Particularitatile Cercetarii Criminalistice a Furturilor din Locuinte
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I: Considerații generale.
1.1. Scurt istoric privind incriminarea infracțiunii de furt
1.2. Considerații generale privind dreptul de proprietate și patrimoniul
1.2.1. Dreptul de proprietate în sistemul de drept din România
1.2.2. Conceptul de patrimoniu
1.2.3. Necesitatea protecției penale a patrimoniului
1.3. Elemente de drept comparat
1.3.1. Spania
1.3.2. Franța
1.3.3. Suedia
1.3.4. Belgia
CAPITOLUL II: Aspecte de drept penal material și drept procesual penal privind unele infracțiuni contra patrimoniului.
2.1. Caracterizarea generală a infracțiunilor contra patrimoniului
2.2. Analiza infracțiunilor contra patrimoniului
2.2.1. Furtul
2.2.1.1. Conținutul legal
2.2.1.2. Condiții preexistente
2.2.1.3. Conținutul constitutiv
2.2.1.4. Forme. Modalități. Sancțiuni
2.2.1.5. Aspecte procesuale
2.2.2. Furtul calificat
2.2.2.1. Conținutul legal
2.2.2.2. Analiza circumstanțelor
2.2.2.3. Aspecte procesuale
CAPITOLUL III: Direcții metodologice pe care trebuie să le urmărească investigarea criminalistică a furturilor din locuințe.
3.1. Locul și timpul săvârșirii faptei
3.2. Modul de operare folosit la săvârșirea infracțiunii
3.3. Bunurile, valorile sustrase, persoana prejudiciată precum și celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii
3.4. Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii3.5. Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat
3.6. Existența concursului de infracțiuni
3.7. Cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat, sau înlesnit săvârșirea infracțiunii. Recomandări privind protejarea locuinței
CAPITOLUL IV: Principalele activități care se întreprind pentru administrarea probelor.
4.1. Cercetarea la fața locului
4.2. Principalele categorii de urme ce pot fi descoperite la fața locului
4.3. Fixarea la fața locului a urmelor și a mijloacelor meteriale de probă
4.4. Interpretarea tehnico-științifică a urmelor descoperite la fața locului. Erori de interpretare
4.5. Identificarea și ascultarea martorilor. Ascultarea părții vătămate
4.6. Efectuarea percheziției și ridicarea de obiecte și înscrisuri
4.7. Identificarea, urmărirea, prinderea și ascultarea făptuitorilor
4.8. Reconstituirea în cazul infracțiunilor de furt din locuință
4.9. Dispunerea constatărilor tehnico științifice și a expertizelor criminalistice
CAPITOLUL V: Aspecte privind practica organelor de poliție din cadrul I.P.J. Dolj, Secția 1 Craiova
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
Considerații generale.
1.1. Scurt istoric privind incriminarea infracțiunii de furt
În evoluția istorica a dreptului penal, incriminarea furtului nu a lipsit din nici o legislație începind cu cele din îndepartata antichitate si sfîrșind cu cele din epoca contemporană.
Această omniprezență a infracțiunii de furt este confirmată și de vechile noastre pravile si de legiuiri penale anterioare unirii principatelor romane.
Codul penal de la 1864 prevedea furtul simplu în art. 306 (compilat dupa codul penal prusian) ; dispoziția incriminatoare condiționa existenta furtului de luarea lucrului ,,pe sub ascuns"; această cerință a fost însă interpretata în sensul de ,,fără voia" persoanei deposedate, clandestinitatea constituind dovada evidentă ca în fapt luarea bunului cu învoirea persoanei care deținea acel bun nu era posibilă. Dispoziția incriminatoare mai cerea ca luarea lucrului să se fi făcut „cu cuget de însușire pe nedrept".
Codul penal de la 1864 sancționa la fel furtul încercat ca si cel consumat (art. 308) și nu considera că există furt în caz de ,,tainice luări" adică sustrageri săvîrșite între soți și rude apropiate (art. 306).
Codul penal de la 1936 prevedea furtul simplu în art. 524 alin. 1. Dispoziția incriminatoare cerea ca bunul să nu fie al făptuitorului și să se găsească în posesia sau detenția altuia iar luarea bunului să se facă fără consimțământul celui care poseda sau deținea bunul și să aibă drept scop însușirea pe nedrept a bunului sustras.
Dispoziția aceasta „păcatuia” prin prolixitatea ei și prin conținutul greșit pe care îl atribuia infracțiunii de furt. Prolixa, fiindcă ceea ce putea fi spus concis prin cuvintele ,,luare pe nedrept" se spunea confuz, printr-o întreită cerință : lucrul ,,nu-i aparține", lucrul ,,să fie posedat sau deținut de altul", lucrul să fie luat ,,în scopul de a și-1 însuși pe nedrept".
Conținutul infracțiunii era greșit stabilit, fiindcă pentru existența furtului nu se cerea ca bunul sustras să nu aparțină făptuitorului, furtul putând fi savârțit chiar de proprietar atunci când bunul se afla în posesia sau detenția legitimă a altuia.
Dispoziția din art. . pen. de la 1936 nu mai prevedea cerința: ,,luării pe sub ascuns" care exista în Codul de la 1864; o înlocuiește însa cu cerința ,,fără consimțământul" celui deposedat . Menținea cerința ca luarea să se fi făcut ,,cu cuget de însușire pe nedrept" și cerința exprimată prin cuvintele ,,în scopul de a și-1 însuși pe nedrept".
Codul penal din 1936 prevedea în alin. 2 al art. 524 că se consideră lucru mobil și orice energie care are valoare economică iar alin. 3 prevedea că furtul poate fi comis și de către proprietar sau coproprietar.
Pedeapsa pentru furtul simplu era, în Codul penal de la 1936, închisoarea de la 3 luni la 2 ani și interdicția corecțională de la 1 până la 2 ani (art. 524 alin. 4), iar dacă furtul era săvârșit de un proprietar sau coproprietar, pedeapsa era închisoarea de la o lună la un an (art. 527). Tentativa furtului se pedepsea cu inchisoare de la o luna și jumatate pînă la 3 luni (art. 98 alin. 2).
Furtul între soti, între rude, minor fata de tutor se urmareau numai la plângerea prealabilă (art. 526).
Și sub imperiul Codului penal de la 1936 erau scoase de sub incidența legii penale furturile simple între muncitori sau funcționari, daca erau săvârșite la locul de muncă, pentru prima oara și paguba nu depașea 200 lei aplicându-li-se sancțiuni disciplinare (Decretul nr. 320 privitor la consiliile de judecată din întreprinderi și institutii, din 21 iulie 1958).
Atât Codul penal de la 1864, cât și cel din 1936 prevedeau anumite agravante legale în materie de furt.
În Codul penal de la 1864 împrejurările care agravau delictul de furt erau prevazute în art. 309 – 310, iar în art. 311 – 315 se arata ce se înțelegea prin casă de locuit, escaladare, efracțiune și chei mincinoase. Agravarea pedepsei difera dupa gravitatea presupusă a împrejurărilor enumerate în lege. Deși codul de la 1864 nu folosea denumirea de furt calificat, în practică modalitățile agravate prevazute de lege erau socotite ca fiind furturi calificate.
Codul penal de la 1936 prevedea furtul calificat folosind această denumire ; în art. 525 erau enumerate detaliat diferitele împrejurări calificante, grupate dupa specificul lor: împrejurări privind locul savârșirii; împrejurări privind timpul savârșirii; împrejurări privind mijloacele de săvârșire, împrejurări privind modul săvârșirii și împrejurări privind calitatea făptuitorului.
Enumerarea amanunțită din codul de la 1936 amintea cazuistica legiuirilor din evul mediu, puțin recomandabilă pentru un cod penal modern, științific elaborat.
1.2. Considerații generale privind dreptul de proprietate și patrimoniul
1.2.1. Dreptul de proprietate
Apărută odată cu însăși apariția omului pe pământ, proprietatea a stat și stă la baza dezvoltării societății omenești.
În toate lucrările din literatura juridică consacrată materiei drepturilor reale sau numai dreptului de proprietate se recunoaște că suntem în prezența unui concept deosebit de complex, cu multiple semnificații de ordin istoric, sociologic și juridic, aflat într-o permanentă evoluție.
Membrii comunităților umane în curs de formare s-au recunoscut între ei sau, la scara comunităților între ele, ca proprietari de bunuri. Sau, altfel spus puterea exercitată de cineva asupra bunului său ar trebui recunoscută de ceilalți. Proprietatea s-a transformat în relație socială de însușire, iar când această relație socială a fost cuprinsă în norme juridice, ea a devenit raport juridic, anume drept de proprietate. Proprietatea este o forma juridică ce nu are nimic universal în ea.
De asemenea Constituția României din anul 1991, în Titlul II intitulat „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale”, la Capitolul II care reglementează drepturile și libertățile fundamentale, în art. 44 prevede că: „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”.
De asemenea, același text prevede principiul constituțional potrivit cu care proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Așadar, în concepția constituantului român dreptul de proprietate apare ca un drept fundamental al cetățenilor țării, înscris printre celelalte drepturi și libertăți publice fundamentale recunoscute și apărate de orice constituție democratică modernă.
Potrivit Codului Civil român în vigoare de la 1865, după modelul său napoleonian de la 1804, s-ar putea spune că instituția centrală a acestuia este proprietatea. Astfel, art. 480 C.civ. încearcă să dea o definiție dreptului de proprietate, spunând că acesta este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege, iar în art. 481 C.civ. este prevăzut că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despagubire.
Considerăm însă că o asemenea definiție nu este de natură să pună în evidență și conținutul social-economic al dreptului analizat. Cu alte cuvinte, spre a înțelege, sub aspect juridic, în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de proprietate, trebuie descifrat modul în care sunt exercitate atributele conferite de acest drept.
Prin urmare, simpla întrunire a atributelor prin care se exteriorizează dreptul de proprietate, nu este suficientă pentru definirea acestui drept, ci tebuie precizată poziția specifică a celui căruia el îi aparține, sau a celui care exercită aceste atribute.
Spre deosebire de titularii altor drepturi subective asupra aceluiași bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie și interes propriu.
Sintetizând cele expuse succint, dreptul de proprietate se concretizează în următoarele elemente:
sub aspect economic, este un drept de apropriere a unor bunuri;
exprimă o relație socială de apropriere;
cuprinde în conținutul său atributele posesiei, folosinței și dispoziției;
atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea și în interesul său propriu.
În concluzie, dreptul de proprietate este acel drept subiectiv, care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosescă și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.
1.2.2. Conceptul de patrimoniu
Simpla evocare a unor mențiuni din legislația civilă în vigoare privitore la noțiunea de patrimoniu ne conduce la ideea că acesta presupune, prin el însuși, o însumare de drepturi și obligații cu conținut economic ce aparțin unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică.
În materia dreptului civil patrimoniul presupune totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au o valoare economică, în sensul că pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane
Așa fiind putem defini patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept.
Drepturile și obligațiile fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă pot reprezenta o valoare băneace are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege, iar în art. 481 C.civ. este prevăzut că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despagubire.
Considerăm însă că o asemenea definiție nu este de natură să pună în evidență și conținutul social-economic al dreptului analizat. Cu alte cuvinte, spre a înțelege, sub aspect juridic, în ce constă raportul de apropriere, a cărui expresie este dreptul de proprietate, trebuie descifrat modul în care sunt exercitate atributele conferite de acest drept.
Prin urmare, simpla întrunire a atributelor prin care se exteriorizează dreptul de proprietate, nu este suficientă pentru definirea acestui drept, ci tebuie precizată poziția specifică a celui căruia el îi aparține, sau a celui care exercită aceste atribute.
Spre deosebire de titularii altor drepturi subective asupra aceluiași bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie și interes propriu.
Sintetizând cele expuse succint, dreptul de proprietate se concretizează în următoarele elemente:
sub aspect economic, este un drept de apropriere a unor bunuri;
exprimă o relație socială de apropriere;
cuprinde în conținutul său atributele posesiei, folosinței și dispoziției;
atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea și în interesul său propriu.
În concluzie, dreptul de proprietate este acel drept subiectiv, care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosescă și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.
1.2.2. Conceptul de patrimoniu
Simpla evocare a unor mențiuni din legislația civilă în vigoare privitore la noțiunea de patrimoniu ne conduce la ideea că acesta presupune, prin el însuși, o însumare de drepturi și obligații cu conținut economic ce aparțin unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică.
În materia dreptului civil patrimoniul presupune totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au o valoare economică, în sensul că pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane
Așa fiind putem defini patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept.
Drepturile și obligațiile fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă pot reprezenta o valoare bănească, deoarece patrimoniul este o sumă de valori, iar nu un ansamblu de lucruri materiale, corporale. Totalitatea drepturilor în expresia lor bănească alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligațiilor tot în expresia lor bănească formează pasivul patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ și un pasiv.
Patrimoniul nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului în momentul când voința care îi dă caracterul de unitate, se stinge.
Conceptul de patrimoniu are un conținut și o sferă mult mai largă decât conceptul de proprietate, patrimoniul potrivit științelor juridice contemporane cuprinzând toate drepturile reale principiale (dreptul de proprietate, uz, abitație, servitute, superficie) și drepturile reale accesorii (dreptul de gaj, de ipotecă, privilegiile, etc.), toate obligațiile, precum și orice situație de fapt care prezintă numai o aparență de drept (de exemplu, posesia fizică a unui bun mobil aflat în detenția unei persoane).
Aceste drepturi reale principale și accesorii presupun un subiect activ determinat (ut singuli) și un subiect pasiv nedeterminat (universal) reprezentat de una sau alta din persoanele fizice sau juridice ale societății. Drepturile reale arătate sunt opozabile tuturor (erga omnes).
Noțiunea de “patrimoniu” în dreptul penal nu are același înțeles ca în dreptul civil, în dreptul penal are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropriate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, tăinuite, gestionate fraudulos etc.
Infracțiunea n-ar putea fi niciodată săvârșită împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că aceasta din urmă va exista indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori are numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu decât ca infracțiuni contra patrimoniului.
Patrimoniul ca universalitate fiind o abstracție nu poate fi stins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial. Pasivul patrimonial nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru aceia care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul e cuprins în această noțiune.
Incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei. Infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează și în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, ea nu este ținută să facă dovada că avea calitatea de proprietar, posesor ori detentor legitim al bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii.
Pentru a ocroti patrimoniul trebuie apărate situațiile de fapt existente, întrucât orice modificare a acestora prin săvârșirea de fapte ilicite duce la o dificilă ocrotire a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Dacă bunul și-a schimbat situația de fapt prin însușire, sustragere, ascundere, distrugere etc., orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabilă. De aceea, legea penală pedepsește uneori chiar pe proprietar în cazul în care prin acțiunea sa contribuie la schimbarea situației de fapt a unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor persoane (de exemplu, distrugerile prevăzute de art. 217 alin. 2-4 C. pen. sau furtul incriminat în art. 208 alin. 3 C. pen.).
1.2.3. Necesitatea protecției penale a patrimoniului
Patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile și de altă natură. Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit și prin mijloacele legii penale. Ca în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, această ocrotire se realizează prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiuni contra patrimoniului și ele sunt prevăzute în Titlul al III-lea al părții speciale a Codului penal.
Prosperitatea oricărei persoane fizice sau juridice este legată de patrimoniu, de posibilitatea păstrării integrității acestuia, stimularea, cointeresarea, motivația muncii fiecărei persoane fiind determinate de ocrotirea și garantarea a ceea ce agonisește cinstit, legal în procesul muncii sale.
Potrivit legislației penale în vigoare, patrimoniul public nu mai este ocrotit diferențiat așa cum a fost anterior. Asta înseamnă că, în limitele legale de sancționare, judecătorii ar trebui să aibă în vedere calitatea acestor bunuri și să trateze mai aspru pe aceia care aduc atingere proprietății publice. În perspectivă, legiuitorul va trebui să acorde o atenție sporită ocrotirii bunurilor proprietății publice care satisfac un interes general al societății. De altfel, în perioada dintre cele două războaie mondiale, când patrimoniul public a fost apărat diferențiat de cel privat, exista o lege specială pentru apărarea patrimoniului public.
Legiuitorul ar fi îndreptățit să creeze un regim diferențiat de ocrotire (chiar dacă nu în cadrul unor secțiuni separate ale Codului penal) pentru bunurile proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba cărora sunt puse aceste bunuri. O atare ocrotire ar putea fi extinsă într-o perspectivă mai îndepărtată și asupra bunurilor aparținând regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat, chiar dacă în prezent aceste bunuri au caracter privat, iar potrivit art. 44 alin. 2 din Constituție, proprietatea privata este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Aceasta va atrage o ocrotire specială a bunurilor încredințate unei regii autonome sau unei societăți comerciale cu aportul majoritar de stat (de exemplu, spre a fi transportate pe calea ferată, poștă, navigația navală, aeriană, ori păstrate sau spre a fi vândute etc.). În toate aceste situații, capitalul societății care face astfel de operații fiind al statului, adică provenind din contribuțiile tuturor cetățenilor, bunurile aparținătoare explicit ori implicit acestuia ar trebui să se bucure de ocrotirea mai deosebită chiar prin mijloace de drept penal, întocmai ca și bunurile aparținând proprietății publice.
Aceasta s-ar putea realiza chiar sub forma unor agravante la incriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient organelor juridice (pe lângă posibilitatea unei individualizări judiciare a sancțiunii mai severe în raport cu bunurile la care ne referim și care poate fi realizată și în prezent) de ocrotire a bunurilor a căror existență și dezvoltare este interesată întreaga societate și nu numai persoana fizică sau juridică proprietară nemijlocit a bunului.
1.3. Elemente de drept comparat
1.3.1. Spania
Legea penală spaniolă,în Partea a II-a a Codului Penal spaniol, intitulată “Delicte și pedepsele acestora”(art. 138-616), reglementează în Titlul XIII, Delictele împotriva patrimoniului sau împotriva ordinii socio-economice. Infracțiunea de furt este descrisă în capitolele I și II după cum urmează:
CAPITOLUL I. Furtul
Art. 234
Persoana care, pentru a obține un beneficiu, ia bunuri mobile străine fără încuviințarea proprietarului acestora, va fi pedepsită cu pedeapsa închisorii de la 6 la 18 luni, dacă cuantumul lucrurilor substrase depășește 400 EUR.
Art. 235
Furtul va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani:
1.Când se substrag lucruri de valoare artistică, istorică, culturală sau științifică.
2.Când se substrag lucruri de primă necesitate sau destinate unui serviciu public, dacă substragerea provoacă un grav prejudiciu acestuia sau provoacă încetarea furnizărilor.
3.Când comportă un grad special de gravitate, având în vedere valoarea bunurilor substrase sau când s-au produs prejudicii considerabile.
4.Când pune victima sau familia acesteia într-o gravă situație economică sau cînd fapta s-a realizat abuzînd de circumstanțele personale ale victimei.
Art. 236
Va fi pedepsită cu amendă de la 3 la 12 luni persoana care, fiind proprietarul unui bun mobil sau acționând cu consimțământul acestuia, substrage acel bun de la cel care îl are în posesie în mod legitim, prejudiciindu-l pe acesta sau un terț, când valoarea acelui bun depășește 400 EUR.
CAPITOLUL II. Furtul cu folosirea forței
Art. 237
Sunt vinovați de infracțiunea de furt cei care, în scopul obținerii unui beneficiu, iau în posesie bunuri mobile străine, folosind forța pentru a accede la locul unde acestea se găsesc, violența sau intimidarea asupra persoanelor.
Art. 238
Sunt vinovați de infracțiunea de furt cu folosirea forței cei care comit comit fapta, când concură una din următoarele circumstanțe:
1 Escaladarea
2 Spargerea pereților, a acoperișului sau a podelei sau a ușilor sau ferestrelor.
3 Spargerea dulapurilor a caselor de bani sau a altor tipuri de mobilier sau obiecte închise sau sigilate sau forțarea încuietorilor sau descoperirea cifrului pentru a substrage conținutul acestora fie la locul faptei fie în alt loc.
4 Folosirea de chei mincinoase.
5 Scoatarea din funcțiune a sistemului de alarmă și pază.
Art. 239
Se consideră chei mincinoase:
1 Șperaclul sau alt instrument similar.
2 Cheile orginale pierdute de propietar sau obținute printr-un mijloc care constituie faptă penală.
3 Oricare alt instrument neutilizate de proprietar pentru a deschide încuietoarea forțată de infractor.
În sensul acestui articol, se consideră chei cartelele magnetice sau perforate și comenzile sau instrumentale folosite pentru deschiderea de la distanță.
Art. 240
Învinuitul de furt cu folosirea forței va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani.
Art. 241
1. Se va aplica pedeapsa închisorii de la 2 la 5 ani când concură una din circumstanțele prevăzute în articolul 235 sau când furtul se comite într-o casă locuită.
2. Se consideră casă locuită orice acoperământ care constituie locuință pentru una sau mai multe persoane, chiar dacă, întâmplător, lipsesc din respectiva locuință când se comite furtul.
3. Se consideră dependințe ale casei locuite sau al clădirii sau localului dechis pentru public, curțile, garajele și celelalte încăperi sau locuri închise și aflate în vecinătatea clădirii, care comunică cu interiorul casei și constituie împreună cu casa o unitate fizică.
Art. 242
1.Vinovatul de furt cu violență sau intimidarea persoanelor va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 2 la 5 ani, fără a se aduce atingere pedepsei care s-ar putea aplica pentru actele de violență fizică înfăptuite.
2. Pedeapsa se va aplica în jumătatea ei superioară cînd infractorul a făcut uz de arme sau de alt mijloc la fel de periculos, pe care l-a folosit fie cînd a comis infracțiunea sau pentru a asigura fuga și când infractorul a atacat pe cei care au venit în ajutorul victimei sau a celor care îl urmăresc.
3. Cînd fapta s-a comis folosind în mai mică măsură violența sau intimidarea și, în plus, evaluând celelalte circumstanțe ale faptei, se va putea aplica o pedeapsă mai mică în grad decât cea prevăzută în paragraful 1 al acestui articol.
1.3.2. Franța
Codul Penal francez, în Cartea a III-a intitulată „Crime și delicte contra bunurilor”, Titlul I Atribuiri frauduloase, reglementează în Capitolul I infracțiunea de furt după cum urmează:
Secțiunea 1: Despre furtul simplu și furturile agravate
Art. 311-1 Furtul este sustragerea frauduloasă a bunului aproapelui.
Art. 311-2 Sustragerea frauduloasă de energie în prejudiciul aproapelui este asimilată cu furtul.
Art. 311-3 Furtul se pedepsește cu trei ani închisoare și cu amenda de 45000 euro.
Art. 311-4 Furtul se pedepsește cu cinci ani închisoare și cu amenda de 75000 euro:
1 Dacă este comis de mai multe persoane ce acționează în calitate de autor sau de complice, fără ca acestea să constituie o bandă organizată;
2 Dacă este comis de o persoană depozitară a autorității publice sau însărcinată cu o misiune din serviciul public, în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcțiilor sau misiunii sale;
3 Dacă este comis de o persoană care își iau pe nedrept calitatea unei persoane depozitare a autorității publice sau însărcinată cu o misiune din serviciul public ;
4 Dacă este precedat, însoțit sau urmat de violențe asupra aproapelui fără să ducă la o incapacitate totală de muncă;
5 Dacă este facilitat de starea unei persoane a cărei vulnerabilitate specială, datorită vârstei sale, unei boli, infirmități, unei deficiențe fizice sau psihice sau unei sarcini, este evidentă sau cunoscută de autor;
6 Dacă este comis într-o locuință sau într-un loc utilizat sau destinat pentru antrepozitul de fonduri, valori, mărfuri sau materiale, penetrând în locuri prin șiretenie, efracție sau escaladă ;
7 Dacă este comis într-un automobil destinat transportului de călători în comun sau într-un loc destinat accesului la un mijloc de transport de călători în comun;
8 Dacă este precedat, însoțit sau urmat de un act de distrugere, degradare sau deteriorare;
9 Dacă este comis din cauza apartenenței sau neapartenenței, reală sau bănuită, a victimei la o etnie, națiune, rasă sau religie determinată, sau din cauza orientării sale sexuale, reale sau bănuită.
Pedepsele sunt de până la șapte ani închisoare și amenda de până la 100000 euro dacă furtul este comis în două din circumstanțele prevăzute de acest articol. Acestea sunt de până la zece ani închisoare și amenda de până la 150000 euro dacă furtul este comis în trei din aceste circumstanțe.
Art. 311-4-1 Furtul se pedepsește cu șapte ani închisoare și cu amenda de 100000 euro dacă este comis de o persoană majoră cu ajutorul unuia sau mai multor minori, acționând ca autori sau complici.
Pedepsele sunt de până la zece ani închisoare și amenda de 150000 euro dacă persoana majoră este ajutată de unul sau mai mulți minori mai mici de treisprezece ani.
Art. 311-5 Furtul se pedepsește cu șapte ani închisoare și cu amenda de 100000 euro dacă este precedat, însoțit sau urmat de violențe asupra aproapelui, ducând la o incapacitate totală de muncă timp de cel mult opt zile.
Art. 311-6 Furtul se pedepsește cu zece ani închisoare și cu amenda de 150000 euro dacă este precedat, însoțit sau urmat de violențe asupra aproapelui ducând la o incapacitate totală de muncă mai mult de opt zile.
Art. 311-7 Furtul se pedepsește cu cincisprezece ani închisoare penală și cu amenda de 150000 euro dacă este precedat, însoțit sau urmat de violențe asupra aproapelui ducând la o mutilare sau o infirmitate permanentă.
Art. 311-8 Furtul se pedepsește cu douăzeci de ani închisoare penală și amenda de 150000 euro dacă este comis fie cu utilizarea sau amenințarea unei arme, fie de către o persoană ce poartă o armă autorizată sau al cărei port este interzis.
Art. 311-9 Furtul în bandă organizată se pedepsește cu cincisprezece ani închisoare penală și cu amenda de 150000 euro.
Se pedepsește cu douăzeci de ani închisoare penală și amenda de 150000 euro dacă este precedat, însoțit sau urmat de violențe asupra aproapelui.
Se pedepsește cu treizeci de ani închisoare penală și cu amenda de 150000 euro dacă este comis fie cu utilizarea sau amenințarea unei arme, fie de către o persoană care poartă o armă autorizată sau al cărei port este interzis.
Art. 311-9-1 Orice persoane care a încercat să comită un furt în bandă organizată prevăzut de articolul 311-9 este scutită de pedeapsă dacă, avertizând autoritatea administrativă sau judiciară, a permis evitarea realizării infracțiunii și identificarea, dacă este cazul, a celorlalți autori sau complici.
Pedeapsa privativă de libertate dată autorului sau complicelui unui furt în bandă organizată este redusă pe jumătate dacă, avertizând autoritatea administrativă sau judiciară, a permis de încetarea infracțiunii în curs sau evitarea ca infracțiunea să nu ducă la moarte de om sau infirmitate permanentă și identificarea, dacă este cazul, a celorlalți autori sau complici.
Art. 311-10 Furtul se pedepsește cu închisoare penală pe viață și cu amenda de 150000 euro dacă este precedat, însoțit sau urmat fie de violențe ducând la moarte, fie de torturi sau de acte de barbarie.
Art. 311-11 Constituie, în sensul articolelor 311-4, 311-5, 311-6, 311-7, 311-9 și 311-10, un furt urmat de violențe furtul în urma căruia violențele au fost comise pentru favorizarea fugii sau ou asigurarea impunității unui autor sau complice.
Secțiunea 2: Dispoziții generale
Art. 311-12 Nu poate avea urmări penale furtul comis de o persoană :
1. În prejudiciul ascendentului sau descendentului său;
2. În prejudiciul soțului său, cu excepția cazului când soții sunt separați sau autorizați să locuiască separat.
Art. 311-13 Tentativa delictelor prevăzute în acest capitol se pedepsește cu aceleași pedepse.
1.3.3. Suedia
Codul Penal suedez tratează în Partea a II-a, Capitolul 8 infracțiunile contra patrimoniului.
Secțiunea 1: Persoana care ia un bun din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, va fi condamnată pentru furt, iar fapta se va sancționa cu închisoare pe o perioadă de până la doi ani.
Secțiunea 2: În cazul în care infracțiunea reglementată în Secțiunea 1, luându-se în considerare valoarea bunurilor furate, precum și alte circumstanțe ale infracțiunii, este considerată a nu fi o infracțiune gravă, reprezintă furt mărunt și se pedepsește cu amendă sau închisoare pe o perioadă de până la șase luni.
Secțiunea 3: Abrogat
Secțiunea 4: În cazul în care fapta menționată în aliniatul de mai sus este gravă, reprezintă furt calificat și se va sancționa cu închisoare de la șase luni la șase ani. În evaluarea gravității faptei, o atenție sporită se va acorda dacă însușirea pe nedrept a s-a petrecut prin efracție, bunul a fost asupra victimei, au fost utilizate arme, explozibil sau altele similare, actul s-a făcut cu uz de violență și, de asemenea se va ține seama de valoare bunurilor și prejudiciul cauzat. (Legea 1988:2)
Secțiunea 13: În cazul în care faptele reglementate în acest Capitol, altele decât furt calificat, tâlhărie și tâlhărie calificată sunt săvârșite împotriva:
1. unei persoane care locuiește cu acuzatul pe o perioada îndelungată;
2. soțului sau soției sau unui descendent sau ascendent direct sau a unui membru de familie prin alianță; sau
3. oricărei alte persoane aflate în relație strânsă cu făptuitorul, acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În aplicarea prezentelor dispoziții orice persoană complice la infracțiune, precum și orice persoană care se face vinovată de luarea în posesie a bunurilor furate sau luarea în posesie a bunurilor furate în stare agravantă, va fi considerată ca având o vină echivalentă cu cea a făptuitorului. (Legea 1987:791)
1.3.4. Belgia
În partea specială a Codului Penal belgian, în Titlul IX „Crime și delicte contra proprietății”, este descrisă infracțiunea de furt după cum urmează:
CAPITOLUL I – FURTURI ȘI EXTORCĂRI
Art. 461 Oricine ar sustrage fraudulos un lucru care nu-i aparține este vinovat de furt.Este asimilat furtului faptul de a sustrage fraudulos lucrul altuia în vederea folosirii momentane.
Art. 462 Nu se vor obține decât reparații civile în cazul furturilor comise de soți prin prejudicierea soților lor; de un văduv sau de o văduvă atunci când lucrurile au aparținut soțului decedat; de descendenți pentru a-și prejudicia ascendenți; de ascendenți pentru a-și prejudicia descedenții sau de aliații de același grad.
Orice altă persoană care a participat la aceste furturi sau a ascuns totul sau o parte din obiectele furate va fi pedepsită ca și cum dispoziția care precede n-ar fi existat.
SECTIUNEA I – DESPRE FURTURI COMISE FĂRĂ VIOLENTE SAU AMENINȚĂRI
Art. 463 Furturile nespecificate în prezentul capitol vor fi pedepsite cu închisoarea de cel puțin 5 ani și amendă de la 26 franci la 500 franci.
Art. 464 Pedeapsa cu închisoarea va fi de cel puțin 3 luni dacă hoțul este servitor sau om de serviciu, chiar dacă a comis furtul împotriva persoanelor pe care nu le servea dar care se găseau fie în casa stăpânului, fie în casa în care îi însoțea sau dacă era un muncitor, însoțitor sau ucenic, în casa, atelierul sau magazinul stăpânului sau, sau un individ care lucrează în mod obișnuit în locuința de unde a furat.
Art. 465 În cazurile articolelor precedente, vinovații vor putea, în plus, să fie condamnați la interdicție.
Art. 466 Tentativele de furt menționate la articolele precedente sunt pedepsite cu închisoare de la 8 zile la 3 ani și amendă de la 26 franci la 300 franci.
Art. 467 Furtul va fi pedepsit cu recluziune de la 5 ani la 10 ani:
Dacă a fost comis prin efracție, escaladă sau chei false;
Dacă a fost comis de un funcționar public cu ajutorul funcționarilor săi;
Dacă vinovații sau unul dintre ei a luat titlul sau insignele unui funcționar public, sau au anexat un ordin fals al autorității publice;
SECTIUNEA II – DESPRE FURTURI COMISE PRIN VIOLENȚĂ SAU AMENINȚĂRI ȘI EXTORCĂRI
Art. 468 Oricine comite un furt prin violență sau amenințări va fi pedepsit cu recluziune de la 5 ani la 10 ani
Art. 469. Este asimilat furtului comis prin violență sau amenințări cazul în care hoțul surprins în flagrant delict a exercitat violente sau amenințări, fie pentru a păstra în posesie obiectele sustrase, fie pentru a asigura fuga.
Art. 470. Va fi pedepsit conf. art. 468 ca și cum ar fi comis un furt cu violență sau amenințări, cel care a extorcat, cu violență sau amenințări, fonduri, valori, bunuri mobiliare, obligațiuni, bilete, promisiuni, chitanțe, semnaturi sau a predat un document care conținea o obligație, o dispoziție sau o descărcare.
Art. 471 În cazurile prevăzute la art. 468, 469, 470 pedeapsa va fi cea de recluziune de la 10 ani la 15 ani:
Dacă infracțiunea a fost comisă prin efracție, escaladă sau chei false;
Dacă infracțiunea a fost comisă de un funcționar public cu ajutorul funcționarilor săi;
Dacă vinovații, sau unul dintre ei, au luat titlul sau insignele unui funcționar public sau au anexat un ordin fals al autorității publice;
Dacă infracțiunea a fost comisă noaptea;
Dacă infracțiunea a fost comisă de două sau mai multe persoane;
Dacă vinovatul a folosit un vehicul pentru a facilita infracțiunea sau pentru a-și asigura fuga.
CAPITOLUL II Aspecte de drept penal material și drept procesual penal privind unele infracțiuni contra patrimoniului.
2.1 Caracterizarea generală a infracțiunilor contra patrimoniului
În actuala formulare a Codului Penal român, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 și cu publicările ulterioare până la nivelul Legii nr. 140/1996, aceste infracțiuni au fost comasate într-un titlu unic: „Infracțiuni contra patrimoniului”, după ce anterior subzistaseră două titluri distincte (infracțiuni contra avutului personal sau particular și infracțiuni contra avutului obștesc).
1. Condiții preexistente
A. Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului este reprezentat de valoarea socială pe care o constituie patrimoniul și ansamblul relațiilor sociale ce se nasc, se desfășoară și se dezvoltă în legătură cu respectiva valoare socială, îndeosebi sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, inclusiv sub aspectul obligației de a menține situația juridică inițială a bunului ce face parte din acel patrimoniu.
B. Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie bunurile mobile sau imobile împotriva cărora a fost orientată activitatea infracțională.
Obiectul material va fi, în toate situațiile, un bun mobil la infracțiunile de furt, tâlhărie, abuz de încredere, delapidare sau însușirea bunului găsit.
Unele infracțiuni, cum ar fi distrugerea (în oricare dintre variantele sale) sau tulburarea de posesie pot avea ca obiect material un imobil asupra căruia se îndreaptă activitatea infracțională a făptuitorului.
C. Subiectul activ la cele mai multe dintre infracțiunile contra patrimoniului poate fi orice persoană, în măsura în care legea nu prevede o calitate specială pentru acesta.
Într-o proporție semnificativă, infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc în participație penală, fie sub forma coautoratului, instigării sau complicității. Este posibilă și participația improprie, în măsura în care la intervenția intenționată a instigatorului sau complicelui, autorul a acționat din culpă sau fără vinovăție.
D. Subiect pasiv al infracțiunilor contra patrimoniului poate fi orice persoană fizică sau juridică, după caz, precum și statul în măsura în care bunurile asupra cărora a fost îndreptată activitatea infracțională constituie obiect exclusiv al proprietății publice.
Problema subiectului pasiv poate cunoaște unele interpretări, în măsura în care, pe lângă subiectul pasiv principal, apare și un subiect pasiv secundar (adiacent). Astfel, în cazul infracțiunilor de distrugere la care subiectul pasiv principal este persoana fizică sau juridică căreia îi aparține bunul, putem avea și un subiect pasiv secundar în persoana celui care avea asupra bunului distrus anumite drepturi care nu mai pot fi valorificate, cum este cazul creditorului ipotecar sau al uzufructuarului.
La majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului nu sunt întâlnite condiții speciale de loc și timp pentru existența infracțiunii. În cazul furtului sau al tâlhăriei, cerințele speciale privind locul și timpul săvârșirii infracțiunii pot constitui doar circumstanțe de agravare a infracțiunii.
2. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă
a) Elementul material al laturii obiective a infracțiunilor contra patrimoniului se poate prezenta fie sub forma unei acțiuni, în cele mai multe cazuri, fie a unei inacțiuni. Din conținutul legal al acestor infracțiuni, se constată că unele infracțiuni au elementul material sub forma unei singure acțiuni (furtul), altele sub forma unor acțiuni alternative (delapidarea, distrugerea, tăinuirea) ori cumulative (tâlhăria, pirateria), iar în alte situații, acțiuni sau inacțiuni alternative (însușirea bunului găsit).
În doctrina dreptului penal s-a exprimat părerea că, în raport de specificul fiecărei acțiuni care constituie elementul material al infracțiunii, se poate realiza o grupare a infracțiunilor contra patrimoniului în trei mari categorii: faptele de sustragere (furtul, tâlhăria, pirateria și tăinuirea), faptele realizate prin fraudă (abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea și însușirea bunului găsit), și faptele de samavolnicie (distrugerea și tulburarea de posesie).
b) Urmarea socialmente periculoasă constă în producerea unei pagube patrimoniului unei persoane fizice sau juridice private sau al unei persoane juridice publice. În cazul tâlhăriei sau al pirateriei, fiind afectate și alte valori sociale, în secundar, va apare și o altă urmare imediată reținută în mod adiacent de norma de incriminare. Atunci când vor exista și consecințe subsecvente ale infracțiunii, cum sunt urmările grave sau deosebit de grave, acestea vor fi reținute în conținutul agravat al infracțiunii.
c) Legătura de cauzalitate ce se realizează între elementul material și urmarea imediată rezultă, în cazul anumitor infracțiuni, din materialitatea faptei săvârșite, iar în alte situații trebuie să se dovedească prin probe.
B. Latura subiectivă.
Forma de vinovăție cu care se săvârșesc infracțiunile contra patrimoniului este, de regulă, intenția directă sau indirectă. În cazul unor forme agravate ale tâlhăriei sau pirateriei, vinovăția se poate prezenta și sub aspectul praeterintenției, iar în mod cu totul deosebit, poate îmbrăca și forma culpei în varianta distrugerii din culpă.
3. Forme. Modalități, Sancțiuni.
A. Forme. În evoluția executării lor, infracțiunile contra patrimoniului pot parcurge drumul de la acte pregătitoare, la tentativă și infracțiunea consumată (epuizată), deoarece sunt infracțiuni care, cel mai frecvent, se săvârșesc prin acțiune și cu forma de vinovăție a intenției.
Actele pregătitoare, potrivit regulii generale, nu sunt incriminate la aceste infracțiuni.
Tentativa este sancționată, potrivit prevederilor art. 222 C. pen., la infracțiunile prevăzute în art. 201–212, 215, 2151 și 218.
B. Modalități. Infracțiunile contra patrimoniului, în raport de conținutul lor legal, îmbracă modalități normative stabilite printr-un conținut închis de incriminare sau printr-un conținut deschis care permite și alte modalități decât cele enumerate de legiuitor. Modalitățile faptice pot fi de o mare diversitate.
C. Sancțiuni. Pe o extindere largă a pericolului social generic, infracțiunile contra patrimoniului pot fi pedepsite alternativ cu închisoarea, în limite reduse, și pedeapsa amenzii, ori cu pedeapsa închisorii mergând până la limita specială maximă de 25 ani.
La unele infracțiuni, în variante agravate, se prevede și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (furt calificat, tâlhărie, piraterie, înșelăciune, delapidare, distrugere calificată).
În măsura în care sunt îndeplinite condițiile art. 118 C. pen. va putea fi luată și măsura de siguranță a confiscării speciale.
2.2. Analiza infracțiunilor contra patrimoniului
2.2.1. Furtul
2.2.1.1. Conținutul legal
Infracțiunea de furt este prevăzută în art. 208 C. pen. și constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Conform art. 208 alin. (4) C. pen., constituie furt și luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi pe nedrept. Potrivit art. 208 alin. (3), în situațiile descrise anterior va exista furt și atunci când bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii faptei acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.
2.2.1.2. Condiții preexistente
a) Obiectul juridic. Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului, comun și infracțiunii de furt, îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului.
În noțiunea de patrimoniu sunt incluse bunurile corporale și incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii, adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultăți, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice și al raporturilor care se nasc din exercițiul acestor puteri, facultăți, aptitudini.
Obiectul juridic special îl constituie valoarea socială, relațiile sociale de ordin patrimonial a căror existență, evoluție și dezvoltare este condiționată de păstrarea situației fizice a bunurilor mobile și de împiedicarea luării pe nedrept a acestor bunuri din patrimoniul privat sau public.
Dacă schimbarea situației de fapt s-a produs printr-o acțiune de sustragere, de luare fără drept din locul în care se află bunul, ocrotirea relațiilor de ordin patrimonial trebuie să fie asigurată prin mijloace de drept penal.
În jurisprudență s-a decis că nu există nici o îndoială cu privire la apărarea posesiei legitime împotriva oricui, chiar și împotriva proprietarului bunului, care se face și el vinovat de furt dacă ia acel bun în condițiile art. 208 alin. (1) C. pen. din posesia sau detenția legitimă a altei persoane [art. 208 alin. (3) C. pen.].
b) Obiectul material. Obiectul material al infracțiunii de furt este un bun mobil care se află în posesia sau detenția altuia în scopul de a satisface o necesitate a posesorului sau detentorului. Atunci când bunul mobil nu aparține nici unei persoane ori a fost abandonat nu poate face obiectul material al furtului.
Bunul care constituie obiectul material al infracțiunii de furt, trebuie să aibă o valoare pentru cel care îl deține și nu o valoare în general. Totuși, pot constitui obiect material al infracțiunii, chiar și bunurile care au doar o valoare afectivă, sentimentală. Această interpretare se poate da și bunurilor care au o valoare specială, cum ar fi: colecțiile de timbre, monezile sau relicvele istorice.
Imobilele nu pot face obiectul unui furt. Pot constitui, totuși, obiect material al furtului părți dintr-un asemenea bun, devenite mobile prin detașare. Astfel, dacă o clădire nu poate fi furată în întregime, în schimb pot fi furate ușile, cărămizile, teracotele, ferestrele acesteia, ca părți componente ale acesteia, devenite bunuri mobile. Mai pot fi considerate bunuri mobile și pot deveni obiect material al furtului arborii, recoltele după ce au fost desprinse de sol, precum și fructele după ce au fost desprinse de tulpini, sau iarba după ce a fost cosită de pe pășune.
Potrivit prevederilor art. 208 alin. (2) C. pen. sunt considerate bunuri mobile și acele energii care sunt susceptibile de a fi sustrase și care au o anumită valoare economică, cum ar fi: energia electrică, termică, hidraulică, precum și înscrisurile. Acestea din urmă nu trebuie să aibă o valoare economică fiind suficient ca ele să facă parte dintr-un patrimoniu al unei anumite persoane, să fie utile acestuia. Fac parte din categoria înscrisurilor toate acele acte scrise care au valoare materială independentă, cum sunt: manuscrisele, jurnalele, memoriile, corespondența etc. Prin înscrisuri se înțeleg, de asemenea, actele scrise care servesc la dovedirea unor situații sau raporturi juridice.
Cât privește vehiculele, acestea constituie obiect material al infracțiunii de furt atât în cazul când vehiculul a fost sustras în scopul de a fi însușit, precum și în cazul când sustragerea vehiculului s-a făcut doar în scopul folosirii temporare.
A. Subiecții infracțiunii. a) Subiectul activ. Calitatea de subiect activ al infracțiunii de furt o poate avea orice persoană, nefiind necesară îndeplinirea vreunei condiții speciale.
De regulă, persoana care săvârșește furtul nu are nici un drept asupra bunului (lucrului) pe care îl sustrage din proprietatea altei persoane. Va exista însă infracțiunea de furt și atunci când persoana făptuitorului ar avea în tot sau în parte un drept de proprietate sau alt drept asupra bunului sustras. O asemenea concluzie se desprinde din prevederile art. 208 alin. (3) C. pen., conform căruia subiect activ poate fi și proprietarul care săvârșește acțiunea de luare a unui bun care în acel moment se găsește în posesia legitimă a altei persoane.
Participația penală la infracțiunea de furt simplu este posibilă sub toate formele sale. Trebuie remarcat însă faptul că, atunci când furtul este săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, deci aceste persoane au participat efectiv și concomitent la comiterea faptei, ne vom afla în situația prevăzută la lit. a) a art. 209 C. pen., încadrarea juridică fiind cea specifică furtului calificat. Prin urmare, în situația coautoratului, furtul nu va mai fi în forma sa simplă, el devenind calificat, în accepțiunea prevederilor art. 209 alin. (1) lit. a). Participația penală, în forma instigării și complicității neconcomitente, poate fi întâlnită în cazul oricăror modalități ale infracțiunii de furt.
b) Subiectul pasiv. Subiect pasiv al infracțiunii de furt poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică.
Poate fi întâlnită și o pluralitate de subiecți pasivi, atunci când prin aceeași faptă de furt au fost sustrase bunuri aparținând unor diferite persoane, precum și atunci când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane. Persoana din posesia sau detenția cărei a fost sustras bunul este subiectul pasiv direct, iar celelalte persoane sunt subiecți pasivi indirecți, după cum se apreciază în literatura de specialitate.
2.2.1.3. Conținutul constitutiv
A. Latura obiectivă.
a) Elementul material. Latura obiectivă a infracțiunii de furt include următoarele componente: un element material, ce se exteriorizează, în cele mai multe cazuri, printr-o acțiune, unele cerințe care întregesc elementul material, urmarea imediată și raportul de cauzalitate.
Din textul art. 208 alin. (1) C. pen. se observă că acțiunea celui care săvârșește infracțiunea de furt presupune luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia.
Prin deposedarea de bunul sustras se înlătură situația de fapt care permitea posesorului sau deținătorului să dispună de acel bun, iar prin aproprierea lui de către infractor se realizează o nouă situație de fapt, care presupune că bunul se află în sfera de stăpânire a făptuitorului. Prin urmare, luarea este o acțiune de sustragere prin care se modifică situația patrimonială existentă anterior săvârșirii respectivei infracțiuni.
Cele două acte, deposedarea și aproprierea bunului de infractor, se succed cu rapiditate, așa încât delimitarea dintre ele se face cu dificultate. Totuși, este necesară identificarea în orice speță a faptului că au avut loc ambele operațiuni sau, eventual, numai deposedarea, deoarece în funcție de aceasta se va încadra fapta ca tentativă sau ca faptă consumată de furt.
În doctrină și jurisprudență se apreciază că acțiunea de luare poate fi săvârșită prin diferite moduri: prin apucare, ascundere, prin utilizarea unor instrumente de cuplare, înhățare, desprindere, deviere, consumare etc., precum și prin orice mijloace, cum ar fi: cu propria mână, prin folosirea unor animale dresate, prin implicarea unor păsări sau animale dresate, prin racordări la sursele de energii etc.
În același timp, nu prezintă relevanță, pentru existența infracțiunii de furt, modul în care s-a realizat executarea, dacă fapta s-a comis pe față sau în ascuns, cu ajutorul puterilor proprii ori a unor mijloace tehnice, simple sau sofisticate, ori folosindu-se de un animal dresat. Furtul nu trebuie, însă, să fie săvârșit prin folosirea violenței sau a amenințării, deoarece într-un asemenea caz fapta va fi încadrată ca tâlhărie.
b) Cerințe esențiale. În accepțiunea art. 208 alin. (1) C. pen., acțiunea de luare trebuie să se exercite asupra unui bun mobil, care se găsește în posesia sau detenția unei alte persoane și luarea să se fi făcut fără consimțământul acesteia.
Prin urmare, pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt trebuie să fie îndeplinite trei cerințe esențiale, și anume: lucrul sustras să fie un bun mobil, acest bun să se fi aflat în posesia sau detenția unei alte persoane, iar luarea să se fi făcut fără consimțământul celui deposedat.
Termenii de detenție și posesie utilizați în art. 208 C. pen. au înțelesul de simplă stăpânire de fapt. Nu are importanță dacă cel care are stăpânirea de fapt a bunului este sau nu proprietar sau titular al vreunui drept de a poseda sau deține. Ca atare, această cerință este îndeplinită chiar dacă cel deposedat se află în stăpânirea de fapt a bunului.
Bunul sustras trebuie să se găsească în posesia sau detenția altuia. Cerința respectivă este realizată și atunci când bunul s-ar afla ocazional și temporar în mâinile făptuitorului, simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici detenția acelui bun. În acest sens, în practica judiciară s-a apreciat că acela care își însușește un bun încredințat de victimă pe peronul gării, pentru pază, săvârșește infracțiunea de furt. De asemenea, s-a hotărât că fapta unui muncitor, care găsind pe o masă, în hala întreprinderii, niște obiecte de îmbrăcăminte, uitate acolo de alt muncitor, le ia și le duce la domiciliul său, constituie infracțiunea de furt.
Din conținutul art. 208 alin. (1) C. pen. se mai desprinde și o altă cerință, și anume: bunurile să fi fost luate fără consimțământul posesorului sau deținătorului. În doctrina de specialitate se apreciază că această cerință apare ca o subliniere oarecum inutilă, deoarece este elementar să se subînțeleagă că nu se poate vorbi de furt atunci când bunul a fost luat pe baza unei învoiri, și deci, nu a fost sustras.
Prin urmare, rezultă că atunci când deposedarea s-a făcut cu încuviințarea posesorului sau deținătorului (expresă sau tacită) fapta nu mai constituie infracțiunea de furt. Consimțământul, pentru a legitima luarea bunului, este necesar să intervină înainte sau în timpul comiterii faptei și el trebuie să emane de la o persoană capabilă, în sens contrar, fapta va constitui infracțiunea de furt. De asemenea, este necesar ca acest consimțământ să nu fie obținut prin amenințare sau folosirea de violență. Dacă consimțământul a fost dat ulterior săvârșirii faptei, acesta nu poate avea nici o eficiență, deoarece, în acel moment, infracțiunea este consumată.
c) Urmarea imediată. Infracțiunea de furt este consumată, atunci când făptuitorul și-a încheiat acțiunea, având ca rezultat trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau deținătorului, în cea a făptuitorului.
Urmarea imediată se consideră produsă din moment ce persoana păgubită nu mai știe nimic despre locul unde s-ar găsi bunul sustras și nici nu mai are posibilitatea de a efectua vreun act material cu privire la acel bun.
Urmarea imediată este realizată și atunci când bunul luat fără drept a fost ascuns de făptuitor chiar în locul de unde l-a sustras, făcând imposibilă utilizarea lui de către posesor sau detentor. În cazul furturilor din magazine, opinia dominantă este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul magazinului și ascunderea, ori consumarea lui în magazin, deoarece făptuitorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca și cum acesta i-ar aparține.
Urmarea imediată este configurată și atunci când făptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt timp după săvârșirea sustragerii, fie de către victimă, fie de către o altă persoană. O interpretare simetrică trebuie făcută și atunci când făptuitorul abandonează bunul luat.
Sub aspectul raportului de cauzalitate, din conținutul legal rezultă că pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt este necesar ca între acțiunea de luare efectuată de făptuitor și rezultat să existe o legătură de cauzalitate.
Sub aspect cauzal, este necesar ca trecerea bunului din stăpânirea posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului (efectul) să fie consecința directă a activității de luare, de sustragere (cauza) desfășurată de către aceasta din urmă.
În literatura de specialitate, se apreciază că urmarea imediată fiind, în cazul acțiunii de luare, un rezultat fizic, o consecință materială firească a acesteia, legătura de cauzalitate dintre urmare și acțiunea de sustragere apare ca firească, iar dovedirea ei rezultă practic din dovedirea acțiunii de luare și din producerea urmării imediate.
B. Latura subiectivă.
Forma de vinovăție este intenția, în cele mai multe situații intenția directă, deoarece făptuitorul prevede și urmărește rezultatul faptei sale. În mod cu totul deosebit poate fi și intenția indirectă, atunci când lucrul furat ar conține în el un alt bun a cărui eventuală prezență făptuitorul ar fi putut-o prevedea și a acceptat rezultatul faptei sale (de exemplu, luarea unui portofel în care, pe lângă bani, se găseau și unele acte de stare civilă sau legitimare a părții vătămate).
Pentru configurarea laturii subiective a infracțiunii de furt trebuie realizată cerința ca intenția de a săvârși acțiunea de luare a unui bun din posesia sau detenția unei persoane, fără voia sa, să aibă ca scop însușirea pe nedrept a acelui bun.
Prin urmare, intenția de a săvârși acțiunea de luare a unui bun trebuie coroborată cu scopul ilicit urmărit prin luarea bunului, și anume, intenția de a-și însuși acel bun pe nedrept. Atunci când bunul a fost luat în alt scop decât cel al însușirii pe nedrept, fapta nu constituie infracțiune.
Fapta nu constituie infracțiune nici atunci când din situația de fapt apare evident că bunul nu a fost luat în scopul însușirii, cum ar fi cazul în care lucrul este ascuns pentru a face o glumă sau un colocatar ia din bucătăria comună un vas pentru a-l folosi un scurt timp, urmând ca după aceea să-l pună la loc.
Textul art. 208 alin. (3) C. pen. precizează că și atunci bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, însușirea acelui bun constituie furt, dacă el se găsea în posesia sau deținerea legitimă a unei alte persoane. În această situație, însușirea nu privește dreptul de proprietate, ci dreptul de a poseda.
Infracțiunea de furt este întâlnită și atunci când făptuitorul, imediat după sustragerea bunului, a fost deposedat sau a abandonat acel bun.
Dacă bunul luat este un vehicul, latura subiectivă a infracțiunii de furt este realizată chiar atunci când intenția de săvârșire a acțiunii de luare are ca scop numai folosirea, iar nu și însușirea vehiculului [art. 208 alin. (4)]. Această situație reprezintă o excepție de la regula generală, conform căreia furtul este săvârșit în scopul însușirii pe nedrept a unui bun aflat în legitimă posesie sau detenție a unei persoane, de către o altă persoană.
De regulă, însă, dovada că s-a urmărit acest scop rezultă mai totdeauna din abandonarea vehiculului de către făptuitor de bună voie, nesilit, după folosirea lui.
Pentru a se stabili scopul de a folosi, nu prezintă importanță pentru cât timp își propusese făptuitorul să folosească vehiculul. În același timp, trebuie precizat că legea nu face distincție între vehiculele cu tracțiune mecanică și cele cu tracțiune animală.
Ca parte componentă a laturii subiective, mobilul infracțiunii are o relevanță aparte, cu implicații deosebite în procesul de individualizare a răspunderii penale.
2.2.1.4. Forme. Modalități. Sancțiuni
A. Forme. Infracțiunea de furt săvârșindu-se prin comisiune, este susceptibilă de a fi realizată în toate formele imperfecte ale infracțiunii. Legea pedepsește tentativa la această infracțiune, într-un text distinct, de la finele titlului „Infracțiuni contra patrimoniului”, și anume, art. 222 C. pen. Datorită particularității activității de luare această faptă nu este susceptibilă de a fi comisă în forma tentativei perfecte, ci numai a tentativei întrerupte. Este posibilă însă și tentativa relativ improprie, prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul știa că se află.
Activitatea anterioară primului act de executare se constituie în forma actelor de pregătire a infracțiunii de furt, neincriminate însă de legea penală, iar din momentul producerii rezultatului, fapta constituie infracțiunea de furt consumat. Fapta de furt se consumă în momentul când acțiunea de luare a bunului din posesia sau detențiunea persoanei la care se află a fost dusă până la capăt, astfel încât bunul a fost scos din sfera de posesie sau detenție a subiectului pasiv și trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului. Simpla deposedare a subiectului pasiv duce automat la realizarea infracțiunii de furt și deci, la consumarea ei.
Sub aspectul momentului consumativ al infracțiunii de furt, Codul penal român a adoptat teoria apropriațiunii, potrivit căreia bunul trebuie să fi trecut în posesia (stăpânirea de fapt) a infractorului, indiferent cât durează această posesie.
Activitatea de luare a bunului poate îmbrăca uneori forma unei activități continue, cum ar fi cazul sustragerii de energie electrică sau al unei activități continuate (de exemplu, sustragerea în mai multe nopți, în executarea aceleiași rezoluții, a unor bunuri din diferite autoturisme sau apartamente). În aceste cazuri, elementul material al furtului, și anume, acțiunea de luare, se prelungește după momentul consumării, amplificându-și urmările imediate.
Momentul epuizării furtului este considerat a fi atins în clipa în care au încetat actele de prelungire ale activității ilicite de luare.
Epuizarea, reprezentând o formă a infracțiunii, circumstanțele ivite în faza de prelungire vor fi luate în seamă la încadrarea furtului și la individualizarea pedepsei.
B. Modalități. Potrivit art. 208 C. pen. și art. 210 C. pen., furtul simplu cunoaște următoarele modalități normative: furtul de bunuri materiale, mobile; furtul de energii sau înscrisuri; furtul unui bun care aparține în întregime sau în parte făptuitorului; furtul unui vehicul cu scopul de a-l folosi; furtul săvârșit între soți; furtul săvârșit de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta; furtul săvârșit de minor în paguba tutorelui său.
Ca la orice infracțiune pot exista și o serie de modalități faptice, cu particularități care duc la realizarea unui divers tablou de modalități ale acestei infracțiuni.
După adoptarea Legii nr. 456/2001, s-a acordat o mai mare importanță pagubelor materiale, în sensul că, dacă se creează un prejudiciu mai mare de 2.000.000.000 de lei, fapta se încadrează ca infracțiune de furt calificat [art. 209 alin. (4) C. pen.].
C. Sancțiuni. În cazul furtului simplu, forma consumată se sancționează cu închisoare de la 1 an la 12 ani, fie că este comis asupra patrimoniului privat, fie contra celui public.
Când furtul este comis de un infractor minor, limitele pedepsei cu închisoarea se reduc la jumătate ori se va aplica o măsură educativă.
În cazul tentativei la infracțiunea de furt, limitele speciale ale pedepsei se vor reduce la jumătate.
2.2.1.5. Aspecte procesuale
A. Regimul obișnuit: Infractiunea de furt simplu este supusa din punctul de vedere al urmaririi penale și al judecății regulilor procesuale obișnuite.
Acțiunea penală se pune în mișcare de catre procuror la propunerea organului de urmarire penală care este sesizat de catre persoana vătămată, fie printrun denunț, fie din oficiu.
Procesul penal se desfașoară potrivit reglementării obișnuite atât în faza de urmărire, cât și în faza de judecată. Persoana vătămată poate aduce acțiunea sa civilă în cadrul procesului penal pornit împotriva faptuitorului. Pentru realizarea despăgubirilor cuvenite persoanei vătămate se pot lua măsurile asigurătorii necesare (art. 163 și urm. C. proc. pen.).
În cazul furtului flagrant, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute pentru aplicarea procedurii de urgență. urmarirea și judecata cauzei se vor face potrivit regulilor speciale prevăzute pentru infracțiunile flagrante (art. 465 și urm. C. proc. pen.).
Când activitatea infracționala a luat forma unui furt continuat, dacă dupa punerea în mișcare a acțiunii penale sau după începerea judecății se descoperă alte acte decât cele care fac obiectul procesului penal existent, dar care aparțin aceleiași activități infracționale, se va proceda potrivit dispozițiilor din art. 43 C. pen. și art. 335 și 449 lit. c C. proc. pen.
B. Regim derogator: De la regimul procesual obișnuit fac excepție faptele de furt săvârșite în condițiile art. 210 C. pen. 3.
Derogarea constă în aceea că acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul când furtul a fost săvârșit de un sot în paguba celuilalt soț, ori de catre o rudă apropiată în dauna altei rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de către o persoană care locuiește împreună cu cel păgubit sau care este găzduită de acesta.
E vorba deci de furtul particularizat prin anumite raporturi existente între făptuitor și persoana vătamată, raporturi datorită cărora deseori făptuitorul a contat pe o atitudine iertătoare din partea victimei iar aceasta din urmă este iarași, deseori, dispusă să fie indulgenta.
Art. 210 : ,,Furtul săvârșit între soți ori între rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se urmarește numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților înlătură răspunderea penală".
2.2.2. Furtul calificat
2.2.2.1. Conținutul legal
Potrivit art. 209 C. pen., furtul este calificat când a fost săvârșit în următoarele împrejurări:
a. de două sau mai multe persoane împreună;
b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică;
c. de către o persoană mascată, travestită sau deghizată;
d. asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra;
e. într-un loc public;
f. într-un mijloc de transport în comun;
g. în timpul nopții;
h. în timpul unei calamități;
i. prin efracție, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase;
j. privind un bun care face parte din patrimoniul cultural;
k. privind un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare;
l. furtul privind următoarele bunuri:
1. țiței, produse petroliere, gazolină, condensat, etan lichid sau gaze naturale din depozite, conducte, cisterne ori vagoane-cisternă;
2. componente ale sistemelor de irigații;
3. componente ale rețelelor electrice;
4. un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;
5. un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;
6. instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;
7. bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;
8. cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații.
2.2.2.2. Analiza circumstanțelor
În continuare vor fi analizate circumstanțele care pot fi întâlnite în cazul furtului din locuință.
a) Săvârșirea furtului de două sau mai multe persoane împreună. Această primă împrejurare este considerată o agravantă, întrucât imprimă faptei o periculozitate socială sporită.
Prin furt săvârșit „de două sau mai multe persoane împreună” se înțelege, în sens larg, furt săvârșit de către doi sau mai mulți participanți, autori, instigatori și complici, din care cel puțin unul este autor.
Periculozitatea sporită este dată, în această situație, de faptul că, conlucrarea mai multor persoane contribuie la întărirea rezoluției acestora de a săvârși infracțiunea, mărește forța de intervenție a făptuitorilor, le dă mai multă îndrăzneală și creează condiții favorabile care le pot permite ascunderea bunurilor ori care pot micșora sau chiar anihila posibilitățile de apărare ale posesorului sau detentorului împotriva acestei activități infracționale îndreptate împotriva bunurilor sale.
Legea prevede că pentru existența acestui element circumstanțial este necesar ca aceste persoane să fi săvârșit fapta împreună. Aceasta presupune ca făptuitorii să fi acționat efectiv și concomitent în momentul săvârșirii infracțiunii.
În jurisprudență s-a apreciat că există furt săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, iar prevederea de la art. 209 lit. a) C. pen. este aplicabilă chiar dacă, după comiterea faptei, fiecare dintre participanți a transportat singur o parte din bunurile furate.
Această agravantă este operabilă numai în cazul unei activități concomitente a participanților și existența unui obiect comun asupra căruia se exercită această activitate. Nu este necesar, însă, ca fiecare cantitate de bunuri sustrase să fie rezultatul activității delictuoase a tuturor participanților și nici ca bunurile sustrase să fie adunate împreună și apoi împărțite între făptuitori. În același timp, infracțiunea de furt se consideră că a fost săvârșită în condițiile art. 209 lit. a) C. pen., numai atunci când acțiunea infracțională a coinculpaților este simultană, indiferent dacă unul are calitatea de autor, iar celălalt de complice.
Nu se poate face, însă, aplicarea art. 209 lit. a) C. pen., atunci când, după o înțelegere prealabilă, numai unul dintre inculpați s-a introdus în încăperea întreprinderii, iar ceilalți doi se deplasaseră în altă parte, nefiind prezenți la locul comiterii faptei și neefectuând acțiuni comune și simultane pentru săvârșirea infracțiunii. Activitatea ultimilor doi de a primi, ulterior, din bunurile sustrase poate fi considerată complicitate la infracțiunea de furt simplu, dacă se dovedește existența unei înțelegeri anterioare sau concurente furtului, în caz contrar vor fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire.
În doctrina și jurisprudența penală s-a decis în mod constant că agravanta va exista chiar dacă unii dintre făptuitori nu răspund penal, existând, în raport cu ei, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (eroare de fapt, minoritate, iresponsabilitate), deoarece această împrejurare agravantă are un caracter obiectiv. Așa de exemplu, furtul săvârșit de un major împreună cu un minor constituie un furt calificat – săvârșit de două persoane împreună –, chiar dacă minorul nu a fost trimis în judecată, fiind lipsit de discernământ.
Într-o astfel de situație vor fi operante și dispozițiile cu caracter agravant ale art. 75 lit. c) C. pen. care privesc săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor.
Aplicarea prevederilor art. 209 lit. a) C. pen. exclude agravanta legală generală prevăzută de art. 75 lit. a) C. pen. referitoare la săvârșirea unei infracțiuni de trei sau mai multe persoane împreună. Aplicarea concomitentă a acestor agravante ar duce la o dublă agravare, dându-se de două ori relevanță aceleiași împrejurări, ceea ce ar conduce la o sporire nejustificată și ilegală a sancțiunii penale.
b) Săvârșirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică.
Pericolul social al faptei crește, în această situație, deoarece făptuitorul care este înarmat sau are asupra sa o substanță narcotică se simte mai în siguranță, își desfășoară activitatea infracțională cu mai multă dezinvoltură, știind că prin folosirea mijloacelor pe care le are la îndemână poate imobiliza sau intimida victima ori alte persoane care ar interveni mărindu-și șansele de finalizare a activității sale și diminuând riscurile de a fi descoperit.
Pentru a opera agravanta prevăzută de art. 209 lit. b) C. pen. este necesar ca făptuitorul să aibă asupra sa arma sau o substanță narcotică.
Nu prezintă relevanță scopul în care făptuitorul deține arma sau substanța narcotică. În jurisprudență s-a considerat realizat acest element circumstanțial chiar și atunci când gardianul public, aflat în serviciu și având obligația de a purta un spray paralizant la el, săvârșește infracțiunea de furt.
Pentru realizarea agravantei este necesar, prin urmare, ca făptuitorul să poarte asupra sa arma sau substanța narcotică în momentul săvârșirii furtului. Dacă infractorul mai și folosește acea ramă sau substanță narcotică, el intră sub incidența prevederilor art. 211 C. pen., săvârșind astfel infracțiunea de tâlhărie, și nu pe cea de furt calificat.
Noțiunea de „armă” are înțelesul arătat de art. 151 alin. (1) C. pen., și anume instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale.
În cazul în care făptuitorul, care avea asupra sa o armă, nu posedă permis legal de a purta o armă, infracțiunea de furt calificat prevăzută la art. 209 lit. b) C. pen. se va reține în concurs real cu infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzută la art. . pen.
Prin „substanță narcotică” se înțelege orice substanță care are însușirea de a produce persoanei căreia îi este administrată o stare de somnolență, de pierdere a cunoștinței, diminuarea sensibilității și a reflexelor. Sunt incluse în categoria acestor substanțe morfina, cloroformul, eterul și altele, precum și orice alte substanțe susceptibile să anihileze rezistența persoanei, cum este cazul gazelor lacrimogene. Asemănător comentariilor anterioare, atunci când făptuitorul folosește aceste substanțe, vor fi aplicabile prevederile art. . pen.
Din interpretarea prevederilor art. 209 lit. b) C. pen. reiese că nu prezintă nici o importanță locul unde se află arma sau substanța narcotică, relevantă fiind doar împrejurarea că acestea se află asupra făptuitorului. Nu este necesar arma sau substanța narcotică să se găsească la vedere, pentru a intimida persoana vătămată. Aceste obiecte pot fi și ascunse, dar trebuie să se găsească asupra făptuitorului.
c) Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită. Împrejurarea care conferă furtului un caracter mai grav în această situație, este pericolul pe care îl reprezintă făptuitorul. Acesta operează de așa manieră încât să intimideze și să înfricoșeze victima, având în același timp o stare de spirit superioară, știind că va fi mult mai greu de recunoscut și identificat.
Persoana mascată este acea persoană care poartă total sau parțial o mască, în acest fel reușind să se ascundă privirilor și să nu fie recunoscută de cei în prezența cărora operează. În această situație se află inculpatul care și-a tras pe cap o cagulă dintr-un fes și a pătruns în apartamentul vecinilor, uitat deschis de aceștia, de unde a sustras bijuterii și bani sau cel care, după ce și-a ascuns fața cu ajutorul unei batiste și al unei perechi de ochelari de soare, a pătruns în curtea unor consăteni, de unde a sustras o cantitate importantă de produse.
Persoana deghizată este acea persoană care se îmbracă sau își aranjează înfățișarea în așa fel încât să nu poată fi recunoscută, purtând perucă sau părul vopsit, aplicându-și barbă sau mustață artificială, îmbrăcându-se de așa natură încât să-și ascundă identitatea. În jurisprudență s-a decis că agravanta există și atunci când făptuitorul, deghizat în muncitor la CONEL, profită de buna credință a locatarului care îi dă drumul în casă, iar acesta, sub pretextul verificării unor prize, fură mai multe obiecte de valoare și bani. Agravanta a fost reținută și în cazul inculpatului care, deghizat în ospătar, participă la un dineu, de unde fură mai multe obiecte de aur și argint.
Persoana travestită este acea persoană care își aranjează vestimentația și înfățișarea pentru a lăsa impresia că este de sex opus decât cel real. Într-un caz concret, făptuitorul, pentru a induce în eroare eventualii martori ai furtului său, își pune pe cap o basma și îmbracă o fustă, lăsând impresia că ar fi de sex feminin.
g) Săvârșirea furtului în timpul nopții.
Împrejurarea prevăzută la art. 209 lit.g) C. pen. este considerată agravantă, deoarece furtul săvârșit în această durată de timp prezintă un pericol social mai mare decât furtul săvârșit în timpul zilei. Sub protecția întunericului făptuitorul se poate apropia mai ușor, fără să fie văzut, de bunurile pe care vrea să și le însușească. La adăpostul întunericului, infractorul are posibilitatea să transporte nestingherit bunurile furate, să le ascundă și să se sustragă urmăririi.
În accepțiunea art. 209 lit. g) C. pen., prin „timpul nopții” nu trebuie să înțelegem doar aspectele strict astronomice, apusul și răsăritul soarelui. Referindu-se la „timpul nopții”, textul menționat are în vedere noaptea reală, adică intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii, până când lumina va lua locul întunericului.
În doctrina și jurisprudența penală s-a pus întrebarea dacă este noaptea un element suficient pentru încadrarea faptei ca furt calificat sau este necesar ca infractorul să se fi folosit efectiv, în comiterea faptei, de condițiile pe care i le-a oferit noaptea. Fostul Tribunal Suprem a statuat prin decizia de îndrumare nr. 3/1970 că „infracțiunea de furt este calificată conform art. 209 lit. g) C. pen. ori de câte ori se stabilește că fapta a fost comisă în timpul nopții”, iar acest caracter calificat „derivă, prin voința legii, exclusiv din împrejurarea de fapt că infractorul a furat noaptea”.
Agravanta operează obiectiv, indiferent dacă făptuitorul a profitat ori nu de timpul nopții, după cum, nu prezintă importanță dacă infractorul a săvârșit doar o parte din activitatea infracțională în timpul nopții.
i) Furtul comis prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. Agravanta prevăzută la art. 209 lit. i) C. pen. se referă la anumite metode, moduri sau mijloace care, fiind folosite de făptuitor pentru săvârșirea furtului, imprimă faptei o periculozitate socială sporită. Pentru a se reține această agravantă este necesar să se fi folosit efectiv în comiterea furtului ori să se fi încercat săvârșirea acestuia în unul din modurile sau mijloacele prevăzute de art. 209 lit. i) C. pen. .
Prin „efracție” se înțelege înlăturarea violentă a oricărui obiect sau dispozitiv de siguranță ce se interpun, între făptuitor și bunul ce se urmărește a fi sustras, cum ar fi: ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere.
Efracție există atunci când făptuitorul taie cu o pilă lacătul, strică sau demontează orice alte dispozitive de închidere a ușii de la o locuință, ori atunci când făptuitorul sparge geamul unei uși și apoi trage zăvorul aflat pe partea interioară a ușii, ca și atunci când sparge peretele, făcând o gaură prin care pătrunde înăuntru. În aceste cazuri, efracția privește sistemele exterioare de închidere. Agravanta este aplicabilă însă, și în cazul în care metodele pretabile efracției sunt folosite asupra unor dulapuri, sertare, case de bani, camere încuiate aflate într-o locuință ș.a.
Nu pot fi aplicate dispozițiile art. 209 lit. i) C. pen. în cazul faptei aceluia care, introducând mâna prin geamul deschis al unei mașini ce staționa pe stradă, a deschis portiera și a intrat în acel autoturism de unde a luat mai multe obiecte sau în situația în care inculpatul, pentru a se introduce în locuința din care a furat, a scos unul din cele două belciuge de care este agățat un lacăt pus la ușă, belciug care însă nu era prins în ușorul ușii, ci introdus de formă într-un spațiu gol de unde locatarul îl scotea cu totul când intra în locuință și îl introducea la loc atunci când pleca.
Prin „escaladare” se înțelege trecerea peste un obstacol care îl separă pe făptuitor de bunul mobil a cărui sustragere o urmărește. Prin urmare, escaladarea presupune trecerea peste un gard sau zid, cățărarea pe zidul unei clădiri pentru a se pătrunde în apartament prin balcon sau fereastră.
„Cheia adevărată” este cheia pe care cel îndreptățit o folosește în mod obișnuit. Folosirea frauduloasă a unei chei adevărate înseamnă că infractorul a întrebuințat fără drept chiar cheia ce era folosită în mod obișnuit la deschidere de cel îndreptățit la aceasta. Ea poate să ajungă în mâna făptuitorului printr-o împrejurare care nu-i conferă dreptul de a o folosi, fiind însă utilizată de acesta pentru săvârșirea furtului.
„Cheia mincinoasă” este o cheie falsă, contrafăcută, sau orice alt instrument cu ajutorul căruia se poate acționa asupra mecanismului de deschidere fără a fi distrus sau degradat.
Pentru a opera această agravantă trebuie ca atât cheia adevărată, cât și cea mincinoasă să fi fost folosită efectiv la săvârșirea furtului și nu după consumarea acestuia.
2.2.2.3. Aspecte procesuale
Acțiunea penală pentru furtul calificat se pune în mișcare din oficiu. Desfasurarea procesului penal are loc potrivit reglementării obișnuite. În caz de infracțiune flagrantă, furtul calificat se urmarește și se judecă potrivit regulilor privitoare la procedura infracțiunilor flagrante.
Regimul derogator prevăzut în art. 210 C. pen. privitor la punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea persoanei vătămate în caz de furt între soți, între rude apropiate, sau furt săvârșit de minor în paguba tutorelui, ori de o persoană în dauna celui cu care locuiește împreună sau de care este gazduit, este aplicabil și în cazul furtului calificat. Această soluție se întemeiază atât pe redacțiunea textului art. 210, care vorbește de furt, fără a distinge între cel simplu și cel calificat, cât și pe așezarea acestui text, privitor la plângerea prealabilă, după textul care prevede furtul calificat. Substanțial, motivele care justifică regimul derogator în cazul furtului simplu sunt, deopotrivă, valabile și în cazul furtului calificat.
Regimul derogator nu-și găsește însă aplicație în cazul când împrejurarea calificată este pluralitatea de făptuitori în care alături de soț, rudă, minor etc. au cooperat și persoane străine, fiindcă în acest caz furtul nu mai poate fi socotit ca fiind săvârșit între soți, între rude etc., ci ca fiind un furt la care a participat și un soț, și o rudă apropiata etc. Rămâne însa posibilitatea ca victima să se împace cu inculpatul soț sau rudă apropiata etc. (art. 210 alin. . pen.).
Regimul derogator este, de asemenea, exclus în cazul când furtul s-a comis în dauna mai multor persoane din care unele nu au calitatea de rudă apropiată sau de persoană care locuiește împreună sau gazduiește pe făptuitor.
CAPITOLUL III
Direcții metodologice pe care trebuie să le urmărească investigarea criminalistică a furturilor din locuințe.
3.1. Locul și timpul săvârșirii faptei
Lămurirea acestei probleme prezintă importanță din mai multe considerente:
a) Locul faptei oferă cele mai multe posibilități pentru identificarea, relevarea, fixarea ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, interpretarea și valorificarea acestora în scopul elucidării diverselor împrejurări ale cauzei;
b) Cunoașterea timpului și locului săvârșirii furtului constituite un indiciu valoros pentru formarea corectă a cercului de bănuiți.
În raport cu locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, organele de urmărire penală trebuie să-și îndrepte în primul rând atenția asupra persoanelor ce domiciliază, își au reședința ori își desfășoară activitatea în apropierea acestuia sau în zona limitrofă. De asemenea, vor fi incluse în cercul de bănuiți persoanele ce frecventează anumite locuri din zonă, care își au anturajul sau cercul de prieteni în vecinătatea locului unde s-a comis fapta. Este evident că, în primul rând, în cercul de bănuiți vor fi incluse persoanele cu trecut infracțional ori predispuse să comită fapte de natură penală – cunoscuți infractori, condamnați contravențional, elemente parazitare, gazdele de infractori, tăinuitori, minori fugiți din centrele de reeducare ori proveniți din familii dezorganizate ș.a . Nu este lipsit de importanță să semnalăm faptul că o activitate calificată – ce implică conlucrarea dintre organele de politie – reclamă organizarea activității de culegere de informații, prioritar, în zona unde s-a desfășurat activitatea ilicită, imediat după sesizare și efectuarea cercetării la fața locului.
c) Cunoașterea locului unde s-a desfășurat activitatea ilicită și, în principal, a timpului constituie punctul de plecare în identificarea martorilor. Mai este posibilă, de pildă, delimitarea mai exactă a cercului de bănuiți, verificarea modului în care și-au petrecut timpul, în ipoteza în care unii invocă alibiuri, selecționarea martorilor din rândul persoanelor care ar fi putut percepe actele infracționale.
Este vorba atât de martorii oculari, cât și de alte categorii de persoane ce pot furniza date legate de activitățile desfășurate de făptuitori – înainte, în timpul și după comiterea faptei -, locurile unde au fost ascunse bunurile sau valorile sustrase, locurile și persoanele care au valorificat produsele infracțiunii ș.a.
d) Pornind de la locul și timpul săvârșirii furtului organele de urmărire penală au posibilitatea să verifice declarațiile martorilor și ale părții vătămate.
Astfel se poate stabili dacă martorii ascultați s-au aflat ori nu în locul la care susțin că s-au petrecut cele relatate, apreciindu-se dacă în condițiile date – distanță, luminozitate etc. – aveau posibilitatea să vadă și să audă faptele și împrejurările comiterii infracțiunii și, pe această bază, să se sesizeze posibilele erori de percepere. După cum, organele de urmărire penală au posibilitatea să aprecieze buna sau reaua-credință a martorilor, interesul pe care aceștia l-ar avea, eventual în cauză.
În același sens, se va putea aprecia veridicitatea declarațiilor persoanei vătămate cu privirea la posibilitatea pe care le-a avut de a reține semnalmentele făptuitorului și deci, de a-1 putea recunoaște în situația în care 1-ar fi prezentat.
e) Odată cunoscut locul și timpul săvârșirii infracțiunii, există posibilitatea să se stabilească activitățile desfășurate de învinuit sau inculpat în perioada critică, iar prin activitățile de urmărire penală desfășurate să se administreze probatoriile necesare în vederea înlăturării "alibiurilor" invocate de către făptuitori.
f) Pe de altă parte, cunoașterea locului și timpului săvârșirii furtului oferă organelor de urmărire penală posibilitatea de a verifica dacă bunurile sau valorile – despre care victima pretinde că a fost deposedată – se aflau sau nu în patrimoniul persoanei fizice sau juridice în momentul în care a fost sesizată săvârșirea infracțiunii.
Practica organelor judiciare semnalează – destul de frecvent – cazuri când unii gestionari reclamă că li s-au sustras mult mai multe bunuri și valori decât în realitate, încercând în felul acesta să acopere lipsurile preexistente în gestiune. S-au întâlnit situații când cei puși să gestioneze sau să administreze bunurile au recurs la înscenarea furtului pentru a "justifica" delapidări sau neglijențe săvârșite anterior. Deși mai rar, în practică s-au întâlnit și persoane fizice care, încercând să obțină o desdăunare mai mare au exagerat urmările faptei a căror victime au fost.
g) Importanța stabilirii locului și timpului săvârșirii infracțiunii se explică și prin faptul că face posibilă darea în urmărire operativă a bunurilor și valorilor sustrase.
În prima fază a cercetărilor atenția organelor de urmărire penală va fi îndreptată, fără îndoială, spre locurile unde, de obicei, se valorifică astfel de bunuri – piețe, târguri, oboare, gări, autogări, talciocuri etc. – situate în zona unde a fost comis furtul sau tâlhăria.
h) Luarea operativă a măsurilor de identificare, urmărire și prindere a făptuitorilor își are punctul de plecare tot în cunoașterea locului și timpului în care s-a comis infracțiunea.
Analizând și interpretând corect urmele descoperite la fața locului, stabilind direcția în care s-a deplasat autorul faptei, ceea ce presupune verificarea itinerariului de deplasare – de exemplu, in cazul furtului unui autovehicul -, acesta poate fi prins pe itinerarul de deplasare.
i) Nu în ultimul rând, din punct de vedere al importanței și implicațiilor sale -, în funcție de locul și timpul săvârșirii infracțiunii se asigură o încadrare juridică corespunzătoare.
j) În sfârșit, lămurirea problemei locului și timpului săvârșirii furtului oferă posibilitatea evidențierii cauzelor, condițiilor și împrejurărilor care au determinat sau favorizat săvârșirea faptelor și, în consecință, luării măsurilor de prevenire corespunzătoare.
3.2. Modul de operare folosit la săvârșirea infracțiunii
Lămurirea problemei modului de operare folosit reprezintă, fără îndoială, una din sarcinile esențiale ale cercetării. Furtul poate fi comis într-o multitudine de modalități normative și faptice.
Organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă furtul s-a comis în una dintre împrejurările ce duc la calificarea faptei – furtul a fost săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică, prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase.
Faptul că infractorul avea asupra sa o armă sau substanță narcotică este de natură să confere faptei un grad sporit de pericol, întrucât făptuitorul se simte încurajat să comită infracțiunea datorită mijloacelor pe care le are asupra sa și pe care le-ar putea folosi la nevoie.
Cât privește efracția, escaladarea, folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, împrejurările ce duc la calificarea furtului se referă fie la violarea închizătorilor – încuietorilor, fie la violarea îngrădirilor – de la intrarea într-o locuință sau organizație socială, magazine, pivniță etc. -, cât și interioare – de la dulapuri, uși, case de bani ș.a. Ele pot fi violate în modalitățile arătate: efracție, folosirea unei chei adevărate ori întrebuințarea unei chei mincinoase, false, potrivite. La rândul lor îngrădirile se violează prin escaladare și uneori prin spargere-efracție. Pentru a putea reține aceste împrejurări, organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă furtul a fost săvârșit prin folosirea acestor procedee sau mijloace, simpla constatare că făptuitorul avea asupra sa mijloacele de efracție, escaladare sau chei veritabile ori false nefiind suficientă pentru reținerea acestei împrejuri calificate.
Infracțiunile de furt pot fi săvârșite în diverse modalități, fie normative, decurgând din dispozițiile incriminatoare, fie faptice, când privesc particularizări concrete. Aceste infracțiuni prezintă cele mai numeroase și variate posibilități de realizare, cu particularități ce duc, în mod firesc, la existența unui bogat cadru de modalități ale infracțiunii, aproape imposibil de enumerat.
Importanța cunoașterii modului în care făptuitorul a intrat în posesia bunurilor sau valorilor este evidențiată și prin aceea că oferă posibilitatea determinării activităților specifice care urmează a fi întreprinse pentru administrarea probelor, astfel:
a) Cunoscând modul de operare, organele de urmărire penală vor proceda, de îndată, la formarea cercului de bănuiți. În primul rând vor fi avute în vedere persoanele care anterior au mai comis astfel de fapte, folosind același mod de operare. Faptul că prin activitățile specifice efectuate sunt descoperite asupra persoanelor bănuite sau la domiciliul acestora instrumentele folosite – sau care ar putea fi folosite la comiterea faptei – constituie premisa demascării făptuitorului.
b) Identificând drumul parcurs de infractor în interiorul încăperilor, metodele și instrumentele folosite, urmele create, putem stabili deprinderile profesionale ale infractorului, dacă a fost unul sau mai mulți infractori.
c) Lămurirea modului de operare prezintă importanță deosebită și sub aspectul asigurării unei încadrări juridice a faptei.
Escaladarea, efracția încuietorilor, spargerea geamurilor, folosirea unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase etc. sunt, așa cum s-a arătat, tot atâtea elemente ce duc la calificarea furtului. Practica juridică a statuat faptul că efracția încuietorilor sau ușilor trebuie înțeleasă în sensul că asupra lor s-a exercitat o violență ce duce, în mod firesc, la degradarea acestora. O asemenea activitate, inclusiv rezultatul produs este încă absorbită de infracțiunea de furt calificat. Astfel spus, prin efracție se înțelege spargerea, ruperea, forțarea, degradarea, distrugerea, smulgerea, găurirea, topirea, pilirea etc., adică orice acțiune de punere a lor – tot prin violență –în stare de a face posibilă intrarea infractorului în acel loc. Astfel, dacă pentru a pătrunde într-un depozit – de unde a sustras mai multe bunuri – inculpatul a înlăturat plasa de sârmă ce acoperea fereastra, furtul se consideră săvârșit prin efracție. De asemenea, trebuie reținut că prin cheie mincinoasă nu se înțelege neapărat o cheie asemănătoare celei adevărate. Acesta, deoarece legiuitorul a înțeles să pedepsească mai aspru furtul comis prin folosirea unei chei mincinoase, având în vedere, îndemânarea infractorului de a confecționa cheia mincinoasă și nici asemănarea acesteia cu una adevărată, ci împrejurarea că el a violat încuietoarea menită să asigure o protecție sporită bunurilor asigurate. În caz de escaladare, aceasta poate fi reținută ca agravantă numai dacă a reprezentat pentru făptuitor un mijloc de realizare a infracțiunii, nu și în situația în care a constituit un mijloc de îndepărtare de la locul săvârșirii faptei.
d) Cunoașterea modului de operare folosit la comiterea furtului determină luarea operativă a măsurilor de identificare și ridicare a obiectelor ce au servit la comiterea faptei.
Nu de puține ori, în practică apar situații când, pentru a putea comite furtul și, mai ales, pentru a transporta bunurile, făptuitorii se folosesc de mijloace de transport – fie cu tracțiune mecanică, fie cu tracțiune animală.
Practica este cea care ne dă cele mai multe explicații cu privire la modurile de operare folosite în cazul furturilor din locuințe.
Furtul din locuințe se savârșește în cele mai diverse și neașteptate forme, principala preocupare a hoților fiid aceea de a nu fi observați sau surprinși în momentul comiterii faptei.
În acest scop, autorul procedează la o anumită pregatire a furtului, în sensul cunoașterii locului în care intenționează să opereze, a numarului de persoane care locuiesc și a programului lor de activitate, a obiceiurilor casei, în general.
De exemplu, în cazul furtului din apartamentele situate în blocuri, care in prezent dețne o anumită ponedere, autorii își indreaptă atenția spre apartamentele locuite de un număr mic de persoane, ușor de stabilit pe baza listelor de plăți a întreținerii afișate la intrarea în blocuri, precum și după posibilitățile materiale ale locatarilor, potrivit meseriei sau profesiei exercitate.
Informații despre situația materială a posibilelor victime mai sunt obținute de infractori de la diverse persoane aflate în apropierea celor vizați (personal de serviciu al blocurilor, gunoieri, diverși ingrijitori), de la copii, ori prin "vânzarea de ponturi" de la obișnuiții lumii interlope, sau pur și simplu profitându-se de naivitatea celor vizați care primesc în casă persoane aparent inofensive, trimise special să "studieze terenul".
De multe ori placuțele de pe uși, cu indicarea profesiei (medic, avocat, patron de firma etc.) sau insuși aspectul intrarii servesc ca prime surse de date despre poziția și situația persoanelor care ocupa o locuință.
Dupa ce studiază tercnul, infractorul verifică dacă este cineva în casă, sunând la ușa apartamenlului și dacă nu-i raspunde nimeni, va patrunde în apartament folosindu-se de chei potrivite, sau de instrumente de spargere.
În practică se întalnesc cazuri în care pentru a vedea dacă este cineva acasă, infractorii recurg la spargerea unui gcam cu piatra, iar dacă nimeni nu se sesizează, pătrund în locuința vizată.
Alteori, victima este urmarită de un complice, pentru a da alarma dacă aceasta se reîntoarce în casă. S-a ajuns până acolo încat complicele care urmărește victima ține legatura, cu cei care operează, prin telefoane mobile.
De asemenea, se mai recurge la escaladarea zidurilor și intrarea pe fereastră, mai ales în locuințele de la parter sau a celor care nu sunt situate în blocuri, cum ar fi vilele sau casele izolate.
Pe lânga forțarea ușilor sau a fercstrelor se mai practică și intrarea prin pod sau pivniță, chiar prin spargerea zidurilor și plafoanelor, operații folosite în cazul locuințelor izolate.
În literatura de specialitate, îndeosebi cea occidentală, furturile săvârșite prin pătrunderea în locuințe de regulă fără violență, sunt denumite conventional "furturi de bună ziua” , între care se numără "furtul prin descoperire" în care autorul sună la ușă și, nerăspunzându-i nimeni, patrunde în locuință, furând ce este la îndemană, furtul prin "falsa calitate", de regulă, a celor care, prin natura profesiei, vizitează locuințele.
Printre problemele importante cărora li se acordă atenție sporită în aceste împrejurări, de catre organele de polițic, este descoperirea și cercetarea urmelor specifice instrumentelor de spargere folosite de infractor.
Dintre modurile de opcrare relativ recente în care sunt folosite instrumentele de spargere, amintim furtul cu "pontoarca", instrument cu care se deschid broaștele de tip yalle, sau cel cu, "buldozerul", un instrument asemanator unui eric cu care sunt forțate canaturile ușilor.
Un alt mod de săvârșire a furtului este cel al folosirii unor false calități, cum ar fi, de exemplu, aceea de telefonist sau poștaș, cititor de contor de gaze sau electricitate, agent comercial.
3.3. Bunurile, valorile sustrase și persoana prejudiciată precum și celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii
Bunurile și valorile ce formează obiectul activității ilicite îmbracă o diversitate de forme și tipuri. Lămurirea acestei probleme se impune, pe de o parte pentru a putea stabili natura bunurilor obiect al infracțiunii, cuantumul prejudiciului cauzat proprietății și consecințele acestuia, iar pe de altă parte, pentru a stabili urmările faptei asupra vieții, integrității corporale sau sănătății victimei infracțiunii.
Determinarea bunurilor sustrase este necesară pentru:
– darea acestora în urmărire;
– identificarea lor asupra făptuitorilor ori altor persoane care au intrat în posesia lor;
– restabilirea situației anterioare prin restituirea lucrurilor părți vătămate;
– verificarea dacă bunurile sau valorile reclamate ca furate se găseau în patrimoniul persoanei fizice în momentul comiterii furtului;
– dacă victimei i s-au mai sustras în trecut bunuri asemanătoare și cine a fost persoana bănuită
– aprecierea dacă pretențiile civile formulate sunt justificate, ori cei păgubiți încearcă să obțină o despăgubire mai mare decât li s-ar cuveni de drept;
– corecta individualizare a faptei și reliefarea cauzei, condițiilor, împrejurărilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii;
– asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare, ținând cont de faptul că formele agravate ale furtului sunt condiționate de consecințele deosebit de grave care s-au produs prin fapta ilicită.
În practica de urmărire penală s-au întâlnit situații când asupra unor persoane cercetate au fost descoperite bunuri și valori pe care acestea nu le-au putut justifica. Problema stabilirii persoanei păgubite ridică probleme deosebite datorate, în principal, faptului că cei prejudiciați sesizează organele de urmărire penală de pe raza unde își au domiciliul sau reședința.
Alteori, persoanele vătămate nu sesizează organele de urmărire penală despre comiterea faptei. Cunoscând că în cazul furtului acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, organele de urmărire penală trebuie să depună toate diligențele pentru identificarea persoanei fizice în patrimoniul căreia s-a produs paguba. Mai mult, în raport cu persoana păgubită, în unele cazuri se stabilește competența organelor îndrituite să efectueze cercetarea și judecarea cauzei.
De mai multe ori infractorii sunt prinși de alte organe de urmărire penală decât cele sesizate despre săvârșirea infracțiunii. Prin activitățile desfășurate, aceste organe descoperă bunurile și valorile provenite din furt, obțin recunoașterile făptuitorilor, dar nu dispun de plângerile celor vătămați. De aici necesitatea conlucrării permanente dintre organele de urmărire penală pentru identificarea tuturor plângerilor, precum și a cauzelor penale în care autorii nu au fost încă descoperiți. Sub aspectul finalității judiciare, conlucrarea dintre organele judiciare este de natură să ducă – pe lângă identificarea persoanei vătămate – și la stabilirea tuturor furturilor comise de infractorul sau grupul de infractori cercetați.
Lămurirea cuantumului prejudiciului cauzat prezintă relevanță sub aspectul consecințelor pe care le-a produs fapta, în funcție de acestea apreciindu-se formele agravate ale furtului, respectiv consecințele deosebit de grave, cu toate implicațiile ce decurg din acestea.
3.4. Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii
Această problemă se pune, îndeosebi, în cazul furturilor săvârșite de grupuri de infractori, ce au comis timp îndelungat mai multe infracțiuni de acest gen.
În primul rând, importanța stabilirii făptuitorilor, a calității și contribuției fiecăruia la consumarea activității infracționale este determinată de necesitatea efectuării unei încadrări juridice corespunzătoare faptelor comise, premisă a administrării tuturor probatorilor și a asigurării tragerii la răspundere penală a celor vinovați, în raport de calitatea și contribuția avută. După cum este cunoscut, în funcție de numărul participanților, furtul poate fi sau nu calificat. Această agravantă operează atunci când fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună și ea presupune executarea unor acțiuni comune și simultane, care necesită prezența tuturor participanților la locul faptei, în momentul săvârșirii acesteia. Furtul săvârșit de un major împreună cu un minor constituie furt calificat – săvârșit de două persoane împreună – chiar dacă minorul nu răspunde penal. Conlucrarea mai multor făptuitori la comiterea aceleiași infracțiuni este de natură să determine un pericol sporit al faptei, indiferent dacă toți sau numai o parte din ei sunt responsabili. Mai mult într-o atare împrejurare operează și dispozițiile cu caracter agravant, respectiv săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor.
Sunt coautori la furt inculpații care au pătruns noaptea în magazia unui șantier de construcții de unde au sustras diferite materiale, indiferent dacă numai unul dintre ei a deschis magazia. Dacă unul dintre coautori au avut și inițiativa furtului, determinând pe ceilalți să comită fapta, vor răspunde numai în calitate de coautori, această activitate absorbind pe aceea de instigator.
Pe de altă parte, acela care ajută pe inculpat la săvârșirea de acte de executare a furtului este complice la furt, chiar dacă autorul nu a reușit să consume infracțiunea.
Lămurind problemele legate de făptuitori, calitatea și contribuția la săvârșirea infracțiunilor, organul de urmărire penală trebuie să stabilească dacă sunt întrebuințate condițiile legale pentru a li se reține în sarcină și infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni. De aici, necesitatea de a se lamuri și alte aspecte, vizând perioada de când făptuitorii acționează împreună, înțelegerile intervenite între ei, scopul constituirii în grup și rolul fiecăruia.
Pentru a exista această infracțiune trebuie să existe o întovărășire de oarecare durată, în vederea realizării unui scop infracțional comun, și nu o simplă înțelegere, întâmplătoare și spontană. De asemenea, pentru existența infracțiunii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc, privind constituirea și scopul asocierii, fapta consumându-se în momentul realizării acestui consens.
3.5. Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat
Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune reprezintă o sarcină de prim ordin pe care organele de urmărire penală trebuie să o urmărească pe toată durata cercetărilor. Din acest punct de vedere, cunoașterea destinației bunurilor și valorilor sustrase oferă posibilitatea descoperirii lor în locurile unde au fost ascunse sau depozitate ori asupra persoanelor ce au intrat, într-un mod sau altul, în posesia lor.
Lămurirea acestei probleme prezintă importanță din mai multe considerente:
oferă garanția restabilirii situației anterioare – prin restituirea lor persoanelor păgubite;
asigură, pe lângă repararea pagubei, și un important mijloc de probă în dovedirea vinovăției făptuitorului;
permite stabilirea bunei sau relei-credințe a persoanelor care au achiziționat bunurile, reaua-credință constituind temei pentru extinderea cercetărilor și pentru alte fapte și făptuitori – complicitate, tăinuire.
practica judiciară a statuat că acela care primește, în mod obișnuit, pentru a ascunde sau valorifica, lucruri provenite din furturi repetate – săvârșite de o altă persoană – este complice, și nu tăinuitor; autorul a continuat să comită furturile numai cunoscând că are sprijinul moral și material al celui ce ascunde sau valorifică bunurile sustrase.
dă posibilitatea descoperirii și ridicării – pe lângă bunurile ce fac obiectul cauzei aflate la lucru – și a altor obiecte ori valori, provenite din furturi anterioare și a căror autori nu au fost încă descoperiți.
În fața organelor de urmărire penală se ridică și sarcina evaluării pagubelor produse prin furt.
În cazul prejudicierii patrimoniului acțiunea civilă se pornește și se execută din oficiu. Potrivit legii, organele de urmărire penală au obligația să solicite unității sau persoanei păgubite situația cu privire la întinderea pagubei și date referitoare la faptele prin care paguba a fost pricinuită, aceasta fiind obligată să le prezinte. La prima vedere ar părea că problema evaluării pagubelor nu interesează sau interesează mai puțin organele de urmărire penală, calcularea prejudiciului și obligarea celui vinovat la desdăunare fiind – după unele opinii – atributul exclusiv al instanței de judecată. Nu împărtășim un asemenea punct de vedere, considerând că el nu răspunde nici cerințelor legale și nici necesităților de ordin practic. Fără a intra în detalii, opinăm că organul de urmărire penală are datoria să cunoască în detaliu, modul în. care trebuie să se facă calcularea prejudiciului cauzat prin infracțiune, pe parcursul cercetării identificând bunurile ce vor face obiectul indisponibil – prin instituirea măsurilor asiguratorii privind reparațiile civile.
Evaluarea pagubelor aduse patrimoniului se face ținând cont de principiul general de calcul al prejudiciului. Pe de altă parte, în practică apar situații când cuantumul prejudiciului este diferit în cea ce privește soluționarea laturii penale de cel avut în vedere la soluționarea laturii civile. Într-adevăr, potrivit legii pentru soluționarea laturii civile, evaluarea pagubelor se face luând în considerație prețurile în vigoare la data producerii pagubei. În cazul în care nu se poate determina data producerii pagubei se vor lua în considerație prețurile în vigoare la data constatării ei. Din modul în care este redactat textul de mai sus s-ar putea înțelege că indiferent de momentul când are loc repararea prejudiciului, calculul lui se face ținând cont de prețul în vigoare la data producerii acestuia. Dar, nu de puține ori, persoana ce a cauzat paguba este obligată la repararea ei la o dată ulterioară procedurii.
Având în vedere cele expuse, calcularea prejudiciului pentru soluționarea laturii penale în cazul unor infracțiuni contra patrimoniului – inclusiv furtul – când pentru încadrarea juridică se tine cont și de valoarea pagubei, se face în raport cu prețurile existente la data comiterii infracțiunii.
3.6. Existența concursului de infracțiuni
De regulă infracțiunile de furt se săvârșesc în concurs cu alte infracțiuni de acest gen, cu infracțiuni la regimul armelor, munițiilor, substanțelor ori produselor toxice sau stupefiante .
În cazul săvârșirii unui furt prin efracție, escaladarea sau folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase, dintr-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, există o singură infracțiune – complexă – de furt calificat, violarea de domiciliu absorbindu-se în mod natural în conținutul acesteia.
Dacă făptuitorii au smuls, din diferite instalații, piese electronice sau dacă au sustras – prin efracție – din diverse puncte de alimentare cu energie electrică ale " CONEL ", contacte de argint industrial, ne aflăm în prezența unui concurs între infracțiunea de furt și cea de distrugere, respectiv între infracțiunea de furt și infracțiunea la regim instituit pentru metalele prețioase.
Tot sub aspectul tratat organele de urmărire penală trebuie să rețină în sarcina făptuitorilor – atunci când sunt întâlnite condițiile legale – alături de infracțiunea de furt și asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni.
3.7. Cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat, sau înlesnit săvârșirea infracțiunii
Clarificarea condițiilor și împrejurărilor care au favorizat săvârșirea furtului din locuințe este de natură să ofere organelor de urmărire penală posibilitatea realizării laturii preventive.
Cunoașterea acestor condiții și împrejurări favorizatoare este cerută – înainte de toate – de alegerea celor mai eficiente metode de combatere a infracțiunilor de acest gen. În acest sens, organele de urmărire penală pot folosi pe lângă mijloacele de prevenire cunoscute – dezbaterea unor cazuri prin mijloacele de informare în masă, propuneri pentru organizarea unor procese cu publicitate lărgită ș.a. – și alte modalități specifice: intensificarea măsurilor de pază, pregătirea antiinfracțională a populației, antrenarea la activitatea prevenită a salariaților organizațiilor sociale, desfășurarea operativă a unor activități de urmărire penală la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei ș.a.
Pentru clarificarea tuturor problemelor pe care le ridică cercetarea se impune cu necesitate cunoașterea detaliată a tuturor actelor normative, precum și a aspectelor rezultate din literatura de specialitate și practica pozitivă a organelor judiciare. Numai în acest mod se va putea asigura administrarea probatorilor complete, temeinice și legale, în raport cu specificul și particularitățile fiecărei cauze penale.
Recomandări privind protejarea locuinței
Asigurarea securității persoanelor și proprietății, a liniștii și ordinii publice, ar trebui să constituie o preocupare permanentă pentru societatea civilă și cetățeni, nu doar pentru instituțiile specializate ale statului. Este recomandabil ca membrii comunității să cunoască și să respecte câteva reguli elementare de autoprotecție care, odată însușite și aplicate, devin deprinderi de natură să prevină neglijența, indiferența, naivitatea și alte aspecte care facilitează activitatea infractorilor.
Recomandările următoare se adresează tuturor cetățenilor care doresc să-și apere proprietatea, oferindu-vă idei și opțiuni practice pentru a vă simți în siguranță și a vă proteja căminul:
Învățați psihologia infractorilor. Un bagaj minim de cunoștințe privind mecanismul gândirii delincvenților constituie un atu în prevenirea oricărei infracțiuni care v-ar putea viza. Atunci când trec la acțiune, spărgătorii de locuințe se află în competiție cu timpul și caută acea împrejurare în care să „opereze” cât mai rapid posibil pentru a evita să fie surprinși în locuință. De regulă, infractorii profită de ocazia ce li se oferă pentru a fura și evită să pătrundă acolo unde locatarii dispun măsuri vizibile de siguranță.
Izolarea este dăunătoare. Împreună cu vecinii de încredere, asigurați un sistem reciproc de supraveghere a locuinței în cazul absenței de la domiciliu în week-end sau pentru perioade mai lungi de timp. Lăsați acestora un număr de telefon unde puteți fi găsit.
Educați copiii să evite discuțiile cu necunoscuții, îndeosebi cu cei care spun că vin din partea părinților, să refuze ofertele tentante ale acestora (ciocolată, bomboane, jucării, etc.) și să păstreze cu grijă cheia de la locuință.
Evitați să oferiți persoanelor necunoscute relații despre vecinii dumneavoastră, în special informații referitoare la ocupația, programul de lucru și starea materială a acestora.
Atunci când un necunoscut pretinde că reprezintă o instituție prestatoare de servicii (gaze, apă, telefoane, deratizare ș.a.) solicitați și verificați cu atenție legitimația de serviciu, înainte de a-i permite accesul în locuință. Un astfel de act trebuie să prezinte viza periodică, să nu aibă modificări sau ștersături, iar liniile ștampilei de pe fotografie să coincidă cu liniile ștampilei de pe fila pe care este lipită. Nu acceptați prezentarea formală a legitimațiilor, iar dacă persoana devine grăbită sau agitată (ceva nu este în regulă!), solicitați sprijinul vecinilor și rețineți cât mai multe semnalmente ale celui în cauză pentru a le comunica organelor abilitate.
Manifestați prudență sporită față de necunoscuții care sună la ușă invocând diverse pretexte (comercianți ambulanți, persoane care solicită să dea un telefon urgent sau cer un pahar cu apă, etc.). Riscați astfel să cumpărați produse contrafăcute sau să facilitați unor infractori periculoși accesul în locuința dumneavoastră.
Evitați să popularizați achiziționarea și/sau deținerea de bunuri de valoare sau sume mari de bani la domiciliu. Bunurile de valoare cu dimensiuni mici (bani, bijuterii, etc.) să fie păstrate în locuri greu accesibile, evitând pe cât posibil „ascunzătorile” tradiționale (șifonier, bibliotecă, saltea ș.a.). Este recomandabil ca sumele mari de bani, acțiunile și alte valori să fie păstrate la bancă.
Dacă ați achiziționat aparatură electronică, nu depozitați ambalajele acesteia la vedere (pe balcon). Întocmiți o listă care să cuprindă caracteristici ale produselor, pe care să o păstrați într-un loc sigur. Inscripționând bunurile de valoare cu semne pe care să le cunoască numai membrii familiei, facilitați recuperarea acestora în cazul unui furt.
Asigurați intrarea în locuință cu uși solide, metalice sau confecționate din materiale rezistente, care să fie prevăzute cu încuietori sigure, modele atipice, cu un grad înalt de securitate. Dispunerea unui vizor și a unui sistem de iluminat exterior propriu poate avea efecte benefice pentru siguranța dumneavoastră. Dacă aveți posibilitatea, montați un sistem electronic de alarmă cu alimentare independentă. Țineți cont de faptul că prețul reflectă, de regulă, calitatea produsului!
Evitați să lăsați bilete în ușă sau mesaje pe robotul telefonic de natură să certifice absența dumneavoastră. În locul formulei „ Sunt plecat la …” sau „ Lipsesc pentru trei zile” puteți folosi „Pentru moment nu sunt disponibil” ori „Sunați-mă pe mobil”.
Dacă locuiți la casă ori în apartamente de bloc situate la parter, etajul I sau ultimul etaj, este recomandabil să protejați ferestrele și balcoanele cu grilaje metalice solide, ale căror console să fie încastrate în zid, iar spațiile dintre bare să fie de dimensiuni mici.
Dacă ați pierdut cheile ori constatați că încuietorile sunt blocate prin introducerea de corpuri străine (bețe de chibrit, sârme, etc.), procedați imediat la înlocuirea acestora. Orice întârziere poate fi prompt exploatată de spărgătorii de locuințe!
Este recomandabil să nu purtați brelocuri cu chei prinse la cureaua pantalonilor. Este o provocare pentru hoți să-și demonstreze dexteritatea. De asemenea, cheia legată la gâtul copiilor este cel mai evident indiciu că aceștia sunt singuri acasă, minorii fiind ușor de ademenit!
Acordați atenție sporită modului în care redactați anunțurile la mica publicitate. Nu faceți public un astfel de anunț înainte de a fi siguri că un membru al familiei este în permanență acasă. Evitați formulările de genul „sunați după ora 17 și nu oferiți date suplimentare decât după ce v-ați convins că solicitantul este cu adevărat interesat de tranzacție. Luați măsuri ca să fiți însoțit de o persoană de încredere pe timpul vizitei solicitanților. Discutați direct, la obiect, în legătură cu anunțul, evitând conversațiile protocolare, cu amănunte de ordin personal, despre familie, despre locul de muncă sau programul dumneavoastră. Dacă sesizați că vizitatorul are alte intenții, rețineți cât mai multe date privind fizionomia acestuia și comunicați-le la secția de poliție de care aparțineți.
Nu primiți în gazdă persoane despre care nu aveți nici un fel de date de identificare. În acest mod evitați să deveniți subiectul unui dosar penal pentru evaziune fiscală sau victima unei escrocherii.
În situația în care ați apelat la serviciile unui meseriaș, nu îl lăsați singur în apartament. Pregătind din timp o sumă de bani pentru cheltuielile ocazionate de efectuarea reparației/îmbunătățirilor, nu oferiți indicii privind locul unde păstrați banii.
Evitați să lăsați cheia de la intrare în locuri „tradiționale” (sub ștergătorul de la ușă, într-un ghiveci din apropiere ori în cutia poștală etc.). Dacă doriți să transmiteți cheia unui membru al familiei, apelați la un vecin de încredere.
Atunci când observați persoane străine care staționează fără motiv pe scara blocului sau în dreptul ușii unui vecin, nu ezitați să le întrebați despre scopul șederii lor acolo. Folosirea unui ton politicos, dar ferm, poate descuraja potențialii infractori. Rețineți că aceștia mizează pe lipsa de implicare civică.
Dacă sesizați zgomote suspecte pe palier și observați că în fața ușii unuia dintre vecini sunt persoane străine care încearcă să intre fraudulos, anunțați de urgență poliția. Este posibil să constatați că vizorul dumneavoastră a devenit nefuncțional, prin lipirea unui timbru sau a unei bucăți de hârtie pe exterior, ceea ce constituie un indiciu sigur că spărgătorii de locuințe sunt „la treabă”.
Exersarea spiritului de vigilență reprezintă primul și cel mai solid scut împotriva hoților și a altor categorii de infractori!
CAPITOLUL IV
Principalele activități care se întreprind pentru administrarea probelor
4.1. Cercetarea la fața locului
a) Noțiuni generale cu privire la cercetarea la fața locului
Cercetarea la fața locului se înscrie printre activitățile cărora, cu tot caracterul lor așa-zis auxiliar, li se atribuie o semnificație deosebită în realizarea scopului procesului penal.
Dată fiind multitudinea modalităților de săvârșire a infracțiunilor de furt și a diversității împrejurărilor în care se comit astfel de fapte, în accepțiunea de "loc al faptei" se include, în general, următoarele:
– locul în care s-au aflat bunurile și valorile sustrase;
– itinerarul parcurs de către infractori în momentul imediat premergător ajungerii la locul de unde și-au însușit bunurile sau valorile;
– locul unde făptuitorii s-au ascuns și au pândit victima;
– itinerarul parcurs de autorii infracțiunilor după desfășurarea activității ilicite și pe care au fost urmăriți de către persoanele vătămate, martorii oculari sau organul constatator;
– locurile unde au fost ascunse sau depozitate obiectele sau valorile provenite din furt;
– locurile unde s-au ascuns făptuitorii – după săvârșirea infracțiunii – pentru a scăpa de urmărire, în condițiile concrete de săvârșire a faptei ș.a.
Pornind de la datele pe care le oferă natura locului faptei, observarea și interpretarea modului de operare, activitatea ilicită desfășurată de infractori, precum și succesiunea acțiunilor întreprinse în câmpul infracțional, organele de urmărire penală au posibilitatea să delimiteze suprafața de cercetat și să stabilească metodele concrete de cercetare.
Prin observarea și interpretarea modului de operare, organele de urmărire penală trebuie să stabilească locul de unde va începe cercetarea, modul în care se va face aceasta, pentru a nu scăpa examinării nici o urmă sau mijloc material de probă.
De o foarte mare importanță este determinarea microurmelor care ar putea exista și a locurilor unde trebuie căutate. Descoperirea microurmelor are ca punct de plecare identificarea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și interpretarea corectă a mecanismului de formare a lor.
Cu prilejul cercetării căilor de acces spre locurile unde se aflau bunurile valorile sustrase trebuie să se examineze amănunțit suprafețele pe unde s-a realizat pătrunderea – acoperiș, zid, plafon, ferestre, uși etc.-pe aceste căi de acces pot fi descoperite urme de încălțăminte, urme plantate, instrumente folosite pentru efracție, obiecte sau părți din obiectele sustrase, ori, chiar lucruri aparținând făptuitorilor – pierdute sau abandonate.
În locurile unde s-a realizat pătrunderea, efracția, escaladarea pot fi descoperite instrumente de spargere, precum și urmele rezultat al spargerii – particule de lemn, vopsea, metal etc. O atenție deosebită trebuie acordată descoperirii și fixării urmelor, instrumentelor cu care s-a realizat forțarea. Totodată, pe obiectele respective – îndeosebi pe geamuri, piese de mobilă, obiecte metalice nichelate ș.a. – trebuie căutate, relevate, fixate și ridicate urme papilare. Pentru aceasta, nu trebuie omis nici un obiect care, prin natura sa, poate primi și păstra asemenea urme și pe care 1-ar fi putut atinge făptuitorul.
Examinând încăperile în care se aflau bunurile și valorile sustrase, cercetarea trebuie să evidențieze modul de amplasare a acestora, urmele periferice ale obiectelor dispărute, urmele de forțare ale sistemelor de închidere a ușilor, dulapurilor, lăzilor etc. Și în aceste locuri trebuie insistat pe identificarea urmelor de mâini. După cum, urmele de încălțăminte – ridicate de pe dușumea, covoare, folii de plastic, hârtie etc. – vor constitui indicii prețioase pentru orientarea cercetărilor și, în final, probe pentru dovedirea vinovăției făptuitorilor. În aceeași ordine de idei se pune problema în cazul urmelor de buze, nas, urechi, etc., precum și în cazul urmelor de natură biologică – fire de păr, resturi de țigări, salivă, spută, sânge ș.a.
Practica judiciară și literatura de specialitate recomandă căutarea acestor categorii de urme și pe itinerariile folosite de infractori pentru a se îndepărta de locul faptei.
Din punct de vedere psihologic, obiectele și fenomenele percepute de infractori în timpul comiterii faptei – instrumentele folosite pentru efracție, contextul spațio-temporar, eventualii martori etc. – provoacă acestuia anumite trăiri și reacții emoționale, trăiri și reacții care sunt determinate, atât de surescitarea nervoasă pe care o trăiește autorul faptei, cât și de imperfecțiunea simțurilor.
Infractorul trăiește real riscul, este stăpânit de teama de a nu fi descoperit, iar apariția unor situații neprevăzute, extreme – ex. apariția paznicilor, a lucrătorilor de poliție ori a unor martori – îl fac să-și piardă controlul și să acționeze precipitat. Numai în acest mod pot fi explicate "scăpările" sau "gafele" cum ar fi: pierderea obiectelor personale în câmpul infracțiunii ori a unor corpuri delicte, renunțarea la portul mănușilor, neștergerea unor categorii de urme, autoaccidentarea ș.a. Toate acestea denotă o bulversare a structurilor emoționale al făptuitorului și lipsa de control asupra comportării obișnuite, caracteristice unei gândiri și activități normale. Descoperite, toate categoriile de urme lăsate de infractor pot fi valorificate ulterior în scopul identificării sale și soluționării cauzei.
În zonele limitrofe locului unde s-a comis furtul trebuie să se caute urme de încălțăminte și, după caz, urme ale mijloacelor de transport, obiecte de încălțăminte sau părți din acestea, fire textile, resturi de ambalaje, instrumente folosite la efracție ș.a.
Indiferent de modalitățile în care s-a săvârșit furtul, o atenție deosebită trebuie acordată evidențieri așa-numitelor "împrejurări negative". Dintre "împrejurările negative" sau indiciile ce pot demonstra înscenarea furtului, menționăm următoarele:
– la fața locului nu se constată urme care în mod normal ar trebui să existe după tabloul oferit de câmpul infracțional – de exemplu, lipsa urmelor mijloacelor de transport atunci când bunurile reclamate ca furate nu puteau fi transportate în alt mod, iar solul trebuia să păstreze desenul antiderapant al anvelopelor;
– condițiile existente nu permiteau săvârșirea faptei în împrejurările date;
– la fața locului se descoperă urme ce nu pot fi justificate în raport cu natura activităților desfășurate de infractori;
– orificiile create prin spargerea ușilor ori dimensiunilor geamurilor nu permit nici intrarea infractorului și nici scoaterea bunurilor despre care se afirmă că au fost sustrase;
– deși se încearcă să se acrediteze ideea că infractorul a pătruns pe fereastră și tot pe acolo a părăsit locul faptei, împreună cu obiectele furate, praful de pe pervazul acesteia este intact;
– lacătul care – potrivit afirmațiilor – asigura încăperea este găsit tăiat, dar în jurul ușii și pe lacăt nu se găsesc particule metalice provenite din pilire sau tăiere;
– bunurile despre care se susține că au fost furate nu puteau fi depozitate în locul indicat având în vedere natura, forma și mărimea lor ș.a.
Relativ la aceste împrejurări, echipa va trebui să caute și să găsească, în măsura posibilităților, instrumentele care au fost folosite pentru „aranjarea” locului faptei, astfel încât să pară scena unui furt. Din lipsă de experiență, din grabă, este tentat să provoace doar o copie a realității, totul să fie mai pronunțat, astfel încât „imaginea” creată este prea „bogată”pentru a fi una adevărată.
Atunci când se constată asemenea "împrejurări negative", organele de urmărire penală trebuie să caute instrumentele cu care s-au putut "crea" urmele, menite să "demonstreze" furtul sesizat – unelte cu care s-a practicat spărtura în zid, clește, patent, pânză de bomfaier etc.
Din cele expuse rezultă în mod convingător importanța ce trebuie acordată cercetării la fața locului, căutării tuturor urmelor ce pot rămâne în câmpul infracțiunii și, pe această bază, crearea premiselor de valorificare științifică a acestora. Perceperea nemijlocită a locului unde s-a comis furtul și interpretarea urmelor oferă garanția identificării operative a făptuitorilor, dovedirii vinovăției, asigurării tragerii la răspundere penală și, nu în ultimul rând, a recuperării prejudiciului cauzat prin infracțiune.
Toate constatările făcute cu ocazia cercetării la fața locului trebuie consemnate – în detaliu – în procesul-verbal de cercetare ilustrat cu planșa cuprinzând fotografiile judiciare executate și schița locului faptei.
Printre activitățile importante care contribuie la realizarea scopului procesului penal – în vederea aflării adevărului – se numără și cercetarea la fața locului.
Cercetarea la fața locului – privită din punct de vedere criminalistic – își propune să rezolve, în principal, următoarele sarcini: examinarea nemijlocită de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată a locului unde s-a săvârșit infracțiunea; căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a altor mijloace materiale de probă; determinarea drumului parcurs de infractor ( iter criminis), a obiectelor asupra cărora a acționat și a instrumentelor folosite; determinarea locurilor de unde se puteau percepe în total sau în parte anumite faze ale săvârșirii infracțiunii; identificarea unor persoane care au tangență cu fapta cercetată (făptuitori, victime, persoane responsabile civilmente); adunarea altor date care se referă la obiectul probațiunii, în funcție de natura infracțiunii săvârșite; efectuarea unor constatări tehnico – științifice de specialitate; luarea unor măsuri de limitare a pagubelor și de prevenire a altor urmări dăunătoare.
Pentru a se evita unele greșeli de interpretare, urmele și celelalte mijloace materiale de probă adunate cu ocazia cercetării la fața locului trebuie apreciate în mod critic și în coroborare cu alte probe ce se vor administra ulterior în cauză. Sub acest aspect, diferite interpretări făcute cu privire la urme constituie doar criterii de elaborare a anumitelor ipoteze, pentru verificarea cărora se vor putea efectua percheziții, ridicări de obiecte sau înscrisuri, ascultarea de persoane, urmărirea rapidă a făptuitorului.
Cercetarea la fața locului este deosebit de importantă și sub aspect preventiv, în sensul că oferă posibilitatea cunoașterii cauzelor determinante și a unor condiții favorizante a săvârșirii infracțiunii, putându-se propune măsuri mai eficiente de pază, de asigurare a integrității anumitor bunuri prin mijloace tehnice adecvate, sisteme de alarmare, de sesizare a factorilor de răspundere în legătură cu neglijențele constatate.
Ca activitate complexă, cercetarea la fața locului presupune folosirea unei game largi de mijloace și metode tehnice criminalistice care ajută la realizarea scopului propus. Dintre acestea pot fi enumerate următoarele: laboratoarele criminalistice mobile dotate cu aparatura necesară; trusele criminalistice; aparatura și accesoriile de realizare a fotografiei și filmului judiciar; aparatura tehnică de înregistrare video și sonoră; detectoarele ( de metale, de cadavre, cu radiații); portretul vorbit.
4.2. Principalele categorii de urme ce pot fi descoperite la fața locului
a) Urmele mâinilor
Prin urmele mâinilor, în sens criminalistic, se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului și victimei cu acestea în procesul săvârșirii infracțiunii.
Ele reproduc conturul și relieful fie ale palmei (fața ventrală), fie ale dosului acesteia (fața dorsală). În unele situații se pot reproduce în aceste urme, concomitent, atât conturul degetelor și al palmei, cât și relieful crestelor papilare sau al încrețiturilor.
Urmele de suprafață vizibile sunt lăsate de mâinile murdărite cu substanțe colorate, cum ar fi: sânge, vopsea, cerneală, noroi, praf, ciment, var, tuș.
În funcție de gradul de îmbâcsire a crestelor papilare cu substanță colorată, urmele papilare vizibile pot avea aspect diferit. Astfel, degetele murdărite cu sânge sau vopsea și aplicate în mod repetat pe diferite obiecte vor lăsa la început urme digitale sub formă de mânjituri, iar apoi urmele crestelor vor fi albe iar cele ale șanțurilor colorate.
Urmele de suprafață invizibile lăsate de mâini rămân prin depunerea sudorii și a grăsimii umane din piele, ca urmare a atingerii cu mâna, voluntar ori involuntar, a anumitor obiecte ( de exemplu, când făptuitorul a pus mâna pe geamul ferestrei, pe diferite cărți sau acte ).
Urmele de adâncime lăsate de mâini rămân prin imprimarea profilului crestelor papilare în diverse materii plastice ca: argila proaspătă, chitul și vopseaua proaspete de la geamuri sau de pe diferite obiecte chituite ori vopsite.
Dacă este spartă o ușă, urmele trebuie căutate pe broască, pe mânerele ușii sau în imediata lor apropiere și în orice alt loc prin care ar fi putut pătrunde făptuitorul. Când este spartă o fereastră, se caută cu atenție deosebită bucățile de geam spart, întrucât pe ele aproape întotdeauna rămân urmele digitale ale făptuitorului.
La instalațiile electrice este necesar să se cerceteze întrerupătoarele, pereții din jurul acestora și becurile care au fost deșurubate parțial sau total de către făptuitor.
Dintre mijloacele și metodele de relevare a urmelor amintim:
pudrarea: care se face cu pudră de aluminiu, pudră de negru de fum, funingine de camfor și altele,
aburirea: cu vapori de iod sau cu vapori de acid fluorhidric,
tratarea cu soluție chimică.
b) Urme ale picioarelor
Prin urme ale picioarelor se înțeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculțe cu acestea în procesul săvârșirii infracțiunii.
Urmele de picioare se pot forma atât în timpul staționării, cât și în mișcare, sub acțiunea greutății corpului uman ca urmare a funcțiilor de sprijin și locomotorie ale picioarelor sau a executării altor acțiuni.
În mișcare, urmele se pot crea în mers (mers normal, alergare, sărituri) sau cu ocazia acțiunilor executate cu piciorul (lovituri, împingeri, alunecări).
Urmele statice se formează de regulă prin apăsarea în timpul staționării sau în procesul normal al mersului. Ele reproduc mai exact forma și dimensiunile piciorului, deoarece acesta este apăsat uniform pe suport.
Urmele dinamice se formează în procesul mersului, când piciorul alunecă într-o anumită direcție pe suprafața cu care vine în contact. Acest gen de urmă prezintă forma denaturată a piciorului, însă de la caz la caz pot fi exploatate anumite elemente.
Pentru descoperirea urmelor de picioare de suprafață trebuie cercetate cu atenție la fața locului: solul, dușumeaua, parchetul, linoleumul, mozaicul, faianța, cioburile, bucățile de hârtie, suprafețele vopsite, lenjeria de pat, precum și diferitele obiecte cu care picioarele făptuitorului ar fi putut să vină în contact (scaune, mese, pervazul ferestrelor, pereții).
În ceea ce privește cărarea de urme, la efectuarea măsurătorilor se au în vedere următoarele elemente:
Linia direcției de mișcare, care este axa imaginară, longitudinală ce trece printre urmele lăsate de piciorul drept și stâng, reprezentând linia de deplasare a persoanei.
Linia mersului este o linie frântă ce unește aceleași puncte ale urmelor consecutive lăsate de piciorul stâng și respectiv de piciorul drept și reprezintă linia după care se mișcă corpul odată cu fiecare pas.
Lungimea pasului este distanța dintre două urme consecutive lăsate de piciorul drept și respectiv piciorul stâng. Această distanță se măsoară între două paralele ce trec prin același puncte ale celor două urme și sunt perpendiculare pe linia direcției de mișcare. Este indicat ca lungimea pasului să se măsoare între extremitățile călcâielor celor două urme.
Lățimea pasului este distanta dintre urmele unui pas măsurată pe o linie perpendiculară pe tangentele la conturul interior al călcâielor, paralele cu linia direcției de mișcare.
Unghiul de mers este unghiul format între axa longitudinală a tălpii piciorului și linia direcției de mișcare. Unghiul de mers diferă de la o persoană la alta și poate fi diferit și de la un picior la altul.
c) Urme de natură piloasă
Prin urmă de natură piloasă se înțelege firul de păr provenit de pe corpul uman în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.
Firul de păr, ca urmă descoperită la fața locului apare datorită: căderii fiziologice sau patologice, smulgerii, ruperii, tăierii.
La firul de păr se disting o serie de caracteristici, cum sunt: lungimea, grosimea, rădăcina, culoarea, ondulația, gradul de deteriorare datorată unor factori externi ori modificări patologice. Aceste caracteristici pot fi diferite, în raport cu regiunea corpului (regiunea piloasă a capului, sprâncene, gene, mustață, barbă, axile), cu sexul persoanei și starea de sănătate a persoanei.
Urmele de natură piloasă se caută la locul săvârșirii infracțiunii, folosindu-se mijloace tehnice (lupa, lanterna, microscopul de buzunar) sau cu ochiul liber.
Urmele de natură piloasă pot fi descoperite pe diverse suporturi, cum ar fi: pe obiecte de îmbrăcăminte și pe lenjerie; pe obiectele corp delict.
Adeseori firele de păr se găsesc la fața locului în asociere cu alte urme de natură biologică (sânge, salivă și alte țesuturi moi).
Prin interpretarea firelor de păr se poate obține un număr important de date, cum ar fi: regiunea corporală din care provin; dacă culoarea este naturală sau artificială; modalitatea și împrejurările în care s-a produs detașarea (smulgere, rupere, tăieri, căderi normal-fiziologice sau patologice); vârsta, sexul și mediul profesional al persoanei; gradul de igienă corporală; unele stări de boală; timpul aproximativ scurs de la crearea urmei; instrumentul tăietor folosit.
d) Urme de salivă
Prin urmă de salivă se înțelege lichidul de secreție al glandelor salivare depus pe diferite suporturi, în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.
Descoperirea urmelor se face, după caz, prin examinarea directă cu ochiul liber, prin folosirea la fața locului a unor mijloace optice (lupa, microscopul de buzunar, detectorul cu radiații ultraviolete) sau prin ridicarea obiectelor pe care se presupune că există urme de salivă și trimiterea lor la laborator în vederea descoperirii lor.
Urmele de salivă se caută pe toate obiectele existente la locul faptei ce ar avea legătură cu desfășurarea activității infracționale.
Obiectele și locurile unde se caută urme de salivă sunt:
– cele utilizate în scop de igienă corporală, cum ar fi: batista, prosopul, scobitoarea;
– cele folosite pentru fumat: țigări, mucuri, pipe, trabucuri, țigarete;
– tacâmurile, farfuriile, paharele, sticlele;
– alte obiecte sau instrumente găsite la fața locului provenite de la făptuitor și pe care se presupune că există urme de salivă. Interpretarea urmelor de salivă descoperite la fața locului poate oferi indicii referitoare la numărul persoanelor de la care provin urmele, timpul scurs de la crearea lor (vechimea), starea de sănătate a persoanei creatoare, dacă este fumătoare sau nu.
e) Urme de praf și noroi
Praful este un conglomerat de particule foarte mici, provenite din substanțe de natură organică sau anorganică. Elementele sale componente își păstrează caracteristicile substanțelor de proveniență. La locul faptei poate fi în stare de aerosoli, așezat pe diferite obiecte în strat fin sau sub formă de pastă, când este îmbibat cu anumite substanțe lichide.
Întrucât praful păstrează în compoziția sa elementele substanței de origine, prin studii microscopice și spectroscopice, precum și cu ajutorul analizelor chimice, se poate stabili mediul din care provine, profesiunea persoanei în cauză ori locurile prin care aceasta a trecut înainte de a ajunge la locul faptei.
La locul faptei, urmele de praf se caută pe cele mai diferite obiecte și în cale mai ascunse zone din perimetrul cercetat. Ținând seama de posibilitățile de sedimentare, stările în care se pot afla, natura faptei și particularitățile locului în care a fost săvârșită, se insistă în mod deosebit asupra părților mai ascunse, cum sunt locurile de îmbinare a pieselor componente, ale instrumentelor, cusăturile hainelor, locurile în care se presupune că făptuitorul a staționat mai mult. Pe corpul omului, urmele de praf se caută pe îmbrăcăminte și încălțăminte, unde pot fi sedimentate sub formă de pastă sau în stare pulverulentă. Fixarea obiectelor și a locurilor purtătoare ale urmelor de praf se face prin descriere și fotografiere.
Urmele de noroi au aceeași proveniență ca și urmele de praf, dar ele se află la locul faptei în cantitate mai mare, pe diferite obiecte, pe sol, dușumele și mai ales pe roțile vehiculelor, încălțămintea și hainele omului. În funcție de vechime, ele se pot prezenta în stare vâscoasă, de pastă densă ori sub formă de crustă uscată.
Fixarea urmelor de noroi descoperite la locul faptei se face prin descriere și fotografiere.
Ridicarea urmelor de noroi de pe obiectele de la locul faptei se face prin raderea substanței în cauză și ambalarea ei în borcane separate pentru fiecare urmă în parte. Trebuie avut grijă ca pojghițele de noroi formate din mai multe straturi să fie astfel detașate de pe obiectul purtător ca să nu se sfarâme, ca să rămână intacte.
h) Urmele de încălțăminte
Urmele de încălțăminte se creează prin contactul ce are loc între aceasta și elementele componente ale locului unde s-a comis fapta penală (dușumea, mobilă). Ele ajută la determinarea drumului parcurs de persoanele ce interesează, la identificarea încălțămintei creatoare, precum și la furnizarea datelor în legătură cu activitățile desfășurate înaintea, în timpul și după comiterea infracțiunii.
În raport cu factorul creator, urmele de încălțăminte apar ca urme formă (de adâncime sau de suprafață și statice sau dinamice), însă pot exista și ca urme materie (de pildă, fragmente din părțile componente ale încălțămintei).
Urmele de încălțăminte de la locul faptei pot fi găsite izolate sau sub formă de cărare de urme. Ultima prezintă importanță deoarece poate furniza o serie de date despre făptuitor, alte persoane care interesează, activitățile infracționale și modalitățile de executare a lor (mers normal, grăbit, defecte de mers).
În interiorul imobilelor, urmele de încălțăminte se caută pe scări, parchete, dușumele, scaune, mese, pervazurile ferestrelor, covoare, obiecte vestimentare.
Cel mai frecvent, urmele de încălțăminte se descoperă cu ochiul liber, printr-o atentă examinare a solului și a obiectelor pe care se presupune că s-a călcat. Suprafețele lucioase se examinează sub incidența luminii naturale sau artificiale, urmărindu-se petele mate, ce pot reprezenta urme de încălțăminte.
La relevarea urmelor de încălțăminte de pe covoare, mochete, carpete, în anumite situații, sunt folosite aparate construite special în acest scop, care funcționează pe principiul electricității statice.
În pivnițe, subsoluri, urmele de încălțăminte se caută cu ajutorul unor surse de lumină dirijată (reflector, lanternă).
Prin interpretarea urmelor de încălțăminte se obțin date cu privire la persoana care le-a creat și activitățile întreprinse de ea.
Dimensiunile, forma și cantitatea urmelor de încălțăminte pot să indice dacă: au fost lăsate de o femeie sau de un bărbat ori de mai multe persoane; cel care le-a lăsat are sau nu defecte de mers ca urmare a unor anomalii congenitale sau dobândite; a avut loc o luptă între victimă și agresor.
g) Urmele obiectelor de îmbrăcăminte
Prin urme ale obiectelor de îmbrăcăminte se înțeleg modificările ce apar pe corpul omenesc sau pe suprafața unor obiecte ori pe alte componente ale mediului, ca urmare a contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.
La fața locului pot rămâne și obiectele de îmbrăcăminte ca atare, sau fragmente de diferite mărimi ale materialelor și accesoriilor din care acestea simt confecționate.
Urmele de îmbrăcăminte reproduc aspectul construcției exterioare a acesteia, pe suporturi care au, de regulă, o suprafață plană. Asemenea urme pot fi create în pământul moale, când, de exemplu, persoana a căzut m genunchi, în coate sau cu o altă parte a îmbrăcămintei. Prin examinarea formei astfel imprimate, se poate ajunge la identificarea îmbrăcămintei.
În unele cazuri, urmele descoperite reproduc forma și detaliile de structură ale anexelor obiectelor de îmbrăcăminte, ca: nasturi, catarame, fermoare, curele, cordoane, epoleți.
Când urmele formă ale obiectelor de îmbrăcăminte sunt vizibile, nu se ridică probleme deosebite în căutarea și descoperirea lor. Dacă sunt latente, se folosesc în procesul căutării fie lupa, fie – dacă luminozitatea este redusă – surse artificiale de iluminare (lanternă, reflector), cu ajutorul cărora să se lumineze locurile unde se presupune că ar exista asemenea urme.
Uneori urmele pot să fie foarte mici, ceea ce impune concentrarea atenției pentru descoperirea lor pe suprafața sau în adâncimea unor suporturi din câmpul infracțiunii. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte se caută în interiorul și exteriorul încăperilor, pe acele suporturi care au calitatea de a le reține, cum simt: alimente, vopsea proaspătă, praf, plastilină, chit proaspăt, ceară.
În exterior, urmele de îmbrăcăminte se caută pe sol moale, var stins, mortar și alte substanțe pulverulente sau vâscoase.
Prin interpretarea urmelor de îmbrăcăminte se pot obține date referitoare la: obiectul creator al urmei (felul obiectului de îmbrăcăminte -palton, haină, pantalon, vestă, cămașă, ciorap, pălărie -; natura și felul materialului din care este confecționat; gradul de uzură al acestuia); activitățile întreprinse la fața locului (urme de îmbrăcăminte rămase în câmpul infracțional de la făptuitor și de la victimă pot oferi date despre drumul parcurs, locul de staționare, eventualele căderi, dacă s-a dat luptă între ei, târârea victimei, luarea de obiecte de îmbrăcăminte de la locul faptei); purtătorul obiectului de îmbrăcăminte (în raport cu felul și dimensiunile obiectului de îmbrăcăminte, cu marca de fabricație, se pot obține indicii cu privire la vârsta, sexul, talia, ocupația purtătorului, locul de fabricație sau de proveniență).
h) Urmele instrumentelor de spargere
În denumirea generică de „instrumente" se includ toate uneltele, sculele, aparatele și orice obiecte care se folosesc la săvârșirea unei infracțiuni.
Din practica criminalistică a rezultat că cel mai des utilizate sunt următoarele instrumente: clești, ciocane, cuțite, topoare, șurubelnițe, ferăstraie, răngi, leviere, târnăcoape, sfredele, foarfeci, chei fixe și mobile, ștanțe, matrițe, scule de montare-demontare.
După procesul de formare, urmele instrumentelor pot fi: urme statice și dinamice, urme de suprafață și de adâncime. În general, ponderea o dețin cele de adâncime, dar mai ales cele de natură dinamică.
După modul de acționare, urmele instrumentelor pot fi create prin: lovire, apăsare, tăiere, înțepare, frecare-alunecare, prin detașarea unor fragmente din instrumente etc.
Urmele formate prin frecare-alunecare sunt tipice în cazul forțării sistemelor de încuiere-descuiere cu chei potrivite ori șperacle. Introducându-se în sistemul de încuiere o cheie potrivită ori un șperaclu, prin rotirea acestora se acționează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau pe celelalte mecanisme, formându-se unele urme specifice, sub formă de zgârieturi. În astfel de situații, cu ocazia cercetării la fața locului nu se fac încercări cu cheia originală în sistemele de încuietori, întrucât se pot distruge sau deteriora urmele create de cheia potrivită ori de șperaclu.
Urmele instrumentelor se caută pe mecanismele de închidere-deschidere, pe uși, ferestre, case de bani, dulapuri, sertare.
Urmele instrumentelor pot fi descoperite atât prin observarea cu ochiul liber, cât și cu ajutorul unor mijloace optice (lupe, microscopul de buzunar) sau, după caz, folosindu-se surse de iluminare.
De cele mai multre ori, urmele descoperite pe uși sunt de forțare și de tăiere. În cazurile de forțare, canaturile prezintă urme de comprimare a fibrelor lemnoase. Mai rar se creează un orificiu prin care se introduce mâna spre a debloca zăvoarele. Urmele de forțare la lacăte și broaște sunt sub formă de striații paralele, drepte sau circulare. Ferestrele se forțează prin spargerea geamului ori dislocarea cadrului.
Fixarea urmelor instrumentelor de spargere se realizeaza prin descriere în procesul verbal de cercetare la fata locului fotografiere și mulare.
Cu ocazia descrierii se arata locul în care se afla urmele descoperite, forma, dimensiunile, caracteristicile generale și mai ales cele particulare.
La fixarea prin fotografiere, după realizarea obișnuita a fotografiei obiectelor principale, se executa fotografia detaliilor, aplicându-se de cele mai multe ori metoda la scara. Aparatul fotografic se așează cu obiectivul perpendicular pe urma iar iluminarea se face în așa fel încât sa se creeze ușoare umbre pe zona în cauză.
Mulajele se fac din parafina ori ceară roșie, mai rar din plastilină sau ghips. Înainte de aplicarea mulajului urma se tratează cu glicerină ca mulajul să nu adere la substanța obiectului primitor.
i) Urmele mijloacelor de transport
Prin urmele mijloacelor de transport se înțeleg totalitatea transformărilor materiale produse de mijloace de transport ori părți componente ale lor ce apar pe unele obiecte și corpuri sau în mediul înconjurător, pe timpul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.
Suprafața antiderapantă a anvelopelor vehiculelor cu tracțiune mecanică se deosebește foarte mult ca desen, lățime și lungime, de la un gen de vehicul la altul. Caracteristicile individuale ale anvelopelor pot consta din: uzura parțială sau totală a desenului antiderapant; uzura laterală a anvelopelor datorită unghiului de bracaj defectuos reglat; găuri, tăieturi sau petice ale anvelopei; urme de pietricele pătrunse în șanțurile dintre desenele antiderapante; urme ale folosirii lanțurilor și altele.
În cea ce privește motocicletele și motoretele în mers, acestea lasă la fața locului o singură urmă, în care se reflectă mai ales caracteristicile benzii de rulare a anvelopei de pe roata din spate.
Aceste mijloace de transport sunt de o mare diversitate, începând de la cele cu o singură roată (de exemplu, roaba) și terminând cu cărucioarele de mână de diverse mărimi, cu patru roți.
Urmele roților acestor mijloace de transport sunt însoțite deseori de urmele de încălțăminte sau plantare ale omului care trage sau împinge.
Atunci când ecartamentul roților acestor mijloace de transport este mic (până la 0,5 m) și tracțiunea se face din față, urmele roților se vor suprapune pe cele de încălțăminte sau plantare și invers în situația când mijlocul de transport este împins din spate.
Urmele lăsate de vehicule la fața locului sunt, de regulă, vizibile, descoperirea lor neconstituind o greutate deosebită. Ca mijloace tehnice de descoperire se folosesc instrumente din trusele criminalistice.
Căutarea urmelor de vehicule se face pe partea carosabilă a șoselelor și a drumurilor, fără a se neglija acostamentele, șanțurile, bordurile, trotuarele și alte porțiuni laterale ale acestora.
4.3. Fixarea la fața locului a urmelor și a mijloacelor meteriale de probă
a) Considerații generale
După ce urmele, obiectele care conțin sau poartă urme, precum și celelalte mijloace materiale de probă au fost descoperite la fața locului, se procedează la determinarea poziției și a stării lor și la descrierea amănunțită în formele prevăzute de lege. Ansamblul activităților respective este cunoscut în criminalistică sub denumirea de fixare a urmelor și a altor mijloace materiale de probă.
Fixarea urmelor infracțiunii își are temeiul în dispozițiile Codului de procedură penală. Ea nu se confundă cu conservarea, care presupune acele operații care au drept scop păstrarea urmelor și a obiectului purtător de urme în starea în care au fost descoperite și protejarea lor împotriva factorilor distructivi.
În practica criminalistică, modalitățile prin care se realizează fixarea urmelor infracțiunii se împart în două categorii: fixarea prin descriere și fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice.
1) Fixarea prin descriere.
Aceasta constă în consemnarea sub formă scrisă a constatărilor făcute prin perceperea nemijlocită a tuturor caracteristicilor urmelor și a celorlalte mijloace materiale de probă, a dimensiunilor și a relațiilor spațiale dintre ele și a altor aspecte de la locul săvârșirii infracțiunii, precum și a unor date referitoare la condițiile în care s-au făcut constatările.
Descrierea se face prin folosirea vocabularului limbii române și poate fi materializată prin procesul verbal de cercetare la fața locului, raportul de constatare tehnico-științifică sau raportul de constatare medico-legală.
Fixarea prin descriere în procesul-verbal de cercetare la fața locului. Procesul-verbal oferă posibilități nelimitate de a se descrie orice aspect constatat la fața locului. Încheierea lui nu necesită mijloace tehnice deosebite.
Fixarea prin raportul de constatare tehnico-științifică sau de constatare medico-legală. În practica criminalistică există situații când, cu ocazia cercetării la fața locului, sunt descoperite obiecte ce impun o examinare de specialitate, întrucât situarea lor în locul săvârșirii infracțiunii ori sub aspectul sub care se prezintă îndreptățesc presupunerea că ele poartă sau conțin urme ale infracțiunii care nu pot fi evidențiate decât prin anumite mijloace tehnice.
Operațiile întreprinse și concluziile constatărilor făcute de specialist sunt consemnate într-un raport care constituie mijlocul de fixare, ce are menirea de a completa descrierea făcută în procesul-verbal.
2) Fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice.
Pentru a se asigura mai buna înțelegere a textului procesului-verbal, prin redarea cât mai exactă a imaginii locului faptei și a caracteristicilor individuale pe care le au urmele și alte categorii de obiecte, se completează descrierea lor și a locului unde au fost descoperite cu fotografii, desene, schițe ori alte asemenea lucrări.
În procesul de fixare a urmelor și a celorlalte mijloace materiale de probă trebuie să respecte următoarele reguli generale:
întocmirea procesului-verbal și folosirea celorlalte mijloace tehnice de fixare să se facă în strictă conformitate cu prevederile art. 91 și 131 C. proc. pen.;
să se redea cu precizie locul descoperirii urmei sau a altui obiect, consemnându-se distanțele față de diferite repere (fereastră, ușă, pat, zid și altele);
să se arate poziția exactă față de planurile orizontal și vertical, precum și față de baza proprie (răsturnat, înclinat);
să fie reproduse întocmai caracteristicile privitoare la dimensiuni, formă, culoare, cantitate);
să se consemneze starea urmei sau a obiectului (deteriorat, umed, uscat, murdar, cu miros, fără miros, decolorat, cald, rece, topit, înghețat);
se vor consemna cantitățile;
să se descrie condițiile în care s-au descoperit: pivniță umedă, într-o încăpere uscată, întunecoasă;
să se descrie operațiile tehnico-criminalistice executate la fața locului (metode de relevare, de măsurare, de fotografiere).
În procesul-verbal de cercetare la fața locului se consemnează date privind: caracteristicile tehnice ale aparaturii și materialelor sensibile folosite; parametrii de lucru; tehnica de iluminare utilizată.
b) Particularități în fixarea unor categorii de urme și obiecte
1) Particularități în fixarea urmelor omului
În cazul urmelor de mâini, în procesul-verbal de cercetare la fața locului se menționează: amplasamentul pe obiectul purtător (izolate sau sub formă de grupaj), precizându-se dacă sunt pe partea interioară sau exterioară a unor suprafețe; substanțele folosite la relevare; descrierea tipului și varietății desenului papilar reprodus în urmă; modalitatea în care au fost ridicate urmele. În cazul în care stabilirea tipului nu este posibilă, se va menționa zona desenului (centrală, marginală sau bazală). Cu ajutorul mijloacelor tehnice, fixarea se realizează prin cel puțin două categorii de imagini: una redând grupajul lor împreună cu reperele înconjurătoare, iar cealaltă redând fiecare urmă în parte. Alături de urmele relevate se așează tăblițe cu numere indicatoare.
În cazul urmelor de picioare, descrierea în procesul verbal se referă în mod deosebit la următoarele: proprietățile suportului; genul urmelor; numărul lor; dacă sunt integrale sau numai fragmente; forma, conturul, relieful, dimensiunile și alte particularități care le individualizează; caracteristicile substanței în cazul urmelor de stratificare și elementele caracteristice ale cărării de urme. în cazul fixării cu ajutorul mijloacelor tehnice, probleme specifice ridică fotografierea cărării de urme, deoarece în imaginea obținută trebuie să apară caracteristicile mersului persoanei, cum ar fi: direcția de mers, lungimea și lățimea pasului, unghiul de mers.
În cazul urmelor de sânge se descriu: numărul urmelor, dispunerea, forma, dimensiunile, aspectul de suprafață, culoarea, conturul, integritatea, prezența de stropi secundari, axul și direcția de scurgere, aspectul marginilor, natura și proprietățile suportului (umiditate, temperatură, grad de înclinare, culoare, calitatea de a fi sau nu absorbant, conservant sau distructiv pentru elementele componente ale sângelui, încercări de distrugere sau alterare a suportului în vederea îndepărtării urmelor); măsurile întreprinse pentru a preîntâmpina degradarea sau accentuarea alterării lor. Când se descoperă urma biologică pe victima în viață, pe cadavru ori pe infractor, este recomandabil să se marcheze poziția fiecărei urme în parte pe schițe ale corpului uman văzut din față, spate și părți laterale.
În cazul urmelor de natură piloasă se consemnează: numărul de fire, forma, dimensiunea, aspectul exterior, culoarea, ondularea, variațiile de grosime și pigmentare, modul de dispunere pe suport; descrierea suportului cu caracteristicile sale; prezența de produse biologice sau patologice; modalitățile de aderare a firului de păr la suport și condițiile de mediu la care au fost supuse.
2) Particularități în fixarea urmelor obiectelor
a) Prin descrierea în procesul-verbal de cercetare la fața locului.
În cazul urmelor de încălțăminte se consemnează: lungimea totală a tălpii; lățimea tălpii, lungimea și lățimea tocului, cu descrierea amănunțită a detaliilor și caracteristicilor vizibile în urme. La cărarea de urme se menționează toate elementele acesteia, se descrie plasamentul urmelor față de alte obiecte. în cazul fixării cu ajutorul mijloacelor tehnice a urmelor de încălțăminte se execută fotografii de ansamblu din diferite unghiuri, urmărindu-se fixarea lor în raport cu împrejurările și obiectele situate în câmpul infracțiunii. Urmele se fixează și prin fotografiere în detaliu. Cărarea de urme se fixează prin fotografie panoramică sau schiță, executată de preferință de la înălțime, în plan orizontal paralel cu solul sau din lateral, așezându-se de-a lungul cărării o bandă metrică.
În cazul urmelor de îmbrăcăminte, prin descrierea în procesul-verbal de cercetare la fața locului, se descriu, în mod deosebit, felul țesăturii imprimate și prezența unor particularități, cum ar fi: cusături, nasturi, catarame, clape de buzunar, cordon.
În cazul urmelor de instrumente se descriu: forma, dimensiunile, elementele particulare, starea și poziția lor în raport cu alte urme sau obiecte din câmpul infracțiunii, menționându-se cât mai exact distanțele dintre ele.
În cazul urmelor mijloacelor de transport se menționează: denumirea drumului public sau a șoselei pe care s-au găsit urmele; denumirea intersecției și imobilelor apropiate care constituie principalele puncte de reper; lățimea părții carosabile și a benzilor de circulație, precum și a trotuarelor pe care se găsesc urmele; natura învelișului șoselei și starea de umiditate (dacă este acoperită cu noroi, zăpadă, etc.); repartizarea urmelor; distanțele dintre ele precum și față de reperele fixe; dimensiunile, forma, culoarea, numărul și alte caracteristici generale sau individuale ale urmelor.
În cazul urmelor armelor de foc se precizează: aspectul și dimensiunile proiectilului și tubului tras; inscripțiile de pe tub; forma și aspectul orificiilor de intrare și ieșire; raza de răspândire a alicelor pe țintă; prezența și caracteristicile factorilor secundari ai împușcăturii.
b) Cu ajutorul mijloacelor tehnice.
În cazul urmelor de încălțăminte se execută fotografii de ansamblu din diferite unghiuri, urmărindu-se fixarea lor în raport cu împrejurimile și obiectele situate în câmpul infracțiunii și cu poziția acestora față de cadavru. Urmele se fixează și prin fotografie de detaliu.
În cazul urmelor de instrumente, fixarea prin fotografie se face prin imagini de localizare a urmelor pe obiectul purtător, combinate cu imagini de detaliu, în ambele apărând în cadru plăcuțe indicatoare.
În cazul urmelor mijloacelor de transport se folosesc fotografiile-schiță încrucișate. Urmele de frânare sunt marcate, înainte de fotografiere, cu substanțe pulverulente de culoare albă (asemănător marcării terenurilor sportive) în așa fel încât să nu se deterioreze urmele. Când se folosește banda metrică, aceasta va fi plasată între urmele de frânare.
4.4. Interpretarea tehnico-științifică a urmelor descoperite la fața locului. Erori de interpretare
Prin interpretare se înțelege operațiunea logică prin care se precizează semnificația unei formule sau informații, prin înlocuirea variantelor din care este alcătuită cu argumente, în funcție de un anumit domeniu ales.
Prin interpretarea tehnico-științifică, specialiștii pot oferi unele date cu caracter de certitudine sau de probabilitate, pe care organele de urmărire penală ori instanțele de judecată, atunci când fac cercetarea la fata locului, au posibilitatea să le folosească pentru a răspunde mai ales la întrebările : unde s-a săvârșit fapta penală? când s-a comis infracțiunea ? cum a fost săvârșită infracțiunea ? cine sunt autorii ?
1. Unde s-a săvârșit fapta penală ?
Spațiul pe care (sau în care) s-a pregătit, încercat ori săvârșit infracțiunea prezintă o deosebită importanță în aflarea adevărului.
Organul competent să determine spațiul în care s-a comis infracțiunea ori cel unde se găsesc urmele acesteia este organul de urmărire penală sau instanța de judecată.
În determinarea spațiului pe care se întinde locul săvârșirii infracțiunii, în măsurarea cu exactitate a acestuia, și mai ales, in fixarea sa cu ajutorul fotografiei, filmului sau videofonogramei judiciare, un rol important îl are specialistul criminalist.
2. Când s-a săvârșit fapta penală ?
Stabilirea exactă a timpului când s-a săvârșit infracțiunea permite organelor judiciare să determine alte activități desfășurate de făptuitor și le oferă posibilitatea înlăturării alibiurilor pe care acesta le invocă în apărarea sa.
Determinarea timpului în procesul cercetării la fața locului se poate referi, de regulă la:
timpul necesar realizării actelor pregătitoare,
timpul scurs de la intrarea făptuitorului în câmpul infracțional până la ieșirea din acesta,
timpul consumării infracțiunii,
timpul scurs din momentul consumării infracțiunii până la începerea cercetării la fața locului.
Organele de urmărire penală sau instanțele de judecată pot stabili aceste date, cu aproximație, prin declarațiile făcute de victimă, de martori, de învinuit, ori de inculpat. La fața locului se pot găsi o serie de urme ori obiecte prin interpretarea cărora specialiștii au posibilitatea să furnizeze date exacte cu privire la timpul scurs.
3. Cum a fost săvârșită fapta penală ?
Răspunsul la această întrebare permite organelor judiciare să cunoască cum a intrat făptuitorul în câmpul infracțional, cum a acționat pentru săvârșirea infracțiunii, metodele și mijloacele folosite, măsurile luate pentru mascarea faptei comise și locul pe unde a ieșit.
Stabilirea cu exactitate a acestor activități permite determinarea modului specific de operare specific al făptuitorului, fapt care devine deosebit de important sau chiar hotărâtor pentru formarea cercului de suspecți.
– Stabilirea drumului parcurs de infractor.
"Iter criminis", potrivit părerilor exprimate de penaliști, are ca punct de plecare prima manifestare externă care tinde la executarea rezoluției infracționale, iar ca punct terminus momentul efectuării în întregime a activității fizice voite.
Din punctul de vedere al cercetării criminalistice desfășurate la locul săvârșirii infracțiunii, un interes deosebit îl prezintă pentru descoperirea urmelor lăsate de infractor și drumul parcurs de acesta la părăsirea definitivă a câmpului infracțional.
– Cum a acționat făptuitorul în procesul săvârșirii infracțiunii.
Practica demonstrează că la fața locului se descoperă și urmările faptei săvârșite, care sunt tot modificări produse în mediul exterior.
În procesul interpretării tehnico-științifice, pornindu-se de la urmările infracțiunii și de la urmele lăsate de făptuitor, se poate ajunge la stabilirea activității fizice desfășurate de acesta în timpul comiterii infracțiunii.
Pentru ca interpretarea să aibă caracter organizat, trebuie să se desfășoare urmărindu-se îndeaproape fazele succesive comiterii faptelor infracționale sau parcurgându-se procesul invers, adică de la urmări la faptă.
4. Cum a comis fapta penală ?
Pentru a răspunde la această întrebare, activitatea de citire a urmelor infracțiunii trebuie să furnizeze organelor judiciare date cu privire la atât la numărul autorilor și al complicilor, cât și la identitatea lor.
– numărul autorilor și complicilor
Demonstrația trebuie să pornească de la un fapt cert, și anume că fapta penală a fost săvârșită cel puțin de un autor. De aici, toată demonstrația poate conduce în continuare la două concluzii, și anume că fapta putea fi comisă de un singur autor sau de mai mulți autori.
Descoperirea și examinarea comparativă a acestor categorii de urme – după ce s-a făcut excluderea celor provenind de la victimă sau de la alte persoane cunoscute care au avut acces în perimetrul unde s-a produs infracțiunea – permit stabilirea numărului de persoane presupuse a fi săvârșit infracțiunea sau ajutat la comiterea ei.
Activitatea concretă poate fi dedusă prin interpretarea celorlalte categorii de urme descoperite pe corpul făptuitorului sau complicilor cât și a datelor oferite de obiectele pe care le-au folosit la săvârșirea infracțiunii. – date despre identitatea făptuitorilor.
Prin interpretarea urmelor și obiectelor descoperite în procesul cercetării la fața locului a unei infracțiunii indiferent de particularitățile pe care le prezintă, se pot obține date ce ajută la formarea cercului de suspecți. Apoi, prin examinarea urmelor infracțiunii în raport cu modelele pentru comparație prelevate de la persoanele din cercul de suspecți, se poate stabili identitatea făptuitorului.
Erori de interpretare
Cele mai frecvente dintre erori se datorează faptului că, în momentul în care se privește o urmă dintr-un anumit punct de vedere iau naștere inhibiții psihologice ce împiedică să se vadă urma supusă atenției și într-o altă perspectivă.
Erorile de logică pot fi: erori logice sau formale (aprecierea incorectă a deducțiilor); erori materiale (de relatare greșită a faptelor); erori verbale (folosirea eronată a termenelor).
Erorile logice se mai pot produce și ca urmare a nerespectării principiilor de bază ale demonstrației. Formularea superficială a tezei de demonstrat, nefundamentarea științifică a acesteia sau folosirea unui mod de raționament greșit poate genera erori de interpretare, uneori din cele mai grave.
Apare adesea pericolul de a se confunda un fapt neesențial cu cauza fenomenului produs, faptul respectiv constituind doar o condiție favorizantă, un partener pasiv ori adiacent cauzei principale.
Unii psihologi atrag atenția în special asupra erorilor, presupunerilor și comportamentului stereotip, atunci când oamenii trebuie să raționalizeze în legătură cu un material abstract. Astfel, când un specialist criminalist începe să se gândească la o problemă poate să emită unii factori determinanți și să aprecieze greșit care anume ar putea duce la soluționarea ei.
Erorile de tehnică. Se vor prezenta câteva din erorile simple de folosire a tehnicii, care pot conduce la interpretări generatoare de confuzii. De exemplu, inversarea clișeului urmei digitale în procesul tehnic al ridicării acesteia de la fața locului poate conduce la concluzii cu totul greșite cu privire la caracteristicile individuale avute în vedere în procesul comparării urmelor cu amprentele prelevate de la persoanele suspecte. Datorită acestui fapt, o urmă snistrodeltică poate fi considerată ca dextrodeltică, ceea ce va determina specialistul criminalist să concluzioneze că ea nu a fost creată de persoana căreia îi aparține.
În activitatea de cercetare la fata locului, specialiștii criminaliști folosesc o aparatură foarte complexă, ce poate prezenta unele vicii tehnice ascunse, și care, dacă nu se manifestă suficientă atenție din partea acestora, sunt de natură să conducă la erori în constatările și concluziile formulate.
Practica cercetării la fața locului arată că simple scăpări din vedere datorită neatenției sau lipsei experienței manifestate de specialistul criminalist sunt mult mai obișnuite decât erorile de logică cauzate de deficiențele de interpretare.
Erorile produse din cauza detaliilor nesemnificative relatate. Detaliile nesemnificative pot produce confuzii în interpretarea la fața locului a urmelor infracțiunii, mai ales atunci când specialistul criminalist nu reușește să elimine acele categorii de urme și microurme care aparțin victimei sau altor persoane care au avut acces în mod normal la locul săvârșirii infracțiunii.
Erori datorate interpretării negativului drept pozitiv. De exemplu, negativul unei urme lăsate de încălțăminte la fața locului este opusul urmei propriu-zise, dar în același timp este foarte asemănător cu aceasta.
De aceea se impune ca ori de câte ori se formulează o ipoteză să se aibă în vedere că lucrurile opuse nu sunt întotdeauna diferite unul față de celălalt.
Erorile prin prezența mai multor alternative. Aceste erori se pot produce ca urmare a dependenței unei acțiuni de agenții modificatori.
Pentru realizarea unei interpretări științifice a urmelor infracțiunii și evitarea erorilor specialistul criminalist trebuie să fie un bun cunoscător al modului de formare a urmelor și al semnificațiilor de natură generală și specifică. Aceasta presupune în același timp ca specialistul să posede noțiuni de matematică, de logică, să cunoască categoriile filozofice de necesar întâmplător, posibil – real, precum și principiul cauzalității.
4.5. Identificarea și ascultarea martorilor. Ascultarea părții vătămate
A) Ascultarea martorilor în cazul furturilor din locuințe.
Martorul în procesul penal este persoana care are cunoștințe despre infracțiunea cercetată și, de obicei, interesată în cauză. Cunoștințele pe care le are în legătură cu fapta sunt obținute prin intermediul perceperii nemijlocite sau din alte surse.
Declarațiile martorilor, deși uneori, din felurite cauze obiective și subiective, oglindesc doar parțial realitatea, ocupă un loc însemnat în suita mijloacelor de probă utilizate în procesul penal, fiind de cele mai multe ori un real folos la stabilirea stării de fapt și la descoperirea infractorilor.
Importanța pe care o au declarațiile martorilor pentru cercetarea criminalistică rezidă, înainte de toate, în aceea că, aproape întotdeauna, infracțiunea este percepută de persoane neinteresate în cauză.
Organul judiciar, în baza planului general de ascultare al martorilor, hotărându-se să procedeze la audierea primară a unei persoane concrete ca martor, este necesar ca, înainte de toate, să revadă datele care îi conturează personalitatea, după care să rețină din dosarul cauzei din ce surse persoana are cunoștințe despre cauză, ce ar putea relata în legătură cu cauza cercetată. Bazat pe atare date, fixează data, ora și locul ascultării sale, își alege tactica de începere și desfășurare a audierii. De asemenea, în mare, își eșalonează problemele pe care dorește să le clarifice prin declarațiile martorului respectiv
Fazele ascultării martorului.
Discuțiile prealabile. Aceste discuții prealabile urmează imediat după luarea datelor personale, aducerea la cunoștință a obiectului ascultării, atenționarea că are obligația să spună numai adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe în legătură cu fapta cercetată și rostirea jurământului prevăzut de legea procesual penală.
Faza relatărilor libere începe cu invitația din partea organului judiciar ca martorul să prezinte prin viu grai, cu cuvintele sale, tot ce cunoaște despre infracțiune și persoanele implicate în săvârșirea ei. Ele trebuie să se desfășoare, pe cât posibil, fără intervenția organului judiciar.
– Faza întrebărilor și de ascultare a răspunsurilor urmează relatărilor libere, dacă martorul nu este suficient de clar, în expunerea sa, scapă anumite detalii, pe care – din alte date ale cauzei – rezultă că le cunoaște sau în situațiile de rea credință în prezentarea datelor ce au legătură cu fapta cercetată. în această fază a ascultării martorului, denumită și ascultarea dirijată, organul judiciar are posibilitatea să formuleze întrebări concrete și clare în legătură cu toate chestiunile ce interesează cercetarea criminalistică a faptei, chestiuni încă neclarificate prin relatările martorului.
Ca martori sunt ascultați vecinii, rudele și prietenii victimei, precum și persoanele care au văzut bunuri asemănătoare cu cele furate la persoanele bănuite, în timpul transportului sau vânzării lor pe piață, pe străzi ori la magazinele de consignație. Martorii sunt invitați să descrie obiectele, sau dacă au văzut la victimă în vizităpersoane necunoscute, când anume și cu ce ocazie, cum au aflat despre săvârșirea furtului, ce cunosc în legătură cu prietenii și rudele victimei, cum a reacționat aceasta când a auzit de furt, când și ce bunuri s-au furat, cine mai are cunoștință despre această faptă.
B) Ascultarea părții vătămate
Partea vătămată este acea persoană căreia i-au fost cauzate, prin săvârșirea infracțiunii, suferințe morale sau fizice, ori pagube materiale. În majoritatea cauzelor penale ea este, pe de o parte, un izvor de informații foarte bogat și util stabilirii adevărului, iar, pe de altă parte, una din persoanele interesate de proces.
Fazele ascultării primare a părții vătămate, ca și la audierea martorilor, constau în discuții prealabile, relatări libere, întrebări și răspunsuri, dacă acestea din urmă sunt necesare.
Discuțiile prealabile. Pe baza datelor amintite în legătură cu personalitatea victimei, organul judiciar fixează data, ora și locul audierii, precum și sfera generală în cadrul căreia urmează a fi purtate discuțiile. Victima, odată prezentată pentru audiere, este potrivit ca ascultarea ei să înceapă, după luarea datelor personale, cu unele discuții, despre cele mai variate probleme independente de cauză.
Faza relatărilor libere constă în prezentarea din partea victimei, la cererea organului judiciar, a ceea ce cunoaște în cauză, prin cuvintele sale. Pentru a nu întrerupe firul ideilor, succesiunea lor în expunere, relatările libere ale victimei se desfășoară fără intervenții prin întrebări, manifestări de nerăbdare, de nervozitate, gesturi de aprobare sau dezaprobare, afară de momentele când se abate mult de la problemele ce interesează fapta cercetată.
Faza întrebărilor și a răspunsurilor sau, cum mai este denumită, relatarea dirijată, are drept scop precizarea unor detalii, clarificarea unor situații controversate desprinse din propriile relatări libere sau din mijloacele de probă existente la dosarul cauzei.
În cursul ascultării victimei i se cere să precizeze ce fel de bunuri i s-au furat, locurile în care s-au aflat, când le-a văzut ultima dată în locurile respective, pe cine bănuiește și pentru ce motive, când și cu ce ocazie această persoană a fost în locuința sa, cine și când a văzut pe bănuit intrând în locuință, profesiunea, domiciliul, și locul său de muncă, dacă le cunoaște.De asemenea victima mai este întrebată despre eventualele lucrări de reparații ale clădirii în care locuiește(canal, electricitate, tâmplărie) și cine a făcut aceste lucrări.
4.6. Efectuarea percheziției și ridicarea de obiecte și înscrisuri
A) Efectuarea percheziției.
Percheziția este o activitate tactică desfășurată de către organele judiciare în scopul descoperirii și ridicării obiectelor, documentelor sau diferitelor valori ce reprezintă importanță pentru cauza cercetată, precum și în vederea descoperiri persoanelor ce se ascund răspunderii penale. De asemenea, percheziția mai are menirea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii. Ca activitate tactică, percheziția, pe de o parte constituie un mijloc eficace în procesul descoperirii de obiecte, valori, înscrisuri de mare importanță pentru evidențierea vinovăției infractorilor.
Determinat de natura infracțiunii și de modul în care a fost comisă, prin percheziție pot fi descoperite: obiecte corp-delict sau cele destinate săvârșirii de infracțiuni; obiecte care constituie urme ale infracțiunii ori sunt purtătoare de urme; bunuri ori valori de care victima a fost păgubită; persoanele care se sustrag urmăririi penale.
Când se caută obiecte sau valori determinate, cu anumită destinație, înainte de percheziționare, persoanei în cauză i se cere să le predea. Dacă refuză sau pretinde că nu le are asupra sa, se procedează la căutarea lor.
Întrucât de cele mai multe ori asupra persoanelor pot fi găsite cele mai diferite obiecte, ca metale prețioase, perle, diamante, corespondență secretă, pastile sau plicuri cu corespondență secretă, pastile sau plicuri cu substanțe toxice, după cercetarea generală percheziția trebuie făcută foarte atent și minuțios la sediul organului judiciar.
Percheziția încăperilor reprezintă o activitate mult mai complexă decât cea personală. În privința locului de percheziție, trebuie cunoscute adresa la care se află, caracteristicile imobilului, exteriorul său, numărul și destinația încăperilor, căile de acces, de câte persoane este folosit, etc.
Afară de organul judiciar, la percheziții în locuri închise, de obicei participă ofițerul criminalist, experți în anumite domenii strict determinate, când este cazul, organele de păstrare a ordini în procesul percheziției, cel puțin doi martori asistenți, persoana percheziționată, făptuitorul și victima infracțiunii, în unele situații. în vederea păstrării secretului percheziției și pentru a nu leza interesele persoanei percheziționate se recomandă, ca martorii asistenți, să nu cunoască imobilul respectiv și persoana în cauză, și totodată, să li se ceară să păstreze în taină operațiunea ca atare.
La locul percheziției, organul judiciar stabilește persoanele care să asigure paza obiectivului stabilit, cheamă martori asistenți, persoanele cărora li se face percheziția (în lipsa lor administratorul clădirii sau alte persoane de încredere din imobilul respectiv), informează pe experți despre natura obiectelor ori valorilor căutate.
Percheziția în încăperi, de obicei se desfășoară în două faze. Întâi se ia la cunoștință locul percheziționat, pentru a se stabili numărul încăperilor, poziția lor, aspectul general al fiecărei încăperi în parte, numărul și aspectul dependințelor. A doua fază a percheziției constă în căutarea obiectelor în locurile unde ar putea fi ascunse. Căutarea obiectelor sau valorilor într-un loc ori altul se face în funcție de natura lor, de particularitățile locului percheziționat, precum și de profesiunea și de cunoștințele persoanei la care se face percheziția. Trebuie să se tină seama de profesiunea sau îndeletnicirile persoanei percheziționate, deoarece instinctiv ascunde în acele locuri care îi sunt mai cunoscute și are mijloace tehnice pentru ascunderea urmelor.
Dar, nu trebuie omis că la domiciliul sau locul de munca al faptuitorilor pot fi descoperite și alte bunuri sau valori ce au facut obiectul unor furturi comise anterior ori care sunt deținute contrar dispozițiilor legale — arme, munitii, substante toxice sau stupefiante etc. De asemenea, trebuie căutate obiectele de îmbrăcaminte și încalțăminte purtate de făptuitor în momentul săvârșirii infracțiunii și care au lasat urme la fata locului.
B) Fixarea percheziției.
Perchezițiile, indiferent de felul lor, se fixează prin descrierea activităților desfășurate de persoanele participante și rezultatele la care s-a ajuns. Ca mijloace complementare de fixare sunt fotografiile, filmările și uneori desenarea situațiilor mai însemnate pentru cercetarea criminalistică.
Procesul verbal, ca mijloc principal de fixare a defășurării și rezultatele percheziției, se întocmește de către organul judiciar.
Ridicarea de acte si obiecte este o activitate asemănătoare cu percheziția. Ea se deosebește totuși de percheziție prin aceea că se știe precis la cine se afla obiectul sau actul căutat, iar persoana deținătoare nu neagă acest lucru.
În momentul ridicării actului sau obiectului in cauza organul judiciar verifica daca exemplarul prezentat este cel solicitat ori nu, daca se afla in starea cunoscuta de funcționare, de utilizare.
Procesul verbal de ridicare de acte sau obiecte se semnează de către organul judiciar, martorii asistenți si persoana de la care se ridica, căreia i se da un exemplar.
4.7. Identificarea,urmărirea, prinderea și ascultarea făptuitorilor
A. Urmărirea persoanelor și a bunurilor
Urmărirea persoanelor și a bunurilor se face de către organul de urmărire penală, în scopul stabilirii locului unde sunt ascunse și pentru recuperarea lor.
1.Urmărirea persoanelor se face în cazul de sustragere de la urmărirea penală sau executarea pedepsei, când nu se cunoaște locul în care se află.
Înainte de începerea acestei activități se stabilește dacă persoana căutată se ascunde sau nu. S-ar putea ca ea să fie internată în spital, să fie în delegație, să execute o pedeapsă penală pentru o altă infracțiune, fără să știe că este urmărită. Toate datele necesare despre persoana în cauză se iau de locul de muncă, domiciliul, unde, prieteni, administrația închisorilor, spitale, etc.
Când sunt suficiente date că cel urmărit se ascunde, urmărirea lui se pregătește prin culegerea de informații referitoare la posibilitățile de ascundere, de reținere, localitățile în care are rude, prieteni, despre meseriile pe care le cunoaște, modalitățile prin care obișnuiește să-și câștige existența, viciile de care este stăpânit, bolile de care suferă.
În legătură cu persoana urmărită se stabilesc: numele, prenumele, data și locul nașterii, domiciliul anterior, profesiunea, alte îndeletniciri, pasiunile, adresele rudelor și prietenilor, fișa dactiloscopică, dacă o are, datele portretului vorbit, fotografia, legăturile pe care le-a avut cu alte persoane înainte de dispariție, (scrisori, telegrame, pachete), activitățile întreprinse pentru pregătirea ascunderii (cumpărări de haine, geamantane, lenjerie,) cine a văzut-o ultima dată și în ce împrejurări, cum a fost îmbrăcată.
Urmărirea începe de la domiciliu sau prietenii din localitate. Se iau informații de la vecini, locul de muncă, dacă și-au anunțat plecarea sau nu, dacă și-au luat concediu sau și-au lăsat înlocuitor. La ultimul domiciliu se cercetează scrisorile, pentru a afla de unde obișnuia să primească corespondență.
Toate datele se transmit organelor competente din mai multe localități, în care se bănuiește că se ascunde persoana urmărită.
2. Urmărirea bunurilor sustrase sau dispărute se face în situațiile când nu se știe unde sunt ascunse.
Bunurile urmărite sunt cunoscute, de cele mai multe ori, din descrierile făcute de către persoanele păgubite. După asemenea caracteristici sunt căutate. Ele pot fi la domiciliul infractorului, la locul de muncă, la prieteni, la cunoștințe, la birourile de bagaje, ascunse în clădiri părăsite, păduri etc. Asfel, în cazul mărfurilor trebuie să se indice marca de fabrică, eticheta, seriile de fabricație ori inscripțiile pe care le poartă. Dacă obiectul furtului a constat în bijuterii, ceasuri etc, se va insista pe obținerea unor date privind felul metalului din care au fost confecționate, modelul, numarul pietrelor montate, inițialele sau alte semne gravate, valoarea s.a.; respectiv felul metalului – alb sau galben – , de damă sau bărbătesc, tipul – de mană sau buzunar – inscripții, numerele de pe capace etc.
În cursul urmăririi bunurilor trebuie avut în vedere că infractorul putea să le schimbe aspectul exterior, prin transformare ori vopsire, să le demonteze pentru a le vinde piesă cu piesă la magazinele de consignație, în piețele de vechituri.
B. Arestarea.
Arestarea constă în lipsirea forțată de libertate, de către organele de politie sau ale procuraturii, a unei persoane fizice, împotriva căreia sunt suficiente date despre vinovăția sa în săvârșirea unei infracțiuni și există teama că s-ar sustrage urmăririi penale și executării pedepsei, că ar distruge probele încă neadministrate ori ar comite o altă infracțiune.
Arestarea poate să se refere la o persoană sau un grup de persoane, când se efectuează concomitent ori succesiv. De obicei, arestarea concomitentă se realizează în situațiile când există riscul ca infractorii, rămași pentru un timp în libertate, să se sustragă urmăririi și răspunderii penale. în schimb, la arestarea succesivă se procedează când sunt temeiuri ca infractorii lăsați în libertate ar încerca să transporte dintr-un loc în altul ori să vândă bunurile sustrase, să corupă pe martori pentru a face declarații nesincere, sau să sustragă anumite probe de altă natură, ca urmare, înscrisuri. Astfel, organul judiciar își creează posibilitatea descoperiri de probe noi. Bineînțeles că în acest timp sunt luate măsuri de prevenire a dispariției infractorilor aflați în libertate prin tinerea lor sub observație discretă.
C. Ascultarea învinuitului sau inculpatului in cazul furtului din locuință.
1 .Pregătirea ascultării.
Ea presupune stabilirea problemelor ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării, a tacticii de ascultare, a materialului probator care va fi folosit în timpul ascultării, ținându-se cont de particularitățile împrjurărilor comiterii faptei, de personalitatea și psihologia învinuitului sau inculpatului.
Învinuitul sau inculpatul este persoana centrală în procesul penal, în jurul căreia se răsucește, ca o spirală, toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat până ce se ajunge, în cele din urmă, la stabilirea adevărului.
Atât în faza pregătirii ascultării învinuitului sau inculpatului, cât și în procesul audierii propriu-zise, nu trebuie să se piardă din vedere trei situații:
– făptuitorul este purtătorul celor mai multe cunoștințe despre cauza cercetată, dobândite direct, pe unele anterior, iar pe altele în timpul săvârșirii faptei respective;
– învinuitul sau inculpatul, dacă n-a comis fapta imputată, deține date prin care să probeze nevinovăția sa, preîntâmpinând astfel o eroare judiciară;
– învinuitul sau inculpatul, care nu întotdeauna este și infractor, este partea cea mai interesată în procesul penal desfășurat împotriva persoanei sale. Deci, și declarațiile sale trebuie să ocupe un loc important în rândul mijloacelor de probă din dosarul cauzei.
2. Fazele ascultării învinuitului sau inculpatului sunt: discuțiile prealabile, relatările libere și întrebările și răspunsurile sale.
Faza discuțiilor prealabile din cadrul ascultării primare a învinuitului sau inculpatului, care începe imediat după luarea datelor personale, nu interesează fapta; ci doar persoana celui audiat, cum ar fi de pildă, domeniul de activitate, preocupările extraprofesionale, pasiunile, starea sănătății, raporturile pe care le are cu colegii de muncă, cu rudele și vecinii etc.
După terminarea discuțiilor prealabile, organul judiciar pune în vedere făptuitorului învinuirea ce i se aduce, întrebându-1 dacă înțelege ce i se impută și dacă recunoaște învinuirea adusă. Prin acestea, de altfel se intră în faza relatărilor libere. Cu această ocazie i se solicită să spună liber tot ceea ce are de spus. De asemenea, i se cere să facă propuneri pentru administrarea de probe în apărare, dacă socotește necesar.
În tot timpul relatării libere nu se recomandă ca învinuitul sau inculpatul să fie întrerupt, admonestat ori dezaprobat. Poate fi oprit din povestire numai când, nejustificat, se abate de la faptele ce i se impută.
Întrebările se pun numai după terminarea povestirii libere, în scopul obținerii de explicații cu privire la faptă și învinuire, descoperirii unor date noi, lămuririi anumitor amănunte în legătură cu diferite fapte care interesează cauza.
Legat de punerea întrebărilor, organul judiciar trebuie să țină seama de alte reguli generale ale tacticii ascultării, proprii acestei faze:
Întrebările trebuie să fie concrete, cu referire precisă la o anumită împrejurare sau problemă ce necesită a fi lămurită. De asemenea, întrebările se formulează clar și concis, să nu aibă două înțelesuri și să nu fie sugestive.
Întrebările se ordonează în așa fel încât fiecare din ele să prezinte o noutate pentru învinuit sau inculpat.
Întrebările să fie de așa natură încât prin ele să nu se evidențieze problemele care interesează deosebit urmărirea, precum nici importanța pe care ar avea-o pentru cauză răspunsurile date.
Se recomandă ca întrebările care țin de esența cauzei să fie puse printre cele de importanță minoră.
Pentru verificare, după fiecare răspuns se pot pune întrebări de control.
În cazul unor contradicții între declarațiile învinuitului sau inculpatului și materialul cauzei, se poate recurge la prezentarea unor probe din dosar. Ordinea și momentul prezentării acestor probe se aleg în funcție de materialul de la dosar și de personalitatea învinuitului sau inculpatului.
Din declarația învinuiților (inculpaților) trebuie sa rezulte:
– modul în care s-au pregatit în vederea săvârșirii infracțiunii – obiectele, instrumentele pregătite sau confecționate în acest scop, persoanele care le-au confecționat, inclusiv dacă acestea cunoșteau destinația lor, informațiile culese despre victime, înțelegerile dintre participanti;
– timpul și locul săvârșirii infracțiunii;
– mijloacele folosite pentru a intra în posesia bunurilor sau valorilor;
– traseul parcurs, modul de escaladare – efracție, locul unde se aflau bunurile, drumul parcurs în incinta imobilulului, felul în care a transportat bunurile ori valorile furate etc.
– bunurile și valorile sustrase – cu evidentierea caracteristicilor individuale – și destinația ulterioară a acestora;
– modul in care a reactionat victima cand a fost atacata;
– cine i-a ajutat la săvârșirea furtului și în ce a constat contribuția celorlalți participanți la pregătirea, săvârșirea și ascunderea urmelor infracțiunii;
– traseul parcurs pentru a părăsi locul faptei;
– locul unde se află obiectele sau instrumentele folosite pentru comiterea infractiunii;
– modul în care au valorificat produsul infracțiunii;
– dacă s-au constituit în grup în vederea comiterii de infracțiuni, modul de organizare și rolul ce revenea fiecărui participant;
– alte persoane care cunosc despre săvârșirea infracțiunii și împrejurările în care au luat cunoștintă despre aceasta;
– alibiurile pe care și le-au creat în vederea derutării organelor de urmarire penală s.a.
Practica judiciara evidentiaza faptul ca in cazul unor astfel de infractiuni pot fi folosite, cu bune rezultate, urmatoarele procedee tactice – fie separat, fie combinate:
– ascultarea sistematica a participantilor cu privire la fiecare infractiune savarsita si referitor la rolul fiecaruia;
– solicitarea de a justifica modul în care infractorii și-au petrecut timpul în perioada comiterii furturilor ori solicitarea justificării bunurilor și a valorilor descoperite – cu ocazia perchezițiilor ori în momentul prinderii;
– ascultarea unui învinuit (inculpat) despre activitatea celorlalti coînvinuiți (coinculpați);
– folosirea întrebarilor detaliu și ascultarea repetată.
Ultimele doua procedee și-au dovedit eficiența, în cazul grupurilor de infractori care au acționat o perioadă mare de timp. De regulă, infractorii se ințeleg, în eventualitatea ca vor fi prinși, ce anume să declare, cum să declare și care sa fie “participația” fiecăruia. Nu puține sunt cazurile când unii infractori, asumându-și întreaga răspundere pentru faptele săvârșite încearcă să-i facă “scăpați” pe ceilalți, îndeosebi pe organizatorii grupului.
Alteori, deși unii din membri grupului au avut o contribuție majoră la pregătirea, organizarea și punerea în aplicare a rezoluției infracționale, ceilalți încearcă sa le rezerve un rol minor, insignifiant, de “victime inocente” care au ajuns cu totul întâmplător să participe la săvârșirea faptelor. Or, întrebările detaliu, ascultarea repetată au tocmai menirea de a evidenția contrazicerile dintre declarațiile participanților cu privire la amănuntele legate de împrejurările comiterii faptei.
4.8. Reconstituirea în cazul infracțiunilor de furt din locuință
Reconstituirea este una din activitățile procedurale și de tactică criminalistică, pentru verificarea probelor administrate în cauză și obținerea de probe noi. Pregătirea și desfășurarea ei trebuie să se realizeze prin respectarea normelor procesual penale și aplicarea regulilor tactice corespunzătoare elaborate de criminalistică.
Înainte de a lua hotărârea pentru efectuarea reconstituiri, organul judiciar analizează cu atenție ce activități experimentale sunt necesare, în ce condiții și cu ce mijloace tehnice s-ar putea îndeplini.
Persoanele care, de obicei, participă la orice reconstituire sunt: organul judiciar sub conducerea căruia se efectuează, persoanele ale căror declarații se verifică pe această cale, persoanele care execută nemijlocit activități experimentale, cel puțin doi martori asistenți neinteresați de cauză. Afară de aceste persoane, la unele reconstituiri mai participă, când locul și natura reproducerilor experimentale impun aceasta, persoanele vizate din imobilul respectiv, infractorii, victimele infracțiunii, experții în materie. Dacă există temeri că între cei care urmează să participe la reconstituire simt persoane care ar putea retrăi emoțiile puternice din clipele comiterii infracțiunii, acestea pe cât posibil nu sunt mobilizate în acest scop sau se iau măsurile necesare de îmbărbătare.
Ajuns la locul reconstituirii, organul judiciar verifică starea lui generală, dacă este necesar îl pregătește în acest scop, organizează paza reconstituirii propriu-zise, explică martorilor asistenți care le sunt îndatoririle, asigură prezenta reprezentantului unității în cauză sau cel puțin a unui locatar din imobilul respectiv, instalează în locurile precizate în declarațiile personale care urmează să întreprindă activitățile necesare ori să observe ceea ce se reproduce experimental, explicându-le sarcinile ce le au și în ce momente să le îndeplinească, pregătește pentru utilizare materialele corespunzătoare.
Desfășurarea reconstituirii cuprinde una sau mai multe reproduceri experimentale, în prezența persoanelor participante, în condiții similare de loc și de timp, prin mijloace aplicate la comiterea infracțiunii. Persoanele ale căror declarații se verifică și persoanele care efectuează reproducerile experimentale nu pot lipsi de la reconstituire. Rolul lor în activitățile experimentale poate fi deținut de alte persoane, executând acțiunile descrise de martori oculari sau evidențiate de unele împrejurări ori anumite probe materiale descoperite la locul faptei.
Fixarea rezultatelor reconstituirii. Ca orice activitate tactică, toate reproducerile experimentale din procesul reconstituirii și rezultatele la care s-a ajuns se fixează prin descriere în procesul-verbal, fotografiere, filmare și prin imprimarea pe bandă magnetică. Dintre acestea procesul-verbal de reconstituire este mijlocul principal de fixare. În ele sunt descrise amănunțit toate celelalte mijloace de fixare, ca părți componente ale sale.
1. Procesul-verbal de reconstituire se întocmește prin respectarea cu strictețe a normelor legale, după regulile elaborate de știința criminalistică.
În partea introductivă a procesului-verbal se consemnează scopul reconstituirii, denumirea infracțiunii și data comiterii ei, locul și data, cu mențiunea orei la care a început reconstituirea, condițiile de timp și meteorologice, acustice și de vizibilitate, numele și prenumele organului judiciar sub conducerea căruia se desfășoară întreaga activitate, numele și prenumele persoanelor participante, menționându-se la fiecare calitatea în care participă. Se mai arată, tot în această parte ce activități se vor întreprinde și prin ce mijloace tehnice se va realiza fixarea reconstituirii.
Partea descriptivă a procesului-verbal cuprinde toate activitățile desfășurate, descrise foarte amănunțit. Astfel, se arată metodele aplicate, mijloacele tehnice utilizate, la fiecare reproducere experimentală modul în care s-a desfășurat și cine anume din persoanele participante a executat-o nemijlocit, specificându-se de câte ori s-a repetat, rezultatul la care s-a ajuns după fiecare repetare. De asemenea, se arată observațiile făcute de participanți, discuțiile purtate în legătură cu fiecare reproducere experimentală în parte. Tot în partea descriptivă se menționează dacă s-a fixat prin fotografiere, filmare sau alte mijloace tehnice.
2. Mijloacele tehnice de fixare a reconstituirii sunt fotografierea, filmarea și imprimarea, când este cazul, pe bandă magnetică.
4.9. Dispunerea constatărilor tehnico științifice și a expertizelor criminalistice
1. Noțiuni generale.
Expertizele dispuse în infracțiunile de furt din locuință sunt cele de identificare a persoanelor după urmele de mâini de picioare sau pentru identificare instrumentelor utilizate.
Prin săvârșirea mai multor categorii de infracțiuni se creează variate urme, datorită modului în care se acționează, instrumentelor utilizate sau pierderii anumitor obiecte ori substanțe de către persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii concrete. Pentru asemenea cercetări, organul judiciar dispune efectuarea constatării tehnico-științifice, medico-legale sau a expertizei corespunzătoare.
Expertiza este o activitate de cercetare științifică desfășurată la cererea organelor judiciare, de persoane cu cunoștințe de strictă specialitate asupra persoanelor, fenomenelor, obiectelor sau urmelor, în vederea clarificării unor fapte ori împrejurări, sau pentru identificarea obiectelor purtătoare de urme.
O activitate asemănătoare cu expertiza, făcută tot de către persoane cu cunoștințe de specialitate, este constatarea tehnico-științifică sau medico-legală. Ea dispune când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă ori de schimbare a situației de fapt, precum și dacă este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Unele mijloace de probă pot să dispară ori să-și diminueze caracteristicile, mai ales de detaliu, fie prin acțiunea directă a intemperiilor, a oamenilor sau animalelor, fie prin simpla scurgere a timpului, cum sunt anumite alimente ori urmele imprimate pe ele.
2. Pregătirea și dispunerea expertizei sau a constatării tehnico-științifice.
Procedând la selectarea materialelor, organul judiciar verifică autenticitatea lor, modul cum au fost descoperite și ridicate, ce modificări au suferit ele, dacă au fost descrise corect sau nu în procesul-verbal corespunzător. De asemenea mijloacele materiale selectate pentru expertiză se studiază amănunțit, pentru a le cunoaște bine caracteristicile esențiale, deoarece pe baza acestor caracteristici se vor procura mijloace materiale de comparație, și se vor formula, în cele din urmă, întrebările puse expertului.
Materialele de comparație, puse la dispoziția expertului alături de mijloacele materiale de probă, în primul rând, trebuie să fie de aceeași natură cu aceasta din urmă, apoi să corespundă cantitativ și calitativ pentru atingerea scopului urmărit. Încă dinainte de a le pregăti pentru expertiză, organul judiciar verifică dacă ele au fost ridicate prin respectarea regulilor criminalistice și sunt descrise întocmai procesele-verbale corespunzătoare.
După aceste operații, organul judiciar întocmește actul prin care dispune efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-științifice.
Raportul de expertiză criminalistică prezintă rezultatele investigațiilor științifice, și cuprinde:
Partea introductivă a actului de dispunere al expertizei sau constatării tehnico-științifice cuprinde: denumirea organului judiciar, data, în ce cauză, denumirea organului de expertiză (laboratorul) ori numele și prenumele expertului numit.
Partea descriptivă conține descrierea, pe scurt, a faptei și a materialelor puse la dispoziția expertului. De asemenea, trebuie să se specifice data descoperirii materialului în cauză, cum și în ce condiții a fost ridicat, ce schimbări au suferit caracteristicile sale până în momentul trimiterii pentru expertiză.
Partea a treia, dispozitivă, cuprinde întrebările la care urmează să răspundă expertul. în fond întrebările formulate de organul judiciar delimitează obiectul expertizei, întinderea cercetărilor. Întrebările ce se pun expertului trebuie:
să fie clare, concise, precis determinate, să se înțeleagă din ele ce trebuie stabilit prin examenul materialului trimis expertului numit;
să se ceară răspunsuri, pe baza examenelor de specialitate a materialelor trimise, fără să se sugereze soluții de natură juridică;
să fie formulate de așa manieră, încât să impună un răspuns cert, pozitiv sau negativ;
să nu pretindă expertului constatări care depășesc sferele de cercetare științifică în domeniul respectiv;
să nu ceară răspunsuri care ar putea aduce vătămări morale, ar viza pudoarea ori autoritatea unor persoane.
3. Concluziile expertului și aprecierile lui.
Munca expertului sau a specialistului se concretizează în raportul de expertiză sau de constatare tehnico-științifică care cuprinde trei părți:
– În prima parte, introductivă, se arată: cine și când a dispus efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-științifice, ce material, în ce cantitate a fost pus la dispoziția expertului, ilustrându-se unde este cazul și prin fotografii de ilustrare.
– Partea a doua, descriptivă, cuprinde descrierea activității și tehnicii de lucru folosite de expert. Când este necesar, sunt analizate și date explicații la obiecțiile părților. Examinările întreprinse se descriu cît se poate de amănunțit, arătându-se procedeele aplicate, mijloacele tehnice și substanțele utilizate, rezultatele la care s-a ajuns prin fiecare examinare în parte.
– În ultima parte se răspunde la întrebările puse de organul judiciar. Concluziile la care ajunge expertul, în urma cercetărilor materialelor primite pentru expertiză, sunt formulate în răspunsurile pe care le dă fiecare în parte.
Concluziile expertului sau specialistului nu sunt obligatorii pentru organul judiciar. Cu tot temeiul lor științific, ele nu au caracter imperativ în raport cu alte probe administrate în cauza cercetată. Organul judiciar are menirea să le aprecieze și, în urma acestei operații, să le admită ori să le respingă în mod argumentat.
CAPITOLUL V
Aspecte privind practica organelor de poliție din cadrul I.P.J. Dolj, Secția 1 Craiova
Speța 1.
La data de 23.10.2006, numita D.M. a sesizat Secția 1 Poliție, despre faptul că în perioada iulie 2006 – octombrie 2006, persoane necunoscute, prin folosirea unor chei potrivite au pătruns în apartamentul fiicei sale D.A.C., plecată în străinătate, de unde au sustras un calorifer marca „Alaska”, mai multe articole de îmbrăcăminte, lenjerie de pat și obiecte din porțelan a căror valoare a fost apreciată la suma de 1500 Ron.
Din cercetările efectuate și probele administrate s-a stabilit că la începutul lunii iulie 2006, inculpatul C.A., deplasându-se în repetate rânduri pe Str. Romul, a observat că la ultimul etaj al blocului R 4 b, ap. 15 fereastra de la baie era în permanență deschisă. După ce a verificat dacă în apartament locuiește vreo persoană, cu circa trei zile înainte de 14.07.2006, inculpatul a urcat pe terasa blocului unde locuiește partea vătămată, a escaladat fereastra de la baie, care era deschisă, după care s-a deplasat la ușa de acces a apartamentuluiși a dezasigurat cele două yale, după care a părăsit apartamentul.
În ziua de 14.07.2006, în jurul orei 07:00 inculpatul , întâlnindu-se cu înv. S.M., ia propus acestuia să-l însoțească la furtul unor bunuridin apartamentul mai sus menționat, propunere care a fost acceptată de învinuit. Astfel, cei doi autori s-au deplasat la apartamentul părții vătămate, în care au pătruns prin ușa lăsată dezasigurată de inculpat; din interior inculpatul a sustras un calorifer marca „Alaska”, iar învinuitul S.M. a sustras mai multe articole de îmbrăcăminte, după care, în aceeași zi, cei doi au vândut caloriferul martorului de bună credință B.C., cu suma de 100 Ron, bani pe care cei doi autori i-au împărțit.
În timpul cecetărilor, caloriferul a fost ridicat de la martorul B.C. și restituit părții vătămate.
La circa o săptămână de la data săvârșirii infracțiunii, inculpatul i-a propus învinuitului S.M. să se întoarcă la locul săvârșirii infracțiunii pentru a mai susutrage bunuri. În momentul în care autorii au ajuns la etajul 3 al blocului, au fost văzuți de martorul V.G. Deși inculpatul a afirmat că este în căutarea familiei Andrei, martorul nu a crezut cele afirmate și a solicitat sprijinul unui echipaj de poliție, care deplasându-se la fața locului nu a încheiat vreun act cu privire la cele constatate. Imediat după plecarea organelor de poliție, martorului V.G. i-a venit ideea de a verifica ușa apartamentului unde locuia partea vătămată, constatând astfel că ușa era închisă dar dezasigurată. Urmarea acestui fapt, martorul a anunțat pe mama părții vătămate, iar aceasta organele de poliție.
Partea vătămată și-a recuperat parțial prejudiciul în natură, și nu se mai constituie parte civilă în procesul penal.
Din cercetările efectuates-a stabilit că, inculpatul C.A. mai este autorul următoarelor fapte:
Speța 2.
În ziua de 25.12.2006, în jurul orelor 15:00, deplasându-se pe strada 6 Martie, inculpatul i-a propus învinuitului S.M. să-l însoțească la furtul unor bunuri din Asociația de locatari nr. 7, propunere acceptată de învinuit. Astfel, au mers la sediul asociației a cărei ușă era confecționată din lemn și asigurată cu două lacăte. Cu o bară din metal inculpatul a forțat cele două lacăte și în timp ce învinuitul asigura paza, a pătruns în sediul asociației de unde a sustras următoarele bunuri: un monitor LCD marca „Nec”, un calculator cu toate componentele marca „IBM”, pe care le-au valorificat în târgul de săptămână din localitate.
Speța 3.
În ziua de 19.12.2006, în timp ce inculpatul și înv. S.M. se deplasau pe str. Carol I, au luat hotărârea infracțională de a sustrage bunuri din apartamente a căror ușă de acces să fie confecționată din lemn. După ce au căutat prin scările mai multor blocuri, au observat în aproppierea blocului 23E firma S.C. ATLASIB S.A. În acel moment i-a venit ideea de a verifica dacă sediul acestei societăți are ușa de acces din lemn. Pătrunzând în scara blocului și constatând că ușa de acces este din lemn, inculpatul a lovit de mai multe ori cu piciorul în zona sistemelor de închidere până când acestea au cedat. În timp ce învinuitu S.M. asigura paza locului pentru a nu fi surprinși de vreo persoană, inculpatul a pătruns în sediul societății, iar din interior a sustrasun televizor color marca „Sharp”, un laptop marca „Toshiba” și un telefon mobil marca „Nokia 2650”, bunuri pe care în aceeași zi le-a vândut martorilor de bună credință B.F. și T.D. obținând suma de aproximativ 750 Ron. În timpul cercetărilor, bunurile au fost ridicate de la martori și restituite părții vătămate, care nu se mai constituie parte civilă în procesul penal.
Speța 4.
În noaptea de 28/29. 12. 2006 în timp ce inculpatul și înv. S.M. se deplasau pe str. Unirii, ajungând în dreptul reprezentanței firmei „ADIDAS”, inculpatul a propus sustragerea articolelor de îmbrăcăminte din magazin, propunere pe care învinuitul a acceptat-o. Astfel, în timp ce înv. S.M. asigura paza locului, inculpatul a tras de ușa de acces în magazin al cărei sistem de închidere a cedat, declanșându-se și sistemul de alarmă. Cu toate acestea, inculpatul a pătruns în magazin de unde a sustras 6 geci, 2 perechi de pantaloni, un tricou, două treninguri, și o șapcă, toate marca „ADIDAS”, după care împreună cu învinuitul S.M. s-au deplasatla subsolul unui blocsituat în apropiere de unde, în dimineața zilei de 29.12.2006, le-au ridicat și le-au vândut în târgul de săptămână din localitate, mai multor persoane, dintre care au fost identificați martorii S.F. și B.F..
În timpul cercetărilor, dintre articolele de îmbrăcăminte sustrase au fost recuperate 2 perechi de pantaloni de trening, 2 geci și un trening, bunuri care au fost restituite părții vătămate.
În drept fapta inculpatului C.A. de a pătrunde fără drept, pe timp de zi, prin efracție în apartamentele părților vătămate întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 208, 209 alin.1 lit.i.
În drept fapta inculpatului C.A. de a pătrunde fără drept, pe timp de zi, prin efracție împreună cu alte persoane, în apartamentele părților vătămate întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 208, 209 alin.1 lit.a, i.
În drept fapta inculpatului C.A. de a pătrunde fără drept, pe timp de noapte, prin efracție în apartamentele părților vătămate întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 208, 209 alin.1 lit.g, i.
Inculpatul C.A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
3 infracțiui de furt calificat, fapte prevăzute și pedepsite de art. 208 alin.1, art. 209 alin.1, lit.a,i C.P. cu aplicarea art. 99 și următoarele C.P.;
o infracțiune de furt calificat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 208 alin.1, art. 209 alin.1, lit.a,g,i C.P. cu aplicarea art. 99 și următoarele C.P.;
Învinuitul S.M. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
o infracțiune de furt calificat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 208 alin.1, art. 209 alin.1, lit.a,i C.P.;
2 infracțiuni de complicitate la furt calificat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 26 raportat la art. 208 alin.1, art. 209 alin.1, lit.a,i C.P.;
o infracțiune de complicitate la furt calificat, faptă prevăzută și pedepsită de art.26 raportat la art. 208 alin.1, art. 209 alin.1, lit.a,g,i C.P.;
BIBLIOGRAFIE
1) Constituția României;
2) Codul Penal al României Parte Specială. Titlul 3/modificat si republicat: Infracțiuni contra patrimoniului;
3) Codul de proceură penală, modificat si republicat;
4) C. Aionițoaie ș.a., „Metodică Criminalistică”. vol III, partea I
Academia de politie Al. I. Cuza, 1977;
5) C. Aionițoaie ș.a., „Tactica criminalistică”, Editura M.I. Buc. 1989;
6) C. Aionițoaie ș.a., „Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpati, Craiova 1992;
7) C. Aionițoaie ș.a., „Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpati, Craiova 1994;
8) V. Bercheșan, „Cercetarea penală”, Editura ICAR, București 2001;
9) A. Ciopraga, „Criminalistică, Tratat de tactică”, Editura Gama, Iasi 1996;
10) A. Ciopraga, I. Iacobuță, „Criminalistică”, Editura Fundației Chemarea, Iasi 1997;
11) S. A. Golunski „Criminalistică”, Ed. Științifică București 1961;
12) I. Mircea „Criminalistică”, Ed Lumina Lex 1998;
13) C. Suciu „Criminalistică”, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972;
14) E. Stancu, „Tratat de criminalistică”, Editura Universul juridic, București 2001;
15) Gabriel Ion Olteanu, „Considerații cu privire la tactica efectuării cercetării la fața locului”, Editura AIT Laboratories 2004;
16) N. Văduva, “Criminalistica”, Ed. Universitaria 2004;
17) V. Dongoroz ș.a., „Explicatii teoretice ale codului de procedură penală”, Editura Academiei române, București 1975;
18) V. Dongoroz ș.a., „Explicatii teoretice ale codului penal român”, vol III, Editura Academiei române, București 1971;
19) C. Bîrsan, Drept civil.Drepturi reale principale, Ed. All Beck, București 2001;
20) C. Hamangiu, I. Rosetti, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.I, Ed. All Beck, București, 1996;
21) I.P. Filipescu, Drept civil. Drepturi de proprietate și alte drepturi reale. Ed. Actami, București, 1996;
22) G. H. Nistoreanu, ș.a., „Drept penal, partea specială”, Editura Europa Nova, București 1999;
23) G. H. Nistoreanu, Alexandru Boroi „Drept penal, partea specială”, Editura All Back, București 2006;
24) Ion Neagu, Carmen Paraschiv, Mircea Damaschin, „Drept procesual penal”, Editura Rentrop & Straton, București 2006;
23) I. Neagu, „Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, București 2006;
24) C. S. Paraschiv ș.a., „Drept procesual penal”, Editura Europa Nova, București 1999;
25) http://gl.politiaromana.ro/prevenire;
26) G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, “Dicționar juridic penal”, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1976 ;
27) O. Loghin, Drept penal român. Partea specială, vol. I, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1994;
28) C. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară, vol. III, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1976;
29) R.M. Stănoiu, “Metode și tehnici de cercetare în criminologie”, Ed.Academiei, București, 1981.
BIBLIOGRAFIE
1) Constituția României;
2) Codul Penal al României Parte Specială. Titlul 3/modificat si republicat: Infracțiuni contra patrimoniului;
3) Codul de proceură penală, modificat si republicat;
4) C. Aionițoaie ș.a., „Metodică Criminalistică”. vol III, partea I
Academia de politie Al. I. Cuza, 1977;
5) C. Aionițoaie ș.a., „Tactica criminalistică”, Editura M.I. Buc. 1989;
6) C. Aionițoaie ș.a., „Tratat de tactică criminalistică”, Editura Carpati, Craiova 1992;
7) C. Aionițoaie ș.a., „Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpati, Craiova 1994;
8) V. Bercheșan, „Cercetarea penală”, Editura ICAR, București 2001;
9) A. Ciopraga, „Criminalistică, Tratat de tactică”, Editura Gama, Iasi 1996;
10) A. Ciopraga, I. Iacobuță, „Criminalistică”, Editura Fundației Chemarea, Iasi 1997;
11) S. A. Golunski „Criminalistică”, Ed. Științifică București 1961;
12) I. Mircea „Criminalistică”, Ed Lumina Lex 1998;
13) C. Suciu „Criminalistică”, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1972;
14) E. Stancu, „Tratat de criminalistică”, Editura Universul juridic, București 2001;
15) Gabriel Ion Olteanu, „Considerații cu privire la tactica efectuării cercetării la fața locului”, Editura AIT Laboratories 2004;
16) N. Văduva, “Criminalistica”, Ed. Universitaria 2004;
17) V. Dongoroz ș.a., „Explicatii teoretice ale codului de procedură penală”, Editura Academiei române, București 1975;
18) V. Dongoroz ș.a., „Explicatii teoretice ale codului penal român”, vol III, Editura Academiei române, București 1971;
19) C. Bîrsan, Drept civil.Drepturi reale principale, Ed. All Beck, București 2001;
20) C. Hamangiu, I. Rosetti, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.I, Ed. All Beck, București, 1996;
21) I.P. Filipescu, Drept civil. Drepturi de proprietate și alte drepturi reale. Ed. Actami, București, 1996;
22) G. H. Nistoreanu, ș.a., „Drept penal, partea specială”, Editura Europa Nova, București 1999;
23) G. H. Nistoreanu, Alexandru Boroi „Drept penal, partea specială”, Editura All Back, București 2006;
24) Ion Neagu, Carmen Paraschiv, Mircea Damaschin, „Drept procesual penal”, Editura Rentrop & Straton, București 2006;
23) I. Neagu, „Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, București 2006;
24) C. S. Paraschiv ș.a., „Drept procesual penal”, Editura Europa Nova, București 1999;
25) http://gl.politiaromana.ro/prevenire;
26) G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, “Dicționar juridic penal”, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1976 ;
27) O. Loghin, Drept penal român. Partea specială, vol. I, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1994;
28) C. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară, vol. III, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1976;
29) R.M. Stănoiu, “Metode și tehnici de cercetare în criminologie”, Ed.Academiei, București, 1981.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitatile Cercetarii Criminalistice a Furturilor din Locuinte (ID: 128894)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.