Particularitati ale Copilului Adoptat

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………. p. 6

CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ADOPȚIA …………… p. 9

1.1 Definirea adopției ………………………………………………………………………………… p.9

1.2. Prezentarea generală a adopției din perspectivă istorică …………………………. p. 10

1.3. Principiile adopției …………………………………………………………………………….. p.13

1.4. Condițiile de fond ale adopției …………………………………………………………….. p. 20

CAPITOLUL 2. PARTICULARITĂȚI PSIHOLOGICE ALE COPILULUI

2.1 Adopția și stadiile la diferite vârste ale copilului ……………………………. p. 29

2.2 Atașamentul ………………………………………………………………………………………. p. 37

Tipuri de atașament …………………………………………………………….. p. 39

2.2.2. Atașamentul în adopție …………………………………………………………. p. 41

2.3 Trauma pierderii la copil. Trauma abandonului. Separare și pierdere ……… p.44

2.4 Înțelegerea adopției de către copil ………………………………..………… p.49

CAPITOLUL 3. PARTICULARITĂȚI ALE COPILULUI ADOPTAT ………….. p.51

3.1 Copilul adoptabil ………………………………………………………………………………… p. 53

3.2. Pregătirea copilului pentru adopție ……………………………………………………….. p.56

3.3. Evalarea copilului pentru adopție …………………………………………………………. p.58

3.4. Faze de evoluție în familia adoptivă ……………………………………………………. p. 59

3.5. Identitatea adoptivă ……………………………………………………………………………. p. 61

3.6. Starea copilului la adopție …………………………………………………………………… p.64

3.7. Profilul copiilor adoptați în România ……………………………………………………. p.66

3.8 Integrarea în noul sistem familial și integrarea socială a copilului adoptat ….. p.69

CAPITOLUL 4. RECOMANDĂRI PENTRU PĂRINȚII ADOPTIVI ÎN CONSTRUIREA UNEI RELAȚII SUSTENABILE CU COPIII LOR …………p. 73

4.1. Rolul părinților în creșterea copilului ……………………………………… p. 73

4.2 Dezvăluirea adopției și cum pot părinții să spună copiilor că sunt adoptați … p.78

4.3. Reguli pentru părinții adoptivi ……………………………………………… p. 81

4.4. Când copiii întreabă despre adopție ………………………………………… p. 83

4.5. Zece sfaturi pentru părinții adoptivi …………………………………..….… p. 86

4.6 Douăzeci de lucruri pe care copiii adoptați ar dori ca părinții adoptatori să le știe ……………………………………………………………………………………. p. 87

4.7. Bătaia este ruptă din rai? ……………………………………………….…… p. 88

4.8. Neliniștile asumării rolului de părinte adoptiv ……………………………… p.91

4.9. Caracteristicile familiilor adoptive de success ……………………………… p. 93

CAPITOLUL 6. CERCETARE. STUDIU DE CAZ …………………………………….. p. 95

CONCLUZIE …………………………………………………………………………………………. p.111

ANEXE ………………………………………………………………………………………………… p. 115

LISTA ANEXELOR

ANEXA 1 Declarație a părinților firești/ rudelor până la gradul al IV-lea că nu doresc să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului

ANEXA 2 Raport de consiliere și informare a părinților firești/ tutorelui anterior exprimării consimțământului la adopție

ANEXA 3 Fișa de informare a parintelui firesc/tutorelui ca urmare a realizarii activitatii de consiliere si informare in vederea exprimarii consimtamantului la adoptie

ANEXA 4 Fișa- cadru cuprinzând criteriile și informațiile cu privire la copil necesare în realizarea potrivirii teoretice la nivelul ANPDCA

ANEXA 5 Cererea de evaluare în vederea eliberării atestatului de persoana/ familie aptă să adopte

ANEXA 6 Cererea privind eliberarea atestatului

ANEXA 7 Atestat

ANEXA 8 Fișa- cadru cuprinzând criteriile și informațiile cu privire la persoana/ familia adoptatoare necesare în realizarea potrivirii teoretice la nivelul ANPDCA

ANEXA 9 Fișa sintetică de potrivire teoretica la nivelul directiilor generale de asistentă socială și protecția copilului

ANEXA 10 Raport final întocmit la sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției privind modul în care copilul s-a adaptat noului mediu de viață

INTRODUCERE

Adopția reprezintă neîndoielnic unul dintre cele mai actuale și mai controversate fenomene ale dreptului contemporan ce cunoaște o ascensiune spectaculoasă în special după cel de al doilea război mondial în majoritatea statelor lumii.

Fiind considerat un fenomen complex, sociologic și juridic, adopția este considerată un mijloc pentru soluționarea problemelor familiale ale copilului, după cum poate fi o sursă de creere a problemelor familiale în cazul în care sunt respectate drepturile fundamentale și interesele copilului.

Adopția îi oferă posibilitatea unui copil de a avea o familie. Prin adopție, copilul care este lipsit de grija părintească și care beneficioază de o formă de protecție specială, este primit, în condițiile legii, în familia adoptatorilor sau a persoanei adoptatoare, unde urmează să fie crescut, îngrijit și educat ca un copil firesc. Prin adopție, persoana sau familia adoptatoare îți asumă obligațiile și răspunderile ce revin părinților firești.

Elaborarea noii legislații în domeniul adopției, care a intrat în rigoare la 1 ianuarie 2005 (nefiind anumite modificări și completări ulterioare), a pornit de la constatatea faptului că adopțiile în România, în special adopțiile internaționale, urmau anumite proceduri care intrau în contradicție cu convențiile internaționale ratificate de România (Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, Convenția Europeană a drepturilor omului și Convenția de la Haga asupra protecției copilului și coaperării în materia adopției internaționale).

Deși România a ratificat aceste convenții internaționale, prevederile acestora nu au fost respectate în totalitate. În plus, a existat o neconcordanță între prevederile internaționale și prevederile interne în materia adopției, ceea ce a dus la încălcarea unor drepturi ale copiilor în România.

În trecut, erau primordiale dorințele adulților în raport cu nevoile copiilor: autoritățile române nu reprezentau întotdeauna drepturile copiilor, ci încercau să găsească un copil pentru o familie care dorea să adopte un copil. De asemenea, foarte puține demersuri se făceau pentru menținerea relației dintre copiii aflați în sistemul de protecție și părinții lor, existând cazuri în care se încuraja separarea copiilor de proprii părinți, dacă existau familii care doreau să adopte copiii respectivi. Nu se recunoșteau, astfel, drepturile părinților biologici în raport cu proprii copii, așa cum rezultă ele din prevederile Convenției ONU cu privire la drepturile copilului.

Prin urmare, situația existentă în domeniul protecției copilului aflat în dificultate a impus revizuirea legislației în scopul restructurării sistemului și extinderii ariei de intervenție de la protecția copilului aflat în dificultate la protecția drepturilor tuturor copiilor. Elaborarea pachetului legislativ în domeniul protecției copilului și adopției a avut loc în peroada 2002-2004 în colaborare cu un grup de experți desemnați de Comisia Europeană.

Principiile de la care s-a pornit în reglementarea adopției în România se referă la promovarea interesului superior al copilului și asigurarea stabilității în îngrijirea, creșterea și educarea acestuia, ținând cont de originea sa etică, religioasă, culturală și lingvistică, principii existente în Convenția ONU cu privire la drepturile copilului.

Conform noii legislații în domeniul adopției, cât și legislației modificată și completată, un copil poate fi adoptat numai după ce au fost intreprinse toate demersurile pentru reintegrarea sa în familia biologică sau integrarea sa în familia extinsă (rude de până la gradul IV inclusiv). În cazul în care aceste demersuri eșuează, specialiștii întocmesc planul individualizat de protecție al copilului care are ca și finalitate adopția internă și înaintează instanței competente propunerea de încuviințare a deschiderii procedurii adopției interne și documentația aferentă acesteia. Instanța de judecată este singura abilitată să decidă încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne.

Cu alte cuvinte, nu orice copil aflat în sistemul de protecție al copilului este și adoptabil. Putem vorbii despre adopție doar în cazul copiilor pentru care o astfel de operațiune juridică este în interesul lor superior.

Sau chiar dacă având în vedere faptul că vechea legislație punea în prim plan familia adoptatoare, actuala legislație scoate în evidență faptul că nucleul oricărei familii este copilul. Așadar, se poate spune că în ziua de astăzi se caută o familie pentru fiecare copil. Elementul central al legii îl constituie identificarea unei familii pentru un copil adoptabil, nu a unui copil pentru familie. Cu alte cuvinte, drepturile copilului sunt prioritare și vor fi luate în permanență în considerare înaintea nevoilor și dorințelor unei familii care dorește să adopte un copil. De menționat este faptul că se iau în considerare și se respectă și dorințele familiei potențial adoptive, însă nu se acordă prioritate în raport cu nevoile copilului, ci se analizează măsura în care ele corespund interesului superior al copilului.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND ADOPȚIA

1.1 Definirea adopției

Referențe despre adopție găsim în toată lumea și în perioade istorice diferite. Cuvântul adopție își are originea în limba latină „ad aptare” însemnând „a alege”. Semnul acestui cuvânt poate fi definit ca „ a lua copilul altei persoane în familia ta și a-l crește din punct de vedere legal, ca și cum ar fi al tău ”.

Conform noii legislații, adopția este considerată o instituție de drept civil, nemaifiind abordată ca o măsură de protecție specială, așa cum era considerată în legislația anterioară anului 2004, cu alte cuvinte, adopția nu se mai adresează în mod automat tuturor copiilor care au nevoie de o măsură de protecție, ci doar copiilor pentru care o astfel de operațiune jurifică este potrivită nevoilor și situației lor particulare.

În acest sens, menționez faptul că în anul 1977 potrivit art.1 alin.1 din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 25 din 12 iunie 1997, adopția era definită ca fiind o măsură specială de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și copil, precum și rudele adoptatorului.

Dacă în vederea legislației (Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției) adopția era definită ca fiind „operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adaptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”, în noua legislație intrată în riguare în anul 2012 această definiție nu se regăsește. Totuși, regăsim, în Codul Civil capitolul III Adopția secțiunea 1 Dispoziții generale, art. 451, definirea noțiunii de adopție care păstrează cu exactitate citatul mai sus amintit.

Așadar, adopția poate fi definită ca fiind actul juridic în baza căruia se stabilesc pe de o parte raporturile de rudenie între adoptat și descendenții săi și adoptator ori adoptator și rudele acestuia pe de alta parte, asemănătoare acelora care există și în cazul rudeniei firești.

În cazul adopției, rudenia nu se mai întemeiază pe faptul biologic al nașterii și al concepției copilului de către mama și respectiv, tatăl său, ci își are fundamentul în voința persoanelor care, pot constient să creeze o legătură de filiație civilă, sociologică.

Noțiunea de adopție este utilizată în legislație, literatura de specialitate și practica judecătorească în mai multe accepțiuni și anume:

Pentru a numi actul juridic al adopției;

Pentru a desemna instituția adopției, care cuprinde totalitatea normelor juridice; referitoare la încheierea, efectele, desfacerea și desființarea adopției;

Pentru a exprima raportul juridic al adopție.

1.2. Prezentarea generală a adopției din perspectivă istorică

Forma legală de adopție apare în secolul XIX. Istoric vorbind, există mai multe referiri la adopția socială sau emoțională, unde îngrijirea, protecția și instruirea sunt de maximă importanță, decât forma sa legală. Acest tip de adopție socială este cel mai des întâlnit de-a lungul secolelor. Probabil, cea mai bună ilustrare este povestea biblică a lui Moise, care a fost abandonat într-un coș, fiind ulterior găsit și adoptat de fiica faraonului. Un alt exemplu de adopție „emoțională ”, diferit, dar, de asemenea, foarte cunoscut, este ilustrat de sistemul englezesc de ucenicie, în care copiii, pentru a fi educați și instruiți, erau crescuți în afara familiei biologice, oferindu-li-se astfel, o a doua familie. Deși acești copii nu erau adoptați în mod legal, între ei și noile familii se creau, de obicei, legături foarte puternice.

Ca procedură legală, adopția de pe vremea Codului lui Hammurbabi, care este unul dintre cele mai vechi pachete de legi existente în Mesopotamia antică. Atunci s-a stabilit că prin adopție copiii devin membrii cu drepturi depline ai noii familii și nu pot fi returnați familiei biologice. Au fost găsite referințe și în alte documente legale vechi, cum ar fi cele din Grecia și Roma Antică. Unul dintre exemplele renumite este acela a lui Julius Caesar care l-a adoptat pe Gaius Julius Caesar Octavianus, cunoscut mai târziu drept împăratul Augustus. Atât în Orient (China, India), cât și în țările din occident (Franța, Anglia), găsim referințe despre adopție și practici de asistență maternală. Toate formele de adopție descrise au ceva în comun: se concentrează asupra nevoilor adulților de a asigura continuitatea mersului familiei, afacerii, meșteșugului sau averii.

La mijlocul secolului al XIX- lea, nevoile și binele copilului au devenit chestiuni de importanță publică, începând cu Lumea Nouă, America. Exploatarea copiilor, transferurile de orfani britanici în America și în alte colonii, unde erau folosiți ca mână ieftină de lucru, au devenit subiectele unor dispute aprinse în societate. De asemenea, termenul adopție a început să fie din ce în ce mai folosit în legătură cu plasamentul copilului în general, atât în grija rudelor, cât și a străinilor. Grupurile reformatoare din secolul al XIX- lea au introdus formula „interesul superior al copilului”, care a dus în cele din urmă la apariția unor legi primitoare la adopția în lume. Europa nu a urmat foarte repede exemplul. De abia în 1926, Marea Britanie a recunoscut cu adevărat adopția din punct de vedere legal. Olanda a fost una dintre ultimele țări din Europa care au implementat o lege a adopțiilor. Prima lege a fost aprobată și a intrat în riguare în anul 1956.

Anii 1960 și 1970 au constituit o perioadă de mari schimbări în adopție, asistență maternală, protecția și îngrijirea copilului. Cum numărul bebelușilor disponibili pentru adopție a scăzut rapid din cauza unui mai bun sistem contraceptiv, oportunităților create pentru mamele singure și punerii în discuție a atitudinilor publice, practicile în adopție s-au schimbat. De la găsirea de familii pentru bebelușii abandonați, s-a trecut la găsirea de familii pentru copii „cu nevoi speciale ”, adesea, cu un trecut din punct de vedere al protecției (neglijare, abuz, dizabilități de învățare și de alt fel) și aproape simultan, la găsirea de familii pentru copiii abandonați și orfani din străinătate.

Găsirea de noi familii pentru copiii orfani a început în America, în anii 1950, când Războiul din Coreea a lăsat mulți copii fără părinți. A apărut, astfel nevoia urgentă de a le oferii acestor copii o familie, iar, un fermier american, pe nume Harry Halt, a fost profund impresionat de soarta copiilor coreeni. El și soția lui au adoptat opt copii și au îngrijit o organizație pentru ajutarea copiilor. Și astăzi, „Halt International” este una dintre cele mai mari agenții pentru adopții și protecția copilului din Statele Unite. Aceste adopții ale copiilor coreeni au reprezentat începutul adopțiilor internaționale și inter-rasiale. Din anii 50’ peste 40.000 de copii au fost adoptați în afara tării lor de origine.

Din cauza creșterii numărului de copii adoptați în străinătate au apărut probleme de natură legală, economică, culturală și socială, care au atras după sine necesitatea unei abordări la nivelul global a problemelor adopției. În anul 1933, 66 de țări implicate în adopții internaționale au negociat și semnat Convenția de la Haga privind Protecția Copiilor și Coaperarea în Materia Adopției Instituționale, convenție care a intrat în rigoare la 1 mai 1995.

Până în luna august a anului 2007, 74 de state au semnat această convenție. Convenția de la Haga are, printre altele, scopul de a proteja copiii și familiile acestora în fața riscurilor adopțiilor internaționale ilegale, premature sau ineficient pregătite. Convenția ONU privind Drepturile Copilului (art. 21), asigurându-se că adopțiile internaționale se fac doar în interesul superior al copilului, respectând drepturile fundamentale ale acestuia și prevenind răpirea, vânzarea și traficarea copiilor.

Între timp, țări semnatare ale convenției, au fost nevoite să-și revizuiască legile cu privire la adopție, pentru a putea respecta standardele impuse de Convenția de la Haga. Făcând acest lucru, au profitat de ocazie pentru a centra aceste legi cât mai mult pe interesul copilului. Toate acestea, au fost făcute în Marea Britanie, prin Legea Adopției din 2002. Olanda și-a reevaluat și ea legea cea mai recentă, adaptată în anul 1998, iar în anul 2007 se afla într-un proces de revizuire a acesteia, pe baza noilor evoluții științifice și practice. România a fost una dintre primele țări care a ratificat Convenția, permițând, astfel, intrarea sa în riguare. Acesta a fost primul pas în crearea unui serviciu pentru copii, având ca punct central interesele acestora, copiii care erau abandonați și trăiau în condiții precare în casele de copii din România. Între timp, au fost demarate și implementate programe pentru consolidarea formelor alternative de îngrijire a copiilor fără familii, iar, într-o perioadă de 10 ani, multor copii li s-a găsit câte o familie.

Deși, la început, cei mai mulți copii români erau adoptați în străinătate, în ultimii ani, aceștia au beneficiat de soluții în țară. În procesul de reconfigurare a structurii sistemului de protecție a copilului și a serviciilor de asistență pentru copii, România a trebuit să facă față unei presiuni puternice din partea comunității internaționale. Există o cerere mondială pentru copii (în special, de vârstă mică) din partea cuplurilor care nu au copii din Europa de Vest sau America. În anul 2001, România a fost una dintre puținele țări care au decis să interzică adopțiile internaționale, prin aplicarea unui moratoriu. Noua lege a adopțiilor a fost adoptată în anul 2004, aceasta neferind unele modificări și completări în anul 2012 și în anul 2015. Această lege susține maratoriul privind adopțiile internaționale, creând premisele creșterii copiilor în țara de origine. În felul acesta, nevoile copilului și dreptul său la viața de familie sunt respectate. Noua lege este una de drept civil, reglementând respectarea, promovarea și garantarea copiilor de a fi crescuți într-o familie a lor.

1.3. Principiile adopției

Autoritățile sau instituțiile care intervin în orice mod în toate etapele procesului de adopție sunt obligate să respecte cumulativ următoarele principii:

Principiul interesului superior al copilului;

Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

Principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etică, culturală și lingvistică;

Principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate;

Principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;

Principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului său, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și ceea ce privește identitatea părinților firești. (Conform art.1 din legea 273/2004 privind regimul juridic al adopțiilor cu modificările și completările ulterioare).

a) Acest principiu se detașează ca având o importanță primordială, fiind reluat aproape obsesiv în tot parcursul actului normativ ca fiind un etalon al fiecăruia dintre acțiunile, măsurile sau deciziile luate în legătură cu înfăptuirea adopției. Dat fiind caracterul său sintetic, celelalte principii de asemenea cu spectru larg de acțiune, orientând întraga materie a promovării și protecției drepturilor copilului nu sunt decât fațete detalii ale principiului înțelesului superior. Chiar dacă legiuitorul nu arată în ce constă interesul superior al copilului și prin ce se deosebește de interesul copilului, putem spune faptul că un copil ar avea două feluri de interese. Adopția trebuie să asigure dezvoltarea armonioasă a copilului și respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt cunoscute. Acesta ar fi interesul superior al copilului. Se consideră că interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopției. Favoarea pentru adopție înseamnă favoarea pentru copil. Interesul copilului este sufletul, esența adopției, finalitatea unică și superioară care justifică oricare date normale ce reglementează adopția. De aceea, folosirea adopției în alt scop decât interesul copilului nu se justifică. Prin urmare, adopția se încheie în interesul copilului, acest interes constituind rațiunea de a fi a adopției.

Interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviințarea adopției, ca și în timpul în care acesta există, precum și atunci când se pune problema desfacerii ei. Aprecierea interesului adoptatului trebuie să se facă în cadrul dispozițiilor legale, iar interesul adoptatului nu înseamnă că adoptatorul nu poate avea și el un interes moral la încheierea adopției în dorința de a-și manifesta sentimentele de ocrotire socială, pentru a veni în ajutorul copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească.

De asemenea, între interesul adoptatului și cel al adoptatorului nu trebuie să existe conflicte de interese. De aceea, principiul că adopția se face numai în interesul adoptatului trebuie înțeles în sensul că scopul principal al adopției, scopul superior al acesteia, este acela de a oferi posibilitatea copiilor care nu se pot bucura de ocrotirea părintească de a fi crescuți și educați în familia adoptatorului. Acesta este interesul superior al adoptatorului. Acest interes constituie cauza adopției.

b) Ține de însăși natura adopției capacitatea sa de a oferi un mediu protectiv alternativ ocrotirii părintești, un modul familial care să includă adoptatul într-o manieră apropiată familiei biologice. Acest principiu poate fi un ghid valoros în selecția părinților adopției. Capacitatea viitorului părinte adoptiv de a asigura copilului mediul familial dorit este dovedită de atestatul obținut și eliberat de Direcția Generală de Asistență socială și protecția copilului, și confirmată apoi în cursul procedurii adopției, însă de această dată pe baza evaluărilor directe privind evoluția relațiilor dintre adoptat și adoptator, prin raportul final întocmit de specialiștii aceleiași instituții.

Tradițional, din punct de vedere al copilului, mediul familial presupune un cuplu parental, în cazul adopției acest cuplu nu poate fi decât unul legal constituit, căsătorit.

Legiuitorul nu interzice nici adopția copilului de către o persoană singură, necăsătorită și nici nu stabilește explicit vreun criteriu de referință în favoarea adoptatorilor soț și soție, însă consider că aceștia din urmă ar putea invoca, în concurs cu un candidat necăsătorit beneficiul principiului analizat. Desigur, în viața reală lucrurile sunt întotdeauna mai complicate, ceea ce teoretic ni se pare un avantaj, în practică se poate dovedi un simplu element de fapt, fără pondere semnificativă în luarea unei decizii.

c) Paradoxal, principiul continuității în educarea copilului ca masura adopției să fie una în extremis, o soluție de protecție alternativă care, poate fi luată în considerare numai dacă, demersurile privind reintegrarea copilului în familia naturală sau lărgită au eșuat.

Rațiunile principiului analizat sunt lesne de deslușit. Continuitatea sau cel puțin accentele de continuitate în stilul, modul de viață al oricărei persoane și mai cu seamă al unui copil, înseamnă stabilitate, care la rândul ei insuflă sentimentul de siguranță.

În aplicarea acestui principiu, în cadrul activităților privind indentificarea celui mai potrivit adoptator sau familii adoptatoare, au prioritate rudele din familia extinsă, asistentul maternal profesionist la care se află copilul sau persoana ori familia la care copilul se află în plasament familial.

Este de așteptat că în cazul rudelor copilului, prin apropierea dată de relația de rudenie firească, cerința continuității să fie îndeplinită. Dacă la data încuviințării de către instanță a deschiderii procedurii adopției interne copilul se află sub efectul unuia dintre măsurile speciale de protecție și persoanele de referință doresc și îndeplinesc condițiile pentru a adopta, respectiv dobândesc atestatul de persoană sau familie aptă să adopte, aceasta a fost de asemenea dispusă pe baza principiului continuității în educarea copilului.

d) În orice procedură juridică sau administrativă care privește copilul are dreptul de a fi ascultat, iar în cazul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, ascultarea este obligatorie.

Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi ascultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

În aplicarea principiului informării și ascultării copilului, pe tot parcursul procedurii de adopție, direcția generală competentă este obligată să ofere copilului informații și explicații clare și complete, potrivit vârstei și gradului său de maturitate, referitoare la etapele și durata procesului de adopție, la efectele acestuia, precum și cu privire la adoptator sau familia adoptatoare și rudele acestora.

Anterior exprimării consimțământului la adopție, direcția în a cărei rază teritorială domicileză copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, îl va sfătui și informa pe acesta, ținându-se seamă de vârsta și gradul maturitate, în special asupra consecințelor consimțământului său la adopție, întocmându-se un raport în acest sens.

În instanță, ascutarea copilului care a împinit vârsta de 10 ani este obligatorie, în situația judecării cererii de deschidere a procedurii adopției interne a copilului, a cererii de încredințare în vederea adopției, a cererii de desfacere a adopției, precum și a cererii privind nulitatea adopției, iar la încuviințarea adopției copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, i se va solicita consimțământul. În situația în care ascultarea copilului nu este obligatorie, i se va solicita opinia, în cazul în care instanța consideră a fi utilă această oportunitate. Părerea copilului exprimată în fața instanței de judecată va fi luată în considerare și i se va acorda importanța cuvenită, ținându-se cont de vârsta și gradul de maturitate al copilului. În cazul în care instanța va hotărî în contradictorie cu opinia copilului, este obligată să motiveze motivele care au dus la excluderea opiniei copilului.

e) Acest principiu se referă la celeritate, adică dinamism și operativitate în derularea procedurii adopției, de natură să contribuie la eficiența măsurii de protecție ordonată. Responsabilitatea trasării noilor legături de filiație și de rudenie, civilă, face ca încuviințarea propriu-zisă a adopției să fie precedată de o procedură specială, în care activitatea instituțiilor administrației publice se împletește cu cea a instanțelor judecătorești, riscurile dilatorii ale actelor și activităților de înfăptuit într-o riguroasă succesiune, sunt minimalizate prin termene imperativ stabilite pentru înfăptuirea lor.

Astfel, perioada de evaluare a adoptatorului sau familiei adoptatoare în vederea obținerii atestatului este maxim 120 de zile de la data depunerii cererii de evaluare de către solicitant (art.18, legea 273/2004), Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului este obligată să sesizeze instanța judecătorească de la domiciliul copilului pentru încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne în termen de 30 de zile de la luarea în evidență a cazului de către Biroul/ Serviciul Adopției.

În vederea eficientizării tuturor acțiunilor cu privire la adopție legiuitorul reglementează foarte multe termene inclusiv cu privire la comunicarea unor documente specifice unor etape specifice.

La aceste exemple este obligatoriu să adăugăm, ilustrarea aceluiași principiu, procedura în fața instanței de judecată: încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne, încuviințarea încredințării în vederea adopției precum și încuviințarea adopției sunt guvernate de regulile procedurii simplificate cu termene mai scurte și unele proceduri simplificate comparativ cu cele propriei proceduri contencioase .

Un aspect al celeritatii în indeplinirea actelor referitoare la procedura adopției, este organizarea, la nivel național, a evidenței centralizate în materia adopției. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție care a preluat atribuțiile Oficiului Român de Adopții, în cadrul atribuțiilor de supraveghere și coordonare a activităților referitoare la adopție, are obligația de a întocmi și de a ține la zi Registrul național pentru adopții, la baza datelor transmise către ANPDCA de către fiecare din direcțiile generale din teritoriu.

Registrul mai sus amintit conține date referitoare la adoptatorul sau familia adoptatoare, cu cetățenie română sau străină, precum și cele referitoare la copiii pentru care a fost deschisă procedura adopției interne, pentru cei pentru care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească de încredințare a adopțiti, de încuviințare a adopției sau de declarare a nulității acesteia.

f) Principiul garantării confidențialității privind datele de identificare ale persoanei sau familiei care dorește să adopte un copil și identitatea părințior biologici, a fost introdus prin OUG. nr. 102/2008 privind modificarea și completarea legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopțiilor, adică la 4 ani de la apariția legislației specifice în domeniul adopției. Motivul reintroducerii acestui principiu a fost datorat stabilirii de neconstituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 329/2008, a unor articole din legislația inițială, care permitea citarea părinților biologici în procesul de Deschidere a procedurii adopției interne și respectiv, a viitorilor părinți adoptivi în procesul de Încredințare în vederea adopției și de Încuviințare în vederea adopției. Acest fapt a dus la citarea, de către instanță, în același dosar a părinților firești și adoptatori, având ca și consecință cunoașterea directă și reciprocă a identității acestora precum și a unor date de natură strict personală, având în vedere faptul că acest lucru era de natură a afecta atât interesul superior al copilului, cât și dreptul celor două părți la ocrotirea vieții private și a datelor cu caracter personal. Totodată această acțiune conducea la încărcarea art.20 din Convenția Europeană în materia adopției de copii, încheiată la Stransbourg în 24 aprilie 1967, la care România a aderat prin Legea nr.15/1993 (din OUG 102/2008), convenție care prevede excidențe pentru asigurarea confidențialității asupra datelor și informațiilor care privesc viața privată, atât a părinților biologici, cât și a viitorilor părinți adoptivi.

Prevederile Convenției de la Strasbourg menționează faptul că derularea procesului de adopție trebuie să se desfășoare fără ca părinții biologici și cei adoptivi să se cunoască, evitându-se astfel contactul direct dintre părinții naturali și cei adoptivi. Mai mult decât atât, nici una dintre părți nu are acces la datele de contact sau de identificare ale celeilalte. Astfel această nouă ordonanță aduce reglementări care să asigure desfășurarea procedurilor de adopție, în toate etapele sale, cu asigurarea tuturor garanțiilor, invlusiv a celor procedurale, pentru respectarea interesului copilului și a dreptului la viață intimă, familială și privată, precum și pentru protecția datelor cu caracter personal (OUG.102/2008 publicat în Monitorul Oficial Partea I nr.639 din 05.09.2008). Așadar noul act normativ va da posibilitatea instanței judecătorești ca în anumite condiții și cu respectarea confidențialității asupra datelor conținute în dosarul de adopție, să poată solicita din nou consimțământul părinților firești, în cea de-a treia etapă a procedurii adopției și anume în faza de încuviințare propriu-zisă a acesteia, așa cum a impus Curtea Constituțională prin Decizia nr.369/2008. (Gazeta de Cluj)

În comunicatul de presă al Guvernului privind introducerea acestui principiu se arată faptul că „ toate demersurile efectuate pentru găsirea unei familii adoptive și pentru verificarea compatibilității între aceasta și copil să nu confere automat persoanelor implicite – părinții firești, pe de o parte și adoptator, pe de altă parte – acces reciproc la toate actele și lucrările dosarului având în vedere că acesta conține o serie de informații de natură strict personală ( situație strict materială, stare de sănătate, cazier judiciar, profil psihologic etc. ”

În comunicatul introducerii principiului în legislație, doamna Monica Filip, director adjunct, la acel moment, la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Cluj, a declarant faptul că Ordonanța încearcă să stabilească un echilibru între principiul respectării confidențialității și excepția de neconstituționalitate, ridicat prin Decizia Curții Constituționale nr. 369/2008. De asemenea, doamna Monica Filip susține faptul că, prin intermediul acestei ordonanțe, acordul părinților biologici, după declararea copilului ca fiind adoptabil, se poate solicita doar în anumite circumstanțe și dacă există cerere de revizuire. Vis a vis de importanța acestui principiu, noua legislație modificată și completată intrată în rigoare la data de 07.05.2015, arată prin art.50, alin.2, faptul că chemarea părinților firești în fața instanței, la încuviințarea adopției se face prin invitație adresată acestora, în camera de consiliu, fără a se indica date cu privire la dosar sau alte date care ar permite, în orice fel, dimulgarea identității sau a altor informații cu privire la persoana ori familia adoptatoare.

Art.67, alin.1, face referire la confidențialitatea în ceea ce privește identitatea părinților naturali. Astfel că persoanele adoptate au dreptul să solicite și să obțină informații despre istoricul personal, fără a se dezvălui identitatea părinților firești.

Având în vedere acest principiu și ținând cont de importanța lui, se poate spune că în acest moment adopțiile sunt unele închise, adică părinții biologici nu dețin date cu privire la identitatea familiei adoptive ori a domiciliului acesteia și nici părinții adoptatori nu intră în posesia datelor de identificare a părinților biologici. Dezvăluirea acestor informații se vor face doar cu acordul celeilalte părți.

1.4. Condițiile de fond ale adopției

Adopția reclamă îndeplinirea cerințelor legale ce vor fi analizate în continuare și care îmbracă, după caz, forma pozitivă sau forma negativă. Acestea sunt următoarele:

a) Vârsta adoptatului. Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității depline de exercițiu. Ca regulă, capacitatea de exercițiu deplină începe din data când persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani.

Cu titlu de excepție, capacitatea deplină de exercițiu se dobândește și mai înainte de majorat, în următoarele situații:

– minorul s-a căsătorit;

În cazul căsătoriei putative, dacă a fost anulată căsătoria, minorul care a fost de bunăcredință la încheierea ei păstrează capacitatea deplină de exercițiu.

emanciparea minorului.

În acest sens, art. 40 Noul Cod Civil prevede posibilitatea minorului care a împlinit vârsta de 16 ani de a dobândi capacitatea deplină de exercițiu pe cale judiciară, pentru motive temeinice, după ascultarea părinților sau, după caz, tutorelui minorului și cu luarea, când este cazul, avizului consiliului de familie. Competența în această materie revine instanței de tutelă.

Persoana majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul a crescut-o în timpul minorității sale.

Prin „creștere” se înțelege nu numai prestarea întreținerii, ci existența unor raporturi mai complexe între adoptator și adoptat, similare celor dintre părinții firești și copii. Creșterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate și să fie de durată, nu ocazională.

b.Pluralitatea de adoptați – frați, surori. Ca regulă, în cadrul procedurii adopției frații sunt încredințați împreună. Tot astfel, ei pot fi adoptați de către aceeași persoană sau familie.

În mod excepțional, încredințarea separată a fraților în vederea adopției, precum și adopția acestora de către persoane sau familii diferite este posibilă numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.

c. Interzicerea adopției între frați. Adopția între frați este interzisă, fără a distinge dacă aceștia sunt din căsătorie sau din afara ei, frați buni, consanguini sau uterini.

d. Interzicerea adopției soților de către același adoptator sau familie adoptatoare. Este interzisă adopția soților de către aceeași persoană sau familie din cauza incompatibilității situației ce se naște prin adopție cu cea dintre soți. Astfel, prin adopție soții devin frați, ori, calitatea de frate este incompatibilă cu aceea de soț.

e. Interzicerea adopției foștilor soți de către același adoptator sau familie adoptatoare.Pentru identitate de rațiune, este interzisă adopția foștilor soți de către același adoptator sau familie adoptatoare.

f. Interzicerea adopției între soți. Adopția între soți este interzisă, deoarece calitatea de soț este incompatibilă cu relațiile dintre părinți și copii.

g. Interzicerea adopției între foștii soți. Din aceleași rațiuni nu este admisă adopția între foștii soți. Pe de altă parte, este posibil să nu poată fi îndeplinită condiția ca unul să fi fost crescut de celălalt în timpul minorității.

h. Capacitatea deplină de exercițiu a adoptatoruluiNu pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de exercițiu. În practica judiciară s-a decis că, dacă prevederea referitoare la vârsta minimă a adoptatorului are caracter de ordine publică și trebuie respectată cu rigurozitate, nu aceeași consecință se poate reține cu privire la vârsta maximă, care, indiferent de nivelul atins, nu poate duce la refuzul încuviințării adopției, decât în condiții dovedite, din care să rezulte că vârsta înaintată constituie o piedică de neînlăturat pentru îndeplinirea scopului adopției. Este indiferent faptul că adoptatorul nu este căsătorit sau că are și alți copii. Persoana poate adopta fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie ori alte criterii discriminatorii.

i. Interzicerea adopției de către bolnavul psihic. Nu poate adopta o persoană bolnavă psihic, indiferent dacă a fost sau nu pusă sub interdicție judecătorească, întrucât a o atare adopție nu este în interesul superior al copilului. Pe de altă parte, discernământul bolnavului psihic este afectat, acesta neputând exprima, în principiu, un consimțământ valabil. Legea utilizează o formulare generală, care acoperă orice psihopatie, fiind irelevante natura sau gravitatea tulburărilor psihice.

j. Interzicerea adopției de către persoana cu handicap mintal. Aceleași rațiuni subzistă și în cazul persoanei care prezintă un handicap mintal. Împrejurarea că o persoană nu a urmat procedura instituită prin Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care necesită protecție specială, nu poate conduce la încheierea unei adopții valabile dacă existența handicapului mintal este probată, în condițiile legii.

k. Diferența de vârstă între adoptator și adoptat. Această diferență de vârstă trebuie să fie de cel puțin 18 ani. Se urmărește astfel crearea unei situații similare celei dintr-o familie firească. Legea prevede că, pentru motive temeinice, instanța judecătorească poate încuviința adopția chiar dacă diferența de vârstă dintre adoptator și adoptat este mai mică de 18 ani, dar nu mai puțin de 16 ani. Pot exista aceste situații, spre exemplu, când adoptatorul l-a crescut pe adoptat sau unul dintre soți are sub 18 ani și vrea să adopte un copil împreună cu celălalt soț.

l. Aptitudinea de a adopta. Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanțiile morale și condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului. Îndeplinirea acestei cerințe se atestă de către autoritățile competente, în cadrul procedurii legale.

m. Interzicerea adopției simultane sau succesive de către două personae. Potrivit art. 462 alin. (1) Cod civil, două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan, nici succesiv. Rațiunea acestei interdicții se află în finalitatea adopției, întrucât, dacă s-ar admite adopția de către mai multe persoane, ar însemna ca respectivul copil să aibă, în același timp, mai mult de doi părinți. Prin excepție de la prevederile de mai sus, când adoptatorii sunt soț și soție, poate fi încuviințată adopția simultană sau, după caz, adopții succesive. În principiu, o adopție în ființă constituie o piedică pentru încheierea altei adopții. Ca excepție, o nouă adopție poate fi încuviințată în următoarele situații:

adoptatorul sau soții adoptatori au decedat;în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții.

adopția anterioară a încetat din orice alt motiv.

n. Interzicerea adopției de către două persoane de același sex. Potrivit art. 462 alin. (3) NCC, două persoane de același sex nu pot adopta împreună.

o. Consimțământul la adopție

A. Categoriile de persoane care trebuie să consimtă la adopție

Încheierea adopției necesită manifestarea de voință a următoarelor categorii de persoane:

părinții firești sau, după caz, tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii;

adoptatul care a împlinit vârsta de 10 ani;

adoptatorul sau, după caz, soții din familia adoptatoare, când aceștia adoptă împreună;

soțul adoptatorului, cu excepția cazului în care lipsa discernământului îl pune în imposibilitatea de a-și manifesta voința.

B. Consimțământul la adopție al persoanelor prevăzute de lege

Consimțământul părinților firești sau, după caz, al tutorelui copilului. Pentru încheierea adopției se cere consimțământul ambilor părinți firești ai copilului, chiar dacă aceștia sunt divorțați iar instanța de tutelă a decis exercitarea autorității părintești numai de către unul dintre părinți. Chiar părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-și exprime valabil consimțământul la adopția copilului, nefiind nevoie de reprezentare sau, după caz, de încuviințare, deoarece el este titularul ocrotirii părintești. În situațiile în care unul dintre părinții firești este necunoscut, decedat, declarat – în condițiile legii – mort, precum și dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător. Părintele sau părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s-a aplicat sancțiunea interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului. În aceste cazuri este obligatoriu și consimțământul celui care exercită autoritatea părintească. În cazul adopției copilului și de către soțul adoptatorului, consimțământul trebuie exprimat de către soțul care este deja părintele adoptator al copilului. În această situație consimțământul părinților firești nu mai este necesar. În înțelesul legii, copilul este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu. Prin urmare, consimțământul părinților firești nu este necesar în cazul adopției persoanei majore, a persoanei care s-a căsătorit înainte de majorat, dobândind astfel capacitate deplină de exercițiu, precum și a minorului care a dobândit anticipat capacitate deplină de exercițiu. Tot astfel, consimțământul părinților firești ai copilului nu este necesar dacă ambii sunt necunoscuți, decedați, declarați – în condițiile legii – morți, precum și dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-și manifesta voința. La adopție trebuie să consimtă tutorele copilului dacă părinții firești sunt necunoscuți, decedați sau declarați morți în condițiile legii.

Consimțământul la adopție al părinților firești ai copilului sau, după caz, al tutorelui acestuia trebuie să fie liber, necondiționat și exprimat numai după ce au fost informați în mod corespunzător asupra consecințelor adopției, îndeosebi asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine.

În acest sens, direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială locuiesc părinții firești sau, după caz, tutorele, este obligată să asigure consilierea și informarea acestora înaintea exprimării consimțământului la adopție.

Rezultatul acestei activități se materializează într-un raport, care se depune la dosarul cauzei.

În reglementarea mai veche, dacă unul dintre părinții firești nu-și dădea consimțământul, adopția nu se putea încheia, iar instanța judecătorească nu putea decide în locul lui.

Noul Cod Civil prevede că, în mod excepțional, instanța de tutelă poate trece peste refuzul părinților firești sau, după caz, al tutorelui, de a consimți la adopție, dacă se dovedește, cu orice mijloc de probă, că refuzul este abuziv și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia. Este însă necesară motivarea expresă a hotărârii judecătorești în această privință, conform legii.

Părinții adoptatori nu pot consimți la adopția copilului adoptat de către ei, cu excepția cazului adopției copilului și de către soțul adoptatorului. Consimțământul părinților firești sau, după caz, al tutorelui, poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la nașterea copilului.

Consimțământul poate fi revocat în termen de 30 zile de la data exprimării lui, în condițiile legii. După expirarea termenului menționat, consimțământul devine irevocabil. Consimțământul părinților firești sau, după caz, a tutorelui urmează a fi dat în fața instanței judecătorești, odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției. În cazul adopției copilului de către soțul părintelui său, consimțământul părintelui firesc se dă în fața instanței judecătorești, odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției. În situația în care părintele ce și-a revocat consimțământul decedează, adopția se poate încheia dacă sunt îndeplinite cerințele legale în raport de situația creată.

Consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Anterior exprimării consimțământului, direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui și informa pe acesta, ținând seama de vârsta și de maturitatea sa, în special asupra consecințelor adopției și ale consimțământului său la adopție, întocmind un raport în acest sens. Acest raport va fi depus la dosarul cauzei, iar copilul își va exprima consimțământul la adopție în fața instanței judecătorești, în faza încuviințării adopției.

Consimțământul adoptatorului sau, după caz, al soților din familia adoptatoare. Adopția se poate realiza de către o persoană necăsătorită, o persoană căsătorită sau de ambii soți. Consimțământul adoptatorului sau soților din familia adoptatoare se dă în fața instanței judecătorești, odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.

Consimțământul soțului adoptatorului. Soțul adoptatorului trebuie să își dea consimțământul în fața instanței judecătorești, odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.

Această cerință își are justificarea în aceea că adopția nu trebuie să creeze relații incompatibile cu o viață normală de familie, aspect care rezultă și din faptul că unul dintre principiile care trebuie respectate în procedura adopției este acela al creșterii și educării copilului într-un mediu familial.

Prin exprimarea consimțământului, soțul respectiv nu devine adoptator.

Consimțământul soțului nu este cerut în cazul în care acesta este în imposibilitate de a-și exprima voința, din cauza lipsei de discernământ.

Condițiile consimțământului la adopție. Consimțământul la adopție trebuie să fie exprimat liber, adică să nu fie viciat. Sunt vicii de consimțământ în această materie:

eroarea asupra identității adoptatorului;

dolul;

violența.

Este lipsit de valabilitate consimțământul dat în considerarea promisiunii sau a obținerii efective a unor foloase, indiferent de natura lor.

Forma exprimării consimțământului la adopție. În tăcerea legii, considerăm că, în toate cele patru situații prezentate mai sus, consimțământul poate fi exprimat verbal (caz în care instanța va lua act de existența lui prin încheierea de ședință) sau în scris, atașându-se la dosar declarația de consimțământ

CAPITOLUL 2

PARTICULARITĂȚI PSIHOLOGICE ALE COPILULUI

2.1 Adopția și stadiile la diferite vârste ale copilului

1. La ce să te aștepți la diferite vârste ale copilului. De cele mai multe ori adopția influențează dezvoltarea copilului. Ceea ce trebuie să înțelegeți este “cum” și “de ce”. În acest material ne vom opri asupra unor aspecte specifice ca separarea, pierderea, furia, durerea și identitatea. Unele dintre aceste probleme sunt evidente în toate stadiile de dezvoltare, altele sunt evidente doar în anumite momente ale vieții copilului. Ceea ce trebuie sa faceti, este să spijiniți și să ajutați copilul să crească cu o stimă de sine pozitivă și si să știe că este iubit.

Primul an de viață. Prima “sarcină” a unui bebeluș este să-și dezvolte sentimentul de încredere în lumea care îl înconjoară și să o vadă ca pe un loc care este predictibil și pe care se poate baza. În primele luni de viață, copiii au o capacitate înnăscută de a se atașa, fapt care aigură supraviețuirea lor. Copiii exprimă acest lucru prin supt, hrănire, zâmbet, comportament care vine ca răspuns la dragostea oferită de părinții lor. În această perioadă o îngrijire constantă și un mediu lipsit de conflicte, tensiunea ajută copilul să se simtă în siguranță. Cel mai important lucru pe care îl poți face este să-i areți copilului prin atenție și afecțiune că îl iubești și că ești alături de el atunci cand acesta are nevoie de tine.

Totodată, în primul an de viață a copilului începe și procesul de separare. Acest proces de separare începe prin mersul târâș al copilului și mai apoi prin mersul în picioare. Cu toate acestea, copilului îi e frică de separare. Tot aici putem vorbi și despre o separare psihologică: bebelușii încep să-și exprime non-verbal dorințele și opiniile. Foarte mulți experți în dezvoltarea copilului, văd copilăria ca pe o serie alternativă între fazele de atașament și separare. Astfel, copilul este văzut ca o persoană independentă, care poate relaționa cu membrii familiei și care este capabil să aibă relații apropiate cu cei din jurul lui.

Al doilea an de viață. În această perioadă, copiii învață să arate ce simt prin a-și ridica brațele pentru a fi luați în brațe sau protestează cu tărie atunci când trebuie să-i părăsești. Tot în acestă perioadă când trebuie să-ți îngrijești și să-ți protejezi copilul, ca părinte ajungi să spui foarte des cuvântul nu. Să nu vă mirați dacă în aceste condiții copilul devine frustrat și arată acest lucru în cât mai multe feluri posibile. Simțindu-se neajutorat, de cele mai multe ori, acesta începe și plânge. Copilul, poate avea un comportament agresiv, ca de exemplu începe să arunce cu tot felul de obiecte, lovește, ciupește. De obicei, un astfel de comportament îi sperie pe părinți. Părinții adoptatori se îngrijorează adesea ca nu cumva, copilul lor să aibă un astfel de comportament din cauza unei boli genetice necunoscute. Un astfel de comportament este tipic pentru copiii care au trăiri conflictuale legate de dorința de a fi independenți, pe de o parte și dorința de a nu se despărți de dumneavoastră, pe de altă parte, fapt ce-i determină să devină anxioși.

Este însă important să știți că trecerea de la stadiul de atașament la cel de separare se face în același fel și pentru copilul adoptat și pentru copilul născut. Este posibil ca atunci când bebelușii sau copiii mai mari sunt adoptați capacitatea lor de a se atașa să fie tulburată. Faptul că un copil este încă din primele luni de viață îngrijit de mai multe persoane (asistenți maternali profesioniști) și nu are baza de atașament, poate complica adaptarea copilului și să îngreuneze capacitatea acestuia de a dezvolta sentimentul de încredere. Ca părinte, trebuie să fii înarmat cu răbdare pentru ca în acest fel copilul să știe că ție îți pasă de el și că vei fi întotdeauna alături de el. Primii doi ani de viață sunt cruciali în dezvoltarea personalității, influențând în mod vizibil viața copilului.

Între doi și șase ani – identitatea, sentimentele și teama în anii preșcolari. În anii preșcolari ai copilului, părinții vor afla că această perioadă va fi plină de activități și de întrebări. O dată ce copiii învață să vorbească ei nu mai au nevoie decât de un partener de discuție. Astfel, acuma lumea pentru ei este doar pentru vorbit și întrebat. Acesta este momentul în care părinții adoptatori simt presiune din partea copiilor lor să vorbească despre adopție. Este de asemenea perioada în care copiii sunt foarte atenți la conversațiile părinților. Acuma copiii asimilează mai mult decât își pot închipui părinții.

Părinții sunt prea ocupați ca să răspundă la întrebări banale, ca de exempu: De ce cerul este albastrul? De ce cad frunzele din copaci? De ce oamenii au diferite culori? Cum pot să zboare păsările? De ce nu pot părinții să mai aducă încă un frate acuma în familie, etc. Cu cât părinții vor încerca să răspundă sincer la întrebări, cu atăt copilul va fi încurajat să învețe tot mai mult. Câteodată, părinții se simt atât de inconfortabil atunci când nu știu toate răspunsurile la întrebările copiilor sau le este teamă să nu dea un răspuns greșit, încât ignoră întrebarea sau schimbă subiectul.

De exemplu: Un băiețel vizitează împreună cu tatăl lui un muzeu, unde a văzut un tablou cu o femeie care plângea. Atunci, băiețelul l-a întrebat pe tatăl lui, de ce femeia din tabou plânge. El și-a dorit ca tatăl să îl ia în brațe și să vadă mai bine tabloul, dar tatăl său simțit stingherit, a luat baiețelul de mână și au plecat mai departe. Acest moment, ar fi fost foarte potrivit pentru a-i explica băiețelului de ce oamenii sunt deseori triști, o ocazie pentru un părinte ca să afle de ce credea copilul că femeia din tablou plânge.

Copiilor între doi și cinci ani le este de obicei teamă să nu fie abandonați, să nu se rătăcească sau să nu mai fie iubiți de părinți. De asemenea, este vârsta la care copiii nu fac distincție între fantezie și realitate. Le poate fi teamă de monștri, vrăjitoare sau animale sălbatice. Copiii în acestă grupă de vârstă sunt mai mult familiarizați cu separarea de cei dragi, pentru că adesea ei merg la grădiniță sau creșă. Acesta este momentul în care ei își fac prieteni în afara familiei. De asemenea, ei află că părinții nu știu absolut orice legat de ceea ce li se întâmplă. În același timp, puteți observa cum copilul dumneavoastră și alți copii, atât fete cât și băieți, își imită părinții legat de activitățile pe care aceștia le desfășoară. Copiii imită comportamente care țin de atașament și separare.

În acest stadiu al dezvoltării se face prezentă și o latură agresivă, competitivă care de obicei este prezentă față de persoana de acelasi sex. Fetele se ceartă cu mamele lor legat de îmbrăcămintea cu care trebuie să se îmbrace, ce jucării să ia sau sa nu ia de acasă.

Copiii care au fost traumatizați sau care au fost abuzați s-ar putea să nu se încadreze în acest timp de comportament descris mai sus. Ei pot exprima teama sau nesiguranța în a se apropia afectiv de cineva. Acești copii au nevoie de un ajutor deosebit din partea părinților și poate chiar de o persoană specializată.

2. De unde vin? Cum am ajuns aici? Majoritatea copiilor între trei și șase ani, încă nu înțeleg sensul expresiei “a se naște”. Dacă se uită la diferite programe TV poate că învață câte ceva despre cum se nasc animalele și poate mai apoi vor afla și cum se nasc copiii. Atunci va fi momentul când vor adresa multe întrebări despre acest subiect. Aceasta constituie o oportunitate perfectă pentru a explica copiilor de unde vin copiii, cum au ajuns în familie și cum se formează familiile. Aceste informații pot ajuta copilul să înțeleagă mai mult despre adopție. În acest timp părinții adoptatori trebuie să determine “ce” și “când” vor spune copilului despre adopția lui. Este de recomandat să introduceți cuvântul “adopție” cât mai devreme posibil ca în felul acesta cuvântul să facă parte din vocabularul copilului. Astfel, între patru și cinci ani puteți vorbi copilului despre adopție prin povești.

Unii specialiști, sugerează că timpul ideal de a spune copilului că a fost adoptat este în jurul vârstei de șase, opt ani. Până la vârsta de șase ani copiii de obicei au o bază de atașament și nu va fi o problemă pentru ei să se discute în casă despre adopție. A aștepta până la adolescență pentru a-i spune copilului că este adoptat nu este de recomandat. Dezvăluirea adopției la această vârstă poate avea un impact foarte puternic asupra stimei de sine a copilului și acesta va pune la îndoială încrederea în părinți.

3. Copii adoptați mari. Copiii care sunt adoptați după vârsta de doi ani sau care sunt de altă etnie, este necesar ca dezvăluirea adopției să se facă cât mai devreme. În aceste cazuri, copiii mari aduc cu ei în noua familie amintiri din trecut. Dacă cunoșteți istoricul copilului este bine ca din când în când să-i amintiți anumite întâmplări din trecut. Pentru copiii cu dizabilități, explicațiile despre naștere pot fi simplificate sau adaptate să se potrivească cu capacitatea copilului de a înțelege. Dacă, copilul nu a exprimat nici un fel de interes față de subiect, este pentru că probabil, încă nu e pregătit pentru o astfel de discuție.

Oricum, durează ani până când copilul va fi pregătit să vorbească despre adopție, timp în care trebuie să oferiți copilului un mediu care să-l încurajeze să învețe și să înțeleagă problemele importante ale familiei. Copiii care află că este normal să pui întrebări și să fi curios, de obicei, îi ajută să se dezvolte pe tot parcursul vieții lor. De aceea, atât atașamentul cât și separarea trebuie încurajate și întreținute cu rabdare de către părinți. De ambele, este nevoie ca identitatea copilului să se dezvolte normal și ca să poată interelaționa cu cei din jur.

4. Impactul emoțional al adopției. Reacțiile preșcolarilor la adopție sunt aproape în întregime influențate de modul în care se raportează părinții față de adopție și față de copiii lor. Pentru a ajuta copilul să se simtă mai aproape de familie, parte din familie, împărtășiți din ceea ce a-ți simțit în momentul în care a-ți primit telefonul în legătură cu el, despre momentul în care a-ți mers să luați copilul și despre cât de entuziasmați erau toți din familie să-l cunoască. Pe măsură ce timpul trece și pe măsură ce se construiește relația de încredere, copilul va fi capabil să construiască o istorie proprie a adopției sale.

Școala elementară: Pașii privind separarea și formarea identității. În general, copiii adoptați se dezvoltă normal din punct de vedere intelectual și emoțional. Problemele emoționale sau intelectuale pot apărea atunci când aceștia au fost mutate în repetate rânduri. La această vârstă orizonturile copiilor se extind și sunt pregătiți să învețe de la școală, de la prieteni și de la cei din afara familiei. În acest timp, se pun bazele identificării copiilor cu proprii părinți și de asemeni, sentimental de apartenență la o familie.

Posibile probleme cu care se pot confrunta copiii din școala elementară pot fi: hiperactivitate, performanțe școlare slabe, stima de sine scăzută, agresiune, tendința de apărare, relații defectuase cu frați, surori, părinți, lipsa de încredere, sentimentul de frică, tristețe, depresie și singurătate. Părinții adoptivi își pun problema în ce mod aceste probleme sunt cauzate sau influențate de adopție sau sunt determinate de dezvoltarea unui atașament deficitar.

Ce este foarte important de știut este să realizați că sursa problemelor poate sta în schimbările ce țin de dezvoltarea copilului, încă din copilărie, până la vârsta adultă și nu neapărat de faptul că un copil este adoptat sau nu.

De ce am fost dat? Pierderea și durerea în adopție. Pierderea este un sentiment care se simte prezent în viața unui copil atunci când acesta a fost adoptat. Acest sentiment se poate simți prezent în diferite moduri și în diferite stadii ale dezvoltării copilului. Copilul adoptat nu cunoaște toate informațiile despre decizia părinților biologici de a-l da spre adopție. Acesta îl face să se simtă neapreciat ceea ce îi afectează stima de sine. Câteodată ei simt că statutul lor în societate este unul ambiguu. Acest sentiment al pierderii se simte prezent de obicei între șapte și doisprăzece ani, când copiii sunt capabili să înțeleagă mai mult despre adopție. La această vârstă, unii copii își doresc să știe cât mai mult despre părinții biologici. În condițiile în care copilul știe că este adoptat, puteți începe conversația astfel: “Aș vrea să știi, că dacă vrei să vorbești despre adopția ta, aș fi încântat.” sau “În utimul timp, nu prea ai mai vorbit despre adopție, acum că ești mare, am putea discuta într-un mod mai matur despre asta, nu crezi?” O astfel de introducere lasă copilul, să înțeleagă că ești interest să vorbești despre acest subiect. Dar, dacă faptele sau sentimentele legate de adopție nu sunt discutate deloc, copilul își poate constui o imagine nerealistă față de trecutul său și în mod inconștient se poate considera o persoană fără importanță.

Cu toate că, preșcolarii vor să știe cum au fost adoptați și cum au ajuns în familiile lor, copiii mai mari își dau seama că au fost dați spre adopție de către părinții săi biologici și se întreabă de ce. Așa cum preșcolarii încearcă să cunoască cât mai multe despre reproducere construind propriile lor teorii și combinându-le cu ceea ce părinții le-au spus, copiii mai mari încearcă să reconcilieze propriile teorii cu informațiile pe care le cunosc. Din această experiență, copiii se pot confrunta cu o serie de sentimente precum: tristețe, dezamăgire, furie și durere. Copiii pot să nu exprime aceste sentimente, dar ei trebuie să știe despre aceste sentimente înainte de a dezvolta un nou mod de a înțelege adopția și de a se percepe pe ei înșiși.

Unii cercetători, cred că de cele mai multe ori copii tânjesc după pierderea părinților lor biologici, cam în același fel în care cuplurile infertile tânjesc după un copil biologic. Unii copii, cred că au fost dați spre adopție pentru că ceva nu este în regulă cu ei sau pentru că sunt copii răi. De asemenea, unii copii cred că, dacă își doresc să-și vadă părinții biologici îi vor răni pe părinții biologici sau îi vor înfuria. De cele mai multe ori, copiii preșcolari sunt mai deschiși referitor la discuțiile despre adopție, pe când copiii mai mari sunt rezervați și nu știu dacă părinții pot tolera întrebările lor sau sentimentele lor vis-a-vis de adopție.

Identificarea psihologică. Dacă copilul a fost mutat la mai multe familii înainte de a ajunge în familia dumneavoastră, el va încerca să se poarte cât mai bine pentru a vă asigura dragostea lui. Însă, curând sentimentele de pierdere, de durere și de furie vor ieși la suprafață. Copilul, în mod inconștient sau nu, nu va lua în seamă regulile stabilite de dumneavoastră, va fura, va minți. Mesajul copilului în cazul acesta poate fi: “Oricum am să plec de aici, de ce să mă apropii?” sau “Familiile nu sunt pentru totdeauna și sunt furios din această cauză.” În asemenea cazuri, trebuie să ajutați copilul să vă câștige încrederea, că nu îl veți abandona niciodată. Aceasta înseamnă să vă ajutați copilul să-și dezvolte o identitate psihologică care îl ajută să se distingă ca individ. Pe parcursul anilor de școală, identitatea copiilor este o combinație dintre moștenirea lor genetică, experiența trăită alături de familia biologică.

Copiii vor să fie, întocmai ca și părinții lor sau ca cei dragi lui. Uneori, la școală copiii învață despre ereditate, gene și relațiile de sânge. Acum copilul adoptat realizează atât la nivel cognitiv, cât și la nivel emoțional diferența dintre relații biologice și adopție. Reacția la această informație ar putea sa fie interesul deosebit față de părinții săi biologici.

Tineți minte, că toți copiii adoptați au anumite sentimente față de adopția lor și că, de multe ori de-a lungul dezvoltării lor se vor întreba de ce părinții lor biologici au trebuit să facă un plan de adopție pentru el. Vă puteți ajuta copilul prin a-l lăsa să știe că nu trebuie să facă față de unul singur acestor sentimente și că este bine să le exprime și să-și explice ceea ce-l tulbură. Cu cât sunt mai deschise discuțiile în familie încă de la început, cu atât comunicarea verbal va continua indiferent cât de intensă sau complexă va fi discuția.

Adolescent – Cine sunt și încotro mă duc? Adolescența este cunoscută, ca o perioadă dificilă și plină de încercări atât pentru copil, cât și pentru părinți. Creșterea fizică, schimbă relativ rapid persoana dintr-un copil într-un adult, prin comparație, însă trebuie știut că dezvoltarea mentală și emoțională a copilului se realizează mai încet. Comportamnetul adolescenților este în tranziție și totodată nu este fixat, sentimentele lor legate de lume și de locul ocupat de ei în lume, sunt tentante și schimbătoare. Prima sarcină a adolescenților, este să pună bazele unei identități. A-ți stabili o identitate stabilă include să fii capabil să trăiești și să poți munci de unul singur, sa-ți meții o poziție stabilă în familie și să te integrezi în societate.

Stă în natura adolescenților, adoptați sau nu, să pună oricui întrebări legat de orice. De asemeni, stă în natura părinților să-și facă griji din orice și să se îngrijească de viitorul copilului lor. Adolescența constituie o perioadă a încercărilor și a deciziilor sub toate aspectele vieții. Două aspecte majore în formarea identității adultului țin de alegerea unui loc de muncă și alegerea unui partener de viață. Adolescenții caută și imită modele. Astfel, ei examinează critic fiecare membru al familiei. Ei sunt câteodată foarte încrezători în forțele proprii și alteori sunt în culmea disperării legat de abilitățile lor și de succesul lor viitor.

Dacă o adolescentă normală, presupune o criză de identitate, cu atât mai mult adolescenții adoptați se vor confrunta cu complicații adiționale. Faptul că, copiii adoptați au de două ori părinți ridică întrebări mai complicate despre istoricul familiei biologice. Căutarea unei posibile figuri de identificare poate determina adolescentul să-și imagineze orice despre părinții biologici. De aici, curiozitatea adolescentului de a-și cunoaște rudele de sânge și de a se întâlni cu ele. Adesea, adolescenții își exprimă reacțiie la pierdere revoltându-se împotriva standardelor parentale.

5. În căutarea părinților biologici. Lucrul cel mai important pe care îl poți face ca părinte este să-ți păstrezi calmul și să păstrezi valorile pentru care te-ai luptat, să faci eforturi ca să asiguri o comunicare cât mai bună. Pentru unii adolescenți, căutarea părinților poate fi benefică, în timp ce pentru alții, multitudinea activităților de zi cu zi sunt atât de copleșitoare încât sunt dezinteresați sau incapabili să facă față unor emoții atât de puternice.

Furie, sexualitate și agresiune. Deși, identitatea sexuală este o problemă pentru toți adolescenții, fetele adoptate se confruntă cu conflictul privind atât imaginea maternității, cât și a sexualității. Ele se confruntă pe de o parte cu imaginea mamei adoptive infertile și pe de altă parte cu imaginea mamei biologice care a născut, dar care nu și-a păstrat copilul sau probabil i-a fost luat. Indiferent de cât de deschisă este comunicarea între părinți și adolescenți, acestora din urmă tot le va fi greu să discute despre sentimentele lor legate de sexualitate. În aceste situații, ei pot fi încurajați să se întâlnească cu alți adolescenți în cadrul unor grupuri suport. A căuta soluții în afara familiei este foarte potrivit pentru un adolescent, pentru care o sarcină majoră a dezvoltării sale o constituie să învețe să trăiască independent. În acest caz, o sarcină foarte dificilă a părinților este să creeze un echilibru între a ști să iubești și să lași din frâu copilul.

Oricât de mult v-ați dorit să deveniți părinte, apar momente de-a lungul timpului când vă întrebați: “De ce m-am angajat de un asemenea angajament?” sau “Cu siguranță viața mea s-a schimbat!” Oricum, în cele din urmă, trebuie să fiți încrezători că relația de încredere, comunicarea formală dintre dumneavostră și copil de-a lungul timpului va îmbogăți relația.

2.2 Atașamentul

Peter Fonagy (1999) definește sistemul de atașament ca sistem deschis ce are rolul de a regla homeostazia biosocială a copilului: “Un sistem didadic de reglare, ce se dezvoltă din semnalele pe care copilul le dă în fiecare moment cu privire la schimbările stării sale, care sunt înțelese și cărora li se răspunde de către cel care îngrijește copilul, astfel încât aceste stări sunt reglate”.

Toți cei care au avut experiența îngrijirii unui copil mic au observant protestele și sentimentele de nefericire pe care le generează faptul că sunt despărțiți de adulții pe care îi cunosc și cu care au o relație emoțională importantă. Protestul unui copil mic față de faptul că este despărțit de o persoană indică foarte clar faptul că între copil și acea persoană există o relație de atașament. Pentru ca o mama biologică (sau tată biologic sau alt membru al familiei), să devină o persoană de care copilul este atașat, trebuie ca aceasta să aibă grijă de copil în mod direct și constant, atât din punct de vedere fizic, cât și emoțional.

În cazul unei “dezvoltări normale”, asta se întâmplă în primele șase sau șapte luni de viață ale copilului. Deși felul exact în care se realizează poate diferi, procesul de bază este același pentru toate culturile, în orice parte a lumii: anumiți adulți devin disponibili fizic și emoțional pentru copil, iar această intimitate crescândă generează un set extrem de organizat de comoportamente și sentimente, care reprezintă relația de atașament. Fiecare cultură și-a dezvoltat propria abordare a acestei probleme, dar tema de bază rămâne aceeași.

Un copil mic protestează cu scopul de a asigura că persoana care reprezintă obiectul atașamentului său rămâne în contact fizic și emoțional cu el, atunci când se simte speriat sau în pericol. Copiii mici nu au resursele fizice sau emoționale necesare pentru a se proteja sau pentru a-și satisface nevoile. De aceea, relațiile de atașament au rolul principal de a aigura supraviețuirea copilului. Din punctul de vedere a copilului, a te asigura că adultul care știe de ce ai nevoie, atunci când ai nevoie, e prin preajmă ca să-ți asigure că ai nevoie, este o necesitate absolută.

Dacă dovada fizică observabilă a atașamentului este apropierea de persoana respectivă, ceea ce simte copilul este siguranță, confort și căldură emoțională. Grija fizică și interacțiunea cu copilul sunt aspectele cele mai ușor observabile ale procesului de atașament, dar la fel este și interacțiunea emoțională, iar asta are un efect direct asupra dezvoltării creierului copilului. Experiențele legate de atașament reprezintă punctul de pornire în înțelegerea naturii unei relații, unele dintre aspectele acesteia fiind foarte rezistente la schimbare.

Este de asemenea foarte important că, pe măsură ce cresc, copiii să își dezvolte capacitatea de a tolera separarea de persoanele de care sunt atașați, în ciuda protestelor. Asta depinde de încrederea pe care o are copilul că respectiva persoană devine imediat disponibilă fizic și emoțional în cazul în care se confruntă cu un eveniment nou sau neobișnuit, pe care nu știe cum să-l gestioneze. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, această încredere devine din ce în ce mai pronunțată, iar copilul nu numai că va putea tolera perioade mai lungi de despărțire,dar și capacitatea sa de a face față unor evenimente noi va deveni o sursă de învățare și satisfacție. Supărarea unui copil mic atunci când este lăsat la creșă pentru prima dată devine din ce în ce mai mică în timp, astfel că, pentru cei mai mulți copii, anticiparea plecării acolo devine o sursă de plăcere. Totuși, dacă copilul se simte bine sau este stresat de alte evenimente, protestul poate reapărea.

Procesul care stă la baza dezvoltării relațiilor de atașament și rezultatele cercetărilor privind impactul pe termen lung al acestor relații au devenit o sursă extrem de valoroasă în înțelegerea dezvoltării copilului. Ne-a ajutat să înțelegem că experiențele din primii ani de copilărie în ceea ce privește relațiile sunt importante pentru felul în care copii se percep pe ei înșiși și pe ceilalți. Asta creează baza capacității pe care o va avea copilul (și mai târziu adultul) de a percepe lumea ca fiind interesantă și captivantă. Capacitatea unui individ de a se implica în relații de cooperare, reciproce, valoroase și intime ca adult, se va baza pe aceste experiențe timpurii, deși, în mod inevitabil, va fi influențată și de evenimentele și experiențele ulterioare din viața sa.

Relațiile cu prietenii, partenerii, colegii de serviciu, proprii copii depind de un număr de factori. Dar măsura în care ne vom permite nouă înșine să ne implicăm alături de alte persoane într-o gamă largă de activități va fi influențată de evoluția acestor prime experiențe din copilărie și adolescență.

Atașamentul își are rădăcinile în experiența de a căuta o persoană de sprijin în momenele de stres, iar această dimensiune a relațiilor ulterioare este extrem de importantă. În momente dificile, cei mai mulți dintre noi le caută pe acele persoane pe care le cunosc și cu care au o relație emoțională importantă. Nevoia de apropiere fizică și emoțională față de o altă fiintă umană în momente de stres, teamă, nervozitate sau deprivare, este o nevoie imperioasă la orice vârstă. Relaxarea și liniștea pe care le generează contactul uman, atunci când acesta este cel potrivit, sunt evidente. În unele situații, este chiar o chestiune de supraviețuire. Pentru alții, poate declanșa mecanismul de refacere în urma unei experiențe dificile sau traumatizante. Aceste lucruri sunt valabile la orice vârstă. Nevoia de ajutor și spijin din partea celorlalți este prezentă pe parcursul întregii vieți, iar cadrul de atașament ne ajută să înțelegem procesul care îl face posibil.

2.2.1 Tipuri de atașament

Atașamentul copilului, ghidând strategiile și comportamentul lui în situații în care are nevoie de ajutorul celor care-l îngrijesc, este și o oglindă a persoanelor din jurul copilului, a disponibiității și adecvării lor în raport cu nevoile copilului. La sfârșitul primului an de viață, copilul are un comportament cu scop, bazat pe așteptările pe care le are, structurate și reprezentate în mintea sa, cu privire la figura de atașament. Ținând seama de strategiile de atașament dezvoltate de copil în raport cu cei care-l îngrijesc, în primul rând cu figura principală de atașament, de modul în care copilul a învățat că se poate baza pe ea pentru a îndepărta răul de care suferă, de care se simte, relațiile de atașament pot fi securizate sau insecurizate pentru copil. Bowlby susține că relațiile de atașament, prin modelul internalizat de funcționare a lumii pe care îl structurează, devin prototip pentru relațiile de mai târziu. Căci acest model are o mare stabilitate de-a lungul vieții. În general, studiile evidențiază o corespondență de 68-75% între clasificarea atașamentului în copilărie și atașamentul la vârsta adultă. Când experiențele timpurii ale copilului sunt pozitive, el învață că, indiferent cât de intolerabile ar fi trăirile sale, se poate încrede în figura de atașament, care va fi prezentă și-l va calma. Astfel, lui nu-i va mai fi teamă de propriile trăiri și, treptat, va învăța să și le controleze singur. Autocontrolul progresiv al propriilor emoții ale copilului cu atașament securizat îi va permite acestuia “să-și ia în stăpânire experiențele și să le înțeleagă pe sine și pe ceilați ca pe niște fiiițe dotate cu invenții, având comportamente determinate de stările mentale, gânduri, trăiri, credințe și dorințe”. Cercetările arată că un copil cu atașament securizat este mai resilient, încrezător în sine, orientat social, empatic cu cei care suferă și capabil să construiască relații profunde. Când însă copilul dezvoltă un atașament insecurizant, evouția acestor atribute existențiale este pusă sub semnul întrebării.

Atașamentul insecurizant se clasifică in: atașament evitant, atașament ambivalent sau dezorganizat-dezorientat.

Atașamentul evitant este determinat de experiența avută de copil cu persoana care-l îngrijește și despre care a învățat că nu-i va veni în ajutor, că nu este disponibilă atunci când are nevoie. Depistarea acetui tip de atașament se poate face de timpuriu, observându-se comportamentul copilului față de figura de atașament în momentele de separare și de reunire cu aceasta. “Răspunsul la separarea de cel care-l îngrijește este minim, deși, rămas singur, calitatea comportamentului de explorare al copilului ar putea fi diminuată; în momentul reunirii, s-ar putea să-l ignore sau să-l evite pe cel care-l îngrijește”. În populația cu risc scăzut, prevalența acestui tip de atașament este de 20% (Zeanah, Berlin, Boris, 2011).

Atașamentul ambivalent, numit și rejetant sau rezistent, este dezvoltat de copil în raport cu o figură de atașament, momentele de separare și reunire sunt marcate de comportamentul copilului astfel: “Supărarea intensă la separare, încercările de a se calma sunt minime, nețintite sau întrerupte; soluționarea sepărării în momentul reunirii e minimă sau incompletă și se manifestă prin opoziționism și rezistență față de persoana care încearcă să-l liniștească”. Prevalența acestui tip de atașament în populația cu risc scăzut este de 10%.

Ultima categorie de atașament insecurizant nu are însă o strategie de sine stătătoare, identificabilă; în diferite situații, reacțiile copilului expus stresului pot fi diferite, apărând cu caracteristici specifice celorlalte tipuri de atașament. Atașamentul dezorganizat-dezorientat este considerat cel mai dăunător tip de atașament insecurizant, lăsând copilul fără strategii identificabile de a face față și a rezolva situațiile stresante. Prevalența acestiu tip de atașament în rândul copiilor mici este de 15%. Se caracterizează prin:”Reacții anormale față de persoana care-l îngrijește, care pot include un amestec de secvențe rapide, incoerente, de căutare a proximității, evitare și rezistență sau teamă de părinte, precum și alte comportamente ce arată incapacitatea utilizării îngrijitorului ca o figură de atașament (de exemplu: încearcă să iasă pe ușă, preferând o persoană străină persoanei care-l îngrijiște sau manifestă răspunsuri de frică intense în prezența îngrijitorului)”. În urma unui studiu longitudinal riguros Carlson (1998) formulează câteva concluzii de o extremă importanță privind evoluția copilului și a reațiilor copil-părinte în cazul atașamentului dezorganizat-dezorientat:

atșamentul dezorganizat pare a fi mediatorul efectelor calității îngrijirilor copilului în psihopatologia lui de mai târziu;

istoricul atașamentului dezorganizat poate contribui la creșterea riscului de psihopatologie independent de tipul îngrijirilor oferite copilului, de problemele timpurii de comportament sau de calitatea relațiilor intrafamiliale;

atașamentul dezorganizat, problemele de comportament și probemele ulterioare ;când acești factori se combină, sunt un predictot puternic pentru psihopatologia copilului în adolescență.

Autoarea susține că atașamentul dezorganizat are un rol important și pe termen lung în dezvoltarea de către copil a simptomelor disociative în copilărie și adolescență.

Atașamentul în adopție

De ce este important atașametul? Iată câteva motive pentru care atașamentul este important în viața unui copil:

are capacitatea de a forma relații stabile, sănătoase cu cei din jur;

asigură o dezvoltare mentală sănătoasă copilului;

influențează personalitatea copilului: dezvoltarea relațiilor intime, dezvoltarea emoțională, dezvoltarea interacțiunilor sociale, acceptarea de sine.

Astfel, pentru un copil atașamentul presupune dezvoltarea unui set de calități relaționale și capacitatea de a avea și recunoaște sentimentele atât la el, cât și la cei din jurul său.

Atașamentul este cheia în a controla/ regla frustrarea sau anxietatea copilului. De exemplu, atâta timp cât părinții vin în întâmpinarea nevoilor copilului, în momentul în care părinții se vor îndepărta de copil, acesta va ști că părinții se vor întoarce la el, pentru că el știe că este important pentru părinții săi. Are încredere atât în el, cât și în părinții lui. Astfel, prin afecțiune comportamentul, stările emoționale, toanele copilului devin mai rafinate.

2. Ce presupune atașamentul normal și sănătos? Atașamentul asigură copilul că este iubit, că se poate baza pe părinți, că aceștia vin în întâmpinarea nevoilor lui, că poate explora lumea din jurul lui, că părinții pot rezolva probleme și că pot reduce durerea.

De asemenea, atașamentul ajută copiii să se autoevalueze, să aiă încredere în propriile sentimente și să le pese de sentimentele altora.

În cazul unui atașament sigur și sănătos atât părinții, cât și copilul realizează că fac un lucru bun în a-și împărtășii reciproc dragostea tot timpul. Un rol important îl joacă imitarea de către copii a părinților, astfel ei având șansa de a învăța semnificația sentimentelor precum și modul de exprimare a lor. În acest sens își aduce contribuția tonul vocii, cuvintele, gesturile, expresiile părinților, etc.

3. Construirea atașamentului.

Răbdarea.

este esențială în a construi o legătură sănătoasă între copil și părinții adoptatori, în acest fel copilul își va dezvolta încrederea;

căutați să păstrați contactul vizual;

vorbiți mult cu copilul și-l încurajați în orice face;

în cazul în care copilul se apropie mai greu fizic de părinții adoptatori, aceștia să poarte haine pufoase, pentru că astfel copilul să experimenteze atingerea plăcută.

Hrănirea.

hrănirea copilului va trebui făcută de către un singur părinte la început;

dacă la începutul hrănirii copilul evită contactul vizual, părintele să-i ceară copilului mai întâi să se uite la el și apoi va primi ceea ce cere.

Disciplina.

are ca scop să constuiască apropierea dintre copil și părinții adoptivi;

când copilul nu se poartă corespunzător, părintele să se apropie de copil, să-i cuprindă fața în mâini cu gentilețe pentru a păstra contactul vizual. Acest lucru determină copilul să fie conștient de situație;

părintele să vorbească cu fermitate și cu intensitate (fără să țipe la copil) spunându-i într-un limbaj potrivit vârstei, că ceea ce deranjează și supără pe părinți este comportamnetul copilului (nu copilul este rău, ci ceea ce el a făcut), iar apoi să îmbrățișeze copilul, spunându-i cât de mult îl iubește;

când copilul este furios părintele să se așeze lângă el și să-l țină în brațe cu gentilețe până își revine;

copilul trebuie încurajat să-și exprime sentimentele: “Poți să-mi spui de ce esti furios/trist?”.

4. Ce întrerupe atașamentul?

– separarea de părinți;

– expunere prenatală la drog și alcool;

– traume legate de abuz sexual, fizic și violența domestică;

– depresie severă, schizofrenie, boli maniaco-depresive la unul din părinți;

– dependența de drog și alcool la unul din părinți;

– abandonul;

– neglijarea.

5. Simptome ale tulburării de atașament.

– relații defectuoase cu cei din jur;

– lipsa contactului vizual;

– lipsa cauză-efect a gândirii logice;

– absența vinovăției, lipsa de regrete;

– minciuna cronică, fără sens;

– comportament auto-injuros;

– vandalism și comportament distructiv;

– cruzime față de animale sau copii;

– strângerea/adunarea excesivă a mâncării;

– atașamentul nediscriminatoriu față de stăini;

– refuzul de a răspunde la întrebări simple;

– provoacă furia la cei din jur;

– provoacă incendii;

– manipulează emoțional;

– blamează mereu pe alții;

– fără control sfincterian;

– lipsa abilității de a oferi și de a primi afecțiune;

– preocupări față de sânge, foc;

– mod de vorbire neobișnuit sau bâlbâială.

2.3 Trauma pierderii la copil. Trauma abandonului. Separare și pierdere.

Trauma pierderii la copil. Bowlby consideră că pierderea figurii de atașament are un impact major în dezvoltarea ulterioară a personalității copilului. Când suferința este suprimată (neglijată, nerecunoscută) și nu ajunge la o dezvoltare firească, aceasta va genera anumite “forte patogene”. Căci suferința pierderii face parte din sistemul comportamental al atașamentului care urmărește descurajarea unei separări prelungite a copilului de figura primară de atașament. În volumul său privind pierderea, din 1980, influențat de etologie și evolutionism, John Bowlby a descries reacțiile iraționale, “imature” și deci incontrolabile la pierdere (mânie, căutare, negarea absenței figurii de atașament și sentimentul că-i simte apropierea, ceea ce sporește comportamentele de căutare), precum și modul în care reacțiile la pierdere depind de organizarea sistemului de atașament pe parcursul dezvoltării. Părintele teoriei respingerea și pierderea (atașamentul rejetant la copil și cel preocupat la adult, precum și atașamentul anxios-ambivalent) sau care funcționează defensiv, suprimând trăirile emoționale generate de atașament (atașament evitant sau indivizi care nu se încred și nu se bazează decât pe ei înșiși), copiii vor suferi și vor fi mai intens afectați fizic și psihic în situația pierderii figurii de atașament. Pentru a exemplifica această idee, voi aminti frecventa interpretare eronată a comportamentelor disperate ale unor copii atunci când sunt duși de părinți la grădiniță. Mulți, mai ales părinții, cred că acest comportament se datorează faptului că sunt prea atașați de părinți. În realitate, acest comportament disperat apare tocmai datorită insecurității atașamentului față de figura de atașament, părintele.

Bowlby descrie o primă reacție de protest viguros a copilului față de dispariția figurii de atașament. Anxietatea pe care o trăiește copilul în această situație îl face să caute neobosit figura de atașament, până la epuizare. Când însă absența figurii căutate se prelungește, copilul intră într-o fază de disperare, de supărare și respingere a celor din jur, respingere a tot ce vine din exterior. Acestei faze îi urmează o a treia, de reală, căci reapariția figurii de atașament după o anumită perioadă de absență va induce din nou o puternică reactivare a comportamentelor de atașament. Așadar, detașarea este în fond doar o suprimare defensivă a comportamentelor de atașament care s-au dovedit ineficiente în a readuce figura de atașament. Bowlby arată că aceleași mecanisme psihologice susțin reacțiile copilului atât în cazul separărilor de scurtă durată, cât și în situația separărilor permanente. Când Mary Ainsworth a creat prima probă de verificare a tipului de atașament, prin reacțiile la separarea de scurtă durată a copilului de figura de atașament, ea a descoperit că diferențele de reacție se înscriu într-o paletă comportamentală care merge de la supărarea intensă la abesența sau evitarea oricăror manifestări ale supărării. Reacțiie depind de sitemul de atașament al copilului, iar acesta depend de calitățile figurii de atașament și de modul în care aceasta a știut să-și protejeze copilul și a înțeles importanța interacțiunilor cu el pentru calitatea atașamntului dezvoltat de către copil.

Trauma abandonului. Abandonul- grava plagă socială, este specific, fără a-i face cinste, doar omului. Animalele, fie ele oricât de aspru incriminate ca fioroase, nu-și părăsesc puii, apărându-i chiar cu prețul vieții. Același lucru îl fac și oamenii, însă aici apare deosebirea: nu toți..

Abandonul provoacă copiilor aflați în această situație o traumă profundă deoarece conduce către pierderea imprevizibiă a punctelor de referință și către percepția faptului de a fi refuzat, acestea fiind două evenimente care coincid și se răsfrâng în mod negativ asupra personalității care abea se naște.

Abandonul afectează negativ toate laturile personalității și uneori întreaga viață a copilului și a adultului care va deveni.

În ultimele două-trei decenii, înainte și după 1989, a avut loc o explozie a abandonului din mai multe motive, printre care sărăcia, criza valorilor morale, sistemul inadecvat de protecție a copilului , degradarea serviciilor medicale și de educație.

Instituționalizarea, deși uneori pare de preferat, nu este soluția cea mai bună. Soluțiile cele mai umane, mai variabile, din perspectiva dezvoltării personalității, în condițiile actuale, sunt plasamentul, încreditarea și adopția.

Din păcate, adopția- cea mai veche și mai bună soluție pentru copilul abandonat, este utilizată mult sub posibilități. Desigur, această stare de fapt depinde de evoluția societății civie și de situația economică a societății.

Astăzi, motivele unei adopții nu sunt numai cele care asigură descendența, adopția nemaifiind o instituție a familiilor bogate. Așadar, adopția se umanizează!

În spiritul prevederilor legale actuale, “adopția este operațiunea juridicală prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”.

Studii comparative relevă faptul că, mediul familial nu poate fi egalat nici de cele mai bune condiții oferite de instituție. Ambianța stimulatoare a familiei infuențează în mod hotărâtor socializarea copilului și a adolescentului și deci însăși personalitatea adultă a individului. Concluzionând, se poate spune că pentru dezvolarea cât mai apropiată de normal a oricărui copil, chiar și cea mai nepăstuită familie este preferabiă instituției.

Un copil adoptat, crescut în căldura unui cămin familial, va socializa altfel decât copiii excluși din familiile lor biologice și crescuți în centrul de plasament. Locul unei educații în grupuri mari, uniformizată și mai mult sau mai puțin personală, este luat de mediul intim familial, care devine experiența primordială a copilului. În locul unor relații afective sporadice cu vreun educator sau coleg, copilul adoptat beneficiază de varietatea infinită de sentimente, create de apartenența stabilă la familia adoptatoare.

Numai familia poate oferi copilului stabilitatea relațiilor interpersonale și caracterul peren al acestora. Căci numai totalitatea acestor factori poate asigura formarea și consolidarea identității de sine și a sentimentului de securitate.

În comportamentul copilului crescut în instituțiile de stat se constată adesea oprirea pe o treaptă infantilă a evoluției eu-lui. Copilul manifestă o afectivitate sărăcăcioasă, are reacții excesive, imprevizibile și inadecvate. Familia adoptatoare oferă acel cadru generator de siguranță în care el poate desfășura activități variate și creative.

Numai familia asigură relații interpersonale, ce pot conferii copilului siguranța de sine și-i facilitează integrarea. În familie el poate primi îndrumări consecvente și un sprijin afectuos pentru a se auto-forma, a se identifica pe sine, devenind astfel un adult independent.

Separare și pierdere. Separarea și pierderea atașamentului pot avea implicații de lungă durată asupra copiilor, implicate care pot afecta toate aspectele dezvoltării și comportamentului lor. Cunoașterea procesului durerii (adică stadiile de acomodare la separare și pierdere) îi poate ajuta pe cei care se ocupă de ei, să înțeleagă și să rezolve comportamentul copiilor care au fost separați de familiile lor naturale.

Procesul durerii. Atunci când copiii sunt nevoiți să părăsească mediul în care au crescut, ei experimentează o separare de persoanele cu care au trait anterior, indiferent dacă acestea fac parte dintr-o instituție sau din familia lor naturală. În această situație, copiii vor înțelege separarea ca un fel de pierdere și dacă pierd complet contactul cu familia naturală acest sentiment va devei și mai intens și confuz.

Copiii vor parcurge procesul durerii chiar dacă modalitățile concrete în care ei trăiesc această experiență vor fi unice pentru fiecare copil, există cinci faze generale ale durerii, pe care atât copiii cât și adulții le parcurg ori de câte ori suferă o pierdere.

Aceste faze pot fi illustrate foarte semnificativ de pierderea unui apel telefonic. Imaginați-vă că sună telefonul, vă grăbiți să răspundeți, dar chiar în momentul când ajungeți la telefon, acesta se oprește. Reacțiile sunt:

faza de șoc și negare – “O, nu-i adevărat. Nu se poate să se fi oprit.”

Faza de mânie și vină – “De ce nu a sunat mai mult?” sau “De ce nu am fost în stare să ajung aici mai repede?”

Faza de tristețe și disperare –“Acuma n-o să mai pot vorbi cu persoana care m-a sunat.”

Faza de înțelegere și acceptare: – “Ei bine, dacă este ceva foarte important va suna din nou.”

Faza de integrare: – vă întoarceți la ce făceați anterior sau veți începe o altă activitate.

În cazul unui apel telefonic, procesul descris mai sus durează numai câteva secunde, dar în situația unei pierderi majore sau separări (de exemplu moarte, divorț sau ocrotire temporală) procesul poate dura cel puțin un an și de obicei durează chiar mai mult. Pentru copii, acest lung proces poate avea un impact puternic asupra comportamentului lor și poate chiar întârzia dezvoltarea lor. De asemenea, procesul nu se desfăsoară lin: fazele se pot suprapune pe alocuri, pot avea loc regrete sau progrese în evoluția lor.

Șocul și negarea. Copiii pot exprima aceste sentimente prin a refuza să accepte ceea ce se întâmplă, de exemplu, fugind întotdeauna spre ușă pentru a vedea dacă nu este mămica lor, chiar dacă li s-a spus că aceasta nu-l poate vizita. Sau poate pune aceeași întrebare din nou și din nou, părând a nu înțelege răspunsul.

Mânia și vinovăția. Copiii își pot exprima mânia față de părinții naturali fie prin refuzul de a vorbi cu ei când sunt vizitați de aceștia, fie prin distrugerea lucrurilor pe care părinții le-au dăruit. Își pot arăta mânia și față de persoanele care îi ocrotesc în prezent sau alți copii din familie printr-un comportamnet agresiv sau distructiv.

Tristețe și disperare. Copiii pot să-și exprime tristețea interiorizându-se, evitând contactul și conversațiile cu alte persoane. Sau acesta se poate manifesta printr-un comportament dificil, testând astfel devotamentul persoanelor care îl ocrotesc. Copilul nu este conștient de motivele aflate în spatele acțiunilor sale, dar comportamnetul său este o consecință a disperării și a unui respect de sine scăzut. “Mama mea, nu mă mai vrea, deci nu merit să fiu iubit. În concluzie, nici alte persoane nu ma pot iubi.”

Înțelegere și acceptare. Copiii pot fi ajutați să accepte ceea ce li s-a întâmplat și pot fi pregătiți pentru noi situații de schimbare, astfel încât nu vor mai suferi atât de puternic de pe urma separării.

2.4 Înțelegerea adopției de către copil

Explicarea adopției este întotdeauna dificilă pentru adoptatori și adesea complicate. “Explicarea” nu este un eveniment “dintr-o dată”, ci un process care continuă de-a lungul anilor, deoarece înseamnă lucruri diferite în perioade diferite, în special pentru copil.

Lucrările lui David Brodzinsky arată că înțelegerea adopției de către copii (adoptați și neadoptați) trece prin schimbări clare cu fiecare stadiu al dezvoltării intelectuale și emoționale a copilului.

Etapele înțelegerii adopției:

Nivelul 0 (0-4 ani). Copilul nu are înțelegerea intelectuală a adopției, dar cuvântul are semnificație pentru copil pe baza sentimentelor celor din jur cu privire la adopție. La această vârstă, copiii învață să le placă sau să le displacă ceea ce place sau displace celor din jurul lor. Până la vârsta de 3 ani, copiii ajung să aibă conștiința propriului sine și de asemenea încep să aibă conștiința celorlalți și să observe diferențele.

Nivelul 1 (4-6 ani). Copiii de această vârstă sunt curioși să afle mai mult despre bebeluși, sarcină și organe genitale. Pun multe întrebări. Ca și copii de nivel 0, eu încă tind să aibă sentimente pozitive despre adopție. În ciuda tuturor întrebărilor, încă nu pot face disticția între adopție și naștere. Ei tind să vadă cele două procese ca fiind unul, de exemplu: “toți copiii sunt adoptați” sau “toți sunt născuți de un set de părinți și se mută cu alții.” Un copil poate fi capabil să repete explicațiile parentale, dar nu le înțelege pe deplin.

Nivelul 2 (6-8 ani). Înțelegerea este un mare pas înainte și copiii încep să facă o disticție clară între naștere și adopție ca moduri de a intra într-o familie. Înțeleg unele din implicațiile biologicului, de exemplu: “Mama și tata nu vor renunța la mine niciodată deoarece așa au zis”, “Copilul nu mai aparține acuma părinților biologici.” Gândindu-se la motivele pentru care părinții biologici renunță la copii, ei pot înțelege lipsa de bani, prea mulți copii, părinte bolnav sau care a murit.

Nivelul 3 (8-10 ani). Copiii fac o disticție clară între adopție și naștere, dar nu mai văd lucrurile în concret și în termeni absoluți. Ei se întreabă despre permanența adopției și sunt nesiguri dacă părinții bilogici pot cere copilul înapoi. Unele dintre complexități îi pun în dificultate, de exemplu: “dacă mama mea m-a parasit pentru că era săracă, ce se întâmplă dacă părinții adoptivi mor sau vor fi săraci.” La această vârstă, copiii încep să se bazeze pe sentimente, precum și pe fapte. Astfel că pot înțelege bucuria adoptatorilor de a vedea copilul crescând și sentimentele unei mame care renunță la copil.

Tristețea apare pe măsură ce ajunge să înțeleagă nu doar aspectele pozitive ale adopției, ci și pierderile pe care le implică. Copilul are nevoie să treacă printr-o perioadă de doliu. Pot apărea comportamente de furie, dificile sau retragere, acasă sau la școală.

Nivelul 4 (10-12/13 ani). Copilul începe să își dea seama că oamenii din afara familiei au avut un rol, de exemplu: asistentul social, judecătorii, poliția. Pot sesiza permanența legală a adopției. Înțelegerea lor este mai complexă, astfel ei pot percepe tristețea de a nu avea copii. Pot înțelege noțiuni mai complicate de bunăstare a copilului și acceptă că autoritățile cred că nevoile copilului pot fi satisfăcute într-o altă familie. Înțeleg că permanența înseamnă separare. Pot acum să înceapă să explodeze unele dintre aspectele mai complicate ale copilăriei lor timpurii sau care au produs suferința.

CAPITOLUL 3

PARTICULARITĂȚI ALE COPILULUI ADOPTAT

Când părintele natural nu este capabil să-și asume responsabilitatea creșterii și îngrijirii copilului, adopția reprezintă cea mai importantă șansă de dezvoltare sănătoasă a copilului.

Prioritatea numărul unu în orice planificare care îl privește pe copil, este de a face toate eforturile posibile pentru ca acesta să rămână în familia sa firească, fie familia biologică, fie familia extinsă, lucru care de obicei presupune o investiție uriașă de timp și resurse. Reintegrarea sau integrarea în familia naturală sau extinsă a avut succes în România în ultimii ani.

Acolo unde reunificarea se dovedește a fi imposibil de realizat într-un interval rezonabil de timp, favorabil copilului, trebuie exploarate soluțiile alternative pentru asigurarea permanenței. Calea preferată este de obicei, adopția, în special pentru copii mici, iar cercetările susțin acest lucru.

Specialiștii în adopție trebuie să facă tot ce este posibil pentru a minimiza timpul care se scurge între momentul în care își părăsește familia și cel în care este plasat într-o familie permanentă nouă. Există mulți factori care contribuie la prelungirea procesului (lipsa de personal, termenele de instanță, evaluări suplimentare excesive, etc.) din nefericire, cum se mai întâmplă ca unele persoane să nu dorească să fie decât asistenți maternali, cerința „adopție” poate să ducă în sine la amânări în asigurarea permanenței.

În cazul unei adopții, capacitatea copilului adoptat de a se dezvolta în noua familie și de a fi rezilient este dependentă în cea mai mare măsură de:

Vârsta la care copilul intră în familia adoptivă

Experiențele avute înainte de abandon, precum și între momentul abandonului și cel al plasării în familia adoptivă;

Factorii genetici;

Evenimentele pernatale, care sunt mai puțin controlabile de către familia adoptivă

În urma unui studiu care urmărește atitudinea față de adopție a copilului prin interviuri luate copiilor adoptați cu vârsta de 11 ani, s-a găsit o corelație între gradul de satisfacție a copilului și atitudinea sa pozitivă față de adopție și vârsta la care a fost adoptat. Concluzia studiului susține că, atunci când nu există cale de întoarcere în familia biologică, interesul superior al copilului impune plasarea sa în familia adoptivă la o vârstă cât mai mică.

Pentru copii adoptați târziu, pierderea părinților biologici poate fi traumatizantă și manifestă, constituind un stres imens pentru copil. Pierderea există și în copii adoptați la naștere. Este mai puțin traumatizantă, mai puțin evidentă, dar poate influența întreaga personalitate a copilului. Copiii dați spre adopție în primele zile sau săptămâni de viață, suferă nu doar din cauza pierderii părinților pe care nu i-au cunoscut niciodată, ci și din cauza altor aspecte ale vieții lor ce s-au pierdut prin adopție: pierderea originii, a unei individualități complete, a continuității genealogice. Adoptații pot simți și o pierdere a sentimentului de stabilitate în relația cu părinții adoptivi; ei se gândesc că, dacă primii părinți i-au părăsit, de ce nu i-ar părăsi și ceilalți? Totuși, pentru copiii adoptați din primele luni de viață, pierderea nu este, în general, acută sau traumatizantă și nu este trăită în mod conștient până în jurul vârstei de 5 ani.

Pentru copil, adopția este o cheie de boltă a unui diagnostic complex, trebuie completată de o cât mai atentă descriere a poveștii de viață a copilului, cu prezentarea circumstanțelor sarcinii, a dezvoltării în primele luni de viață, a rupturilor suferite în această primă perioadă a vieții în relație cu cei care îl îngrijeau, a succesiunii îngrijitorilor copilului și a locurilor în care a fost plasat. Originea copilului trebuie așadar clar stabilită. Un istoric al bolilor suferite și al eventualelor spitalizări va completa descrierea stării copilului adoptabil. Se stabilește dacă copilul a fost expus sau nu unor forme de neglijare sau abuz, inclusiv a unui abuz societal, cum ar fi traficarea, răpirea sau vânzarea lui. Evaluarea complexă, completată de istoria vieții copilului, va permite prognozarea unei evoluții din punct de vedere al sănătății mentale, fizice, emoționale și relaționale, în baza căreia se va stabili:

Dacă adopția este cea mai potrivită pentru copilul separat de părinți;

Ce condiții sau caracteristici speciale ar trebui să prezinte familia căreia i se va încredința copilul.

Toate aspectele descrise, se subsumează conceptului de copil adoptabil.

3.1 Copilul adoptabil

Acordarea statutului de “copil adoptabil” unui copil separat de părinții săi bioogici se face în baza legii și a evaluării atente a condițiilor medicale, psihologice și sociale ale copilului, precum și ale familiei sale biologice. Când evaluarea aceasta conduce la concluzia că adopția este măsura cea mai potrivită, atunci se concepe un plan de viață pentru copil, centrat spre adopție. Asistentul social însărcinat cu evaluarea complex a situației copilului va propune adopția ca măsura cea mai adecvată ce decurge din concluzia evaluărilor, ca plan de viitor pentru copil. Adopția copilului nu privește doar copilul, ci și familia sa biologică, poate chiar comunitatea în care s-a născut, precum și familia adoptivă. Din punctul de vedere al familiei biologice, condiția necesară adoptabilității copilului este consimțământul părintelui.

Consimțământul spre adopție al părinților biologici (cel mai adesea este vorba despre mama) nu ar trebui să se dea înainte de nașterea copilului sau în prima săptămână după nașterea lui. Aici întră în discuție practicile “închirierii de mame (uter)” care, în majoritatea țărilor, nu sunt însă acceptate legal. În situațiile obișnuite, părinții biologici trebuie să petreacă un timp cu copilul, pentru a se putea crea o legătură și pentru a putea reflecta asupra abandonului copilului. În timpul sarcinii, al nașterii și în prima perioadă după naștere, părinții/mama bilogică ar trebui să beneficieze de sprijin psihosocial și de un ajutor economic care să diminueze riscurile de abandon. Dacă însă părinții bilogigici își mențin opțiunea de a abandona copilul, ei trebuie ajutați ca separarea să decurgă în mod demn.

Consimțământul părinților biologici pentru adopția copilului, domestică sau internațională, trebuie să fie dat în urma furnizării de către asistentul social sau de către consilierii juridici a tuturor informațiilor cu privire la consecințele adopției asupra copilului și a relației lor cu copilul, în accord cu legea. Este de dorit ca părinții biologici să fie întrebați și cu privire la ceea ce își doresc ei ca familie și ca părinți pentru copilul lor ce va fi dat spre adopție. În măsura în care dorințele lor sunt în interesul copilului, este bine să se țină seama de ele. Părinții biologici vor fi, de asemenea, informați cu privire la raporturile lor cu familia adoptivă și cu copilul lor în urma adopției, în acord cu legile țării. Dacă există opțiunea adopției deschise prin lege, ei vor fi înformați cu privire la aceasta și lăsați să decidă. Dacă nu există, atunci se va discuta cu ei cu privire la posibilitatea de a-și reintâlni copilul la vârsta adultă sau în adolescența acestuia, dacă el va dori acesta își va căuta “rădăcinile”. Consimțământul părinților biologici trebuie dat fără să se exercite presiuni asupra lor în vederea adopției copilului, cu excepția situației în care în interesul superior al copilului este mai degrabă faptul de a fi adoptat decât de a rămâne cu părinții biologici. Înainte de exprimarea consimțământului, asistentul social și personalul din sistemul de protecție a copilului vor explora împreună cu părinții biologici alternativele viabile existente pentru revenirea copilului în familie (plasarea pentru o perioadă la un membru al familiei lărgite; plasarea periodică în asistență maternală în vederea reintegrării în familie, atunci când există această posibilitate). În formularea și exprimarea consimțământului părinților biologici pentru adopția copilului pot apărea numeroase situații abuzive.

În astfel de situații, părinții nu-și dau consimțământul pentru adopția copilului lor, dar nici nu îi oferă acestuia posibilitatea revenirii în familie. Copilul devine astfel “un orfan social”, căci el crește lipsit de o familie a sa, de părinți și un mediu de creștere familial stabil.

Legăturile sale cu familia biologică sau cu familia lărgită sunt nule sau aproape inexistente. Părinții biologici, din când în când, în limitele legii, își caută copilul, pentru a nu fi obligați să-și dea consimțământul.

În astfel de cazuri, comportamentul părinților bilogici și chiar al familiei lărgite poate fi etichetat drept abuziv. Dar culpa pentru rămânerea copilului în această situație (în sistemul de protective a copilului) nu aparține doar părinților biologici, ci mai ales profesioniștilor care nu s-au preocupat suficient și nu au lucrat cu părinții pentru a înțelege care este interesul copilului pentru o dezvoltare sănătoasă.

Dacă părinții biologici pot fi scuzați în virtutea ignoranței și a unei responsabilități parentale vicioase, rău înțelese, profesioniștii, cunoscând (din punct de vedere legal) drepturile copilului și obligativitatea promovării interesului superior al copilului, precum și (din punct de vedere psihologic, emotional, relational) care sunt nevoile copilului pentru o dezvoltare sănătoasă, sunt impardonabili pentru lipsa lor de implicare și pentru neglijarea acestor copii. Este sarcina profesioniștilor de a le explica părinților bilogici nevoile copilului pentru o dezvoltare sănătoasă, în primul rând nevoia de a crește într-un mediu familial, stabil, iubitor și predictibil. Orice părinte poate fi convins să coopeerze la bunăstarea copilului său de către un profesionist interesat de bunăstarea copilului și care își asumă responsabilitatea unei soluții de viață pentru copilul al căror părinți biologici nu-și asumă parentalitatea.

Adoptabilitatea copilului trebuie să fie stabilită înaintea indentificării unei familii potențial adoptive și a întâlnirii copilului cu familia în vederea potrivirii lor. Este abuzivă declararea unui copil ca “adoptabil” deoarece o familie îl dorește. În SUA, Coasta de Fildeș, dar și în alte state, exista practica adopției directe: familia adoptivă, în bună înțelegere cu cea biologică, realiza adopția legală a copilului. Într-o astfel de situație, în care nu era implicată o agenție de specialitate, părinții biologici erau cei care evaluau condiția copilului și condiția proprie, ajungând la concluzia că copilul este adoptabil. Particularitatea constă în faptul că familiile se cunoșteau și era mai ușor să se păstreze legătura între familii. Aproape același lucru are loc atunci când adopția se petrece în familia lărgită. Între cele două tipuri de adopții diferența este că, în cazul unei adopții realizate în familia lărgită, accesul copilului la familia biologică și reciproc, al părinților biologici la copil va fi probabil mult mai facilă. Așadar, vom avea o “adopție deschisă” prin definiție. O altă diferență este că, de regulă, copilul este cunoscut anterior adopției de către familia adoptivă, iar părinții biologici și cei adoptive negociază adopția copilului ajungând singur la un accord. Acestea sunt însă practice și cazuri particulare care respectă legea, dar care nu sunt cazuri comune la adopție. Cele mai frecvente situații în adopție sunt acelea în care: copilul este separat de părinții biologici, se află în custodia statului sau a unui organism privat acreditat, familia adoptivă nu cunoaște familia biologică și nici copilul în momentul în care decide să adopte. Într-o astfel de situație, cu multiple necunoscute, evaluarea complexă și corectă facilitează procesul adopției de succes. Peste tot în lume, adopția copilului este bine legiferată, iar un copil devine adoptabil doar în urma separării definitive de părinții biologici. Rolul legii este de a proteja copilul de orice posibile forme de abuz și de a promova interesul său superior. Evaluarea psihologică, medicală și socială ca aduce informații cât mai corecte și complexe cu privire la situația personală a copilului. Sănătatea mentală, fizică, emoțională și rațională a copilului sunt examinate cu multă atenție, urmărindu-se aspectele pozitive ale dezvoltării, dar și aspectele problematice, care vulnerabilizează copilul. Aceste informații sunt deosebit de importante pentru a pune bazele unei adopții de succes, adică a unei bune relaționări și a capacității copilului de construire a unui atașament securizant față de părinții adoptivi. Stabilirea unui diagnostic compex, cu cele patru fațete mai sus menționate, trebuie completată de o cât mai atentă descriere a poveștii de viață a copilului, cu prezentarea circumstanțelor sarcinii și nașterii, a dezvoltării în primele luni de viață, a rupturilor suferite în această primă perioadă a vieții în relațiile cu cei care-l îngrijeau, a succesiunii îngrijitorilor copilului și a locurilor în care a fost plasat. Originea copilului trebuie așadar clar stabilită. Un istoric al bolilor suferite și al eventualelor spitalizări va completa descrierea stării copilului adoptabil. Se stabilește dacă copilul a fost expus sau nu unor forme de neglijare sau abuz, inclusiv a unui abus societal, cum ar fi traficarea, răpirea sau vânzarea lui. Evaluarea compexă, completată de istoria vieții copilului, va permite prognozarea unei evoluții din punctul de vedere al sănătății mentale, fizice, emoționale și relaționale, în baza căreia se va stabili:

Dacă adopția este soluția cea mai potrivită pentru copilul separat de părinți

Ce condiții sau caracteristici speciale ar trebui să prezinte familia căreia i se va încredința copilul.

Toate aspectele descrise mai sus, evaluare, povestea vieții, consimtământul, legea se subsumează conceptului de copil adoptabil.

3.2. Pregătirea copilului pentru adopție

Copiii trebuie să fie pregătiți pentru adopție. Aici, din nou, accentul trebuie să se pună pe nevoile copilului și pe niveul său de dezvoltare. Felul în care se realizează această pregătire depinde foarte mult de vârsta și de experiențele anterioare ale copilului. Este foarte important ca un copil să aibă stabilitate și continuitate în viață. De asemenea, dacă vârsta și abilitățile emoționale și cognitive ale copilului o permit, acesta ar trebui implicat în planificare și consultat cu priviere la deciziile care îl privesc. Chiar și copiilor foarte mici (0-4) cei care îi au în grijă trebuie să le vorbească despre ce urmează să li se întâmple. De la 4 ani în sus, copilul poate fi implicat într-un mod activ, vorbind cu el, ascultându-i temerile și dorințele, pentru ca transferul să se facă cât mai ușor și mai blând cu putință.

O atenție specială trebuie acordată abilităților de comunicare ale personaului. Este foarte important ca acesta să aibă pregătirea și abilitățile necesare pentru a putea discuta cu un copil, să îi înțeleagă sentimentele, dorințele și temerile. Este nevoie de toate acestea pentru ca persoanele care lucrează cu copiii să îi ajute pe aceștia să se gâdească la mutarea pe care vor trebui să o facă și cum să rămână în contact cu trecutul. Aici, miza este continuitatea, de aceea sunt chestiuni care trebuie luate serios în considerare. Activităție de grup, jocurile, cărțile, desenele pot fi modalități eficiente de a facilita conversația. Exemple excelente de comunicare cu copiii mici pot fi găsite în cărțile lui M. Delfos.

Conform International Social Service, fișa nr. 27 în pregătirea copilului, principalele obiective sunt:

Asigurarea continuității etapelor din viața sa;

Evitarea discontinuităților sau a altor șocuri;

Garantarea unei tranziții de la un loc în altul și de la un stil de viață la altul (instituția sau casa asistentului maternal- familia adoptivă);

Pregătirea întâlnirii cu familia adoptivă;

Înregistrarea copilului conform noii filiații;

Crearea condițiilor potrivite pentru stabilirea unei relații pline de satisfacții;

Prevenirea eșecurilor.

A pregăti copilul înseamnă a-i permite să-și reconstruiască povestea vieții, cu tot cu suferințele sale, cu pierderea familiei biologice și cu tot ce a trebuit să lase în urmă. Pregătirea presupune, de asemenea, să-l ajuți pe copil să își imagineze cum va arăta viitorul pentru el, pentru a putea începe deja clădirea legăturii cu noua familie.

Trecutul este ceva ce copilul aduce cu sine și trebuie recunoscut ca atare. Dacă copilul este ajutat să-și exprime trecutul în cuvinte, desene etc., tranziția pe care o are de făcut, în cazul adopției, poate fi mai ușoară pentru el. Este foarte important ca toate deciziile care îl privesc pe copil să fie transparente și justificabile, fiindu-i expicate și copilului, cu propriile sale cuvinte, la un nivel la care el să poată să șe înțeleagă.

3.3. Evaluarea copilului pentru adopție

Încredințarea în vederea adopției nu se poate face fără o înțelegere în profunzime a copilului, a mediului său de familie, a experiențelor din primii ani de viață și a dezvoltării sale actuale. Dacă aceste informații lipsesc, compatibilitatea între un copil și anumiți adoptatori potențiali nu poate fi sigură. Dacă, după încercări rezonabile, tot nu pot fi obținute, cum se întâmplă în cazurile de abandon, trebuie făcut cel mai bun compromis, dar, subliniem din nou, nu trebuie să se piardă din vedere că o evaluare cât mai completă a nevoilor copilului este vitală.

Când se face această evaluare, trebuie acordată o atenție specială identificării problemelor care pot apărea din cauza întârzierilor în dezvoltare, a anumitor evenimente din viața copilului (de exemplu, numărul de separări anterioare), a factorilor de risc și a altor procese care pot afecta viața și dezvoltarea sa. Apoi, se poate face un profil al copilului. Acest profil reprezintă o bază solidă pentru potrivirea copilului cu un cupu de adoptatori și poate ajuta la identificarea nevoilor de servicii post-adopție, atât pentru copii, cât și pentru familie.

Pentru copiii de peste 10 ani, legea românească prevede:

Consimțământul la adopție este unul dintre elementele principale în procedura de evaluare a copiilor de peste 10 ani, pentru că este un criteriu obligatoriu în procedura românească. Totuși și în cazul copiilor mai mici problema consimțământului trebuie abordată, în funcție de vârsta acestora. Apoi, eveluarea trebuie făcută pe baza unor principii stabilite de comun acord de specialiști, cum ar fi principiile de evaluare a copiilor mici, așa cum au fost ele stabilite de organizația Zero to Three.

Evaluarea trebuie să se bazeze pe un model integrat al dezvoltării. Din acest punct de vedere trebuie să luăm în considerare următoarele:

Evaluarea implică multe surse de informații și multe componente;

Etapele evaluării trebuie să se succeadă într-o anumită ordine;

Relația și interacțiunile copilului cu persoana cea mai de încredere pentru el trebuie să fie o piatră de temelie pentru evaluare;

Înțelegerea succesiunii și cadrelor temporale în dezvoltarea obișnuită a unui copil sunt esențiale ca și cadru de interpretare a diferențelor de dezvoltare. În special acolo unde este avută în vedere adopția, trebuie avute în vedere sarcinile specifice de dezvoltare;

Evaluarea trebuie să subinieze atenția acordată nivelului și modeului de organizare e experiențelor, precum și capacităților funcționale ale copilului, care reprezintă o integrare a abilităților cognitive și emoționale;

Procesul de avaluare trebuie să identifice punctele forte și competențele actuale ale copilului, precum și competențele care vor constitui progresia de dezvoltare într-un model de dezvoltare continuă;

Evauarea este un proces de colaborare;

Procesul de evaluare trebuie perceput ca un prim pas într-un program potențial de sprijin oferit familiei bilogice și celei adoptive;

Reevaluarea statutului copilului, din punct de vedere al dezvoltării, trebuie să se facă în activitățile zilnice de familie, în cea de intervenție în faza de început sau în cadrul serviciilor de sprijin post-adopție (sau în toate trei).

3.4. Faze de evoluție în familia adoptivă

După Sarja și Kroll (2004), procesul de adaptare a copilului în familia adoptivă, mai ales în cazul copiilor de vârste mai mari, înregistrează etape disticte:

Prima fază: “luna de miere”. Este perioada de început când atât părinții, cât și copilul adoptat sunt fericiți de a fi împreună și-și manifestă aceste trăiri în interacțiunile dintre ei. Copilul explorează oportunitățile condițiilor din familia adoptivă, cunoaște persoanele din familie, este introdus de către părinți în viața familiei. Când face greșeli, acestea sunt tolerate de părinții încrezători în capacitatea copilului de a respecta regulile vieții de familie. Părinții decid pentru definitivarea adopției și fac demersuri în acest sens.

A doua fază: testarea de către copil a limitelor părinților adoptivi. Odată ce câștigă siguranța că va rămâne în familia adoptivă, copilul devine relaxat și-și manifetă modul propriu de a reacționa, trăirile și obișnuințele sale. Părinții adoptivi ar putea reacționa la acestea penalizându-le, ceea ce va induce copilului sentimente de frustrare. Copilul poate manifesta supărare și frustrare și poate intra în conflict cu părinții adoptivi, exprimându-și nemulțumirile. Părinții adoptivi au reacții de dezamăgire față de manifestările copilului în familie, în familia extinsă sau la ieșirea din familie, la grădiniță sau școală. Părinții adoptivi reacționează mai mult sau mai puțin transparent, dezvăluind copiului ceea ce cred ei.

Faza a treia: negocierea. Tensiunile și conflictele îi constrâng pe părinți la procese de reflecție care conduc la reacții adaptative de tipul negocierilor cu copilul a limitelor și regulior de comportament. Această fază cere timp, deoarece decurge ca un proces de tatonare și ajustare. Maturitatea părinților adoptivi va găsi însă răbdarea și priceperea de a “lucra” cu copilul rebel.

Faza a patra: adaptarea. Copilul și părinții ajung să se cunoască și să dobândească bune abilități de a evita conflictele. Abia acum copilul intră definitiv în rolul de copil adoptat, iar părinții în cel de părinți adoptivi. Părinții înțeleg importanța interacțiunilor cu copilul și descoperă strategii de “lucru” cu copilul. De asemenea, învață să ceară ajutor și știu unde pot solicita sprijin în momentele dificile. Atât familia extină, cât și serviciile de specialitate sunt importante și îi dau părintelui siguranță.

3.5. Identitatea adoptivă

Una dintre cele mai dificile sarcini de vârstă în cazul copilului adoptat este construirea identității de sine la vârsta adolescenței. Identitatea de sine se construiește întotdeauna prin raportare la ceilalți, în relațiile cu ceilalți. Situația de a fi adoptat complică în mare măsură procesul complex, al formării identității de sine ce caracterizează adolescența. Cercetările “arată că tuburările psihologice și cele de adaptare socială sunt ușor mai accentuate în rândurile adolescenților adoptați, comparativ cu adolescenții imigranți au un nivel socio-economic mai scăzut. Autorii arată, de asemenea, că adolescenții adoptați sunt de trei-patru ori mai expuși riscului unor tulburări psihologice grave, cu tentative de suicid”. Anterior vârstei adolescenței, scutul construit de familia adoptivă l-a protejat pe copiul adoptat de confruntările neplăcute cu cei din afară. Acum însă el trebuie să iasă, să aibă prieteni, să ia parte la viața unor grupuri de aceeași vârstă, să facă ceea ce fac ceilalți adolescenti. Marele risc este că în acest moment să se simtă marginalizat, ca făcând parte dintr-o categorie inferioară în raport cu ceilalți copii. Eforturile copiilor adoptați de a se defini pe ei înșiși și rostul lor pe lume sunt mult mai dificile decât ale copiilor care cresc cu părinții biologici. În această perioadă copiii se raportează la părinții lor și identifică ceea ce doresc să fie ei înșiși, poate impotriva modelelor parentale, precum și ceea ce consideră bun în viața părinților. Copilul adoptat este obligat să se raporteze la două perechi de părinți, iar dacă una este prezentă făcând ca raportarea să fie mai ușoară, una este absentă, uneori necunoscută, iar raportarea se face într-un imaginar adeseori încărcat de spaime neconsolate. El este cel “căutat, dorit și ales” de familia adoptivă. Dar este în același timp și cel respins, nedorit de familia biologică. El este cel care a câștigat o familie, familia adoptivă, dar care a și pierdut o familie. Aceste gânduri și emoții devin posibile și se impun acum, la vârsta debutului adolescenței. La această vârstă toții copiii își judecă părinții și foarte adesea, îi resping. Ei sunt în căutare de modele. Apropiindu-se de grupuri de tineri de aceeași vârstă, ei se îndepărtează aparent de părinți. Dacă părintele înțelege copilul și specificul vârstei, va fi mai îngăduitor cu judecățile și comportamentele acestuia. Când părintele nu înțelege și se comportă ca și când în fața lui este un copil de vârstă mai mica, riscul este de a se produce între ei dureroasă ruptură. În cazul copilului adoptat, părinții adoptivi sunt expuși acelorași atitudini de judecare și îndepărtare din partea copilului. Adevărata problemă apare din faptul că părinții adoptivi poartă în ei vulnerabilitatea parentalității lor și se vor simți abandonați, neiubiți, devalorizați de copilul pe care nu-l mai recunosc. Marea problemă este că în acest moment ei să pună situația pe seama eredității copilului care le este străină și se pot simți într-un mare eșec al adopției. În cazul aparenței copilului la o altă etnie decât aceea a familiei adoptive, lucrurile se complică și mai mult, adesea în defavoarea copilului și adopției. Dar a arăta diferit în comparațiie cu ceilalți membri ai familiei, cu “ai tăi”, devine o dificultate și pentru copilul adoptat, care are argumente în înfățișarea sa diferită să se simtă ”altfel”, chiar dacă părinții adoptivi nu-i spun acest lucru. De altfel, cazurile de desfacere a adopției s-au înregistrat cel mai adesea la debutul adolescenței copilului.

Așa cum am mai spus, menținerea contactului între familia adoptivă și cea biologică capătă rol și imoprtanță în viața copilului în momentul intrării lui în adolescență timpurie. Acum “tinerii își explorează scopurile, valorile, credințele, reconstruind evenimentele trecute pentru a dezolta un sens coerent al identității”. Pe de altă parte, părinții pot refuza contactele cu familia biologică, fără a prejudicia dezvoltarea copilului, cu condiția ca ei să reflecteze asupra semnificației adopției în viața lor, să împărtășească această semnificație și altora, să exploreze teme legate de adopție în contextual vieții familiei, să recunoască și să sprijine conexiunea duală a copilului cu cele două familii. Adolescența se definește prin căutarea de sine, a rolului și scopurilor în viață, a idealurilor și planurilor de viitor. Sentimentul valorii și al stimei de sine, o bună imagine de sine sunt energiile care susțin alegerile pentru viitor ale tânărului.

Cercetarea făcută de Castle și colaboratorii săi (2009) a dovedit că acei copii adoptați, având în momentul cercetării vârsta de 11 ani, care erau mai puțin capabili să vorbească despre adopția lor sau care nu aveau sentimentil asemănării dintre ei și părinții adoptivi făceau dovada unei stime de sine scăzute și chiar a unor tulburări comportamentale și cognitive. Dar pentru a putea să-și construiască coerent povestea istoriei personale, copilul adoptat are nevoie de informații. În acest sens, mamele adoptive, acționând ca agenți ai identității copilului, sunt sursele cele mai importante de informație, deoarece, în general, în familie, ele sunt cele care întrețin și fac să funcționeze legăturile de familie. Rolul lor de agent al identității adoptive a copilului este relevat de câteva aspecte: preocuparea pentru identitatea adoptivă a copilului, faptul că își face un scop din a sprijini construirea acestei identități, faptul că desfășoară acțiuni în acest sens, că are o teorie a ei cu privire la dezvoltarea identității copilului, este într-o permanentă evaluare a dezvoltării identității adoptive a copilului și într-o autoevaluare cu privire la scopurile și acțiunile sale, în vederea eficientizării lor. Ca agent al identității adoptive a copilului, mamele au numeroase alte căi de a-l sprijini pe acesta, nu doar stabilirea și menținerea contactelor cu familia. Brodzinsky afirmă că părinții adoptivi pot înceta contactele lor cu familia biologică, fără a fi în detrimentul copilului, cu condiția “să reflecteze asupra semnificației adopției în viața lor, să împărtășească și altora această semnificație, să exploreze teme legate de adopție în contextual vieții familiale, să recunoască și să sprijine conexiunea duală a copilului cu cele două familii”. Un aspect semnificativ care apare în familiile adoptive este faptul că acestea sunt mai implicate în sarcinile școlare ale copilului și acordă mai mare atenție participării copilului la procesul de învățământ. Dar școala este o importantă sursă de stimă de sine și de capital social pentru copilul adoptat. Acestea sunt elemente constitutive ale identității de sine a copilului adoptat. Școala este o importantă sursă de sentiment de success pentru copilul adoptat, mai ales că, așa cum am mai spus, părinții adoptivi, prin condiția lor socio-educativă, dau mai mare importanță școlii și în același timp, își petrec mai mult timp cu copiii adoptați pentru rezolvarea sarcinilor școlare și țin mai mult legătura cu școala. Din păcate, aceste resurse pot deveni factori de stres atunci când copilul nu poate face față sarcinilor școlare, iat așteptările parentale, în ciuda eforturilor lor, vor fi fără rezultat. În astfel de situații, consecința se va răsfrânge negativ în sentimenul valorii personale a copilului, afectând negativ identitatea de sine a copilului adoptat.

O cercetare făcută pe copiii din alte tări adoptați în Norvegia a evidențiat că, în cazul părinților adoptivi cu un nivel educativ mai scăzut, rezultatele școlare ale copiilor adoptați și atașamentul lor față de școală sunt mai bune. Cercetarea calitativă realizată de von Korff și colaboratorii săi compară efectul contactelor dintre familia adoptivă și cea biologică a copilului asupra dezvoltării identității la adolescent și maturitatea timpurie a acestuia. În cazul menținerii contactelor între cele două familii, sunt prezentate două cazuri: un băiat adoptat și o fată adoptată. În cazul băiatului, se remarcă un nivel scăzut de explorări referitoare la identitatea sa adoptivă în adolescență, dar un nivel ridicat atunci când devine tânăr adult. În cazul fetei, nivelul căutărilor necesare construirii identității adoptive este ridicat atât în adolescență, cât și la vârsta de tânără adultă. Ambele mame sunt persoane cu o bună capacitate de reflecție și acționând ca agenți eficienți în raport cu identitatea copilului adoptat. În cazul în care nu au existat contacte între cele două tipuri de familii, în cazul băiatului explorările privind identitatea sunt scăzute atât la vârsta adolescenței, cât și în maturitatea timpurie; în cazul fetei adoptate, explorările sunt ridicate în adolescență, dar dispar la vârsta maturității timpurii.

3.6. Starea copilului la adopție

Condiția fizică a copilului în momentul adopției este foarte importantă. Dar, așa cum arată majoritatea studiilor, în momentul adopției copii se bucură în general de o condiție bună. Mai puțin de 15% dintre copiii adoptați din zonele de război sau din țările sărace, au o stare de sănătate precară în momentul adopției. Această condiție fizică proastă este însă destul de rapid ameliorată după adopție, ca urmare a îngrijirilor atente de care beneficiază familia adoptivă. O investigație atentă și un raport privind sănătatea fizică a copiilor din România adoptați în Anglia apare în studiul ERA coordonat de Michael Rutter (2011). Toate studiile arată că prima perioadă după adopție este o perioadă foarte dificilă pentru copil. Varietatea și persistența problemelor copilului adoptat sunt în mare măsură corelate cu vârsta la care copilul intră în familie. O problemă semnalată de toți părinții adoptivi după intrarea copilului în familie se leagă de somnul copilului. Atât adormitul, cât și continuitatea somnului în timpul nopții sunt grav tulburate în prima perioadă după adopție. Un alt domeniu al vieții în care apar tulburări este și comportamentul alimentar. Părinții adoptivi fac uneori față unor comportamente de refuz alimentar care amintesc de anorexie. Uneori refuzul alimentar este limitat la anumite produse. Alteori, copii mănâncă foarte mult, fără să aibă senzația de sațietate. Uneori iau mâncarea și o ascund. Sunt comportamente care durează și cu care părinții se confruntă deseori neștiind cum să le facă față. Alte aspecte generale în conduita copiilor adoptați, în prima perioadă după adopție, sunt anxietatea și lipsa de securitate. Adeseori cer să doarmă în patul părinților și sunt speriați când mama dispare din câmpul lor vizual. Când aceste comportamente sunt foarte intense, copilul suferă de o anxietate de separare. Diagnosticul se pune doar atunci când comportamentele durează mai mult de o lună și se manifestă printr-o supărare intensă a copilului în momentul în care, de exemplu, urmează să meargă la culcare și deci să se separe de părinți, dar și în alte împrejurări care impun absența părintelui. Se recunoaște prin trei caracteristici:

Teamă excesivă și persistență sau îngrijorare în momentul separării;

Simptome comportamentale și somatice înainte și după separare;

Evitare intensă, încercare de a scăpa cu orice preț în situația de separare.

Din punct de vedere fizic, copilul poate acuza: dureri de cap, de burtă, stare de confuzie, dificultăți de a adormi și tulburări de somn cu coșmaruri, greață, vomă, crampe musculare și dureri ale mușchilor. Un comportament adeseori semnalat este cel dezinhibat față de persoanele străine. Unii cercetători consideră că acest comportament arată incapacitatea copilului de a-și construi o relație activă preferențială, un atașament securizat.

Limbajul și comunicarea sunt domenii în general marcate de o ușoară întârziere în cazul copiilor adoptați. Gradul de întârziere depinde de vârsta la care copilul a intrat în familie. Cu cât intrarea în familie se petrece la o vârstă mai mică, cu atât comunicarea și limbajul vor fi mai puțin înapoiate, iar restabilirea va fi mai rapidă. Hiperactivitatea, însoțită de tulburări de atenție și, consecutiv, de tulburări de memorie, afectează mai ales rezultatele școlare ale copilului, dar și performanțele lui generale, cum ar fi învățarea limbii, dezvoltatea abilității de comunicare și socializare. În general, se consideră că tulburările legate de hipeactivitate au un fundament ereditar. În acest sens, adeseori se fac speculații în legătură cu hiperactivitatea copiilor adoptați, spunându-se că mamele naturale au consumat probabil alcool, droguri, au fumat, au trăit în condiții improprii pe perioada sarcinii etc. Nașterea prematură a copilului sau anumite situații la naștere care fragilizează sănătatea copilului (de exemplu icterul prelungit) pot fi și ele astfel de cauze. Frecvent, hiperactivitatea este însoțită de tulburări de comunicare, fiind un comportament care semnalează disconfortul copilului în relațiile cu ceilalți, datorită lipsei abilităților de comunicare. Este de reținut faptul că bolile și suferințele copiilor la intrarea în familia adoptivă, ciudățeniile lor comportamentale nu-i dezamăgesc pe părinți ci, dimpotrivă, le sporesc sentimentul importanței de a îngrijii copiii. Această îngrijorare a părinților față de starea copilului adoptat îl face să fie mai empatic cu copilul, mai sensibil la manifestările acestuia.

Există un lucru general observabil deși neanalizat încă în cercetările din domeniul adopțiilor. În cazul adopțiilor naționale, copiii adoptați uneori de etnii diferite față de părinți, sfârșesc prin a avea pronunțată asemănare chiar și fizică, evidentă la vârsta adolescenței, cu părinții adoptați.

3.7. Profilul copiilor adoptați în România

Vârsta copiilor adoptați. Media de vârstă a copiilor adoptați în 6 județe este de 41,7 luni, cu o abatere standard mare de 32,4. Vârsta minima la care un copil a fost adoptat este de 5 luni, vârsta maximă înregistrată fiind de 192 luni (16 ani). Trebuie reținut faptul că majoritatea copiilor adoptați sunt de vârstă mică: 62,3% se încadrează în categoria de vârstă 0- 36 luni (tabel 1)

Tabel 1. Vârsta copiilor din momentul adopției

Analizând vârsta copiilor în funcție de județul în care au fost adoptați, putem constata că, există o asociere semnificativă între aceste variabile. Astfel este mai mult probabil ca, acei copii care au o vârstă mai mică de un an să fie adoptați în Sibiu și Brașov. De astfel, în aceste două regiuni se înregistrează media cea mai mică de vârstă a copiilor adoptați și anume 30.9 luni. La Bihor este mai mult probabil să fie adoptați copii cu vârste cuprinse între 12 si 36 luni, în Argeș copii cu vârste între 12 și 60 luni, iar copii cu vârste de peste 60 luni mult mai probabil să fie adoptați în Covasna și Harghita. În aceste din urmă județe media de vârsta a copiilor adoptați este cea mai ridicată, fiind de 57,6 luni.

Așa cum era de altfel de așteptat, raportându-ne la vârsta copiilor, constatăm că 34,5% dintre copiii adoptați urmau în momentul adopției o formă de învățământ, evident majoritatea copiilor fiind încadrați în grădinițe.

În ceea ce privește sexul copiilor, observăm un procent ușor mai ridicat de copii de sex masculin adoptați (52,5%)

Din punct de vedere al etniei, 55,7 dintre copii adoptați au fost declarați români, 23% au fost declarați maghiari, 7,4% rromi, iar pentru 13,9% etnia nu a fost identificată, neavând nici maternitate, nici paternitate recunoscută. Totodată constatăm faptul că, majoritatea copiilor sunt declarați ca aparținînd unei etnii sau alteia în funcție de etnia mamei și declarațiile acesteia.

Analiza documentelor care atestă istoricul medical ne indică faptul că, majoritatea copiilor sunt clinic sănătoși (91%). Un procent scăzut prezintă diferite boli cronice sau afecțiuni de lungă durată dintre care frecvente sunt diferitele forme de anemie și afecțiunile pulmonare. Un procent mic dintre copii aveau semnalate în dosarele personale deficiențe psihomotorii, deficiențe intelectuale, deficiențe senzoriale sau deficiențe asociate (9.8%), dar în majoritatea cazurilor acestea au fost ușoare și recuperabile. De asemenea un procent foarte mic dintre copiii adoptați au fost înregistrați cu diferite tulburări psiho- emoționale (3,2%).

45.1 % dintre copii adoptați au petrecut o perioadă mai lungă sau mai scurt de timp în familia biologică. Restul, 54,9% au fost părăsiți încă de la naștere în instituții sanitare sau în locuri publice. 86,1% au maternitate recunoscută, dar paternitatea este recunoscută numai în cazul a 15,6% dintre copii.

Tabel 3. Istoricul social al copiilor adoptați

Constată, de asemenea că 32 % dintre copii adoptați au alți frați sau surori, rude după ambii părinți, iar 20,5% au frați sau surori după un singur părinte, în general după mamă. Restul copiilor fie nu au frați, fie dosarele nu ofereau astfel de informații, în ceea ce privește istoricul social al fraților, constatăm că, 48,4% sunt menținuți în familia biologică, iar 12.5% se află în plasament, de regulă în familia extinsă. Nu s-a înregistrat nici un caz în care fratele sau frații copilului adoptat să rămână în asistență maternală, un procent de 14% dintre copii au rămas însă în plasament în centru de plasament. Acești frați rămași de regulă sunt copii cu vârstă înaintată, copii cu nevoi speciale. 6,5% dintre frați au fost adoptați împreună cu copilul care face subiectul cazului studiat, iar în 3,1% cazuri frații au fost adoptați de către familii diferite fie în țară, fie în străinătate în perioada în care această formă de adopție a fost posibilă.

Tabel 4. Istoricul social al fraților copiilor adoptați

În categoria „altă variantă”, care înregistrează un procent de aproximatic 15,5% dintre cazuri am prins acele cazuri în care copilul face parte dintr-un grup format din cel puțin trei frați, care beneficiază de măsuri de protecție diferite.

Exemple de caz

De exemplu, copilul C.P. adoptat la vârsta de 1 an și 3 luni, mai are încă nouă frați. Șapte dintre aceștia sunt în grija părinților, unul este dat spre adopție într-o altă familie, iar altul este dat în plasament familial.

Un caz similar, din aceeași categorie este cel al lui C.V., adoptat la vârsta de 2 ani și 5 luni. Acesta mai are 8 frați al căror istoric este următorul: trei se află în plasament în centre de plasament, trei sunt adoptați internațional și 2 frați se află în grija părinților.

Un ultim caz, este cel al lui V.S., adoptat la vârsta de 4 ani de către o familie care, anterior a adoptat și un alt frate de al său. Ei nu sunt însă singuri la părinți, ci mai au o soră care a fost menținută în familie.

3.8 Integrarea în noul sistem familial și integrarea socială a copilului adoptat

Numai familia poate oferi copilului stabilitatea relațiilor interpersonale și caracterul peren al acestor relații, asigurând formarea și consolidarea identității de sine și a sentimentului de securitate.

În comportamentul copilului crescut în centrul de plasament se constată adesea oprirea pe o treaptă infantilă a evoluției eu-lui. Copilul manifestă o activitate sărăcăciosă, are reacții excesive, imprevizibile și inadecvate. Familia adoptatoare oferă acel cadru dătător de siguuranță în care el poate desfășura activități variate și creative.

Numai familia asigură relații interpersonale ce pot conferi copilului siguranța de sine, facilitându-i integrarea. În familie el poate primi îndrumări consecvente și un sprijin afectuos pentru a se autoforma, pentru a se găsi pe sine, devenind astfel un adult independent.

De aceea, este important ca scoaterea copilului din circumstanțele ce împiedică formarea personalității sale să se facă cât mai devreme. La o vârstă ulterioară perioadei optime nu mai avem toată certitudinea că o adopție chiar reușită poate rezolva prin sine totul. În astfel de situații, se impune ca necesară intervenția specialiștilor în adopție (psihologi, asistenți sociali, sociologi), care vor face tot posibilul să rezolve conflictele de autoapreciere și de relații comunicative ale copilului.

Este important ca părinții adoptatori să fie conștienți și de faptul că vorbirea, comunicarea verbală este întotdeauna însoțită de o atitudine metacomunicativă, fără de care limbajul nu se poate dezvolta.

În prima etapă a dezvoltării sale, copilul mic este preponderent o “ființă activă” care, în relația cu cei ce-l îngrijesc permanent, va învăța să-I zâmbească mamei, va deveni activ în prezența sa, va fi stimulat în gândirea și inițiativele necesare cunoașterii mediului și integrării în acesta, prin înțelegerea mesajelor ce-i sosesc și dorința de a răspunde la acestea.

Este foarte important ca părintele adotator să fie atent la semnalele metacomunicative ale copilului mic, la răspunsurile acestuia și să încerce să le interpreteze. Este foarte bine dacă poate să recunoască nevoile copilului, pentru a le satisfice.

Dacă satisfacem setea de mișcare a copilului, dacă ne bucurăm împreună cu el de reușitele sale spectaculoase, de succesele experiențelor pe care le face, el va prețui mult atitudinea noastră, dorind mai apoi să ne fie asemănător nouă celor “mari”. Aceasta este o motivație pentru o dezvoltare în sens pozitiv, cu condiția să-i fi oferit un model de comportament bun.

Dacă părinții adoptatori își doresc să aibă un copil calm, echilibrat, în familia lor, atunci nici ei nu au voie să se enerveze din nimic. Dacă își doresc un copil senin, liniștit, neagresiv, atunci nici părinții nu au voie să se poarte brutal, impulsiv sau agresiv.

Părintele trebuie să asigure fără întrerupere sentimentul de securitate al copilului. Poate realiza acest lucru prin petrecerea unui timp cât mai îndelungat cu copilul. Nu este prea grav cazul în care copilul mic nu dooarme în aceeași cameră cu părinții, însă mama trebuie să se afle în apropiere pentru ca atunci când copilul plânge, să-l poată liniști imediat.

Nu fiecare copil se integrează în noul mediu cu același success. Depinde de caracterul și personalitatea copilului și de experiențele sale anterioare dacă se teme de mediul necunoscut sau nu. Deci, în cazul în care copilul este prea mic, nu știe să vorbească și nu poate fi lămurit că va fi dat unor părinți adoptatri iubitori, care îl vor adopta, atunci nu există altă soluție decât ca, după vizitele inițiale, copilul să fie scos din centrul de plasament treptat.

Poveste fiecărui copil este alta și de aceea nu poate fi elaborat un model general de adopție fericită. Fiecare copil este o altă lume de care părintele adoptator trebuie să se apropie în alt mod, căci fiecare dintre ei își are dorințele, angoasele, temerile sale proprii. Esențial este însă că părintele adoptator să-și concentreze atenția asupra copilului, pentru a putea crea în jurul său acea ambianță de familie îmbietoare și afectuoasă, în care lumea sa interioară se va deschide, în care dificultățile de limbaj se estompează, iar rănile prea devreme căpătate încep să se vindece.

Părintele adoptator nu trebuie să se ferească de dezvăluirea trăirilor trecute ale copilului, nu trebuie să dorească uitarea imediată a acestora, căci așa ceva nu se poate întâmpla pe deplin. Este mai bine să-l ajute în prelucrarea amintirilor chinuitoare, căci abia după acestea uitarea se va instala cu adevărat.

Nu trebuie să ne temem să-i punem întrebări copilului despre coșmarurile sale. Este extrem de important să vorbim cu copilul despre amintirile sale neplăcute, să-i punem să le reprezinte în desene, încercând să dăm o formă grafică obiectului fricii, atunci când aceasta se face simțită. Dacă părintele ia în serios teama copilului și preia o parte din angoasele lui, atunci acestea nu-l vor mai chinui în aceeași măsură și treptat, va reuși să le dea uitării. Atunci când copilul a împărtășit adultului cele mai lăuntrice secrete ale sale, acel adult nu va mai fi pentru el un strain, căci taina comună îi va lega, iar apăsarea ei se va împărți între cei doi.

Acesta este un moment foarte important, nu numai pentru începutul unei relații, nu numai în apropierea unuia de celălalt, ci va pune bazele întregii relații viitoare între părinte și copil. Astfel, copilul învață că se poate adresa oricând cu încredere adultului, care-i poate împărtăși grijile sale. Și acest model deschis va fi păstrat de el până la vârsta adolescenței, când problemele identității de sine frământă oricum pe tânăr-adultul în devenire.

“A integra”, înseamnă a completa ceva prin intermediul adăugării de noi elemente. Putem să ne imaginăm că acest “ceva” este sistemul social compus, la rândul lui, din mai multe sisteme în care trebuie să se integreze copilul adoptat. Noul element este copilul vostru care, la rândul său este un sistem cu cultura lui proprie și să nu uităm de importanța noțiunii de completare.

Acest cuvânt, respectiv completare, are legătură cu îmbogățirea tuturor părților implicate în adopție. Integrarea copilului în noul ambient se face deci, prin intermediul procesului de integrare care, la rândul lui, se realizează pe baza respectului pe care părinții îl vor manifesta față de cultură, originile și caracteristicile fizice ale copilului.

Procesul, de fapt, se realizează prin intermediul acceptării dublei origini și este fundamental ca în acest parcurs copilul să fie susținut de către familia sa. Această susținere este posibilă dacă părinții adoptatori acceptă în profunzime și fără a nega diversitatea copilului, diversitate ce reprezintă patrimoniul copilului și care trebuie recunoscut ca atare, astfel încât completarea să fie adecvată.

Părinții au deci un rol fundamental în procesul de integrare a copilului în diversele situații de viață cu care acesta se va confrunta. Ca integrarea în societate să se producă în mod optim, părinții adoptatori trebuie să fie primii convinși în totalitate de necesitatea și importanța completării.

Integrarea copilului adoptat se face deci primindu-i și respectându-i diversitatea, făcând posibilă traducerea acestei diversități într-un element al sistemului social, în vedera completării.

CAPITOLUL 4

RECOMANDĂRI PENTRU PĂRINȚII ADOPTIVI ÎN CONSTRUIREA UNEI RELAȚII SUSTENABILE CU COPIII LOR

4.1. Rolul părinților în creșterea copilului

1. Ai încredere în tine. Să știi că tu cunoști mai multe lucruri decât îți imaginezi. Curând poate vei avea un copil sau poate ai deja unul. Ești fericit și emoționant, dar dacă nu ai avut o experiență anterioară, te întrebi dacă vei fi în stare să faci treabă bună. În ultima vreme ai fost mult mai atent atunci când prietenii și rudele discutau despre cum se crește un copil. Uneori lucrurile încep să ți se pară extreme de complicate. Descoperi de cât de multe vitamine are nevoie copilul și afli despre o mulțime de vaccinuri.

Nu prea luați în serios tot ce îți spun vecinii. Nu-ți fie teamă să te încrezi în propriul bun simț. Nu va fi greu să crești copilul dacă încerci să fi relaxat, dacă te îmcrezi în propriile instincte și te sfătuiești cu prietenii, familia, medicul sau asistenta medicală. Este adevărat că afectivitatea oferită de dumneavoastră este mult mai importantă decât să știți cum să înfășați copilul sau să știți să diversificați mâncarea. Astfel, de fiecare dată când îți iei copilul în brațe, chiar dacă la început o faci cam stângaci, de fiecare dată când îi schimbi scutecele, îl îmbăiezi, îi dai de mâncare sau îi zâmbești, copilul simte că îți aparține și că tu, la rândul tău, îi aparții. Nimeni altcineva pe lume, oricât de experimentat, nu îi poate oferi asta.

2. Cum înveți să fi părinte. De fapt, mamele și tații nu învață din cărți și din prelegeri cum să crească și să îngrijească un copil, deși acestea pot fi utile atunci când oferă răspunsuri unor probleme specific sau unor nelămuriri.

Ei au deprins cunoștințele de bază din felul în care ei înșiși au fost crescuți în perioada copilăriei. Doar asta existau când se jucau “de-a mama și de-a tata” și-și îngrijeau păpușile. Dacă un copil este crescut în mod degajat este foarte posibil să devină un astfel de părinte la rândul lui. Dimpotrivă, dacă un copil va fi crescut de către părinți severi, este posibil să devină la rândul lui un părinte sever. Cu toții ajungem să fim, cel puțin în unele privințe, asemănători cu părinții nostri, în mod special în ceea ce privește felul de a ne crește copiii, deși mulți dintre noi am dori să schimbăm anumite aspect ale felului în care am fost crescuți. În orice caz, fiecare părinte a trecut prin experiența în care vorbind cu propriul copil să aibă sentimentul că vorbește cu același ton și aceleași cuvinte ca mama sau tatăl său.

A avea un copil îți oferă minunata ocazie de a te gândi ce anume te-a făcut ca să devii persoana care ești astăzi și ce fel de părinte ai vrea să fii la rândul tău. Acest tip de conștientizare te va ajuta să înțelegi și să ai mai multă încredere în propriile instincte și astfel, să devii un părinte mai sigur pe propriile forte.

Treptat vei învăța să devii părinte căpătând experiența pe măsură ce îți crești copilul. Încrederea și sentimentele de familie și dragoste vin din descoperirea că poți să hrănești, să schimbi și să-ți speli cu success copilul și că el îți răspunde cu mulțumire la tot ceea ce faci. Acestea vor forma o bază solidă pentru o relație bazată pe încredere reciprocă. Dar nu te aștepta să simți asta chiar de la început.

A fi părinte este un pas important în propria maturizare și dezvoltare personală.

3. Și părinții au nevoi. Educația copiilor este o îndeletnicire dificilă, de lungă durată, satisfacțiile nu sunt întotdeauna imediate, efortul este adeseori subapreciat, cu toate că părinții sunt și ei oameni și aproape la fel de vulnerabili ca și copiii lor.

Trebuie să rezistați cu fermitate tentației de a deveni complet absorbit de grija față de copil și că trebuie să acordați o atenție deosebită menținerii unei relații intime pline de dragoste cu partenerul de viață. Pe lângă toate sacrificiile de timp și efort destinate copilului, oferiți-vă câteva momente deosebite împreună cu partenerul dumneavoastră. Amintiți-vă să zâmbiți, să vă priviți și să exprimați dragostea care vă leagă.

Nu uitați că o relație intimă și plină de dragoste între părinți reprezintă cel mai puternic îndemn pentru un copil de a învăța cum să se apropie de o altă persoană, o lecție pe care foarte probabil o va aplica în relațiile vieții adulte. Deci, unul dintre cele mai bune lucruri pe care le puteți face pentru copilul vostru și pentru dumneaviastră înșivă, este să încercați să faceți în așa fel încât prezența copilului să adâncească și să inhibe relația cu partenerul de viață.

4. De ce există sentimente diferite față de fiecare din copii? Toată lumea știe despre copii că se nasc cu temperamente diferite. Unii copii sunt mai activi și mai mobili, alții sunt liniștiți și timizi. Unii sunt mai ușor de crescut, alții vă pot scoate peri albi. Vă place sau nu, nu puteți “comanda” felul de copil pe care vi-l doriți, ci trebuie să acceptați realitatea.

Ce se întâmplă dacă temperamentul copilului diferă de cel pe care v-ați gândit că-l doriți? Iată acest lucru poate fi o sursă majoră de conflicte între părinți și copii. Bineînțeles, părinții au la rândul lor personalități bine conturate care nu se pot schimba peste noapte. Un cuplu de oameni blânzi poate fi ideal pentru a crește un băiat cu o fire sensibilă, dar se poate dovedi complet nepregătit în fața unui copil cu un temperament energic și agresiv care pare să le zădărnicească eforturile și pe care l-ar considera provocator, indiferent cât de mult l-ar iubi. Un alt cuplu s-ar putea descurca cu ușurință și chiar cu bucurie dacă ar avea un copil agitat, dar ar fi dezamăgiți de unul prea liniștit și gânditor.

Măsura în care aspirațiile, speranțele, țelurile și visele pentru propriul copil se potrivesc cu harurile și temperamentul cu care se naște acesta, va juca un rol semnificativ în felul în care va decurge lucrurile pentru dumneavoastă și pentru copilul dumneavoastră pe măsură ce vă ve-ți angaja în educarea sa. De exemplu, sunteți profund dezamăgit de copilul dumneavoastră, care nu este as al matematicii sau este prea împraștiat și dacă insistați prea mult încercând să-l transformați în ceea ce nu este, atunci puteți fi sigur că problemele bat la ușă, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru copil.

Dacă, pe de altă parte, puteți învăța să vă acceptați și să vă iubiți copilul pentru felul în care este (și nu pentru ceea ce a-ți vrea să fie), atunci viața dumneavoastră împreună cu el este de așteptat să fie mult mai ușoară.

5. Tatăl ca părinte. Ce poate face și ce responsabilități are un tată? Bărbații, mai ales cei ale căror soții au slujbe, au început să participe din ce în ce mai mult la creșterea copiilor și în gospodărie. Nu există nici un motiv pentru care tații nu ar putea face aceeași treabă ca și mamele, contribuind în mod egal la securitatea copilului. Acest beneficiu poate fi însă pierdut dacă acest sprijin apare ca un fel de favoare făcută soției, din moment ce astfel se sugerează că a crește un copil nu este cu adevărat treaba tatălui, ci doar că el este extrem de generos participând și el.

Copiii nu vor avea decât de câștigat experimentând diferite stiluri de îndrumare și de educație ale ambilor părinți, stiluri care nu se exclud și nu sunt antagonice, ci se completează și se valorizează reciproc.

În îngrijirea copilului, cu siguranță ca și tații pot hrăni cu biberonul sau cu alimente solide, pot schimba scutece, pot alege hăinuțele, pot alina supărările, pot sulfa nasul copilului, îi pot face baie, îi pot citi povești, îi pot repara jucăriile, pot aplana disputele, îi pot ajuta să-și facă temele pentru acasă, pot da explicații copiilor și își pot asuma responsabilități.

Când tatăl preia în mod firesc partea ce-i revine din munca acasă, atunci când vine de la serviciu, el face mult mai mult decât să ușureze povara soției și să-i fie alături. El îi arată soției că această muncă e considerată de el crucială pentru bunul mers al familiei, că e nevoie de talent și discernământ pentru a o aduce la bun sfârșit și că reprezintă în aceeași măsură și responsabilitatea lui. O astfel de atitudine trebuie să observe copiii dacă vrem ca ei să-și formeze o imagine corectă asupra rolurilor și aptitudinilor pe care le au bărbații și femeile.

6. Compania părinților. Copiii au nevoie de părinți prietenoși, comunicativi. Băieții și fetele au nevoie de șansa de a fi în preajma părinților, ca aceștea să se bucure de ei și să desfășoare cât mai multe activități împreună.

În cazul în care părinții lucrează. Deși atunci când se întorc acasă nu-și doresc nimic altceva decât să se relaxeze după o zi grea de muncă, este important ca aceștia să facă efortul rezonabil de a-și saluta copiii la sosire, de a le răspunde la întrebări și de a arăta interes față de orice ar dori copii să le împărtășească.

7. Un băiat are nevoie de un tată prietenos. Un băiat nu se transformă spiritual cu vârsta în bărbat doar pentru că s-a născut cu trup masculin. Ceea ce-l face să se simtă și să acționeze ca un bărbat este capacitatea de a se modela după trăsăturile unor barbați sau băieți mai mari pe care îi consideră prieteni. El nu se poate modela după o persoană decât dacă aceasta simte că îl place și că îl aprobă. Dacă tatăl e permanent nervos și nerăbdător cu el, e posibil ca băiatul să se simtă prost nu numai în compania tatălui, ci și a altor barbați.

Așadar, un tată care vrea să-și ajute fiul să se dezvolte armonios, devenind un bărbat matur, nu trebuie să-i reproșeze că plânge, să-și bată joc de el că se joacă cu fetele sau să-l forțeze să fie sportiv. Trebuie să se bucure de prezența lui, să-l facă să se simtă “bucată ruptă” din trupul său.

8. Și fata are nevoie de compania tatălui ei. Prietenia tatălui joacă un rol diferit, dar egal ca importanță, în dezvoltarea unei fete. Ea se modelează după personalitatea lui doar într-o măsură limitată, dar are nevoie să simtă aprobarea lui pentru a câștiga încrederea în sine că fată și ca femeie. Fata capătă încrederea în sine dacă simte că tatăl ei este interest de activitățile, realizările, opiniile și aspirațiile ei. Felul în care se împrietenește cu băieții și mai târziu cu bărbații, tipul de om de care până la urmă se îndrăgostește și felul de căsnicie pe care îl va avea, toate sunt puternic influențate de relația pe care a stabilit-o cu tatăl său în copilărie și de relația pe care o împărtășesc părinții între ei.

9. Compania mamei. Băieții și fetele au nevoie de compania mamei într-un sens mult mai larg decât timpul petrecut împreună în activități zilnice de retină. Ei au nevoie de șansa de a face lucruri deosebite împreună cu mama lor, la fel cum își doresc să le facă împreună cu tatăl lor.

Ideea este că aceasta nu trebuie să fie o obligație în plus pentru mama, ci un lucru de care să se bucure cu adevărat atât ea cât și copiii.

10. Copiii crescuți de un singur părinte.Lucrurile de care copiii au cea mai mare nevoie sunt dragostea și educația, prezente constant în viața lor, care le furnizează suportul emoțional necesar și le arată drumul de urmat în viață. Un copil crescut de un singur părinte care îi poate îndeplini toate aceste necesități va fi mult mai câștigat decât un copil ai cărui părinți îi neglijează nevoile din pricina propriei nefericiri. Majoritatea copiilor crescuți de un singur părinte își descoperă modelele în lumea din afară un unchi, o mătușă sau un prieten apropiat familiei.

11. Neliniștile asumării rolului de părinte adoptator. A avea un copil, a înțelege să fii părinte presupune nu numai bucuria, încântarea, fericirea, împlinirea, ci și suferința, neliniști, temeri, griji, sacrificii, asta e viața reală. Fără obstacole, fără probleme nu poți crește un copil. Rolul de părinți presupune multe sacrificii, responsabilități, frustrări, renunțări. Există dificultăți specific vârstei, legate de dezvoltarea emoțională, intelectuală, socială, probleme de relaționare părinți-copii, dar dacă există o comunicare autentică, toate își vor găsi rezolvarea.

Nimeni în lumea asta nu vă poate asigura că acel copil adoptat va fi copilul ideal.

4.2 Dezvăluirea adopției și cum pot părinții să spună copiilor că sunt adoptați.

Încă se mai întânesc cupluri care afirmă că nu este necesar să dezvăluie copiilor lor realitatea adopției. Posibilitatea păstrării secretului este văzută de către cuplu ca o modalitate de a proteja copilul de eventualele traume.

Dacă toți părinții adoptatori ar avea deschiderea și disponibilitatea de a dezvălui copilului istoria sa anterioară momentului adopției și faptul că a fost adoptat, ar putea fi evitate cu siguranță situațile dramatice când, cel târziu la vârsta adolescenței, copilul află din surse diverse taina originii sale și în el naște dorința de a-și cunoaște părinții biologici.

Desigur, putem pune întrebarea și invers: ce rost are să induci în eroare copilul, vecinii, ba chiar și pe tine însuți? Este de ajuns o vorbă aruncată, o lacrimă, un eveniment neașteptat și secretul este dat în vileag. N-ar fi mai potrivit pentru toată lumea dacă adevărul ar fi rostit la momentul potrivit?

Informarea asupra evenimentului adopției este o problemă de mare relevanță în adopție. Când informarea este realizată cu claritate, părinții adoptatori demonstrează convingerea intimă de a fi părinți, mama și tatăl copilului născut de alții și adoptat de ei. Este vorba de a povesti copilului despre originile sale încă de la începutul experienței de încredințare preadoptivă, independent de vârsta acestuia, acțiune ce va fi realizată fără să așteptăm creșterea copilului și deci, în consecință, poate fi informat fără a-i produce traume.

În schimb, atunci când părinții refuză să dezvăluie copilului realitatea adopției și acesta primește din alte surse informații referitoare la aceasta sau în situația în care dezvăluirea secretului adopției este prea mult amânată, traumele vor fi mult mai mari, însoțite de percepția că a fost mințit, fiind necesar a fi făcută, în aceste cazuri, o muncă îndelungată de restructurare a imaginii de sine, tulburată de informarea întârziată.

După ce adopția a fost negată în fața copilului, la aflarea adevărului, nu acesta în sine va determina trauma sufletească a copilului, ci decepția provocată de lipsa de sinceritate a părinților adoptatori.

Cu minciuni, treceri sub tăcere, nu poți construi o viață rezistentă la dificultăți. Înainte e a adopta părintele adoptator trebuie să se gândească și la aceasta. Secretomania poate duce la izolarea sufletească a membrilor familiei. Chiar și părinții resimt greutatea acestui adevăr, dar mai ales copilul care, în momentul în care află ca este adoptat, își trăiește situația ca pe o experiență catastrofală.

Este foarte important ca părinții adoptatori să manifeste o atitudine deschisă și onestă referitoare la adopția copilului lor. În acest sens, este indicat ca părinții adoptatori să vorbească despre adopție cu copilul lor din momentul în care acesta este capabil să înțeleagă.

Sinceritatea, este deci, o condiție de bază în a câștiga încrederea și dragostea copilului adoptat. La o vârstă cât mai mică i se va explica cum părinții săi biologici l-au adus la centrul de plasament pe când era foarte mic și că acolo l-au cunoscut ei, părinții adoptatori, l-au îndrăgit și l-au adoptat pentru a fi copilul lor pentru totdeauna.

La ce se poate aștepta părintele adoptator din partea copilului dacă i-a spus adevărul? La dragoste și atașament. Și acestea nici nu lipsesc în cele mai multe cazuri, iar copilul nu se va simți tolerat, ci acceptat și adoptat cu inima deschisă.

O tânără mămică a fost întrebată dacă îi va spune fiicei ei că este adoptată. A zâmbit și a răspuns: “Nu credeți că are dreptul să știe că am fost atât de entuziasmată atunci când am plecat să o cunosc, că mi-am uitat și bigudiurile în păr?”

Un tătic care, atunci când soția lui i-a strigat de la telefon că DGASPC le-a găsit un fiu, a căzut de pe scarile pe care era cocoțat. Era pe punctul de a agăța un tablou pe peretele camerei care urma să fie camera copilului. Nu s-a lovit de la căzătură și s-a urcat din nou pe scară, considerând că minimul pe care îl putea face pentru viitorul său fiu era să agațe tabloul drept pe perete pentru ca băiatul să înceapă viața cum se cuvine.

Fiecare familie adoptivă fericită, are nenumărate anecdote ca și acestea. Multe dintre ele sunt drăguțe și toate sunt emoționante, ele sunt martorii tăriei sentimentelor părinților. Aceste sentimente devin de o dragoste din ce în ce mai profundă și cresc în același ritm cu copiii. Atât părinții cât și pentru copii această dragoste este sursa credinței lor în viața lor împreună și a credinței lor în viață în general.

Aceasta este forța care îi face pe părinți să caute răspunsurile la toate întrebările puse de copiii lor legate de realitățile vieții. Astfel de părinți, văd în datoria de a crește copii posibilitatea de a ajuta fiecare copil să își dezvolte o înțelegere mai profundă asupra vieții și nu să îi protejeze de ea. Acești părinți realizează că faptul de a ști că sunt adoptați este essential pentru siguranța copiilor lor. Tăticii și mamele înțelepte fac tot posibilul pentru a ajuta fiecare copil să își înțeleagă adopția.

Este de admirat sârguința și imaginația cu care părinții au pregătit ilustrații ca să îi ajute pe copii să înțeleagă procesul lor de adopție. Părinții au realizat albume cu poza și cărți de bebeluși pline cu documente importante: anunțuri legate de sosirea bebelușului, felicitări de la prieteni și rude, invitații la botez și prima zi de naștere a bebelușului și nu în ultimul rând o mulțime de poze. Poze ale bebelușului îmbrăcat în hainele lui de duminică cele mai frumoase, în scutece și în orice altceva. Fotografiile îî surprind pe bebeluși și în baie, pe oliță, cu părinții, cu bunicii materni sau paterni, cu unchii și mătușile, cu verișorii de gradul întâi, al doilea și al treilea.

Fotografiile și suvenirurile sunt mai mult decât amintirile. Ele sunt uneltele pe care le vor folosi părinții pentru a explica copilului procesul adopției.

Părinții adoptivi trebuie să realizeze că nu există nici o grabă și nici un termen limită. Întregul proces de învățare este rezultatul unui proces treptat de absorție a cunoștințelor. Părinții pot fi de cel mai mare ajutor dacă combină răbdarea cu realizarea momentului când copilul lor este gata pentru informații noi. Părinții care grăbesc procesul de comunicare cu copiii lor au mai mare șansa de a transfera din grijile lor mai degrabă decât informațiile pe care vor să le transmită. Sfatul încă frecvent utilizat în consilierea tinerelor familii adoptive de a folosi cuvântul “a adopta” cât mai devreme posibil, pare mai mult folosit din cauza anxietății decât din cauza unor idei legate de modurile de învățare. Pare a fi asemeni unui proces de imunizare împotriva cuvântului a adopta.

În cursul primei lor adopții un cuplu a dorit să pună cărțile pe masă mai devreme și ca urmare, au fost nerăbdători să înceapă procesul de dezvăluire a adopției devreme. Astfel, l-au întrebat pe bebelușul lor de 16 luni “Tu știi că ai fost adoptat?”, rezultatul a fost înfricoșător. Bebelușul a început să plângă. Părinții au fost mirați și îngrijorați. Oare copilul lor a început deja să se simtă diferit? Avea oare hipersensibilitatea artistului geniu? S-au simțit ușurați să descopere în plânsul și protestul lui ferm, “nu doctor”, pentru că înțelesese cuvântul “doctor” în loc de cuvântul “adoptat”. Reacționase la amintirea imaginii acelor folosite de doctor în timpul vaccinării, care lăsaseră o impresie de durată în memoria lui.

Această metodă abstractă de împărtășire a informației, care în cel mai bun caz ar familiariza copilul cu un singur cuvânt, este arid și nefolositor în înțelegerea adopției. În schimb există un mod concret de a începe povestea adopției, pe care unii părinți adoptivi l-au folosit. Părinții urmăresc momentul când copilul devine interesant de imaginea lui în oglindă și se recunoaște. Atuni îl întrabă: ”Știi cine este acesta/aceasta?” Acesta/ aceasta este Ionuț (sau Cătălina în funcție de numele copilului). Când copilul își recunoaște imaginea în oglindă va începe să se recunoască și în poze și atunci poate începe împărtășirea poveștii adopției.

Mulți părinți au descoperit că modul cel mai natural de a vorbi cu copiii lor despre adopție este de a o prezenta precum este: un capitol din viața lor împreună. Fără îndoială adopția este primul capitol al vieții lor și copiii trebuie să înțeleagă acest lucru.

4.3. Reguli pentru părinții adoptivi.

– Adopția este o continuare a vieții copilului pe care familia adoptivă trebuie să o împartă cu alte persoane semnificative pentru copil (părinții biologici, personalul și prietenii din instituție). Apreciați atașamentele copilului față de alții, pentru că îl va ajuta să se atașeze de tine. (Dacă părinții pot să iubească mai mult copiii, de ce nu pot copiii să iubească mai mult decât un părinte?)

– Înțelegeți că adaptarea la noua familie, o nouă casă, un nou nume, noi prieteni, o nouă școală nu este deloc ușoară și presupune o tensiune foarte mare.

– Înțelegeți că copilul pe care l-ați adoptat, el a experimentat separări și pierderi foarte grele. Încurajați-l să vorbească de temerile sale, de durerile și confuziile care le experimentează. Aceasta îl va ajuta să știe că îl acceptați și că aveți grijă de el.

– “Dragoste la prima vedere” întâlnim doar în filme! Nu așteptați să vă apropiați foarte tare de la început. Puteți fi doar prieteni pentru început. Dragostea se construiește printr-o relație de respect și încurajare.

– Nu comparați copiii adoptați cu ceilalți copii biologici sau copiii rudelor dumneavoastră și nu așteptați ca să se comporte, de la început, la fel. Ei au cunoscut alte experiențe, alte valori și reguli.

– Nu condiționați dragostea dumneavoastră! Nu trebuie să depindă de un comportament bun sau rău. Nu amenințați copilul că ar putea să plece din casa dumneavoastră, asta duce la lipsa de încredere și teamă, înrăutățind problemele deja existente.

– Problemele de comportament pot exista mereu, ca un efort al copilului de a câștiga atenția pe care nu a avut-o niciodată. Nu faceți un adevărat război din cauza comportamentului separator al copilului. Sunt multe cărți care v-ar putea ajuta să aplicați metode disciplinare care să fie și eficiente și ușor de aplicat, fără a face rău copilului.

– Încercați să cunoașteți și alte familii adoptive, ei sunt acei oameni care vă pot înțelege situația.

– Bucurați-vă de comportamentul bun al copilului. Nu exagerați la problemele de comportament la care este nevoie să se mai lucreze. Fixate-vă pe lucrurile bune pe care le veți face.

– Uneori poate fi bine, alteori mai puțin bine. Amintiți-vă de angajamentul pe care l-ați făcut față de voi înșivă și față de copil când l-ați adoptat și nu lăsați eventuaile probleme apărute să vă domine sentimentele și să vă influențeze viața.

4.4. Când copiii întreabă despre adopție.

Deși ai putea crede că fiul sau fiica ta știe că a fost adoptat sau adoptată, copilul tău nu știe în mod necesar ce înseamnă aceasta. De exemplu: Un băiețel credea că el va fi ucis dacă nu ar fi fost adoptat. O fetiță a devenit supracompetentă/ perfecționistă fiindu-i frică să nu fie respinsă de părinții adoptivi, crezând că părinții biologici au abandonat-o din acest motiv. Un alt copil credea că asistentul social l-a livrat unei agenții de adopții, când a fost născut.

În ciuda potențialului de confuzie, un lucru este clar: adevărul va ieși în cele din urmă de la persoanele în care el are încredere, părinții lui, mai degrabă decât de la un partener de joacă ironic sau să descopere acest fapt răscolind prin actele familiei.

Trucul este de a dezvălui adevărul la un nivel corespunzător gradului de înțelegere al copilului dumneavoastră. Deși experții leagă înțelegerea de către copil a adopției de stadiile de dezvoltare, unii ezită să indice o vârstă exactă la care copiii înțeleg anumite aspecte ale subiectului. Fiecare copil este diferit, spun ei, dar trebuie să fiți pregătiți pentru întrebările care vor apărea mai devreme sau mai târziu.

Bebeluși și copiii mici. Începeți să vorbiți cu copilul despre adopție din ziua în care el vine acasă. ”Pe parcursul stadiului pre-verbal discutați despre adopție și deveniți confortabil discutând acest subiect”, spune Mickey Luty, o mama care vorbește regulat despre acest subiect. “Aceasta include discuții cu stăinii și persoanele care pun întrebări. Părinții, chiar de la început, construiesc o fundație pe care va fi construită structura adopției”. Povestea adopției copilului dumneavoastră este mai mult decât o simplă povestire interesantă. Felul cum relaționați povestea relevă sentimentele dumneavoastră despre adopție.

“Când vă simțiți confortabil cu adopția copilului dumneavoastră și cu generalitatea subiectului adopție, atunci sunteți capabil să-l faceți pe copilul dumneavoastră să se simtă confortabil în legătură cu adopția”.

Într-adevăr, studiile relevă că părinții care au rezolvat toate problemele, inclusiv cele legate de infertilitate și cele legate de creșterea copilului unei alte personae, pot crește copii care să se simtă confortabil în legătură cu adopția. Atât copiii cât și părinții experimentează pierderi în procesul de adopție și pentru părinți, acestea trebuie rezolvate pe parcursul acestor ani de început. În fapt, lucrul cu aceste pierderi vă va oferi o bună cunoaștere a pierderilor pe care copiii le vor simți în anii copilăriei de mijloc.

Copiii preșcolari. “Conștientizarea adopției este foarte asemănătoare cu aceea a educației sexuale. Nu se poate vorbi despre una fără cealaltă. Copiii de la 2 la 4 ani nu pot înțelege diferențele din modul în care sunt făcute familiile până nu înțeleg faptul că toți oamenii sunt făcuți în același fel”.

Copiii din această grupă de vârstă trebuie să înțeleagă faptul că bebelușii nu cresc pur și simplu în copaci. Este nevoie de un bărbat și o femeie pentru a face un copil. Trebuie să li se spună ca unii copilași rămân în familii, alții nu, apoi ei înțelege adopția.

Folosiți cărți pentru copii, cărți despre viață, casete despre adopție și cântece pentru a-i spune copilului povestea adopției sale. Copiilor le place foarte mult să se uite la poze legate de modul în care au apărut ei în familie. “Ei trebuie să aibă impresia că adopția este ceva bun și că modul în care ei au ajuns în familie este unul bun”.

În jurul vârstei de 3 ani copiii vor întreba dacă au fost în burtica mamei, ceea ce este o fascinație normal legată de modul în care au venit ei pe lume. “Aceasta reprezintă și o oportunitate perfectă pentru a-i oferi copilului detalii despre adopția sa”, spune Mary Watkins, o autoare a cărții “A vorbi cu copiii tăi despre adopție”.

La aproximativ 4-5 ani copilul începe să lege povestea despre naștere cu povestea despre adopție. Copiii mici încep de asemenea să remarce unele diferențe, precum culoarea pielii. Dacă te întreabă, explică-i că oamenii sunt diferiți. Unii au pielea neagră, alții au pielea alba, alții au alte culori ale pielii. Nu intra în prea multe detalii pentru că abia în copilăria mijlocie, copilul poate înțelege elemente de genetică și observă că oamenii din aceeași familie arată adesea la fel.

Copii de vârstă școlară (8-13 ani). Tocmai când crezi că poți trece peste faptul că ai un copil adoptat, atunci copilul tău devine mai interesat de subiect. Aceasta este vârsta la care copilul are nevoie de răspunsuri la unele dintre cele mai grele întrebări despre adopție. De fapt, studiile arată că este un risc psihologic crescut al adopției la copiii de vârsta pubertății și la adolescent.

La această vârstă copiii încep să pună întrebări pentru ei înșiși, nu părinților, care la început au avut rol de tampon. Există întrebări pe care copiii nici nu știu cum să le pună. Pentru prima oară, ei vor înțelege semnificația acestor întrebări.

Pe la 8 ani, cei mai mulți copii folosesc cuvântul real cu sensul de părinte natural. Aceasta nu este o evaluare, spune Watkins, ci o expresie culturală ce desemnează o realitate genetică.

Între 8 și 11 ani copiii înțeleg deplin sensul adoției și motivul pentru care părinții naturali au recurs la adopție. Copiii încep să vadă și alte opțiuni pe care le puteau avea părinții naturali și pot să fie furioși pe ei. De asemenea pot să sufere sau să se simtă vinovați de pierderea familiei naturale și se tem să nu-și piardă familia adoptivă.

Adolescența. La această vârstă, copiii dezvoltă o conștiință de sine și devin mai independenți față de părinți. De asemenea dezvoltă moduri de gândire diferite de cele ale părinților lor și abordează puncte de vedere opuse acestora. Adolescenții se întreabă cine sunt ei cu adevărat și cum sunt ca și copii adoptați. În timp ce se confruntă cu probleme de identitate, trebuie să aveți o atitudine suportivă și să fiți dispuși să discutați cu ei. Când copilul pune o întrebare la care nu știți răspunsul, spuneți-i acest lucru și apoi încercați să-l aflați.

La acest nivel de dezvoltare, copiii au nevoie să știe totul în legătură cu nașterea și adopția lor. Arătați-i actele de adopție pentru a-l ajuta să înțeleagă. Au dreptul să știe nume, locuri și toate evenimentele legate de adopția lor. Vor întreba de cum funcționează agenția și despre reglementările legii. Când aceste informații nu sunt disponibile, copiii adoptați tot își formează identități pozitive.

Maturitarea. Când devin adulți, unii vor dori să-și caute părinții biologici. Când acest lucru se întâmplă, faceți acest lucru împreună cu ei. Niciodată să nu le lași impresia că te zdrobesc, deși poate acest lucru îți va sfâșia sufletul. La sfârșit, dacă ești deschis și ai o atitudine pozitivă cu privire la adopție, este foarte probabil ca și copilul tău să-și însușească aceleași sentimente.

A ajuta copiii să se simtă nestingheriți în ceea ce privește adopția lor, ca aproape orice alt lucru ce tine de paternitate, este o sarcină ce durează o viață întreagă, cu o singură condiție: fii sincer, deschis și sprijină-ți copilul în dorința lui de a ști mai mult.

4.5. Zece sfaturi pentru părinții adoptivi.

1. Căutați care sunt resursele oferite de comunitatea dumneavoastră și construiți o rețea pentru o adopție de success.

2. Află și învață cât de mult poți despre copilul la care te gândești să-l adopți, dar amintește-ți că uneori informația nu este de ajuns. La un moment dat, pe urmă de speranță, este necesară în adopție.

3. Evită să spui familiei lărgite tot ce știi despre trecutul copilului mai ales dacă este negativ. Această informație este confidențială și trebuie împărtășită împreună cu copilul, dacă acesta dorește.

4. Nu ascunde copilului faptul că a fost adoptat. Spune-i că a fost adoptat și spune-i aceasta când este pregătit să înțelegă acest lucru. Spune-i că părinții săi biologici nu erau pregătiți sau nu au putut avea grijă de el. În schimb dumneavoastră a-ți fost pregătiți.

5. Copiii cresc ca să aibă success și să devină adulți fericiți. Unii cresc ca să fie președinți, olimpici, atleți sau oameni de afaceri. Alții sunt pur și simplu în fiecare zi oameni buni.

6. “A fi adoptat” poate afecta uneori copilul, dar amintește-ți: copiii adoptați sunt totuși copii. Dați-le multă dragoste și ajutați-i să-și asigure potențialul.

7. Nu te aștepta să fie perfect copilul pe care l-ai adoptat. Este prea mare efortul încercând să atingi imposibilul. Nu te aștepta ca nici copilul tău biologic să fie perfect.

8. Încearcă să-i înveți pe ceilalți să folosească limbajul pozitiv al adopției, de exemplu: “mama care te-a născut” în loc de “adevărata mamă”. Tine-ți cont însă, această schimbare se realizează greu.

9. Dacă, adult fiind copilul tău se decide să-și caute părinții care i-au dat naștere nu înseamnă că nu ești un părinte bun. În aceste momente copilul are nevoie de suportul dumneavoastră.

10. Ignoră pe oricine îți spune că adopția nu este la fel de bună cu a fi părinte biologic. Dacă nu au adoptat, de unde știu ei acest lucru?

4.6 Douăzeci de lucruri pe care copiii adoptați ar dori ca părinții adoptatori să le știe.

1. Am suferit o pierdere profundă înainte de a fi adoptat. Voi nu sunteți responsabili.

2. Am nevoie să fiu învățat că am nevoie de ajutor în urma pierderii suferite, de care nu trebuie să mă rușinez.

3. Dacă nu voi trece prin toate etapele suferinței, abilitatea mea de a primi iubire de la voi sau de la alții va fi împiedicată.

4. Durerea mea nerezolvată poate să se transforme în mânie față de voi.

5. Am nevoie de ajutorul vostru pentru a purta doliu pierderii mele. Învățați-mă cum să-mi recunosc sentimentele față de adopție.

6. Numai pentru că nu vorbesc despre familia mea biologică, nu înseamnă că nu mă gândesc la ea.

7. Îmi doresc ca voi să luați inițiative pentru a deschide discuția despre familia mea biologică.

8. Am nevoie să știu adevărul despre conceperea și nașterea mea, istoria familiei mele, indiferent cât de dureroase pot fi detaliile.

9. Mi-e teamă că am fost dat de mama mea biologică pentru că am fost un copil rău. Am nevoie de voi să mă ajutați să renunț la sentimentele de auto-învinuire.

10. Mi-e teamă că mă veți abandona.

11. Pot să par mai “întreg” decât sunt. Am nevoie de voi pentru a lăsa să se vadă părți din mine pe care le țin ascunse, astfel încât să pot integra toate elementele identității mele.

12. Am nevoie să câștig un sentiment de putere personală.

13. Te rog nu spune că arăt sau mă comport exact ca tine. Am nevoie ca tu să recunoști și să te bucuri de diferențele dintre noi.

14. Lăsați-mă să fiu eu însămi, daar nu mă lăsați să mă îndepărtez de voi.

15. Respectați, vă rog confidențialitatea privind adopția mea. Nu spuneți despre asta altor persoane, fără acordul meu.

16. Ziua mea de naștere poate fi un moment dificil pentru mine.

17. Să nu știu totul despre istoricul meu medical poate fi uneori supărător.

18. Mi-e teamă că voi fi prea mult pentru voi, pentru a face față.

19. Când îmi exprim temerile în modalități evidente, vă rog să fi-ți alături de mine, și să-mi răspundeți cu înțelepciune.

20. Chiar dacă decid să-mi caut familia biologică, întotdeauna voi dori ca voi să fi-ți părinții mei.

4.7. Bătaia este ruptă din rai?

Bătaia reprezintă cea mai controversată metodă disciplinară. Există părinți și educatori care cred că “bătaia este ruptă din rai”. Există părinți și educatori pentru care bătaia este inadmisibilă în cazul copiilor. Undeva la mijloc se află părinții/ educatorii care cred că bătaia poate fi folosită numai în anumite cazuri.

Unul din motivele acestei controverse o constituie faptul că atât părinții cât și experții definesc bătaia în moduri diferite. Pentru unii, bătaia reprezintă numai bătaia la fund, pe când alții consideră bătaia un termen generic pentru orice pedeapsă corporală care nu cauzează răni, cum ar fi lovirea mâinii copilului dacă a atins ceva periculos sau primejdios.

Pedeapsa corporală sau fizică înseamnă folosirea forței fizice cu intenția de a cauza un grad de durere sau discomfort, având ca scop disciplinarea, corectarea și controlul, schimbarea comportamentului său din credința că este utilă în educarea copilului.

Suferința fizică poate fi cauzată prin mai multe metode, cum ar fi: lovirea copilului cu mâna sau cu un obiect, ciupirea, trasul de păr, scuturarea etc.

Pedeapsa corporală (fizică) poate avea efecte psihice asupra copilului (exemplu: cauzează scăderea stimei față de sine, tristețe, rușine, depresie etc). Violența psihică, care include și tratamente umilitoare sau degradante și amenințări adresate copilului poate fi la fel sau chiar mai dăunătoare pentru copil.

Este dificil să obținem date reale despre folosirea pedepsei fizice asupra copilului. Părinții și educatorii au tendința să nu raporteze acest fenomen și este imposibil să obținem informații de la copiii mici. Atât evidențele statistice cât și cele populare arată că pedeapsa corporală este aplicată în aproape toate societățile, ceea ce înseamnă că în întreaga lume milioane de copii sunt pedepsiți fizic și emoțional de aceia care ar trebui să îi îngrijească. Pedeapsa corporală este aplicată copiilor acasă, la școală, în instutuțiile medicale, în detenție, la locurile lor de muncă, pe străzi.

Până acum 11 țări au interzis aplicarea pedepsei corporale asupra copiilor. Deși pedeapsa corporală a fst abolită în școli în câteva țări, monitorizarea ei și aplicarea legii sunt adesea ineficiente. În multe țări pedeapsa corporală este văzută ca o metodă esențială pentru disciplinarea copiilor la școală.

Cu toate că mulți adulți nu sunt de acord cu lovirea altor persoane, bătaia la copii continuă să fie privită ca o formă acceptabilă de disciplinare și aceasta deoarece mulți părinți cred că bătaia îi va învăța pe copii să nu facă lucruri interzise, îi va opri repede dacă devin iritanți și îi va încuraja să facă ceea ce trebuie să facă. Unii părinți au chiar impresia că alte forme de disciplinare, în afară de pedepsele corporale, nici nu dau rezultate. Concepția asupra bătăii diferă de la o zonă la alta, de la o cultură la alta.

Există justificări comune pentru aplicarea pedepsei corporale în diferite culturi și contexte. Argumentele principale care susțin aplicarea pedepsei corporale sunt:

Copiii au nevoie de metoda aceasta de disciplinare pentru a învăța ceea ce este rău și ceea ce este bine, pentru a-i respecta pe cei mai în vârstă, pentru a munci din greu și a fi supuși;

Cum sunt crescuți copiii este problema familiei, nu a societății;

Pedeapsa corporală a fost aplicată de-a lungul generațiilor și nu s-a întâmplat nimic rău cu cei cărora li s-a aplicat;

Părinții și educatorii sunt uneori foarte stresați din cauza sărăciei sau suprasolicitării și nu sunt de acord că soluția este îndepărtarea cauzelor acestor stresuri.

Cu toate că bătaia eliberează frustrarea părinților/ educatorilor și pune capăt foarte repede unui comportament greșit, cercetătorii sugerează că bătaia este cea mai puțin eficientă metodă disciplinară. Pentru a testa ipoteza, cercetătorii au urmărit părinții care aplicau pedepse corporale, făcând presupunerea că dacă bătaia dă rezultate pozitive atunci copiii care sunt bătuți vor învăța în timp să se comporte mai bine și astfel vor fi pedepsiți din ce în ce mai puțin. Totuși, rezultatele au arătat că acele familii care au început să-și bată copilul înainte ca acesta să împlinească 1 an, își vor bate copilul în vârstă de 4 ani la fel de des ca și familiile care au început bătaia mult mai târziu. Se pare că copiii nu învață lecțiile pe care părinții înceacă să le pregea folosind bătaia.

Bătaia este ineficientă și deoarece nu relevă copilului un comportamnet alternativ. După ce sunt bătuți, copiii se simt nemulțumiți, umiliți, neajutorați. Lecția principală pe care o învață este că data viitoare să aibă mai mare grijă să nu fie prinși.

Bătaia regulată, reprezintă un mod de a folosi forța de adult pentru a înspăimânta și a obliga un copil să se supună. Copilul nu poate învăța prin bătaie cum să înțeleagă de ce anumite comportamente îi sunt cerute, el poate înțelege doar să nu le manifeste. Doar înțelegând motivul pentru care îi sunt cerute anumite comportamente și motivul pentru care nu are voie să se comporte de o anumită manieră.

De asemenea, bătaia transmite un mesaj greșit către copii. Educația prin bătaie comunică faptul că lovirea unei alte persoane este o metodă acceptabilă de rezolvare a problemelor și că nu este nici o problemă dacă o persoană mai mare lovește altă prsoană, mai mică. În plus, cu toate că uneori știu că au făcut ceva rău și de aceea sunt bătuți, mulți copii sunt prea mici pentru a înțelege lecția. Chiar și pentru un adult este greu de înțeles mesajul: “Te rănesc, deoarece nu vreau să te rănești”.

4.8. Neliniștile asumării rolului de părinte adoptiv

Când îți dorești cu ardoare un copil, dar nu-l poți avea în mod natural, te gândești la adopție, nu fărâ oarecare neliniște. Corina, o tânără femeie, se confruntă cu o dificultate emoțională legată de adoptarea unui copil:

“Mai devreme sau mai târziu, copilul va pleca să-și caute rădăcinile. Dacă pleacă definitiv? Dacă atunci când îl cerți sau îl mustruluiești pentru o răutate sau o neglijență, el plecă definitive? Îmi e teamă că voi fi parasite, abandonată fizic și emotional când copilul va afla că nu suntem părinții lui naturali și că ar trebui să ne purtăm iresponsabil astfel încât acest lucru să nu se întâmple. Ne temem că va pleca…”

De parcă ar fi vorba de o ființă fără sentimente, valori morale. Părinții, par să ignore faptul că rolul lor implică modelarea caracterului copilului, întărirea convingerilor morale. Lângă un copil ei vor învăța să devină părinți. Nu există o rețetă magică, care, odată urmată, să garanteze reușita absolută. Ei vor veghea copilăria și devenirea lui ca om; ea va fi cea căreia copilul îi va spune “mama” iar soțului ei “tata”! la cine va veni să plângă atunci când s-a lovit și îl doare, sau pe cine va striga în toiul nopții să-I aline frica de monștri? Cine îl va mângâia când e trist, cine îl va alinta? Vor fi alături de el, martori ai devenirii sale; îl vor forma și modela ca om. Cine îl va asculta și sfătui în momentele grele? Cu cine va împărți bucuriile și necazurile lui? Cine îi va spune povești în serile lungi, ce îi vor aprinde imaginația și îi vor legăna visele? Cine îi va semăna în suflet dragostea pentru frumos, bine, adevăr, dreptate? Cine îi va oferi dragoste, afecțiune, înțelegere? Ce bucurie mai mare petru o mamă? Există bucurii mai presus de cuvinte, dar odată ce vor hotărî adoptarea unui copil, aceasta implică trecerea peste limitarea egoistă, ruperea de sine și de neliniștile subiective ce mențin această inerție, alegând a da un sens existenței. Nu e ușor să alegi a fi părinte, să-ți aumi responsabilitatea creșterii și educării unui copil. Aceasta presupune îndatoriri, dar și bucurii și împliniri. Există un grad de risc în privința trăsăturilor ereditare ale copilului, dar acest grad de risc și-l asumă și părinții naturali când hotărăsc să aibă un copil.

Ezitările, temerile inițiale în legătură cu adoptarea unui copil sunt reacții firești în fața unei situații noi, necunoscute, ce nu poate fi total controlată. Temerile persistente se leagă de obstacolele psihologice (dificultatea asumării rolului de părinte): că nu suntem suficient de bine pregătiți pentru a fi buni părinți, că n-o să reușim să ne facem înțeleși sau că n-o să putem exprima și primi afecțiune. Nu exagerați! Ve-ți învăța să deveniți părinți alături de un copil! Astfel de obstacole emoționale sunt firești și le încearcă și un părinte natural.

A avea un copil, a alege să fii părinte presupune, nu numai bucuria, încântarea, fericirea, împlinirea ci și suferință, neliniști, temeri, griji, satisfacții, asta este viața reală. Fără obstacole, fără probleme, nu poți crește un copil. Rolul de părinți presupune multe responsabilități, sacrificii, frustrări, renunțări. Există dificultăți specifice vârstei, legate de dezvoltarea emoțională, intelectuală, socială, probleme de relaționare părinți-copii, dar dacă există o comunicare autentică, toate își vor găsi rezolvarea.

Nimeni în lumea asta nu vă poate asigura că acel copil adoptat va fi unu ideal. Atenție și la drobul de sare! Dacă vă gândiți la cât este de dificil, la câte probleme imaginare, la cum o să fie când copilul o să vrea să-și cunoască părinții biologici, nu ve-ți găsi suficiente mtive și resurse afective pentru a face acest pas.

L-am cunoscut pe Adrian, un copil adoptat: “Adevărații părinți sunt cei ce m-au crescut. Iubirea și recunoștința pentru ei este nesfârșită. Am trecut prin multe încercări împreună. Am amintiri frumoase, ce nu se pot uita. Ei au fost alături de mine pe parcursul devenirii mele. Apreciez că nu mi-au ascuns adevărul și au avut încredere în mine”.

Avem nevoie să dăruim și să primim afecțiune și iubire ca să ne simțim fericiți și împliniți. Situații critice vor exista cu siguranță. Va veni o vreme când copilul devenit adult se va separa emotional de părinții lui. Atât o mama naturală, cât și o mama adoptive, trebuie să înțeleagă și să accepte că “puiul” ei s-a făcut mare, că nu mai este copil și că trebuie “să-și ia zborul”. Adevărata mama iubitoare este cea care înțelege acest lucru, această nevoie și nu-și sufocă cu grija ei excesivă copilul, respectându-i nevoia de independent și autodeterminare mai presus de nevoile ei emoționale. Oricât de mari ar fi dificultățile în relaționarea cu copiii, ele își vor găsi rezolvarea dacă ve-ți reuși să clădiți o relație bazată pe armonie, respect, încredere, dragoste, înțelegere și comunicare autentică.

4.9. Caracteristicile familiilor adoptive de succes.

1. Toleranța la ambivalentă și sentimentele negative: părinții adoptivi de succes perseverează. Ei nu se judecă prea aspru pentru că experimentează sentimente negative față de copii. Ei acceptă inevitabilul acestor sentimente date de comportamentul copilului. Ei înțeleg că s-ar putea să se simtă nervoși fără să se manifeste.

2. Autoîmputernicire, adaptarea rapidă cu noul statut: părinții adoptivi de succes simt copilul adoptat ca și cum ar fi cu adevărat al lor. Ei tranzitează de la tentație parentală la etapa de părinte într-un timp relativ scurt.

3. Calitatea de a controla în mod pozitiv comportamentul copilului: părinții adoptivi de succes se simt bine dând indicații copiilor adoptați. Ca adulți în familie, ei preiau conducerea controlând mereu copilul într0o manieră protectivă. Ei își asumă controlul, încearcă să anticipeze comportamentul, întrerup comportamentele negative din timp și oferă recompense și afecțiune. Ei nu se sperie de atitudinea și protestul copilului.

4. Flexibilitatea așteptărilor: părinții adoptivi de succes, în special cei cu copii cu nevoi speciale, au așteptări realiste și flexibile legate de copii și de ei înșiși. Ei nu se stăduiesc să remodeleze copilul, în schimb se stăduiesc să ajute copilul să atingă succesul apreciind pașii mici și siguri.

5. Toleranța la respingere: părinții adoptivi de succes sunt capabili să înțeleagă și accepte comportamentul copilului adoptat, inclusiv furia și comportamentele de respingere. Ei nu se supără dacă copilul îi răspunde deoarece recunosc recunosc respingerea ca reprezantând teama copilului de apropiere. Ei conștientizează că legăturile copilului cu familia lui biologică sau a asistentului maternal nu reprezintă și respingerea față de ei.

6. Gratificarea parentală: părinții adoptivi de succes știu că relația cu copilul adoptat ar putea să nu fie reciprocă. Părinții pot oferi sprijin fără a primi mai nimic în schimb. Ei își pot amâna recompensele și să nu echivaleze și asocieze nereusita ca părinte cu acel comportament al copilului.

7. Simțul umorului: părinții adoptivi de succes se folosesc de simțul umorului pentru a face față stresului. Ei știu să râdă și să găsească umor în fiecare zi alături de copii.

8. Abilitatea de a satisface nevoile: părinții adoptivi de succes știu cum își poarte singuri de grijă. Ei refuză să fie martiri și recunosc că timpul liber în cuplu sau individual este necesar. Ei iau pauze de lângă copii lăsându-i pentru o vreme în seama altora.

9. Abilitatea de a folosi resursele: părinții adoptivi de succes caută și acceptă ajutorul. Ei învață cum să identifice și să folosească ajutorul și sprijinul. Ei ar putea face asta în situații formale sau informale, căutând asistență, apelând la grupuri de suport și ajutor din partea terapiei profesioniste. Ei permit altora să pătrundă în sistemul lor familial pentru a putea primi și mai mult sprijin.

10. Rolurile flexibile ale familiei: părinții adoptivi de succes își împart responsabilitățile. Ei privesc familia ca un tot, găsind răspunsuri la probleme.părinții sunt capabili să detecteze semnele unei epuizări șă să îi împărtășească copilului din responsabilitățile unui părinte. Această flexibilitate asigură o copilărie de succes.

CAPITOLUL 5

CERCETARE. STUDIU DE CAZ

Scopul studiului

În cercetarea mea am urmărit un caz de adopție pe o perioada de un an de zile, pentru a observa în realitate care este procesul de adopție, cum se integrează copilul în familia adoptivă și beneficiile pe care adopția le aduce pentru copil și părinți.

Scopul adopției este acela de a asigura protecție intereselor personale nepatrimoniale și patrimoniale ale copiilor lipsiți de ocrotire părintească sau, după caz, de ocrotire corespunzătoare.

Obiectivele studiului

Obiectivele studiului meu au fost:

– monitorizarea procesului de adopție

– integrarea copilului în familia adoptivă

– monitorizarea schimbărilor emoțional – comportamentale la copil

– monitorizarea schimbărilor emoțional – comportamentale la părinți

– adaptarea dintre copil și părinții adoptivi

– analiza relațiilor care s-au format între copil și adulții din noua familie a acestuia.

Metode de cercetare

Metodele utilizatate de mine pentru a-mi atinge obiectivele au fost: ancheta socială, observația directă, analiza de documente, intrevederea, convorbirea telefonică cu familia, copilul, convorbirea cu specialiști din directie, etc.

Lot de cercetare

Lotul de cercetare l-a reprezentat o familie adoptivă formată din soția Pop Cristina Carmen și soțul Pop Bogdan Olimpiu, urmarită pe parcursul unui an, în intreg demersul legal al adopției copilului Cozma Ionuț Viorel.

Numele utilizate în acestă cercetare sunt fictive.

Numele copilului: Cozma Ionuț Viorel

Numele familiei: Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu

Istoricul copilului și traseul institutional al acestuia.

Minorul Cozma Ionuț Viorel s-a născut la data de 17.05.2012 în maternitatea Spitalul județean de Urgența “Dr. Constantin Opriș” Baia Mare. Provine dintr-o relație de concubinaj a mamei, neavând recunoscută paternitatea.

Cazul a intrat în atenția DGASPC Maramureș, ca urmare a sesezării Spitalului Județean, care solicit sprijinul în vederea rezolvării cazului. În cuprinsul aceleiași sesizări se menționează faptul că minorul, aflat în Secția Neonatologie a Spitalului Județean, se află în dificultate din cauza faptului că mama acestuia nu și-a asumat răspunderea pentru copil deoarece nu îndeplinea garanțiile morale și materiale necesare creșterii, îngrijirii și educării familiei, cu toate că a fost consiliată în vederea neseparării de copil.

La 3 luni de la nașterea copilului, mama acestuia dă o declarație scriptică pe proprie răspundere, prin care arată că este de acord cu darea înspre adopție a fiului ei, motivând lipsa condițiilor financiare necesare pentru îngrijirea copilului, intenționând să plece în stăinătate.

În urma evaluării situației de risc în care se află copilul, dat de faptul că mama acestuia l-a parasit în unitatea sanitară, mediul existent la acel moment nu permitea integrarea minorului în familia sa, specialiștii DGASPC au propus luarea unei măsuri de protective specială pentru copil la un AMP ( asistent maternal profesionist).

Așadar Directorul General al DGASPC dispune plasarea copilului în regim de urgență la un AMP, la doar 3 luni de la naștere. Ulterior Tribunalul Maramureș, hotărăște înlocuirea plasamentului în regim de urgență la AMP a copilului, cu plasament la același AMP.

După aproximativ 6 luni de la instituirea măsurii de protecție specială, urmărindu-se reintegrarea copilului în cadrul familiei naturale sau extinse și realizându-se o evaluare socială în acest sens, profesioniștii DGASPC menționează faptul că mama copilului nu este angajată, nu realizează venituri, nu este beneficiară de ajutor social și nu deține o locuință proprietate personală. Bunica maternă a declarat faptul că nu își poate asuma responsabilitatea reintegrării copilului deoarece este bătrână și bolnavă. Atât mama cât și rudele de până la gradul IV identificate ale copilului, au completat Anexa 1.

Având în vedere faptul că posibilitățile de reintegrare a copilului în familia naturală și familia extinsă au eșuat, managerul de caz al copilului a întocmit Planul individualizat de protecție cu finalitate adopția, dosarul copilului fiind predat Biroului Adopții.

În termen de 30 de zile de la luarea în evidență a dosarului copilului responsabilul de caz desemnat al copilului s-a deplasat la domiciliul mamei minorului în scopul consilierii și informării părintelui firesc în vederea exprimării consimțământului la adopție. În acest sens responsabilul de caz al copilului a completat Raportul de consiliere și informare anterior exprimării consimțământului la adopție a mamei minorului (conform Anexei 2), ulterior acestei activități mama copilului luând la cunoștință a completat Fișa de informare ca urmare a realizării activității de consiliere și informare în vederea exprimării consimțământului la adopție (conform Anexei 3).

Luând în considerare cele mai sus relatate, istoria personală a copilului Cozma Ionuț Viorel lipsa mamei și a rudelor de până la gradul al IV-lea inclusiv, pe parcursul vieții sale, lipsa totală de interes a mamei și a rudelor pe parcursul vieții sale, lipsa totală de interes a mamei și a rudelor pe parcursul vieții în privința restabilirii legăturilor cu copilul în cauză, specialiștii Biroului Adopții au considerat faptul că este în interesul superior al copilului să fie integrat într-un climat familial stabil și echilibral, propice pentru dezvoltarea și evoluția acestuia, propunând deschiderea procedurii adopției interne pentru minorul în cauză.

Tribunalul Maramureș decide prin sentință civilă încuviințarea deschiderii procedurii interne.

După rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței civile mai sus amintite, responsabilul de caz al copilului a completat Fișa cadru a copilului (conform anexei 4), aceste documente fiind comunicate Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție în vederea luării în evidență, a introducerii datelor în Registrul Național pentru Adopții și a inițierii procedurii de potrivire teoretică.

ANPDCA transmite către DGASPC lista cu persoanele/familiile atestate care din punct de vedere teoretic corespund în cea mai mare măsură nevoilor de creștere, îngrijire și educare ale minorului Cozma Ionuț Viorel. Pe lista de 10 persoane/familii emisă se regăsesc 4 familii atestate și aflate în evidența Biroului Adopții Maramureș, 2 familii atestate și aflate în evidența Biroului Adopții Satu Mare, o persoană și o familie atestate și aflate în evidența Biroului Adopții Sălaj și 2 persoane atestate și aflate în evitența Biroului Adopții Bihor.

Responsabilul de caz al copilului și psihologul din cadrul Biroului Adopții au întocmit fișa sintetică a copilului (conform Anexei 9), procedând astfel și la continuarea procesului de potrivire teoretică, incluzând în cadrul fișei toate persoanele/familiile existente în lista ANPDCA. În acest sens, s-a procedat la analizarea informațiilor referitoare la copil, cuprinse de altfel în fișa sintetică și referitoare la toate persoanele/familiile cuprinse în lista ANPDCA. Analiza informatoare cu privire la cele 4 familii din județul Maramureș au fost efectuate de către responsabilul de caz al familiei din cadrul Biroului Adopții Maramureș, iar cele cu privire la persoanele/familiile din celelalte județe de către responsabilul de caz al persoanei/familiei din cadrul Birourilor de Adopție a fiecărui județ în parte.

După adunarea tuturor informațiilor referitoare la persoanele/familiile regăsite în listă, responsabilul de caz al copilului a realizat ierarhizarea adoptatorilor/familiilor adoptatoare, în funcție de capacitatea acestora de a îndeplini criteriile de potrivire practică.

Procedura de potrivire practică a fost inițiată cu familia Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu din județul Maramureș care a cumulat 17 puncte și care, din punct de vedere teoretic a îndeplinit în cea mai mare măsură criteriilor de potrivire teoretică. Familia Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu, aflată inițial pe poziția 4 din lista ANPDCA a fost selectată, în detrimentul celorlalte 3 familii aflate pe primele 3 poziții deoarece a răspuns inclusiv itemului nr. 16 “Factori geografici și de mediu”, care specifica faptul că Cozma Ionuț Viorel locuiește în mediu rural, la casă cu curte, familia Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu locuind la țară, într-o casă cu curte. Toate celelalte 3 familii locuiau în mediu urban, fie la casă, fie la bloc.

Familia Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu a fost chemată la Biroul Adopții, unde li s-a prezentat informațiile relevante despre copil precum și o poză recentă cu copilul Cozma Ionuț Viorel. Reacția adoptatorilor a fost una pozitivă, cei doi membrii ai cuplului găsind elemente commune cu copilul de exemplu luna nașterii, precum și zodia, trăsături fizice, trăsături de caracter asemănătoare unuia dintre ei.

Adoptatorii au fost vizibil impresionați de acest copil,dând o declarație în vederea continuării procedurii de potrivire practică, stabilindu-se și prima vizită a familiei adoptive cu copilul.

Această intrevedere demarează la domiciliul copilului Cozma Ionuț Viorel, copilul fiind regăsit cu o stare fizică și emoțională optimă. A necesitat o scurtă perioadă de acomodare cu familia adoptatoare. Ulterior primirii cadoului din partea acestora, cadou constând într-un lanț de mașinuțe, Cozma Ionuț Viorel devine mai curajos în interacțiune și relaționare. Copilul a acceptat să rămână în compania cuplului, într-o cameră separată de cea în care se afla Asistentul maternal profesionist. Pe parcusrul întrevederii au fost derulate activități ludice agreate de copil, observându-se din partea acestuia o stare de dezinvoltură, voie bună, agreabilitate. Familia adoptatoare s-a adaptat cerințelor copilului, acesta acceptând indicațiile primite de la cuplu. Cea de a doua parte a întrevederii s-a derulat în curtea casei, dar nu înainte de a stânge jucăriile din cameră, ajutat fiind și de către cei doi soți.

În urma primei vizite efectuate la domiciliul copilului în cauză, a fost exprimat și acordul și dorința familiei cu privire la continuarea procesului de potrivire practică cu copilul în cauză, familia depunând, în acest sens, o declarație care atestă dorința de continuare a procesului de potrivire cu minorul Cozma Ionuț Viorel. De asemenea a fost întocmit și un program de vizite copil-familia adoptatoare.

Așa cum se prezintă constatările în teren cu ocazia parcurgerii etapei de potrivire practică, copilul în cauză prezintă sentimente de acceptare față de cei doi membrii ai cuplului adoptator. În cadrul întâlnirilor s-au sesizat următoarele atitudini/comportamente ale familiei adoptatoare: empatie, toleranță, atitudini democratice, potential optim de schimbare în ceea ce privește acceptarea stilului de viață provocat de adopție, interes vis-à-vis de binele copilului, implicare în activitățile ludice de interes a copilului în cauză, colaborare în cuplu, încurajarea reciprocă în cadrul cuplului, experiența relaționării cu copii, resurse pentru adopția copilului în cauză, conștientizarea importanței rolului parental masculin/feminin în dezvoltarea echilibrată a personalității copilului Cozma Ionuț Viorel, recunoașterea resurselor personale/familiale pentru îndeplinirea acestora. Garanțiile financiare și materiale pot fi încadrate în sfera celor suficiente, îndestulătoare pentru creșterea și îngrijirea/întreținerea unui copil. Relevă un tonus sănătos, riscul carențării stării de sănătate sau punerea în imposibilitatea de a-și asuma în totalitate responsabilitățile parentale putând fi estimate într-o proporție destul de nesemnificativă la momentul derulării de potrivire practică.

De-a lungul perioadei de potrivire practică, copilul Cozma Ionuț Viorel a dovedit în mod progresiv energie, stare de bucurie, mulțumire, împlinire de moment, interes față de jocurile initiate cu familia adoptatoare, dar și initiative la desfășurarea activităților ludice după ce s-a obișnuit cu prezența cuplului adoptator în cauză și a căpătat încredere în acesta. Prima întrevedere copil-familie adoptatoare din cadrul programului de vizite a evidențiat atitudini ușor ambivalente băiețelului prin faptul că dacă initial, acesta a refuzat ieșirea din confortul propriu, respectiv din imobilul asistentului maternal, în timpul întrevederii a dovedit placere în derularea diverselor activități ludice distractive cu ambii soți ai cuplului adoptator.

Începând cu cea de-a doua întrevedere din cadrul programului de vizite (desfășurată, deja, în mediu neutru copilului și familiei), s-a observant o atitudine de acceptare din partea copilului Cozma Ionuț Viorel față de soții adoptatori Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu și o menținere a contactului fizic apropiat cu aceștia (exemplu: merg mână în mână), poziționare în cadrul cuplului adoptator, ignorând în cea mai mare parte asistentul maternal și bucurându-se de stimulii ludici oferiți de familia adoptatoare. În incinta parcului de joacă, precum și în spațiul de joacă închis din incinta “Gold Plazza” Baia Mare copilul a acceptat după câteva momente de acomodare, dezvoltarea activităților ludice dooar în prezența și sub atenta observație a soților Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Oplimpiu, fără a solicita prezența asistentului maternal. Pe măsura derulării activităților ludice, Cozma Ionuț Viorel a reușit să dobândească în ritm ascendant încredere în cei doi soți și a început să experimenteze și alți stimuli ludici în cadrul parcului la o distanță semnificativă de asistentul maternal (exemplu: topogan, leagăn, căluții pe arcuri). Copilul Cozma Ionuț Viorel a dezvoltat încredere spre a indica cuplului adoptator în cauză dorințele și nevoile proprii (exemplu: schimbarea stimulilor ludici), familia luând act de aceste dorințe.

Pe parcursul întrevederilor, copilul în cauză a acceptat separarea temporară de asistentul maternal, participând la plimbări în cadrul parcului de joacă și în incinta “Gold Plazza” Baia Mare alături de adoptatori, rareori se interesa de locul în care se afla asistentul maternal.

Ultima întrevedere din cadrul programului de vizite a oferit ocazia experimentării unor atitudini fluctuante, respectiv frustrare (pusă de către asistentul maternal, pe seama trezirii prea matinale a copilului), dar și stare de bine, de mulțumire, atitudine ludică și a atitudinilor empatice, antrenante, din partea familiei adoptatoare care a oferit reacții potrivite în funcție de starea copilului, focalizându-se pe aspecte positive ale copilului (încurajare, laudă, etc.).

Familia adoptatoare Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu agrează să se implice în diverse activități ce satisfac atât nevoile fiziologice (de foame/preferințe alimentare, sete, menținerea igienei) cât și emoționale și ludice.

Cuplul adoptator Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu a reacționat la nevoile și sarcinile copilului, observându-se colaborare optima și dialog adecvat între părți. În același timp, la începutul programului de vizite, s-a constatat existent moderată în manifestările emoționale, părțile fiind atente în exteriorizarea sentimentelor, încercând să nu invadeze spațiul intim al copilului și ritmul impus de acesta, dar să asigure copilul de existența atitudinilor positive față de acesta. Familia adoptatoare a acceptat ritmicitatea impusă de copil și s-a mulat după preferințele, dorințele copilului, nivelul de dezvoltare. S-a observant o colaborare activă între cuplul adoptator și copilul în cauză, cuplul adoptator dând dovadă de tenacitate, răbdare, calm, promtitudine, implicare, empatie, curiozitate, etc. Atât domnul Pop Bogdan Viorel cât și doamna Pop Cristina Carmen au acordat interes trăirilor copilului, bucurându-se împreună de toate întrevederile. Părinții adoptatori au manifestat atitudini positive și ludice, răbdare, dispoziție afectivă corespunzătoare, flexibilitate, observarea nevoilor fizice și afective ale copilului. Cei doi soți au creat o prioritate din copil în viața lor, îl respectă, neignorându-i dorințele și alegerile, iar dacă ele nu sunt potrivite îi explică ce nu se poate.

S-a constatat o colaborare activă continuă între cei doi membrii ai cuplului adoptator, precum și o clarificare clară a rolurilor parentale, doamna Pop Cristina Carmen preocupându-se de întreținerea și menținerea stării de igienă a copilului și alimentarea cu hrană, stimulare ludică diversificată, explicații/clarificări, iar domnul Pop Bogdan Olimpiu de protecția noii scheme familiale aflate în curs de dezvoltare, intervenind treptat în relația cu copilul. Cei doi soți s-au poziționat la congruența toleranței, indulgenței și protecției în raport cu copilul Cozma Ionuț Viorel. Cei doi soți au arătat copilului respect, bunătate, onestitate, prietenie, generozitate și au oferit complimente la care copilul a reacționat pozitiv.

Cuplul adoptator Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu au acceptat indicațiile referitoare la momentul primirii copilului în familie, conștientizând nevoia de acordare a unei diversități ludice pentru prima perioadă a coabitării comune luând în considerare vârsta și nivelul de dezvoltare a copilului.

Cei doi soți au apelat la departajarea rolurilor prin implicare mai accentuate din partea doamnei Pop Cristina Carmen la satisfacerea nevoilor fiziologice și emoționale, copilul oferind feed-back pozitiv la indicațiile acesteia, iar, domnul Pop Bogdan Olimpiu se implică mai accentuat în activitățile ludice, de securitate, respectând intimitatea copilului. Ambii soți s-au implicat prin atitudini de protective a copilului în raport cu posibile pericole prin explicații și intervenții directe la care Cozma Ionuț Viorel răspunde pozitiv prin acceptarea explicațiilor și a indicațiilor.

Pe măsura derulării întrevederilor, s-a observant potențial de închegare a unui triunghi familial, agreabilitatea din partea copilului și a cuplului adoptator fiind ușor detectabilă. Cuplul adoptator a demonstrat faptul că înțelege trăirile copilului și atașamentul puternic închegat față de asistentul maternal de-a lungul derulării măsurii de protecție la acesta, respectând, în același timp, ritmul imprimat de copil.

Cei doi soți au încercat să se ghideze după metode și practice sănătoase de a relaționa cu copilul, cunoscute și dezvoltate de-a lungul timpului prin interacțiunea cu copiii din familie, de a-l implica în activități ludice potrivite vârstei și nivelului de dezvoltare, de a-l ajuta să depășească eventualele note de anxietate de separare la momentul mutării de la asistentul maternal.

Rolurile familiale sunt bine și corect conturate, tendința spre formarea noii scheme familiale este una pozitivă, cu abilități de structurare a tuturor acțiunilor în favoarea evoluției relațiilor cu copilul Cozma Ionuț Viorel. Sunt pregătiți pentru primirea copilului în sânul familiei.

Reacții positive:

Entuziasm;

Empatie;

Manifestări uzuale: contact fizic, apropiat, afectuos, inițiate și încurajate de către cuplul adoptator în cauză;

Atitudine pozitivă față de copil;

Stimulare, încurajare la joc, verbalizări;

Atenție la nevoile emoționale, fiziologice ale copilului;

Încurajarea și asigurarea copilului vis-a-vis de siguranța legăturilor;

Preocupare pentru binele copilului;

Valorizarea copilului și a evenimentelor importante din viața acestuia;

Stări afective pozitive;

Acceptare din partea copilului a activităților propuse de către familia adoptatoare;

Plăcere în explorarea mediului neutru atât copilului în cauză cât și familiei adoptatoare;

Feed-back pozitiv din partea copilului la stimulările venite din partea soților adoptatori;

Încurajarea și asigurarea copilului vis-a-vis de dorința de menținere și de consolidare a legăturilor;

Dorința de evoluție treptată a relațiilor de prietenie și transformarea treptată într-o relație de mamă-tată-fiu din partea cuplului adoptator;

Stări emoționale pozitive mai puternic exprimate de către copil în absența asistentului maternal chiar dacă asistentul maternal comunica despre menținerea sensibilității copilului dinaintea întrevederilor;

Au fost menținute pe tot parcursul programului de vizite:

Abilitățile de structurare a acțiunilor prin crearea de o bună atmosferă, citirea semnalelor copilului, cunoașterea, recunoașterea, aprobarea/dezaprobarea acțiunilor, selectarea și urmarea inițiativelor copilului;

Abilitățile necesare dezvoltării competențelor sociale prin favorizarea împărtășirii emoționale, furnizarea de idei de joc;

Empatie vis-a-vis de trăirile copilului, vis-a-vis de nivelul de dezvoltare al acestuia;

Răbdare din partea familiei adoptatoare în dezvoltarea treptată a relațiilor și transformarea acestora în cele dorite, orientate către cele specific parentale;

Progres în relația de prietenie stabilită între copil și familia adoptatoare.

Interesul superior al copilului a constituit obiectivul primordial al acestor demersuri. De asemenea, au fost luate în considerare toate consemnările relevante din dosarul copilului vis-a-vis de demersurile efectuate prentru stabilirea compatibilității. Vizitele au permis observarea unei apropieri progresive din punct de vedere afectuos și o interacțiune autentică între persoanele implicate, copilul fiind acompaniat, dar nu întotdeauna în imediata apropiere, de persoana permanent de îngrijire, în speță asistentul maternal.

Pe parcursul întrevederilor s-au evidențiat aspecte legate de: cursivitate în joc și alte activități dintre copil și familie, progres în participarea activă mai mult în lipsa asistentului maternal, capacitatea de a simți bucurie, valorizare și apreciere din partea ambelor părți implicate (copil-familie adoptatoare), intenționalitate în primirea de informații de către familia Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Oplimpiu, empatie față de nevoile si dorințele copilului, reciprocitate în activități copil-familie adoptatoare, capacitatea cuplului adoptator de a respecta ritmul emoțional și al exteriorizării verbale impuse de către copil.

Luând în considerare faptul că s-a constatat că în mediul de viață al asistentului maternal, acomodarea copilului cu familia adoptatoare a fost greoaie, copilul având tendința de a reveni lângă persoanele cu care era deja obișnuit pentru confirmarea unor activități, s-a propus derularea majorității întrevederilor din cadrul programului de vizite în afara spațiului intim al copilului, dar în prezența asistentului maternal. Astfel, s-a putut observa aspectul selectiv al copilului în funcție de mediul în care se află în funcție de proximitatea față de asistentul maternal; factorul spațiului mai extins și al oportunitățilr ludice activând posibilitatea unor interacțiuni mai apropiate ale copilului cu familia adoptatoare, copilul în funcție de starea de odihnă căutând sau necăutând reconfortarea lângă asistentul maternal (exemplu: în cadrul ultimei întrevederi, pe baza unei stări de oboseală, copilul a solicitat prezența asistentului maternal, însă în același timp a oferit feed-back pozitiv la eforturile cuplului de a modifica starea de spirit în una mai bună).

La încheierea programului de vizite, familia adoptatoare a confirmat încredere în ceea ce privește asumarea rolurilor parentale în adopție și a demostrat existența următoarelor aspecte: atitudini pozitive față de dezvoltarea relației de copil-părinți; experiența relaționării cu copiii prin colaborare la supravegherea copiilor din sistemul de sprijin; asumarea sarcinilor care aparțin diferitelor etape de dezvoltare individuală/familială a copilului; colaborare optimă în cadrul cuplului; înțelegerea rolului părinților adoptatori în viața copilului adoptat; resurse pentru adopția unui copil; conștientizarea importanței rolului parental masculin/feminin în dezvoltarea echilibrată a personalității copilului; existența planurilor concrete legate de viitorul copilului în cauză; recunoașterea resurselor personale/familiale pentru îndeplinirea acestora.

Reținându-se faptul că familia adoptatoare deține resursele necesare, colaborare în cuplu, disponibilitate la schimbarea stilului de viață, atitudini pozitive față de relaționarea cu copilul în cauză, precum și tendința pozitivă a copilului de a dezvolta sentimente afectuoase față de cei doi soți, se apreciază ca fiind potrivită încurajarea formării unei scheme familiale pentru copilul Cozma Ionuț Viorel, care să îi ofere continuitate și progres în dezvoltare.

Așadar, având în vedere faptul că potrivirea practică s-a încheiat cu succes, între copil și familie formându-se o relație de atașament, specialiștii Biroului Adopții au întocmit Raportul final ca urmare a parcurgerii procedurii de potrivire și au propus sesizarea instanței judecătorești pentru încredințarea în vederea adopției a copilului Cozma Ionuț Viorel la familia adoptatoare Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu.

După o perioadă de aproximativ o lună de zile a avut loc procesul de încredințare în vederea adopției.

Tribunalul a hotărât și emis sentința civilă de încredințare în vederea adopției pentru o perioadă de 90 de zile a minorului Cozma Ionuț Viorel la familia adoptatoare Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu, totodată instanța revocând măsura plasamentului la asistent maternal profesionist.

În ziua în care a avut loc procesul, pe baza certificatului de grefă eliberat de către Tribunal, minorul a fost preluat de către familia adoptatoare Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu pe baza unui proces verbal de mutare. Familiei i-a fost înmânat și certificatul de naștere în original, certificatul de botez în original, fișa medicală, cartea vieții și lucruri personale ale copilului. Transferul, s-a desfășurat fără probleme, copilul fiind foarte încântat de compania viitorilor părinți adoptivi.

Pe parcursul celor 90 de zile, specialiștii Biroului Adopții au procedat la urmărirea evoluției copilului și a relațiilor dintre acesta și persoana sau familia căreia i-a fost încredințat, întocmind rapoarte bilinare în acest sens. În perioada monitorizării post încredințare s-a constatat faptul că Cozma Ionuț Viorel s-a acomodat relativ repede în cadrul familiei fără nici o problemă. Copilul a fost vizibil atașat de părinții adoptivi, observându-se cu ușurință puternicul atașament format între cei trei. Chiar dacă la început, copilul a resimțit lipsa asistentei maternale, pe parcurs acesta s-a obișnuit cu noul mediu de viață, fără nici o problemă.

Locul de muncă al familiei a fost unul flexibil, așadar toată atenția se îndrepta asupra băiețelului. Chiar dacă soți Pop Cristina Carmen și Pop Bogan Olimpiu nu au avut în trecut ghijă de un copil, aceștia au făcut față fără probleme nevoilor lui Cozma Ionuț Viorel, se jucau mult împreună și comunicau foarte mult în vederea îmbogățirii vocabularului. Cuplul Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Oplimpiu se implicau în jocurile copilului și încercau de fiecare dată să se informeze cu privire la noile apariții în materie de jucării. Mergeau împreună la cumpărături și la plimbare iar în wekeend-uri își vizitau părinții/bunicii, rude, prieteni apropiați. Toate planurile de viitor ale familiei au vizat bunăstarea, buna îngrijire, creștere și educare a minorului.

Cuplul Pop Cristina Carmen și Pop Bogan Olimpiu comunicau și cooperau eficient, manifestau o atitudine empatică și deschisă, fiind o familie unită care îi oferea copilului o serie de rutine necesare unei dezvoltări armoniase, optime, o atmosferă relaxantă și un cămin cald și primitor. Soții Pop Cristina Carmen și Pop Bogan Olimpiu au fost capabili să răspundă solicitărilor și obligațiilor impuse de rolul de părinte, dețineau abilitățile necesare creșterii și educării unui copil, fiind în măsură să își ajume sarcinile și responsabilitățile de rigoare. Cozma Ionuț Viorel, la rândul lui a fost un copil care s-a integrat foarte bine în cadrul familiei, observându-se cu ușurința puternicul atașament format.

Cozma Ionut Viorel s-a înțeles foarte bine cu părinții adoptivi ai acestuia. Camera special amenajată pentru copil îi conferă acestuia un spațiu intim în care se poate juca și experimenta sub atenta supraveghere a părinților adoptivi. În sânul cuplului Pop Cristina Carmen și Pop Bogan Olimpiu, Cozma Ionuț Viorel a beneficiat de toate condițiile necesare creșterii, îngrijirii și educării, familia acoperind toate nevoile bazale de care copilul acea atâta nevoie. Cozma Ionuț Viorel a învățat foarte multe lucruri noi, îi plăcea foarte mult să se joace cu jucăriile, să se joace cu cățelul și pisica familiei, să coloreze, să deseneze.

Minorul a fost foarte bine îngrijit. Familia Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Oplimpiu, la rândul ei, a reușit cu succes să răspundă tuturor nevoilor pe care le necesită un copil de vârstă mică. Cozma Ionuț Viorel a beneficiat de toată dragostea și afecțiunea familiei, dar totodată oferea și el părinților adoptivi multă dragoste și afecțiune. Relația dintre Cozma Ionuț Viorel și familia Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu a fost foarte bine consolidată.

Băiețelul s-a atașat vizibil de viitorii părinți adoptivi, este foarte vesel și bucuros în momentul în care aceștia se întorceau de la serviciu, exprimându-și de fiecare dată bucuria, fiind nerăbdător să fie luat în brațe și răsfățat. În momentul în care părinții adoptivi erau acasă, Cozma Ionuț Viorel era tot timpul în centrul atenției, având parte de toată atenția și grija acestora. Părinții adoptivi se jucau foarte mult cu copilul și încercau să îl implice în cât mai multe activități. Cu fiecare zi ce trece Cozma Ionuț Viorel era tot mai preocupat de tot ce este nou în jurul lui, fiind atent în momentul când i se explica un lucru nou.

Cuplul Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Oplimpiu a reușit să înțeleagă și să răspundă adecvat nevoilor copilului, încurajând autonomia baiatului, arătând respect pentru individualitatea acestuia.

Viitoarea familie adoptivă a copilului, îi oferea dragoste necondiționată, fiind sensibili la nevoile acesteia. Îi respecta individualitatea, având așteptări conforme cu potențialul copilului. În fiecare zi părinții își făceau timp să se joace împreună cu copilul lor, să îl asculte, să vadă lucrurile și din punctul lui de vedere, îl consulta atunci când se afla în fața luării unei decizii în ceea ce îl privea, comunicând foarte des cu el.

Având în vedere faptul că integrarea copilului în cadrul familiei s-a realizat cu succes, relația de afecțiune s-a consolidat foarte bine, reprezentanții Biroului Adopții au întocmit raport final referitor la evoluția relațiilor dintre copilul Cozma Ionuț Viorel și familia adoptatoare Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu (conform anexei 10), propunând și recomandând totodată încuviințarea adopției. Raportului final i-au fost atașate actele necesare și menționate în legislație, dosarul fiind astfel depus în instanță.

Tribunalul a hotărât încuviințarea adopției interne pe baza unei sentințe civile, care, la aproximativ 30 de zile de la comunicare a rămas definitivă și irevocabilă, document care a fost transmis și Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopții. Totodată instanța a dispus ca, după adopție, minorul să poarte numele de familie al familiei adoptatoare, eliberarea unui nou certificat de naștere cu noul nume de familie al minorului către Serviciul de Stare Civilă și eliberarea de către Serviciul de Stare Civilă a unui nou act de naștere pentru minor în care Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu să fie înscriși ca părinți firești.

Conform evaluării sociale reiese faptul că familia Pop Cristina Carmen și Pop Bodan Olimpiu îndeplinește toate condițiile necesare creșterii, îngrijirii și educării unui copil.

Soții Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu locuiesc într-un apartament proprietate personală, format din 2 camere. La reședința familiei Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu din municipiul Baia Mare, str. Pietrosul, nr.3, ap.21, județ Maramureș nu mai locuiesc cu alte persoane.

Apartamentul familiei Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu este plăcut și confortabil, foarte bine utilat și întreținut, în condiții optime de igienă și curățenie. Încăperile nu sunt supraîncărcate, lucrurile sunt aranjate ordonat fiecare având câte o funcționalitate. Camerele sunt luminate și aerisite. Locuința este îmbietoare , curată și bine îngrijită.

Familia Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu dispune de un spațiu necesar creșterii, îngrijirii și educării în bune condiții a unui copil, cât și de resurse pentru amenajarea camerei copilului pe care îl vor adopta. Și-au exprimat opinia în legătură cu amenajarea unei camere pentru copilul pe care îl vor adopta, așadar o vor amenaja în fucție de sexul copilului pe care îl vor adopta.

S-a constatat faptul că membrii cuplului și-au însușit cu celeritate cunoștințele transmise prin intermedul cursurilor de pregătire în vederea asumării în cunoștință de cauză a rolului de părinte, aducându-li-se la cunoștință mai multe în detaliu informații cu privire la potrivirea teoretică și practică și perioada de încredințare în vederea adopției.

Conform evaluării psihologice, s-a constatat faptul că familia a colaborat la sarcinile impuse, dovedind că este o familie deschisă și implicată, a căror membrii dețin multe capacități atât ca persoane, cât și ca un cuplu. Ambii soți au capacitatea de a înțelege nevoile copilului, precum și de gestionare a comportamentului în limite corespunzătoare. Cei doi comunică și cooperează eficient, manifestă o atitudine empatică și deschisă, sunt o familie liniștită și calmă care îi vor oferi copilului o serie de rutine necesare unei dezvoltări armonioase, optime, o atmosferă relaxantă și un cămin cald și primitor. Aceștia sunt capabili să răspundă solicitărilor și obligațiilor impuse de rolul de părinte, dețin abilitățile necesare creșterii și educării unui copil, fiind în măsură să își asume sarcinile și responsabilitățile de rigoare.

Familia Pop Cristinca Carmen în vârstă de 38 de ani și Pop Bogdan Olimpiu în vârstă de 40 de ani a depus la sediul Direcției Generale de Aistență Socială și Protecția Copilului o cerere de evaluare în vederea atestatului de familie aptă să adopte (conform anexei 5).

Cuplul Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu au luat decizia adopției din motive afective dar și sociale, au dorit să se împlinească ca și familie dat totodată să retrăiască acele sentimente pe care doar bucuria și sensibilitatea unui copil le poate oferi.

Procesul de evaluare a scos în evidență abilitățile parentale identificate analizându-se totodată dacă îndeplinesc garanțiile morale și condițiile materiale, participând activ și la cursurile organizate.

De asemenea, familia a participat la procesul de evaluare care a cuprins etapa de evaluare socială, etapa de evaluare psihologică și cursurile de pregătire pentru asumarea în cunoștință de cauză a rolului de părinte.

În urma procesului de evaluare s-a constatat faptul că familia Pop sunt integrați și acceptați social. Sunt persoane integre care respectă normele sociale. Sunt văzuți în societate ca fiind un cuplu care este preocupat de consolidarea familiei. Preocupările și interesele familiale sunt predominant legate de unitatea și bunăstarea familiei. Spațiul de locuit a fost considerat adecvat pentru primirea unui nou membru în familie.

Așadar, responsabilul de caz al familiei a întocmit raportul final de evaluare a capacității de a adopta a familiei Pop recomandând și propunând acordarea atestatului de familie aptă să adopte.

În acest sens Directorul General Al GDASPC Maramureș a emis atestatul pentru familia adoptatoare Pop Cristina Carmen și Pop Bogdan Olimpiu (conform anexei 7).

CONCLUZIE

Ce poate fi mai frumos, mai solem decât să îi oferi unui copil lipsit de ocrotirea părinților biologici o familie permanentă, în care acesta să poată să crească și să se dezvolte armonios din toate punctele de vedere?

Adopția este atunci când copilul crește nu în uterul mamei, ci în inima ei. Un copil adoptat a spus că pe el mama lui nu l-a purtat în burtică ci în inimă.

Adopția reprezintă o altă modalitate de a deveni părinți. În special, cuplurile care au epuizat toate șansele de a deveni părinți pe cale naturală, cei care nu au șansa de a trăi și experimenta sarcina și nașterea, recurg la ideea adopției, devenind astfel mamă și tată ceea ce le poate aduce satisfacții depline.

Legislația privind regimul juridic al adopției a suferit în ultimul timp mai multe modificări, adnotari, stimulate de intenția de a facilita procedura adopției interne, cu scopul de a îmbunătăți ori prescurta practica și așa destul de anevoioasă. În orice caz, În România există un interes foarte mare al autorităților și al părinților care doresc să adopte, existând de asemenea și foarte mulți copii abandonați care au nevoie urgentă de o familie stabilă care să le asigure un mediu adecvat pentru a se putea dezvolta armonios, iar acestea fac în așa fel încât lucrurile să se schimbe într-un mod alert.

În prezent, adopția în România este reglementată de o legislație modernă, europeană, în concordanță cu tratatele internaționale ratificate de România și cu practicile europene în domeniul adopției.

În anul 2012 a intrat în vigoare noua legislație în domeniul protecției drepturilor copiilor și adopției, iar în momentul de față, noile modificări aduse, au fost publicate în monitorul oficial și va intra în vigoare în termen de 120 de zile de la apariție.

Evoluția în domeniul adopției naționale, conform leglementărilor legale în vigoare ,era strâns legată de sistemul de protecție a copilului în ansamblu. Astfel adopția poate fi considerată ca soluție alternativă doar pentru copiii din sistemul de protecție pentru care nu s-a reușit reintegrarea sau integrarea în familie. Se iau în considerare în permanență drepturile pe care le au părinții biologici în raport cu propriii copii, chiar și în situația în care copiii nu locuiesc împreuna cu părinții lor și se promovează menținerea relației dintre copii si părinți.

Unul din obiectivele principale ale Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție este dezvoltarea unui sistem viabil de adopție națională. Un astfel de sistem trebuie să fie capabil să identifice o familie adoptatoare româna pentru fiecare copil separat permanent de îngrijirea familiei de origine și pentru care adopția este în interesul său superior.

Adopția reprezintă forma cea mai înaltă de realizare a protecției copilului orfan, abandonat, aflat în dificultate. Ea are ca și consecință reintegrarea copilului într-o familie având drepturi depline și beneficiind de toate avantajele de care se poate bucura un copil în familie. Practic prin adopție se rezolvă definitiv întreaga problematică a copilului aflat în dificultate și deschide calea pentru transformarea lui într-un adult echilibrat cuplat la realitațile mediului său social.

În realizarea adopției, fiind un proces extrem de complex, se impune colaborarea în cadrul unei echipe multidisciplinară a asistenților sociali, psihologilor, sociologilor, polițiștilor, medicilor și a judecătorilor. Adopția este rezultatul numai rezultatul hotarârii instanțelor de judecată, ele fiind singurele care pot să consființescă acest fapt.

Adopția trebuie să aigure dezvoltarea armonioasă a copilului și respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt recunoscute. Acesta ar fi interesul superior al copilului. Se consideră că interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopției.

Favoarea pentru adopție însemnează favoarea pentru copil. Interesul copilului este sufletul, esența adopției, finalitatea unică și superioară care justifică oricare din normele ce reglementează adopția. De aceea, folosirea adopției în alt scop decât în interesul copilului nu se justifică. Prin urmare, adopția se încheie în interesul copilului, acest interes constituind rațiunea de a fi a adopției.

BIBLIOGRAFIE

1. Balaharu, Doina, Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, Editura C.H.Beck, 2001;

2. Bejenaru, Anca(2011), Adopția copiilor în România, Editura Institutul European, Colecția Academica, Seria Sociologie, Iași;

3. Bonchiș, Elena (2011)- Familia și rolul ei în educarea copilului, editura Polirom, Colecția Psihologia Copilului & parenting

4. Brodzinsky, Schechter, Henig (2007), The Psychology of adoptions, Oxford Universitz Press, New York;

5. Cambridge University Press, Dicționarul Cambridge Advanced Learves, Editura Cambridge

6. Corhan, Adriana (2006), Dreptul familiei. Teorie și practică, Editura Lumina Lex;

7. Emese, Florian (2007), Protecția drepturilor copilului, ediția 2, Editura C.H.Beck;

8. Van Egmond, Geertje (2013) – Dacă Viața nu are temei- Probleme cu copii adoptați, ed Fides, pp. 87-98 

9. Filipescu, Ion P.(1998), Adopția și protecția copilului aflat in dificultate, Editura C.H. Beck, Colecția Studii Juridice;

10.  Filipescu,I. (1995), Tratat de dreptul familiei, Ed. All, București;

11. Halt România (2005)- Adopția- Împlinirea unui vis prin iubire, editura Lumen, Iași;

12. Miruță, Ghe. (2007), Dreptul familiei, Ed. Universitaria, București;

13. Mitrica, Andreea, Noi exigențe în procedura adopției, Gazeta de Bistrița, 10 octombrie 2008;

14.  Muntean, Ana (2013), Adopția și atașamentul copiilor separați de părinții biologici, Editura Polirom

15.  Popescu ,T. R. (1960), Dreptul familiei, Tratat, vol. II, Ed. Didactică și Pedagogică, București;

16. Soroski A.D. , Bannor, A. , și Pannor. (1984), Triunghiul adopției, New York Anchar;

17. Watkins, Mary, Fisher, Susan (2011)- Talking with your children about adoption, Yale University Press, London and New Haven;

Surse internet:

Noul Cod Civil http://www.camerabrasov.ro/wpcontent/themes/camerabrasov/pdf/noul-cod-civil.pdf

www.adopta.ro

Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției- www.dreptonline.ro

Legea 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Legea de punere in aplicare a noului Cod Civil – www.dreptonline.ro

http://onlinelibrary.willey.com.

ANEXA 1

DECLARAȚIE 
a părinților firești/rudelor până la gradul al IV-lea că nu doresc să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului

Subsemnatul, ………………………………….., cetățean …………….., născut la data de …………….., în localitatea …………………………., județul …………………………, de sex ……………., căsătorit/necăsătorit, domiciliat în …………………………., str. …………………………… nr. ……., bl. ….., sc. ……, et. …., ap. …….., sectorul/județul …………………………, posesor al ……., seria ……. nr. ……………….., eliberat de ………………. la data de ………….., cod numeric personal …………………………., în calitate de (mama etc.) ………………….. a copilului ……………………………., născut la data de …………, fiul lui ……………… si al …………………,

având în vedere prevederile art. 22 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și cunoscând dispozițiile art. 292 din Codul penal cu privire la falsul în declarații, declar urmatoarele:

În ceea ce îl privește pe copilul …………………………… declar că nu doresc să mă ocup de creșterea și îngrijirea acestuia.

Am fost informat de către reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Maramureș cu privire la faptul ca această declarație poate avea drept efect demararea procedurilor pentru ca acest copil să devină adoptabil și ulterior să fie adoptat.

De asemenea, am fost informat de către reprezentanții DGASPC Maramureș cu privire la faptul ca în termen de 60 de zile de la data înregistrării acestei declarații o pot retrage printr-o nouă declarație dată în fața reprezentanților DGASPC.

    Dau prezenta declarație astăzi, ……………….,în fața reprezentaților DGASPC Maramureș, fiind necesară pentru clarificarea situației copilului ………………………..

    Prezenta declarație a fost întocmită în două exemplare, unul pentru declarant și unul pentru DGASPC.

    
Declarant,
……………………………….
(numele, prenumele și semnatura)

ANEXA 2

RAPORT 
de consiliere și informare a părinților firești/tutorelui anterior exprimării consimțământului la adopție

   1. Date cu privire la parinți/tutore:

    Mama: numele ……………………… prenumele: …………………………………………….

    Domiciliul: (se va înscrie domiciliul de drept și, după caz, de fapt) ………………

………………………………………………………………………………………………

    Tata: numele …………………………………… prenumele: …………………………………..

    Domiciliul: (se va înscrie domiciliul de drept și, după caz, de fapt) ………………

………………………………………………………………………………………………

    Tutore: numele …………………………………… prenumele: ……………………………….

    Domiciliul: (se va înscrie domiciliul de drept și, după caz, de fapt) ………………

………………………………………………………………………………………………

   2. Copilul/Copiii pentru care urmează a fi inițiate procedurile de adopție:

    Nume ……………… Prenume ……………… CNP …………………………………………….

    Nume ………………… Prenume ………………….. CNP ……………………………………..

    Nume ……………….. Prenume ………………… CNP ………………………………………..

   3. Consilierea părinților firești/tutorelui cu privire la consecințele expriării consimțământului la adopție, asupra încetării legăturilor de filiție și rudenie, precum și cu privire la implicațiile procedurii de adopție:

    În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, cu modificările și completările ulterioare, părintele/parinții/tutorele au fost informați cu privire la inițierea procedurilor de adopție pentru copilul sus-menționat/copiii sus-mentionați. În cadrul procesului de consiliere au fost oferite informațiile și clarificările necesare pentru ca persoana consiliată să cunoască și să înțeleagă ce este adopția și care sunt condițiile și implicațiile exprimării consimțământului la adopție.

    Informațiile oferite au vizat următoarele aspecte:

   – motivele pentru care pentru copil/copii sunt inițiate procedurile de adopție: ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

   – ce este adopțiași consecințele întreruperii legăturilor de filiație și rudenie;

   – exprimarea consimțământului: necesitate, condițiile în care se exprimă, situaâiile în care se poate trece peste opinia părintelui/tutorelui;

   – termenele prevazute de lege în ceea ce privește exprimarea consimțământului;

   – modalitatea de exprimare și retragere a consimțământului, precum și persoanele/instituțiile competente sub acest aspect;

   – durata și efectele sentinței judecătorești prin care se admite deschiderea procedurii adopției; implicațiile asupra relațiilor personale cu copilul și asupra exercitării drepturilor părintești;

   – posibilitatea și condițiile în care se poate formula cerere de revizuire a sentinței prin care a fost deschisă procedura adopției;

   – datele ce pot fi oferite părintelui/tutorelui dupa încuviințarea adopției;

   – precizari referitoare la dreptul copilului adoptat de a solicita informații cu privire la adopție și de a iniția demersuri vizând contactarea părinților firești și a rudelor biologice. În acest context, părintele/tutorele a fost informat cu privire la posibilitatea de a lăsa pentru copil o scrisoare, fotografii de familie etc. (se va menționa dacă părintele a dorit să lase un document pentru copil și care este acela): ……………………………………………………….

………………………………………………………………………………………………

    Pe parcursul procesului de consiliere au fost solicitate/oferite suplimentar următoarele informații:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

    Relaționarea cu părintele a fost:

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

    Consilierea s-a realizat în data de ………. și a avut o durată de ………………………………..

    De asemenea, părintelui i-a fost înmânată fișa conținând informațiile furnizate în cadrul consilierii, acestea fiindu-i explicate și detaliate pentru o mai buna înțelegere. De asemenea, i-au fost menționate și datele de contact ale instituțiilor/persoanelor abilitate să îi furnizeze informatii suplimentare referitoare la adopție sau, după caz, consiliere și asistentă în situația în care va alege sa intervină în cadrul procedurilor de adopție.

   4. Observatii si concluzii:

Reprezentantii Compartimentului adoptii si postadoptii:

Numele si prenumele Numele si prenumele

……………………….. ………………………
Semnatura……………………… Semnatura………………………
Data intocmirii raportului

……………………………..

ANEXA 3

    Datele de identitate ale persoanei/persoanelor consiliate: …………………………………………………………………………………………………………………

    
FISA 
de informare a parintelui firesc/tutorelui ca urmare a realizarii activitatii de consiliere si informare in vederea exprimarii consimtamantului la adoptie

    In data de ………………………….. am participat la consilierea realizata de reprezentantii Biroului Adoptii din cadrul DGASPC Maramures in scopul de a cunoaste si a intelege implicatiile adoptiei si consecintele exprimarii consimtamantului la adoptie.

    Am fost informata/informat ca urmatorul/urmatorii copii urmeaza sa devina adoptabili: ………………………………………………………………………………..

    Mi-au fost explicate motivele pentru care copilul meu/copiii mei devine/devin adoptabil/adoptabili, dupa cum urmeaza: ……………………………………………..

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

    Reprezentanții Compartimentului adopții și postadopții m-au încurajat să pun întrebări și sa cer clarificări, iar în urma procesului de consiliere:

   – Înțeleg faptul că după adopția copilului/copiilor legăturile de filiație dintre mine și copil/copii vor fi rupte, iar eu nu voi mai fi considerat părinte al copilului/copiilor și nu voi mai avea drepturi și obligații cu privire la acesta/aceștia. De asemenea, am fost informată/informat că după adopție vor fi întrerupte și legăturile de rudenie ale copilului cu rudele mele. Copilul va stabili legaturi de filiație cu adoptatorul și va deveni ruda cu rudele adoptatorului.

   – Am fost informată/informat că în calitate de parinte al copilului este necesar consimțământul meu la adopție. Cunosc faptul că exprimarea consimțământului este dreptul meu legal ți nu pot fi obligată/obligat și nici constrânsă/constrans în acest demers, în niciun fel și de nicio persoană, și, totodată, nu am dreptul la niciun fel de plată/compensație de orice natură făcută sau oferită în scopul exprimării consimțământului la adopție.

   – Cunosc și înțeleg faptul că la exprimarea consimțământului voi fi asistat/asistată de părintii mei/ocrotitorii mei legali (în situația părintelui minor care a împlinit 14 ani).

   – Cunosc faptul că urmează să îmi exprim consimțământului la adopție în fața instanței judecătorești care mă va cita la termenul stabilit pentru a judeca cererea deîncuviințare a adopției. De asemenea, cunosc și înțeleg că în situația în care nu sunt de acord cu adopția copilului/copiilor pot preciza acest aspect instanței de judecată, iar judecatorul poate să țină cont de refuzul meu sau poate aprecia că adopția este în interesul copilului.

   – Am fost informată/informat și cunosc termenele stabilite de lege cu privire la exprimarea consimțământului. De asemenea,înteleg și cunosc faptul că pot să îmi revoc consimțământul în termenul prevazut de lege și ma pot adresa pentru aceasta, în scris, aceleiași instanțe în fața căreia am consimțit. De asemenea, cunosc faptul că pot solicita în acest demers sprijinul DGASPC Maramureș, pe care o voi informa în scris cu privire la decizia mea de revocare a consimțământului.

   – Am fost informată/informat că în situația în care voi fi citată/citat la cel puțin două termene de judecată și nu mă voi prezenta pentru a-mi exprima consimțământul sau, după caz, refuzul de a consimți, instanța judecătorească are posibilitatea de a declara copilul adoptabil și în lipsa mea.

   – Am fost informată/informat cu privire la durata și efectele sentinței de deschidere a procedurii adopției. Înțeleg faptul că, în perioada în care aceasta sentință produce efecte, nu voi putea avea niciun fel de relații personale cu copilul/copiii și nu voi fi consultată/consultat în nicio decizie care se va lua cu privire la acesta/aceștia. Cunosc faptul că după expirarea valabilității sentinței prin care s-a declarat adoptabilitatea copilului există posibilitatea redeschiderii procedurii adopției, situație în care îmi va fi solicitat un nou consimțământ la adopție.

   – Înțeleg și cunosc faptul că în situația în care din motive independente de mine mă voi afla în imposibilitatea de a exprima în fața instanței judecătorești consimțământul/refuzul meu de a consimți la adopție, iar copilul/copiii va/vor fi declarat/declarați adoptabil/adoptabili, până la încuviințarea adopției pot formula o cerere de revizuire a sentinței prin care s-a dispus deschiderea procedurii adopției pentru acesta/acețtia. De asemenea, cunosc și înțeleg faptul că pot face cerere de revizuire și în situația în care, înainte de adopția copilului/copiilor, în situația mea sau a familiei mele apar schimbări care pot conduce la integrarea/reintegrarea în familie a copilului/copiilor. Pentru aceasta am fost informat că pot solicita sprijinul DGASPC Maramureș.

   – Mi s-a precizat faptul că dupa încuviințarea adopției voi fi informată/informat cu privire la finalizarea adopției copilului/copiilor, dar nu îmi pot fi oferite informații suplimentare cu privire la evoluția copilului/copiilor sau adoptatori, decât dacă există un acord al acestora. Cunosc și înțeleg faptul că după adopție copilul/copiii adoptat/adoptați poate/pot solicita informații cu privire la istoria personală ți părinții firețti și rudele biologice și pot face demersuri pentru a-și contacta familia biologică, având totodata acces la dosarul de adopție. De asemenea, înțeleg că, din motive medicale, copilul adoptat/adoptatorii poate/pot cere informații cu privire la identitatea părinților firești. Totodata mi s-a precizat că după adopție copilul adoptat mă poate contacta în situația în care voi fi de acord cu aceasta.

    În contextul în care am înțeles că un copil adoptat poate cere informații cu privire la mine și familia mea, precum și cu privire la adopție, doresc să las pentru copil ………………………………………………………. (o scrisoare/fotografie etc.), urmând ca aceasta să îi fie dată la momentul la care copilul va solicita date din dosarul sau de adopție.

    Am solicitat și mi-au fost oferite informații suplimentare cu privire la: ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..    

Dispozițiile legale și procedurale aplicabile:

– Consimțământul la adopție al părinților firești sau, după caz, al tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data nașterii copilului. Consimțământul poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui.
– Efectele sentinței de deschidere a procedurii adopției sunt: drepturile și obligațiile părintești ale părinților firești se suspendă. Drepturile și obligațiile părintești exercitate de tutore la momentul admiterii cererii de către instanța judecătorească se mențin. Sentința de deschidere a procedurii adopției produce efecte o perioada de 2 ani de la data la care devine irevocabilă, dacă în această perioadă nu este identificată o familie corespunzatoare pentru copil.
– Persoana adoptată are dreptul să solicite și sa obțină informații care atestă adoția, precum și informații cu caracter general vizând traseul instituțional și istoricul personal care nu dezvăluie identitatea părintilor firești. Dezvăluirea adopției poate fi realizată de către adoptatori sau, după ce adoptatul dobândește capacitate deplină de exercițiu, de către Oficiul Roman pentru Adopții (Oficiul), autoritatea română centrală în materia adopției. De asemenea, din motive medicale, Oficiul poate dezvălui identitatea părinților firești ai adoptatului și înainte de dobândirea de către acesta a capacității depline
de exercițiu.

– În situația în care persoanele adoptate sau părinții firești/rudele biologice ale adoptatului doresc să inițieze demersuri vizând accesul la informații referitoare la adopție, este aplicabila metodologia elaborată de Oficiu în acest sens. Informațiile referitoare la adopție, originea copilului și identitatea părinților firești, datele cu privire la istoricul medical al copilului și familiei sale se păstrează minimum 50 de ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de încuviințare a adopției.

Persoana/Persoanele consiliate:

Numele și prenumele:

Semnătura:

Reprezentanții Compartimentului adopții ți postadopții:

Numele și prenumele: Numele și prenumele:

………………………… …………………………

Semnătura: Semnătura

ANEXA 4

Fișa- cadru cuprinzând criteriile și informațiile cu privire la copil

necesare în realizarea potrivirii teoretice la nivelul ANPDCA

ANEXA 5

    
CERERE DE EVALUARE 
în vederea eliberării atestatului de persoana/familie aptă să adopte

Subsemnatul, ……………………………….., domiciliat în………………………… …………………………………………, telefon ………………., CNP………………………….., posesor al BI/CI seria …… nr. …………, eliberat de ………………. la data de ……….,

și

subsemnata, …………………………………, cu același domiciliu, telefon ……….

……………………, CNP……………………., posesoare a BI/CI seria …… nr. ………., eliberat de ………………. la data de……………,

    în conformitate cu prevederile Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, cu modificările și completările ulterioare, vă rugăm să realizați procedura evaluării garanțiilor morale și a condițiilor materiale necesare asigurării dezvoltării depline și armonioase a unui copil, în vederea eliberării atestatului de familie/persoana aptă să adopte.

    Dorim să adoptam un copil/…. copii:

    cu vârsta cuprinsă între …. ți …. ani

    de etnie …………….. (indiferent sau dacă există astfel de recomandări vor fi listate expres)

    vorbitor al limbii/limbilor ……………………………………………….

    sexul ……………….. M/F/indiferent

    clinic sănătos DA [ ]/NU [ ]

    cu boli cronice DA [ ]/NU [ ]

    cu întârzieri în dezvoltare DA [ ]/NU [ ]

    cu întârziere mintală NU [ ]/DA [ ]

    cu handicap NU [ ]/DA [ ]

    [ ] Ușor

    [ ] Mediu

    [ ] Sever

    [ ] Profund

    [ ] Ușor

    [ ] Mediu

    [ ] Accentuat

    [ ] Grav

    Motivele pentru care dorim să adoptăm sunt ………………………………………………

………………………………………………………………………………………………

    Menționăm că:

    suntem căsătoriți de …. ani

    sunt divorțat/ă [ ]

    sunt necăsătorit/ă [ ]

    sunt văduv/ă [ ]

    avem locuință proprietate personală/închiriată compusă din ….. camere

    realizăm venituri de aproximativ ……………. lunar

    modalitatea în care am aflat despre procedura adopției ți despre instituția dumneavoastră este:……………………………………………………………………….

Suntem de acord să respectăm întreaga procedură de evaluare ți pregătire în vederea obținerii atestatului de familie/persoana aptă să adopte ți vom colabora cu specialițtii responsabili de această procedură, înțelegînd și fiind de acord că pentru soluționarea cererii de evaluare pot fi solicitate orice alte documente ți informații considerate relevante

   NOTĂ: Persoana/familia a fost informată cu privire la documentația necesară, demersurile și durata procedurilor de adopție interne de catre specialițtii din cadrul Biroului Adopții, așa cum reiese din raportul care atestă realizarea activității de informare prealabilă a persoanei/familiei care își exprimă intenția de a adopta ……………….*).

    ___________

   *) Se completează de către specialistul din cadrul direcției generale de asistență socială și protecție a copilului în a cărei rază teritorială își are domiciliul persoana/familia solicitantă.

  Doamnei/Domnului Director General/Executiv

    Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului

ANEXA 6

Cererea privind eliberarea atestatului este însoțită de următoarele documente:

copie de pe buletinul/cartea de identitate, permisul de ședere pe termen lung sau după caz, cartea de rezidență permanentă;

declarație autentică pe proprie răspundere, cu privire la locuirea efectivă și continuă pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare depunerii cererii de evaluare, neexistând absențe temporare care cumulat depășesc 3 luni;

copie legalizată de pe certificatul de naștere;

copie legalizată de pe certificatul de căsătorie sau hotărârea de divort/certificatul de divorț, dacă este cazul;

copie de pe titlul de proprietate sau alt document care să ateste dreptul de folosință a locuinței;

certificatul de cazier judiciar;

adeverințe de venit sau alte documente care atestă veniturile solicitantului/solicitanților;

certificat/adeverință medicală eliberată de medicul de familie privind starea de sănătate și eventualele boli cronice, însoțită de rezultatul evaluării psihiatrice;

minimum două caracterizări de la ultimul loc de muncă pentru fiecare solicitant;

declarația soțului care nu se asociază la cererea de adopție cu indicarea expresă a motivelor neasocierii;

declarație autentică pe propria răspundere din care să rezulte că solicitantul/solicitanții nu sunt decăzuți din drepturile părintești precum și referitor la faptul că nu au copil/copii în sistemul de protecție specială;

certificatul de cazier judiciar al persoanelor cu care locuiește solicitantul;

certificat/adeverință medicală eliberată de medicul de familie privind starea de sănătate a celorlalte persoane cu care locuiește solicitantul, cu menționarea eventualelor boli cronice, însoțită de rezultatul evaluării psihiatrice.

Anexa 7

Anexă la Dispoziția nr.__ din ________

A T E S T A T

Nr. ____ din __________

În conformitate cu prevederile Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției cu modificările și completările ulterioare și având în vedere concluziile raportului de evaluare a capacității de a adopta nr. ___ din ________;

În temeiul Dispoziției nr. din ___________, emisă de Directorul General/Executiv al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului ________________,

SE ATESTĂ

Ca persoană/familie aptă să adopte dl. _______________, CNP ____________ și d-na _____________, CNP __________, cu domiciliul în _____________, întrucât are abilități parentale, condiții materiale și prezintă garanții morale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase pentru 1 copil/______copiii, de sex________și care se încadrează în grupa de vârstă________.

Art. 1 Atestatul este valabil pentru o perioadă de 1 an de la data emiterii, cu excepțiile prevăzute de lege.

Art. 2 La expirarea perioadei de valabilitate a atestatului, pe baza unei noi cereri de evaluare și cu anexarea actelor prevăzute de lege, procedura de evaluare va fi reluată;

Art. 3 Atestatul se va comunica solicitantului/solicitanților și Oficiului Român pentru Adopții.

DIRECTOR GENERAL/EXECUTIV

ANEXA 8

Fișa- cadru cuprinzând criteriile și informațiile cu privire la persoana/familia adoptatoare

necesare în realizarea potrivirii teoretice la nivelul ANPDCA

Adoptatorul/familia adoptatoare:

urmează să parcurgă procedura adopției interne/internaționale

Anexa 9

FISA SINTETICA 
de potrivire teoretica la nivelul directiilor generale de asistentă socială și protecția copilului

Responsabil de caz al copilului Responsabil de caz al familiei
(numele, prenumele și semnatura) (numele, prenumele și semnatura)

Psiholog,
(numele, prenumele și semnatura)

ANEXA 10

    
RAPORT FINAL 
întocmit la sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției privind modul în care copilul s-a adaptat noului mediu de viață

    Date personale ale copilului:

   – numele: ………………………………..

   – prenumele: …………………………………………

   – sexul: …………………..

   – parinții biologici: ……………………………………………

   – data, locul și înregistrarea nașterii: ………………………

   – certificatul de naștere nr. ………………….. seria ………

   – codul numeric personal: ………………………………………………..

   – naționalitatea: …………………………………………..

   – religia: …………………………………………

   – limba: ……………………………………….

   – domiciliul actual:………………………………   

– sentința civilă de încredințare în vederea adopției: …………………………………

    Istoria personala și familială ………………………………………………………………..

    Date despre familia adoptatoare ………………………………………………………….

    Date despre locuința (siguranța locuinței pentru copil) ……………………………

    Evoluția relației copilului cu familia adoptatoare ………………………………………

    Relația actuală a copilului cu familia adoptatoare ………………………………….

    Evoluția stării de sănătate a copilului ………………………………………………….

    Starea de sănătate actuală a copilului ………………………………………….

    Dezvoltarea psihologică a copilului: ……………………………..

   – psihomotrica …………………………………………….

   – cognitiă ………………………………………………….

   – socioemoțională ……………………………………….

   – limbaj ……………………………………………………..

   – autoservire ………………………………………………

   – aptitudini, interese ……………………………………

    Nevoi speciale ale copilului ………………………………………………………………….

    Modalitatea în care familia adoptatoare răspunde nevoilor speciale ale copilului……………………………………………………………………………………

    Observații ………………………………………………………………………………

    Concluzii ……………………………………………………………………………………………….

    Recomandări ………………………………………………………………………………………..

    Data ………………………………..