusiv din calitatea sa de membru al Secției de Control Constituțional.
Pentru a determina coraportul dintre organul cu competență constituțională și alte autorități, la fel este necesar de a trece prin prizma autonomiei financiare a instituției.
Curtea Supremă este finanțată direct de la bugetul de stat. Fondurile alocate și structura bugetului Curții Supreme necesită aprobarea Guvernului. Întocmirea proiectului bugetului de stat este organizată și coordonată de Ministerul Finanțelor, potrivit legii. Conform art. 6 (3) și 12 (1) din Legea privind Bugetul de Stat, Curtea Supremă poartă negocieri cu Ministerul Finanțelor pe marginea proiectului de buget, în special în ceea ce privește caracterul rezonabil și oportunitatea cheltuielilor.
Cu ajutorul directorului Curții Supreme, președintele Curții Supreme asigură transmiterea în timp util către Minister a proiectului de buget sau, după caz, a amendamentelor necesare. Caracterul rezonabil și oportunitatea cheltuielilor se negociază între reprezentanții Ministerului de Finanțe și cei ai Curții Supreme. În urma acestor discuții și după soluționarea eventualelor divergențe la nivel guvernamental, Ministerul Finanțelor întocmește proiectul bugetului de stat pe care îl înaintează Parlamentului, prin Guvern. În cadrul negocierilor cu oficialii Ministerului de Finanțe, Curtea Supremă este reprezentată de director, iar la negocierile cu membrii Guvernului și în Parlament, de către președintele Curții Supreme [47].
Președintele Curții Supreme răspunde de utilizarea fondurilor bugetare alocate Curții Supreme, astfel cum au fost aprobate de Parlament, în conformitate cu destinația lor. Administrarea curentă a bugetului este în sarcina directorului Curții Supreme.
Deși nicio lege nu prevede în sarcina Parlamentului obligația de a solicita aviz Curții Supreme cu ocazia modificării legislației privind organizarea Curții ori a normelor de procedură în materia contenciosului constituțional, atât Curtea Supremă, cât și Consiliul pentru Administrarea Instanțelor Judiciare sunt de regulă consultate, în faza de avizare a proiectului de lege [39, p. 3].
Secția de Control Constituțional își exercită controlul asupra legislației de aplicabilitate generală: legi adoptate de Parlament, respectiv reglementări adoptate de Guvern, ministere și autoritățile locale. În cadrul căii de atac, Secția poate examina hotărârile adoptate de Riigikogu, Biroul permanent al Riigikogu și Președintele Republicii. Secția nu este competentă să verifice actele cu caracter individual emise de Guvern sau ministere.
În Estonia, instanțele de grad unu și doi (nu și Curtea Supremă) sunt administrate de Ministerul Justiției în cooperare cu Consiliul pentru Administrarea Instanțelor Judiciare. Acest Consiliu este alcătuit din președintele Curții Supreme (care este și președintele Consiliului), cinci judecători desemnați de secțiile unite (Adunarea Generală a tuturor judecătorilor din Estonia) pentru un mandat de 3 ani, doi membri ai Parlamentului, un avocat desemnat de Consiliul de conducere al Asociației Barourilor din Estonia, procurorul-șef al Republicii sau un procuror desemnat de către acesta, Cancelarul Justiției sau un reprezentant desemnat de acesta. Ministrul Justiției sau reprezentantul Ministerului participă la lucrările Consiliului, cu dreptul de a lua cuvântul.
Secția de Control Constituțional are 5 categorii de atribuții, distincte:
controlul constituționalității legislației cu aplicabilitate generală;
soluționarea căii de atac împotriva hotărârilor adoptate de Riigikogu, Biroul permanent al Riigikogu și de Președintele Republicii;
declararea încetării mandatului unei persoane care exercită o funcție de stat din cauza incapacității sale pe o anumită perioadă; încetarea mandatului de membru al Riigikogu și aprobarea exercitării interimatului în funcția de Președinte al Republicii, de către Președintele Riigikogu;
interzicerea activităților unui partid politic;
soluționarea recursurilor și a contestațiilor împotriva hotărârilor comisiilor electorale.
Generic vorbind, deciziile pronunțate de Curtea Supremă sunt general obligatorii (și trebuie respectate de instanțele judiciare inferioare, ca și de Curtea Supremă însăși), inclusiv față de legislativ. Deciziile Secției de Control Constituțional intră în vigoare la data pronunțării în ședință publică. De asemenea, Curtea are dreptul să amâne data la care își produce efectele decizia pronunțată în cadrul controlului de constituționalitate asupra unui act normativ, cu până la 6 luni.
Odată ce se constată că există un conflict între legea adoptată, dar încă neintrată în vigoare, și Constituție, Președintele Republicii nu o va mai promulga, respectiva lege nu mai poate intra în vigoare, iar legislativul este obligat să elimine aspectele contrare Constituției. Când constată neconstituționalitatea unui act normativ aflat în vigoare, Curtea Supremă, prin hotărârea pronunțată, declară legea ca fiind abrogată, integral sau parțial. Se poate considera că scopul invalidării parțiale a legislației este menținerea ei în vigoare [41, p. 5].
Potrivit art. 102 din Constituție, legile se adoptă în conformitate cu Constituția. Au drept de inițiativă legislativă: membrii Riigikogu, orice grup parlamentar din Riigikogu, comisiile parlamentare, Guvernul, Președintele Republicii, pentru revizuirea Constituției; de asemenea Riigikogu are dreptul, în baza unei rezoluții adoptată cu majoritatea membrilor, să propună Guvernului inițierea unui proiect de lege solicitat de Riigikogu.
Președintele Curții Supreme este membru al Consiliului pentru Administrarea Instanțelor Judiciare. Consiliul are în atribuții chestiunile generale legate de administrarea justiției și ale instanțelor judecătorești de grad unu și doi, însă nu decide și nu dezbate probleme care privesc Curtea Supremă sau Secția de Control Constituțional.
Letonia. Parlamentul îi validează pe judecătorii Curții Constituționale. Trei dintre judecătorii Curții Constituționale sunt confirmați în baza unei propuneri formulate de cel puțin zece membri ai Parlamentului, alți doi – în baza propunerii Cabinetului de Miniștri, iar ceilalți doi – în baza propunerii adoptată în ședința de plen a Curții Supreme. Curtea Supremă, reunită în plen, selectează candidații pentru funcția de judecător al Curții Constituționale din rândul judecătorilor din Republica Letonia.
Parlamentul nu are dreptul să revoce un judecător al Curții Constituționale.
Revocarea sau eliberarea din funcție a unui judecător al Curții Constituționale este posibilă numai în cazurile prevăzute de lege și în conformitate cu procedura stabilită. Potrivit Legii Curții Constituționale [46]:
În cazul când un judecător al Curții Constituționale este incapabil să-și continue activitatea din cauza stării de sănătate, acesta va fi eliberat din funcție prin decizia Curții Constituționale. Pentru a decide în acest sens este necesar votul majorității membrilor Curții.
Judecătorii Curții Constituționale își pierd mandatul dacă sunt condamnați pentru o faptă penală, iar sentința este executorie.
În cazul când un judecător al Curții Constituționale a încălcat restricțiile stabilite de lege (restricții cu privire la dobândirea de venituri și cumularea de funcții, precum și alte restricții), a permis săvârșirea unei fapte dezonorante, incompatibilă cu statutul de judecător sau când în mod repetat nu și-a îndeplinit îndatoririle oficiale, fiind sancționat disciplinar, respectivul judecător poate fi revocat din funcție prin decizia Curții Constituționale. Pentru a decide în acest sens este necesar votul majorității membrilor Curții.
Pentru a defini raporturile între Curtea Constituțională a Republicii Letoniei este necesar de a privi și în ce măsură instanța de control constituțional are autonomie financiară în stabilirea și administrarea bugetului de cheltuieli.
Bugetul Curții Constituționale este inclus în bugetul de stat, într-un capitol separat.
În conformitate cu articolul 66 din Constituție, înainte de deschiderea anului financiar, Parlamentul stabilește bugetul de stat, de venituri și cheltuieli, al cărui proiect este prezentat Parlamentului de către Cabinetul de Miniștri.
Procedura privind elaborarea, aprobarea și executarea bugetului de stat, precum și responsabilitățile în procesul bugetar sunt stabilite prin Legea cu privire la buget și management financiar.
Cabinetul de Miniștri stabilește metodologia prin care Curtea Constituțională trebuie să planifice, să implementeze, să supravegheze și să răspundă pentru programul bugetului de stat, rezultatele și indicatorii acestuia, precum și să furnizeze rapoarte în acest sens.
Curtea Constituțională face calculul estimativ și formulează cererea de buget în limitele plafonului maxim de cheltuieli prevăzute în bugetul de stat. Legea cu privire la buget și management financiar prevede că, până la înaintarea proiectului de buget către Cabinet, cererea bugetară formulată de Curtea Constituțională nu poate fi modificată decât cu acordul autorului acesteia. Prin urmare, ministrul de finanțe nu are dreptul să modifice cererea Curții Constituționale. Cabinetul are însă dreptul să introducă modificări fără a consulta Curtea.
Dreptul de a redistribui fondurile alocate pe programe, subprograme și conturi de cheltuieli ale Curții Constituționale i-a fost conferit Ministerului de Finanțe în cadrul capitolului specific din Legea anuală a bugetului de stat, acesta având obligația de a informa corespunzător Parlamentul.
Trebuie menționat și faptul că, prin decizia din data de 18 ianuarie 2010 pronunțată în cauza nr. 2009-11-01, Curtea Constituțională a statuat următoarele [46]: “Principiul separației puterilor interzice puterii executive să decidă asupra aspectelor care influențează în mod direct activitatea puterii judecătorești și funcționarea instanțelor, cum ar fi problemele legate de finanțare, numărul de judecători, personalul necesar, cerințele privind competența, remunerarea și altele asemenea. Tocmai acesta este motivul pentru care legiuitorul trebuie să permită puterii judecătorești sau unei instituții independente, care reprezintă puterea judecătorească, să își exprime opinia cu privire la chestiunile care afectează funcționarea instanțelor, însă decizia în astfel de probleme ține de competența legislativului. Acesta are dreptul de a nu fi de acord cu opinia puterii judecătorești, însă trebuie să o analizeze și să o trateze cu respectul și înțelegerea cuvenită.”
Un alt aspect al raporturilor între instanța constituțională este modul de organizare și funcționare a Curții Constituționale și în ce măsură Parlamentul poate modifica legea în acest sens.
Astfel, Parlamentul, ca putere legislativă, are dreptul exclusiv de a aduce modificări Legii Curții Constituționale. Legea Curții Constituționale a fost adoptată la data de 5 iunie 1996 și a intrat în vigoare la data de 28 iunie 1996. Între timp, Parlamentul a modificat de mai multe ori Legea, mai precis i s-au introdus amendamente în opt rânduri.
De obicei, atunci când modifică Legea Curții Constituționale, Parlamentul consultă Curtea. Mai trebuie menționat că, în decizia din 18 ianuarie 2010 pronunțată în cauza nr. 2009-11-01, Curtea Constituțională a arătat că din principiul separației puterilor rezultă că legiuitorul are datoria să permită “puterii judecătorești sau unei instituții independente, care reprezintă puterea judecătorească, să își exprime opinia cu privire la chestiunile care afectează funcționarea instanțelor, însă decizia în astfel de probleme ține de competența legislativului. Acesta are dreptul de a nu fi de acord cu opinia puterii judecătorești, însă trebuie să o analizeze și să o trateze cu respectul și înțelegerea cuvenită.”
Atribuțiile Curții Constituționale sunt stabilite prin Constituție și prin legea Curții Constituționale.
Curtea Constituțională verifică dacă actele normative externe sunt în conformitate cu normele (actele) de forță juridică superioară, dar nu examinează constituționalitatea actelor administrative sau a hotărârilor judecătorești. Competența Curții Constituționale este prezentată în art. 16 din Legea Curții Constituționale, conform căruia Curtea Constituțională se pronunță asupra:
constituționalitatea legilor;
constituționalitatea acordurilor internaționale semnate de Letonia sau la care aceasta este parte (inclusiv înainte de ratificarea respectivelor acorduri în Parlament);
conformitatea altor acte normative sau a unor dispoziții din acestea cu normele (actele) de forță juridică superioară;
legalitatea altor acte ale Parlamentului, ale Cabinetului de Miniștri, Președintelui, președintelui Parlamentului și primului-ministru, exceptând actele administrative;
legalitatea ordinului prin care un ministru autorizat de Cabinet a suspendat o decizie a consiliului local;
conformitatea normelor juridice naționale cu acordurile internaționale la care Letonia este parte și care nu contravin Constituției.
De regulă, Parlamentul și Guvernul (Cabinetul de Miniștri) pun în aplicare deciziile Curții Constituționale. Mai mult decât atât, adeseori legiuitorul elimină aspectele de neconstituționalitate chiar mai înainte ca o decizie să fi fost pronunțată de Curtea Constituțională, adică odată ce Curtea a fost sesizată într-un anumit caz, legiuitorul, constatând că există deficiențe în reglementarea care servește drept temei pentru sesizarea Curții Constituționale, le elimină prin modificarea normei criticate.
Actele normative nu prevăd o procedură specială pentru executarea deciziilor Curții Constituționale. Niciuna dintre instituțiile letone nu monitorizează executarea deciziilor Curții Constituționale. Modalitatea și procedura de executare a deciziilor depind de ceea ce se ordonă prin dispozitiv și de circumstanțele cauzei [42, p. 11-12].
În ceea ce privește termenul de executare a deciziilor pronunțate, se pot distinge două situații.
În prima dintre acestea, Curtea Constituțională declară nulitatea normei sau a actului contestat, fără a stabili însă un termen pentru rezolvarea situației. Aici, legiuitorul trebuie să acționeze în funcție de o situație particulară. Sunt rare cazurile când legiuitorul nu pune în aplicare decizia cât mai curând posibil.
În cea de-a doua, Curtea declară nulitatea normei sau a actului contestat cu începere de la o anumită dată, în viitor. Curtea poate stabili o data ulterioară de la care normele atacate, constate a fi neconstituționale, își pierd forța juridică. De regulă, Curtea îi acordă legiuitorului răgazul necesar pentru rezolvare, atunci când abrogarea imediată a normei ar conduce la o situație mai gravă sau inadmisibilă. De obicei, legiuitorului i se acordă o perioadă de 6 luni pentru a remedia toate deficiențele constatate.
Parlamentul nu poate invalida decizia Curții Constituționale în nicio situație.
Decizia Curții Constituționale este definitivă și nu poate fi supusă niciunei căi de atac.
Curtea Constituțională este un organ constituțional care face parte din puterea judecătorească.
Curtea Constituțională își poate exercita atribuția de control al constituționalității, cu alte cuvinte își poate îndeplini funcția de garant al respectării Constituției și de protecție a drepturilor omului doar dacă este cu adevărat independentă față de celelalte puteri și instituții ale statului, a căror activitate o controlează. O astfel de independență a Curții Constituționale este asigurată prin respectarea principiului separației puterilor. Curtea Constituțională cooperează cu alte instituții în conformitate cu dispozițiile procedurale care decurg din principiul separației puterilor în stat. Actele normative nu stabilesc mecanisme speciale de colaborare.
Președintele Curții Constituționale este membru al Consiliului Judiciar, organ colegial care participă la stabilirea strategiei sistemului judiciar, precum și la îmbunătățirea funcționării acestuia.
Rolul organului de jurisdicție constituțională în soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională
În orice democrație constituțională, controlul instituțiilor statului reprezintă piatra de temelie în ceea ce privește prevenirea abuzului de putere, a tentativelor de extindere a competențelor în dauna altei instituții și a plasării interesului instituțional mai presus de drepturile și libertățile omului [37, p. 18]. Prin urmare, relația organului de juridicție constituțională cu autoritățile de stat se relevă nu numai prin atribuțiile ce-i sunt încredințate, de verificare a conformității actelor juridice adoptate cu legea supremă a țării, Constituția, ci și prin rolul organului de juridicție constituțională de a menține echilibrul între puterile statului și de a veghea ca autoritățile publice să-și îndeplinească funcțiile în limitele încredințate. Constituția stabilește pentru fiecare autoritate a statului competența corespunzătoare scopului său, conținutul concret al acestei competențe depinzând de locul autorității respective în sistemul general al puterilor statului și raporturile cu celelalte puteri, de poziționarea sa între celelalte autorități ale statului, precum și de relația între competențele sale și cele atribuite altor autorități. Odată ce competențele concrete ale puterilor în stat sunt direct stabilite în Constituție, atunci o instituție a puterii de stat nu poate prelua competențele alteia, nu le poate transfera și nici nu le poate abandona; aceste puteri nu pot fi modificate sau limitate prin intermediul unei legi [13, p. 45].
Autonomia autorităților de stat și separarea funcțiilor acestora nu înseamnă însă că între ele nu există legături. Modelul de reciprocitate între puterile statului pe care îl consacră Constituția se definește și prin controlul reciproc și echilibrul puterilor în stat (autorităților acestora), care nu permite ca una dintre puteri să domine asupra celeilalte (celorlalte), dar și prin cooperarea acestora, desigur, fără a depăși limitele stabilite de Constituție – fără a interveni în exercitarea competențelor celorlalte puteri în stat.
Lituania. Curtea Constituțională a R. Lituaniei a precizat că, în realizarea sarcinilor generale și a funcțiilor statului, activitățile autorităților publice sunt bazate pe cooperare, prin urmare, relațiile dintre acestea urmează a fi definite drept un parteneriat inter-funcțional. Or, acolo unde autoritățile de stat interacționează sunt inevitabile anumite conflicte reciproce. Astfel de litigii pot fi influențate de împrejurarea că în diferite autorități publice sunt reprezentate opinii politice diferite, de lipsa de abilități în căutarea unui compromis, ori de interpretările uneori ambigue și divergente date normelor prevăzute în Constituție, cât privește definirea principalelor trăsături ale funcționării autorităților statului. Curtea Constituțională, asigurând supremația Constituției în cadrul sistemului juridic, îndeplinește și un rol aparte, de veghe, care să asigure funcționarea corespunzătoare a puterilor statului. Problemele legate de atribuțiile autorităților publice, departajarea competențelor între Guvern și Seim, între Seim și Președintele Republicii, raporturile între acestea, revin adeseori în atenția Curții Constituționale în cursul examinării cererilor cu care este sesizată.
În sistemul de drept din Lituania nu se utilizează noțiunea de "litigii organice" (în franceză – conflits juridiques de nature organique). Așadar, nu există o procedură aplicabilă stabilită pentru judecarea unor astfel de litigii, nu există subiecte anume prevăzute, care să poată fi părți implicate în conflict, prin urmare descrierea trăsăturilor unor asemenea litigii nu este o sarcină ușoară. Cu toate acestea, ar fi greșită afirmația că în Lituania astfel de litigii nu sunt deloc soluționate. Deși prevederile Constituției referitoare la competența Curții Constituționale nu consacră în mod expres puteri ale Curții Constituționale de a soluționa litigii referitoare la competența autorităților de stat, Curtea Constituțională a trebuit nu o singură dată să examineze problemele complexe ale raporturilor între autoritățile de stat, cu ocazia exercitării competenței sale de bază – controlul de constituționalitate (legalitate) asupra actelor juridice.
Astfel de conflicte constituționale sunt cel mai adesea legate de delimitarea competențelor autorităților de stat și de punerea în aplicare a prerogativelor lor, cu respectarea limitelor definite prin Constituție. Caracterul cazurilor în care urmează a fi soluționate litigiile dintre autoritățile statului va depinde de autorul sesizării care, prin cererea adresată Curții Constituționale, formulează limitele și întinderea obiectului cererii sale și ridică anumite chestiuni concrete.
Analizând cererile primite de Curtea Constituțională, este clar că în unele cazuri se formulează o cerere concretă, indicându-se nu doar articolele din Constituție, ci și unele aspecte ale reglementării constituționale care ar trebui dezlegate în cursul examinării cauzei, în vreme ce în alte cazuri cererea este ceva mai abstractă, prin aceea că ridică o problemă, dar lasă la latitudinea Curții Constituționale să găsească soluția.
Majoritatea conflictelor dintre autorități soluționate de Curtea Constituțională privesc interpretarea și aplicarea principiului constituțional al separației puterilor în stat. Sunt cererile prin care se solicită examinarea constituționalității actelor juridice în care se stabilesc atribuțiile instituțiilor statului și se reglementează raporturile dintre acestea, principiu care poate fi indicat direct sau implicit. În mod evident, soluționarea litigiului apărut între instituții și găsirea unui răspuns la problemele care au dat naștere dezacordului este posibilă numai în cadrul structurii constituționale de puteri în stat, prin urmare esența, punctul de plecare îl constituie principiul constituțional al separației puterilor.
Destul de frecvent aceste conflicte între instituțiile statului au caracter politic datorită prezenței diferitelor forțe politice în instituțiile separate. Sesizarea Curții Constituționale cu astfel de cereri este uneori folosită ca instrument juridic într-o luptă politică, de exemplu atunci când opoziția încearcă să dovedească faptul că forțele de la putere adoptă acte contrare normelor constituționale sau când încearcă să preîntâmpine adoptarea anumitor decizii. Dacă o asemenea dispută se justifică prin argumente juridice și se trimite la Curtea Constituțională, atunci el devine un conflict juridic, ceea ce asigură preeminența dreptului în guvernare. Faptul că o dispută politică devine un conflict juridic este o garanție că relațiile inter-instituționale nu vor ajunge într-un punct mort, în care instituțiile situate pe poziții opuse să-și rezolve litigiile recurgând la orice fel de măsuri [25, p. 125].
După cum s-a amintit, Articolele 102 și 105 din Constituție, care definesc competența Curții Constituționale și atribuțiile de control de constituționalitate asupra actelor juridice, nu menționează și atribuții de rezolvare a litigiilor organice. O atare competență nu este prevăzută nici de Legea privind Curtea Constituțională. Nici Constituția, nici legea proprie nu prevăd o procedură specială pentru cazurile în care Curtea Constituțională examinează problemele legate de atribuțiile instituțiilor statului, stabilirea limitelor acestora, precum și raporturile dintre autorități. Sistemul juridic lituanian a consacrat o Curte Constituțională concepută a fi principalul gardian al Constituției, dar nu și arbitru al litigiilor între autoritățile publice. Cu toate acestea, chiar și când asigură supremația Constituției în sistemul juridic, Curtea nu se poate sustrage soluționării litigiilor survenite între instituțiile a căror activitate este reglementată în baza normelor stabilite prin Constituție.
În Lituania, aceste litigii sunt soluționate în cadrul controlului privind conformitatea actelor juridice concrete cu Constituția și legile [4]. Într-un sens larg, Curtea Constituțională rezolvă problemele referitoare la atributele de putere și funcționarea autorităților statului în fiecare cauză examinată, întrucât orice decizie pronunțată de Curtea Constituțională se leagă de chestiunea limitelor puterii, toate deciziile stabilind limitele de competență ale instituției care a adoptat un act concret, mai precis, toate deciziile exercită o influență directă asupra funcțiilor îndeplinite de către autoritățile statului. În sens restrâns, Curtea Constituțională asigură limitele de funcționare constituțională a autorităților cu prilejul examinării cazurilor în care hotărăște dacă actul juridic contestat (o parte a acestuia) este sau nu în conformitate cu prevederile Constituției prin care se stabilesc organizarea, funcționarea și interacțiunea autorităților de stat. În aceste cazuri se cercetează în mod direct proporția în care autorităților le-au fost stabilite atribuții și dacă limitele împuternicirii sunt fixate echitabil. Ca atare, conținutul litigiului, delimitarea domeniului reglementat de Constituție permite Curții Constituționale să-și afirme activitatea de protecție a competenței autorităților publice.
În Lituania, Curtea Constituțională examinează conflictele dintre autorități verificând dacă sunt sau nu conforme Constituției și/sau legilor actele care stabilesc într-o manieră ambiguă competențele autorităților de stat, limitele lor, funcțiile îndeplinite, interacțiunea dintre instituții sau actele juridice din care rezultă modul în care instituțiile au uzitat de atributele cu care sunt învestite și dacă au acționat în limitele competenței lor (de exemplu, Legea Autonomiei Locale care definește repartizarea competențelor între puterea de stat și autoritățile locale, Legea privind Guvernul etc.). Cu privire la aceste acte juridice, Curtea Constituțională poate fi sesizată atât de autoritățile cu comandă politică, cât și de către instanțe, cu prilejul judecării cauzelor concrete. Scopul principal al Curții Constituționale în acest caz va fi cercetarea constituționalității actului juridic contestat, soluționarea propriu-zisă a litigiului privind limitele de competență sau depășirea atribuțiilor fiind consecința unui astfel de examen.
Deciziile de speță ale Curții Constituționale au relevat diverse aspecte legate de constituționalitatea competențelor Parlamentului, Președintelui Republicii sau Guvernului, funcțiile îndeplinite de aceste instituții și modul de reglementare a raporturilor dintre acestea. Atunci când litigiile dintre autoritățile statului sunt rezolvate în mod indirect, jurisprudența Curții Constituționale referitoare la constituționalitatea respectivelor acte juridice se constituite în doctrina care guvernează relațiile reciproce, prin:
precizarea formei de guvernământ căreia trebuie să-i fie circumscris modelul de structură a instituțiilor supreme în stat și relațiilor dintre acestea: de exemplu, în decizia sa din 10 ianuarie 1998, Curtea Constituțională, examinând, la sesizarea Guvernului, constituționalitatea unei rezoluții adoptate de Seim, prin care se aprobase Programul de guvernare pentru 1997-2000, preciza: "potrivit competențelor instituționale stabilite de Constituția Republicii Lituania, forma de guvernământ în Lituania este republica parlamentară. Totodată, trebuie observat că forma de guvernământ a statului se caracterizează și prin anumite trăsături specifice unei republici semi-prezidențiale. Acest lucru se reflectă în competențele Seimului, ale șefului statului, Președintele Republicii și ale Guvernului, precum și în modul în care este așezată, din punct de vedere juridic, interacțiunea lor reciprocă. În sistemul constituțional lituanian s-a stabilit principiul răspunderii Guvernului în fața Seimului, ceea ce determină modalitatea de formare a Guvernului";
definirea principiilor de interacțiune dintre instituții: de exemplu, în aceeași decizie din 10 ianuarie 1998, Curtea Constituțională constata că "În îndeplinirea sarcinilor generale și a funcțiilor statului, activitățile autorităților se bazează pe cooperare, prin urmare, raporturile dintre ele urmează a fi definite ca parteneriat inter – funcțional. Una dintre modalitățile de asigurare a cooperării între instituțiile statului este principiul responsabilității Guvernului în fața Parlamentului, care este consacrat de constituțiile din majoritatea statelor europene”;
stabilirea limitelor de competență a instituțiilor statului: de exemplu, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că în Lituania nu este permisă delegarea legislativă [48], iar Guvernul nu are dreptul să adopte legi, ci doar acte juridice de rang inferior legii; că sunt interzise transferul, preluarea sau renunțarea la prerogativele de autoritate de stat care au fost direct stabilite în Constituție și că este interzisă limitarea sau modificarea lor prin intermediul unor legi sau altor acte juridice, cu excepția revizuirii Constituției însăși;
delimitarea competențelor Seimului și Guvernului în formarea și executarea bugetului de stat: de exemplu, în decizia din 14 ianuarie 2002 s-a statuat că, la elaborarea (formarea) bugetului de stat, precum și la dezbaterea și aprobarea acestuia, competențele Seimului, ca organ legislativ și competențele Guvernului, ca organ executiv sunt separate: astfel, elaborarea (formarea) proiectului bugetului de stat constituie dreptul și obligația exclusivă a Guvernului, în vreme ce numai Seimul are competența de a examina proiectul bugetului de stat prezentat de Guvern, pe care să-l aprobe prin lege; actele emise de organele executive pot viza doar executarea bugetului de stat, fără a putea concura cu legea bugetului de stat, nemaivorbind de modificarea acesteia;
interpretarea competențelor Guvernului și Președintelui Republicii în domeniul politicii externe: de exemplu, prin decizia din 17 octombrie 1995 s-a constatat că nu numai Președintele Republicii, ci și Guvernul sunt autorizate în concret să încheie tratate internaționale, întrucât în absența lor ar fi imposibil de pus în practică politica externă. Cu toate acestea, numai Președintele Republicii are dreptul să supună tratatele internaționale ratificării de către Seim și numai tratatele ratificate au putere de lege în sistemul juridic al statului;
definirea puterilor legislativă și judiciară în cursul efectuării procedurii de punere sub acuzare (impeachment): prin încheierea din 31 martie 2004 s-a statuat că numai Curtea Constituțională poate decide dacă acțiunile concrete ale persoanei având calitate oficială, față de care s-a inițiat procedura de punere sub acuzare, constituie grave încălcări ale Constituției, în vreme ce prerogativa de a decide asupra revocării mandatului sau a eliberării sale din funcție aparține Seimului;
în fine, delimitarea atribuțiilor instituțiilor statului și ale autorităților locale: de exemplu, prin decizia din 24 decembrie 2002 s-a statuat că în Lituania se disting două sisteme de autoritate publică: guvernarea de stat și autonomia locală; funcțiile atribuite municipalităților prin Constituție nu pot fi îngrădite de către instituțiile de stat.
Titularii dreptului de sesizare a Curții Constituționale în vederea examinării constituționalității unui act juridic sunt prevăzuți la Articolul 106 din Constituție [4]. Guvernul, un număr de cel puțin 1/5 din membrii Seimului, precum și instanțele judecătorești pot sesiza Curtea Constituțională în legătură cu constituționalitatea legilor și a altor acte adoptate de Seim; un număr de cel puțin 1/5 din membrii Seim, precum și instanțele judecătorești pot sesiza Curtea Constituțională în legătură cu constituționalitatea și legalitatea actelor Președintelui Republicii; un număr de cel puțin 1/5 din membrii Seim, Președintele Republicii, precum și instanțele judecătorești pot sesiza Curtea Constituțională în legătură cu constituționalitatea și legalitatea actelor Guvernului. Deși aceste prevederi constituționale nu cuprind o mențiune directă în sensul că și Seimul, în ansamblu, ca instituție, poate sesiza Curtea Constituțională, o atare concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispozițiilor Constituției, inter alia a alineatului 4 al Articolului 106 din Constituție, în care se prevede că rezoluția Seimului prin care se solicită examinarea constituționalității unui act îi suspendă acestuia valabilitatea. Rezultă astfel, dincolo de orice dubiu, că și Seimul in corpora este îndreptat să sesizeze Curtea Constituțională.
S-a arătat deja că în Constituție nu există o prevedere expresă potrivit căreia Curtea Constituțională examinează litigiile dintre instituțiile statului; și nici nu prevede o procedură specială pentru examinarea unor asemenea litigii sau un cerc de subiecte care să poată declanșa procedura în fața Curții Constituționale pentru soluționarea acestora. Însă oricare dintre subiectele de drept prevăzute în Articolul 106 din Constituție poate, prin cererea de sesizare, să ridice și problema cercetării și evaluării unui asemenea conflict, căreia i se răspunde prin verificarea conformității unui act juridic concret cu Constituția și/sau legile.
Curtea Constituțională, în exercitarea controlului de constituționalitate, poate pronunța una din următoarele soluții: fie să declare că actul contestat (ori o parte din acesta) este contrar Constituției, fie să constate că nu este. Soluționarea conflictului dintre instituții ale statului nu reprezintă un scop în sine pentru Curtea Constituțională în acea cauză, ci este mai curând o consecință. În mod repetat Curtea Constituțională a subliniat că deciziile Curții Constituționale constituie un tot inseparabil și că dispozitivul deciziei se întemeiază pe argumentația reținută în considerente. De și mai multe ori, dezlegarea problemei care a provocat apariția conflictului între instituții poate fi regăsită în considerentele deciziei Curții Constituționale.
Nu există o procedură specială prevăzută pentru ducerea la îndeplinire a deciziilor prin care Curtea Constituțională se pronunță asupra litigiilor dintre instituțiile statului. Asemenea decizii ale Curții Constituționale se execută conform procedurii comune: subiectul de drept al cărui act a fost declarat neconstituțional ia măsuri în vederea modificării reglementării cuprinse în respectivul act juridic acolo unde în decizia Curții Constituționale se solicită acest lucru. În funcție de amendamentele ce urmează a fi aduse pentru ameliorarea unui act juridic, ca urmare a deciziei Curții Constituționale, pot fi constituite grupuri de lucru și pot fi consultați specialiști din diverse domenii. În implementarea deciziei Curții Constituționale, actul juridic poate fi modificat, corectat sau completat, ori poate fi adoptat un nou act.
În situațiile în care Curtea Constituțională adoptă concluzii cu privire la chestiunile date în competența sa, Seimul are obligația ca, în baza concluziilor Curții Constituționale, să ia o hotărâre definitivă.
Constituția nu prevede în mod direct mijloace juridice prin care instituțiile în cauză să fie obligate să pună de îndată în practică deciziile Curții Constituționale și care ar permite evitarea producerii unor lacune ale legii ori a altor efecte indezirabile ca urmare a eliminării abrupte a normelor neconstituționale din sistemul de drept.
Implementarea actelor definitive pronunțate de Curtea Constituțională, în special a celor prin care se constată neconstituționalitatea unui act juridic, depinde de data de la care acesta îți va înceta efectele (valabilitatea). În Lituania, un act declarat neconstituțional nu mai poate fi aplicat (pierzându-și astfel forța juridică) de la data publicării oficiale a deciziei Curții Constituționale [28, p. 226]. Cu alte cuvinte, actele definitive ale Curții Constituționale referitoare la compatibilitatea unui act cu prevederile constituționale produc efecte doar pentru viitor. Un asemenea sistem de control de constituționalitate este menit să întărească încrederea publicului în lege, oferindu-i sentimentul securității juridice și întreținându-i respectul față de sistemul juridic existent.
Odată ce Curtea Constituțională constată că o lege constituțională (o parte a acesteia) este contrară Constituției, că o lege (o parte a acesteia) sau Statutul Seimului (o parte a acestuia) sunt contrare Constituției sau oricărei legi constituționale, că un act de rang inferior legii (o parte a acestuia) adoptat de Seim este contrar Constituției, unei legi constituționale sau oricărei alte legi, ori Statutului Seimului că un act (o parte a acestuia) al Președintelui Republicii este contrar Constituției, unei legi constituționale sau oricărei alte legi, și că un act (o parte a acesteia) al Guvernului este contrar Constituției, unei legi constituționale sau oricărei alte legi, pentru respectivul subiect de drept – Seimul, Președintele Republicii sau Guvernul, se naște obligația constituțională de a recunoaște că un astfel de act juridic (o parte a acestuia) nu mai este valabil sau (dacă este imposibil să o facă fără a reglementa în mod corespunzător relațiile sociale în cauză) să-l modifice astfel încât noua reglementare să nu fie în conflict cu actele juridice de rang superior, între care (și în primul rând) Constituția. Însă chiar și până la data îndeplinirii acestei obligații constituționale, actul juridic (o parte a acestuia) nu poate fi aplicat în nicio împrejurare, întrucât forța sa juridică este anulată.
Potrivit Constituției, un act juridic va fi suspendat atunci când Președintele Republicii sau Seimul sesizează Curtea Constituțională solicitându-i să se pronunțe asupra constituționalității acestuia. Odată ce, examinând cazul, se constată că actul atacat este în conformitate cu Constituția, acestuia i se restabilesc efectele juridice.
Constituția și Legea privind Curtea Constituțională nu conțin prevederi care să stabilească termenele pentru eliminarea viciilor de neconstituționalitate a actelor juridice. După cum s-a arătat deja, odată ce Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la neconstituționalitatea unui act juridic sau a unei părți din acesta, el nu mai poate fi aplicat începând cu data publicării oficiale a deciziei Curții Constituționale. Pentru respectivul organ legislativ se naște obligația de a abroga actul neconstituțional (în tot sau în parte, după caz) și de a modifica reglementarea astfel încât aceasta să corespundă prevederilor și principiilor Constituției. Dacă legiuitorul nu-și îndeplinește obligația de modificare a reglementării neconstituționale, actul juridic în cauză sau acele părți care contravin Constituției nu se vor mai aplica de la data promulgării deciziei Curții Constituționale, ceea ce înseamnă că un anumit domeniu al relațiilor sociale rămâne nereglementat, adică apar lacune de reglementare sau chiar un vid legislativ. Curtea Constituțională a statuat că astfel de situații sunt intolerabile din punct de vedere constituțional.
Estonia. În Estonia nu există o procedură specială pentru conflictele de competență apărute între organele autorităților publice, care să fie similară procedurii speciale din Germania. Până în prezent, soluționarea litigiilor organice a decurs sub forma controlului abstract de constituționalitate asupra unor prevederi legale, nefiind posibil un recurs la Curtea Supremă pentru rezolvarea litigiilor de natură organică. Chestiunile ce țin de competență au format însă obiectul a numeroase litigii. De vreme, ce Republica Estonia este un stat unitar (art. 2 (2) din Constituție [5]), soluționarea conflictelor dintre subiectele de drept ale federației și autorităților centrale – ceea ce reprezintă o altă modalitate a litigiilor organice, nu poate constitui obiect de contencios constituțional în Estonia. Cu toate acestea, în două situații, în așa-numitele cauze ale referendumului din Narva și Sillamae, Curtea Supremă s-a implicat în problema tentativelor de instituire a unei ordini statale federale din proprie inițiativă, și anume sub forma controlului indirect, asupra legislației. În baza art. 4 (2) din Legea privind Procedura Controlului Judiciar de Constituționalitate, orice consiliu local are dreptul de a sesiza Curtea Supremă, solicitându-i să verifice constituționalitatea legislației de aplicabilitate generală. În acest mod, în cadrul controlului de constituționalitate asupra prevederilor legale, autoritățile locale pot solicita efectuarea verificării în materie de competență, precum și în privința respectării drepturilor și libertăților.
Astfel, în sens larg “litigiu organic” poate însemna controlul de constituționalitate asupra legislației de aplicabilitate generală (legi și alte acte normative) în cadrul procedurii de control de constituționalitate, care poate fi inițiată de Președintele Republicii, de Cancelarul Justiției, de consiliile locale, precum și, în anumite cazuri, de instanțele judiciare care pot sesiza Curtea Supremă, printr-o hotărâre. Într-un asemenea caz, cealaltă parte implicată în conflict este Riigikogu, Guvernul, Ministerul ori autoritatea publică locală care a adoptat sau a omis să adopte actul normativ.
Așadar, Președintele Republicii poate sesiza Curtea Supremă, solicitându-i să declare că o Lege adoptată de Riigikogu, dar nepromulgată de Președinte contravine Constituției în cazul în care aceasta, deși trimisă spre reexaminare, a fost adoptată de Riigikogu în aceeași formă, nemodificată.
Cancelarul Justiției va putea sesiza Curtea Supremă, solicitând:
anularea legislației de aplicabilitate generală adoptată de legislativ sau executiv ori de către o autoritate locală, respectiv a unor dispoziții ale acesteia, după intrarea în vigoare;
declararea unei legi promulgate, dar încă neintrată în vigoare, ca fiind contrară Constituției;
anularea legislației de aplicabilitate generală adoptată de legislativ sau executiv ori de către o autoritate locală, dar neintrată încă în vigoare, ca fiind contrară Constituției.
O autoritate locală se poate adresa Curții Supreme solicitându-i să declare neconstituțională o lege promulgată, dar neintrată încă în vigoare, o reglementare adoptată de Guvern sau de un minister, dar neintrată încă în vigoare, ori să anuleze o lege intrată în vigoare, o reglementare adoptată de Guvern sau de un minister, ori dispoziții ale acesteia, prin care se încalcă garanțiile constituționale ale autonomiei locale [47].
Dacă o instanță judiciară, la judecata pe fond sau în apel, nu a făcut aplicarea normei relevante din legislația de aplicabilitate generală, declarând-o contrară Constituției, ori dacă instanța, cu ocazia judecării cauzei pe fond sau în apel, declară că refuzul adoptării legislației de aplicabilitate generală contravine Constituției, atunci respectiva instanță va înainta Curții Supreme hotărârea pronunțată. De asemenea, instanța va atașa, împreună cu hotărârea remisă Curții Supreme, textul din legislația de aplicabilitate generală pe care l-a declarat în contrarietate cu Constituția ori pasajele relevante.
O procedură distinctă pentru contestarea hotărârilor adoptate de Riigikogu, nu este prevăzută de lege.
Cât privește relațiile dintre Curtea Supremă și executiv (competența de reglementare), Curtea Supremă a constatat, într-o cauză referitoare la Legea pentru modificarea și completarea Legii poliției, că “Riigikogu trebuia să fi stabilit cazurile și procedura specifică pentru aplicarea acestor măsuri speciale, de ordin tehnic-operativ, precum și eventualele restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nu să le delege în seama autorității Poliției de Securitate și a judecătorilor Curții Supreme [47]. Ceea ce revine legislativului, ca drepturi și obligații prevăzute de Constituție, nu poate fi transferat executivului prin delegare de competență, nici măcar cu titlu temporar și nici chiar dacă acest lucru este supus controlului judiciar”. Executivul poate doar să aducă clarificări privitoare la restricțiile prevăzute de lege asupra drepturilor și libertăților fundamentale, dar nu să instituie îngrădiri suplimentare în raport cu cele prevăzute de lege.
Din cele de mai sus rezultă ierarhia normativă constituțională, concluzia fiind că executivul nu poate să intervină cu reglementări în domenii care, potrivit Constituției, trebuie reglementate prin lege.
La cererea motivată a uneia dintre părți sau din oficiu, Curtea Supremă poate suspenda, în cazuri temeinic justificate, aplicarea actului normativ atacat sau a unor prevederi ale acestuia, până la data la care decizia Curții Supreme urmează să-și producă efectele.
Curtea Supremă soluționează cauza într-un termen rezonabil, fără a depăși însă o perioadă de patru luni de la primirea sesizării; cererea adresată de Cancelarul Justiției, prin care se solicită anularea hotărârii Riigikogu privind supunerea spre aprobare prin referendum a unui proiect de lege ori a unei alte probleme de interes național va fi soluționată în termen de două luni de la primirea sesizării [5].
În cadrul procedurii controlului de constituționalitate asupra legislației de aplicabilitate generală, Curtea Supremă are următoarele posibilități [41, p. 23-24]:
să declare legislația de aplicabilitate generală, încă neintrată în vigoare, ca fiind contrară Constituției;
să declare legislația de aplicabilitate generală intrată în vigoare, ori dispoziții ale
acesteia, ca fiind contrare Constituției și să le anuleze;
să declare că refuzul adoptării legislației de aplicabilitate generală contravine Constituției;
să anuleze hotărârea adoptată de Riigikogu prin care se supune aprobării prin referendum un proiect de lege sau altă problemă de interes național;
să declare că legislația de aplicabilitate generală contestată sau refuzul adoptării legislației de aplicabilitate generală erau în dezacord cu prevederile Constituției, la data sesizării Curții;
să respingă cererea.
Deciziile Curții Constituționale:
sunt definitive;
pot fi recurate, situație în care se vor arăta titularii dreptului, termenele și procedura;
produc efecte erga omnes;
produc efecte inter partes litigantes.
Deciziile Curții Supreme sunt general obligatorii, ele trebuie respectate de instanțele judiciare inferioare, de Curtea Supremă însăși și de legislativ. Deciziile Secției de Control Constituțional a Curții Supreme își produc efectele de la data pronunțării în ședință publică. Deciziile Curții Supreme sunt definitive și nu sunt supuse niciunei căi de atac.
După epuizarea căilor interne de atac, este totuși posibil, în anumite cazuri, un recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în baza sistemului Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
De la publicarea deciziei în Monitorul/Jurnalul Oficial, textul de lege declarat neconstituțional:
se abrogă;
se suspendă, până la punerea de acord a actului/textului declarat neconstituțional cu prevederile legii fundamentale;
se suspendă, până când legiuitorul invalidează decizia instanței constituționale;
alte situații.
Letonia. Curtea Constituțională soluționează și conflicte organice. Având în vedere atribuțiile Curții Constituționale, astfel de probleme pot fi însă tranșate pe calea unui litigiu doar acolo unde norma sau actul ce se contestă vizează (sau afectează) raporturile dintre instituții sau organe ale statului.
De exemplu, verificând conformitatea reglementărilor adoptate de Cabinetul de Miniștri cu prevederile legale de forță juridică superioară, Curtea Constituțională a stabilit în mai multe rânduri că – prin adoptarea dispozițiilor contestate – Cabinetul de Miniștrii nu și-a respectat limitele de competență stabilite de lege, acționând ultra vires [46].
Au existat și cazuri în care, contestând o normă, organele administrației locale i-au solicitat Curții să stabilească dacă un anumit cadru de reglementare le limitează sau nu competențele.
Într-o cauză referitoare la constituționalitatea anumitor funcții ale Consiliului Național pentru Radio și Televiziune, Curtea a reținut că, înainte de toate, urmează să examineze constituționalitatea statutului Consiliului însuși.
În deciziile cu privire la reducerea remunerației judecătorilor, Curtea Constituțională a analizat raporturile dintre legislativ și puterea judecătorească în contextul principiului separației puterilor, pentru a stabili măsura în care principiul separației puterilor și cel al independenței judecătorilor limitează libertatea de acțiune (marja de apreciere) a legiuitorului în luarea unor decizii legate în mod direct de puterea judecătorească sau de funcționarea acesteia.
Legea Curții Constituționale nu stabilește în mod expres o competență a Curții Constituționale în soluționarea conflictelor organice. Cu toate acestea, după cum s-a și întâmplat, Curții Constituționale îi poate fi încredințată judecarea unor astfel de cauze, când sunt legate de raporturile dintre instituții și organe ale statului.
Jurisdicția Curții Constituționale diferă de cea a altor instanțe. Rolul special al Curții poate fi evidențiat mai ales în cazul litigiilor organice și al celor în care conflictele dintre legislativ, executiv și puterea judecătorească sunt cercetate cu prilejul verificării constituționalității unei norme contestate. În soluționarea acestor conflicte, Curtea Constituțională nu poate acționa doar ca o componentă a puterii judecătorești. Ea are datoria să acționeze în calitate de garant suprem al constituționalității, ca și instituție având ultimul cuvânt în interpretarea Constituției și în asigurarea supremației acesteia.
Implicarea autorităților într-un anumit conflict depinde de conținutul normei criticate. De exemplu, într-o cauză în care o autoritate administrativă locală a contestat procedura privind transportul public, adoptată de Parlament, Parlamentul a fost cel care i-aprezentat un răspuns Curții Constituționale [42, p. 7].
Litigiile organice se soluționează doar în cadru jurisdicțional, când Curtea se pronunță asupra conformității normei sau actului contestat cu norma juridică de rang superior.
Astfel, dacă o anumită normă, contestată, are în vreun fel legătură cu competențele unei instituții, aceasta se va examina în cauza concretă.
În conformitate cu art. 17 din Legea Curții Constituționale, dreptul de a sesiza Curtea în această privință îl au următorii:
Președintele;
Parlamentul (Seim);
cel puțin 20 de membri ai Parlamentului;
Cabinetul de Miniștri;
Procurorul General;
Consiliul Oficiului Național de Audit;
consillile locale;
Ombudsman-ul, dacă autoritatea sau funcționarul care a emis actul contestat nu a remediat deficiențele constatate în intervalul fixat de către Ombudsman;
instanța de judecată, în materie civilă, penală sau administrativă;
judecătorul de la Biroul de Carte Funciară, cu ocazia înscrierii dreptului de proprietate asupra unui imobil sau a celorlalte drepturi reale în Cartea Funciară;
orice persoană care consideră că i-au fost încălcate drepturile fundamentale prevăzute de Constituție.
În cazul în care Curtea Constituțională are de soluționat un litigiu organic, ea va aplica aceeași procedură ca și în cazul verificării conformității normelor sau actelor contestate cu normele juridice de rang superior.
Curtea Constituțională poate constata nulitatea unei norme juridice. De asemenea, ea poate da interpretarea unei anumite norme juridice.
În conformitate cu art. 32 (2) din Legea Curții Constituționale, deciziile Curții
Constituționale și interpretarea dată de aceasta normelor juridice sunt obligatorii pentru toate instituțiile statului și autoritățile administrației locale (inclusiv pentru instanțele judecătorești), pentru toate persoanele care acționează în calitate oficială, precum și persoanele fizice și juridice.
Actele normative nu prevăd o procedură specială pentru executarea deciziilor Curții Constituționale. Niciuna dintre instituțiile letone nu monitorizează executarea deciziilor Curții Constituționale. Modalitatea și procedura de executare a deciziilor depind de ceea ce se ordonă prin dispozitiv și de circumstanțele cauzei.
În conformitate cu art. 31 (13) din Legea Curții Constituționale, deciziile Curții Constituționale sunt definitive și nu pot fi recurate.
Conform art. 32 (3) din Legea Curții Constituționale, un act normativ (sau o normă juridică) pe care Curtea Constituțională le declară ca fiind incompatibile cu o normă de forță juridică superioară vor fi considerate lipsite de efecte juridice de la data publicării deciziei Curții Constituționale, exceptând situația în care Curtea Constituțională ar stabili altfel. În consecință, regula de bază care se aplică majorității deciziilor este că norma contestată își pierde vigoarea de la data publicării deciziei.
Legiuitorul a lăsat la latitudinea Curții Constituționale să stabilească data de la care norma atacată, declarată incompatibilă cu o normă juridică de rang superior, devine inaplicabilă. Pentru a invalida respectiva normă de la o dată ulterioară, iar nu la data publicării deciziei, Curtea Constituțională trebuie să își motiveze opțiunea [42, p. 9].
În măsura posibilului, Curtea Constituțională trebuie să se asigure și că situația care ar putea surveni din momentul invalidării normelor neconstituționale nu aduce atingere drepturilor fundamentale ale reclamanților și ale altor persoane și că ea nu provoacă prejudicii semnificative intereselor statului sau ale societății.
De regulă, Curtea Constituțională își exercită această libertate de acțiune (apreciere) în conformitate cu una dintre următoarele proceduri:
Curtea Constituțională constată că norma criticată nu este conformă cu o normă juridică de rang superior și o declară ca fiind nulă cu începere de la o dată ulterioară, aproximativ după 6 luni. Astfel, Curtea îi acordă legiuitorului răgazul necesar pentru rezolvare, atunci când abrogarea imediată a normei ar conduce la o situație mai gravă sau inadmisibilă. De exemplu, prin decizia din 9 mai 2008, pronunțată în cauza nr. 2007-24-01, Curtea Constituțională a precizat următoarele: "La stabilirea datei de la care norma criticată urmează a ieși din vigoare, Curtea a luat în considerare faptul că legiuitorul, în scopul de a preveni încălcarea dreptului la un proces echitabil, trebuie să examineze mai multe soluții posibile și să stabilească care dintre acestea ar fi cea mai potrivită în cazul Letoniei. Prin urmare, legiuitorul are nevoie de timp pentru a îmbunătăți reglementarea legală”.
Curtea Constituțională constată că norma criticată nu este conformă cu o normă juridică de rang superior și o declară ca fiind nulă de la data intrării ei în vigoare. De exemplu, prin decizia din 8 februarie 2007, în cauza nr. 2006-09-03, Curtea Constituțională a stabilit următoarele:
„Dacă partea din Planul de urbanism pentru 2004 – 2016 în zona Garkalne Pagasts, care prevede construirea clădirilor în zonele inundabile situate în vecinătatea Lacului Baltezers, nu este declarată nulă de la momentul intrării în vigoare a normei, atunci ar însemna că activitățile derulate de Consiliul Local, ca urmare a interpretării incorecte a articolului 37, alineatul 1, punctul 4 din Legea zonei de protecție, până la momentul pronunțării deciziei – ar fi legalizate. Pentru a atinge scopul normei mai sus menționate – protejarea pe cât posibil a zonelor predispuse la inundații împotriva activităților operative – actul contestat, privitor la construcția de clădiri în zonele inundabile, va fi declarat nul de la momentul intrării sale în vigoare."
Curtea Constituțională constată că norma criticată criticată nu este conformă cu o normă juridică de rang superior și o declară ca fiind nulă de la data publicării deciziei Curții Constituționale, dar în ceea ce îl privește pe solicitant sau un anumit cerc de persoane – de la data la care norma a intrat în vigoare sau la care a fost aplicată.
Procedura se aplică de Curtea Constituțională în scopul de a preveni, în cel mai eficient mod posibil, încălcarea drepturilor individuale.
Deosebit de acestea, atunci când Curtea Constituțională declară neconstituțional un acord internațional semnat de Letonia sau la care aceasta este parte, Cabinetul de Miniștri are datoria de a proceda de îndată la modificarea respectivului acord, de a-l denunța, suspenda sau de a revoca aderarea [46].
Potrivit art. 32 (2) din Legea Curții Constituționale, deciziile Curții Constituționale și interpretarea dată normelor juridice sunt obligatorii pentru toate instituțiile statului și autoritățile administrației locale (inclusiv pentru instanțele judecătorești), pentru toate persoanele care acționează în calitate oficială, precum și persoanele fizice și juridice.
De regulă, Parlamentul și Guvernul (Cabinetul de Miniștri) pun în aplicare deciziile Curții Constituționale. Mai mult decât atât, adeseori legiuitorul elimină aspectele de neconstituționalitate chiar mai înainte ca o decizie să fi fost pronunțată de Curtea Constituțională, adică odată ce Curtea a fost sesizată într-un anumit caz, legiuitorul, constatând că există deficiențe în reglementarea care servește drept temei pentru sesizarea Curții Constituționale, le elimină prin modificarea normei criticate.
De obicei, legiuitorul reușește să elimine viciile de neconstituționale. În situația în care nu le-ar înlătura, persoana își poate exercita drepturile, de exemplu, prin directa aplicare a Constituției și a interpretării date prin decizia Curții Constituționale.
Nu este permis ca într-un stat democratic legiuitorul, atunci când adoptă noi reglementări, să evite în mod deliberat punerea în aplicare a unei decizii a Curții Constituționale. Nu poate fi însă cu totul exclus ca legiuitorul, adoptând noile norme, să greșească și să legifereze din nou o normă neconstituțională. Cu toate acestea, nu numai dispozitivul deciziei, ci și interpretarea dată normei contestate prin acea decizie este obligatorie pentru legiuitor.
Actele normative nu prevăd o procedură specială pentru executarea deciziilor Curții Constituționale. Niciuna dintre instituțiile letone nu monitorizează executarea deciziilor Curții Constituționale.
INCHEIERE
Un sistem constituțional reprezintă ansamblul instituțiilor politice din stat, care sunt structurate, într-un mod armonios încât să asigure organizarea și funcționarea entității sociale, conform principiilor de separare a puterilor legislative, executive și judecătorești, consfințite în actul suprem al statului, Constituția.
Componentele majore ale sistemului constituțional sunt determinate de rolul organizmelor statului: Guvernul, Parlamentul și conducătorul statului respectiv, care sunt investite cu atribuții de suveranitate națională.
Într-un sistem constituțional, un rol definitiv, îl joacă organizmul special cu atribuții de verificare a constituționalității actelor emise de organele de suveranitate națională. Acest organizm poate fi instituit într-o instituție separată, Curtea Constituțională, cum este cazul Lituaniei și Letoniei sau poate fi încorporat în altă instituție de ordine juridică, având și atribuții de verificare a constituționalității legilor, cum este cazul Estoniei, unde Curtea Supremă, prin Secția de Control Constituțional, care și este organul corespunzător unei Curți Constituționale.
Rolul fiecărei componente al sistemului constituțional trebuie să fie bine reglementate, având scopuri bine definite, iar abaterile de la normele constituționale urmează să fie sancționate de către organizmele competente de jurisdicție constituțională. În caz când vre-o componentă al sistemului are o disfuncționalitate, în așa mod este pusă în pericol funcționarea întregului sistem constituțional.
Cu siguranță că caracteristicile descriptive ale unui sistem constituțional, cum ar fi: sistemul electoral, drepturile și libertățile fundamentale, cetățenia și altele, nu ar trebui de neglijat în cercetarea științifică, însă scopul și obiectivele stabilite în prezenta lucrare, ne permite de a studia și cerceta componentele de bază ale unui sistem constituțional, exprimate prin principiile de separare a puterilor în stat.
Astfel, în teza dată, au fost elucidate pe deplin problemele formulate ce ține de:
– examinarea sistemelor constituționale prin prizma evoluției în timp ale acestora, de a stabili lanțul istoric și premizele de apariție a acestora, de a determina care sunt aspectele comune care au stat la baza adoptării Constituțiilor în țările baltice;
– analiza sistemelor constituționale prin intermediul componentelor sale importante, care reprezintă separarea puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească), ca principiu general pentru menținerea echilibrului de conducere socială și devenind baza statului constituțional modern;
– determinarea organelor de jurisdicție constituțională ca autorități de garanție a respectării normelor constituționale, determinarea rolului acestora în soluționarea conflictelor de ordin constituțional și descrierea coeziunii între organele de jurisdicție constituțională și autoritățile statului.
Un alt factor important este constituirea bazei de studiu, util și imperios necesar pentru Republica Moldova, aspirantă la valorile europene, de a lua exemplu viu de la țările baltice, înfrățire stabilită datorită istoricului sovietico-comunist comun, premise asemănătoare a pașilor înfăptuiți pentru restabilirea independenței statului și condiții similare de adoptare a noilor Constituții.
Mai este necesar de menționat că statele baltice sunt pionerii din fostele state membre ale Uniunii Sovietice, care au luptat pentru independența și suveranitatea țării, iar Republica Moldova nu a fost departe de parcursul construcției constituționale înfăptuite. Cu atât mai mult ar trebui să ne aliem și mai departe în lanțul de croire a pașilor politici, economici și juridici care să ne asigure aceleași rezultate.
Deci, dacă să vorbim de istoria, evoluția și reformele efectuate în statele baltice, am putea menționa, în general cele mai importante moment, cum ar fi:
– Lituania, prin prima sa Constituție, adoptată la 3 mai 1791, este considerată în general ca prima constituție națională a lumii moderne din Europa și a doua din lume după constituția Statelor Unite, permițindu-ne să vedem care au fost în timp, influențele asupra integrității statului, libertățile cetățenești, care a fost ordinea socială, care erau atribuțiile autorității parlamentare și altele.
– Trebuie să pornim și de la faptul că la fel cum Republica Moldova, statele baltice au trecut prin ocupația sovietică, anihilarea statalității, limitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, iar ca urmare Lituania a fost prima țară care și-a declarat independența sa, în anul 1990, iar în 1992 adoptând Constituția Republicii Lituaniei, care este în vigoare până astăzi, și care păstrează elementele Constituției Lituaniei, adoptate în 1938, o Constituție de tip burghezo-democratică, care a devenit un simbol al statalității naționale.
– La fel și Estonia, ne demonstrează cum a profitat de ocazia oferită destrămării Uniunii Sovietice și la data de 20 august 1991 a declarat restabilirea independenței Estoniei, pe baza de continuitate istorică, prin Declarația de independență, iar la data de 28 iunie 1992 a fost adoptată ultima sa Constituție, care la fel, ca și în cazul Lituaniei, încorporează mai multe elemente ale Constituțiilor anterioare, din 1920 și 1938.
– Un caz interesant reprezintă Letonia, care la 21 august 1991, a adoptat Legea cu privire la Statutul Republicii Letone, având la bază Declarația de independență a Republicii Letoniei din 04 mai 1991. În urma rezultatelor alegerilor din 03 martie 1991 și ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice din data de 19 august 1991, Legea constituțională a declarat renașterea Constituției Republicii Letoniei din 1922.
În cadrul lucrării au fost analizate aspectele generale și comune de adoptare a Constituțiilor, iar în calitate de cel mai relevant exemplu, care ar demonstra legătura cea mai strânsă și distinctă în ceea ce privește procesul de declarare al independenței statelor baltice față de toate celelalte state foste republici ale Uniunii Sovietice a fost descris Lanțul Baltic.
Analizând capitolul privind descrierea componentelor de bază a unui sistem constituțional, putem rezulta că:
– Constituția Lituaniei din 25 octombrie 1992 conține 154 articole, înserate în 14 capitole și un capitol de prevederi finale, ordinea testării problemelor fiind următoarea: statul lituanian, individul și statul, societate și stat, economia națională și munca, Seimul (Parlamentul), Președintele Republicii, guvernul Republicii, Curtea Constituțională, tribunalele, administrația și guvernarea locală, finanțele și bugetul statului, controlul de stat, politica externă și apărarea națională, amendarea Constituției.
– Parlamentul Lituaniei (Seimul) este constituit din reprezentanții poporului – 141 membri, aleși pentru o perioadă de 4 ani în alegeri generale, egale, directe și prin vot secret. Seimul se consideră ales dacă au fost aleși mai mult de 3/5 din membri. Membru al Parlamentului poate fi cetățeanul Lituaniei, care nu este legat prin jurământ sau altă obligațiuni față de alte state și care a ajuns în ziua alegerilor la vârsta de 25 ani și care locuiește permanent în Lituania.
– Președinte poate fi ales, orice cetățean al Lituaniei prin naștere, care a locuit nu mai puțin de ultimii trei ani, dacă până în ziua alegerilor nu va avea mai puțin de 40 ani. Președintele se alege pe un termen de 5 ani prin alegeri generale, egale și directe prin vot secret. Una și aceeași persoană poate fi aleasă în calitate de președinte nu mai mult de 2 mandate.
– Guvernul Republicii Lituaniei este constituit din prim-ministru și miniștri. Prim-ministrul, cu aprobarea Seimului se numește și se eliberează de către Președintele țării. Miniștrii, la fel, la propunerea prim-ministrului sunt numiți de Președintele țării.
– Sistemul judecătoresc al Lituaniei este reprezentat de Curtea Supremă de Justiție, Curtea de Apel și instanțele regionale.
– Constituția Estoniei cuprinde un preambul și 15 capitole, însumând 168 articole. Diviziunea Constituției Republicii Estonia este următoarea: prevederi generale, drepturile și libertățile fundamentale, poporul, Adunarea de stat (Riigikogu), Președintele Republicii, Guvernul Republicii, legislația, bugetul și finanțele statului, relațiile externe și comerțul internațional, apărarea națională, Curtea de Conturi, Cancelarul judiciar, justiția, administrația locală, amendamentele la Constituție.
– Conform art. 60 al Constituției Estoniei, Riigikogu (Parlamentul) se compune din 101 membri, aleși în cadrul unor alegeri libere, pe termen de 4 ani, prin vot secret, pe baza principiului proporționalității. Pot candida în Parlament, fiecare cetățean care a împlinit 21 ani și are dreptul de vot.
– Președintele Republicii Estone este ales de Parlament la propunerea a cel puțin 1/5 din membrii Parlamentului. Președintele este ales pe un termen de 5 ani, pentru maxim două mandate. Se consideră ales, candidatul care a obținut mai mult de 2/3 din voturile membrilor Parlamentului.
– Președintele Republicii Estone, în termen de 14 zile după demisia guvernului, numește candidatul la prim-ministru, care are obligația de a forma noul guvern. Candidatul la prim-miistru, în termen de 14 zile, prezintă un raport Parlamentului despre principiile de formare a noului guvern, după care Parlamentul, cu votul majorității decide asupra împuternicirii candidatului la funcția de prim-ministru de formarea guvernului. Candidatul la prim-ministru, în termen de 7 zile prezintă componența guvernului Președintelui Republicii, care în termen de 3 zile numește întreg guvernul.
– O instituție specifică Constituției Republicii Estonia o constituie Cancelarul pentru problemele judiciare, care este un demnitar independent, având competența de a examina dacă actele adoptate de puterea legiuitoare, cea executivă sau de autoritățile locale sunt în concordanță cu prevederile Constituției și ale legilor. El este numit de Parlament, la propunerea Președintelui Republicii. El are dreptul să analizeze propuneri de modificări ale legilor și poate propune inițierea unor procese împotriva Președintelui, membrilor Parlamentului, membrilor Guvernului sau altor demnitari.
– Sistemul judecătoresc este compus din: Judecătorii teritoriale, orășenești și administrative sunt instanțe de prim grad de jurisdicție; Judecătorii regionale (districtuale) sunt instanțe de apel de al doilea grad de jurisdicție; Curtea Supremă este instanța supremă de recurs (casație).
– În ceea ce privește dezvoltarea constituțională a Republicii Letonia, am observsat deja că în această țară a fost repusă în vigoare Constituția din 1922. Constituția din 1922 a fost adoptată de o Adunare Constituantă la 15 februarie 1922, intrând în vigoare la 07 noiembrie în același an. Constituția conține 88 articole.
– Conform art. 5 al Constituției Letoniei, Parlamentul (Seimul) se compune din 100 de reprezentanți ai poporului, aleși pe baza reprezentării proporționale, în cadrul unor circumscripții electorale. Dreptul de a alege au cetățenii care au împlinit în ziua alegerilor vârsta de 18 ani. Iar dreptul de a fi ales în Seim, aparține cetățenilor care, în ziua alegerilor au împlinit vârsta de 21 ani. Seimul se alege pentru o perioadă de 4 ani.
– Președintele statului leton este ales de Parlament, pe un termen de patru ani, prin vot secret cu votul a cel puțin 51 de membri ai Seimului. Președintele țării, poate deveni orice persoană care este cetățean care a împlinit vârsta de 40 ani. Persoana cu dublă cetățenie nu are dreptul de a candida la această funcție. Una și aceeași persoană nu poate fi președinte mai mult decât opt ani.
– O atribuție specifică a Președintelui leton este dreptul să propună dizolvarea Seimului. În acest caz se va desfășura un referendum. Dacă mai mult de jumătate din cei ce au participat la referendum sunt pentru aceasta, Seimul se consideră dizolvat și se petrec noi alegeri, care se vor desfășura nu mai târziu de 2 luni din ziua dizolvării. În cazul dizolvării Seimului, membrii acestuia își păstrează împuternicirile până la noul Seim ales. Dacă la referendum, mai puțin de jumătate din cei ce au participat au votat împotriva dizolvării Seimului, atunci Președintele țării se consideră înlăturat de la atribuțiile sale și Seimul va alege un nou Președinte al țării care va îndepli atribuțiile până la finisarea mandatului Președintelui eliberat. Decizia de înlăturare a Președintelui se ia prin hotărârea a cel puțin jumătate din membrii Seimului.
– Președintele Cabinetului de miniștri leton, pe lângă atribuțiile sale de bază poate să își ia în competența sa și conducerea unui minister.
– Letonia folosește un sistem de justiție cu trei grade. În conformitate cu Constituția, în Letonia justiția este administrată de instanțele districtuale (municipale), instanțele regionale și Curtea Supremă, iar în caz de răboi sau situații de urgență, și de instanțele militare.
Și în cele din urmă, studiind coeziunea dintre autoritățile de jurisdicție constituțională și organele statului, definind rolul și raporturile între ele putem reflecta următoarele:
– În toate cele trei state baltice, atribuțiile Curții Constituționale se determină doar ca participare indirectă la activitatea autorităților publice, prin exercitarea controlului asupra legalității și constituționalității actelor adoptate de către acestea și prin eliminarea normelor juridice contrare Constituției din ordinea juridică a statului. Astfel, este evident că raporturile Curții Constituționale cu legislativul și executivul sunt deosebit de strânse și necesare.
– În Lituania, judecătorul Curții Constituționale poate fi revocat de către Seim. Mandatul de judecător al Curții Constituționale încetează odată ce Seimul, cu votul majorității de 3/5 din numărul membrilor săi, adoptă hotărârea de revocare, în caz de încălcare a gravă a Constituției sau încălcare a jurământului, ori în cazul săvârșirii unei infracțiuni. În acest caz, revocarea judecătorului Curții Constituționale, în cazul în care constată un asemenea motiv, se stabilește prin voința legiuitorului. Totodată, trebuie menționat că Seimul poate adopta o astfel de hotărâre numai după primirea concluziilor Curții Constituționale prin care s-a constatat că judecătorul Curții Constituționale a încălcat grav Constituția (și-a încălcat jurământul).
– Curtea Constituțională a Lituaniei a statuat în jurisprudența sa că, potrivit Constituției, nicio lege, act adoptată de Seim, emis de Președinte și adoptat de Guvern nu poate fi exclusă de la controlul Curții Constituționale în ceea ce privește conformitatea acesteia cu Constituția și legile constituționale, inclusiv Regulamentele și Statututele de funcționare, care sunt de ordin intern.
– Începând cu anul 2002, Statutul Seimului Litunaiei, cuprinde un capitol special consacrat punerii în aplicare a deciziilor și hotărârilor Curții Constituționale, în care se prevede procedura de punere în aplicare a deciziei Curții Constituționale prin care un anumit act juridic este declarat a fi contrar Constituției, precum și termenele concrete pentru realizarea acestui lucru. O astfel de prevedere nu găsim în celelalte două state și nici în Republica Moldova.
– În Estonia nu există o Curte Constituțională, atribuțiile acesteia fiind îndeplinită de Secția de Control Constituțional, organul corespunzător unei Curți Constituționale, din cadrul Curții Supreme.
– Spre deosebire de Lituania, Secția de Control Constituțional al Estoniei nu este competentă să verifice actele cu caracter individual emise de Guvern sau ministere.
– La fel în Estonia, controlul de constituționalitate asupra legislației de aplicabilitate generală (legi și alte acte normative) în cadrul procedurii de control de constituționalitate, poate fi inițiată de Președintele Republicii, de Cancelarul Justiției, de consiliile locale, precum și, în anumite cazuri, de instanțele judiciare care pot sesiza Curtea Supremă, printr-o hotărâre.
În concluzie putem menționa că în orice democrație constituțională, controlul instituțiilor statului reprezintă piatra de temelie în ceea ce privește prevenirea abuzului de putere, a tentativelor de extindere a competențelor în dauna altei instituții și a plasării interesului instituțional mai presus de drepturile și libertățile omului. Prin urmare, relația organului de juridicție constituțională cu autoritățile de stat se relevă nu numai prin atribuțiile ce-i sunt încredințate, de verificare a conformității actelor juridice adoptate cu legea supremă a țării, Constituția, ci și prin rolul organului de juridicție constituțională de a menține echilibrul între puterile statului și de a veghea ca autoritățile publice să-și îndeplinească funcțiile în limitele încredințate.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. În Monitorul Oficial al RM, nr.1, din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang= 1&id=311496
Codul jurisdicției constituționale nr. 502-XIII din 16.06.95. În Monitorul Oficial al RM, nr.53-54/597, din 28.09.1995. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc& lang=1&id=311677
Legea cu privire la Curtea Constituțională nr. 317-XIII din 13.12.94. În Monitorul Oficial al RM 8/86, din 07.02.1995 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view= doc&lang=1&id=311650
Constituția Republicii Lituaniei din 25 octombrie 1992. În Monitorul Oficial al Lituaniei din 6 noiembrie 1992. http://www3.lrs.lt/pls/inter3/dokpaieska.showdoc_e?p_id=21892&p_query=constitution&p_tr2=2.
Constituția Republicii Estone din 28 iunie 1992. În Monitorul Oficial al Estoniei din 3 iulie 1992. https://www.riigiteataja.ee/en/eli/ee/rhvv/act/530102013012/consolide
Statutul Seimului Republicii Lituaniei nr. I-399 din 17 februarie 1994, http://www3.lrs.lt/pls/inter3/dokpaieska.showdoc_e?p_id=443859
Legea cu privire la alegerea președintelui Republicii nr. I-28 din 22 decembrie 1992 [abrogată]. În În Monitorul Oficial al Lituaniei din 2 ianuarie 1993, nr. 2 http://www3.lrs.lt/pls/inter3/dokpaieska.rezult_e?p_nr=I-28%20&p_nuo=12.22.1992&p_iki=&p_org=1&p_drus=1&p_kalb_id=2&p_title=&p_text=constitution&p_pub=&p_met=&p_lnr=&p_denr=&p_es=0&p_tid=&p_tkid=&p_t=0&p_tr1=3&p_tr2=2&p_gal=&p_rus=1.
Legea privind Curtea Constituțională a Republicii Lituania din 3 februarie 1993, nr. I-67. http://www.lrkt.lt/Documents3_e.html
Monografii, articole de specialitate
Arseni Al. Drept constituțional și instituții politice. Teoria constituției (note de curs), Chișinău: USM, 1997. 290 p.
Associated Press „Soviet party leaders accept Baltic demand”. În: Houston Chronicle, 1989, 17 August, p. 4-6.
Blaustein Al. Constitutions of the World, New York: Fred B. Rothman & Company, 1993. 121 p.
Cadoux Ch. Droit constitutionnel et institutions politiques. Vol. 1, Paris: Cujaz, 1973. 179 p.
Cobăneanu S., Raicu E. Originea și evoluția instituției controlului constituționalității legilor. În: Revista Națională de Drept, nr.8, 2008, p. 45-48.
Conradi P. Hundreds of Thousands to Demonstrate in Soviet Baltics, În: Reuters News, 1989, 18 August, p. 5-8.
Costachi Gh., Navruzov V. Cu privire la definirea conceptelor "constituție" și "constituționalitate". În: Revista Națională de Drept, nr. 3, 2008, p.19-21.
Dejevsky M. Baltic Groups Plan Mass Protest: Latvia, Lithuania and Estonia's Struggle for Independence”. În: The Times, 1989, 23 August, p. 11-12.
Deleanu I. Justiția constituțională. București: Editura Lumina Lex, 1995. 448 p.
Drept Constituțional Lituanian: Evoluții, Instituții, Protecția Drepturilor, Autoguvernare. Monografie colectivă, Vilnius: MRU leidybos centras, 2007. 324 p.
Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G. Drept constituțional comparat, Volumul II, București: Lumina LEX, 1999. 1247 p.
Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G. Drept constituțional comparat. Tratat. Ediția a IV-a, Volumul II, București: Lumina LEX, 2007. 382 p.
Eisenmann Ch. La justice constitutionnelle de la Haute Cour Constitutionnelle d’Autriche, Paris: Economica, 1986. p. 367-383.
Esther B. Baltic Citizens Link Hands to Demand Independence. În: The New York Times, 1989, 24 August, p. 7-8.
Estonian, Latvian and Lithuanian National Commissions for UNESCO. În: The Baltic Way, 1989, 17 August, p. 3-5.
Ionescu C. Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a instituțiilor politice. Vol. I. București: Lumina LEX, 2001. 592 p.
Jarasiunas E. Constitutional Court and the relationship between the states. Vilnius: TIC, 2003. 176 p.
Kasparek J. The Constitutions of Poland and of the United States, Miami: The American Institute of Polish Culture, 1980, p. 40-45.
Kelsen H. La garantie juridictionnelle de la Constitution. În: Revue du Droit Public et de la Science Politique en Franse et a l’Etranger, 1928, p. 198-257.
Lapinskas K. Sources of law and final acts of the institutions of constitutional review. Constitutional justice: the present and future, Vilnius: TIC, 1998. 328 p.
Lerski G. Historical dictionary of Poland, 966-1945, Portsmouth: Greewood Publishing Group. Inc. 1996. 750 p.
Matei H. Statele lumii. Mică enciclopedie, București: Editura Meronia, 1995. 478 p.
Montesquieu Ch. Despre Spiritul Legilor, București: Editura Stiițifică, 1964. 479 p.
Rousseau J. Contractul Social. București: Cartea Noastră, 1957. 374 p.
Sanford G. Democratic Government in Poland: Constitutional Politics Since 1989. Gordonsville: Macmillan Palgrave, 2002. 173 p.
Stanley V., Sedaitis J. B. Lithuania: The Rebel Nation. Westview Series on the Post-Soviet Republics. Vilnius: Westview Press, 1997. p. 150–151.
Taagepera R. Estonia: Return to Independence. Westview Series on the Post-Soviet Republics, Vilnius: Westview Press, 1993. p. 157-158.
United Press International „Baltic Deal / Soviets Publish Secret Hitler Pact”. În: The San Francisco Chronicle, 1989, 12 August, p. 3-8.
Vasilescu Bucur F. Constituționalitate și constituționalism. București: Editura Național, 1995. 240 p.
Баглай М. Конституционное право зарубежных стран. Учебник для вузов. Москва: Норма, 2000. 832 p.
Михалёва Н. Конституционное право зарубежных стран СНГ. Учеб. Пособие, Москва: Юристь, 1999. 352 p.
Страшун Б. Конституционное (государственное) право зарубежных стран. Тома 1-2. Часть общая, Москва: БЕК, 1996. 778 p.
Culegeri de documente, practica judiciară
Raport național pentru cel de-al XV-lea congres al conferinței curților constituționale europene, justiția constituțională: funcții și raporturile cu celelalte autorități publice – prezentat de curtea constituțională a Estoniei. http://www.confeuconstco.org/reports/rep-xv/ESTONIA%20ro.pdf
Raport național pentru cel de-al XV-lea congres al conferinței curților constituționale europene, justiția constituțională: funcții și raporturile cu celelalte autorități publice – prezentat de curtea constituțională a Letoniei. http://www.confeuconstco.org/reports/rep-xv/LETONIA%20ro.pdf
Raport național pentru cel de-al XV-lea congres al conferinței curților constituționale europene, justiția constituțională: funcții și raporturile cu celelalte autorități publice – prezentat de curtea constituțională a Lituaniei. http://www.confeuconstco.org/reports/rep-xv/LITUANIA%20ro.pdf
Site Internet
Constituția din 3 mai 1791 [online]. http://www.polishworld.com/polemb/const/ (citat la 20.12.2013).
Portalul european e-justiție [online]. https://e-justice.europa.eu/content_member_state_law-6-ee-ro.do?member=1 (citat la 11.11.2013).
Curtea Constituțională a Letoniei [online]. http://www.satv.tiesa.gov.lv/?lang=2&mid=19 (citat la 10.12.2013).
Curtea Supremă a Estoniei [online]. http://www.riigikohus.ee/?lang=ru (citat la 05.12.2013)
Curtea Constituțională a Lituaniei [online]. http://www.lrkt.lt/ (citat la 25.11.2013).
Curtea Constituțională a Republicii Moldova [online]. http://www.constcourt.md/slidepageview.php?l=ro&idc=29&t=/Informatie-utila/Referinte-Utile (citat la 02.12.2013).
Istoria Parlamentului lituanian [online]. http://www3.lrs.lt/pls/inter/w5_show?p_r=3804&p_k=2. (citat la 06.12.2013).
Lanțul Baltic [online]. http://www.balticway.net/index.php?page=documents&hl=en (citat la 13.11.2013).
SUMARRY
The principles of separation of legislative, executive and judicial powers enshrined in the supreme act of the State Constitution – the constitutional system represents all the political institutions of the state, which are structured in a harmonious way to ensure the organization and functioning social entity.
The major components of the constitutional system are determined by the role of the State institutions: Government, Parliament and leader of the country, who are authorized to national sovereignty.
In a constitutional system, a definitive role plays special authority responsible for checking the constitutionality of the acts issued by the national sovereign. These authority can be established in a separate institution, the Constitutional Court, as Lithuania and Latvia or another institution may be incorporated into the legal order, and having responsibilities for verifying the constitutionality of laws, such as Estonia, where the Supreme Court by Constitutional Review Chamber, which is the appropriate body of a Constitutional Court.
The role of each component of the constitutional system must be well regulated, well-defined goals and deviations from constitutional norms to be sanctioned by the competent structure of constitutional jurisdiction. In case, when any component of the system has a malfunction in this way is jeopardized constitutional functioning of the entire system.
In conclusion, we mention that in any constitutional democracy, control of state institutions is the base in the prevention of abuse of power, attempts to extend the powers at the expense of other institutions and placing institutional interest above human rights and freedoms. Therefore, the jurisdiction constitutional structure relationship with state authorities reveals not only what powers are entrusted with the conformity of legal acts adopted by the country's supreme law, the Constitution, but also the role of the constitutional jurisdiction authority to maintain balance between state powers and to ensure that public authorities to fulfill their functions within assigned.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitatile Sistemelor Constitutionale ale Tarilor Baltice (ID: 128900)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.