Particularitatile Aplicarii Impozitelor Indirecte In Uniunea Europeana Si Republica Moldova
„Particularitățile aplicării impozitelor indirecte în Uniunea Europeană și Republica Moldova”
Cuprins:
Introducere
CAPITOLUL I. BAZELE TEORETICE PRIVIND IMPOZITELE INDIRECTE
1.1 Apariția și evoluția istorică a impozitelor indirecte
1.2 Caracteristicile actuale ale impunerii indirecte în Uniunea Europeană
1.3 Locul și rolul impozitelor indirecte
CAPITOLUL II.Analiza situatiei privind impozitele indirecte in RM si UE
2.1 Structura fiscalității și analiza presiunii fiscale în unele state membre ale Uniunii Europene în perioada 2004-2014
2.2 Structura impozitelor indirecte și analiza acestora în unele țări ale Uniunii Europene în perioada 2004-2014
CAPITOLUL III.Posibilitati de perfectionare a sistemului fiscal a RM utilizind experienta UE
3.1 Armonizare și competiția fiscală la nivelul Uniunii Europene
3.2. Măsuri de ameliorare a colectării impozitelor indirecte
Încheiere
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE
Fiscalitatea este un subiect amplu dezbătut, atât în mediul academic, economic , cât și cel politic. Fiscalitatea are un rol deosebit în constituirea resurselor aflate la dispoziția statlui, care este destinată să finanțeze bunurile și serviciile publice. Totodată fiscalitatea are un impact majorasupra economiei, contribuind la absorbirea posibelelor șocuri sau, dimpotrivă poate expune economia unor riscuri.
Abordarea fiscalității, atât din perspectiva teoretică, precum și din perspectiva empirică, nu vizează , în acest moment de cât fiscalitatea brută sau fiscalitatea care poate fi numită nominală, adică valoarea impozitelor plătite statului. Cu toate acestea, povara efectivă asupra contribuabilului nu este dată de fiscalitatea brută, dar de fiscalitatea netă, adică de diferența dintre impozitul nominal plătit de contribuabil și valoarea monetară a bunurilor sau serviciilor publice, de care acesta beneficiază. Acestă rată de revenire a unei sume din valoarea impozitelor nominale este, evident, diferită de includere a contribuabililor în clase omogene din puntul de vedere a “ratei de revenire” menționate.
În context, considerăm că substanța proiectului propus poate aduce, în perspectivă, o contribuție originală la analiza macroeconomică, utilă inclusiv pentru stabilirea unor indicatori de tip benchmark.
În condițiile actuale, când statele europene se confruntă cu efectele crizei economico-financiare, simultan cu cea a datoriilor publice, se pune problema regândirii politicilor statului, atât la nivelul veniturilor bugetare cât și la cel al cheltuielilor. Asttfel, guvernele trebuie să facă față unor constrângeri bugetare mult mai puternice decât în perioadele anterioare, atunci când creșterea economică reușea să mascheze/ unele dintre problemele sistemului fiscal. Soluția facilă de creștere a veniturilor bugetare, și de cel ami multe ori cu caracter discreționar, este axată pe creșterea fiscalității, fie prin majorarea cotelor de impunere, fie prin extinderea bazelor de impozitare. Însă aceste măsuri nu sunt însoțite permanent de analize de impact, acre să releve schimbările ce au fost efectuate asupra percepțieide suportabilitate a fiscalității, atât a contribuabilului persoană fizică , cât și al celui persoană juridică( fiscalitate brută).
Actualitatea temei de cercetare este determinată de necesitatea perfecționării sistemului fiscal al Republicii Moldova la capitolul impozitelor indirecte, și respectiv soluționării problemelor care au apărut în acest domeniu cu implementarea Uniunii Europene. În condițiile în care sistemul fiscal național a fost refăcut fundamental în baza principiilor de piață, teoria fiscală revine în actualitate. Restructurarea economică și tranziția la relațiile economiei de piață a Republicii Moldova au condiționat ajustarea și reformarea sistemului fiscal în conformitate cu normele internaționale.
Obiectul cercetării îl constituie particularitățile actuale a impozitelor indirecte în Uniunea Europeană și Republica Moldova, aceste impozite au o influență deosebită asupra situației economice a țării, fiindcă odată ce au fost achitate accizele sau taxa pe valoarea adăugată, aceste resurse financiare sunt drept sursă de venit a statului.
Ca parte componentă a politicii generale a statului, politica fiscală a statului reprezintă o anumită concepție a acestuia, precum și un ansamblu de măsuri și acțiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea si modul de folosire a lor ca instrument de stimulare a creșterii economice, felul în care este gândită eficința fiscală în țara respectivă. Politica fiscală se află într-un set de decizii guvernamentale prin care se urmarește influențarea activității economico-sociale cu ajutorul mobilității veniturilor și cheltuielilor bugetului public.
Scopul tezei este aprecierea locului, rolului și necesității politicii fiscale și anume a impozitelor indirecte situația acesteia în Republica Moldova și Uniunea Europeană. Scopul poate fi realizat prin parcurgerea sarcinilor propuse care constau în perceperea noțiunii de politică fiscală și în deosebi ce reprezintă impozitele indirecte cât și componentele acestora, precum și identificarea vectorilor strategici care ar permite creșterea social-ecomică a statului pe viitor.
Politica fiscală, fiind parte component a politicilor macroeconomice, îndeplinește funcția de coordonare a corelațiilor dintre celelalte politicieconomice: bugetare, structural, antreprenoreale. Eficacitatea politicii fiscale se manifestă prin consecințele ei supra activității econmice. Astefel, prin intermediul impozitelor atât cele directe, dar în deosebi cele indirecte, această politică intervine în procesul de obținere și distribuire a veniturilor persoanelor fizice și juridice, iar în deosebi se trage atenția asupra rezultatelor financiare ale agentilor economici.
În cadrul lucrării sunt utilizate diverse metode de analiză care vor permite calculul și apreciarea datelor ce caracterizează impunerea indirectă în unele state membre ale Uniunii Europene cât și impozitarea indirectă în Republica Moldova. La rândul său noțiunea de impozit nu se diferențiază semnificativ de la un autor la altul, astfel doctrina franceză menționează faptul că impozitul este o prelevare obligatorie și gratuită, efectuată de către stat asupra resurselor sau bunurilor individuale sau ale colectivităților și plătită în bani. Însă impozitele indirecte sunt percepute c prilejul vânzării unor bunuri și al prestării unor servicii, al importurilor sau exporturilor, cee ace semnifică că vizează cheltuirea unr venituri.
Politica fiscală a Uniunii Europene cât și cea a Republicii Moldova se aseamănă între ele, acestea având, atât impozite directe cât și impozite indirecte. După care impozitele indirecte atât în Uniunea Europenă precum și în Republica Moldova au practice aceleași particularități, acestea fiind: taxa pe valoarea adăugată, accizele (acestea fiind cele mai întâlnite impozite indirecte), precum și taxele vamale dintre care figurează taxele vamale de export, taxe vamale de transit și taxe vamale de import.
Am considerat necesară și în același timp suficientă structurarea lucrării mele în trei mari capitole. Astefel primul Capitol al acestei teze este întitulat “Bazele teoretice privind impozitele indirecte”, conținând abordări teoretice la conceptul de impozite indirecte, în deosebi ceea ce ține de apariția și evoluția istorică, care sunt caracteristicile actuale ale impunerii indirecte în Uniunea Europenă, precum locul și rolul acestora. În politica fiscală sunt elaborate anumite direcții dintre care se deosebesc impozitele directe de cele indirecte. Totodată aici sunt evidențiate laturile ale acestui tip de impozit. Impozitele indirecte sunt cunoscute de oameni din cele mai vechi timpuri, căutau modalități de acumulare a unor mijloace necesare pentru a întreține și a dezvolta statul în care viețuiau. Un mijloc din cele mai eficiente și mai rapide de a se îmbogăți peste noapte și de a căpăta peste noapte plăți de la cei învinși erau acțiunile de cotropire prin războaie. Se jefuia tot ce era posibil în timpul cotropirii, apoi se stabileau biruri – plăți obligatorii periodice pentru cei învinși.
Începând cu Capitolul II este inttitulat “Analiza situației privind impozitele indirecte în Uniunea Eropeană și Republica Moldova”, în capitolul dat se trece la o analiză reală a impozitelor indirecte, în deosebi taxa pe valoarea adăugată, accizele și alte impozite indirecte în Uniunea Europenă, însă în Republica Moldova am efectuat o analiză pentru taxa pe valoarea adăugată și accize, din care se pot desprinde anumite concluzii veridice despre impozitarea indirectă în unele state din Europa cât și despre impunerea indirectă în țara noastră.
Cel de-al treilea Capitol se numește „Posibilități de perfecționare a sistemului fiscal a Rebublicii Moldova utilizând experiența Uniunii Europene” având la baza sa armonizarea politicii fiscale, în deosebi a impozitelor indirecte și anumite măsuri de ameliorare a colectării impozitelor în cadrul Uniunii Europene.
În final putem menționa că datorită faptului că țara noastră se află într-o criză economică deja de un deceniu, statul nostru se confruntă cu mari dificultăți de ordin financiar, care împiedică atingerea obiectivelor politicii generale a stаtului, din aceste motive politica fiscală ocupă un rol de vîrf în asigurarea unui climat favorabil de dezvoltarea din toate punctele de vedere a țării.
CAPITOLUL I. BAZELE TEORETICE PRIVIND IMPOZITELE INDIRECTE ÎN REPUBLICA MOLDOVA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ
1.1 Apariția și evoluția istorică a impozitelor indirecte
Impozitele au o istorie indisolubilă de cea a omenirii, evoluând de la sacrificii arhaice spre dări forțate, iar pe urmă devenind vărsăminte obligatorii. Primele forme de impozite au fost menționate încă în Vechiul testament astfel: „Toată dijma de la pământ, din roadele pământului și din roadele pomilor este a Domnului, sfințenia Domnului. Toată dijma de la boi și de la oi și tot al zecelea din câte trec pe sub toiag este oferit Domnului.” (Levit, 27, 30 și 32).
Dumnezeu a stabilit prin cartea prorocului Moise o condiție clară și obligatorie pentru oameni – a dărui a zecea parte din venituri bisericii, pentru binele lor și al societății. Nerespectarea acestei reguli nu prevedea pedepse materiale, ci doar pierderea veșniciei prin moartea sufletului.”
Pe de altă parte oamenii din cele mai vechi timpuri căutau modalități de acumulare a unor mijloace necesare pentru a întreține și a dezvolta statul în care viețuiau. Un mijloc din cele mai eficiente și mai rapide de a se îmbogăți peste noapte și de a căpăta peste noapte plăți de la cei învinși erau acțiunile de cotropire prin războaie. Se jefuia tot ce era posibil în timpul cotropirii, apoi se stabileau biruri – plăți obligatorii periodice pentru cei învinși. În Roma antică cetățenii țării erau scutiți de impozite. Plăți obligatorii la stat achitau doar robii, străinii și iobagii. Însă mijloacele acumulate de la ei nu erau suficiente și atunci conducătorii statului inventau diverse plăți obligatorii pentru cetățeni. Drept exemplu pot servi plățile obligatorii pentru cetățenii Romei purtători de nădragi , taxele pentru veceuri publice etc.
Dacia romană era administrată de procurator care avea atribuții și de încasare a dărilor. Dările cele mai importante erau tributum soli (impozitul funciar), tributum capitis (capitația), vicesima hereditatum (darea succesorală), vicesima libertatum (darea de eliberare a sclavilor ),conductor commercorum (darea întreprinzătorilor comerciali), conductores pescui et salinarum (pentru arendarea pășunilor și salinelor).
Pe lângă aceste dări mai erau unele deosebit de apăsătoare, pentru a satisface pretențiile turcești (mucale, bairam, peșcheș) ale împăratului, țarului sau hanului (plocon), etc.
Exploatarea, dezordinea și abuzurile, bătăile și torturările la care erau obligați țăranii l-au făcut pe consulul Angliei din Principate, între anii 1814- 18atorii pentru cetățenii Romei purtători de nădragi , taxele pentru veceuri publice etc.
Dacia romană era administrată de procurator care avea atribuții și de încasare a dărilor. Dările cele mai importante erau tributum soli (impozitul funciar), tributum capitis (capitația), vicesima hereditatum (darea succesorală), vicesima libertatum (darea de eliberare a sclavilor ),conductor commercorum (darea întreprinzătorilor comerciali), conductores pescui et salinarum (pentru arendarea pășunilor și salinelor).
Pe lângă aceste dări mai erau unele deosebit de apăsătoare, pentru a satisface pretențiile turcești (mucale, bairam, peșcheș) ale împăratului, țarului sau hanului (plocon), etc.
Exploatarea, dezordinea și abuzurile, bătăile și torturările la care erau obligați țăranii l-au făcut pe consulul Angliei din Principate, între anii 1814- 1821, să remarce că “nu există popor în lume care să fie mai apăsat de tiranie și copleșit de dări,ca țăranul din Moldova…”.[1].
[1] Wilkison, Tableau de la Moldavie, p.140. citat de I.M.C. Aslan, Tratat de finanțe. Tipografia Unitară Romană,București, 1925, p. 13 – 1
Din cele citite anterior pot să menționez faptul că impozitul în esența sa este un produs al istoriei. Acesta a însoțit apariția și dezvoltarea statului, iar în prezent impozitul este istrumentul privilegiat al politicilor publice.
Cunoaștem că impozitul este un procedeu sau un mijloc de realizare a veniturilor publice, evident pentru efecturea cheltuielilor necesare în interesul public și în folosul societății. Definirea noțiunii de impozit nu se diferențiază semnificativ de la un autor la altul. Întru cît doctrina franceză menționează: „Impozitul este o prescripție de valoare financiară, cerută indivizilor după anumite reguli fixe, de a acoperi cheltuielile în interes general, dat fiind faptul că indivizii care sunt obligați să plătescă sunt membri a unei comunități politice organizate”.
În concurență cu doctrina franceză, cea americană menționează faptul că impozitul este “un preț stabilit prin constrîngere pentru serviciile guvernamentale”[2]
Cadrul normative al Republicii Moldova define;te impozitul ca “o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ține de efectuarea unor acțiuni determinate și concentrate de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcție de răspundere a acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitata această plată”.[3]
Încercînd să definim noțiunea de impozit , putem să afimăm că impozitul este o prelevare care este obligație față de stat în scopul acoperirii cheltuielilor publice care sunt stabilite prin lege și fără vreo contraprestație directă și imediată, care este datorată de persoanele fizice cît și de persoanele juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile care le dețin..
Din definițiile care sunt menționate mai sus putem tipiza următoarele elemente ale impozitului:
Forma pecuniară;
Plata fără vreo contraprestație anumită;
Stabilirea autoritară unitară a impozitelor;
Plata obligatorie de utilitate publică.
Forma pecuniară a impozitelor este forma cea mai frecventă, dar nu și exclusivă, deoarece chiar și în timpurile nu prea îndepartate s-a apelat la impozitele datorate și plătite în bani, și impozitele în natură. În mod excepțional, unele impozite, cum sunt cele pe venituri, avînd ca obiect producția agricolă, impozitul funciar, au fost percepute în natură, prin obligarea producătorilor agricoli să plătească statului – cu titlu de impozit – o anumită parte din producția anuală de cereale. Impozitele în natură de acest fel au fost stabilite cu aplicabilitate temporară și excepțională, justificată de situații excepționale(secetă și alte calamități naturale), reprezentînd n mijloc de intervenție a statului în scopul protecției consumului intern de produse agricole la prețuri corespunzătoare. În timp ce impozitele în bani se stabilesc în funcție de cuantumul bănesc al veniturilor, impozitele în naturămse determină în funcție de valoarea exprimată în bani a produselor agricole, a terenurilor și a altor bunuri.
Plata fără vreo contrapresție anumită din partea statuluin în cîștigul imediat al plătitorului este un element esențial, grație căria impozitele se deosebesc de taxe și alte contribuții pecuniare cu echivalente specifice.
Particularitatea impozitelor de a fi datorate fără un echivalent direct și grabnic în folosul plătitorilor de impozite se expică prin rolul lor de a fi principalele venituri publice, mijlocul financiar primordial de formare a fondurilor bănești necesare statului sa nevoilor publice.
Particularitatea impozitelor de a fi datorate și achitate fără un echivalent direct și imediat nu egalează cu așa- numita reversibilitate a lor.
Reversibilitatea impozitelor este percepută de condițiile generale economice, sociale și culturale create de stat n folosul tuturor cetățenilor, prin modul de utilizare a fondurilor bănești constituite cu ajutorul impozitelor și a altor venituri bugetare. De fapt, reversibilitatea impozitelor este generală, fiindcă beneficiarii ei sunt toți cetățenii unui stat fără a se recunoaște vreo aptitudine specială a plătitorilor de impozite în ceea ce privește accesul la învățămîntul pe gratis, la asistența medicală, la asistența socială, așa dar fără a avea careva privilegii în care s-ar putea exprima reversibilitatea impozitelor și a celorlaltevenituri bugetare.
Stabilirea autoritară și unitară a impozitelor acesta este un element esențial, a cărui importanță se manifestă sub două aspecte: ele sunt întocmite exclusiv de către organele de stat, cărora li s-a atribuit această competență; ele sunt reglementate în mod unitar prin norme fixe, aplicabile pe întreg teritoriul statului și pentru toți contribuabilii.
În ceea ce privește elementul de prioritate, oricare nu ar fi forma acestuia, impozitul întotdeauna e perceput ca un act de autoritate, o obligație prin silire, care rezultă din însăși noțiunea de impozit.
Prin urmare impozitul este perceput de către contribuabil înainte de toate ca o restrîngere a independenței sale, a posibilităților sale materiale.
De aceea, introducerea impozitelor exclusiv de către organele parlamentare are ca obiectiv evitarea arbitrarului și abuzurilor ce pot apărea în procesul de practicare de către organele fiscale a atribuțiilor lor.
Altfel spus, reglementarea impozitelor a devenit indispensabil datorită faptului că acestea sunt aplicate pe întreg teritoriul fiecărui stat, respectiv în toate subdiviziunile administrativ-teritoriale.
Impozitele sunt de utilitate publică, deoarece fondurile bănești sunt predestinate acoperirii cheltuielilor publice, care fac parte în interesul general. În literatura de specialitate se menționează că relațiile că relațiile dintre impozite, cheltuieli publice și interesele generale constituie fundamentul și măsura impozitelor contemporane.[1]
Din cele menționate mai sus putem spune că deja în perioada străveche oamenii puteau diviza impozitele in doua categorii mari, adică impozitele directe și impozitele indirecte.
În continuare vom vorbi despre impozitele indirecte, fapt că erau percepute de către consumatori printr-un prin ceea că la procurarea unui bun deja era un mic adaus la preț. Deci, impunerea indirectă are o evoluție lungă și foarte vastă (Figura 1.1).
Figura 1.1. Evoluția impozitelor indirecte
Statele grecești în perioada secolelor V –VI înainte de Christos acordau o atenție deosebită reglementării comerțului. Vămile și taxele comerciale erau cele mai importante de venituri ale polisurilor. În Atena spre exemplu, s-a confirmat că veniturile sunt importante de pe urma comerțului de transit. Taxă vamală la mărfurile de import și de export era sesizat în mărime de doi la sută de la prețul ei.
În Egipt în secolul III inainte de Christos povara fiscal a atins proporții uriașe datorită faptului că împreună de impozitarea directă excesivă s-a extins și impunerea indirectă prin taxele vamale. Anume în perioada data au fost instituite o mulțime de centre vamale, care aveau misiunea de a sesiza taxele vamale de la deplasarea mărfurilor. În Imperiul Roman dintre impozitele indirecte cele mai importante erau: impozitul pe circulația mărfurilor aplicat de obicei la cota de 1,0%, impozitul special pe circulație perceput în cazul comerțului cu sclavi la cota de 4,0%, impozitul pentru eliberarea sclavilor la cota de 5,0%nde la valoarea lor pe piață. De asemenea s-a avansat o politică expansionist a taxelor vamale.[1]
Imperiul Vizantin la fel cunoaște o mulțime de tradiții fiscale, în deosebi acele ale impozitării indirecte.În statul rus impozitarea indirectă a existat în formă de taxe de comerț și judecată. Taxa mît era percepută pentru trecerea mărfurilor peste pichetele montane, taxa perevoz era înțeleasă pentru trecerea peste rîu, taxa gostinaia –pentru dreptul de a avea depozite, taxele ves și mera se recepționau pentru cîntărire și respectiv pentru măsurarea mărfurilor, acțiuni destul de dificile în acea perioadă.
Ceea ce ține de evoluția impozitelor indirecte ale statelor Uniunii Europene, politica fiscală este departe de a fi cîștigat consensul tuturor, deoarece nici un stat nu este dispus să renunțe la dreptul de a încasa impozite de la cetățenii săi în modul în care dorește.
Pentru a exista o comparabilitate a datelor furnizate de fiecare stat membru privind impozitele a fost creat în anul 1995 Sistemul European de Conturi (European System of Accounts) – denumit ESA95, prin care s-a încercat aducerea la un numitor comun a clasificării conturilor naționale, și în cadrul lor, a impozitelor și taxelor în Uniunea Europeană. Conform clasificării ESA95, impozitele indirecte sunt definite ca fiind impozitele legate de producție și importuri. Acestea includ TVA, taxe vamale de import, accize și alte impozite asupra unor servicii specifice (transport, asigurări), impozitele asupra producției care sunt definite ca fiind „impozite ce apar ca urmare a desfășurării unei activități de producție”(licențe de afaceri, compensare de TVA în sistemul cu rată uniformă etc). Reformele în domeniul impozitelor indirecte au fost destul de dure. După 1995 multe țări membre ale UE15, au implementat o serie de reforme privind introducerea așa numitelor „impozite verzi” – impozite menite să ajute la protejarea mediului înconjurător. Țările care au impus aceste impozite au fost: Suedia, Danemarca, Olanda, Germania, Austria și MareaBritanie.
Taxa pe valoarea adăugată a fost introdusă în anul 1970 în Comunitatea Economică Europeană și a înlocuit o serie de taxe existente atunci asupra producției și consumului, care îngreunau schimburile comerciale între state. În anul 1977, prin Directiva a șasea, se pun bazele armonizării taxei pe valoarea adăugată în statele membre, legislație care a fost modificată ulterior. Statele membre pot aplica următoarele tipuri de cote de TVA: o taxă normală și una sau două taxe reduse.Taxa normală de TVA nu trebuie să fie mai mică de 15%, iar taxele reduse să nu fiemai mici de 5%. Principiul de taxare al TVA-ului este cel al consumului (destinației bunurilor), taxa urmând a fi percepută asupra livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii înstatul în care se consumă. Sunt supuse TVA-ului și importurile.În legislația europeană sunt prevăzute și o serie de regimuri speciale în ceea ce privește TVA pentru: societățile mici, agricultori, bunuri second-hand, opere de artă, antichități, aur, agențiile de turism.În țările membre ale Uniunii Europene – 154, cu excepția Austriei, Belgiei, Franței și Germaniei, societățile comerciale care au sediul social în acel stat primesc la înregistrarea lor ca firmă un număr de înregistrare TVA, care va fi utilizat în scopul deducerii TVA-ului. S-a creat posibilitatea ca și societățile comerciale care nu dispun de un sediu social într-un anumit stat membru al Uniunii Europene, dar desfășoară activități acolo, să solicite un număr de înregistrare TVA, pentru a-și putea depune declarațiile și de a plăti TVA direct acelui stat unde își desfășoară activitatea, fără a mai apela la un reprezentant fiscal. A mai fost introdus sistemul VIES=Vat Information Exchange System, adică Sistemul de schimb al informațiilor în domeniul TVA, care permite verificarea numărului de identificare a TVA-ului de către cei implicați – societăți comerciale, autorități fiscale. Reglementările fiscale la nivelul accizelor au impus un regim definitiv și general asupra deținerii, circulației și controlului produselor supuse accizelor. Produsele supuse acizelor printr-un regim comun (accize armonizate) sunt: uleiurile minerale, alcoolul și produselor din alcool, tutunul și produsele din tutun. Acest regim al accizelor armonizate a intrat în vigoare după 1 ianuarie 1993 și se înscrie în strategia globală de armonizare a impozitelor indirecte. Produsele supuse accizelor sunt impozitate în statul în care acestea sunt consumate. Circulația produselor supuse accizării se face în regim suspensiv prin intermediul unor antrepozite fiscale și trebuie să fie însoțită de documente fiscale. Legislația privind accizele, prevede și existența unei accize minime asupra fiecărei categorii de produse. Acciza minimă a fost stabilită în anul 1992 pentru alcool și băuturi alcolice, țigarete și tutun, pentru celelalte produse supuse accizelor urmând să intre în vigoare mai târziu.
Regulamentele organice, adoptate în ianuarie 1832 pentru Moldova desființează toate dările, “preexistente”, în locul lor introducând capitația – impozit direct și personal pe cap de locuitor, la care erau supuși țăranii, mazilii (descendenții familiilor boierești de rangul al doilea) și muncitorii din orașe și târguri precum și patenta – un impozit direct și fix (deci, neraportat la venit), stabilit pe clase la care erau supuși meseriașii și negustorii.
Astfel, în Moldova sistemul fiscal modern propriu economiei de piață a obținut conturile actuale abia în ultimii decenii ai secolului al XX-lea. În societatea sovietică, perioada experimentului comunist, sistemul de impozitare a fost simplificat la maximum, fiind totalmente limitată libertatea producătorului. În aceste condiții impozitele au devenit doar simple formalități. De exemplu impozitul pe venitul persoanelor fizice era achitat doar de unele categorii de persoane. Nu achitau acest tip de impozit funcționarii, țăranii. În anii 90 ai secolului XX s-au efectuat reforme radicale în viața societății. Organizarea și funcționarea statului a fost orientată spre aplicarea principiilor economiei de piață. În perioada economiei de piață statul funcționează în primul rând pe baza susținerii lui financiare de către cetățeni care achită periodic la buget impozite și taxe obligatorii.
În anii 1996-1997 s-a prevăzut perfecționarea procesului de evaluare a pămîntului,imobilului, reieșind din: fertilitatea solului și veniturile obținute de la utilizarea lui; costul de piață a clădirilor și construcțiilor; compatibilitatea costului pămîntului și imobilului; crearea cadastrului fiscal și juridic. Perfecționarea impozitelor pe consum prevedea lărgirea sferei de utilizare a bazelor pentru servicii, business-ul jocurilor de noroc, serviciile de excursii și alte servicii, trecerea pe etape, pemăsura încheierii acordurilor bilaterale și multilaterale cu țările CSI, la impunerea cu accize amărfurilor cu accize, a mărfurilor destinate importului și acordarea înlesnirilor fiscale producătorilor care efectuează exportul mărfurilor în străinătatea apropiată și îndepărtată. Reformarea fundamentală și îmbunătățirea considerabilă a structurii și modului de administrare a sistemului fiscal în RM a necesitat elaborarea urgentă a Concepției reformei fiscale și realizarea ei prin următoarele etape:
Unificarea într-un Cod unic a tuturor prevederilor referitoare la impozitarea venitului întreprinderilor și persoanelor fizice și a tuturor prevederilor administrative aferente;
Reforma sistemului Taxei pe valoare adăugată;
Perfecționarea sistemelor pe impozitul funciar și pe imobil;
Modernizarea metodelor pe care administrația fiscală le aplică la colectarea impozitelor;
Examinarea altor surse de venituri, de impozite în scopul reducerii sau eliminării surselor, care nu asigură venituri considerabile sau stopează dezvoltarea economică a RM.
Transformarea sistemului fiscal în baza principiilor economiei de piață a Republicii Moldova a avut loc prin realizarea a două reforme fiscale, fiecare cuprinzând,respectiv, două și șase etape.
Drept urmare, reforma fiscală prespune o administrare fiscală capabilă să elimine evaziunea fiscal, precum și crearea unui sistem de protecție socială reală. Principiul justiției joacă un rol esențial în sfera perceperii impozitelor.
Cînd se stabilesc impozitele, e necesar ca această operațiune să se facă cu multă competență și profesionalism, în spiritul echității, pentru a nu lovi în contribuabil, fie prin natura sau cuantumul impozitului sau prin modul întîmplător de percepere.
1.2 Caracteristicile actuale ale impunerii indirecte în Uniunea Europeană
Gradul de dezvoltare al unei economii este determinat într-o proporție însemnată de structura sistemului fiscal, de modul în care acesta își exercită funcțiile și asigură colectarea resurselor necesare statului. Un randament fiscal ridicat, pe fondul acceptabilității prevederilor fiscale reprezintă condiții ideale ale oricărui sistem fiscal. În acest context, este evident faptul că majoritatea sistemelor fiscale au suportat modificări importante, sub impactul acțiunii unui sistem complex de factori. Creșterea nevoii de resurse la nivelul diferitelor încercări de identificare a raportului ce permite atât asigurarea fondurilor necesare cât și dezvoltarea economică și socială a acestora. Cuantificarea presiunii fiscale la nivelul statelor membre ale UE evidențiază o paletă largă de rate ale fiscalității.
La nivelul Uniunii Europene, politica fiscală este subordonată tratatului de înființare a Comunității Europene, care prevede următoarele aspecte:
eliminarea taxelor vamale între țările membre și a oricăror altor măsuri cu efect similar;
asigurarea liberei concurențe în cadrul pieței comune, în acest sens avându-se în vedere în special impozitele indirecte (taxa pe valoarea adăugată și accizele).
Cel mai important obiectiv, pe termen lung, constă în înlăturarea diferențelor în ceea ce privește cotele și metodele de aplicare al impozitelor indirecte.
În baza Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, pentru a asigura buna funcționare a pieței unice, Uniunea Europeană dispune de competențe în materie de armonizare a legislațiilor privind impozitarea indirectă, inclusiv în ceea ce privește baza și cotele de impozitare.
O sursă importantă de venituri la bugetul statului este constituită de impozitele indirecte. Impozitele indirecte reprezintă impozitele percepute cu prilejul vânzării unor bunuri, prestării unor servicii, importurilor sau exporturilor. În cadrul impozitelor indirecte amintim: taxele de consumație (accizele și taxa pe valoarea adăugată), monopolurile fiscale și taxele vamale.
Impozitele indirecte se percep de la toți cei care consumă bunuri din categoria celor impuse sau beneficiază de anumite servicii, indiferent de veniturile, averea sau situația personală a acestora.
Fiind percepute în cote proporționale asupra valorii mărfurilor vîndute și a serviciilor prestate ori în sume fixe pe unitatea de măsură, impozitele indirecte creează impresia falsă că ar fi suportate în aceeași măsură de toate păturile sociale, că ar asigura o repartiție echitabilă a sarcinilor fiscale.
Chiar dacă cota impozitului indirect perceput la vânzarea unei anumite mărfi este mică, indiferent dacă cumpărătorul acesteia este muncitor, țăran, industriaș sau comerciant, raportat însă la întregul venit, impozitul indirect capătă un caracter regresiv.
Așadar, cu cât o persoană realizează venituri mai mici, cu atât suportă pe calea impozitului pe consum, o sarcină fiscală mai mare.
Toate impozitele directe și indirecte contribuie la scăderea nivelului de trai al populației, dar în mod diferit. Astfel, în timp ce impozitele directe duc la scăderea veniturilor nominale ale diferitelor categorii sociale, impozitele indirecte micșorează, în schimb, puterea de cumpărare.
În țările dezvoltate, de regulă, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului este mai mic decât al impozitelor directe.
În țările în curs de dezvoltare, însă, ponderea impozitelor indirecte o devansează pe cea a impozitelor directe, în totalul veniturilor fiscale ale statului datorită:
– randamentului scăzut al impozitelor pe venit și a celor pe avere;
– comodității și costului relativ redus al perceperii acestora (reclamă, cheltuieli modice de așezare, percepere și urmărire);
– caracterului lor mai voalat – fiind cuprinse în prețul de vânzare a bunurilor și serviciilor, nemulțumirea cumpărătorilor se îndreaptă asupra agentului economic și nu asupra statului, care l-a instituit.
La impozitele indirecte nu este vorba de o constrângere politică, ca în cazul impozitelor directe, ci de una de ordin economic.
În perioadele cand economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat, în schimb în perioada de crizăși de presiune, când producția și consumul cresc mai lent încasările din impozitele indirecte urmează aceeași evoluție, periciclând echilibrul bugetar.
Fiecare țară în parte cunoaște mai multe tipuri de impozite pe care le divizează în doua categorii acestea fiind impozitele directe si cele indirecte, care imbracă forma impozitelor pe cheltuieli pe consum. Pentru a evidenția conținutul și necesitatea impunerii indirecte este necesară compararea diferențelor care există între aceste doua tipuri de impozitări, adică cea directă și cea indirectă, atît din punct de vedere științific, cît și din punct de vedere juridic-administrativ.
Din punct de vedere științific, o deosebire reiese din aceea că, dacă in cazul impozitelor directe obiectul acestora il reprezintă existența venitului sau averii, in cazul celor indirecte obiectul impunerii il constituie cheltuirea sau consumul venitului sau a averii.
O altă diferență între cele două tipuri de impozitari constă în incidența și consecința lor, adică a modului in care impozitele afectează pe cineva sau ceva.
Din punct de vedere juridic-administrativ se distinge o altă diferență importantă intre cele doua categorii de impozite. Impunerea indirectă prezintă marele avantaj al randamentului, deoarece se impun nu un venit, un profit sau o avere ci o circulatie, o vanzare, o cumparare și un consum. Cel de-al doilea avantaj îl indică fatul perceperii impozitului și în același timp este și mai puțin costisitoare decît impozitarea directă. Evident dacă impozitarea directă are anumite avantaje, aceasta trebuie să aibă cel puțin unul sau mai multe dezavantaje, unul dintre marele dezavantaje al impozitării indirecte il reprezinta nedreptatea fiscală sau mai bine zis inechitatea fiscală, pe de o parte, ca urmare a proportionalitatii cotei de impunere, iar, pe de alta parte, din cauza faptului ca nu ține seama de situația personală a platitorului. Principalele categorii de impozite indirecte sunt:
taxele de consumație;
taxele vamale;
monopolurile fiscale;
taxele de înregistrare și de timbru.
Taxele de consmație sunt cele mai răspandite forme de așezare a impozitelor.Acestea sunt numite taxe dintr-o simplă obișnuință, în fond acestea sunt impozite în sensul că sunt obligatorii, nu presupun o contraprestație și sunt fară o destinație specială. Taxele de consumație se așează în două moduri: fie ca taxa generală pe consum – taxa pe valoarea adaugată -, fie ca un impozit (taxa) special așezat numai pe vanzarea anumitor bunuri – accizele.
Taxa pe valoarea adaugată este forma de înțelegere și percepere în prezent a taxei generale de consumație. Taxa pe valoarea adaugată mai este numiăt impozitul unic încasat divizat, care se calculează asupra creșterii de valoare adaugată de fiecare agent economic care participă la realizarea unui produs sau la executarea unei lucrări care intra sub incidența acestui impozit. Platitori de TVA sunt toti agentii economici care vînd produse, execută lucrări sau prestează servicii. Obiectul impozabil este reprezentat de valoarea bunurilor, a lucrărilor și a serviciilor la prețurile de facturare. Materia impozabilă este suma globală a vînzării. Suportatorul este consumatorul final.
Diferit de taxa pe valoarea adăugată în toate statele cu economia de piață există taxe speciale de consumație care "lovesc" numai anumite produse și respectiv poate fi privit sub două aspecte: ca sursă principală de venit bugetului statului, iar sub al doilea aspect, ca mod de limitare a consumului de mărfuri supuse accizelor. In prezent, aceste grupe speciale de produse care fac obiectul accizelor sunt reprezentate,în principal, de bunurile care dăunează sănătății și de produsele considerate de lux. Spre exemplu în Republica Moldova sunt cunoscute urmatoarele grupe de produse care sunt supuse accizelor:
alcoolul etilic alimentar, derivatele sale si orice alte bauturi alcoolice;
produsele petroliere (exceptie face pacura);
produsele din tutun;
alte produse si grupe de produse: cafea, bijuterii (cu exceptia verighetelor), autoturisme, parfumuri, blănuri naturale, articole din cristal, ape minerale, armele de vînătoare si de uz individual.
Dar în unele țări din Europa, care le voi lua selectiv sunt cunoscute următoarele produse la care se plătește accizul, spre exemplu în Franța se plătește accizul pentru vin, cidru, bere și apele minerale, pe cînd în Germania accizul este achitat pentru tutun, cafea, ceai, uleiuri minerale, în Marea Britanie accizul este perceput pentru spirt, bere, tutun, uleiuri minerale. Plătitorii accizelor sunt agentii economici care importă produsul respectiv pentru vînzare, producătorii sau vînzătorii acestuia. Ca și în cazul taxei pe valoarea adăugate, suportatorul este însă, cel care cumpară produsul respectiv, adică consumatorul final.
Taxele vamale sunt considerate impozite indirecte care apar ca urmare a intervenției statului în comerțul internațional. Această intervenție a statului în economie se realizează pe două cai: direct si indirect.Pe cale directa statul poate interveni, fie prin masuri cantitative asupra importurilor sau exporturilor (este vorba de contingentari, prohibitii etc), fie prin reglementarea schimburilor. Pe cînd intervenția indirectă se realizează prin taxele vamale, adică prin impozitarea schimburilor internaționale. Ceea ce se impozitează este valoarea în vamă a produselor care fac obiectul tranzacției externe. Cota de impunere, adica nivelul taxei vamale, este prevazută prin lege. Deoarece taxele vamale sunt multiple ca numar, ca mod de asezare si fiecare avand efecte diferite, pentru a elabora o politica vamală corespunzatoare intereselor generale ale statului se impune o clasificare a lor.
Multimea taxelor vamale poate fi ordonată după cel puțin patru criterii:
în funcție de sensul fluxurilor comerciale;
după modul de fixare;
după modul de percepere al taxei;
după scopul instituirii taxelor vamale.
In functie de sensul fluxurilor comerciale regasim:
taxe vamale de import;
taxe vamale de export;
taxe vamale de tranzit.
După modul de fixare taxele vamale pot fi:
taxe vamale autonome;
taxe vamale convenționale;
taxe vamale autonom-convenționale;
taxe vamale asimilate.
După modul de percepere al taxei întalnim:
taxe vamale ad valorem;
taxe vamale specifice;
taxe vamale mixte.
După scopul instituirii taxelor vamale regăsim:
taxe vamale cu scop fiscal;
taxe vamale cu scop protecționist;
taxe vamale cu scop preferențial;
taxe de sancțiune.
Ansamblul taxelor vamale ale unei țări se constituie în tariful vamal. Tariful vamal stabilește modul concret de aplicare al taxelor vamale pe fiecare produs în parte. Practic este reprezentat de o listă vamală care cuprinde toate produsele ce fac obiectul comerțului internațional și conține precizări precise privind modul de percepere al taxelor vamale.
Prin noțiunea de monopol fiscal se înțelege dreptul statului de a produce și/sau de a comercializa în regim de exclusivitate, anumite produse. Veniturile realizate de stat din monopolurile fiscale sunt reprezentate de profitul obținut din activitatea de producție sau comercializare în regim exclusiv și de taxa cuprinsă în prețul de vînzare încasat de la consumatori. Practic, acest impozit fixat asupra prețului de vînzare și care se include în acesta, se numeste monopol fiscal.
Taxele de timbru sunt obligatorii numai în cazul în care cetațeanul solicită un serviciu din partea statului. În prezent există o mulțime de astfel de taxe și cîteva dintre ele le vom prezenta mai jos.
Taxele judecătorești și notariale sunt printre cele mai des întîlnite și se plătesc pentru diferite procese. Taxele notariale reprezintă o taxa datorată bugetului statului pentru diferite înregistrări. Pe lîngă taxele de înregistrare mai exista și șase tipuri de taxe de timbru: timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric si al artelor plastice, care alimentează diferite fonduri publice destinate susținerii unor activități din domeniul culturii etc.Deosebit de taxele de înregistrare și de timbru mai există și diverse tarife, ca deexemplu:
tarifele pentru servicii prestate de Oficiul National de Cadastru;
tarifele pentru servicii prestate de Oficiul de Autorizare si Control in Turism,etc.
1.3 Locul și rolul impozitelor indirecte
Știind faptul că impozitul are un caracter universal ca o consecință a suveranității statului și el este o instituție de drept publică fără de care statul este de neconceput, făcând parte organică din el. Impozitele sunt plăți care se efectuiază de către stat cu titlu nerambursabil și definitiv. În schimbul acestora, plătitorii nu pot solicita statului un contra serviciu de valoare egală sau apropiată.Pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului, pentru dezvoltarea tuturor sectoarelor economiei naționale, este necesară redistribuirea produsului național brut.Dintre principalele instrumente financiare utili la redistribuirea produsului național brut, un loc important îl ocupă impozitele și taxele.
Prin intermediul impozitelor și taxelor, persoanele fizice și juridice care dețin în proprietate bunuri sau realizează venituri, trebuie să contribuie la formarea banului public.
Prin intermediul contribuțiilor bănești sub formă de impozite și taxe se poate realiza o redistribuire a veniturilor în scopul de a asigura satisfacerea de trebuințe tuturor persoanelor , nu numai a celor ce dețin bunuri sau realizează venituri. Fiind considerate mijloace de reglare și control, impozitele și taxele acționează ca pârghii financiare, ele putând încuraja sau descuraja anumite activități.Impozitul are o importnața deosebită și acesta se manifestă pe plan economic, financiar și social (schema 1.3) definit de o etapa de dezvoltare a economiei de alta.
Schema 1.1. Rolul impozitelor
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, fiindcă impozitele reprezintă mijlocul principal de procurare a resurselor bănesti necesare acoperirii cheltuielilor publice. În țările dezvoltate din punct de vedere economic, prin intermediul impozitelor si taxelor se procură între 80-90% din totalul resurselor financiare publice.
Pe plan economic, rolul impozitelor se manifestă prin intermediul măsurilor pe care statul le i-a pentru a intervenții în activitățile economice cu ajutorul impozitelor care pot fi folosite ca un instrument de schimbare sau frînare a unei activități economice, de creștere sau reducere a producției sau a consumului unui anumit produs, de stimulare sau îngradire a comerțului exterior, etc.
Pe plan social, rolul impozitelor se manifestă în mai multe direcții, dintre care se poate menționa rolul de instrument de redistribuire a unei părți din P.I.B. între clase și pături sociale, între persoane fizice și juridice, etc. Pentru a sesiza efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, social si politic, este necesară gruparea acestora pe baza unor criterii stiintifice:
după trăsătura de fond și de formă, pot fi grupate în impozite directe și indirecte.
după obiectul impunerii impozitului pot fi clasificate în impozite pe venit, impozite pe avere, impozite pe cheltuieli.
în funcție de scopul urmărit la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în impozite financiare și impozite de ordine
după frecvența cu care se încasează la bugetul statului, impozitele pot fi permanente, când se încasează periodic (de regulă anual) la bugetul statului și incidentale sau întâmplătoare, când se instituie o singură dată (de ex. Impozitul pe avere sau pe profiturile excepționale de război).
impozitele mai pot fi grupate și după instituția care le administrează. Din acest punct de vedere, în statele de tip federal se disting impozite federale, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federației și impozite locale, iar în statele de tip unitar se întâlnesc impozite ale administrației centrale de stat și impozite ale organelor administrative de stat.
Impozitele si taxele constituie componente tot mai importante ale vietii economice, prin intermediul cărora statul își procură resursele financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice, de a căror realizare depinde îndeplinirea funcțiilor sale.
Impozitele indirecte se percep de la toți cei care consumă bunuri din categoria celor impuse sau beneficiază de anumite servicii, indiferent de veniturile, averea sau situația personală a acestora.
Fiind percepute în cote proporționale asupra valorii mărfurilor vîndute și a serviciilor prestate ori în sume fixe pe unitatea de măsură, impozitele indirecte creează impresia falsă că ar fi suportate în aceeasi masură de toate păturile sociale, că ar asigura o repartiție echitabilă a sarcinilor fiscale.
Chiar dacă cota impozitului indirect perceput la vînzarea unei anumite mărfi este mică, indiferent dacă cumparatorul acesteia este muncitor, țaran, industriaș sau comerciant, raportat însă la întregul venit, impozitul indirect capată un caracter regresiv. Asa dar, cu cît o persoană realizează venituri mai mici, cu atît suportă pe calea impozitului pe consum, o sarcină fiscală mai mare.
Toate impozitele directe și indirecte contribuie la scăderea nivelului de trai al populației, dar în mod diferit. Astfel, în timp ce impozitele directe duc la scaderea veniturilor nominale ale diferitelor categorii sociale, impozitele indirecte micșorează, în schimb, puterea de cumpărare.
În Uniunea Europenă, de regulă, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului este mai mic decît al impozitelor directe.
Însă țările în curs de dezvoltare(Republica Moldova), ponderea impozitelor indirecte o depășește pe cea a impozitelor directe, în totalul veniturilor fiscale ale statului datorită:
randamentului scazut al impozitelor pe venit si a celor pe avere;
comoditatii costului relativ redus al perceperii acestora (reclamă, cheltuieli moderate de așezare, percepere si urmărire);
caracterului lor mai voalat – fiind cuprinse în prețul de vînzare a bunurilor si serviciilor, nemulțumirea cumpărătorilor se îndreaptă asupra agentului economic și nu asupra statului, care l-a instituit.
La impozitele indirecte nu este vorba de o constrîngere politica, ca în cazul impozitelor directe, ci de una de ordin economic.
În perioadele cînd economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat, în schimb în perioada de criză și de presiune, cînd producția și consumul cresc mai lent încasările din impozitele indirecte urmează aceeasi evoluție, periciclînd echilibrul bugetar.
Deși cunoaștem faptul că din categoria impozitelor indirecte fac parte taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale, putem să evidențiăm unele aspecte ale importanței acestora. Accizele au un rol destul de important încă din cele mai vechi timpuri, acestea fiind argumentat de către economistul englez William Petty spunînd că în primul rînd, echitatea firească cere ca fiecare cetățean să plătească în corespundere cu aceea ce în realitate consumă. Ca rezultat așa impozit puțin probabil că cineva îi este silit și el este extrem de ușor de plătit de cel care se aprovizionează cu obiecte de necessitate firească.
În al doilea rînd William Pety menționează faptul că acest tip de impozit este perceput regular numai dacă nu este transmis în concesionare, acesta este predispus spre economisire, ceea ce este un mijloc natural de îmbogațire a poporului, putem lua ca exemplu olandejii și evreii și toate celelalte țări care au acumulat averi mari.
În al treilea rînd nimeni nu plătește de două ori pentru acelasi bun sau marfă, deoarece nimic nu poate fi consumat mai mult de cît o data. În același timp, deseori se observă că în unele cazuri cetățenii achită concomitant renta de pe loturile sale , de pe titlurile sale de asemenea se plătesc și taxele vamale, în deosebi care se suportă de toți oamenii, cu toate că cel mai mult comercianții vorbesc și se întîlnesc cu ele. Acest economist specifică printre altele că în cazul accizelor nimeni nu trebuie să plătească încă printr-un alt procedeu, decît odată.[1]
Accizele fiind impozite indirecte prin utilizarea lor statul acționeză asupra cererii solvabile.Aceasta are un dublu rol : economic si social.
[1].Citat după; налoги :Учeбнoe пocoбиe/ Пoд peд. Д.Г. Чepника ,финанcы и cтатиcтика,1997
În plan economic prin perceperea unor accize statul poate influența cererea anumitor produse punînd accize mari la produse din import în comparație cu cele interne protejînd agenții economici interni. Acest lucru poate stimula consumul de produse interne.
În plan social accizele au rolul de a limita consumul de produse dăunatoare sănătății, ca tutunul și alcoolul, deci dăunătoare randamentului economic al națiunii.Accizele mai sunt folosite și ca mijloc de atragere de resurse spre bugetul statului. De aceea unor produse de lux ( blănuri, bijuterii) li se percep accize deosebit de mari .
În cadrul reformei fiscale din România, Ordonanța de Urgența a Guvernului României din 23 Decembrie 1997 urmarește un sistem al accizelor corect și se meditează intens pentru alinierea sistemului național la modelele europene nereușindu-se totuși o armonizare fiscală, realitațile diferite punînd o piediăa importantă în calea acestui scop.
Rolul impozitelor indirecte, inclusiv a accizelor, este enorm în etapa actuală de dezvoltare a României, creșterea rapidă a veniturilor statului și ajungerea la structuri similare cu cele ale statelor dezvoltate fiind obiectivul numarul 1 al politicii fiscale a României.
Prin intermediul accizelor , statul își asigură importante fonduri bănești cu care acesta poate interveni în echilibrarea dezvoltării sectoarelor economiei, în redistribuirea de venituri diferitelor pături sociale.
De asemenea accizele reprezintă calea cea mai rapidă prin care statul poate face rost de venituri în scopuri urgente, de acoperire a unor nevoi care nu suferă amînare. Totuși pentru ca accizele să-și îndeplinească rolul important pe care-l au, trebuie ca evaziunea în domeniul plații acestora să sufere o lovitură dură din partea organelor de control.
Taxele vamale reprezintă cea mai veche modalitate de control a statului asupra relațiilor economice externe, aplicarea de taxe vamale echivalînd cu o intervenție indirectă a statului în afacerile pe care agenții economici indigeni le au cu parteneri din alte țări; taxele vamale se folosesc pe scară largă în sistemul reglementărilor de politică comercială contemporane, deoarece relațiile de tip marfă-bani reacționează foarte prompt la asemenea pârghii.
Importanța taxelor vamale se desprinde din rolul pe care îl au în procesul schimbului de mărfuri pe piața mondială:
reprezintă una din principalele modalități de influențare a schimburilor comerciale internaționale;
dețin un loc important în teoria și practica politicilor comerciale, în procesul de formare a uniunilor vamale sau al integrării economice;
multe din instrumentele de politică comercială se elaborează în funcție de regimul vamal al fiecărui partener;
reprezintă un instrument simplu de politică comercială, prin care se asigură venituri (importante) pentru bugetul de stat;
reprezintă un instrument eficient de formare a prețurilor (interne sau externe) și de orientare a comerțului;
regimul vamal produce repercusiuni asupra raportului de schimb, a competitivității, determină redistribuirea veniturilor între ramuri, subramuri, clase sociale, influențează nivelul costurilor, structura și echilibrul (sau dezechilibrul) balanței comerciale și de plăți externe.
În concluzie putem menționa că impozitele indirecte au avut o evoluție pe un timp îndelungat, însă nu putem exclude faptul că acestea evoluiază și în prezent de la o țară la alta.
CAPITOLUL II. ANALIZA SITUAȚIEI PRIVIND IMPOZITELE INDIRECTE ÎN REPUBLICA MOLDOVA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ
2.1 Structura impozitelor indirecte și analiza acestora în unele țări membre ale Uniunii Europene în perioada 2003- 2013
Uniunea Europeană reprezintă cea mai mare comunitate economică și politică, fiind formată, în prezent din 28 de state europene, ale cărei scopuri sunt: promovarea progresului economic și social, întărirea identității UE la nivel internațional, realizarea unei zone a libertății, securității și justiției, în care să se asigure libera circulație a persoanelor, precum și menținerea și consolidarea aquis-ului comunitar.
Din punctul de vedere al fiscalității în Uniunea Europenă, pentru a studia intervenția fiecărui stat în cadrul economiei prin prisma fiscalității, sunt urmărite două planuri:
unul cantitativ: ponderea prelevărilor obligatorii în raport cu PIB
unul calitativ: nu numai creșterea volumului fondurilor bănești gestionate de stat, dar și modificarea structurii acestora.
După cum este cunoscut, locul fiscalității într-o economie este reflectat mai bine de structura prelevărilor obligatorii, decât de nivelul lor global. Structura poate fi analizată din mai multe puncte de vedere, cum ar fi: categoria de prelevări (pornind de la distincția impozite directe/impozite indirecte, dar si contribuțiile la fondurile de protecție socială); entitățile obligate la plata prin lege (persoane fizice și persoane juridice); evoluția ponderii prelevărilor obligatorii în PIB, etc.
Scopul principal al impozitării este de a asigura resursele financiare pentru finanțarea serviciilor publice. Acestui scop i se pot atașa însă și alte obiective complementare. Cum, în mod normal serviciile asigurate de sistemul public fiecărui cetățean nu sunt direct proporționale cu plățile efectuate de fiecare contribuabil, impozitarea are și un rol de redistribuire a veniturilor. Prin motivațiile de a economisi, investi și munci, impozitele influențează funcționarea economiei reale.
În continuare voi prezenta structura impozitelor indirecte în Danemarca, Suedia, Spania, Italia, România. În ultimii zece ani în țările membre ale Uniunii Europene au fost efectuate un șir de reforme fiscale sau cel puțin unele adaptări ale sistemelor fiscale în vigoare. Acestea au vizat atât impozitele directe și în deosebi impozitul pe veniturile persoanelor fizice și impozitul pe profitul corporațiilor, cât și impozitele indirecte , mai ales taxele de consumație generale și speciale. Măsuri de natură fiscală au fost luate în cele 15 țări intrate în Uniunea Europeană până în anul 2003, precum și în unele țări care au fost acceptate în clubul comunitar în anul 2004. Măsurile respective pentru unele țări au dus la creșterea fiscalității, în timp ce pentru alte țări au acționat invers, contribuind la diminuarea sarcinilor fiscale. Din cauza că factorii care au făcut necesară înfăptuirea adaptărilor legislative au variat de la o țară la alta, iar efectele generate de acestea au fost diferite.
Tabel 3.1. Structura impozitelor indirecte în unele țări membre ale UE, în perioada 2003-2013(% total venituri fiscale), ani selecționați
(Sursa:Eurostat, Taxation trends in the European Union,2013)
Structura impozitelor indirecte indică gradul de participare al taxei pe valoarea adăugată, al accizelor, al taxelor vamale și a altor impozite indirecte la formarea impozitelor indirecte totale.
La sfârșitul anilor 70’, din secolul trecut, a avut loc o amplă dezbatere publică cu privire la creșterea presiunii fiscale aferente impozitării consumului pe seama unei reduceri a presiunii fiscale aferente impozitului pe venit, astfel încât încasările de venituri fiscale să rămână neschimbate.
Pe lângă existența unei influențe directe asupra venitului individual disponibil, fiscalitatea produce efecte prin intermediul impozitelor indirecte și asupra utilizării acestui venit. Astfel, atunci când își utilizează venitul său disponibil, orice contribuabil realizează un arbitraj fiscal între decizia de a consuma față de decizia de a economisii sau investii.
Prin obiectul asupra cărora sunt așezate, impozitele indirecte influențează semnificativ și structura consumului individual.
Astfel accizarea unor bunuri considerate a fi dăunătoare sănătății, cum ar fi alcoolul și băuturile alcoolice, produsele din tutun și cafeaua, afectează negativ consumul unor astfel de bunuri, ceea ce va avea ca efect îmbunătățirea sau cel puțin menținerea la același nivel a stării de sănătate a populației. Totodată, sunt realizate și venituri fiscale.
Figura 3.1. Structura impozitelor indirecte în total venituri fiscale în unele state ale UE, în anul 2013 (%)
Din figură se poate observa că cea mai importantă componentă a impozitelor indirecte, în toate statele membre supuse analizei, pe parcursul anului 2013, este reprezentată de TVA care atinge un nivel de 28,6% din totalul impozitelor, în România care depășește cu 6,5 pp media UE28, care înregistrează un procent de 22,1%. În ordinea crescătoare a procentului de TVA, România este urmată de Suedia (cu 21,3%), Danemarca (cu 20,7%), Spania (cu 17,2%) iar pe ultimul loc, în ceea ce privește ponderea TVA în totalul impozitelor indirecte, se situează Italia cu o pondere de 14,7%, aflându-se cu 7,4 pp sub media UE28.
Dacă analizăm ponderea accizelor în totalul impozitelor, observăm că dintre țările analizate, România înregistrează în anul 2013 un nivel al accizelor de 12,5% și astfel se situează cu 3,2 pp peste media UE28 (9,3%). La nivelul țărilor supuse analizei, se poate observa că Suedia este țara care înregistrează cel mai scăzut procent al accizelor în total impozite de 6,5% cu 2,8 pp sub nivelul mediei UE28.
Taxele vamale, ca pondere în totalul impozitelor, atinge nivelul maxim de 6,9% în Italia, urmată de Spania care înregistrează un procent al taxelor vamale de 4,6%, cu 0,7 pp peste media UE28. Țările care înregistrează cel mai scăzut nivel al taxelor vamale sunt: România și Suedia cu un procent de 1,7% din total impozite, situându-se cu 2,2 pp sub media UE28, urmate de Danemarca cu un procent al taxelor vamale de 3,5% din total impozite, situată sub media UE28 cu 0,4 pp.
În continuare voi prezenta pentru fiecare țară în parte, adică (Danemarca, Suedia, Spania,Italia și România) structura impozitelor indirecte a fiecăruia. Voi începe cu Danemarca, așa dar fiscalitatea în Danemarca este bazată cel mai mult pe veniturile obținute din impozitarea directă, însă impozitarea indirectă are o contribuție scăzută la formarea veniturilor totale.
În condițiile crizei economice globale și a recesiunii, economia daneză a fost destul de profund afectată, în 2009 PIB-ul scăzând cu 5,8%. De la sfârșitul anului 2009, perspectivele economice, se îmbunătățesc, datorită măsurilor de stabilizare adoptate la nivel internațional, rata reală de creștere a PIB-lui înregistrând valori pozitive de 1,3% și 1,2%, în 2010 și 2011.
Tabelul 3.2 Structura impozitelor indirecte în Danemarca, în perioada 2003-2013 (% în venituri fiscale)
(Sursa: Eurostat, Taxation trends in the European Union, 2013)
În Danemarca cota TVA se situează la nivelul de 25% (în vigoare de la 1 ianuarie 1992), doar ziarele fiind scutite de acest impozit. Ca parte a reformei fiscale din 2009, taxele privind energia, cu excepția benzinei și motorinei, au crescut cu 15% iar sectorul economic și industrial din 2013 plătesc accize de 2euro/GJ. Taxele privind energia au fost indexate la rata inflației, iar reforma sistemului fiscal din 2009 prevede continuarea indexării și din 2016 înainte. În contextul reformei fiscale de asemeanea au fost introduse sau mărite o serie de alte taxe legate de mediu sau sănătate.
Danemarca, de asemeanea are un nivel ridicat și în ceea ce privește taxele de mediu. În 2009 acestea au reprezentat 4,8% din PIB, scăzând de la un nivel de 5,7% înregistrat în decursul anului precedent. Impozitul privind hidrocarburile, care de altfel este cel mai important impozit instaurat ca măsură privind limitarea poluării este considerat un impozit adițional al impozitului pe profit și atestă scădere abruptă poate fi pusă și pe seama crizei economice. Cu toate acestea Danemarca rămâne țara cu cel mai înalt nivel al taxei de mediu din UE, devansând celelalte state cu o marja considerabilă. Toate acestea reflectă un sistem de taxare comprehensiv și ambițios în ceea ce privește protecția mediului prin stabilirea unor taxe asupra substanțelor și produselor considerate nocive cât și asupra autovehiculelor la prima înmatriculare. Este de așteptat ca aceste taxe privind protecția mediului să crească până în anul 2019.
Ceea ce ține de sitemul fiscal suedez, acesta este bazat pe impozitarea directă, putem observa acest fapt dintre diferența veniturilor fiscale obținute din impozitarea directă și cele obținute din impozitarea indirectă, prin faptul că impozitarea directă este mai mare cu 9 puncte procentuale pentru anul 2007. Încă de atunci această diferență a început să scadă, iar în 2013 veniturile obținute din impozitarea directă (42,2%) erau doar cu 2,5 puncte procentuale mai mari decât cele obținute din impozitarea indirectă. Această proporție diferă cu mult față de media UE28 (directă de 30,4% respectiv indirectă de 38,6% din total venituri ).
Tabelul 3.3. Structura impozitelor indirecte în Suedia, în perioada 2003-2013 (% în venituri fiscale )
(Sursa: Eurostat, Taxation trends in the European Union, 2013)
Cu un grad deosebit de înalt de industrializare și specializare, Suedia este o piață foarte deschisă și deosebit de dependentă de importuri, ceea ce o face interesantă pentru exportatorii străini.
Scopul principal al politicii economice al guvernelor social-democratice care au guvernat Suedia a fost: menținerea unui nivel scăzut al șomajului, generarea de creștere economică, promovarea unei distribuții echilibrate a veniturilor în cadrul economiei, menținerea unui echilibru economic la nivel regional și asigurarea stabilității prețurilor.
În 2010, economia Suediei a înregistrat o sănătoasă creștere a PIB de 5,6%, cea mai mare din UE. Mai mult decât atât, o astfel de recuperare a fost realizată fără deficite bugetare mari. În anul 2011, Suedia înregistra o valoare a PIB de 387.000 milioane de euro.
Sistemul suedez de impozitare se bazează în mare parte pe impozitarea directă, pentru creșterea veniturilor.
Impozitele din Suedia se situează cu mult peste media UE28, astfel în anul 2013, impozitele directe reprezintă 19,4%, în timp ce impozitele indirecte și contribuțiile sociale au ponderea de 18,2% respectiv 8,3% din veniturile fiscale, calculate ca procent în PIB.
Din anul 2008 când se înregistra un nivel de 34%, ponderea veniturilor din impozite indirecte înregistrează un trend ascendent până în anul 2013 când ating ponderea de 39,7% și astfel realizându-se o creștere de 5,7% a veniturilor din impozite indirecte. Acest trend ascendent până la nivelul de 39,7% a veniturilor din impozite indirecte, face ca Suedia să se situeze, în anul 2013, cu 1,1 pp peste media UE28 (de 38,6%).
În Suedia cota standard de TVA este de 25% (în vigoare de la 1 ianuarie 1996) și se aplică aproximativ 85% dintre venituri.
Suedia are una dintre cele mai mari cote de TVA (maximul permis de 25%) și accize peste medie. Pentru a continua stimularea economică, Suedia are ca și obiective principale reducerea TVA pentru servicii de catering și restaurante sau creșterea accizelor la alcool și tutun.
Astfel în Spania în anul 2010, raportul venituri fiscale-PIB a constituit o pondere de 31,9%, din această valoare se situa pe locul 18 în UE și era printre cele mai scăzute în rândul statelor membre din vest, alături de Irlanda, Grecia și Portugalia.
Până în anul 2007, Spania sa bucurat de o economie în plină expansiune, cu rate anuale de creștere între 2,7% și 5%, de asemenea, creșterea veniturilor fiscale până în 2007. Venind de la un nivel scăzut comparativ cu UE28, totalul veniturilor fiscale în PIB, din Spania au atins în 2007 cu procentul de 37,1%, media UE28.
Pe parcursul anilor, Spania a cunoscut o puternică criză economică de impact; rata de creștere a PIB-ului sa prăbușit de la o creștere de 3,5% în 2007 la o scădere de 3,7% în 2009, iar în 2010 încă se confrunta cu o ușoară reducere de 0,1%. Veniturile fiscale au scăzut astfel de la un nivel de 37,1% din PIB în 2007, la un nou nivel minim de numai 30,7% în 2009, și au crescut ușor în 2010 la 31,9%.
În anul 2011, Spania înregistra o valoare a PIB de 1073 mii de milioane de euro. Spania colectează veniturile aproape în mod egal din impozitele directe, impozitele indirecte și contribuții sociale, în anul 2010 (respectiv 30,9%, 33% și cel mai însemnată contribuție de 38,6% a contribuțiilor sociale din totalul impozitelor).
Tabelul 3.4. Structura impozitelor indirecte în Spania, în perioada 2003-2013 (% în venituri fiscale)
(Sursa: Eurostat, Taxation trends in the European Union, 2013)
Spania are cel mai scăzut nivel de colectare a impozitelor indirecte ca procent din totalul veniturilor fiscale, la nivelul UE (de aproape 5 puncte procentuale mai mică decât media UE28- în jurul nivelului de 36%). Nivelul de colectare scăzut se situează sub media UE28, chiar și după majorarea cotei standard de TVA de la 16% la 18%, care a devenit efectivă la 1 iulie 2010. Două cote reduse de 8% și 4% se aplică pentru anumite categorii specifice de mărfuri, ca urmare a reformei care a intrat în vigoare la 1 iulie 2010.
Comparativ cu anul anterior (anul 2012), ponderea veniturilor din TVA în totalul veniturilor a crescut de la un minim de 13,5% la 17,2% în 2013. Dar, în ciuda creșterii, cotei de TVA, aceasta înregistrează de departe, cel mai scăzut nivel în rândul statelor membre.
Ponderea accizelor în totalul impozitelor indirecte înregistrează în anul 2013 un procent de 7,1% după o scădere de 0,7 pp din anul 2003 (când atingeau un nivel de 7,8% din totalul impozitelor).
Referitor la ponderea taxelor vamale, acestea înregistrează un trend ascendent până în anul 2008 (cu 7,7%), după care descrește ușor ajungând la valoarea de 4,5% din totalul impozitelor indirecte. Trendul altor impozite indirecte în total este unul preponderent ascendent, atingând nivelul maxim de 4,3% în anul 2013.
Structura actuală a veniturilor fiscale a Italiei, în anul 2010, este caracterizată în principal de o pondere relativ ridicată a impozitelor directe, de 42,3% din PIB.
În anul 2011, Italia înregistra o valoare a PIB de 1580 mii de milioane de euro. Rata de creștere a PIB atinge un maxim în anul 2000 (de 3,7%), urmând o ușoară scădere până la 2,2% în anul 2002, urmând mai apoi o prăbușire a ratei de creștere a PIB cu 5,1% în anul 2010.
Tabelul 3. 5. Structura impozitelor indirecte în Italia, în perioada 2003-2013 (% în venituri fiscale)
(Sursa: Eurostat, Taxation trends in the European Union, 2013)
Ponderea impozitelor indirecte în total venituri (de 33,5%), clasează Italia cu mult sub media UE-28 (38,6%) în 2013, reflectând o dependență mai mare de impozitele directe (34,9% față de 30,4% pentru UE28).
Ponderea TVA în totalul veniturilor din impozite indirecte, înregistrează preponderent o scădere până în anul 2012, după care în anul 2013 atinge un nivel de 14,7% în totalul impozitelor, situându-se astfel cu 5,3 pp sub media UE28 (de 22%).
Accizele înregistrează, pe întreaga perioadă analizată o continuă scădere, de la 6,2% în anul 2003, la 4,8% în anul 2013. Nivelul accizelor din anul 2013, se situează cu 4,5 pp sub media UE28 care înregistra un procent de 9,3% al accizelor în total impozite.
Nivelul taxelor vamale se află în jurul procentului de 6,9% în ultima perioadă analizată, pe parcursul întregului interval de ani situându-se peste media UE28, care înregistra un procent de 4,3 în medie, pe perioada anilor 2003-2013.
Din tabel se observă că ponderea altor impozite indirecte, dețin un procent însemnat în totalul impozitelor indirecte, fiind situate cu mult peste media UE28
Cota standard de TVA a crescut de la 20% la 21% în 17 septembrie 2011. Se practică de asemenea o redusă (10%) și o cotă super-redusă (4%). Dintre toate impozitele indirecte, TVA aduce o contribuție maximă la formarea impozitelor în totalul veniturilor. Nivelul maxim al acestei taxe este atins în anul 2003 (de 15,6%), urmând mai apoi o scădere de 0,9 pp până la procentul de 14,7% în anul 2013. Trendul accizelor este unul asemănător TVA-ului, înregistrând valoarea de 4,8% în anul 2013. Contribuția altor impozite indirecte atinge valoarea maximă de 8,7% în anul 2008, după care urmează o scădere de 1,7 pp până la valoarea de 7% , în anul 2013.
Sistemul fiscal din România are nevoie de îmbunătățiri, ținând seama de nivelul redus al colectării taxelor și impozitelor în PIB față de media din UE. Fiscalitatea românească este plină de contradicții, iar după părerea mea ar trebui reformată legislația din domeniul fiscal care ar trebui să fie simplă, să nu lase loc interpretărilor, să fie echilibrată și consecventă.
În România impozitele indirecte au pondere semnificativă în totalul veniturilor, astfel că reprezintă 12,3% în PIB compatativ cu media UE28, unde ponderea acestora este de 13,5%, în anul 2013. Pe de altă parte, impozitele directe reprezintă 6,2% din PIB comparativ cu media UE28 unde acestea ating un procent de 11,2%, în anul de analiză 2013. Contribuțiile sociale înregistrează, în anul 2013, un procent de 8,8% sub media europeană de 10,9%.
În România, PIB se ridica în anul 2011, la valoarea de 136.000 de milioane de euro. Rata de creștere a PIB, după o creștere de 7,3% în anul 2008, se prăbușește în anul 2009 înregistrând o scădere de 6,6% urmând ca în anul 2010 rata înregistreze o scădere de 1,9%.
Tabelul 3.6. Structura impozitelor indirecte în România, în perioada 2003-2013 (% în venituri fiscale)
(Sursa: Eurostat, Taxation trends in the European Union, 2013)
Din tabel se poate observa ponderea însemnată a impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale, aceasta înregistrând în medie, o creștere pe perioada supusă analizei. Această pondere însemnată a impozitelor indirecte evidențiază faptul că sistemul fiscal român este unul cu prevalență orientat către o impozitare indirectă.
România a primit asistență financiară, prin intermediul unui mecanism de împrumut, de la UE în 2009, 2010 și 2011 în schimbul unui pachet de măsuri fiscale, care ar cuprinde adoptarea unui proiect de reformare al sistemului de pensii, adoptarea unei legi de punere în aplicare a măsurilor de consolidare fiscală. Pe partea de venituri, un număr minor măsuri au fost convenite: lărgirea bazei de impozitare pe venitul personal pentru includerea tichetelor de masă, extinderea bazei de impozitare pentru contribuțiile de asigurări sociale.
În anul 2010, creșterile semnificative ale accizelor la tutun și a cotei standard de TVA (de la 19 la 24%), precum și prețurile mai ridicate ale combustibililor au contribuit la înregistrarea unei inflații ridicate.
Din tabelul efectuat mai sus se poate observa, că ponderea TVA a atins un nivel maxim în anul 2008 de 29% din totalul impozitelor, situată cu 7 pp peste media UE28.
Nivelul accizelor atinge ponderea de 12,3% din totalul impozitelor, în anul 2010, nivel care devansează cu 3 pp media UE28 (de 9,3%).
În ceea ce privește nivelul taxelor vamale, acesta înregistrează un puternic trend descendent în perioada 2003-2013, de 5,8 pp. În anul 2013 ponderea acestora este de 1,6% situată sub media UE28 (3,9%) cu 2,3 pp.
În continuare vom reda importanța impozitelor indirecte în arhitectura sitemelor fiscale din unele țări membre ale Uniunii Europene. Deci putem menționa faptul că în țările membre ale Uniunii Europene, politica fiscală este departe de a fi câștigat consensul tuturor, deoarece nici un stat nu este dispus să renunțe la dreptul de a încasa impozite de la cetățenii săi în modul în care dorește.
Pentru a exista o comparabilitate a datelor furnizate de fiecare stat membru privind impozitele a fost creat în anul 1995 Sistemul European de Conturi (European System of Accounts) – denumit ESA95, prin care s-a încercat aducerea la un numitor comun a clasificării conturilor naționale, și în cadrul lor, a impozitelor și taxelor în Uniunea Europeană. Conform clasificării ESA95, impozitele indirecte sunt definite ca fiind impozitele legate de producție și importuri. Acestea includ TVA, taxe vamale de import, accize și alte impozite asupra unor servicii specifice (transport, asigurări), impozitele asupra producției.
În continuare ne propunem să realizăm analiza structurii impozitelor indirecte în unele țări membre ale UE, în perioada 2003-2013, ca procent în PIB, pe baza a trei ani selecționați din Anexa Nr. 8(sa schimb).
Tabelul 3.7 Structura impozitelor indirecte in unele țări membre ale UE, în perioada 2003-2013 (% PIB), ani selecționați
(Sursa: Eurostat, Taxation trends in the European Union, 2013)
În prezent la nivelul uniunii, se acordă o importanță deosebită impozitelor indirecte, atribuțiile acestora fiind transferate la nivel comunitar.
La nivelul Uniunii Euroepne, politica fiscală este subordonată tratatului de înființare a Comunității Europene, care prevede eliminarea taxelor vamale între țările membre și a oricăror altor măsuri cu efect similar și asigurarea liberei concurențe în cadrul pieței comune. În acest sens se au în vedere în special impozitele indirecte. Impozitele directe fiind doar subordinate scopului de neafectare a liberei concurențe pe piață, însă se recomandă membrilor încheierea de convenții de evitare a dublei impuneri internaționale.
O sursă importantă de documentare pentru înțelegerea locului pe care îl conferă țările comunitare impozitelor indirecte în organizarea sistemelor lor fiscale o găsim în analiza graficului următor, care are ca rol evidențierea evoluției ponderii impozitelor indirecte în PIB în unele state membre din UE, în perioada 2003-2013.
Figura 3.2. Evoluția impozitelor indirecte în unele state ale UE, în perioada 2003-2013
(% PIB)
Din figura efectuată de mai sus putem observa că în toți anii din perioada analizată, în Danemarca, Suedia și Italia, ponderea impozitelor indirecte în PIB a fost cu mult mai mare decât media UE28, iar Spania și România înregistrează ponderi sub media UE28.
În continuare vom analiza analiza taxa pe valoarea adagată, pentru unele țări din Uniunea europenă și anume (Danemarca, Suedia, Spania, Italia și România), pentru perioada analizată.
Taxa pe valoarea adăugată reprezintă principalul impozit indirect în majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene. Tabelul următor are ca scop prezentarea valorilor acestui impozit, determinate prin raportarea încasărilor fiecărei țări la PIB pentru intervalul de timp: 2003-2013.
Deși armonizarea fiscală în materie de TVA s-a concretizat în ceea ce privește baza de impozitare și cota standard de impozitare, se constată că dintre toate cele 5 țări supuse analizei, doar Danemarca nu practică cote reduse de TVA și apar state unde se practică atât cota redusă, cât și cota super-redusă.
Cota standard de impozitare este stabilită la un nivel minim de 15%, statele membre putând mări această cotă la maxim 25%. Pot exista și cote reduse de impozitare sau cote foarte reduse (sub 5%), pentru anumite produse de strictă necesitate.
Tabelul 3.8 Valorile TVA în unele țări membre ale UE (% PIB)
(Sursa: Eurostat, Taxation trends in the European Union, 2013)
În contextul crizei financiare modificarea TVA-ului a reprezentat o soluție simplă și la îndemâna majorității statelor în vederea creșterii randamentului fiscal, dar nu a atins în toate situațiile rezultatul scontat.
Figura 3.3Evoluția TVA în unele țări membre ale UE (%PIB)
(Sursa: Eurostat, prelucrare proprie)
Din figura efectută, putem observa diferența semnificativă a ponderii TVA în PIB a țarilor din nord fața de media Uniunii Europene. Deși ca reacție la criza financiară cotele de TVA s-au "armonizat" crescând spre valoarea maximă de 25%, în majoritatea economiilor, nivelul de încasare efectivă a înregistrat disproporții însemnate. Acest fenomen poate fi explicat pe seama evaziunii fiscale, a puterii de cumpărare care afectează consumul și implicit colectarea taxelor din TVA și nu în ultimul rând pe seama diferențelor de cultură, resposabilitate fiscală și spirit civic..
Tot în figura de mai sus se poate observa că Spania și Italia sunt țări care pe toată perioada supusă analizei, prezintă o evoluție a TVA care se situează sub media UE28.
În continuare vom analiza accizele în țările, departe de a egala sau de a aduce țările membre aceleași încasări ca și taxa pe valoarea adăugată, accizele ocupă totuși un loc important în politica fiscală a statelor membre ale Uniunii Europene. Din acest punct de vedere, discuțiile privind armonizarea în domeniul accizelor par interminabile și mai ales nerezolvabile. Cu toate acestea, accizele sunt importante impozite indirecte care nu pot fi excluse din analiza realizată.
Tabelul 3.9. Valorile Accizelor (% PIB)
(Sursa: Eurostat, Taxation trends in the European Union, 2013)
În Danemarca rațiunea ponderii ridicate a accizelor în PIB este pusă pe seama preocupării statului pentru limitarea produselor considerate nesănătoase și reducerea poluării. În schimb, în România, accizele reprezintă un mai mare interes pentru formarea resurselor bugetului public, în privința accizelor, se află în general în jumătatea inferioară a statelor Uniunii Euroepne în ceea ce privește mărimea acestor accize armonizate. Este un lucru normal, dacă ne gândim la puterea de cumpărare redusă a contribuabililor români. De altfel, accizele sunt un cost al integrării ce trebuie suportat. În Suedia, accizele sunt o sursă importantă de venituri guvernamentale, iar actualmente totalizează aproximativ 6,2 % din totalul veniturilor fiscale. Accizele la alcool sunt o sursă semnificativă de venituri, dar aproximativ 2/3 din totalul accizelor provin din taxe pe energie.
Figura 3.4 Evoluția Accizelor (%PIB)
(Sursa: Eurostat, prelucrare proprie)
Din figura efectuată cu referire la evoluția accizelor ca procent în PIB, pe perioada analizată se observă că în cazul Danemarcei și Suediei ponderea accizelor în PIB a fost peste media UE. Începând cu anul 2006, în România, valoarea acestei ponderi a început să se apropie de cea a Danemarcei.
În continuare vom efectua o analiza referitoare la taxele vamale ale unor țări member ale Uniunii Europene, deci practicarea unor taxe vamale de import anti – dumping determină orientarea consumului spre bunurile de origine autohtonă, cu efect pozitiv asupra economiei naționale. Totuși, o astfel de măsură de politică fiscală poate avea și efecte negative, prin deconectarea economiei naționale de la circuitul economic mondial, fapt ce ar putea produce un efect invers celui scontat de către autoritățile fiscale.
Tabelul 3.10 Valorile Taxelor vamale (% PIB)
(Sursa: Eurostat, Taxation trends in the European Union, 2013)
O marfă importată este supusă impozitării prin taxe vamale și TVA, precum și altor impozite indirecte. Operațiunile de import sunt supuse unui număr mai mare de formalități și constrângeri decât operațiunile de export. Importanța si miza financiară pentru vamă și administrația fiscală în astfel de operațiuni trebuie să fie bine definite pentru o bună orientare a politicii economice și financiare a UE. Taxele vamale de import ale Uniunii Euroepne sunt, în marea lor majoritate, taxe vamale ad-valorem.
Figura 3.5 Evoluția Taxelor vamale (%PIB)
(Sursa: Eurostat, prelucrare proprie)
Taxele vamale exprimate în procente se aplică valorii în vamă a mărfurilor, exprimată în euro, și sunt cele prevăzute la data înregistrării declarației vamale.
Din figura care prezintă evoluția taxelor vamale ca procent din PIB, se observă că țările care se situează sub media UE28 sunt: Suedia și România care începând din anul 2009 înregistrează procente tot mai scăzute ale taxelor vamale.
Dintre țările care înregistrează valori ale ponderii taxelor vamale în PIB, peste media UE28, se află: Danemarca, Italia și Spania și în anul 2003 și România.
Analiza referitoare la alte impozite indirecte în țările Danemarca, Suedia, Spania, Italia și România se subânțelege conform Sistemului European de Conturi- ESA95, în categoria impozitelor indirecte sunt definite toate impozitele legate de producție și importuri. Prin urmare, alături de taxa pe valoarea adăugată și accize, în această categorie se mai includ: alte impozite specifice asupra serviciilor (transporturi, asigurări) și asupra tranzacțiilor financiare și de capital, la care se adaugă și orice alte impozite ce revin din în sarcina producătorilor ca urmare a deciziei lor de a se angaja în producție, din acestea făcând parte: taxe pentru avize, autorizații, licențe.
Tabelul 3.11.Valorile Altor impozite indirecte (% PIB)
(Sursa: Eurostat, Taxation trends in the European Union, 2013)
În tabelul de mai sus sunt conținute datele referitoare la ponderea altor impozite indirecte (exclusiv taxele vamale) în PIB, în unele state membre ale UE.
În figura următoare este prezentată evoluția altor impozite indirecte ca procent din PIB în unele țări europene pe perioada de analiză 2003-2013.
Figura 3.4. Evoluția Altor impozite indirecte(%PIB)
(Sursa: Eurostat, prelucrare proprie)
Din figura care prezintă evoluția ponderii altor impozite indirecte, se observă că Suedia, Italia și Danemarca înregistrează nivelurile cele mai însemnate ale acestora, Suedia și Italia situându-se cu mult peste media UE28.
În schimb, ponderi scăzute ale altor impozite indirecte în PIB se înregistrează în România și în Spania, aflându-se situate sub media UE28
2.2. Analiza privind impozitele indirecte în Republica Moldova pentru perioada 2007-2013
Economia Republicii Moldova este mai mult bazată pe consum, această realitate este confirmată și de ponderea mare a veniturilor din taxa pe valoarea adăugată și accizele acumulate la buget statului, concomitent putem să constatăm că Republica Moldova, are una dintre cele mai înalte valori ale taxei pe valoare adăugată din lume, cota standartă a taxei pe valoarea adăugată fiind de 20%, Republica Moldova poate fi comparată cu astfel de țări ca Austria, Estonia, Franța, Slovacia, Marea Britanie. Ceea ce ține de țările vecine, putem remarca faptul că în România cota standartă a aceastei taxe reprezintă 24%, iar în Ucraina este aplicată aceeași cotă a taxei pe valoarea adăugate ca și în Republica Moldova, adică cota de 20%.
În țara noastră, cota-standard TVA (taxei pe valoarea adăugate) este de 20% din valoarea impozabilă a mărfurilor și serviciilor care sunt importate și a livrărilor efectuate pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Există mărfuri și servicii pentru care cota TVA este redusă la 8% sau le este aplicată cota 0%.
Cota redusă a taxei pe valoarea adăugate de 8% este aplicată pentru astfel de mărfuri: ca pâine și produse de panificație; lapte și produse lactate (cu excepția produselor alimentare pentru copii care sunt scutite de TVA); la medicamente; la gazele naturale și gazele lichefiate; la producția din fitotehnie și horticultură, producția din zootehnie; la zahărul din sfeclă de zahăr.
Media TVA aplicată în Uniunea Europeană este de circa 21%. Cele mai mari cote TVA se atestă în Ungaria 27% și Croația 25%, iar țările care au cele mai mici cote sunt Luxemburg cu cota de 15% și Malta 18%. În comparație cu țările europene, Moldova are excepții de aplicare a cotei reduse de TVA pentru o categorie restrânsă de produse sau servicii, inclusiv în partea ce ține de produsele alimentare.
TVA este un impozit pe consum, fiind astfel sensibil la conjunctura economică în care se află țara unde este aplicată. Altfel spus, în perioadele când economia înregistrează un curs ascendent, TVA are randament fiscal ridicat; în perioadele de declin, criză și depresiune, când producția și consumul cresc mai lent sau se înregistrează o scădere, încasările din TVA se reduc și ele. Din graficul de mai jos, se remarcă impactul crizei din 2009 asupra încasărilor TVA la bugetul Republicii Moldova.
Sursa: elaborată de autor în baza datelor Ministerului de Finanțe
Taxa pe valoare adăugată reprezintă principala sursă de formare a veniturilor bugetului de stat. Țările din Uniunea Europeană, spre exemplu, utilizează taxa pe valoarea adăugată ca un instrument de reglare a deficitelor bugetare aduse de criza financiară internațională din anul 2008, dar și de criza datoriilor suverane din Uniunea Europeană. În Republica Moldova, ponderea veniturilor din TVA reprezintă circa 60% din veniturile totale acumulate la bugetul de stat.
Sursa: elaborate de autor în baza datelor Ministerului de Finanțe
Teoretic, taxa pe valoarea adăugată este un impozit care, aflându-se în componența prețurilor, contribuie la creșterea acestora, iar prin urmare, mărfurile devin tot mai inaccesibile familiilor cu venituri mai mici. Altfel spus, TVA nu este un impozit just, și nu face diferențiere după puterea de cumpărare a consumatorului ca și impozitul pe venit, spre exemplu, care are cote diferite în funcție de venitul contribuabilului.
Deopotrivă, această taxă fiind inclusă în valoarea materiilor prime, duce la creșterea costului de producție. Ținând cont de acestea, este neapărat ca autoritățile să i-a o decizie pentru un nivel acceptabil al cotelor TVA. Cu toate acestea, adesea, statul decide volumul resurselor financiare, care este necesar pentru îndeplinirea funcțiilor sale, după care acesta stabilește cotele impozitelor.
Austria, Armenia, Belarus, Bulgaria , Cehia, Estonia, Marea Britanie, Slovacia, Slovenia, și Ucraina sunt țări în care cota standartă a TVA este aceeași ca și în Republica Moldova, de 20%. Luând în considerare veniturile medii ale populației de la noi în comparație cu cele înregistrate în aceste țări, putem trage concluzia că nivelul taxei pe valoarea adăugată care este aplicată în Republica Moldova provoacă o presiune fiscală destul de semnificativă.
.
Sursa: www.baekdal.com
Salariul mediu lunar în Republica Moldova, exprimat în euro constituie circa 180 euro. Luând în comparație, putem menționa că în Austria venitul mediu lunar depășește 2000 de euro, în Marea Britanie alcătuiește 2500 de euro, în Estonia, Cehia și Slovacia – esteaproximativ 700-800 de euro, iar în Bulgaria și Belarus – 330 – 400 de euro.
Asigurarea echilibrului bugetar prin manevrarea de către stat cu instrumentele fiscale diferă de la o țară la alta. Unele țări s-au dezvoltat în condițiile predominării impunerii indirecte, adică a taxei pe valoarea adăugată și a accizelo, alte țări au preferat impunerea directă (impozitul pe venit, pe proprietate), atingând același nivel al dezvoltării.
Totuși, în condițiile în care țara nu este dezvoltată, nu înregistrează o evoluție a populației și nu are rezultate economice destul de importante, ponderea mare a veniturilor bugetare din TVA nu este tocmai un semn bun. În condițiile în care consumul este un pilon de bază al economiei, o scădere a acestuia are multiple efecte negative.
O contractare a consumului are ca efect scăderea încasărilor de venituri din TVA și respectiv a veniturilor bugetare totale. Astfel, se reduc posibilitățile statului de a face investiții productive și de a susține dezvoltarea unui nou model de creștere economică, bazat pe investiții și producție și nu pe consum. În astfel de condiții, statul trebuie să învețe cum să-și eficientizeze cheltuielile, să restructureze administrația publică și întreprinderile de stat, dar și să promoveze politici menite să crească populația, productivitatea muncii și absorbția de fonduri de la partenerii de dezvoltare externi.
CAPITOLUL III. POSIBILITĂȚI DE PERFECȚIONARE A SISTEMULUI FISCAL A REPUBLICII MOLDOVA UTILIZÂND EXPERIENȚA UNIUNII EUROPENE
3.1. Armonizarea și competiția fiscală la nivelul Uniunii Europene
In ceea ce privește prezentarea necesității armonizării fiscale în zona euro, putem afirma faptul că înfăptuirea pieței unice între țările membre ale Comunității Europene, ca o etapa mai avansată în procesul de integrare economică, impune rezolvarea acestor tipuri de probleme.
Odată cu trecerea anilor, au aparut diverse provocări și oportunități în domeniul armonizării legislației fiscale cu standardele europene și al stabilirii unei strategii fiscale clare pe termen lung; în deosebi faptul că sunt numeroase eforturi susținute de asigurare a stabilității, coerenței și consistenței cadrului legislativ, inclusiv prin reducerea barierelor birocratice și promovarea transpareței și consultării publice.
Uniunea Europeană nu v-a putea fi competitivă , dacă anumite aspecte ale politicilor fiscale naționale nu vor fi armonizate, de aceea trebuie să fie luate noi și noi decizii în direcția unificării cotelor de impozitare. Fiecare țară trebuie să aibă o economie de piață funcțională, iar, pe de altă parte, să facă față presiunilor concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii Euroepene.
Armonizarea cotelor de impunere a profiturilor companiilor europene e un subiect îndelung discutat la nivelul miniștrilor finanțelor publice din statele membre. Guverne care cresc competitivitatea si atractivitatea economiilor naționale prin politici fiscale, de tipul cotei unice de impozitare, cum este cazul unora dintre noile state membre, sunt în confruntare la scena deschisă cu guverne care mizează pe o rată înaltă a fiscalității, pentru a putea asigura resursele necesare finanțării statului. Factorul emoțional joacă și el un rol important, o serie de state membre considerând că intrarea într-un sistem fiscal armonizat la nivel comunitar reprezintă renunțarea la o componentă importantă a suveranității naționale.
Dincolo însă de toate aceste discuții, exista certitudinea că tergiversarea armonizării politicilor fiscale lasă loc liber pe piața mondială unor economii mult mai dinamice și mai competitive, cum este cea a Statelor Unite ale Americii, Comisia Europeană este în plin proces de reglementare a armonizării bazei de impozitare.
Nu înseamnă că în toate statele membre vor avea aceeași cota de impunere a profiturilor, insă vor fi impuse același tipuri de resurse, se consideră că o armonizare de acest tip nu afectează independența politicilor naționale fiscale.
Putem afirma deasemenea, faptul că una dintre marile provocări la adresa Uniunii o va reprezenta gasirea unei soluții la problemele privind necesitatea compatibilității diferitelor sisteme și relații ale statelor membre, respectând în același timp obligațiile pe care competitivitatea internațională le impune Uniunii Europene.
Putem menționa că armonizarea fiscală este un efect direct al procesului de globalizare. Acest proces implică libera circulție a ideilor, persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor conducând la integrarea economiilor contemporane.
În cazul Uniunii Europene, un pas important în direcția creșterii mobilității capitalurilor persoanelor și mărfurilor, l-a constituit, crearea pieței comune europene. Pentru a se asigura o funcționare bună a acesteia a fost necesară înlăturarea obstacolelor existente, în principal, a celor de ordin fiscal. Inițial, a avut loc armonizarea taxelor vamale extinsă mai apoi și asupra altor categorii de impozite și taxe. Armonizarea fiscală s-a dovedit indispensabilă pentru asigurarea loialității în competiția pe piața comunitară, dat fiind faptul că regimul diferit de impozitare avea un impact direct și puternic asupra nivelului prețurilor și asupra alegerii locației pentru activitățile de producție și distribuție.
Armonizarea fiscală a dobândit o importanță deosebită, odată cu evoluțiile sociale, economice și politice având ca și scop realizarea unei uniuni economice și monetare.
În opinia mea procesul armonizării nu trebuie perceput ca un simplu exercițiu de aliniere a practicilor fiecărui stat la mijloacele comunitare de impunere pentru a se realiza uniformizarea, în fond armonizarea nu înseamnă uniformizare. Chiar acolo unde s-au făcut pași serioși în privința armonizării nu s-au introdus, de exemplu, cote unice obligatorii la nivel comunitar pentru taxa pe valoarea adăugată sau un nivel obligatoriu pentru accizele armonizate, soluția a fost aceea de a respecta anumite benzi cu un nivel minim și maxim pentru cotele standard și pentru cele reduse la taxa pe valoarea adăugată și a unui nivel minim pentru accize.
Principala preocupare a fost îndreptată spre cele mai însemnate impozite indirecte: aceastea fiind taxa pe valoarea adăugată (TVA) și accizele. Acțiunea viza armonizarea sistemelor fiscale naționale între ele pentru a face compatibile prevederile lor, dar și pentru compatibilizarea acestora cu obiectivele Tratatului CE.
În momentul fondării CEE (Comunitatea economică Europeană) de către cei șase, singura Franța renunțase la modelul impozitării în cascadă a cifrei de afaceri brute, celelalte cinci țări comunitare păstrându-și încă impozitul multifazic lipsit de neutralitate și de transparență.
Acest obstacol trebuia și el înlăturat, dar armonizarea taxelor indirecte nu se putea realiza imediat fără a afecta considerabil și în mod cu totul diferit bugetele naționale. Demersul armonizării s-a dovedit dificil și anevoios, acceptându-se din capul locului ideea că armonizarea nu înseamnă uniformizarea taxelor, ci o sumă de compromisuri treptate negociate, menite să asigure și aici atât menținerea suveranității naționale cât și minimizarea distorsiunilor geografice induse de diferențele păstrate în domeniul fiscal.
În vederea înlăturării barierelor fiscale din calea schimburilor comerciale intracomunitare s-au practicat la început compensațiile forfetare, care aveau drept scop eliminarea taxelor de export și perceperea taxelor complementare la import. Procedura n-a dat satisfacție fiindcă, cu toată reducerea taxelor vamale, scăderea de prețuri așteptată nu a avut loc în condițiile în care țările membre au mărit impozitele interne, ca rezultat, barierele vamale erau înlocuite cu cele fiscale.
Nevoia lichidării suspiciunilor reciproce dintre statele membre privind discriminările legate de importul de mărfuri și conferire de subvenții deghizate la export a constituit mobilul generalizării TVA (taxei pe valoarea adăugată) în CEE (Comunitatea economică Europeană) și ținta armonizărilor fiscale ce i-au urmat.
Introducerea și generalizarea txei pe valoarea adăugată, în toate țările comunității se dovedea a fi unica soluție pentru respectarea principiului neutralității fiscale totale, atât pe plan intern cât și la nivel comunitar.
Neutralitatea internă reclamă ca suma taxei adăugate la prețul de vânzare al produselor să fie aceeași, indiferent de lungimea parcursului mărfii în stadiile de prelucrare succesivă și de difuzare pentru a nu fi calificate anumite circuite în raport cu modul de integrare a participanților la producerea și comercializarea mărfii.
Neutralitatea externă bănuiește, la rândul ei, ca aceeași sumă a taxei să fie adăugată produselor similare fabricate pe teritoriul național ca și celor importate. Această obligare se dovedea extrem de importantă, fiindcă corectitudinea fiscală a concurenței între parteneri este absolut necesară pentru supraviețuirea Uniunii Europene. În deosebi, pentru a asigura neutralitatea externă era suficient detaxarea exporturilor și taxarea produselor importate la fel ca și produsele autohtone similare.
Pentru a simplifica și moderniza fiscalitatea indirectă la nivel comunitar, a început cu stabilirea și generalizarea taxei pe valoarea adăugată în perioada 1967-1973 în țările Comunității Economice Europene. După cum cunoaștem o altă categorie de impozite indirecte ale statelor membre Uniunii Europene sunt accezele, acestea fiind aplicate la: băuturile alcoolice, tutunul prelucrat și combustibilul. Categoria dată a impozitelor indirecte se aplică asupra acestor clase tipice cu scopul de a mărgini și controla consumul acestora, având în vedere consecințele, atât sanitare, cât și ecologice, fiind considerate negative pentru societate.
În compartimentul accizelor există diferențieri importante la nivelul statelor membre, ceea ce determină obstacole serioase în practicarea comerțului peste granițe, afectând puternic buna funcționare a pieței unice a Uniunii Europene.
Un sistem comun de accize a fost introdus la 1 ianuarie 1993 cand s-a înființat piața unică. Statele membre pot să continue să perceapă nearmonizat alte impozite, precum: impozitele pentru protecția mediului, taxele pentru drumuri, taxele de înmatriculare a mijloacelor de transport, etc, fiindcă acestea, s-a apreciat de către Comisie, că nu alcătuiesc impozite returnabile sau o barieră pentru piață.
În Comunitatea Europeană se folosește noțiunea de “accize armonizate”. O definiție simplistă a acestei noțiuni este următoarea: “Accizele armonizate sunt taxele speciale de consum care se datorează bugetului de stat, pentru unele produse provenite din producția internă sau import”.)
Alegerea folosirii accizelor este în parte dictată de considerente de sănătatea publică, mediu și reducerea consumului energetic. Cota accizelor variază de la un stat la altul și reprezintă o sursă importantă de venituri în Uniunea Europeană.
Evenimentul impozabil este de obicei producerea sau importul de bunuri în Comunitate. Oricum, plata este în general suspendată până când bunurile sunt scoase pe piață, de obicei într-un stadiu final al lanțului. Această regulă garantează că acciza este întotdeauna plătită într-unul din statele membre, acolo unde bunurile sunt consumate. Nici o acciză nu este scadentă la plată atât timp cât produsele se află în depozite autorizate.
Direcția orizontală a Uniunii Europene presupune o responsabilitate comună a statelor membre pentru administrarea accizelor. Totodată, faptul că produse purtătoare de accize circulă cu plata accizelor suspendată, reprezintă un risc pentru fraude fiscale. Pentru diminuarea acestui risc, în fiecare stat membru există un birou de legătură pentru accize care administrează sistemul de verificare a mișcării produselor purtătoare de accize și schimbul de informații între statele membre. Controlul se bazează pe selectarea principalilor plătitori și pe analiza de risc. Se apreciază că o zecime din plătitorii de accize achită circa 90% din totalul accizelor.
Cu alte cuvinte, acciza nu se plătește de obicei pentru bunurile fabricate decât după înmagazinare sau în stadii mai avansate. Bunurile importate din afara Uniunii Europene pot circula în interiorul Uniunii Europene fără taxă până când sunt oficial eliberate pentru circulație.
Procedurile armonizate bazate pe existența regulilor naționale au rolul de a asigura ca stocul de produse până a ajunge la consumator este impozitat. Toate acestea implică:
un sistem coordonat de impozitare pentru produsele depozitate în antrepozit și transportate, asupra cărora impozitul a fost suspendat;
deținători autorizați de antrepozite, care sunt responsabili cu plata impozitului și trebuie să ofere o garanție financiară;
înregistrările depozitelor ținute de antrepozite;
un document administrativ, alcătuit de expeditor care însoțesc bunurile.
Reguli mai flexibile se aplică cumpărătorilor ocazionali. Persoanele fizice care pleacă în alt stat membru pot cumpăra un număr nelimitat de produse pentru propria folosință, fără a plăti accize. Dacă cumpără produse în scopuri comerciale (sau prin plăți prin poștă), acciza trebuie plătită în țara de destinație.
Propunerile Comisiei au fost adeseori abandonate. În locul armonizării totale propuse de lordul Cockfield, Consiliul de Miniștri a stabilit în iunie 1991 că problema aplicării unor accize minime, în majoritatea cazurilor mult inferioare celor existente în acel moment în majoritatea statelor membre, trebuie analizată după 1 ianuarie 1993. S-a dovedit imposibilă realizarea unui acord între statele nordice, care aplicau accize mari la alcool și tutun și statele mediteraneene care fiind mari producătoare de vin și tutun aplicau accize scăzute.
În ciuda a numeroase propuneri venite din partea Comisiei, singurele reglementări comunitare adoptate înainte de iulie 1999 vizau structura accizelor la țigări.
Comisia și-a stabilit ca obiectiv armonizarea totală a accizelor, argumentând că, de vreme ce taxa pe valore adăugtă era aplicată în completarea accizelor, s-ar lărgi și mai mult limitele efective ale intervalelor de TVA dacă s-ar admite un grad similar de flexibilitate. Comisia a specificat din această cauză o valoare exactă a accizelor pentru toate produsele avute în vedere.
Anumite păreri susțin că măsurile pentru armonizarea accizelor trebuie intensificate. Chiar dacă țările europene au fost incomodate în a coopera în acest domeniu, deoarece acesta presupune reducerea și chiar eliminarea, în unele cazuri, a acestor impozite, ceea ce determină automat mari pierderi fiscale, în continurae trebuiesc căutate soluții pentru lichidarea barierelor fiscale create prin accize și în paralel, căutarea de noi surse de venituri.
Armonizarea accizelor vizează baza de impozitare, cotele de accize, mișcarea produselor purtătoare de accize între statele membre. Armonizarea fiscală este un fapt împlinit pentru baza de impunere și mișcarea produselor purtătoare de accize în cadrul Uniunii Europene. Nu există încă un acord al statelor membre cu privire la aplicarea de cote unice de accize pentru același produs la nivelul întregii Uniuni Europene (așa cum a propus Comisia Europeană în 1987, în perspectiva trecerii la piața unică). (Petre Brezeanu et all, 2005:231).
Ceea ce ține de armonizarea accizelor la produsele din tutun Uniunea Europenaă a definit unitar categoriile de produse din tutun purtătoare de accize, care fac obiectul armonizării: țigarete, țigări, tutun pentru răsucit țigarete, alte tutunuri pentru fumat.
Dat fiind faptul armonizării cotelor de accize la țigarete (produsele din tutun) au avut la bază două obiective:
introducerea a două tipuri de cote, una proporțională, sub forma unui procent ce se aplică la prețul de vânzare cu amănuntul (ad valorem), și una specifică, care este stabilită ca sumă fixă pe unitatea de produs. Mărimea cotei specifice se fixează având ca referință țigările cu cel mai mare consum pe piață. Cele două cote trebuie să fie aceleași pentru toate țigaretele. De asemenea, Uniunea Europeană dorește ca, în faza finală a armonizării, raportul dintre elementul specific și elementul proporțional (inclusiv TVA(taxa pe valoarea adăugată) care se așează peste accize) să fie același în toate statele membre;
aplicarea unor cote unice la nivelul Uniunii Europene.
Până în prezent, nici unu obiectiv dintre cele propuse nu a fost atinse în întregime. Astfel, în toate statele membre funcționează cele două cote de accize, dar obligatorii sunt numai nivelurile relative minime ale accizelor. La țigarete, care au cea mai mare pondere în produsele din tutun, accizele trebuie să reprezinte cel puțin 57% din prețul cu amănuntul care include toate impozitele, inclusiv TVA. De asemenea, acciza specifică nu poate fi mai mică de 5% și mai mare de 55% din totalul impozitelor cuprinse în preț (accize și TVA).
În Anexa ”Situație compararivă privind accizele în unele țări membre ale UE” se regăsește un tabel referitor la valorile accizelor la țigarete.
În cazul celorlalte produse din tutun, se poate opta fie pentru acciza specifică, fie pentru acciza ad-valorem, fie pentru o combinație a celor două. De aceeași limită minimă este exprimată ca o cotă procentuală sau ca o mărime fixă pe unitatea de produs. De exemplu, la tutun pentru răsucit țigarete limita minimă este de 30% din prețul cu amănuntul sau 25 euro pe kilogram.
În aceste condiții, nu este deloc întâmplător faptul că, între statele membre, există diferențe semnificative, în mărime relativă și absolută, ale accizelor la produsele din tutun care distruge funcționarea pieței unice.
De exemplu, la țigarete, în mărime absolută variază de la 50 euro (România) la 130,62 euro (Suedia) la 1000 de țigarete din categoria celor mai cerute de către consumatori, ceea ce înseamnă o diferența de aproape 300%. Diferențele mari în marimi absolute provin din raporturile diferite între acciza specifică și acciza ad-valorem.
Unele state membre (Italia, Spania) preferă să aibă accize specifice mai mici în raport cu prețul cu amănuntul și accize ad-valorem mai mari. Este de subliniat că accizele specifice avantajează producătorii de țigarete mai scumpe și le permite să reducă diferențele între prețurile cu amănuntul ale țigaretelor, deoarece această acciză este o sumă fixă la 1000 de țigarete, indiferent de prețul acestora, iar prețul de referință la care se fixează suma este al țigărilor cu cea mai mare desfacere (deci nu cele mai scumpe). Accizele ad-valorem, combinate și cu taxa pe valoarea adăugată, care este tot o cota procentuală, conduc la creșterea diferențelor între prețurile cu amănuntul ale țigaretelor, întrucât aceste accize multiplică diferențele între prețurile țigaretelor de la poarta fabricilor pentru o mai mare convergență a accizelor la produsele din tutun, Comisia Europeană a propus ca, la țigarete, în afară de regula celor 57%, să fie obligatorie și o limită minimă pentru acciza specifică, silită ca o sumă fixă în euro la 1000 de țigarete, corespunzător 64 de euro. În acest fel, se garanta un nivel minim al accizelor la țigarete în tot spațiul UE. Statele membre care au acum un nivel mai mic al accizelor vor trebui să îl crească. Totodată, statele care au deja un nivel mare al accizelor, dar nu pot respecta regula celor 57%, cum este cazul Suediei, nu vor mai avea obligația respectării acestei reguli, dacă acciza specifică este de cel puțin 100 euro la 1000 țigarete.
Ceea ce ține de armonizarea accizelor la băuturile alcoolice le putem viza definirea unitară a produselor purtătoare de accize care sunt grupate astfel: vin, băuturi spirtoase, produse intermediare.
De asemenea, armonizarea a urmărit introducerea unor cote unice de acciză. Comisia Europeană a făcut o propunere în acest sens, în perspectiva trecerii la piața unică, dar statele membre nu au ajuns la un consens. Ca atare, Uniunea Europeană a stabilit obligația practicării unor cote minime, în sume fixe pe unitatea de produs.
La nivelul minim al accizelor aprobat prin directiva comunitară au fost aprobate anumite derogări sub formă de reduceri de cote și de exonerări. Astfel, statele membre pot să aplice cote ale accizelor reduse la bere, diferențiate în funcție de producția anuală a fabricilor de bere. Cotele reduse nu pot coborî sub nivelul minim cu mai mult de 50% față de nivelul național normal al accizelor și de ele beneficiază micii producători care nu produc mai mult de 200.000 hectolitri de bere pe an.
Statele membre ale Uniunii Europene pot să aplice cote reduse ale accizelor și la vinurile liniștite și spumoase care au o concentrație alcoolică ce nu depășește 8,5% în volum. Cote reduse pot fi aplicate și la băuturile fermentate, altele decât vinul sau berea, și la produsele intermediare.
La alcoolul etilic produs de micile distilerii, cotele reduse pot să coboare sub cota minimă comunitară, dar nu mai mult de 50%. Întreprinderile care produc mai mult de 10 hl alcool pur pe an, nu beneficiază de această prevedere. Derogări speciale sunt prevăzute pentru Spania. Cotele de accize stabilite efectiv de către statele membre sunt diferențiate.
Comisia Europeană consideră că obiectivul de convergență a cotelor de acciză la băuturile alcoolice trebuie atins pe termen lung.
În ceea ce privește armonizarea accizelor la produsele petroliere în statele membre, politicile fiscale la produsele petroliere au țintit, pe lângă alimentarea bugetelor cu venituri relativ constante și importante, și alte obiective economice și sociale, ca de exemplu:
protejarea mediului, de exemplu accizele sunt mai mari la produsele petroliere cu plumb, decât la cele fără plumb (se promovează principiul “poluatorul plătește”);
susținerea agriculturii, accizele sunt mai mici la combustibilii pentru mașini, dacă aceștia sunt fabricați din produse agricole (bio-carburanți);
realizarea unei proporții optime între diferitele surse de energie (cărbune, petrol, energie nucleară);
luarea în considerare a competiției între diferitele mijloace de transport. De exemplu, la unele produse petroliere, accizele sunt diferite în funcție de destinație: combustibil pentru motoare, industrie și comerț, încălzire;
deplasarea treptată a poverii fiscale de la forța de muncă la alte surse de venit, între care energia.
Putem menționa că armonizarea accizelor la produsele petroliere urmărește definirea unitară a produselor purtătoare de accize, grupate astfel: benzina fără plumb, benzina cu plumb, gaze petroliere (de sondă), pacura, gaz lichefiat, methana, kerosen.
Statele membre au obligația să folosească accize specifice, stabilite în sumă fixă pe 1000 de litri sau de kilograme. La fel ca și în cazul accizelor pe produse din tutun și băuturi alcoolice, statele membre nu au ajuns la un interes comun pentru adoptarea de cote unice de acciză la produsele petroliere.
Comisia Europeană a făcut propuneri pentru introducerea unui impozit armonizat, în vederea stimulării reducerii emisiei de dioxid de carbon (CO2) și raționalizării folosirii resurselor de energie. Deși această propunere era în corelare și cu reducerea impozitelor pe forța de muncă, totuși nu a întrunit consensul în Consiliul Miniștrilor. De asemenea, acest consens nu a fost realizat nici pentru o nouă propunere de a mări limitele minime ale accizelor la produsele petroliere, precum și pentru a extinde sistemul UE de accize la gazele naturale, cărbune și la energia electrică (produse cărora în prezent, nu li se aplică nicio reglementare UE).
De exonerare beneficiază:
produsele eneregtice si electricitatea utilizate pentru producția de electricitate;
produsele energetice furnizate pentru a fi utilizate sub formă de combustibil pentru navigația aeriană, alta decat navigația aeriană reprezentând turism;
produsele energetice utilizate sub formă de carburant pentru navigarea în apele comunitare.
3.2. Cerințe privind procesul de armonizare a impunerii indirecte în Republica Moldova
Impozitarea este una din cele mai vechi și tradiționale fncții ale guvernului. Primele impozite cunscute au fost aplicate în Egipt în jurul anului 3000 î Cr[]. Impozitarea implică impunerea de către autoritățile de stat sau subnaționale( de exemplu regionale sau locale) a unei taxe financiare persoanelor fizice sau celor juridice. Derivând de la latinescul taxare (a estima), impozitarea se îm parte în impunerea directă și impunerea indiretă.
Impozitarea directă se achită direct guvernului de către persoanle fizice și persoanele juridice, plătitori de impozite. Impunerea indirectă implicăimpozitele colectate de intermediari care, mai târziu, plătesc impozite guvernului. Impozitul indirect poate mări prețul mărfurilor și serviciilor , încât consumatorii de fapt sunt cei care plătesc impozitul dat, plătind mai mult la produsele procrate.
Scopurile de bază a impozitării sunt: sporirea veniturilor pentru activitățile și programele publice; redistribuirea veniturilor și avuției din sectoarele mai bogate ale societății sectorelor mai sărace și stabilirea unor prețuri noi pentru anumite mărfuri și servicii de pe piață pentru anumite interese ale statului.
În timp ce impozitarea este prerogativa suveranității fiecărui stat, ca funcție de bază, sistemul de impunere poate provoca o serie de deformări legate de regimurile vamale și accize, discriminări atât între contribuabili străini, cât și cei naționali, deformări care apar din discriminarea între diferite întreprinderi sau sectoare de afaceri și răspunderea pentr dubla impunere.
În contextul eforturilor Republicii Moldova îndreptate spre o mai mare integrare în spațiul European, armonizarea legislației și sistemelor fiscale au o importanță specială. Procesul de armonizare are loc în două etape- eliminarea tuturor tipurilor de bariere fiscalepentru schimbul de mărfuri, încasări și investiții, și, evident, alinierea normelor și procedurilor fiscale naționale la normele și procedurile comune care sunt adoptate în Uniunea Europenă[].
La baza acestor două etape se află dezvoltarea treptată a unei administrații fiscale moderne și obiectiv echitabil.
Această logică reprezintă fundamentul pentru angajamentele Republicii Moldova vis-a-vis de Uniunea Europeană în domeniul impunerii.
Strategia Națională de Dezvoltare pentru 2014-2020 [18] a Republicii Moldova din decembrie 2014 până în prezent constituie documentul intern principal de planificare strategică pe termen mediu, care precizează obiectivele de dezvoltare ale Republicii Moldova până în anul 2020 și stabilește măsurile și acțiunile prioritare pentru atingerea acestor obiective.Obiectivele de bază ale acestei strategii este crearea condițiilor pentru îmbunătățirea calitîșii vieței populației prin concolidarea fundametului pentru o creștere economică riguroasă și durabilă.
În articolul zece al Acordului de Parteneriat și Cooperare Uniunea Europeană – Republica Moldova stipulează că părțile trebuie să acorde reciproc tratamentul Națiunii celei mai favorizate în toate domeniile cu privire, printre altele, la impozite și alte impuneri interne de orice natură, care sunt aplicate direct sau indirect asupra mărfurilor importate. Această prevedere este elaborată în continuare de Articolul 14 al acordului care prevede că:
Produsele din teritoriul uneia dintre Părți importate pe teritoriul celeilalte Părți nu vor fi supuse, direct sau indirect, impozitele interne sau altor impuneri interne de orice natură, mai mare decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Mai mult decât atât, acestor produse trebuie să li se acorde tratamentul nu mai puțin favorabil decât cel acordat produselor similare se provenieință națională, în ceea ce privește toate legile, reglementările și cerințele privind vânzarea lor internă, oferta de vânzare, achiziționare, transportare, distribuire sau folosire. Prevederea acestui alineat nu trebuie să impiedice aplicarea taxelor diferențiate interne pentru transportare, care sunt bazate inclusiv pe exploatarea economică a mijloacelor de transport și nu pe „nationalitatea” produsului.
Folosirea termenului „direct sau indirect” în această dispoziție reflectă necesitatea de a evita utilizarea de „lacune”, pentru a submina regula generală care interzice impozitarea neloială a mărfurilor importate. Unul dintre mijloacele clasice de a face acest lucru este perceperea unei taxe pe mărfurile importate, susținând că aceasta nu este un impozit, ci o plată pentru serviciile vamale utilizate. Alte mijloace clasice de discriminare față de mărfurile importate sunt de a stabili cerințe tehnice diferite pentru mărfurile naționale și produsele importate sau prescrierea că importul de mărfuri în cauză poate fi realizat numai în localități vamale, care nu au capacitatea de a face față sarcinilor.
Articolul 50 al Acordului de Parteneriat și Cooperare se ocupă, în general, cu angajamentul de a se asigura că legislația Republicii Moldova va fi treptat compatibilă cu cea a UE. Aici a fost deja remarcat că aceasta se referă și la normele privind ajutoarele de stat de relevanță potențială pentru impozitarea directă, împreună cu impozitarea societăților comerciale. În plus, Articolul 50 cuprinde impozitele indirecte, în cadrul domeniului său de aplicare. În consecință, apropierea legislației UE și a politicilor cu privire la TVA și accize este, în special, necesară în Republica Moldova.
Capitolul 36 al Planului de Acțiuni privind Politica Europeană de Vecinătate( PA PEV) (care se ocupă cu dezvoltarea și punerea în aplicare a sistemului fiscal al Republicii Moldova, precum și instituțiilor sale, bazat pe standarde internaționale și europene) solicită ca Moldova să asigure compatibilitatea deplină a legislației fiscale naționale cu normele Organizației Mondiale a Comerțului, inclusiv cu dispozițiile pentru determinarea locului de prestare a serviciilor, pentru evitarea dublei impuneri, pentru TVA și accize în totalitate nediscriminatorii, precum și de restituire a TVA-ului contribuabililor nerezidenți.
Așa cum Acordul de Parteniareat și Cooperare, în general, se aplică în condiții mai stricte față de comerțul cu mărfuri în raport cu comerțul cu servicii, acest lucru este, de asemenea, reflectat în tratamentul impozitelor indirecte. În ceea ce privește comerțul internațional cu mărfuri, în conformitate cu filozofia Organizației Mondiale a Comerțului, o Parte își poate proteja piață doar prin impunerea de taxe vamale. Nu sunt permise cote, măsuri administrative sau impozite indirecte, care ar crea sau echivalează cu discriminarea între mărfurile interne și externe. În ceea ce privește comerțul internațional cu servicii, Părțile nu s-au angajat să liberalizeze imediat, sau să-și acorde reciproc statutul Națiunii celei mai favorizate sau statut de tratament național. Acordul de Parteneriat și Colaborare doar obligă UE și Moldova să lucreze și să facă progrese către un sector de servicii orientat spre piață. În consecință, atât Moldova cât și UE sunt libere să aplice taxe pe serviciile provenite din cealaltă Parte, fără a urma Națiunea Cea mai Favorizată și norme 40 Tratamentul Național. În linii generale, membrii Organizației Mondiale a Comerțului acceptă principiile de acces pe piață și tratamentul național, plus Națiunea cea mai favozizată și transparența. Oricum, aceste principii sunt atenuate de faptul că „implementarea lor graduală” este încorporată în acordul GATS(Acord general cu privire la comerțul cu servicii). Acest lucru înseamnă, în practică, că fiecare țară membră are numai obligația de a aplica Tratamentul Național în domeniul impozitării indirecte, în domeniul în care s-a angajat. Aceste angajamente pot fi găsite în listele corespunzătoare ale diferitor țări.
Acordul de Parteneriat și Cooperare interzice impozitarea „neloială” a „produselor similare”, dar nu este sigur cât de mult impozitarea neloială a substituiților – interzise în conformitate cu regulile Organizației Mondiale a Comerțului –, de asemenea, se aplică. De fapt, nu este întotdeauna clar cât de departe legislația Organizației Mondiale a Comerțului și interpretarea trebuie să fie urmate atunci când se analizează un articol al Acordului de Parteneriat și Cooperare. Articolul 14 nu se referă în mod explicit la un articol din GATT(Acord general cu privire la tarife și comerț). În consecință, Articolul 86 al Acordului de Parteneriat și Cooperare
(prevede soluționarea oricărei probleme în cadrul APC(Acordului de Parteneriat și Cooperare), cu referire la un articol explicit al GATT) nu se aplică, în principiu. Cu toate acestea, APC tinde spre următoarele interpretări ale OMC, iar din momentul în care Moldova a devenit membru al OMC, interpretarea sa trebuie urmată în ceea ce privește impozitarea indirectă de mărfuri.
Aplicarea dispozițiilor APC(Acordului de Parteneriat și Cooperare) cu privire la impozitarea indirectă (de exemplu, în ceea ce privește accizele) este legată de conceptul de „produse similare”. În practica comerțului internațional, acest lucru poate fi problematic, în cazul în care guvernele și grupurile de „lobby” devin creative în vederea protecției mărfurilor proprii împotriva concurenței străine.
Astfel, țările uneori încearcă să argumenteze că un anumit produs importat nu este același ca și produsul național, creând astfel un drept oarecum artificial pentru a impune taxe mai mari, de multe ori accize. De facto, considerente similare par să apară în ceea ce privește „produsele substituite”, în cazul în care eludarea similară poate apărea: de exemplu, când s-a luat decizia că vinurile spumante ale Republicii Moldova nu erau aceleași ca și vinurile spumante importate. Interpretarea Organizației Mondiale a Comerțului, elaborată în mai multe cazuri de soluționare a
litigiilor, se bazează pe Articolul III al GATT 94 și nota suplimentară la punctul 2 din articolul
respectiv. Interpretarea de bază este că concurența trebuie menținută și este piatra de temelie pentru interpretare. În consecință, în cazul în care „corectitudinea” impozitelor indirecte pe „înlocuitori/substituenți” urmează a fi judecată, atunci ar trebui să se ia în considerație efectele acestor taxe asupra concurenței. În cazul în care concurența este stingherită, atunci aceste taxe nu ar trebui să fie permise.
În concluzie putem menționa că armonizărea politicii fiscale din Moldova, este important de subliniat că aceasta este un proces complex și pe termen mediu, care implică armonizarea politicilor, armonizarea/transpunerea corectă a legilor relevante, în cazul în care actualizarea acestora este potrivită, crearea și oferirea resurselor (prin intermediul organizațiilor noi sau prin alte metode) a structurilor instituționale necesare și urmărirea implementării și executării credibile și verificabile din punctul de vedere al obiectivelor. Astfel, elaborarea simplă a legilor în stilul UE pentru Moldova („transpunerea” sau „armonizarea” legilor) este un concept mult mai îngust care nu realizează beneficiile dorite pentru Republica Moldova sau implementarea angajamentelor referitoare la armonizarea legislației într-un domeniu particular.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitatile Aplicarii Impozitelor Indirecte In Uniunea Europeana Si Republica Moldova (ID: 128892)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.