Participarea Procurorului la Judecarea Priciniilor Civile

Drept

Participarea Procurorului la Judecarea Priciniilor Civile

Byadmin ianuarie 1, 2024

Participarea procurorului la judecarea priciniilor civile

CUPRINS:

ORDINU DE REPARTIZARE LA PRACTICA

CURRICULUM VITAE

CARACTERISTICA

INTRODUCERE

I. CARACTERISTICA GENERALĂ A PROCURATURII ÎN REPUBLICA MOLDOVA

1. 1 Apariția și evoluția istorică a procuraturii în Republica Moldova

II. PARTICIPAREA PROCURORULUI ÎN CADRUL PROCESULUI CIVIL

2.1 Rolul și calitatea procesuală ale procurorului în procesul civil

2.2 Formele participării procurorului la faza judecății procesului civil

III. ASPECTUL PRACTIC AL RAPORTULUI

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Actualitatea temei Republica Moldova este o țară în tranziție. Moldova aspiră să adere la Uniunea Europeana și reformarea continuă a sistemului ei juridic va juca un rol important în promovarea integrării europene a țării. Astfel, Moldova a cunoscut o explozie a criminalității și o crestere a economiei tenebre la sfârșitul anilor 1990 începutul anilor 2000. Un sistem juridic eficient și efectiv este cheia pentru combaterea criminalității, lupta cu corupția, protecția drepturilor omului și atragerea investițiilor. Acest raport pornește de la o premiză acceptata pe plan internațional ca un element necesar a unui sistem juridic efectiv și eficient este un serviciu al procuraturii functional, independent, autonom si transparent. Astfel, participarea procurorului în cadrul proceselor civil ear fi o necessitate pentru actualitatea zilei de azi. Așa garanții ca idependentă și autonomia nu sunt date procurorilor în propriul lor interes, acestea sunt acordate în interesul supremației legii și a celor care caută și doresc înfăptuirea justiției. Procurorii sunt autoritățile publice care, în numele societății și în interes public, asigura aplicarea legii în cazul în care încalcarea legii atrage raspunderea penală, luând în considerație atât drepturile persoanei, cât și necesitatea eficienței sistemului justiției penale. O misiune crucială a unui stat democratic modern este de a stabili și a asigura funcționarea unui sistem al justitiei efectiv. Fiecare stat are un procuror împuternicit cu mobilizarea puterii coercitive a statului pentru a urmari în justitie infractorii pentru presupuse încalcari ale legii. Jurisdicțiile care îsi trag radăcinile din sistemul de drept englez, de obicei, plaseaza procurorul în cadrul puterii executive (de ex. Canada, Statele Unite ale Americii, Irlanda), în timp ce jurisdicțiile care aplică modelul continental introdus de Louis al XIV al Frantei percep procurorul ca o parte a puterii judecatorești (de ex. Franta, Italia si România). Uniunea Sovietica a adoptat un al treilea model, împuternicind Procurorul General cu cea mai importantă sarcină a statului de a supraveghea toate sferele vietii publice și sociale. Acest fapt a facut procuratura cea mai puternica institutie în sistemul de drept sovietic.

Scopul și obiectivele lucrării. Reeșind din perspectiva legislației procesual civile, principiul de baza îl constituie egalitatea părților în cadrul procesului. Procurorul ca parte a procesului civil a fost supusă unei critici din partea unor instituții statale, dat fiind faptul că fucția de bază ar constitui-o prezența acestuia doar pe cause penale. Datorită acestui fapt și necesității de determinare a oportunității unei asemenea soluții legislative în Republica Moldova, scopul tezei de față rezidă în examinarea conceptului și statutului procurorului ca partea a procesului civil în complexitatea sa, prin prisma compatibilității sale cu drepturile consacrate ale omului.

Pentru atingerea scopului preconizat au fost propuse următoarele obiective:

Apariția și evoluția istorică a procuraturii în Republica Moldova;

stabilirea poziției procesuale și a rolului procurorului în procesul civil.

determinarea formelor participării procurorului la faza judecății procesului civil

Structura lucrării. Lucrarea conține două capitole, care se referă la analiza juridică a rolului și poziției procuraturii în procesele civile .

În Capitolul I – “Caracteristica generală a procuraturii în Republica Moldova ”, au fost reflectate etapele dezvoltării și evoluției conceptul de procuratură Totodată se relatează despre evoluția istorică a termenului “procuratură”. Capitolul II – “Participarea procurorului în cadrul procesului civil” are drept obiectiv investigarea locului și rolului procurorului în cadrul procesului civil. Astfel, capitolul vizează o cercetare minuțioasă a poziției procesuale, a formelor de participarea procurorului în procesul civil. În Capitolul III, au fost afișate mersul și procedura stagiului de practcă.

CARACTERISTICA GENERALĂ A PROCURATURII ÎN REPUBLICA MOLDOVA

1.1 Apariția și evoluția istorică a procuraturii în Republica Moldova

Termenul de procuratură provine de la latinescu procurare adică cel ce are grijă. Conform DEX- ului procuratura este un organ de stat care are în sarcină supravegherera aplicării și respectării legilor, trimiterea infractorilor în fața justiției, susținerea acuzării înaintea instanțelor judecătorești, precum și reprezentarea intereselor statului în instanță. Ca instituție indipendentă, procuratura a apărut la sfârșitu sec. XIII în Franța .

În Moldova, activitatea Procuraturii a fost creată prin Regulamentul din 23 iulie 1812, privind instituirea administrației provizorii. Instituția Procuraturii era un element nou pentru sistemul de drept existent în Moldova. Procuratura a fost copiată după modelul rusesc cu unele modificări în ordinea numirii procuratorilor. A fost schimbată și denumirea de procuror – în Moldova acestuia i se zicea procurator. În mai 1818, pe lîngă Guvern a fost desemnat un procurator regional, iar în județe procuratori de județ de asemenea au fost instituite procuraturile județene și aprobate statele de funcționari. Procurorului provinciei i se supuneau procuratorii de județ. Ei trebuiau să se conducă în activitatea lor de regulile stabilite în Rusia pentru procuratorii guberniali și cei județeni (numiți strepcii), în conformitate cu instrucțiunile date.

Procuratorii vegheau ca instituțiile să activeze în limita competenței lor. Ei aveau dreptul să controleze activitatea oricărei instituții și, în caz de depistare a unor încălcări, să ceară înlăturarea lor. Dacă instituția sesizată nu înlătura neajunsurile, procuratorul era obligat să raporteze guvernatorului plenipotențiar. Procuratorii supravegheau instanțele judiciare. Dacă erau descoperite unele încălcări în examinarea dosarelor, ei aveau dreptul de a suspenda executarea hotărîrii luate de către instanță. Procuratorii nu participau la procesele civile, cu excepția proceselor unde reclamat sau pîrît era statul, cînd procuratorul apărea în calitate de apărător al statului. În procesele penale procuratorul contribuia la descoperirea infracțiunii. Procuratorul nu participa la deliberare și la luarea deciziilor. Funcția de Procurator regional a funcționat în Basarabia pînă în 1859, cînd a fost organizată judecătoria districtuală din Chișinău, procuratorii fiind instituiți pe lângă judecătoria districtuală și Curtea de Apel. Abia prin Legea din 26 martie 1862 s-a instituit și în Moldova Ministerul Public.

Ministerul Public era organizat în mod ierarhic, șeful suprem era ministrul de justiție. Reunirea membrilor Ministerului Public de pe lîngă aceeași jurisdicție se numea parchet, denumire ce avea ca origine faptul că în Franța scaunele membrilor Ministerului Public erau așezate direct pe parchetul sălii de ședințe, la piciorul estradei unde erau judecătorii.

Ministerul Public de pe lîngă Curtea de Casație se compunea dintr-un Procuror General și cinci procurori de ședințe cu dreptul de a ataca actele celorlalți procurori sau actele judecătorești ce contraveneau legii. La curțile de apel erau cîte un procuror de fiecare secțiune.

La tribunale, procurorii de secțiune își desfășurau activitatea sub conducerea primilor procurori.
Actele pe care membrii parchetului le emit de pe lîngă tribunale pot fi grupate în trei categorii:
   a) acte de poliție judiciară: a descoperi infracțiunile, a primi denunțuri, a face constatări, iar în caz de flagrant delict de a face percheziții, ridicări de corpuri delicte, etc.
   b) acte de Minister Public propriu-zis: intentarea acțiunii publice, întocmirea rechizitoriilor, exercitarea căilor de atac, punerea concluziilor în cauzele civile cînd legea dispunea astfel.
   c) acte de execuție: executarea mandatelor și a hotărînlor penale pentru delicte și crime.
Procurorul General de pe lângă Curtea de Apel, pe lângă supravegherea și dirijarea atribuțiilor indicate, avea anumite prerogative speciale: întocmirea rapoartelor pentru punerea sub acuzare a făptuitorilor de crime, susținerea acuzării în fața curților cu jurați etc. Începând cu anul 1918 în Moldova (Basarabia) din partea dreaptă a Nistrului, în baza Decretului Regelui României din 6 octombrie (nr.2770) privind organizarea justiției în Basarabia, supravegherea Procuraturii se efectua de către procuror sub conducerea Ministrului Justiției ca Procuror General. Procurorii și ajutorii lui activau pe lîngă instanțele judecătorești. Procurorii se numeau în funcție prin decretul regelui, la propunerea Ministrului Justiției. Cât privește procurorii de secție, ei aveau atribuții în vederea îndeplinirii numai a actelor de Minister Public propriu-zis, deși nu se excludeau însărcinări speciale din partea Procurorului General. Procurorul General de pe lîngă înalta Curte de Casație, sub raportul justiției represive, exercita supravegherea procurorilor de secții, punea concluzii în cauzele judecate, ataca hotărîrile judecătorești contrare legii.

Ca șef al Ministerului Public, ministrul Justiției era înzestrat doar cu capacități funcționale. După instaurarea puterii sovietice la 2 august 1940 a fost creată Procuratura R.S.S.M., procuraturile de județ Bălți, Bender, Cahul, Chișinău, Orhei și Soroca; procuraturile orașelor Chișinău, Bălți, Bender și Tiraspol, procuraturile a 60 raioane. Modul de constituire și atribuțiile procuraturii își găseau originea în Regulamentul cu privire la Procuratura U.R.S.S. din 17 decembrie 1933. Astfel, procuratura își exercita atribuțiile în patru domenii de supraveghere:

supravegherea generală;

supravegherea respectării: legilor de către instanțele de judecată, pornirea urmăririi penale și susținerea acuzării în judecată;

supravegherea respectării legilor de către organele de cercetare penală și anchetă preliminară;

supravegherea legalității activității organelor securității, miliției și instituțiilor de recluziune.

În perioada 1941-1944 atît Procuratura R.S.S.M., cit și cele județene, orășenești, raionale n-au funcționat, activitatea organelor Procuraturii a fost orientată în lupta împotriva fascismului. Prin ucazul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 22 iunie 1941, odată cu declararea stării de război, colaboratorii Procuraturii fie că s-au înrolat în armată, fie au continuat supravegherea ordinii publice, disciplinei de muncă, drepturilor și intereselor militarilor și a familiilor etc. În perioada de după război activitatea Procuraturii a fost orientată spre întărirea legalității în sfera economică, o sarcină de mare valoare impusă prin Ordinul Procurorului General al U.R.S.S nr. 128 din 17 iunie 1946 "Despre întețirea supravegherii generale asupra respectării întocmai a legilor". La 16 octombrie 1947 au fost desființate și lichidate procuraturile județelor Bălti, Bender, Cahul, Chișinău, Orhei și Soroca). Drept urmare procuraturile orășenești și raionale au fost subordonate nemijlocit Procuraturii R.S.S.M.

Concomitent cu supravegherea generală sunt perfecționate și celelalte domenii de supraveghere. De exemplu, în 1949, la 28 iulie se instituie sistemul de activitate a anchetatorilor în sectoare, care reprezentau teritoriul concret de competența secției de miliție. Pentru prima dată în istoria legislației cute și lichidate procuraturile județelor Bălti, Bender, Cahul, Chișinău, Orhei și Soroca). Drept urmare procuraturile orășenești și raionale au fost subordonate nemijlocit Procuraturii R.S.S.M.

Concomitent cu supravegherea generală sunt perfecționate și celelalte domenii de supraveghere. De exemplu, în 1949, la 28 iulie se instituie sistemul de activitate a anchetatorilor în sectoare, care reprezentau teritoriul concret de competența secției de miliție. Pentru prima dată în istoria legislației cu privire la Procuratură, Regulamentul despre supravegherea procurorului din 24 mai 1955 înaintează cerințe deosebite față de procurorii și anchetatorii din Procuratură. Mai întâi de toate, aceștia pot fi doar persoane cu studii juridice superioare, ca excepție, cu acordul Procurorului General al U.R.S.S. puteau fi desemnate și persoane cu studii juridice superioare incomplete, se instituie cenzul vîrstei de 25 ani pentru procurorii teritoriali. Odată cu adoptarea Constituției U.R.S.S. (1977) și a Constituției R.S.S.M. (1978) s-au întărit considerabil pozițiile Procuraturii. Spre deosibire de constituțiile precedente, Procuraturii i se consacră un întreg capitol, în care se conțin principiile de organizare și funcționare, în special independența de oricare alte organe. Ideile consfințite în Constituție și-au găsit concretizare și dezvoltare în Legea cu privire la Procuratura U.R.S.S., adoptată la 30 noiembrie 1979, unde s-au păstrat domeniile de supraveghere, au fost lărgite considerabil limitele supravegherii de procuror, concomitent fiind delimitate atribuțiile organelor Procuraturii Generale a U.R.S.S. și a procuraturilor ierarhic inferioare [28].

Procuratura din perioada de după proclamarea independenței a moștenit funcțiile și rolul procuraturii sovietice aproape integral, unica excepție fiind înlocuirea funcției de supraveghere judiciară cu cea de contribuire la exercițiul justiției. Procuratura Moldovei este subordonată direct Parlamentului Republicii Moldova, ceea ce, teoretic, ar presupune un înalt grad de independență. Cu toate acestea, Procurorul General nu este inamovibil și prin urmare este deseori obiectul unor manipulări politice. În urma aderării Moldovei la Consiliul Europei în 1995, aderare condiționată de edificarea unui stat de drept în Moldova și respectarea drepturilor omului și a libertăților individuale, Moldova s-a angajat să adapteze rolul și funcțiile procuraturii la standardele unui stat de drept și la normele Consiliului Europei. În acest sens a fost constituit un grup de lucru la inițiativa Ministerului Justiției în 2000. Mai tîrziu acest grup de lucru a elaborat o serie de proiecte legislative care au avut drept scop reforma procuraturii. Cu toate acestea, după revizuirea acestora de către Guvern, proiectele inițiale au fost modificate substanțial fiind afectate mai multe norme și principii democratice în baza cărora a fost propusă inițial reforma procuraturii [29].

Potrivit art.124 alin. (1) al Constituției, Procuratura reprezintă interesele generale ale societății și apaărarea ordinii de drept, precum și dreputirile și libertățile cetățenilor, conduce și exercită urmărirea penală, prezintă în vinuirea în instanța de judecată în condițiile legii. Procuratura este o instituție autonomă în cadru autorității judecătorești și ăși desfășoară activitatea ăn temeiu următoarelor principii:

legalității – activitatea Procuraturii și a procurorilor este bazată pe aplicarea corectă și uniformă a actelor legislative întru asigurarea drepturilor și libertăților persoanelor consacrate prin lege.

independenței- principiu indipendenței exclude posibilitatea de subordonare a Procuraturii a autorităților legislative și cele executiv , precum și influența sau de imextiune a unor alte organe și autorități ale statului în activitatea Procuraturii.

autonomiei- procurolul își organizează activitatea și o desfășoară pe perincipiu autonomiei , asigurat prin indipendență procesuală și controlu judecătoresc, care oferă posibilitatea de a lua de sine statător decizii în cauzele și în cazurile pe care le examiniază.

transparenței – activitatea Procuraturii este etransparentă și presupune garantarea acesului societății și al mijloacelor de informare în masă la informațiile despre care acestă activitate, cu expcepția restricțiilor prevăzute de lege;

controlul erarhic intern și controlul judecătoresc- principii care asigură exercitatea dreptului procurorului erarhic superior de a verifica legalitatea deciziilor emise de procurolul erarhic inferior, precum și posibilitatea contestării în instanța de judecată a deciziilor și acțiunilor cu cararcter procesual ale procurorului.

PARTICIPAREA PROCURORULUI ÎN CADRUL PROCESULUI CIVIL

2.1 Rolul și calitatea procesuală ale procurorului în procesul civil

Ținând cont de existența unor opinii diferite în ceea ce privește participarea procurorului la examinarea pricinilor civile intentate în temeiul art. 71 alin. (3) CPC, Curtea Supremă de Justiție menționează următoarele. Potrivit art. 14 din Legea cu privire la procuratură nr. 294-XVI din 25.12.2008 [5, p. 2], procurorul participă, în condițiile legii, la examinarea cauzelor civile și contravenționale în calitate de participant la proces, în care procedura a fost intentată de Procuratură sau în care participarea procurorului este prevăzută de lege.

În conformitate cu art. 71 alin. (1) CPC, procurorul participă la judecarea pricinilor civile în primă instanță în calitate de participant la proces dacă el însuși l-a pornit în condițiile legii, iar alin. (3) al acestui articol prevede că, procurorul este în drept să adreseze în judecată o acțiune sau o cerere în apărarea drepturilor și intereselor statului și ale societății ce țin de:

formarea și executarea bugetului;

protecția proprietății aflate în posesiunea exclusivă a statului;

recuperarea prejudiciului cauzat statului;

contestarea contractului care lezează statul în interesele lui;

declararea, în condițiile legii, a actelor normative ale autorităților publice, ale altor organe și organizații, ale persoanelor oficiale sau funcționarilor publici ca fiind nule;

perceperea în beneficiul statului a bunurilor dobîndite ilicit;

protecția mediului înconjurător;

alte cazuri prevăzute de lege.

Participării procurorului în procesul civil este determinat în art. 71 alin. (1), care stabilesc atribuțiile procurorului în materie civilă, constituind totodată, temeiul determinării calității în care participă Ministerul Public la activitatea judiciară. Întrucât dispozițiile procedurale nu conțin precizări referitoare la calitatea procurorului în procesul civil, în literatura de specialitate s-au formulat diferite opinii. Într-o primă opinie, s-a susținut că procurorul ar fi un reprezentant sui-generis al părților în proces. Împotriva acestei opinii s-au formulat obiecțiuni, deduse din împrejurarea că procurorul nu apără interesele uneia dintre părți, ci are misiunea de a apăra legalitatea democratică [14, p. 147].

Pe de altă parte, o reprezentare comună a două părți cu interese contrarii este de neconceput, după cum reprezentantul apără întotdeauna intersele părții pe care o reprezintă, ceea ce nu s-ar verifica în cazul procurorului. Alți autori au considerat că procurorul participă în procesul civil în calitate de reprezentant al societății. Dacă în procesul penal, o asemenea poziție ar avea o justificare temeinică, în cadrul procesului civil, soluția trebuie să fie cu totul diferită, întrucât aici se confruntă interese private [8, p. 403]. Opinia dominantă este aceea care recunoaște procurorul calitatea de parte în procesul civil [18, p. 196]. În cadrul acestei opinii, au fost formulate două teze. Astfel se făcea distincție între cazurile în care procurorul participă la procesul civil ca parte principală și cazurile în care procurorul participă ca parte alăturată. Deși, în unele texte de lege se mai foloseste noțiunea de parte principală, distincția nu mai prezintă utilitate practică. Cu atât mai mult cu cât această distincție nu acoperă cazul recursului în interesul legii, întrucât legitimarea procesuală activă aparține numai procurorului general.

O a doua teză, în cadrul concepției potrivit căreia procurorul are calitatea de parte în procesul civil, susține că procurorul este parte în sens procesual, dar nu si în sens material, pentru a se sublinia că procurorul nu este titularul dreptului subiectiv și, deci, hotărârea nu se pronunță în persoana sa [23, p. 295]. Nici un autor, însă, nu a contestat faptul că procurorului nu-i sunt recunoscute acele drepturi procesuale pe care le poate avea numai titularul dreptului subiectiv dedus judecății. Astfel, procurorul nu dispune de drepturile procesuale care revin numai părților, precum, renunțarea, tranzacția. Efectele hotărârii obținute în procesul la care procurorul a participat nu se răsfrâng asupra acestuia, ci asupra părților din raportul de drept material. De asemenea, chiar și atunci când procurorul exercită acțiunea civilă, titularul dreptului la care această acțiune se referă va fi introdus în proces, ceea ce conduce la concluzia că el are în process un statut distinct care contrazice ideea de „parte”, întocmai ca și faptul că procurorul poate exercita căile de atac și împotriva unor hotărâri judecătorești date în procese la care el nu a participat.

Considerãm cã procurorul nu este adversarul vreunei pãrți litigante, el fiind strãin de pretențiile acestora. Rolul sãu este acela de a apãra interesele generale ale societãții. Interesul public existã si atunci când procurorul intervine pentru apãrarea drepturilor si intereselor legitime ale cetãțenilor. Faptul cã procurorul poate fi recuzat si este dator sã se abținã, în cazurile prevãzute de lege, constituie un argument în plus în a considera cã procurorul este un participant la procesul civil, cu un rol special: acela de a reprezenta interesele generale ale societãții. Procurorul apãrã ordinea de drept, iar în felul acesta nu dezechilibreazã procesul în favoarea unuia sau altuia dintre titularii drepturilor deduse judecãții.

Executarea silită reprezintă ultima fază a acțiunii civile. Ea implică o serie de măsuri și acte procesuale desfășurate pentru realizarea efectivă a dreptului consacrat în cadrul judecării unui proces civil, în scopul de a se transpune în viață hotărârea dată în acel proces. În acest sens, subliniind importanța și scopul executării silite, A. Sitaru arată că „executarea silită constituie cea de-a doua fază în realizarea sau recunoașterea unui drept, ca urmare a judecării procesului și care întregește noțiunea de unitate a acțiunii civile, acțiune concepută special de legiuitor ca mijloc de protecție socială a unui drept.”

Pornindu-se de la principiul că neîndeplinirea unei hotărâri judecătorești de către debitor este echivalentă cu neexecutarea unei dispoziții legale, activitatea procurorului desfășurată în materia supravegherii modului cum sunt aduse la îndeplinire hotărârile judecătorești apare ca având o importanță deosebită [21, p. 59].

Astfel, s-a exprimat opinia potrivit căreia procurorul poate solicita doar declanșarea executării silite, neputând să participe la alte activități procesuale specifice executării silite. Această interpretare a textului de lege a fost combătută de alți autori, care susțin că o asemenea limitare a participării procurorului în faza de executare silită nu rezultă din nici o dispoziție a legii. S-a susținut sarcina de a supraveghea respectarea legii „în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii”. Prin urmare, procurorul poate pune concluzii cu prilejul dezbaterilor judiciare declanșate prin formularea unor contestații la executare de către părțile principale. De asemenea, procurorul poate exercita contestația la executare pentru a solicita instanței competente să dispună măsuri concrete pentru respectarea legii în activitatea execuțională sau poate formula o cerere de întoarcere a executării silite [13, p. 87].

Participarea procurorului în faza executării silite este circumscrisă cazurilor în care el a pornit procesul civil în vederea apărării drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în cazurile în care participarea procurorului la judecată a fost obligatorie, potrivit legii, sau nu a participat la judecata pricinii în care s-a pronunțat hotărârea a cărei executare o solicită.

Specific activității procurorului în faza de executare silită este că el verifiică faptele de neîndeplinire a hotărârilor judecătorești ori plângerile sau comunicările cu privire la acțiunile nelegale comise în executarea acestor hotărâri și ia măsuri pentru a stabili abaterile de la lege și a le remedia.

Sunt supuse executării silite titlurile executorii, în categoria cărora intră hotărârile judecătorești și ale altor organe cu atribuții jurisdicționale, precum și acele titluri care sunt constituite în afara unei activități jurisdicționale [22, p. 96].

Participarea obligatorie a procurorului în procesul civil este prevăzută în mod expres de anumite reglementări speciale, în timp ce în toate celelalte cazuri, procurorul este cel în măsură să aprecieze asupra oportunității si utilității sale în procesul civil. Instanța de judecată ar putea, însă, să-l informeze pe procuror despre existența unui proces civil în curs de judecată în care sunt în discuție si interese generale ale societății, în raport de care procurorul ar urma să aprecieze dacă este cazul să intervină, asa cum se întâmplă, de altfel, în procedura franceză [4, art. 427-429] .

Conform art.124 din Constituția RM [1] și art.1 alin.2) al Legii cu privire la procuratură [5], procurorul prin exercitarea atribuțiilor sale reprezintă interesele generale ale societății, apără ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor.

Activitatea procurorului în materie civilă este în strictă concordanță cu forma specifică procesuală în care se desfășoară această activitate. Astfel, procurorul sesizează instanța de judecată, participă la judecarea pricinilor în primă instanță, dacă procesul a fost intentat la cererea lui; folosește căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești.

Din punct de vedere a reprezentării intereselor generale ale societății precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor nu există deosebiri între procesul penal și procesul civil, obiectivul asigurării respectării legii fiind același în ambele situații.

Procurorul participând în procesul civil sprijină în mod activ apărarea drepturilor subiective recunoscute persoanelor fizice ori de câte ori acestea au fost încălcate.

În ceea ce privește acțiunile civile alăturate celor penale, activitatea desfășurată de procuror își păstrează specificul ei de activitate proprie unui litigiu cu caracter civil și distinctă de aceea pe care o desfășoară în cadrul exercitării acțiunii penale.

În ceea ce privește participarea procurorului în procesul civil propriu – zis, esențial este faptul că el promovează în nume propriu, dar în favoarea unui alt subiect de drept, acțiunea civilă și ca atare devine parte în procesul civil, asupra sa răsfrângându-se drepturile și obligațiile procedurale specifice calității respective, fără ca asupra lui să se extindă consecințele de drept material ale hotărârii judecătorești.

Precizarea poziției procesuale a procurorului în procesul civil implică examinarea raporturilor în care acesta se află cu instanța, cu părțile și cu ceilalți participanți la proces; a drepturilor și obligațiilor sale, precum și examinarea trăsăturilor specifice poziției sale procesuale și consecințele ce decurg din aceasta.

În ipoteza în care procurorul înaintează acțiunea civilă el devine parte în proces și totodată devine titularul drepturilor și obligațiilor specifice rolului pe care îl are în proces. De ex: când el înaintează acțiunea civilă dobândește poziția procesuală de parte la proces, o poziție egală cu a celorlalte părți în proces, iar titularul dreptului la care se referă acțiunea va fi și el introdus în proces în calitate de reclamant.

Ca parte în procesul civil, procurorul are o poziție specifică, care nu afectează egalitatea sa cu celelalte părți. Specificul poziției procurorului rezultă din faptul că el nu este subiect al raportului de drept subiectiv material și se exprimă prin imposibilitatea de a face acte de dispoziție asupra dreptului civil respectiv (cum ar fi de ex: tranzacția de împăcare).

Se apreciază totuși, că există o deosebire între procuror, ca parte în proces și o parte obișnuită: procurorul se bucură numai de drepturile procedurale, fără ca asupra lui să se extindă consecințele de drept material ale hotărârii judecătorești, în sensul că hotărârea nu se pronunță nici în favoarea, nici în detrimentul lui; de asemenea procurorul nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată față de partea pârâtă.

Totodată, considerarea procurorului ca parte în proces este pusă sub semnul întrebării, deoarece procurorul nu este adversarul vreuneia din părțile aflate în litigiu, el este străin de pretențiile acestora. De aceea e rațional ca procurorul să fie considerat ca un participant la procesul civil. Împrejurarea că el este ținut să respecte formele procedurale, ordinea și termenele în care trebuie îndeplinite actele de procedură nu-i conferă calitatea de parte, deoarece nu numai părțile, ci toți participanții trebuie să se conformeze prescripțiilor legale. A. Vlasov consideră că poziția procesuală a procurorului în procesul civil, adeseori, fiind alăturată acelia de reclamant.

Deși, reprezintă interesele reclamantului, procurorul nu poate fi considerat reprezentant, deoarece el apără drepturile altor persoane pentru interesele societății în general și nu urmărește decât scopul menținerii ordinii de drept, care exclude orice încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenilor. Astfel, procurorul apare în instanță în virtutea obligațiilor funcționale.

În concluzie, procurorul dispune în procesul civil de o calitate procesuală deosebită. Poziția procesuală a procurorului în procesul civil rezultă din interesele procesuale pe care le are acesta și din volumul de drepturi și obligații pe care legea procesuală i le oferă. Potrivit art.72 alin.1) CPC, procurorul are drepturile și obligațiile procesuale ale reclamantului. Însă, ținând cont de faptul că procurorul nu este subiect al raportului material litigios, el nu poate dispune de obiectul litigiului, adică de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus judecății, fapt care determină lipsa interesului juridic material și existența numai a celui procesual. Procurorul nu are calitatea de reclamant, deși la solicitarea lui are loc intentarea procesului civil. Reclamant este titularul dreptului subiectiv încălcat, care din anumite motive nu poate să-l apere personal. Deși nu are calitatea de reclamant, interesul său procesual juridic coincide cu cel al reclamantului și constă în admiterea acțiunii.

2.2 Formele participării procurorului la faza judecății procesului civil

De-a lungul timpului, atribuþiile procurorului în materie civilã au fost mai extinse sau mai restrânse în raport cu diferitele momente legislative. În scopul determinãrii formelor de participare a procurorului în procesul civil, în literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite în legãtura cu tema analizatã.

Într-o opinie [12, p. 14], se arată cã procurorul putea:

sã porneascã procesul civil în cazurile anume prevãzute de lege;

sã participe la judecarea oricãrui proces civil dacã gãseste necesar;

sã exercite orice cale de atac în condițiile stabilite de lege, cu dreptul pentru Procurorul General de a folosi calea de atac a recursului în supraveghere;

să supravegheze activitatea organelor de punere în executare a hotărârilor judecătoresti. Acelasi autor arată că, în ce priveste intentarea acțiunii civile acesta devine un drept general, iar în ce priveste executarea silită, procurorul este învestit cu un drept general de a o cere.

Potrivit unui alt autor [25, p. 952], activitatea procurorului în procesele civile putea fi divizată în patru forme procesuale si anume: pornirea acțiunii civile, intervenția în proces, exercitarea căilor de atac si atribuții în faza executării silite. Într-o altă opinie [27, p. 105], sunt enumerate sapte forme de particpare a procurorului la procesul civil: introducerea acțiunii civile, intervenția în procesul civil în curs de judecată, punerea de concluzii în cauze civile precum si în acțiunile pornite si în intervențiile făcute de procuror întrun litigiu în curs de judecată, folosirea căilor de atac prevăzute de lege împotriva ordonanțelor, hotărârilor si altor acte judiciare nelegale sau netemeinice, punerea de concluzii de către procuror în procesele penale în care sunt constituite părți civile anumite persoane, precum si cele cu privire la cererile accesorii si incidentale cu caracter civil din procesele penale, supravegherea legalității în executarea hotărârilor judecătoresti, supravegherea activității birourilor de notariat de stat.

Într-o altă opinie [24, p. 327] , s-a considerat că legea noastră procesuală prevede următoarele forme de participare a procurorului la procesul civil:

– pornirea procesului civil;

– punerea de concluzii în procesul civil pornit de titularul dreptului;

– exercitarea căilor de atac prevăzute de lege;

– cererea de executare a hotărârii civile.

Aceasta este opinia care a fost însușită de marea majoritate a autorilor. Au fost, însă, și autori [17, p. 33-47] care au realizat o serie de distincții între diferitele forme de activitate a procurorului în procesul civil. Astfel, s-a făcut o primă distincție între activitatea procurorului desfăsurată în procesele civile și activitatea ce se desfăsoară în acțiunile civile ce se judecă alăturat celor penale, în cadrul desfășurată în procesele civile și activitatea ce se desfășoară în acțiunile civile ce se judecă alăturat celor penale, în cadrul procesului penal. Pornindu-se de la etapele procesului civil, se poate distinge între activitatea de intentare a acțiunii civile, activitatea desfășurată în diferitele etape de judecare în fond a pricinii, activitatea depusă în vederea exercitării căilor de atac și aceea care se depune în etapa executării silite a hotărârii.

Având în vedere caracterul facultativ sau obligatoriu al activității procurorului în cauzele civile se făcea distincție între activitatea obligatorie, desfășurată în temeiul unor prevederi legale imperative și cea facultativă, pe care procurorul o înfăptuia numai atunci când aprecia că acest lucru este necesar. De asemenea, s-a mai făcut distincție între activitatea procurorului efectuată în temeiul unui text de lege prevăzut expres pentru o anumită categorie de litigii si activitatea depusă în temeiul unui text de aplicațiune generală, valabil pentru o multitudine de cauze. Cea mai importantă distincție, însă, porneste de la deosebirea dintre activitatea desfăsurată de procuror atunci când exercită acțiunea civilă și aceea efectuată atunci când participă doar la judecarea procesului civil declanșat de titularul dreptului material subiectiv.

În consecință, formele în care procurorul participă în procesul civil sunt:

pornirea procesului civil;

participarea la judecata procesului civil;

exercitarea căilor de atac;

cererea de punere în executare a hotărârilor.

În literatura juridică [18, p. 61], s-a ridicat problema unei ierarhizări a formelor de participare a procurorului în procesul civil, în funcție de importanța acestora. Unii autori [25, p. 953] au susținut că cea mai importantă formă o reprezintă dreptul procurorului de a exercita căile de atac ordinare si extraordinare, în vederea restabilirii legalității.

Pornirea procesului civil. Pentru o bună înțelegere a acestei forme de participare a procurorului în procesul civil, trebuie să pornim de la explicarea dreptului procurorului de a introduce acțiunea civilă și limitele legale ale exercitării acesteia. Codul de procedură civilă nu defineste acțiunea, însă, în literatura de specialitate [7, p. 250], s-a arătat că aceasta cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuală pentru protecția dreptului subiectiv civil sau a altor interese ce nu se pot realiza decât pe calea justiției. Acțiunea este, asadar, uniformă, adică, cuprinde aceleasi mijloace procesuale, indiferent de dreptul care se valorifică. Acțiunea civilă nu poate fi concepută fără existența a trei elemente esențiale: un element subiectiv – părțile- și două elemente obiective – obiectul și cauza acțiunii.

Fără aceste elemente, acțiunea nu reprezintă o entitate juridică în considerarea căreia instanța să devină activă, să-și înceapă exercițiul său special. Elementul de legătură dintre dreptul subiectiv civil si acțiunea civilă este „ dreptul la acțiune”, în legătură cu care, literatura juridică nu este unanimă în ceea ce priveste natura sa juridică. Astfel, s-a arătat că „dreptul la acțiune constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv, o garanție a realizării sale” [26, p. 1131] sau că este „acea putere intrinsecă și specifică dreptului subiectiv, în virtutea căruia titularul poate face apel, când dreptul este încălcat, la constrângerea de stat” [9, p. 21]. Într-o altă opinie [18, p. 25], se consideră că dreptul la acțiune este un drept subiectiv general, nediferențiat, nelegat de fiecare drept subiectiv si care nu apare, nu se naste odată cu încălcarea drepturilor subiective, ci preexistă acestora în conținutul capacității fiecărei persoane, fiind exercitat numai atunci când un anumit drept subiectiv civil i-a fost încălcat.

Alți autori [10, p. 113] au considerat că dreptul la acțiune este un drept subiectiv procesual, ce reprezintă sinteza altor drepturi subiective procesuale, prin care se realizează, se obiectivează în procesul civil, mijloacele procesuale care alcătuiesc acțiunea. În literatura noastră juridică, majoritară este opinia care consideră că dreptul la acțiune prezintă două laturi: una procesuală și alta materială. Pe această distincție se întemeiază și deosebirea dintre dreptul la acțiune, în sens procesual, care presupune dreptul de a se adresa instanței si dreptul la acțiune, în sens material, care presupune dreptul reclamantului de a cere de la pârât, prin intermediul instanței, executarea obligațiilor sale [23, p. 230]. Concepția privind natura juridică a dreptului la acțiune are influență și asupra naturii juridice a dreptului la acțiune al procurorului. Și sub acest aspect au fost exprimate mai multe opinii în literatura de specialitate. Astfel, într-o primă opinie [18, p. 71] s-a susținut că procurorul beneficiază de un drept subiectiv procesual de a exercita acțiunea în toată plenitudinea sa, drept care nu diferă cu nimic de dreptul la acțiune recunoscut fiecărui subiect de drept civil. Faptul că procurorul nu poate face tranzacții sau renunțări la drepturi nu înseamnă că el nu ar beneficia de dreptul la acțiune în toată plenitudinea sa, ci doar că nu poate înfăptui asemenea acte. Alți autori [11, p. 87], consideră că procurorul are drept la acțiune numai în sens procesual. Într-adevăr, dreptul la acțiune de care se bucură procurorul diferă de dreptul la acțiune care revine titularului dreptului material, cu toate că ambele drepturi la acțiune au drept scop realizarea unuia si aceluiasi drept subiectiv. Efectele materiale ale acțiunii se răsfrâng direct asupra titularului dreptului subiectiv, iar nu asupra procurorului.

Concluzia care se impune este aceea că procurorul nu exercită decât drepturi pur procesuale, activitatea sa în procesul civil neavând nici o legătură cu drepturile subiective civile.

Conform art.71 al 2 CPC [2], acțiunea în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime poate fi intentată de către procuror: 1) numai la cererea scrisă a persoanei interesate dacă aceasta nu se poate adresa în judecată personal din cauză de sănătate, vârstă înaintată, incapabilitate sau din alte motive întemeiate. Acțiunea în apărarea intereselor persoanei incapabile poate fi înaintată de procuror indiferent de existența cererii persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal. Potrivit Legii cu privire la procuratură, procurorul apără și interesele minorilor în procesul civil. Astfel, Codul familiei prevede dreptul procurorului de a cere declararea nulității căsătoriei minorului, de a cere decăderea din drepturile părintești; 2) în cazurile prevăzute de lege procurorul este în drept să se adreseze în judecată în apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane. De regulă, sunt cazurile în care procurorul contestă legalitatea actelor normative emise de organele administrației publice centrale sau locale în instanța de judecată, cazurile de protecție a drepturilor consumatorilor, de protecție a mediului înconjurător; 3) de asemenea procurorul se poate adresa în judecată în apărarea drepturilor și intereselor statului și ale societății ce țin de:

formarea și executarea bugetului;

protecția proprietății aflate în posesiunea exclusivă a statului;

contestarea contractelor ce lezează interesele statului;

declararea nulității actelor normative emise de autoritățile publice, alte organe și organizații, persoane oficiale sau funcționari publici;

perceperea în beneficiul statului a bunurilor dobândite ilicit;

protecția mediului înconjurător;

alte cazuri prevăzute de lege.

Participarea la judecarea procesului civil. Ce-a de-a doua formă de participare a procurorului la procesul civil, punerea de concluzii este reglementată de art. 71 alin. 1 CPC al RM. Potrivit acestui articol, procurorul participă la judecarea pricinilor în materie civilă în primă instanță în cazul în care acțiunea este intentată la cererea sa în condițiile legii. Procurorul care participă la judecarea pricinilor civile are dreptul să ia cunoștință de materialele dosarului, să declare recuzare judecătorului, grefierului, expertului și specialistului, să prezinte dovezi, să participe la administrarea lor, să formuleze cereri, să dea explicații privind acțiunea și să îndeplinească alte acțiuni procesuale prevăzute de lege. La fel are toate celelalte drepturi de care se bucură un reclamant, cu excepția dreptului de a încheia tranzacția de împăcare. Potrivit legislației și doctrinei române în anumite cazuri participarea procurorului la procesul civil este una obligatorie. De altfel, art. 45. alin. 4 CPC roman [3] prevede că „ în cazurile anume prevăzute de lege, participarea si punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii”.

Referitor la această formă de participare a procurorului în procesul civil, în literatura de specialitate [20, p. 43] s-a discutat dacă participarea procurorului ar putea fi determinată de instanța de judecată. În doctrina română [16, p. 76] s-a exprimat opinia potrivit căreia procurorul nu ar avea posibilitatea să refuze participarea în acele procese în care este solicitat să intervină de către instanța de judecată. Față de opinia exprimată, considerăm că în sistemul nostru legislativ sunt cunoscute doar două modalități de participare a procurorului la judecata procesului civil: participarea facultativă și participarea obligatorie. Invitația adresată procurorului de către instanță, nu poate avea un caracter obligatoriu, procurorul apreciind în mod liber în legătură cu cauzele în care este necesară participarea sa. În schimb, dispozițiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.

Nu se admite înaintarea acțiunii reconvenționale procurorului. Procurorul nu are obligația de a achita cheltuielile de judecată. Neprezentarea procurorului citat legal, în ședința de judecată nu împiedică examinarea cauzei, dacă persoana în interesele căreia s-a înaintat acțiunea susține examinarea cauzei în lipsa procurorului. Renunțarea procurorului la acțiune, nu-l lipsește pe reclamant de dreptul de a susține cerințele acțiunii după achitarea taxei de stat. Dacă reclamantul renunță să intervină în procesul intentat de procuror, instanța scoate cererea de pe rol. În cazul în care reclamantul renunță la acțiune, instanța încetează procesul.

Exercitarea căilor de atac. Prin intermediul acestei forme de participare a procurorului la procesul civil, care este cea mai frecventă în practică, se urmăreste remedierea tuturor greșelilor [23, p. 330] ce s-au săvârșit în cadrul activității de distribuire a justiției, precum și în vederea aplicării uniforme a legii pe întreg teritoriul țării. Procurorul poate exercita căile de atac împotriva tuturor hotărârilor susceptibile de a fi atacate, singura condiționare fiind aceea că exercitarea căilor de atac să se efectueze „în condițiile prevăzute de lege”.Dacă legea prevede obligativitatea participării procurorului la judecarea pricinii civile, această obligație persistă și pentru căile de atac ce se exercită în procesul respectiv: apelul, recursul, revizuirea. În conformitate cu textul legal, procurorul exercită căile de atac, în scopul remedierii tuturor greșelilor ce s-au săvârșit în cadrul activității de înfăptuire a justiției.

Astfel reeșind din prevederile art. 398, 360, alin. 1 CPC, persoanele în drept să declare apel sunt:

părțile și alți participant la process;

reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în mod stabilit de lege;

martorul, expertul, specialistul și interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

În acest context, observăm că legea procesual civilă nu îngrădește acest drept procurorului, din acest considerent la fel ca și părțile principale al procesului de judecată, calea de atac a apelului și recursului o are și procurorul.

În literatura de specialitate [14, p. 135] a fost exprimată și opinia potrivit căreia de lege ferenda, ar trebui preconizată o anumită restrângere a dreptului procurorului de a exercita căile de atac, pe motiv că o reglementare care recunoaste un drept nelimitat de promovare a căilor de atac de către procuror ar putea conduce și la un exercițiu abuziv de drept. De aceea, se apreciază că exercițiul căilor de atac de către procuror ar trebui să fie restrâns la acele împrejurări în care se constată nesocotirea unor norme de ordine publică. Calea de atac exercitată de procuror poate privi orice hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi atacată, inclusiv încheierile de renunțare la judecată, hotărârile de expedient sau hotărârile de renunțare la dreptul subiectiv. Există, însă, și hotărâri care nu sunt susceptibile de a fi atacate, ca de exemplu hotătârile pronunțate în materie de strămutare. Actuala reglementare privind exercitarea căilor de atac de către procuror se justifică prin necesitatea salvgardării ordinii publice și considerarea prestigiului justiției. Întreaga societate este interesată în apărarea ordinii si disciplinii sociale, iar exercitarea căilor de atac de către procuror reprezintă unul din mijloacele eficiente de apărare a intereselor generale ale societății.

Apelul. Reprezintă un mijloc procedural prin care partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe solicit instanței superioară, în condițiile legii, modificarea sau anularea, în tot sau în parte, acesteia. Apelul este una din căile de atac, stabilite și reglementate prin lege, deopotrivă ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare (dacă legea nu prevede altfel), declanșată de către persoanele abilitate prin lege cu acest drept. Această cale de atac conferă instanței ierarhic superioare învestite cu soluționarea apelului pe lângă competența verificării legalității și temeiniciei hotărâriim atacate și unele atribuții de judecată ale primei instanțe [6, p. 4]. Un aspect particular al apelului exercitat de către procuror priveste momentul de când începe să curgă termenul pentru promovarea acestei căi de atac. În această ipoteză, procurorul nu mai este asimilat cu părțile, așa încât dreptul său constituțional de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoresti implică obligația de a examina din oficiu toate hotărârile pronunțate în cauzele judecate fără participarea sa.

Declarând apel în cauză, procurorul are datoria să participe la judecarea apelului declarat, absența acestuia, însă, neîmpiedicând instanța de apel să procedeze la judecată. Instanța de apel va putea dispune suspendarea judecății dacă părțile o cer sau dacă nici una din părți nu se înfățisează la judecată și nici una nu a cerut judecarea în lipsă. În legătură cu participarea procurorului la judecarea apelului, acesta poate să susțină doar o parte din motivele formulate în scris sau poate să declare că retrage apelul declarat ori poate să ceară respingerea lui în cazul în care apreciază că motivele invocate sunt nefondate.

Recursul. Recursul este calea ordinară de atac exercitată de către persoanele îndreptățite împotriva actelor de dispoziție ale instanțelor judecătorești, în condițiile legii [19, p. 278]. În ceea ce priveste exercitarea de către procuror a atribuțiilor prevăzute de lege în faza de recurs, rămân, în esență, valabile observațiile făcute în exeminarea rolului procurorului în exercitarea apelului, cu următoarele precizări:

– recursul nu se poate exercita omisso medio, adică fără ca în prealabil să se fi exercitat calea ordinară de atac a apelului;

– procurorul poate declara recurs si împotriva hotărârilor care consfințesc o înțelegere a părților, atunci când aceasta este nelegală, dar si împotriva hotărârilor prin care se pune capăt litigiilor, indiferent că acestea reprezintă încheieri de renunțare la judecată sau că ele consfințesc o învoială a părților, atunci când acestea sunt nelegale;

– pentru procuror, termenul de recurs este cel de drept comun, adică de 15 zile, dacă legea nu dispune altfel si el curge de la comunicare sau pronunțare, după cum a participat sau nu la judecată;

– în cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, indiferent dacă participarea sa era obligatorie sau facultativă, comunicarea hotărârii pronunțate către procuror este obligatorie, iar termenul de recurs pentru acesta începe să curgă de la data comunicării;

– pentru procuror există două termene în cazul în care nu a participat la judecată, si anume unul pentru declararea recursului si altul pentru motivare;

– motivele de casare privesc atât părțile cât si pe procuror;

– în recurs, procurorul, ca si părțile, nu pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor;

– la judecarea procesului, procurorul vorbeste cel din urmă, afară de cazul în care este parte principală sau recurent;

– în recursul procurorului nu se poate înrăutății situația părții în favoarea căreia acesta a exercitat calea de atac.

AGENDA DE LUCRU

CAIET DE STAGIU

ÎNCHEIERE

Într-un stat de drept, ordinea juridică se stabilește și se menține cu ajutorul normelor de drept. Aceste norme prevăd reguli de conduită, pe care trebuie să le respecte membrii colectivității, precum și sancțiunile ce vor fi aplicate în cazul încălcării lor. Regulile de drept – în majoritatea lor – sunt exprimate într-o anume formă: legea. Prin legea procesual civilă a Republicii Moldova, a fost impusă o claritate în vederea stabiliri poziției și statutului juridic al procurorului în proces.

În această ordine de ideei, procesul civil este o noțiune care implică, în desfășurarea sa, mai multe persoane. Toate aceste persoane care – într-o manieră sau alta – își aduc contribuția la desfașurarea procesului civil. Astfel, procesul civil se prezintă ca o formă procesuală de apărare a drepturilor persoanei. În sensul larg al cuvântului s-ar putea include și cei ce asistă la desfășurarea procesului, participarea lor fiind afectivă. Dar aceștia nu au nici o contribuție la deslușirea raporturilor dintre parțile implicate, la luarea vreunei hotărâri sau la punerea sa în executare. Participanții la procesul civil au, însă, drepturi și obligații procesuale bine definite, iar activitatea lor este menită a contribui efectiv la buna desfășurare a procesului. Una dintre problemele asupra căreia am considerat că este bine să insistăm este aceea a condițiilor pentru a fi parte în procesul civil, problemă față de care în literatura de specialitate s-au exprimat opinii diferite, poate determinate și de faptul că legislația scoate în evidență o singură calitate și anume aceea a capacității procesuale, celelalte fiind creația jurisprudenței și a literaturii juridice.

În prezent, Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, reglementează posibilitatea procurorului de a participa și pune concluzii în orice proces civil și în orice fază a acestuia, însă a fost îngustat dreptul de a introduce acțiune civilă (doar în folosul minorilor, interzișilor și dispăruților), dar nu mai persistă interdicția intentării acțiunilor cu caracter strict personal. Totodată, procurorul dobândește libertate deplină în exercitarea căilor de atac, ceea ce îi permite să efectueze o supraveghere judiciară.

În literatura juridică a dominat opinia că, dacă procurorul își retrage acțiunea, cel introdus în proces și pentru care procurorul a pornit-o, va putea solicita continuarea procesului. Ne-am ridicat întrebarea cu privire la temeiul juridic care ar justifica această continuare câtă vreme acțiunea a fost pornită în temeul unei atribuții legale conferite procurorului și pe care cel introdus în cauză nu o are. Am ajuns la concluzia că retragerea acțiunii de către procuror are effect „dirimant”, echivalând cu neîntroducerea ei.

Totodată, am susținut că, în situația în care procurorul ajunge la concluzia că a introdus greșit acțiunea, este mai „onorabil” să își retragă acțiunea decât să ajungă să îi fie respinsă. În analiza noastră am remarcat că este dificil de imaginat ipoteza în care motivarea respingerii acțiunii introdusă de procuror să fie datorată unor greșeli formale, fiind mai ușor de imaginat ipoteza aprecierii eronate a „condiției de plecare” .legală: „atunci când este necesar”, condiție dificil de urmat de către procuror și, la fel de dificil, de dovedit de către instanță, părerea noastră fiind aceea că formularea legii lasă la aprecierea procurorului când este necesar să intervină prin promovarea acțiunii civile. Credem că este utilă eliminarea din legea procesual civilă de procedură civilă a limitării pentru procuror a dreptului de a porni acțiunea atunci când se referă la un drept substanțial strict personal, dar apreciem noi că este de datoria procurorului să aprecieze dacă este sau nu acceptabil ca, prin acțiunea sa, să intruzioneze on exercitarea unor drepturi care exclud o altă apreciere decât aceea a persoanei titulare. Am considerat util să atragem atenția că, dacă procuroul procedează la constituirea de parte civilă în folosul cuiva care a fost păgubit și care este minor sau incapabil, acest fapt echivalează cu promovarea unei acțiuni civile și, desigur, și procurorului i se va aplica regula ireversibilității căii alese.

Rolul Procuraturii în asigurarea supremației legii, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, protecția intereselor generale ale societății și ale statului este incontestabil.

În acest context, unul dintre obiectivele specifice ale reformei sectorului justiției este consolidarea profesionalismului și independenței procuraturii, astfel încît această instituție să devină una funcțională, integră, credibilă, performantă și eficientă în realizarea actului justiției.

Rolul sistemului Procuraturii este extrem de important, care, potrivit Constituției, urmează să asigure normele unui stat de drept, monitorizarea și controlul aplicării legii. Acesta este primordial în asigurarea supremației legii și protecția drepturilor și libertăților omului, edificarea statului de drept.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 18.08.1994 .http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id =311496

Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/ index.php? action=view&view=doc&lang=1&id=286229

Codul de procedura civila al României din 01/07/2010. În Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 485 din 15/07/2010. http://anp.gov.ro/documents/10180/57727/Codul+de+Procedur%C4%83%20Penal%C4%83.pdf/5a92d812-9a6f-4156-aa0f-d71cbb51b166

Codul de procedură civilă francez. http://www.legifrance.gouv.fr/telecharger_pdf.do?cidTexte=LEGITEXT000006070716

L E G E cu privire la Procuratură nr. 294-XVI din 25.12.2008, Monitorul Oficial nr.55-56/155 din 17.03.2009.

Hotărârea Plenului CSJ cu privire la examinarea pricinilor civile în ordine de apel nr. 15 din 03. 10. 2005// Buletinul CSJ nr. 1/7, 2006.

Monografii, articole de specialitate

Ciobanu V. M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Național, București, 1996, 892 p.

Cochinescu N., Totul despre Ministerul Public. Organizarea Parchetelor. Statutul Procurorilor. Atribuțiile procurorilor, Ed. Lumina Lex, București, 2000, 268 p.

Cosmovici P., Mateiaș J., Prescripția extinctivă, Ed. Științifică, București, 1962, 221 p.

Deleanu I. Tratat de procedură civilă. București :Editura ”Ch Beck”, 2007. 507 p.

Hilsenrad A., Stoenescu I., Procesul civil în R. P. R., Ed. Științifică, București, 1957, 87 p.

Hilsenrad A., Pe marginea ultimelor modificãri aduse Codului de procedurã civilã prin Decretul nr. 38/ 16 februarie 1958, L. P. nr. 6/1958, 12 p.

Leș I. Dicționar de drept procesual civil. București : Editura ”Universul Juridic”, 2000. 253 p.

Leș I., Comentariile codului de procedură civilă, Ed. All Beck, București, 2001. 265 p.

Leș I. Tratat de drept procesual civil. București : Editura ”Ch Beck”, 2008. 56 p.

Negru V., Radu D., Drept procesual civil, București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972, 485 p.

Poenaru E., Rolul procurorului în procesul civil, București: Editura Științifică, 1964, 365 p.

Poenaru E., Rolul procurorului în procesul civil, București: Editura All Beck, 2003, 368 p.

Pisarenco O., Drept procesual civil. Editura: Tehnica- Info, Chișinău, 2012, 404 p.

Pantea P. C., Ministerul Public. Natura juridică și atribuțiile sale în procesul civil, Ed. Lumina Lex, București, 1998, 433 p.

Rădulescu A. Puterea judecătorească. București: Editura” Global Lex”, 1990. 313 p.

Stoenescu I., Zilberstein S., Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanță. București: Editura” Universul Juridic” ,1983.180 p.

Stoenescu I., Zilberstein S., Tratat de drept procesual civil, vol. I, Universitatea București, 1973. 389 p.

Stoenescu I., Zilberstein S., Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1977. 327 p.

Silvan A., Cu privire la atribuțiile procurorului în cauzele civile, J. N. nr. 6/956, 952 p.

Szabo P. A., Probleme legate de acțiunea civilă a procurorului, J. N. nr. 7/1956, 1131 p.

Velescu Al., Participarea procurorului la procesul civil, S. C. J. nr. 1/1958, 456 p.

Surse internet

http://www.procuratura.md/md/conduc/#VZ

http://www.e-democracy.md/publications/tranzitia/2procuratura/