Particularitati ALE Drepturilor Omului In Fortele Armate
PARTICULARITĂȚI ALE DREPTURILOR OMULUI ÎN FORȚELE ARMATE
CUPRINS
ARGUMENT
INTRODUCERE
CAPITOLUL I.
CADRUL NORMATIV INTERNAȚIONAL AL DREPTURILOR OMULUI
Subcapitolul 1.1.Chestiuni introductive
Subcapitolul 1.2. Clasificarea drepturilor omului
Subcapitolul 1.3. Protecția drepturilor omului la nivelul ONU
Mecanisme create în baza Cartei ONU
Comisia drepturilor omului și Subcomisia pentru prevenirea
discriminării și protecția minorităților
1.3.12. Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului
1.3.2. Analiza principalelor tratate privind drepturile
omului și mecanismele de control al respectării prevederilor acestora
1.3.21. Semnificația și conținutul Pactului internațional
privind drepturile civile și politice
1.3.22. Semnificația și conținutul Pactului internațional privind drepturile
economice, sociale și culturale
1.3.23. Semnificația dispozițiilor Convenției pentru eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială
1.3.24. Relevanța principalelor dispoziții ale Convenției pentru eliminarea tuturor
formelor de discriminare împotriva femeilor
1.3.25. Caracterul cuprinzător și semnificația umană a Convenției împotriva
torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inmumane sau degradante
Rolul instituțiilor specializate ale ONU în promovarea drepturilor
omului
CAPITOLUL II.
ETICA ȘI DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ A MILITARILOR
CAPITOLUL III.
TORTURA, PEDEPSELE, TRATAMENTELE INUMANE ȘI DEGRADANTE
ÎN MEDIUL MILITAR
Subcapitolul 3.1. Dreptul militarilor de a nu fi supuși torturii și pedepselor
sau tratamentelor crude, inumane degradante
CAPITOLUL IV.
RESTRÂNGEREA, ÎN SCOPUL APĂRĂRII SECURITĂȚII NAȚIONALE,
A EXERCIȚIULUI UNOR DREPTURI SAU LIBERTĂȚI FUNDAMENTALE
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Am ales tema acestei lucrări deoarece problema respectării drepturilor omului în cadrul armatei este una dintre cele mai puțin studiate.
Lucrarea este structurată în patru capitole.
În primul capitol „Cadrul normativ internațional al drepturilor omului” se face o analiză a conceptului dreptului omului, a apariției primelor documente privind apărarea drepturilor omului, importanta actelor internaționale și celor naționale, și descrierea organizațiilor internaționale de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
În al doilea capitol „Etica și deontologia profesională a militarilor” se analizează anumite norme morale ce cuprind îndatoririle și principiile de natură morală care dau identitatea profesiei de militar a căror semnificație deosebită trebuie apărată, caracteristicile serviciului public al apararii și importanța, necesitatea și atribuțiile armatei și militarilor într-o societate democratică.
În al treilea capitol “Tortura, pedepsele, tratamentele inumane și degradante în mediul militar” se analizează dreptul militarilor de a nu fi supuși torturii și pedepselor sau tratamentelor crude, inumane degradante.
În al patrulea capitol „Restrângerea, în scopul apărării securității naționale, a exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale” se analizează drepturile care pot fi restrânse în cazul unei situații excepționale, dar și drepturile fundamentale de la care nu se poate deroga care sunt: dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii sau unor tratamente degradante, inumane sau crude, dreptul de a nu fi supus sclaviei și dreptul de a beneficia de neretroactivitatea legii.
Obiectivul acestei lucrari îl reprezintă înțelegerea faptului că scopul nobil al apărării naționale se realizează, printre altele, și prin respectarea drepturilor omului care face parte din sistemul național de apărare.
Introducere
Drepturile fundamentale cetățenești reprezintă acele drepturi ale cetățenilor care sunt esențiale pentru existența fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului. Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.
Problema respectării drepturilor omului în cadrul armatei este una dintre cele mai puțin studiate. Acest fapt se datorează unei situații speciale: drepturile pot fi restrînse pentru apărarea siguranței naționale, conform art. 53 din Constituția României, care prevede:
(1) Exercitiul unor drepturi sau al unor libertăti poate fi restrans numai prin lege si numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securitătii nationale, a ordinii, a sănătătii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertătilor cetătenilor; desfăsurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamităti naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrangerea poate fi dispusă numai dacă este necesară intr-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proportională cu situatia care a determinat-o, să fie aplicată in mod nediscriminatoriu si fără a aduce atingere existentei dreptului sau a libertătii.
În schimb, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare CADO) nu formulează restrîngerea drepturilor în mod general, ci prevede individual, pentru fiecare drept în parte dacă poate sau nu fi restrîns.
Cele două criterii pe baza cărora un drept poate fi restrîns pentru apărarea siguranței naționale sînt: restricția să fie prevăzută de lege și să fie necesară într-o societate democratică.
Printre îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituția României figurează și cele legate de serviciul militar:
Art. 54. Fidelitatea față de țară
(1) Fidelitatea fată de tară este sacră.
(2) Cetătenii cărora le sunt incredintate functii publice, precum si militarii, răspund de indeplinirea cu credintă a obligatiilor ce le revin si, in acest scop, vor depune jurămantul cerut de lege.
Art. 55. Apărarea țării
(1) Cetătenii au dreptul si obligatia să apere .
(2) Conditiile privind indeplinirea indatoririlor militare se stabilesc prin lege organică.
(3) Cetătenii pot fi incorporati de la varsta de 20 de ani si pană la varsta de 35 de ani, cu exceptia voluntarilor, in conditiile legii organice.
Codul penal pedepsește sustragerea de la serviciul militar:
Art. 432 – Fapta persoanei care, în timp de război sau pe durata stării de asediu, își provoacă vătămări integrității corporale sau sănătății, simulează o boală sau o infirmitate, folosește înscrisuri false sau orice alte mijloace, în scopul de a se sustrage de la serviciul militar, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Reglementarea este similară cu cea din art. 348 al Codului penal anterior, de unde a fost preluată cu unele modificări.
În stabilirea normelor de incriminare a faptelor contra capacității de apărare s-a ținut cont de prevederile art. 55 și art.73 alin. (3) lit. f) din Constituția României, republicată, de cele ale Legii nr. 395/2005 privind suspendarea pet imp de pace a serviciului militar obligatoriu și trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat, cât și de propunerile Ministerului Apărării Naționale. Sustragerea de la recrutare în timp de pace nu a fost reținută în Codul penal având în vedere noile reglementări în materia serviciului militar.
Față de reglementarea din Codul penal anterior (art. 348 teza finală) limitele de pedeapsă pentru această infracțiune au fost micșorate.
CAPITOLUL I
CADRUL NORMATIV INTERNAȚIONAL
Al DREPTURILOR OMULUI
Subcapitolul 1.1. Chestiuni introductive
Subcapitolul 1.2. Clasificarea drepturilor omului
Subcapitolul 1.3. Protecția drepturilor omului la nivelul ONU
1.3.1. Mecanisme create în baza Cartei ONU
Comisia drepturilor omului și Subcomisia pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților
1.3.12. Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului
1.3.2. Analiza principalelor tratate privind drepturile omului și mecanismele de control al respectării prevederilor acestora
1.3.21. Semnificația și conținutul Pactului internațional privind drepturile civile și politice
1.3.22. Semnificația și conținutul Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale
1.3.23. Semnificația dispozițiilor Convenției pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
1.3.24. Relevanța principalelor dispoziții ale Convenției pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor
1.3.25. Caracterul cuprinzător și semnificația umană a Convenției împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inmumane sau degradante
1.3.3. Rolul instituțiilor specializate ale ONU în promovarea drepturilor omului
Subcapitolul 1.1. Chestiuni introductive
„Considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente prin ele însele: că toți oamenii au fost creați egali, că ei sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se află Viața; Libertatea și urmărirea Fericirii”.
Ideea esențială care stă la baza Declarației (n.n. este vorba despre Declarația de Independență a SUA) – că toți ne naștem liberi în această lume; că fiecare dintre noi are încă de la naștere un număr de drepturi care nu îi pot fi luate de nicio persoană sau de niciun stat fără un motiv întemeiat; că prin propriile noastre eforturi , putem și trebuie să neconstruim viața așa cum vrem – este una pe care o înțelege fiecare om. Ea ne ghidează, ea ne arată calea în fiecare zi.
Într-adevăr, valoarea libertății individuale este atât de profund înrădăcinată în noi încât tindem să o considerăm firească. Este ușor să uităm că, atunci când a apărut această Declarație, această idee era complet radicală prin implicațiile ei. Este o idee pe care o parte a lumii încă o respinge – și pentru care și mai mare parte a omenirii găsește puține dovezi în viața de zi cu zi.
Fără a intra acum într-un excurs asupra evoluției istorice, vom face trimitere la preocupările statelor pentru protecția internațională a drepturilor omului în a doua jumătate a secolului XX, perioada ce a urmat înființării Organizației Națiunilor Unite (ONU) care, propunându-și ca unul dintre scopuri să fie realizarea cooperării internaționale în promovarea și încurajarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale drepturilor omului, a impulsionat crearea unor mecanisme de protecție la nivel mondial și regional.
Rod al acumulărilor, protecția internațională a drepturilor omului își are rădăcinile istorice în încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităților religioase, care s-au manifestat încă din secolul al XIII-lea , precum și într-o serie de tratate privind interzicerea sclaviei și a comerțului cu sclavi, adoptate în secolul al XIX – lea.
De asemenea, unele doctrine și instituții ale dreptului internațional care au precedat înființarea ONU, cum ar fi răspunderea statelor pentru prejudiciile cauzate străinilor, dreptul umanitar, protecția minorităților în sistemul Societății Națiunilor sau standardele promovate de Organizația Intenațională a muncii, au anticipat crearea cadrului normativ internațional al drepturilor omului.
Aceste au fost însă reglementări parțiale, limitate, ca urmare, între altele, a caracterului interstatal al dreptului internațional, a faptului că statele erau singurele subiecte ale dreptului internațional și în irtutea suveranității lor, regimul la care statul își supunea proprii cetățeni era considerat o problemă de drept intern, nefiind reglementată la nivel internațional. În ceea ce privește pe străinii aflați pe teritoriul statului, dreptul internațional tradițional a consacrat obligația acein implicațiile ei. Este o idee pe care o parte a lumii încă o respinge – și pentru care și mai mare parte a omenirii găsește puține dovezi în viața de zi cu zi.
Fără a intra acum într-un excurs asupra evoluției istorice, vom face trimitere la preocupările statelor pentru protecția internațională a drepturilor omului în a doua jumătate a secolului XX, perioada ce a urmat înființării Organizației Națiunilor Unite (ONU) care, propunându-și ca unul dintre scopuri să fie realizarea cooperării internaționale în promovarea și încurajarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale drepturilor omului, a impulsionat crearea unor mecanisme de protecție la nivel mondial și regional.
Rod al acumulărilor, protecția internațională a drepturilor omului își are rădăcinile istorice în încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităților religioase, care s-au manifestat încă din secolul al XIII-lea , precum și într-o serie de tratate privind interzicerea sclaviei și a comerțului cu sclavi, adoptate în secolul al XIX – lea.
De asemenea, unele doctrine și instituții ale dreptului internațional care au precedat înființarea ONU, cum ar fi răspunderea statelor pentru prejudiciile cauzate străinilor, dreptul umanitar, protecția minorităților în sistemul Societății Națiunilor sau standardele promovate de Organizația Intenațională a muncii, au anticipat crearea cadrului normativ internațional al drepturilor omului.
Aceste au fost însă reglementări parțiale, limitate, ca urmare, între altele, a caracterului interstatal al dreptului internațional, a faptului că statele erau singurele subiecte ale dreptului internațional și în irtutea suveranității lor, regimul la care statul își supunea proprii cetățeni era considerat o problemă de drept intern, nefiind reglementată la nivel internațional. În ceea ce privește pe străinii aflați pe teritoriul statului, dreptul internațional tradițional a consacrat obligația acestuia de a-i trata în conformitate cu o serie de standarde minime de civilizație și justiție, însă această obligație era asumată față de statul ai cărei cetățeni erau aceștia, singurul îndreptățit să solicite repararea prejudiciuli în caz de neconformare.
Adoptarea Convenției de la Geneva din 1864, pentru ameliorarea soartei militarilor răniți în forțele armate în campanie, a reprezentat începutul dreptului internațional umanitar și, totodată, prima tentativă de umanizarea acestuia, (n.n. sublinierea noastră V.S. Bădescu) care a fost dezvoltat apoi prin adoptarea unor tratate internaționale, având drept scop garantarea unei protecții minime combatanților și populației civile, în timp de conflict armat.
Un alt aspect important în evoluția drepturilor omului la nivel internațional îl reprezintă protecția minorităților în Europa.
Prin Tratatul de la Berlin din 1878, o serie de state, printre care și România, s-au angajat să acorde libertatea religioasă persoanelor aflate sub jurisdicția lor. În baza tratatelor încheiate la sfârșitul primului război mondial și a Pactului Societății Națiunilor unor state, între care și România, li s-a impus asumarea unor obligații privind protecția minorităților aflate sub jurisdicția lor.
O contribuție importantă în evoluția drepturilor omului la nivel internațional a avut-o înființarea, prin Tratatul de la Versailles, a Organizației Internaționale a Muncii, care avea ca obiective îmbunătățirea condițiilor de muncă ale oamenilor și promovarea libertății de asociere.
Subcapitolul 1.2. Clasificarea drepturilor omului
Drepturile omului sunt clasificate în doctrină, potrivit unui criteriu cronologic, în trei „generații” de drepturi fundamentale.
drepturile civile și politice formează prima generație;
drepturile economice, sociale și culturale, reprezintă a doua generație;
– în vreme ce a treia generație reunește drepturi „noi” cum sunt dreptul la pace, dreptul la dezvoltare sau la un mediu sănătos.
Drepturile civile și politice, care s-au născut în perioada revoluției franceze și respectiv în Războiului de independență a SUA, sunt considerate drepturi individuale ce impun obligații „negative” din partea statului, care trebuie să se abțină de a aduce atingere acestor libertăți ale persoanei.
Drepturile economice, sociale și culturale sunt privite ca obiective ce urmează a fi atinse și care necesită acțiuni ”pozitive” din partea statului, concretizate în programe și politici naționale care implică alocarea unor sume de bani și prestarea unor servicii. În fine, drepturile din a treia generație mai sunt denumite și drepturi colective, întrucât se bazează pe noțiunea de solidaritate internațională într-o lume globalizată.
Această clasificare este însă pur teoretică, în realitate nefiind posibilă trasarea unor linii clare de demarcație, între cele trei generații de drepturi.
Astfel, unele drepturi sunt dificil de încadrat într-una din cele trei categorii.
Este cazul dreptului de proprietate, considerat un drept civil, iar alteori un drept economic.
Nici afirmația potrivit căreia drepturile economice și sociale sunt drepturi pozitive, care „costă bani”, iar cele civile și politice sunt drepturi negative, care nu impun obligații financiare în sarcina statului, nu rezistă unei analize mai aprofundate. Există drepturi civile și politice care, pentru a nu rămâne literă moartă, necesită cheltuieli considerabile.
Astfel, dreptul la un proces corect implică o serie de garanții procedurale costisitoare, exercitarea dreptului la vot mobilizează resurse financiare mari și exemplele ar continua.
Totodată, nu toate drepturile economice și sociale impun cheltuirea unor sume de bani. Unele dintre acestea, cum ar fi dreptul la salariu egal pentru muncă de valoare egală, pot fi garantate prin măsuri legislative adecvate, care să interzică și să sancționeze discriminarea la locul de muncă.
Diferența între drepturile civile și politice, pe de o parte și drepturile economice, sociale și culturale, pe de altă parte, se regăsesc totuși în mecanismele de protecție create la nivel internațional pentru aceste două categorii de drepturi.
Astfel, respectarea drepturilor economice și sociale este monitorizată, de regulă, exclusiv prin raportări periodice ale guvernelor către comitetele înființate în baza diferitelor tratate care le garantează, în timp ce, pentru drepturile civile și politice au fost dezvoltate sisteme de examinare a comunicărilor individuale, care pot fi adresate organismelor internaționale, inclusiv de către persoanele fizice care se consideră victime ale încălcării acestor drepturi.
Subcapitolul 1.3. Protecția drepturilor omului la nivelul ONU
La nivelul ONU există două tipuri de mecanisme de protecție a drepturilor omului.
O primă categorie o reprezintă sistemul creat pe baza prevederilor cartei ONU.
Cea de a doua reunește o serie de tratate care garantează drepturile fundamentale ale tuturor ființelor umane sau drepturile anumitor categorii de persoane care, datorită situației lor necesită o protecție specială, cum sunt femeile, copii, refugiații etc.
1.3.1. Mecanisme create în baza Cartei ONU
Carta ONU cuprinde unele referiri la drepturile omului și libertățile fundamentale, în baza cărora au fost promovate și create o serie de mecanisme în domeniu. Astfel, în preambul se afirmă „credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane”.
Obligațiile principale ale ONU și statelor membre, privind drepturile omului, sunt consacrate în art. 55 și 56 din Cartă.
Conform art. 55, organizația va promova respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, iar potrivit art. 56, membrii ONU se obligă să întreprindă acțiuni în comun și separat, în cooperare cu organizația, pentru realizarea scopurilor enunțate în art.55.
În fine, art. 13 și art. 62 conferă Adunării Generale și respective Consiliului Economic și Social (ECOSOC) o serie de atribuții, în domeniul promovării drepturilor omului și libertăților fundamentale.
1.3.11. Comisia drepturilor omului și Subcomisia pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților
Comisia drepturilor omului a fost înființată în 1946 de către ECOSOC, în temeiul prevederilor art. 68 din Carta ONU, potrivit cărora ECOSOC „va înființa comisii pentru problemele economice și sociale și pentru promovarea drepturilor omului”. Comisia este formată dintr-un număr de state membre, desemnate de ECOSOC pentru o perioadă de trei ani, potrivit principiului reprezentării geografice echitabile. Printre atribuțiile Comisiei se numără aceea de a redacta propuneri, recomandări și rapoarte privind drepturile omului către ECOSOC, precum și de a-l asista în coordonarea activităților ONU în acest domeniu.
La rândul ei, Comisia a înființat, în 1947, Subcomisia pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților, formată din 26 de experți independenți aleși pentru un mandat de patru ani. În ciuda denumirii sale, mandatul subcomisiei nu se limitează la prevenirea discriminării și protecția grupurilor minoritare, ci este mai larg, incluzând activități similare celor desfășurate de Comisie.
În cei 69 de ani care s-au scurs de la crearea sa, Comisia a jucat un rol important în redactarea proiectelor de convenții și documente internaționale privind drepturile omului.
Astfel, de exemplu, Comisia a elaborat Declarația Universală a Drepturilor Omului, care a fost adoptată prin Rezoluția 217 (III) a Adunării generale, la data de 10 decembrie 1948.
Declarația are 30 de articole și reprezintă primul catalog internațional, care reunește, într-un singur document, principalele drepturi civile, politice, economice, sociale și culturale, fiind considerată o interpretare „cvasiautentică” a prevederilor Cartei ONU privitoare la drepturile omului. Deși nu are forță juridică obligatorie per se, Declarația a avut o influență considerabilă asupra dezvoltării drepturilor omului. Prevederile sale au fost încorporate în constituțiile naționale ale mai multor state și au stat la baza creării unor norme cutumiare și a elaborării unor tratate intenaționale, cum sunt cele două pacte:
Pactul internațional privind drepturile civile și politice și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale.
Adoptarea unor instrumente juridice internaționale, care garantează drepturile omului, nu s-a dovedit suficientă pentru respectarea acestora în
practică, în lipsa unui mecanism de control și protecție la nivel internațional.
În anii care au urmat înființării sale, Comisia drepturilor omului a primit un mare număr de plângeri privind încălcări individuale sau în masă ale drepturilor omului, în a căror soluționare nu s-a putut însă implica, neavând mandat în acest sens. Situația s-a schimbat spre sfârșitul anilor 60, în urma adoptării de către ECOSOC a două rezoluții, respectiv Rezoluția 1235 din 1967 și Rezoluția 1503 din 1970.
Rezoluția 1235, autorizează Comisia și Subcomisia să examineze, în sesiuni publice, informațiile privind încălcările în masă ale drepturilor omului, care le sunt semnalate de către: state, membrii Subcomisiei și organizațiile neguvernamentale care statut consultativ pe lângă ONU.
În baza acestei rezoluții, Comisia a dezvoltat două tipuri de proceduri de monitorizare a situației drepturilor omului la nivel mondial, constând în numirea unor raportori și grupuri de lucru pentru anumite țări și respectiv a unor raportori și grupuri de lucru pe anumite teme. Această „supraveghere” are rolul să facă presiuni asupra guvernelor, în vederea îmbunătățirii situației drepturilor omului.
Din acest motiv, Comisia a inițiat, la începutul anilor 80, cel de-al doilea tip de misiuni, respectiv numirea unor raportori sau grupuri de lucru pe anumite teme – cum sunt situația persoanelor dispărute, tortura, execuțiile extrajudiciare, detenția arbitrară, libertatea de exprimare, xenophobia și rasismul sau violența împotriva femeilor – care au mandat universal.
Aceștia sunt autorizați să examineze informațiile relevante, privind încălcările drepturilor omului care fac obiectul mandatului lor primite din partea tuturor surselor credibile.
Spre deosebire de Rezoluția 1235, care autorizează Comisia și Subcomisia să examineze informațiile publice privind încălcări ale drepturilor omului, Rezoluția 1503, adoptată trei ani mai târziu, reglementează o procedură confidențială de examinare a comunicărilor care reclamă încălcări în masă ale drepturilor omului și libertăților fundamentale, venite din partea persoanelor fizice, a grupurilor de persoane sau a organizațiilor neguvernamentale care apără drepturile omului. Pentru a fi admisibilă, o astfel de comunicare trebuie să nu fia anonimă și să nu folosească un limbaj insultător sau abiziv.
1.3.12. Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului
Sfârșitul Războiului Rece a pus capăt rivalității între est și vest și a marcat începutul unei perioade de cooperare la nivel internațional, inclusiv în domeniul drepturlor omului. Această schimbare a determinat însă și apariția sau intensificarea unor conflicte în diferite țări sau regiuni.
În acest context, Coferința mondială privind drepturile omului, desfășurată la Viena, în 1993, a fost considerată cadrul propice pentru dezvoltarea sistemului ONU de promovare și protecție a drepturlor omului. Elementul central al acestui proces de reformă l-areprezentatcrearea postului de Înalt Comisar pentru Drepturile Omului, a cărui înființare, recomandată în Declarația și Programul de Acțiune de la Viena, a fost decisă de Adunarea Generală, prin Rezoluția 48/141 din 20 decembrie 1993.
Potrivit acestei rezoluții, Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului este funcționarul ONU care poartă răspunderea principală pentru activitățile organizației în domeniul drepturilor omului, subordonat Secretarulului general. Printre atribuțiile sale se numără aceea de a juca un rol activ atât în vederea realizării depline a tuturor drepturilor omului cât și a prevenirii încălcărilor aduse acestora, prin asigurarea unui echilibru între promovarea drepturilor omului și principiul suveranității statelor.
1.3.2. Analiza principalelor tratate privind drepturile omului și mecanismele de control al respectării prevederilor acestora
1.3.21. Semnificația și conținutul Pactului internațional privind drepturile civile și politice
În perioada care a urmat adoptării Declarației Universale a Drepturilor Omului, statele membre ONU au recunoscut necesitatea includerii prevederilor acesteia într-un instrument cu forță juridică obligatorie. Deși inițial s-a dorit adoptarea unui singur tratat, pe fondul războiului Rece și a divergențelor ideologice dintre SUA și Ex- URSS s-a optat pentru adoptarea a două pacte, unul pentru drepturile civile și politice, iar celălalt privind drepturile economice, sociale și culturale. Pactele au fost adoptate de către Adunarea generală pe data de 16 decembrie 1966 și au intrat în vigoare în 1976.
Pactul privind drepturile civile și politice, alcătuit din preambul și șase părți, prevede un set de drepturi esențiale. În articolul 1 se afirmă, ca drept general și hotărâtor, dreptul popoarelor la autodeterminare, iar articolul 2 impune statelor părți obligația de a corda persoanelor aflate pe teritoriul lor drepturile enumerate în Partea a III a și anume:
dreptul la viață (art. 6),
dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane (art. 7),
dreptul de a nu fi ținut în sclavie (art. 8),
dreptul la libertate și securitate personală (art. 9),
– dreptul persoanelor deținute de a fi tratate cu umanitate (art. 11),
– dreptul persoanei aflată legal pe teritoriul statuluide a se mișca liber și de a-și alege în mod liber reședința (art. 12),
– dreptul străinilor de a nu fi expulzați arbitrar (art. 13),
– dreptul la un proces corect (art. 14),
– dreptul de a nu fi condamnat pentru o faptă care nu era infracțiune la data săvârșirii ei (art.15),
– dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept (art. 16),
– dreptul la viață privată (art. 17),
– libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 18),
– libertatea de opinie și expresie (art. 19),
– libertatea întrunirilor (art. 21),
– dreptul la liberă asociere (art. 22),
– dreptul la căsătorie și la întemeierea unei familii (art. 23),
– drepturile coplilului (art. 24),
– dreptul cetățenilor de a participa la viața politică (art. 25),
– dreptul la egalitate în fața legii (art. 26),
– drepturile persoanelor aparținând minorităților (art. 27).
Art. 4 din Pact autorizează statele părți să ia măsuri derogatorii de la obligațiile ce le revin, în cazul în care un pericol public excepțional amenință existența națiunii, cu condiția ca aesta să fie proclamat printr-un act oficial, iar guvernul să informeze imediat Secretarul General al ONU cu privire la prevederile de la care înțelege să deroge și la motivele care stau la baza acestei decizii. Măsurile derogatorii nu trebuie să fie incompatibile cu celelalte obligații prevăzute în Pact și nu trebuie să implice o discriminare pe temei de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială.
O serie de prevederi autorizează statele să restrângă exercițiul unor drepturi, cu condiția ca aceste limitări să fie prevăzute de lege și să fie necesare pentru ocrotirea unei alte valori sociale importante, cum ar fi securitatea națională, ordinea publică, sănătatea și moralitaea publică sau drepturile și libertățile altora.
Organismul principal abilitat să monitorizeze respectarea prevederilor Pactului este Comitetul drepturilor omului, format din 18 experți independenți, desemnați și aleși de guvernele statelor părți pentru un mandate de 4 ani (art. 32). Deciziile se iau cu majoritate de voturi,
Comitetul fiind abilitat să-și stabilească propriile reguli de procedură, în conformitate cu prevederile art. 39. Comitetul se reunește de trei ori pe an, la New York și Geneva.
Competențele Comitetului au fost extinse prin prevederile Primului Protocol Facultativ la Pactul privind drepturile civile și politice, adoptat în 1966 și intrat în vigoare în 1976.
Potrivt art. 1 din Protocol, Comitetul poate primi și examina comunicări din partea persoanelor fizice, care se cconsideră victime ale unei încălcări de către un stat parte la Pact și Protocol, a unui drept garantat de Pact. Pentru a fi examinată de către Comitet, o comunicare trebuie să îndeplinească o serie de condiții de admisibilitate.
Potrivit art. 4 din Protocol, comunicările care au fost declarate admisibile sunt adude la cunoștința guvernului interesat care, în termen de șase luni, poate trimite Comitetului observațiile sale privind problema și eventual măsurile pe care le-a luat pentru rezolvarea acesteia. Procedura este confidențială și se bazează exclusiv pe informări scrise din partea ambelor părți, cu excluderea audierilor orale, examinării martorilor sau constatării la fața locului, ceea ce uneori crează probleme în stabilirea situației de fapt.
Deciziile Comitetului în baza acestei proceduri, numite „opinii finale”, nu au forță juridică obligatorie. În măsura în care Comitetul constată o încălcare a unei prevedri din Pact, va cere guvernului să ofere victimei un remediu corespunzător și să adopte unele măsuri menite să preîntâmpine comiterea unor abuzuri similare în viitor. În fine, trebuie menționat că în 1989 a fost adoptat Al Doilea Protocol Facultativ la Pactul privind drepturile civile și politice, care prevede abolirea pedepsei cu moartea. Protocolul a intrat în vigoare în 1991.
1.3.22. Semnificația și conținutul Pactului internațional privind drepturile economice, sociale și culturale
Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale a fost adoptat în 1966 și a intrat în vigoare în 1976, odată cu Pactul privind drepturile civile și politice, cele două Pacte completându-se reciproc.
Cu toate acestea, între ele există diferențe notabile în ceea ce privește atât obligațiile asumate de statele părți, cât și sistemele de monitorizare a respectării acestor obligații.
Astfel, potrivit prevederilor Pactului privind drepturile economice, sociale și culturale, aceste drepturi pot fi implementate progresiv și nu imediat, ca drepturile civile și politice. De asemenea, mecanismul de control al respectării de către state a obligațiilor care le revin în baza Pactului se reduce la un sistem de raportare periodică.
Drepturile garantate prin Pact, cuprinse în partea a III a, sunt dreptul la muncă (art. 6) și la condiții juste și favorabile de muncă (art. 7), dreptul de a forma un sindicat și de a se alătura acestuia, precum și dreptul la grevă (art. 8), dreptul la securitate socială (art. 9), protecția familiei (art.10), dreptul la un standard de viață adecvat (art. 11), dreptul la sănătate (art. 12), dreptul la educație (art. 13) și dreptul de a participa la viața culturală (art. 15).
În 1985 ECOSOC a decis, prin Rezoluția 1951/17 din 28 mai 1985, înființarea unui nou organism, format din 18 experți independenți, care să
aibă rolul de a-l asista în evaluarea rapoartelor statelor. Acesta s-a numit Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale.
1.3.23. Semnificația dispozițiilor Convenției pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost adoptată de Adunarea Generală în 1965 și a intrat în vigoare în 1969.
Ea se distinge printr-o definiție cuprinzătoare a „discriminării rasiale” și obligații stricte în sarcina statelor. Convenția definește noțiunea de discriminare rasială ca fiind orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, întemeiată pe rasă, culoare, ascendență sau origine națională sau etnică, ce are ca scop sau efect de a a distruge sau compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social și cultural sau în oricare domeniu al vieții publice.
În temeiul art.8 din Convenție a fost înființat Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, format din 18 experți independenți, aleși de statele părți dintre cetățenii lor. Comitetul și-a stabilit propriile reguli de procedură. Convenția a instituit trei mecanisme de control, de către Comitet, a măsurilor luate de statele părți în vederea îndeplinirii obligațiilor care le revin.
1.3.24. Relevanța principalelor dispoziții ale Convenției pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor
Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor a fost adoptată de Adunarea Generală în 1979 și a intrat în vigoare în 1981. Statele părți s-au angajat să promoveze principiul egalității între bărbați și femei prin măsuri legislative și alte măsuri corespunzătoare de abolire a practicilor și cutumelor discriminatorii și sancționare a celor care le practică. (art. 2).
În temeiul art. 17 a fost înființat Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei, care are rolul de a supraveghea punerea în practică a Convenției de către statele părți. Comitetul este format din 23 de experți, având o înaltă autoritate morală și competență în drepturile femeilor, aleși de statele părți. Principala atribuție a Comitetului este de a administra procedura de raportare, potrivit căreia fiecre stat parte la Convenție trebuie să-i prezinte acestuia un raport inițial, în termen de un an de la intrarea în vigoare a Convenției, iar ulterior din patru în patru ani sau ori de câte ori Comitetul îl solicită în acest sens. Comitetul se reunește anual pentru examinarea rapoartelor statelor într-o sesiune a cărei durată nu depășește, de obicei, două săptămâni (art. 20).
La 6 octombrie 1999, la New York, a fost adoptat Protocolul Opțional la Convenție, prin care statele părți au recunoscut o extindere a competenței Comitetului, în sensul de a primi și analiza comunicări din partea persoanelor sau grupurilor de persoane aflate sub jurisdicția unui stat parte, care se consideră victimele unei încălcări, de către acel stat, a drepturilor garantate prin Convenție.
După examinarea comunicării, Comitetul redactează un raport cuprinzând recomandările sale, pe care îl trimite autorului comunicării și statului parte respectiv (art. 7).
În conformitate cu dispozițiile art. 8, în cazul în care Comitetul primește informații credibile privind încălcări grave sau sistematice, de către un stat parte, ale drepturilor garantate prin Convenție, acesta va invita statul respectivsă coopereze la examinarea acestor informații.
Mai mult, Comitetul poate să desemneze unul sau mai mulți dintre membrii săi să efectueze o anchetă, care poate să includă și o vizită la fața locului, dacă există acordul statului vizat. După examinarea concluziilor anchetei, Comitetul le va înainta statului respectiv, împreună cu orice comentarii sau recomandări pe care le consideră oportune (art. 8).
1.3.25. Caracterul cuprinzător și semnificația umană a Convenției împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inmumane sau degradante
Convenția a fost adoptată de Adunarea Generală în 1984 și a intrat în vigoare în 1987.
Potrivit art. 1 din Convenție, tortura este definită ca orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obține, de la această persoană sau de la o terță persoană, informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra sa, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferință sunt provocate de către un agent al autorității publice sau orice altă persoană care acționează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
Statele părți s-au angajat să incrimineze tortura (art. 4) și să ia măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii actelor de tortură pe teritoriile aflate sub jurisdicția lor. De asemenea, statele sunt obligate să nu extrădeze sau să returneze o persoană, într-un stat unde aceasta riscă să fie supusă torturii (art. 3).
În fine, Convenția obligă statele să prevină și să sancționeze nu numai actele de tortură, ci și alte forme de tratament crud, inuman sau degradant (art. 10-13 și 16).
Art. 5 din Convenție consacră sistemul jurisdicției universale, potrivit căruia fiecare stat parte are competența să judece actele de tortură, indifferent unde s-au comis acestea și indiferent dacă făptuitorul este sau nu cetățeanul său. Astfel, statul este obligat fie să-l judece pe cel ce se face vinovat de acte de tortură, fie să-l extrădeze pentru a fi judecat în străinătate. În acest mod se previne transformarea teritoriului unui stat într-un loc de refugiu pentru torționari.
Convenția prevede înființarea unui organ de supraveghere a modului în care statele părți își îndeplinesc obligațiile ce le revin, numit Comitetul împotriva torturii. Acesta este format din 10 experți independenți, aleși de statele părți, prin vot secret, pentru un mandat de 4 ani.
1.3.3. Rolul instituțiilor specializate ale ONU în promovarea drepturilor omului
Anumite instituții specializate ale ONU au, potrivit mandatului lor atribuții în domeniul promovării drepturilor și libertăților fundamentale.
Acestea sunt Organizația Internațională a Muncii (OIM) în domeniul dreptului la muncă, a condițiilor de muncă și a drepturilor sindicale, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) în ce privește dreptul la educație, libertatea de expresie și drepturile culturale, Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO), al cărei mandat acoperă dreptul la o alimentație adecvată și Organizația Mondială a Sănătății (OMS) care promovează dreptul la sănătate.
Un rol special revine instituțiilor financiare și anume Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială, ale căror politici și activități pot afecta gradul de realizare a drepturilor economice, sociale și culturale, mai ales în statele aflate în curs de dezvoltare.
În cadrul unor instituții specializate, în special OIM și UNESCO, au fost adoptate instrumente juridice privitoare la punerea în aplicare a anumitor drepturi ale omului. Începând din 1919, anul înființării sale OIM și UNESCO, a adoptat un număr de peste 170 de convenții care reglementează drepturile sindicale, egalitatea de șanse și tratament la locul de muncă, condiții de muncă adecvate care să asigure sănătatea și siguranța muncitorilor, măsuri de securitate socială și de protecție a muncitorilor migranți.
CAPITOLUL II
ETICA ȘI DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ A MILITARILOR
Deontologia este definită ca fiind ansamblul regulilor după care se ghidează o organizație, instituție profesională, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizațiilor profesionale care devin instanțe de elaborare, aplicare și supraveghere a aplicării acestor reguli.
La baza exercitării profesiei de militar stau nu numai actele normative care organizează profesia, care consacră statutul juridic al celor care o exercită, ci și anumite norme morale ce cuprind îndatoririle și principiile de natură morală care dau identitatea profesiei de militar a căror semnificație deosebită trebuie apărată, altfel, dacă cei care exercită acea profesie renunță la ele, se erodează profesia, în ansamblul ei.
Termeni de morală și etică, în limbajul obișnuit, sunt folosiți adeseori ca fiind sinonimi, deși în realitate lucrurile stau altfel.
Morala reprezintă un fenomen real , care privește comportamentul cotidian, în vreme ce etica este o știință care își propune să investigheze acest fenomen.
Aceasta se poate definii ca fiind un ansamblu de norme de reglementare a a comportamentului, fundamentate pe valorile de bine / rău, moral / imoral, cinste și corectitudine, sinceritate, responsabilitate, larg răspândite în cadrul unei colectivități, norme caracterizate printr-un grad ridicat de interiorizare și impuse atât de câtre propria conștiință cât și de presiunea atitudini celorlalți.
Morala este formată din valori, norme și modele exemplare prin acre se urmărește reglementarea raporturilor interumane.
Spre deosebire de morală, etica este teoria sau știința care investighează acest fenomen, teoria asupra moralei.
Se constată astfel, că morala cuprinde reguli de comportament uman, în vreme ce etica își propune să cerceteze aceste reguli.
Etica încearcă să dea răspuns la întrebarea ”cum trebuie să acționeze individul în raport cu sine însuși, cu semeni săi și cu cei din jur”.
Principala misiune a eticii este prescrierea de reguli atât pentru conduita individuală, cât și pentru organizarea socială a vieții morale. Din această perspectivă, etica poate fi definită, în sens larg, ca fiind disciplina care se ocupă cu ce este valoros în viață, cu ce merită să dorim și cu regulile ce ar trebui să guverneze comportamentul uman.
Morala reprezintă astfel o parte considerabilă a vieții noastre. Ea ne
apare ca un ideal, în sensul normativ al acestui termen. Ideal către acre trebuie să tindem fiecare dintre noi. Noi nu putem să fim numai performanți, să urcăm doar pe scara socială, profesională, ci și pe cea a valorilor morale. Iar dacă individul își propune să urce în ierarhia socială și profesională sfidând perceptele morale destinul lui nu va fi împlinit.
În afara acestor concepte, în limbajul de specialitate mai întâlnim și pe cel de deontologie.
Termenul evocă partea eticii care se ocupă de studiul datoriei morale, al originii, naturii și formelor acesteia, în calitate de componentă de bază a conștiinței morale. Într-o accepțiune strictă, conceptul semnifică un cod al moralei profesionale, al principiilor și normelor specifice pe care le implică exercitarea unei profesii.
Un asemenea cod poate să îmbrace forma scrisă sau poate fi constituit dintr-un ansamblu de cutume transmise pe cale orală și acceptat de toți membrii unei comunități. În ultima vreme, se manifestă tendința adoptării unor coduri de conduită în forma scrisă pentru tot mai multe profesii sau categorii de persoane care îndeplinesc diferite funcții în stat.
Deontologia este astfel definită ca fiind ansamblul regulilor după care se ghidează o organizație, instituție profesională, profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizațiilor profesionale care devin instanțe de elaborare, aplicare și supraveghere a aplicării acestor reguli.
Deontologia mai poate fi definită ca reprezentând ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional. O parte din aceste norme sunt consacrate juridicește, putând fi deci impuse prin intervenția forței de coerciție a statului, altele sunt sancționate doar de opinia publică, înscriinduse în categoria normelor morale.
Deontologia se referă astfel la regulile proprii unei profesii a cărei exercitare o guvernează.
Vom regăsi o deontologie a medicului, a magistratului, a jurnalistului, a polițistului, și plecând de la normele comune consacrate de aceasta, un specific al funcționarului public. Putem atașa termenului de deontologie semnificația de morală profesională în sensul de ansamblu de îndatoriri, principii și norme inerente exercitării unei activități profesionale și considerăm că fiecare activitate profesională, indiferent de complexitatea ei, de ierarhia în nomenclatorul de funcții sau ierarhia unității ori instituției unde se exercită, trebuie să se bazeze pe anumite valori morale, care aduc identitate funcției respective și celor care o exercită.
La baza exercitării anumitor profesii trebuie să stea nu numai actele
normative care organizează profesia respectivă, care consacră statutul juridic al celor care o exercită, ci și anumite coduri morale ce cuprind îndatoririle și principiile de natură morală care dau identitatea acelei profesii și a căror semnificație deosebită trebuie apărată, altfel, dacă cei care exercită acea profesie renunță la ele, se erodează profesia, în ansamblul ei.
În conformitate cu prevederile Legii 80 din 1995, privind statutul cadrelor militare, prin cadre militare se înțelege cetățenii români cărora li s-a acordat grad de ofițer, maistru militar sau subofițer în raport cu pregătirea lor militară și de specialitate, conform legii; acestea sunt în serviciul națiunii.
Cadrele militare în activitate sunt militari profesioniști.
Profesia de ofițer, maistru militar sau subofițer este o activitate menită să asigure funcționarea perfecționarea organismului militar în timp de pace și de război. De asemenea, în exercitarea atribuțiunilor ce le revin potrivit legii și prevederilor regulamentelor militare, cadrele militare sunt investite cu exercițiul autorității publice, bucurându-se de protecție potrivit legii.
Militarii consideră că instituția din care fac parte nu poate funcționa în afara unor reglementari foarte precise fapt pentru care sistemul militar normativ este caracterizat printr-o abundență de regulamente, instrucțiuni, ordine și precizări emise în aplicarea legii.
Pentru fiecare militar demnitatea, onoarea, curajul, sinceritatea, cinstea, dreptatea nu constituie numai imperative morale asupra cărora să opteze, ci obligații profesionale a căror încălcare se sancționează disciplinar. Astfel aceste norme anterior morale în acest moment au devenit norme de drept cu caracter juridic.
Îndatoririle, drepturile și libertățile cadrelor militare sunt cele care sunt stabilite prin constituție, legile și statutul cadrelor militare.
Profesia de ofițer, maistru militar sau subofițer incubă îndatoriri suplimentare, precum și interzicerea sau restrângerea unor drepturi și libertăți potrivit legii.
Îndatoririle principale ale cadrelor militare sunt următoarele:
– să fie loiale și devotate statului român și forțelor sale armate, să lupte pentru apărarea României, la nevoie până la sacrificiul vieții, să respecte și să apere valorile democrației constituționale;
– să respecte jurământul militar și prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai și la timp ordinele comandanților și șefilor, fiind responsabile de modul în care îți îndeplinesc misiunile ce le sunt încredințate.
Cadrelor militare nu li se poate ordona și le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului și convențiilor internaționale la care România este parte. Astfel, neexecutarea ordinelor în aceste condiții nu atrage răspunderea penală sau civilă a subordonaților;
– să prețuiască onoarea și gloria de luptă ale forțelor armate ale României, ale armei și unității din care fac parte, precum și demnitatea gradului și a uniformei militare pe care o poartă;
– să-ți perfecționeze pregătirea profesională, să asigure instruirea temeinică și educarea subordonaților și să apere drepturile acestora;
– să acționeze pentru întreținerea regulamentară și menținerea în stare de operativitate a tehnicii și armamentului și pentru folosirea și administrarea eficientă a bunurilor din dotare;
– să păstreze cu strictețe secretul militar, de stat și de serviciu, precum și caracterul confidențial al unor activități si servicii;
Prin lege, cadrelor militare în activitate le sunt interzise exercitarea următoarelor drepturi:
– să facă parte din partide, formațiuni sau organizații politice ori să desfășoare propagandă prin orice mijloace sau alte activități în favoarea acestora ori a unui candidat independent pentru funcții publice;
– să candideze pentru a fi alese în administrația publică locală și în Parlamentul României sau în funcția de Președinte al României;
– să declare sau să participe la grevă.
De asemenea, cadrelor militare, prin lege le este restrânsă exercitarea unor drepturi și libertăți, astfel:
– opiniile politice pot fi exprimate numai în afara serviciului;
– exprimarea în public a unor opinii contrare intereselor României și forțelor armate nu este permisă;
– condițiile în care cadrele militare în activitate vor putea să prezinte public informații militare se vor stabili prin ordin;
– aderarea la culte religioase este liberă, mai puțin la cele care, potrivit legii, contravin normelor de păstrare a ordinii și liniștii publice, precum și la cele care încalcă bunele moravuri sau afectează exercitarea profesiei;
– constituirea în diferite forme de asociere cu caracter profesional, tehnico-științific, cultural și sportiv-recreativ cu excepția celor sindicale ori care contravin comenzii unice, ordinii și disciplinei specifice instituției armate, este permisă în condițiile stabilite prin norme cu specific militar;
– participarea la mitinguri, demonstrații, procesiuni sau întruniri cu caracter politic sau sindical este interzisă cu excepția activităților la care se participă în misiune;
– cadrele militare în activitate se pot deplasa în străinătate în condițiile prevăzute de lege și de normele interne.
Cadrele militare în activitate au obligația de a nu efectua activități care contravin demnității, prestigiului și normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare.
De asemenea, le este interzis:
– să îndeplinească alte funcții decât cele în care sunt încadrate, cu excepția cumulului prevăzut prin lege și normele interne specifice;
– să fie asociat unic ori să participe direct la administrarea sau conducerea unor organizații sau societăți comerciale, cu excepția celor numite în consiliile de administrație ale regiilor autonome și societăților comerciale
din subordinea Ministerului Apărării Naționale, din cadrul industriei de apărare sau în legătură cu acestea.
Cadrele militare pot cumula funcții în condițiile prevăzute de lege și normele interne cu aprobarea expresă a comandantului unității.
Activitățile desfășurate în aceste condiții nu trebuie să afecteze starea fizică, psihică și intelectuală a cadrelor militare și nici să influențeze programul orar al unității.
Chiar dacă normele deontologice specifice cadrelor militare nu sunt cuprinse în mod sintetic într-un cod deontologic acestea ele se regăsesc consemnate în diferite acte normative interne iar o altă parte din acestea sunt păstrate și transmise sub formă cutumiară din generații în generații.
Deontologia militară impune respectarea cu strictețe a disciplinei și onoarei militare și respectarea rigorilor vieții ostășești.
Disciplina militară constă în respectarea de către militari a normelor de ordine și de comportare obligatorii în vederea realizării funcționării structurilor militare și a desfășurării în condițiuni bune a activităților din armată. Aceasta constituie unul dintre factorii determinanți ai capacității de luptă a armatei și se bazează atât pe acceptarea conștientă a normelor de comportare stabilite, cât și pe coerciția ce se aplică în situația nerespectării acestora.
Disciplina militară impune militarilor următoarele obligații:
– să respecte prevederile Constituției, legilor țării și actelor normative specifice în fața cărora militarii sunt egali și protejați în aceiași măsură, precum și cerințele ce decurg din regulamentul militar;
– să apere și să promoveze valorile și simbolurile naționale;
– să cunoască și să-și îndeplinească îndatoririle ce le revin din regulamentele militare, precum și din legile cu aplicabilitate în domeniul militar;
– să dea dovadă de vigilență și să păstreze secretele de stat și de serviciu în orice împrejurare;
– să acționeze cu fermitate pentru oprirea altor militari de la încălcarea actelor normative, a ordinei publice și a celei militare;
– să informeze pe comandanți când constată încălcarea disciplinei militare;
– să poarte regulamentar ținuta militară și să aibă un comportament demn în toate situațiile;
– să contribuie la întărirea și apărarea prestigiului și onoarei personale și a armatei;
– să cultive sentimentul datoriei, spiritul de corp și relațiile de camaraderie;
– să cunoască, să respecte și să aplice prevederile dreptului umanitar internațional.
Faptele care constituie abateri disciplinare precum și sancțiunile aplicabile, sunt prevăzute în statute sau norme interne pentru diferite categorii de personal.
Unul dintre principalele obiective ale perioadei de restructurare și transformare a fost constituirea unui corp de cadre bine pregătite.
Cadrelor militare li se cere printre altele să aibă o personalitate cu un caracter puternic pozitiv, atașat eticii și deontologiei militare, valorilor militare, deschis către apărarea valorilor universale, un etalon de comportament etic, un bun partener în cadrul echipei de luptători, un modelator al personalității subordonaților.
Un astfel de proces, atât de nobil și de ambițios incubă mai mult decât evident necesitatea elaborării unei deontologii a militarului.
Principalele norme de conduită militară în sistemul militar au fost promovate cutumiar de generația mai în vârstă tipul specific al acesteia creând uneori stări de conflict moral. Multe exigențe morale s-au înscris în regulamente militare sub forma unor imperative generale (imprecise) cărora li se pot da înțelesuri diverse.
Însă cele mai multe din aceste norme morale nu sunt codificate, funcționând încă în domeniul militar, cutume, un amestec de vechi și nou, un „cod moral la vedere” de suprafață, cel real fiind „în spate”. Toate acestea considerăm că duc la nevoia unor codificări ale normelor etice în domeniul militar.
CAPITOLUL III
TORTURA, PEDEPSELE, TRATAMENTELE INUMANE
ȘI DEGRADANTE ÎN MEDIUL MILITAR
Subcapitolul 3.1. Dreptul militarilor de a nu fi supuși torturii și pedepselor sau
tratamentelor crude, inumane degradante
Potrivit Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.
Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepția următoarelor cazuri :
− dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent ;
− dacă a fost obiectul unei arestări sau a unei dețineri legale pentru o supunere la o hotărâre pronunțată;
− dacă a fost arestat sau reținut în vederea a ducerii sale în fața autorității judiciare competente
− dacă este vorba de detenție legală a unui minor hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală ;
− dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat sau a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
− dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persone pentru a o împiedica să pătrundă în mod legal pe teritoriul său împotriva căruia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
De asemenea, prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a stabilit că nimeni nu poate fi supus torturii nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Ca orice om și cetățean, fiecare militar are dreptul de a nu fi expus torturii și pedepselor sau tratamentelor crude, inumane și degradante, deoarece interzicerea acestora este absolută, dreptul respectiv făcând parte din „nucleul dur" al drepturilor omului de la care nu e permisă nici o derogare, indiferent ce motivație ar putea fi invocată, fie ordinea și disciplina militară sau obligația executării fără șovăire a ordinelor, fie apărarea securității naționale și a ordinii publice sau starea de război.
Atât legislația internațională, cât și cea națională consideră că tortura (care e o formă agravată și deliberată a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane ori degradante) este un ultraj adus demnității umane; mutatis mutandis, ea reprezintă un ultraj la adresa onoarei și demnității militare și, de aceea, trebuie condamnată ca o renegare a dreptului internațional al drepturilor omului și ca o violare a libertăților fundamentale proclamate în constituțiile statale și legile naționale.
Chiar dacă mediul militar are caracteristici specifice, generate de particularitățile misiunilor încredințate armatei, niciun stat de drept nu poate autoriza sau tolera tortura sau alte pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante aplicate membrilor forțelor armate, nici chiar în cazul în care aceștia ar săvârși cele mai grave delicte și crime, punând in pericol apărarea armată a țării.
Afirmațiile de mai sus nu sunt valabile pentru toate epocile istorice.
În trecut, practica pedepselor infamante pentru cei care nu-și făceau datoria față de societate era curentă, decimarea unor unități învinse în luptă fiind doar un exemplu. Treptat, pe măsura „civilizării" moravurilor comunităților umane organizate s-a renunțat la astfel de tratamente, România, de pildă, interzicând pedepsele corporale în armată încă din anul 1868.
Este edificatoare, în acest sens, epistola domnitorului Carol I adresată ministrului de Război și publicată in „Monitorul Oastei", nr. 15 din 14 mai 1868: „Respectul ce am pentru om și iubirea ce port ostașului care are un îndoit titlu la a mea afecțiune, ca cetățean și ca apărător al patriei, m-au îndemnat a desființa în armată o pedeapsă care nicidecum nu este de natură a înălța în sufletul soldatului sentimentele de onoare și de morală, pedeapsă la care n-am dat niciodată sancțiunea mea decât cu inima mâhnită. Doresc, domnule Ministru, ca la aniversarea suirii mele pe tron, corecțiunea corporală, condamnată în mai toate armatele, să înceteze și la noi și ca ea să fie înlocuită prin altele, mai în raport cu principiile de umanitate". (Pentru a respecta adevărul istoric, să notăm că pedeapsa corporală a fost reintrodusă în armată în timpul dictaturii militare antonesciene și eliminată după 23 august 1944).
Este evident că, dacă la jumătatea secolului al XIX-lea se făceau astfel de aprecieri, cu atât mai puțin astăzi ar putea fi tolerată tortura în armată împotriva militarilor, în condițiile în care ea a fost repudiată după cel de-al Doilea Război Mondial ca fiind una din cele mai grave infracțiuni, în totală contradicție cu recunoașterea unor drepturi egale și inalienabile pentru toți membrii familiei umane, acestea din urmă constituind fundamental libertătii, dreptății și păcii în lume.
Subiectul activ al acestei infracțiuni este un agent al autorității publice sau orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unei asemenea persoane, în timp ce subiectul pasiv este, în cazul nostru, un membru at forțelor armate; faptul că actul respectiv este comis cu intenție reprezintă elementul psihologic al infracțiunii, iar latura sa obiectivă constă în provocarea unei dureri sau a unei suferințe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obține informații sau mărturisiri, de a pedepsi persoana respectivă pentru un act pe care l-a comis ori de a o intimida.
Această definire a torturii ne ajută să înțelegem că sancțiunile disciplinare legale nu pot fi considerate nicidecum pedepse inumane, crude sau degradante, chiar și formele mai grave în care s-ar prezenta (spre exemplu, arestul și consemnarea). De asemenea, nu pot fi considerate tratamente inumane, crude și degradante nici privațiunile specifice vieții militare, cum ar fi, de pildă, exercițiile și antrenamentele istovitoare pe timp îndelungat și in condiții grele, expunerea la riscurile specifice profesiei militare sau obligația însușirii tehnicilor de supraviețuire.
Pe de altă parte, mai toate armatele se confruntă cu ceea ce eufemistic s-a definit a fi „practici neregulamentare" sau „ritualuri de inițiere" a recruților în „tainele" vieții de militar de către „veterani"; aceștia din urmă sunt, de fapt, mici comandanți de subunități sau chiar egali în grad cu victimele lor și, adesea, practicile lor neregulamentare sau de inițiere sunt încurajate sau măcar tolerate de către ofițeri și subofițeri în idea instituirii climatului de ordine și disciplină necesar ascultării orbește a ordinelor și îndeplinirii misiunilor întocmai și la timp, fără discuție și obiecții.
Dacă toată lumea e de acord că armata trebuie să se caracterizeze prin îndeplinirea misiunilor și supunerea față de ordinele ierarhice, tot atât de adevărat este că, în realitate, practicile neregulamentare și „ritualurile de inițiere" reprezintă acte mascate de tortură și de tratamente inumane, crude și degradante.
Acesta este motivul pentru care, până la urmă, ele nu fac decât să degradeze mediul militar, ordinea și disciplina adevărată, periclitând eficacitatea îndeplinirii misiunilor. În aceste condiții, autoritățile publice civile cu responsabilități în conducerea și controlul forțelor armate, ca și comandanții militari de pe toate treptele ierarhiei, au obligația de a concepe modalități de apărare a dreptului militarilor de a nu fi torturați sau expuși pedepselor și tratamentelor crude, inumane și degradante.
Înțelegerea complexității interzicerii torturii în mediul militar e relevată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În lipsa unor spețe referitoare la militari, vom face apel la cazul Tyrer contra Regatului Unit (pedepse corporale) și la cazul Irlanda contra Regatului Unit (tortura).
Astfel, în primul caz, pedeapsa cu trei lovituri de vergea, aplicată unui tânăr de 15 ani, constituia o pedeapsă degradantă (fără a fi o tortură ori o pedeapsă inumană, în sensul că suferința pe care a provocat-o nu a atins nivelul implicat de aceste noțiuni) prevăzută de art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece umilirea și disprețuirea provocate trebuie să atingă un nivel deosebit și să difere de elementul obișnuit de umilire pe care-l comportă în mod normal și aproape inevitabil pedepsele judiciare instituționalizate; deși victima nu a suferit leziuni fizice grave sau durabile, pedeapsa sa — constând în a-i trata ca pe un obiect în mâinile puterii politice — a adus atingere demnitătii și integrității fizice a acestuia, ea încercând angoasa de a aștepta violentele care i-au fost aplicate.
În cel de-al doilea caz, s-a stabilit că tratamentul constând în îndeplinirea forțată de exerciții dificil de suportat n-a încălcat în niciun fel art. 3 care interzice tortura și tratamentele inumane sau degradante, dar că loviturile de pumni și de picioare, ca și unele tehnici de interogatoriu „sub presiune" ori „de privare senzorială", se constituie în practici de tratamente inumane și degradante, fără a fi totuși tortură, deoarece tehnicile respective nu au cauzat suferințe de intensitatea și cruzimea deosebită pe care le implică noțiunea de tortură.
Militarii nu pot tortura sau aplica pedepse sau tratamente inhumane sau degradante persoanelor aflate sub autoritatea lor sau în zona de responsabilitate.
Această interdicție reprezintă cealaltă fațetă a dreptului ființelor umane de a nu fi supuse unor tratamente crude ori degradante și se aplică atât în situația când în timp de pace anumite persoane, civile sau militare, s-ar putea afla sub autoritatea militară cât și, mai ales, în timpul stărilor excepționale (urgență și asediu) sau în caz de război, când atribuțiile autorităților militare pot fi extinse în zona lor de responsabilitate. Pentru acest motiv, convențiile de drept internațional umanitar au prevederi exprese la adresa militarilor privind interzicerea, atât în conflictele armate internaționale, cât și in cele fără caracter internațional, a atingerilor aduse vieții, sănătătii și integrității fizice și morale a persoanelor, în special a omorului, a torturii sub toate formele sale (fie fizice, fie mentale), a pedepselor corporale, a mutilărilor, a atingerilor împotriva demnității persoanelor, mai ales a tratamentelor umilitoare și degradante, ca și a amenințării de a comite oricare din actele citate mai sus; dispoziții speciale există mai ales pentru internații civili, persoanele deținute de autoritățile militare și prizonierii de război, în sensul că acestea trebuie protejate tot timpul contra oricărui act de violență sau de intimidare, împotriva lor neputându-se exercita nicio tortură fizică sau morală și nicio constrângere spre a se obține informații de orice fel, cei care refuză să răspundă neputând fi nici amenințați, nici insultați și nici expuși la neplăceri sau dezavantaje de orice natură ar fi ele. Dispozițiile speciale de interzicere a torturării persoanelor deținute de autoritățile militare în timp de război au fost generate de faptul că obținerea de informații necesare pentru desfășurarea eficace a operațiunilor include, ca surse, și prizonieri, refugiați, dezertori, civili etc., astfel încât regulamentele militare naționale fac precizări pentru astfel de situații, torturarea fizică și mentală, orice altă formă de coerciție fiind prohibite expres.
Spre exemplu, articolul 93 al Regulamentului american al dreptului războiului terestru FM 27-10, din 1956, și articolul 625 al Regulamentului britanic, din 1958, se referă chiar la interogarea prizonierilor și a altor persoane protejate.
De altfel, sistematizând dispozițiile convențiilor de la Geneva, Statutul Curții Penale Internaționale cu caracter permanent, din 1998, definește drept crime împotriva umanității și crime de război atât tortura, cât și tratamentele inumane, inclusiv fapta de a cauza cu intenție suferințe mari sau de a vătăma grav integritatea fizică sau sănătatea ori atingerile aduse demnității persoanei, îndeosebi tratamentele umilitoare și degradante.
Potrivit Statutului Curții, șefii militari și alti superiori ierarhici răspund pentru crimele respective comise de subordonații lor, dacă știau sau ar fi trebuit să știe că s-au comis aceste infracțiuni și n-au luat măsurile necesare și rezonabile pentru a le stopa ori reprima, iar subordonații nu sunt exonerați de răspunderea lor penală prin faptul că au comis infracțiunile la ordinul unui guvern, al unui superior, militar sau civil.
Adevărul este însă că atât operațiile de război, cât și operațiile altele decât războiul constituie un mediu care, prin natura sa, e permisiv la încălcarea interdicției de a tortura și aplica tratamente crude, inumane și degradante, atât din cauza unor scuze ideologice (apărarea patriei, a ordinii, a religiei, a doctrinei politice, a rasei), cât și a unor alibiuri strategice (înfrângerea adversarului cu cruțarea propriilor forțe, prevenirea și contracararea intențiilor inamicului, descurajarea adversarului de a comite anumite acte).
Așa se face că acest drept al oricărei ființe umane este adesea încălcat, dacă avem în vedere numai consecințele războiului din Moldova, rapoartele organizației Amnesty International dezvăluind că în autoproclamata republică transnistreană cel puțin trei prizonieri politici (Andrei Ivantoc, Tudor Petrov-Popa și Alexandru Leșco, ultimul eliberat între timp) sunt deținuți în condiții inumane și degradante; de altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat, la 7 mai 2004, după patru ani de la sesizare, asupra dosarului Ilașcu (care îi includea și pe ceilalți trei) contra Federației Ruse și Republicii Moldova.
Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a pronunțat sentințe în care a calificat tortura drept crimă de război, așa cum o demonstrează cazurile Celebici și Furundzija, din 1998, și Foca, din 2001.
Trebuie spus că nu numai militarii aparținând forțelor armate ale unor state cu regim agresiv sau dictatorial săvârșesc această violare a dreptului internațional umanitar, ci chiar și cei aparținând unor state democratice, considerate civilizate, state de drept, în care drepturile omului reprezintă cu adevărat o valoare ce este prețuită și apărată; așa este, de pildă, cazul unor militari canadieni aparținând unui grup de luptă dintr-un regiment de aviație aflat în Somalia, în misiunea UNOSOM II, care au omorât în bătaie, în 1993, un somalez care increase să fure din tabăra canadiană. După procese care, în urma recursurilor, au durat trei ani, implicând nouă militari (nu numai autori direcți, soldați și gradați, ci și comandanții lor, un maior, doi căpitani și un locotenent colonel), autorii direcți ai torturii și omorului au fost găsiți vinovați (unul a încercat să se sinucidă și e internat în spital și altul a fost condamnat la cinci ani închisoare și îndepărtat din armată), iar unii dintre superiorii lor au primit sancțiuni de retrogradare, mustrare, mustrare severă, îndepărtare din armată și închisoare între trei luni și un an pentru neglijență in serviciu, încălcarea regulilor de angajare (ROE), vătămări corporale și prejudicierea bunei ordini și disciplinei. Pentru analizarea cauzelor acestui eveniment, Ministrul canadian al Apărării a constituit un Grup de Lucru pentru Somalia și o Comisie de Anchetă care, după patru ani de dezbateri publice, au reușit să-și prezinte concluziile, propunând și măsurile adecvate pentru ca astfel de fapte să nu se mai întâmple, printre măsuri fiind și aceea de a revitaliza învățarea aplicării dreptului internațional umanitar pentru toate categoriiie de militari din forțele armate canadiene.
Aplicarea dreptului fundamental al omului de a nu fi expus torturii, tratamentelor și pedepselor crude, inumane și degradante rămâne la fel de precară și la începutul mileniului al treilea, când, în condițiile războiului global împotriva terorismului internațional, au fost reînviate de militari indisciplinați și abrutizați practici naziste și dictatoriale pe care lumea civilizată le credea de neimaginat să se întâmple, într-un mod atât de amplu și de sistematic, dacă nu ar fi existat tolerarea, încurajarea și chiar concursul unor autorități publice civile și militare.
La sfârșitul lunii aprilie 2004, lumea a fost oripilată la dezvăluirea „metodelor de interogare” aplicate de militari americani și britanici în centre de detenție din Irak și Afghanistan.
Avându-și, se pare, originea în tehnicile experimentate în lagărul pentru teroriști de la Guantanamo Bay, torturile de o incredibilă cruzime din închisoarea Abu Ghraib din Bagdad, aplicate uneori unor suspecți care nici măcar nu erau puși sub acuzare pentru vreo crimă anume, au devenit adevărate acte de sadism și s-au constituit nu numai în tratamente ilegale sistematizate și pe scară largă, ci și în abuzuri flagrante, criminale și nejustificate, preluate parcă din arsenalul metodelor lui Saddam Hussein, care măcar pentru acestea și tot ar fi trebuit înlăturat de la putere, judecat și condamnat.
După ce inițial autoritățile au încercat să ascundă opiniei publice aceste fapte abominabile, „pentru a nu periclita soarta războiului contra terorismului", s-a sfârșit prin a se pune la dispozitia presei informațiile adunate deja din anchetele desfășurate de armată cu luni înainte și adevărul a ieșit la iveală demonstrând că răul fusese făcut și că e aproape imposibil de reparat. Autorii direcți ai crimelor respective au invocat ordinele superiorilor, dar rapoartele de anchetă arată că, înainte de a pleca pe front, unii doreau răzbunarea pentru atacurile din 11 septembrie 2001, iar politiștii militari în cauză au încălcat prevederile Conventiei de la Geneva privind tratamentul prizonierilor.
Autoritățile politice au încercat să minimalizeze amploarea fenomenului invocând faptul că n-au avut informații în acest sens; s-au dat însă imediat publicității rapoarte detaliate aduse la cunoștinta lor de organizații de supraveghere a respectării drepturilor omului, precum Comitetul Internațional al Crucii Roșii, Amnesty International și Human Rights Watch care acuză că SUA și Marea Britanie nu au respectat drepturile omului în lupta antiteroristă.
Presa a publicat un document secret, din aprilie 2003, prin care Departamentul Apărării aproba reguli de angajare mai dure în interogarea prizonierilor despre care se credea că dețin informații importante pentru lupta împotriva terorismului: gândite inițial pentru Guantanamo Bay și extinse apoi la închisorile din Irak, aceste reguli conțineau și unele tehnici de interogare controversate în ceea ce privește tratamentele inumane și degradante, ca privarea de somn, expunerea la frig, căldură, lumină sau tehnici „psihologice", precum dezbrăcarea de haine a detinuților și anchetarea lor în pielea goală.
S-a afirmat că regulile de angajare respective au fost aprobate după luni întregi de consultări cu psihologi, medici și specialiști în drept militar; se pare, însă, că tehnicile au fost „perfecționate" în Irak de ofițerii serviciilor de informații militare care le-au ordonat gardienilor să-i „pregătească" pe deținuți pentru interogatorii, torturile fiind filmate și fotografiate pentru a-i descuraja pe alții să reziste anchetelor. Până la urmă, autoritățile superioare americane și britanice și-au asumat întreaga responsabilitate pentru abuzurile comise, care au fost posibile din cauza conducerii și a organizării defectuoase, precum și a lipsei de supraveghere a militarilor.
Chiar dacă, după părerea unora, nu s-au recunoscut problemele de fond și nu se încearcă rezolvarea lor, guvernul britanic a condamnat categoric torturarea deținuților, declarând că se așteaptă din partea trupelor la un comportament conform celor mai înalte standarde, chiar și in condițiile de maximă dificultate cu care se confruntă în Irak, iar guvernul american și-a cerut scuze, în mod public, pentru cei care au comis actele respective și a promis că se vor aplica sancțiuni drastice autorilor și se vor lua măsuri compensatorii pentru victime, garantându-se că asemenea acte nu se vor repeta, deoarece sunt inacceptabile, nu reprezintă valorile americane și nici standardele înalte de conduită pe care le promovează armata.
Că ceea ce s-a întâmplat a fost oribil și nu va mai fi tolerat de SUA și de Marea Britanie a început să se demonstreze spre sfârșitul lunii mai când atât în armata americană, cât și în cea britanică s-au dat primele sentințe de condamnare în procese care începuseră încă în luna martie, concomitent cu aplicarea unor sancțiuni disciplinare și administrative pentru punerea în pericol a bunei ordini și disciplinei rnilitare.
Am menționat acest ultim aspect pentru a sublinia că ordinea și disciplina militară nu se impun prin încălcarea drepturilor omului, ci, dimpotrivă, prin asigurarea cunoașterii, respectării și aplicării dreptului internațional al conflictelor armate.
Dacă unele măsuri luate, precum interzicerea aparatelor de fotografiat și filmat sau demolarea închisorii Abu Ghraib, indică încă o oarecare derută a autorităților, altele sunt justificate, așa cum e cazul pedepsirii exemplare a torționarilor sau înlocuirea comandanților care au aprobat tehnicile de interogare a detinuților din Irak și Afghanistan.
Toate acestea arată că obținerea de informații vitale pentru protejarea cetățenilor unor sate nu este cu nimic mai importantă decât respectarea drepturilor omului din alte state, iar tortura și tratamentele ori pedepsele inumane, crude și degradante nu pot fi autorizate de nimeni pentru a intra în practica operațiilor militare, nici pentru a obține în mod sistematic mărturisiri și nici pentru a obține informații și alte forme de cooperare din partea unor persoane deținute pe motive de securitate și apărare națională.
Lecțiile învățate din aceste evenimente constau în faptul că militarii n-au voie să tortureze și, la rândul lor, nu pot fi torturați atunci când se află în puterea adversarului………(nota personală: în societățile civilizate).
Tensiunile și nemulțumirile acumulate în structurile statale multinaționale și în organizații dominatoare (gen Tratatul de la Varșovia și CAER) s-au dezlănțuit uneori furibund, dând naștere la revendicări iredentiste, exclusivism și intoleranță, care au dus la conflicte armate de o rară violență.
Au apărut conflicte noi în Balcani, Sudan, Somalia, Republica Congo, Republica Democratică Congo, Rwanda, Burundi, Uganda, Angola, Sierra Leone, Cecenia, etc.
S-a schimbat radical tipologia acestor conflicte. În perioada războiului rece conflictele armate se desfășurau după o anumită schemă, de regulă uniformă; în prezent ele s-au diversificat – centrul de greutate avându-l conflictual armat neinternațional, într-o varietate de forme. S-au multiplicat actorii acestor conflicte, metodele și mijlocele de ducere a acestora.
Analiza acestor evoluții duc la concluzia că lumea începutului de veac și mileniu înregistrează o înrăutățire a climatului politic, economic, social, militar și umanitar, o creștere a gradului de insecuritate globală, precum și o accentuată tendință spre grave și largi violări ale dreptului internațional umanitar și ale drepturilor omului. Ele se traduc printr-o violență generalizată și criminală, suferințe la scară planetară, cauzate de sărăcie, care se adâncește permanent, cu tot cortegiul de flageluri – marginalizare socială, decadență morală, boli ș.a.
Regimurile de ocupație militară au transformat locuitorii respectivi în adevărate victime, iar prizonierii de război în sclavi, supuși celor mai cumplite torturi.
În conflictele actuale este vizată direct și intenționat populația civilă. Au fost comise asasinate în masă (vezi Rwanda, RD Congo), luări de ostatici, epurări etnice etc. Politicile de purificare etnică și genocid au compromis orice formă de coabitare în state cu populații multinaționale.
Prin numărul și cruzimea lor, conflictele armate fără caracter internațional au plasat omenirea în cea mai cumplită barbarie.
Ca gestionari ai mijloacelor violenței armate, ei reprezintă o parte a autorității publice statale pe care trebuie s-o exercite cu profesionalism, demnitate și onoare, aplicând legile și obiceiurile războiului recunoscute de lumea civilizată.
CAPITOLUL IV
RESTRÂNGEREA, ÎN SCOPUL APĂRĂRII SECURITĂȚII
NAȚIONALE, A EXERCIȚIULUI UNOR DREPTURI
SAU LIBERTĂȚI FUNDAMENTALE
În aceast capitol am grupat sub denumirea de „stări excepționale” toată tipologia de stări care se pot proclama, institui, declara, adopta într-un stat, ca urmare a necesității de a se impune un anumit regim și de a se lua o serie de măsuri speciale astfel încât statul respectiv să limiteze și să lichideze urmările unei situații extraordinare care constituie o amenințare fundamentală la adresa securității lui.
Sub denumirea de „stări excepționale” sunt înglobate și „starea de mobilizare”, precum și „starea de război” în gestionarea cărora, așa cum am mai afirmat, armata este și trebuie să fie extrem de implicată.
Starea excepțională este urmarea unei declarații a autorităților statului atunci când o situație extraordinară amenință securitatea țării.
Prin această declarație se pot suspenda anumite funcții normale ale guvernării, se pot atenționa cetățenii să își schimbe comportarea normală sau se pot autoriza instituțiile guvernamentale, precum armata, să pună în aplicare planuri de pregătire și gestionare a stării excepționale.
Totodată, în acest context, se poate restrânge sau suspenda exercițiul unor drepturi ale omului sau al unor libertăți civile.
Necesitatea de a declara starea excepțională poate decurge din situații foarte diverse, cum ar fi întreprinderea unei acțiuni armate îndreptate împotriva statului de către elemente interne sau externe, tulburări interne, calamități naturale, epidemii, crize financiare sau economice. Instituirea stării excepționale duce inexorabil la restrângerea activităților economice, civile sau politice desfășurate în mod normal, precum și a exercițiului drepturilor de care beneficiază în mod obișnuit cetățenii, cu scopul de a face față circumstanțelor extraordinare care au dus la starea excepțională. Aceste restricții pot fi pe deplin justificate sau, dimpotrivă, generate de anumite situații care sunt inventate de către guvernare.
În această conjunctură există pericolul ca Guvernul să profite de instaurarea stării excepționale pentru a institui restricții nejustificate ale exercițiului drepturilor omului și libertăților civile, pentru a neutraliza opozanții politici, a amâna alegerile sau pentru alte scopuri în beneficiu propriu care ar fi mai greu de atins în împrejurări normale.
Armata, ca instituție fundamentală a statului și, totodată, ca un instrument indispensabil în gestionarea unor astfel de stări excepționale cum ar fi starea de mobilizare și starea de război trebuie să cunoască și să stăpânească mecanismul în conformitate cu care funcționează astfel de stări, să aplice principiile democratice în domeniu și să respecte regulile instituite prin tratate internaționale astfel încât, pe timpul unor asemenea stări, societatea civilă să îi devină un sprijin real și nu un element cu care să aibă dispute, litigii, controverse.
În unele țări a existat tendința de a menține o stare excepțională timp de mai mulți ani sau chiar decenii, mult timp după ce motivul inițial dispăruse. În acest sens, nu trebuie minimalizat pericolul ca o dictatură constituțională să apară ca urmare a unei stări excepționale. Subliniem că stările excepționale nu constituie situații neobișnuite, mai ales în regimurile dictatoriale unde starea excepțională poate dura cât durează și regimul. În anumite situații, se instituie și legea marțială, care conferă militarilor mai multă putere de acțiune.
Starea excepțională are două componente: – un cadru legal, adică baza constituțională și legislativă a stării respective.
Experiența arată, așa cum vom demonstra ulterior, că este de dorit ca prevederile care guvernează starea excepțională să aibă statut de măsuri constituționale.
Majoritatea legislațiilor conțin prevederi explicite în acest sens, deși altele exprimă acest lucru indirect. De obicei, atât problemele legate de instituire (proclamare, ratificare etc), cât și măsurile adoptate atunci când starea respectivă este în vigoare (suspendarea sau restrângerea exercițiului unor drepturi etc) trebuie să se subordoneze principiilor statului de drept, fiind astfel supuse controlului parlamentar, al Curții Constituționale sau al altor organe democratice.
De aceea, majoritatea sistemelor juridice din lume prevăd ca Parlamentul să fie implicat activ fie în proclamarea stării excepționale, fie în aprobarea (ratificarea) ei, odată ce Executivul a declarat-o – un cadru operațional, adică structura organizațională și planurile strategice necesare pentru gestionarea stării excepționale.
Așa cum s-a mai subliniat, armata are un cuvânt greu de spus în asemenea situații, ea fiind o instituție cu atribuții semnificative în domeniu. Cerințele operaționale trebuie să respecte cadrul legal, inclusiv legislația internațională după cum și cadrul legal trebuie să ia în considerare cerințele operaționale de gestionare a unor asemenea stări cum sunt, de pildă, starea de mobilizare și starea de război.
O stare excepțională exercită o presiune enormă asupra statului și societății.
Pentru a-i face față eficient, Guvernul și Armata au nevoie de cooperare din partea cetățenilor.
Orice abuz sau restrângere neîntemeiată a exercițiului drepturilor omului într-o astfel de situație va submina această cooperare și va face dificilă ieșirea din starea excepțională. Este în interesul vital al statului și al Armatei, ca instituție fundamentală a lui, să gestioneze starea excepțională în mod responsabil și justificabil.
Valabilitatea celor afirmate mai sus referitoare la posibilitatea abuzului sau folosirii incorecte a drepturilor extraordinare conferite organelor administrației de stat de către prevederile constituționale ale statelor poate fi argumentată după o scurtă introspecție în istorie. Paradoxal, deși aceste stări sunt denumite excepționale, ele se proclamă destul de des, la un asemenea regim făcând apel, cel puțin în istoria recentă, zeci de state care au pus în practică de facto sau de jure stări excepționale.
Există situații în care stările excepționale sunt instaurate pe lungă durată, unele dintre ele fiind reînnoite periodic de Parlament de-a lungul anilor sau chiar al deceniilor. În asemenea situații, principiul supremației civile asupra organizațiilor din sectorul de securitate este periclitat iar organizațiile respective își pot crea o altă imagine decât cea democratică referitoare la rolul și locul lor în stat.
Pentru exemplificare, vom analiza situațiile din câteva țări care în istoria contemporană au uzitat de instituirea stărilor excepționale în scopuri care excedau celor prevăzute de principiile democratice.
În cadrul acestui articol vor fi studiate prevederile în legătură cu stările excepționale din principalele 3 tratate referitoare la drepturile omului:
Convenția internațională asupra drepturilor civile și politice,
Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
Convenția americană asupra drepturilor omului, denumite în continuare Convenția Internațională, Convenția Europeană și, respectiv, Convenția Americană.
Caracterul juridic al unui tratat exercită o influență puternică asupra manierei în care acesta este implementat și asupra naturii responsabilităților părților.
De obicei, tratatele internaționale tradiționale sunt bazate pe principiul reciprocității. Astfel, ele creează obligații cu caracter mutual între părți.
Tratatele pe tema drepturilor omului, nu au fost încheiate pentru a impune schimbul reciproc de drepturi pentru beneficiul comun al statelor părți.
Aceste tratate trebuie privite ca instrumente legale multilaterale care determină statele părți să facă angajamente legale unilaterale prin care se obligă să nu violeze drepturile persoanelor aflate sub jurisdicția lor. Ele trebuie să asigure protejarea drepturilor ființelor umane fără să țină cont de naționalitatea lor atât în cadrul statului de care aparțin, cât și al celorlalte state părți.
Se poate afirma, astfel, că obligațiile care derivă din tratatele referitoare la drepturile omului posedă un caracter legal special, care poate fi descris prin formularea a două concluzii fundamentale:
– domeniul drepturilor omului a fost exclus, în limitele definite de tratatele pe această temă, de sub puterea internă a statului;
– a fost generată o nouă ramură a dreptului internațional, prin crearea unei noi ordini de drept care cuprinde noțiunea de societate internațională ca un subiect separat al dreptului internațional; normativele acestei noi ordini de drept au caracter de obligație erga omnes (față de toți).
Statele care invocă existența unei stări excepționale nu se pot sustrage obligațiilor pe care și le-au asumat ratificând tratatele asupra drepturilor omului. Tipurile de situații care pot genera instituirea stărilor excepționale și deci, pot justifica derogarea de la obligația statelor în ceea ce privește drepturile omului sunt expres definite în tratatele internaționale analizate în acest subcapitol. Chiar scopul acestor tratate internaționale a fost, între altele, de a nu folosi anumiți termeni incerți care să deschidă posibilitatea abuzului statelor părți.
Formulările referitoare la conceptul de stări excepționale diferă în tratatele la care facem referire. Totuși, diferențele nu sunt semnificative.
Convenția europeană permite derogarea în cazuri de război sau altă urgență publică care amenință viața națiunii (art. 15 paragraf 1).
Convenția internațională face referiri la o urgență publică care amenință viața națiunii (art. 4 paragraf 1) în timp ce Convenția americană se referă la război, pericol public sau altă urgență care amenință independența sau securitatea unui stat parte (art. 27 paragraf 1).
Se poate aprecia că divergențele dintre Convenția europeană și Convenția internațională par a avea mai degrabă un caracter de formă, din moment ce noțiunea de urgență formulată la articolul 4 din Convenția internațională are directă aplicabilitate în caz de război care, în opinia noastră, constituie cea mai mare urgență publică.
Practica aplicării Convenției americane scoate în evidență că ideea de urgență, așa cum ea este înțeleasă din celelalte două tratate, nu diferă de conceptul de urgență folosit de Convenția americană. De fapt, considerăm că o amenințare la independența sau securitatea statului înseamnă o amenințare la viața națiunii.
Chiar dacă s-a stabilit că expresia „stare excepțională” este definită în termeni similari în cele 3 tratate internaționale pe tema drepturilor omului, nu înseamnă că de fapt avem explicația înțelesului real al acestei sintagme.
Se poate opinia că nu este ușor să găsești o definiție care să acopere larga varietate de situații care pot apărea în zone variate ale lumii și care, prin prisma gândirii guvernelor respective, să capete o asemenea calificare.
Se cunoaște faptul că, în funcție de specificul fiecărei țări, unele amenințări pot fi percepute diferit, căpătând, astfel, o dimensiune care în unele cazuri nu corespunde realității.
Din această cauză, considerăm că nu este de dorit dar nici posibil ca, pe baza termenilor folosiți în tratatele internaționale analizate, să facem o descriere a unei stări excepționale. Fiecare caz trebuie să fie judecat în funcție de specificul lui, un element esențial aici fiind luarea în calcul a preocupării preponderente de continuare a societății democratice.
Suntem de părere că, totuși, atunci când statele definesc în legislația lor internă starea excepțională, ele trebuie să îngusteze domeniul de referință și să se limiteze la situații cum ar fi războiul, agresiunea externă, rebeliunea armată, insurecția civilă și alte asemenea evenimente în care miza este supraviețuirea națiunii.
Ceea ce este de remarcat este faptul că în lume au existat și există numeroase stări excepționale de facto acolo unde există indicii că subzistă o concentrare a puterii executive în condițiile în care legislativul a fost suspendat sau chiar abolit iar drepturile cetățenilor, precum și garantarea acestora sunt puternic afectate de legi pe tema securității naționale care, în principiu, permit detenția unor persoane fără a se respecta procedura democratică normală, persoane care pot fi chiar judecate de tribunale speciale.
O altă problemă pe care o identificăm în domeniu este aceea că, și atunci când standardele internaționale ale democrației în acest domeniu sunt identificate teoretic și transpuse în legi, este dificil de urmărit modul de aplicare a acestora și de stabilit dacă s-au întreprins de către stat măsurile potrivite sau s-au comis abuzuri. Studiile arată că, de obicei, situația se complică atunci când asemenea stări excepționale sunt declarate într-un context sensibil din punct de vedere politic.
Din analiza prevederilor art. 4 paragraf 1 al Convenției internaționale rezultă o obligație expresă de a proclama oficial starea excepțională. Celelalte tratate nu impun regula publicității printr-un text explicit.
Dacă în privința proclamării stării excepționale nu avem o atitudine unanimă în cele 3 tratate, în privința notificării celorlalte state părți ale tratatului, avem o abordare unanimă. În conformitate cu prevederile tratatelor, statele care declară o stare excepțională trebuie să informeze statele părți la tratat, prin depozitarul tratatului, despre măsurile excepționale luate, despre prevederile legale interne de la care se va face derogare, prevederile din tratat care vor fi afectate, data estimativă când aceste derogări vor lua sfârșit și motivele pentru care sunt necesare astfel de lucruri.
Se pare că în spatele acestor cerințe stă dreptul statelor părți de a fi notificate, de a lua la cunoștință de poziția exactă a statului care derogă și dacă această poziție este în conformitate cu prevederile tratatului, informații în funcție de care ele înseși își vor exercita drepturile. În această privință, Convenția europeană cere ca secretarul general al Consiliului Europei să fie „pe deplin informat” despre situația care a generat starea excepțională.
Astfel, el poate solicita orice informație adițională pe care o consideră necesară, aceasta și datorită puterilor speciale conferite de prevederile art. 52 ale Convenției europene.
Conform prevederilor art. 4 paragraf 3 din Convenția internațională, statul parte care își exercită dreptul de a deroga de la prevederile tratatului trebuie să informeze imediat celelalte state părți despre măsurile excepționale întreprinse.
Deoarece Convenția europeană nu conține nicio cerință referitoare la o notificare „imediată”, s-a interpretat că notificarea trebuie făcută într-o perioadă rezonabilă. După cum se poate constata, obligația notificării care este cuprinsă în toate cele 3 tratate poate fi considerată ca o prevedere importantă iar neaducerea ei la îndeplinire poate fi înțeleasă ca având drept consecință pierderea dreptului de a deroga chiar dacă acest lucru nu este prevăzut în mod expres.
Practica însă nu confirmă acest raționament.
În altă ordine de idei, Convenția americană enumeră, la art. 27 paragraf 2, 11 drepturi prevăzute de tratat care al căror exercițiu nu poate fi suspendat sau restrâns.
Acestea sunt următoarele:
dreptul la personalitate din punct de vedere juridic, prevăzut de art.3;
dreptul la viață, prevăzut de art.4;
dreptul la un tratament uman, prevăzut de art.5;
dreptul de a nu fi supus sclaviei, prevăzut de art.6;
dreptul de a beneficia de neretroactivitatea legii, prevăzut de art.9;
libertatea conștiinței și a religiei, prevăzut de art.12;
drepturile familiei, prevăzute de art.17;
dreptul la nume, prevăzut de art.18;
drepturile copilului, prevăzute de art. 19;
dreptul la naționalitate, prevăzut de art. 20;
dreptul de a participa la guvernare, prevăzut de art. 23.
Convenția americană conține lista cea mai lungă de drepturi de la care nu se poate deroga, fiind urmată de Convenția internațională care, la art. 4 paragraf 2, identifică 7 asemenea drepturi în timp ce Convenția europeană numai 4, la art. 15 paragraf 2.
Drepturile intangibile, chiar și pe timpul stărilor excepționale, de care vorbește Convenția internațională sunt: dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii sau unor tratamente degradante, inumane sau crude, dreptul de a nu fi lipsit de libertate numai pe motivul că nu poți să îndeplinești o obligație contractuală, dreptul de a recunoaște oriunde persoana în fața legii, dreptul de a nu fi supus sclaviei, dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei și dreptul de a beneficia de neretroactivitatea legii.
Convenția europeană enumeră printre drepturile de la al căror exercițiu nu se poate deroga numai următoarele: dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus sclaviei și dreptul de a beneficia de neretroactivitatea legii. Aceste 4 drepturi alcătuiesc de fapt miezul ireductibil al drepturilor umane, ele fiind menționate de toate cele 3 tratate examinate de noi.
Pe principiul că un act normativ nu trebuie să motiveze dispozițiile sale, textele tratatelor respective nu includ și motivele pentru care unele dintre drepturile omului apar ca intangibile.
Parerea este că aceste drepturi intangibile au fost socotite așa de importante încât suprimarea lor sau a exercițiului lor nu poate fi justificată nici pe timpul unei stări excepționale.
Facem aici referire la dreptul la viață de exemplu, care în nicio circumstanță nu poate fi suspendat. O altă categorie de drepturi care au fost considerate intangibile sunt cele a căror exercitare nu împiedică cu nimic gestionarea eficientă a stării excepționale. Oferim spre exemplificare, dreptul de a te căsători, care, în opinia noastră, face parte din categoria drepturilor familiei.
Un alt gen de reglementare care există în toate cele 3 tratate se referă la faptul că măsurile excepționale întreprinse pe timpul crizelor trebuie să fie adoptate numai în măsura în care ele sunt într-adevăr necesare și adecvate situației.
Terminologia folosită este următoarea:
– „în măsura în care sunt cerute de exigențele situației” – în Convenția americană;
– „în măsura în care sunt strict cerute de exigențele situației” – în Convenția europeană;
– „în măsura în care sunt strict cerute de exigențele situației” – în Convenția internațională.
Se profilează astfel, se pare, un principiu unanim acceptat al proporționalității între măsurile excepționale întreprinse și gravitatea situației care a generat declararea stării excepționale.
Convenția americană dispune că aplicarea acestor măsuri excepționale nu trebuie să implice discriminarea pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială. Acest gen de discriminare este interzis și de către Convenția internațională în mod expres. Chiar dacă în Convenția europeană nu regăsim o astfel de dispoziție specială, faptul este nesemnificativ întrucât la art. 14 identificăm o prevedere cu caracter general referitoare la nediscriminare.
O ultimă remarcă se referă la faptul că toate cele 3 tratate conțin norme identice conform cărora măsurile excepționale adoptate trebuie să fie conforme cu obligațiile lor stabilite prin dreptul internațional.
Tratatele internaționale pe tema drepturilor omului recunosc îndrituirea statelor de a adopta anumite măsuri speciale prin restrângerea temporară a exercițiului unor drepturi în vederea gestionării eficiente a stării excepționale.
Se poate afirma că acest drept al statului constituie, totodată, și o obligație de vreme ce restabilirea situației normale se poate face numai prin aplicarea unor măsuri dure iar cetățenii au toată încrederea că statul lor este garantul democrației așa cum acest lucru este reflectat de prevederile constituționale.
Tratatele internaționale care privesc drepturile omului au o exprimare asemănătoare atunci când abordează definirea stării excepționale, existând doar mici deosebiri mai degrabă cu caracter de formă. În principal am observat că starea excepțională este, în înțelesul tratatelor, cazul războiului sau alte situații care amenință viața națiunii.
Deși există o similitudine în exprimarea din textul tratatelor, înțelesul real al acestor cuvinte nu este același pentru fiecare stat parte. Observăm că este dificil să se identifice o definiție care să acopere exhaustiv varietatea vastă de situații care pot apărea în zone diferite ale lumii și care pot fi calificate de Guvernele țărilor respective drept stări excepționale.
Tragem concluzia că existența unui pericol care să amenințe viața unei națiuni depinde de percepția Guvernului respectiv, care decide în anumite circumstanțe să adopte măsuri speciale derogatorii de la tratatele internaționale pe tema drepturilor omului.
În plus față de cele susmenționate, constatăm că fiecare caz trebuie să fie judecat în funcție de elementele sale specifice și că esențial în gestionarea crizei care a dus la instituirea stării excepționale este ca măsurile adoptate să denote preocuparea preponderentă de revenire la regulile societății democratice. Mai observăm și faptul că pe lângă problemele teoretice pe care încercăm chiar acum să le identificăm mai există și aplicarea acestora în practică. Este dificil de monitorizat dacă prin măsurile adoptate într-un stat sau comis greșeli flagrante sau abuzuri mai ales acolo unde situația politică este complexă și prezintă multe aspecte sensibile.
Oricum, conform celor prevăzute de tratatele internaționale în domeniu statele care uzează de instaurarea unei stări excepționale sunt obligate să respecte anumite condiții de gestionare a unei astfel de situații în conformitate cu îndatoririle care le revin din tratatele respective, la care au devenit parte prin ratificare.
O idee importantă care se desprinde din studierea prevederilor tratatelor internaționale în domeniu este aceea a obligativității notificării de către statul în cauză a celorlalte state părți ale tratatului. La declararea unei stări excepționale statelor le revine o obligație care, de obicei, nu este prevăzută în legislația internă și anume de a anunța celelalte state care au ratificat tratatul respectiv despre măsurile excepționale întreprinse, prevederile din tratat care vor fi afectate prin măsurile derogatorii, motivele pentru care s-a instituit această stare și data estimativă când aceste acțiuni vor înceta.
Cu alte cuvinte celelalte state părți au dreptul de a fi corect informate despre ceea ce se întâmplă în statul care a întreprins măsuri derogatorii de la tratatul la care sunt și ele părți. În funcție de informațiile primite acestea își vor ajusta atât elementele de politică externă dar, posibil, și pe cele de politică internă.
În privința notificării, Convenția Europeană dispune deplina informare a Secretarului General al Consiliului Europei care, de altfel, poate solicita și informații suplimentare atunci când consideră necesar. Convenția Europeană nu vorbește despre o notificare imediată, așa cum face Convenția Internațională, dar tergiversarea acestei notificări, amânarea ei fără un motiv întemeiat, peste o anumită perioadă rezonabilă poate fi calificată ca o încălcare a prevederilor tratatului. În opinia noastră, neîndeplinirea conștientă a acestei obligații a notificării poate avea repercusiuni asupra statului în cauză întrucât celelalte state părți pot avea un interes legitim solid în a cunoaște cu exactitate și rapiditate situația unui stat vecin sau a unuia cu care are relații importante și unde s-a proclamat stare excepțională.
Vorbind despre proclamarea stării excepționale observăm că numai Convenția Internațională conține o dispoziție expresă în acest sens.
Textul Convenției Internaționale obligă în mod explicit statele părți să proclame oficial starea excepțională. Este, în opinia noastră, o măsură de bun simț, menită să prevină cetățenii statului unde s-a instituit o asemenea stare asupra faptului că exercițiul anumitor drepturi și libertăți consacrate prin Constituție și tratate internaționale va fi restrâns sau chiar suspendat.
După cum am putut observa nu toate drepturile și libertățile pot fi afectate de către măsurile derogatorii adoptate de către state pe timpul stărilor excepționale.
Am observat că există un nucleu format din patru drepturi intangibile, prevăzute de Convenția Europeană. Asupra exercițiului acestor drepturi intangibile nu se poate acționa nici chiar pe timpul stărilor excepționale indiferent de motivul, amploarea sau intensitatea fenomenului care a generat criza respectivă. Drepturile fundamentale de la care nu se poate deroga sunt dreptul la viață, dreptul de a nu fi supus torturii sau unor tratamente degradante, inumane sau crude, dreptul de a nu fi supus sclaviei și dreptul de a beneficia de neretroactivitatea legii.
Așa cum afirmam mai sus, textul tratatelor studiate nu explică motivul pentru care aceste drepturi și numai acestea au fost desemnate drept nederogabile. Opinăm că s-a considerat că dacă și exercițiul acestor drepturi ar fi fost afectat cu scopul declarat de a prezerva democrația, atunci salvgardarea acestei democrații chiar nu se mai justifică. Astfel spus nu întotdeauna scopul scuză mijloacele.
Ceea ce se mai poate menționa la acest domeniu al drepturilor intangibile este faptul că la nucleul de drepturi nederogabile prevăzute de tratatele internaționale se pot adăuga și alte drepturi prin legislația internă a statelor, îndeosebi prin legile lor fundamentale.
Spre exemplificare, Constituția României prevede că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea accesului liber la justiție. Apreciem că cel puțin alte două drepturi ar putea fi luate în dezbatere pentru a deveni drepturi intangibile și anume dreptul la un proces corect și dreptul la compensație.
Dacă analizăm terminologia folosită de tratate atunci când se referă la măsura în care se poate deroga de la exercițiul anumitor drepturi și libertăți prevăzute de tratatele internaționale, constatăm că, în unanimitate, cele trei tratate investigate stabilesc un prag până la care astfel de măsuri nu pot fi adoptate.
Măsurile restrictive pot fi întreprinse numai dacă sunt reclamate de exigențele situației. Restrângerea exercițiului unor drepturi trebuie să fie nu numai necesară dar și adecvată.
Singură, Convenția Americană menționează, pe lângă această regulă a proporționalității între măsurile adoptate și gravitatea pericolului care amenință viața națiunii, și faptul că aceste măsuri trebuie întreprinse numai într-o anumită perioadă strict necesară pentru rezolvarea situației.
Alte două condiții care trebuie să caracterizeze restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților, asupra cărora tratatele au consens deplin constau în aplicarea măsurilor derogatorii fără discriminare și fără a se încălca de către state obligațiile stabilite prin tratatele internaționale.
Concluzii:
Unitățile militare se află într-o situație specială din punctul de vedere al drepturilor omului. În cadrul armatei funcționează legi diferite cu democrația civilă, datorită menirii instituției. Pentru a oferi o protecție cetățenilor care nu acceptă astfel de situații, în multe țări înrolarea se face pe bază de voluntariat.
În sine, legislația și regulamentele interioare ale armatei din România conțin puține elemente care contravin principiilor universale ale drepturilor omului. În practică însă se pot observa — datorită abaterilor de la regulamente, sau a formulărilor insuficient de clare — unele deficiențe, care se pot elimina pe două căi:
o atenție sporită din partea comandanților pentru a depista astfel de nereguli și rescrierea unor articole din regulamente, care dau naștere la intrepretări.
Cazurile de sinucideri, dezertări și alte evenimente grave sînt indicatori negativi, care arată deficiențe serioase. Eliminarea lor nu este doar scopul organizațiilor neguvernamentale care activează în domeniul drepturilor omului, ci în primul rînd al Ministerului Apărării Naționale și al comandanților de unități militare. Astfel este necesară și utilă colaborarea pentru scopuri comune, pentru a impune respectul pentru om și pentru drepturile lui inalienabile.
Câteva comentarii:
LEGEA nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, actualizată 2014
Art. 29. (1) Cadrelor militare în activitate le este restrânsă exercitarea unor drepturi și libertati, astfel:
b) exprimarea în public a opiniilor contrare intereselor României sau forțelor armate;
Trebuie clarificată sintagma „în public” și trebuie definit ce se înțelege prin contrar intereselor României. Dacă a comenta o măsură a unui politician sau chiar o lege care ea însăși este în afara intereselor României sau a armatei este considerat ca abatere, atunci militarul este împiedicat să își exercite obligațiile asumate prin jurământ.
e) constituirea în diferite forme de asociere cu caracter profesional, tehnico-științific, cultural, sportiv-recreativ sau caritabil, cu excepția celor sindicale ori care contravin comenzii unice, ordinii și disciplinei specifice institutiei armatei, este permisă în condițiile stabilite prin regulamentele militare.
Cine stabilește dacă activitățile acestora sau statutul afectează exercitarea profesiei militare și ce înseamnă a contravine comenzii unice ?
BIBLIOGRAFIE:
Legislație:
1. Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
2. Decretul nr. 224 din 1990, privind ratificarea Protocolului I Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor forțelor armate internaționale, publicat în Monitorul Oficial nr. 68 – 69 din 14 mai 1990.
3. Decretul nr. 345 din 14 iulie 1970, publicat în Buletinul Oficial nr. 92 din 27 iulie 1970.
4. Legea nr. 7 din 25 ianuarie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
5. Legea nr.7 /2004 privind Codul de conduită al funcționarilor publici.
6. Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 112 din 10 octombrie 1990.
7. Legea nr. 39 din 28 iunie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 143 din 30 iunie 1993.
8. Legea nr. 80 din 11 iulie 1995 privind statutul cadrelor militare, actualizată în 2014.
9. Legea 111 din 2002, privind ratificarea Statutului Curții Penale Internaționale de la Roma, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 28 martie 2002.
10. Legea nr. 283 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 477 din 4 iulie 2003.
11. The Universal Declaration of Human Rights, varianta on-line accesată pe http://un.org/Overview/rights.html.
12. Ordinul ministrului apărării nr. M-64 din 10.06.2013, pentru aprobarea „R.G.-3 Regulamentul disciplinei militare”, publicat în Monitorul Oficial nr. 399 bis din 3 iulie 2013.
Publicații:
1. A. Rosas and M. Scheinin, Categories and beneficiaries of Human Rights, Institute for Human Rights, , 1997.
2. Barack Obama, Îndrăzneala de a spera, Editura RAO; București, 2008.
3. C. Flinterman, Extra-Conventional Standard-Setting and Implementation in the Field of Human Rights.
4. C. Flinterman and C. Handerson, Special Human Rights Treaties
5. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept intarnațional public, București, Casa de Editură și presă Șansa SRL, 1997.
6. Ion Dragoman, Actele autorităților militare, București, Editura Lumina Lex, 2003
7. J.O΄Brien, International Law, London, Cavendish Publishing Limited, 2001.
8. Maria Furst, Jurgen Trinks, Philosophie, Viena, traducere în limba română, Manual de filosofie, București, Humanitas, 1992.
9. Revista „Spirit militar modern", nr. 1/2002 accesată pe http://www.uamsibiu.ro/publicatii
10. T. Burgenthal, International Human Rights – in a nutshell, 4th edition, original Georgetown University Law Library, 2011.
11. Valentin – Stelian Bădescu, Umanizarea Dreptului Umanitar, Editura C.H.Beck, București, 2007.
12. Vasile Morar, Etica în afaceri și în politică.
13. Verginia Vedinaș, Deontologia vieții publice, Universul juridic, București, 2007.
BIBLIOGRAFIE:
Legislație:
1. Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
2. Decretul nr. 224 din 1990, privind ratificarea Protocolului I Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor forțelor armate internaționale, publicat în Monitorul Oficial nr. 68 – 69 din 14 mai 1990.
3. Decretul nr. 345 din 14 iulie 1970, publicat în Buletinul Oficial nr. 92 din 27 iulie 1970.
4. Legea nr. 7 din 25 ianuarie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
5. Legea nr.7 /2004 privind Codul de conduită al funcționarilor publici.
6. Legea nr. 19 din 9 octombrie 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 112 din 10 octombrie 1990.
7. Legea nr. 39 din 28 iunie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 143 din 30 iunie 1993.
8. Legea nr. 80 din 11 iulie 1995 privind statutul cadrelor militare, actualizată în 2014.
9. Legea 111 din 2002, privind ratificarea Statutului Curții Penale Internaționale de la Roma, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 28 martie 2002.
10. Legea nr. 283 din 26 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 477 din 4 iulie 2003.
11. The Universal Declaration of Human Rights, varianta on-line accesată pe http://un.org/Overview/rights.html.
12. Ordinul ministrului apărării nr. M-64 din 10.06.2013, pentru aprobarea „R.G.-3 Regulamentul disciplinei militare”, publicat în Monitorul Oficial nr. 399 bis din 3 iulie 2013.
Publicații:
1. A. Rosas and M. Scheinin, Categories and beneficiaries of Human Rights, Institute for Human Rights, , 1997.
2. Barack Obama, Îndrăzneala de a spera, Editura RAO; București, 2008.
3. C. Flinterman, Extra-Conventional Standard-Setting and Implementation in the Field of Human Rights.
4. C. Flinterman and C. Handerson, Special Human Rights Treaties
5. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept intarnațional public, București, Casa de Editură și presă Șansa SRL, 1997.
6. Ion Dragoman, Actele autorităților militare, București, Editura Lumina Lex, 2003
7. J.O΄Brien, International Law, London, Cavendish Publishing Limited, 2001.
8. Maria Furst, Jurgen Trinks, Philosophie, Viena, traducere în limba română, Manual de filosofie, București, Humanitas, 1992.
9. Revista „Spirit militar modern", nr. 1/2002 accesată pe http://www.uamsibiu.ro/publicatii
10. T. Burgenthal, International Human Rights – in a nutshell, 4th edition, original Georgetown University Law Library, 2011.
11. Valentin – Stelian Bădescu, Umanizarea Dreptului Umanitar, Editura C.H.Beck, București, 2007.
12. Vasile Morar, Etica în afaceri și în politică.
13. Verginia Vedinaș, Deontologia vieții publice, Universul juridic, București, 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Particularitati ALE Drepturilor Omului In Fortele Armate (ID: 128879)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.