Participantii In Procesul Penal Persoana Responsabila Civilmente
PARTICIPANȚII ÎN PROCESUL PENAL: PERSOANA RESPONSABILĂ CIVILMENTE
CUPRINS
Introducere
Cap.l. Condiții generale privind participanții în procesul penal
Noțiunea de participant în procesul penal
Intervenția altor subiecți procesuali în locul părților
Succesorii
Reprezentanții
Substituții procesuali
Cap.2. Organele judiciare
Instanțele judecătorești
Judecătorul de drepturi și libertăți
Judecătorul de cameră preliminară
Ministerul Public- procurorul
Organele de cercetare penală
Cap.3. Părțile în procesul penal
Noțiunea de parte în procesul penal
Inculpatul
Partea civilă
3.4 Partea responsabilă civilmente
3.5.Subiecții procesuali
3.5.1.Suspectul
3.5.2.Persoana vătămată
3.5.3.Alți subiecți procesuali
Cap. 4. Apărătorul ca participant la desfășurarea procesului penal
. 4.1. Poziția apărătorului în procesul penal
Asistența juridică
Reprezentarea
Drepturile și obligațiile apărătorului în procesul penal
Cap.5. Partea responsabilă civilmente. Răspunderea pentru fapta altei persoane
Noțiune
Răspunderea pentru fapta altuia în temeiul dispozițiilor Codului Civil
5.3.Răspunderea comitențiilor pentru prepușii lor
Momentul până la care se poate constitui partea responsabilă civilmente în procesul penal
Obligațile și drepturile părții responsabile civilmente
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În doctrina juridică penală se aprecizează ca raportul de conflict ia naștere în momentul săvârșirii unei infracțiuni, adică atunci când este înfrântă o dispoziție legală imperativă, care incriminează o faptă întrucât prezintă pericolul social al unei infracțiuni.
Raportul de conflict este rezolvat prin intermediul justiției penale. Procesul penal se definește ca fiind activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele judiciare, cu participarea părților, avocaților și a altor subiecți procesuali, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Prin participanți în procesul penal înțelegem: organele judiciare penale alcătuite din instanțele judecătorești, Ministerul Public și organele de cercetare penală judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară, subiecții procesuali și părțile care sunt subiecte titulare de drepturi si obligații derivate din exercitarea acțiunii penale și eventual, exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal si apărătorul care în procesul penal se situează întotdeauna pe poziția părții pe care o asistă.
Este posibil ca în procesul penal să intervină și alți subiecți procesuali în locul părților. Aceștia sunt: succesorii, reprezentanții și substituiții procesual.
Prin lucrarea de față mi-am propus să prezint principalele aspecte teoretice privind noțiunile de parte și participant în procesul penal, modul lor de constuire și rolul acestora în cadrul procesului penal, concentrându-mă în special pe subiectul de drept persoana responsabilă civilmente; asupra determinării regimului juridic, pe care participarea sa o are în procesul penal, după cum voi arăta în cuprinsul lucrării.
Lucrarea este structurată în cinci capitole, fiecare capitol fiind reprezentativ unui subiect al procesului penal după cum urmează: în primul capitol am conturat noțiunea de participant în cadrul procesului penal precum si interventia altor subiecti în locul părților.
In cel de al doilea capitol am prezentat organizarea și funcționarea organelor judiciare precum și atributiile lor în cadrul procesului penal. Al treilea capitol este dedicat părților din procesul penal și a subiecților procesuali principali, capitol în care am conturat noțiunea de parte și modul de constituire, drepturile și obligatiile pe care acestea le au conform legii. Noul Cod de procedura penală admite o noțiune nouă "subiecții procesuali", iar acesta cuprinde două concepte noi suspectul și persoana vătămată, ne mai întâlnite în literatura veche de specialitate.
Capitolul al patrulea este dedicat apărătorului conturat din postura de participant în procesul penal cu drepturi și obligații prevăzute de lege.
Ultimul capitol este dedicat părții responsabile civilmente, deoarece deși numai inculpatul este potențial responsabil civilmente, fiindu-i imputabilă fapta ilicită, totuși cadrul normativ permite promovarea acțiunii civile și împotriva unui subiect de drept, aflat în poziție de terț, pentru fi tras la răspundere civilă, deși prejudiciul suferit de persoana vătămată, nui este materialmente imputabil.
CAPITOLUL 1.
Condiții generale privind participanții în procesul penal
1.1. Noțiunea de participant în procesul penal
Procesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare implică intervenția unor persoane obligate sau interesate să participe, în vederea rezolvării conflictului născut prin săvârșirea infracțiunii.
În urma săvârșirii unei infracțiuni ia naștere un conflict de drept penal substanțial care generează un raport juridic de drept penal. Acest conflict este adus în fațajustiției penale pentru a fi rezolvat, printr-un proces, circumstanță în care ia naștere raportul juridic procesual penal, care se dezvoltă și se rezolvă progresiv cu devoltarea și soluționarea procesului penal.
Delimitarea conceptual concretă a noțiunii de participant în procesul penal este indiscutabil legată de noțiunea de proces penal. AstfeL,dintre definițiile procesului penal, o redăm pe următoarea (care se bazează pe o corelație evidentă dintre procesul penal și participanții la acesta) :procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfășurată întfo cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părților și a altor persoane, ca titulare de drepturi și obligații, având ca scop constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, pentru asigurarea ordinii de drept și pentru apărarea intereselor legitime ale persoanelor.
Prin participanți în dreptul penal înțelegem numai persoanele fizice sau juridice care au conlucrat la săvârșirea aceleași infracțiuni, însă în procesul penal înțelegem organele și persoanele chemate să contribuie la desfășurarea procesului penal. Suprapunând sferele celor două noțiuni, observăm că participanții în sensului dreptului penal îi vom indentifica în persoana unui singur subiect din sfera participanților la procesul penal, și anume în persoana suspectului sau a inculpatului.
În sensul larg al noțiunii de participanți în procesul penal sunt înglobați toți subiecții oficiali sau particulari care iau parte la activitățile ce se desfășoară în procesul penal: organele judiciare, părțile, subiecții procesuali, apărătorul și alte persoane.
În sensul restrâns al noțiunii de participanți sunt cuprinse organele judiciare, părțile și apărătorul. Organele care au calitatea de participanți în procesul penal sunt: organele judecătorești, procurorul și organele de cercetare penală.
Părțile în procesul penal sunt persoanele fizice sau juridice direct interesate în soluționarea acțiunii penale sau acțiunii civile născute din săvârșirea infracțiunii, care au drepturi sau obligații ce se nasc din exercitarea acțiunii penale sau acțiunii civile. Sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Alături de părți, printre participanții la procesul penal figurează și subiecții procesuali principali suspectul și persoana vătămată, precum și alți subiecți procesuali cum ar fi martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, etc.
De asemenea, avocatul își găsește locul printre participanții la procesul penal, fiindu-i definit rolul, poziția și atribuțiile stabilite în condițiile legii. Acesta asistă sau reprezintă părțile ori subiecții procesuali principali în procesul penal.
Trebuie precizat faptul că prezența participanților enunțați mai sus nu este întâlnită în orice proces penal, numărul lor precum și complexitatea activitățiilor pe care aceștia le desfășoară depinzând de împrejurările concrete ale fiecărei cauze penale în parte.
1.2. Intervenția altor subiecți procesuali în locul părților
Este posibil ca, în anumite cauze penale, părțile să nu fie prezente în mod efectiv, drepturile și obligațiile lor fiind preluate de anumiți subiecți procesuali. În funcție de modul în care subiecții procesuali care înlocuiesc părțile intervin în procesul penal și în funcție de natura drepturilor și obligațiilor pe care le au aceștia pot fi: succesori, reprezentanți, sau substituiți procesuali.
1.2.1. Succesorii
În exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal pot interveni, potrivit dispozițiilor legale succesorii persoane fizice sau juridice. În acest sens în art. 24 se arată că acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale, în caz de deces al uneia din părți introducându-se în cauză moștenitorii acesteia.
Dacă una din părți este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desființare sau dizolvare se introduc în cauză lichidatorii. Dispoziții care reglementează procedura reorganizării judiciare, a insolvenței, respective falimentului sunt cuprinse în legea nr. 85/2014 .
Succesorii pot interveni numai în latura civilă a procesului penal, ei devenind părți în succesiune.
Succesiunea nu este posibilă în latura penală a cauzei, deoarece răspunderea penală este personală.
In latura civilă a cauzei penale, succesiunea este atât activă, cât și pasivă. Astfel locul părților decedate sau desființate vor fi luate și vor deveni ei părți, atât succesorii părții civile, cerând repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, cât și succesorii inculpatului decedat, ai părții responsabile civilmente, decedată sau desființată, exercitânduse împotriva lor acțiunea civilă. In acest sens, practica judiciară a instanței supreme conține soluții prin care, în mod constant, în latura civilă au fost introduși succesorii părții civile precum și succesorii inculpatului.
Succesorii sunt părți în procesul penal și nu substituiți procesuali sau reprezentanți, deoarece ei nu valorifică drepturile antecesorilor, ci își valorifică drepturile lor, întrucât antecesorii, prin deces, desființare sau dizolvare, au încetat să mai fie subiecți de drept.
Succesorii părții civile pot fi introduși în cauză numai în ipoteza în care acțiunea civilă a fost pusă în mișcare în cadrul procesului penal, în situația în care acțiunea civilă nu a fost pusă în cadrul unui proces civil.
1.2.2. Reprezentanții
În anumite situații este posibil ca părțile să nu poată fi prezente la desfășurarea procesului penal. Pentru continuarea activității procesuale, în locul părților, în anumite condiții prevăzute de lege pot să apară în scena procesului penal reprezentanții.
Conținutul instituției reprezentării în dreptul procesual civil, rămâne același și în dreptul procesual penal, prin reprezentanți înțelegându-se acele persoane împuternicite să participle la îndeplinirea activitățiilor procesuale în numele și în interesul unei părți în proces. Deși reprezentanții devin subiecți procesuali, ei nu devin părți în proces, iar acesta reprezentae poate fi legală sau convențională.
Reprezentarea judiciară poate fi făcută de persoane particulare sau de avocați. Drepturile pe care le au aceștia în cadrul procesului penal sunt însă diferențiate, în timp ce reprezentantul avocat are dreptul de a pleda, persoana particular neavând acest drept.
Drepturile reprezentanțiilor în procesul penal se înfățișează ca însărcinări ale acestora pe care trebuie să le îndeplinească în mod obligatoriu.
În practica judiciară, s-a stabilit că mandatarul cu procură specială poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai daca acest drept i-a fost dat anume, aceasta însemnând, de regulă că în consimțământul mandantului de a fi reprezentat în judecată de căzente la desfășurarea procesului penal. Pentru continuarea activității procesuale, în locul părților, în anumite condiții prevăzute de lege pot să apară în scena procesului penal reprezentanții.
Conținutul instituției reprezentării în dreptul procesual civil, rămâne același și în dreptul procesual penal, prin reprezentanți înțelegându-se acele persoane împuternicite să participle la îndeplinirea activitățiilor procesuale în numele și în interesul unei părți în proces. Deși reprezentanții devin subiecți procesuali, ei nu devin părți în proces, iar acesta reprezentae poate fi legală sau convențională.
Reprezentarea judiciară poate fi făcută de persoane particulare sau de avocați. Drepturile pe care le au aceștia în cadrul procesului penal sunt însă diferențiate, în timp ce reprezentantul avocat are dreptul de a pleda, persoana particular neavând acest drept.
Drepturile reprezentanțiilor în procesul penal se înfățișează ca însărcinări ale acestora pe care trebuie să le îndeplinească în mod obligatoriu.
În practica judiciară, s-a stabilit că mandatarul cu procură specială poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai daca acest drept i-a fost dat anume, aceasta însemnând, de regulă că în consimțământul mandantului de a fi reprezentat în judecată de către mandatar. Această dispoziție nu operează pentru actele procesuale de dispoziție cum sunt chemarea în judecată, achiesarea sau renunțarea la judecată, care pot fi duse la îndeplinire de către mandatar numai dacă este împuternicit, în acest scop printr-o procură specială.
1.2.3. Substituiții procesuali
Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să exercite un drept procesual al unei părți din proces, în numele său, dar în interesul acesteia.
Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligație, astfel cum se întâmplă în cazul reprezentării. Calitatea de substituit procesual rezultă din lege și se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizează în mod expres.
Substituiții procesuali se deosebesc de reprezentanți, deoarece aceștia îndeplinesc activități în nume propriu, în vederea realizării unui drept al altuia.
Substituiții procesuali apar ca subiecți în cadrul procesului penal datorită unui drept procesual al lor, dar pentru valorificarea unui interes al altuia. Aceștia au o legitimatio ad processum – drepturi procesuale proprii, dar nu au o legitimatio ad causam.
Cel în beneficiul căruia acționează substituitul procesual poate să nu fie de accord cu actul procesual realizat de acesta. Acest fapt este posibil și în cazul în care plângerea pentru săvârșirea unei infracțiuni ar fi făcută de către un soț petru celălalt soț, sau de către copilul major pentru părinte, persoana vătămată poate declara că nu și însușește plângerea. Substituiții procesuali sunt liberi să aprecieze dacă intervin în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au. Ei nu răspund de rămânerea în pasivitate și nici în neglijență.
Capitolul 2.
Organele judiciare
2.1. Instanțele de judecată
Prin prisma sarcinilor ce le revin, instanțele judecătorești se înfățișează ca subiect principal al activității procesual penale. În exercitarea acestui rol, aceste organe judiciare îndeplinesc, între altele, unele atribuții cu valențe deosebite în atingerea scopului procesului penal.
Potrivit art.2 din Legea 304 din 28 iunie 2004 – Republicată – privind organizarea judiciară, justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, realizându-se prin instanțele judecătorești prevăzute în mod expres de lege.
In actuala structură, instanțele judecătorești, în țara noastră, sunt următoarele:
înalta Curte de Casație și Justiție;
curți de apel;
tribunale;
tribunale specializate;
instanțe militare;
judecătorii.
2.1.1. Organizarea instanțelor judecătorești
Legea nr.304/2004, modificată și republicată, cuprinde dispoziții privind organizarea și funcționarea instanțelor de judecată.
În art.35, 36, 39 din acest act normativ, se arată că la nivelul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor pot funcționa secții maritime și fluviale sau pentru alte materii, în raport cu natura și numărul cauzelor.
Conform art.38(1) , "Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și în sectoarele municipiului București."
Potrivit art.38 (2) în fiecare județ funcționează un tribunal cu sediul în localitatea de reședință a județului – ,, Localitățile care fac parte din circumscripțiile judecătoriilor din fiecare județ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.”.
În ceea ce privește Curțile de Apel, acestea sunt în număr de 15 și fiecare își exercită competența într-o circumscripție cuprinzând mai multe tribunale.
Organizarea și funcționarea Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt reglementate în Titlul II, Capitolul I din legea 304/2004 – modificată și republicată. Înalta Curte de Casație și Justiție se compune din: președinte, 2 vicepreședinți, 4 președinți de secții și judecători.
Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în 4 secții – Secția I civilă, Secția a II-a civilă, Secția penală, Secția de contencios administrativ și fiscal și Secțiile Unite, cu competență proprie.
În cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și 4 complete de 5 judecători.
În cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează magistrați-asistenți, stabiliți prin statul de funcții.
Înalta Curte de Casație și Justiție cuprinde în structură Cancelaria, direcții, servicii și birouri, cu personalul stabilit prin statul de funcții.
Instanța supremă asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. În România funcționează o singură instanță supremă, cu sediul în capitala țării.
În privința instanțelor militare, menționăm faptul că sub aspectul scării ierarhice există simetrie organizatorică în raport cu instanțele civile și anume: Tribunalul militar este egal în grad cu judecătoria Tribunalul militar teritorial este egal în grad cu tribunalul Curtea militată de apel este egală în grad cu curtea de apel.
Instanțele militare sunt reduse ca număr și au circumscripții teritoriale mult mai întinse decât instanțele civile. În România sunt organizate și funcționează un număr de 4 tribunale militare, iar acestea sunt:
Tribunalul Militar București
Tribunalul Militar Iași
Tribunalul Militar Cluj
Tribunalul Militar Timișoara
Potrivit art.61 din Legea 304/2004 – modificată și republicată, Curtea Militară de Apel funcționează în municipiul București, ca instanță unică, cu personalitate juridică, fiind condusă de un președinte ajutat de un vicepreședinte.
Instanțele judecătorești sunt conduse de către un președinte, care exercită atribuțiile manageriale în scopul organizării eficiente a activității acestora. În funcție de volumul de activitate și de complexitatea cauzelor, la curțile de apel, tribunale și tribunale specializate, președintele pate fi ajutat de 1-2 vicepreședinți, iar la judecătorii de un vicepreședinte. de Apel București și , președintele poate fi ajutat de 1-3 vicepreședinți.
Sub aspectul organizării interne a instanțelor, se arată că la nivelul curților de apel și a tribunalelor pot funcționa secții sau complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și secții maritime și fluviale sau pentru alte materii. In ceea ce privește judecătoriile se pot înființa secții sau complete specializate și se vor organiza secții sau complete specializate pentru minori și familie.
Secțiile instanțelor judecătorești sunt conduse de câte un președinte de secție.
2.1.2. Compunerea completelor de judecată
Prin complet de judecată, în sensul cuprins în lege, se înțelege numărul de judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu, la soluționarea acestora și care în urma deliberării, pot lua hotărârea judecătorească.
Legea nr.304/2004 – modificată și republicată cuprinde reglementări care vizează în general completele de judecată ca organe judiciare concrete care sunt abilitat să rezolve cauzele penale.
Subiecții oficiali care, în cazul instanței, ca verigă a sistemului judiciar, au dreptul să stabilească, la începutul anului, completele de judecată sunt colegiile de conducere ale instanțelor urmărindu-se asigurarea continuității completului.
Potrivit art.52 (2) Completul de judecată este prezidat, prin rotație, de unul dintre membrii acestuia.
Hotărârile instanțelor judecătorești se iau cu majoritatea voturilor judecătorilor din completul de judecată. In cazul în care completul de judecată este format din doi judecători, iar aceștia nu ajung la un acord, procesul se judecă din nou în complet de divergență.
În privința numărului persoanelor care compun completul de judecată se cunosc două sisteme: monocratic și colegial. în sistemul monocratic, judecata se realizează de un singur judecător, pe cand în sistemul colegial, judecata se face de către mai muți judecători.
Conform art. 54, (1) Cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriei, tribunalului și curții de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepția cauzelor privind conflictele de muncă și de asigurări sociale.
Contestațiile împotriva hotărârilor pronunțate în materie penală de judecătorii de drepturi și libertăți și judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii și tribunale se soluționează în complet format dintr-un judecător.
Contestațiile împotriva hotărârilor pronunțate în cursul judecății în materie penală în primă instanță de judecătorii și tribunale se soluționează în complet format dintr-un judecător.
Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
Secția penală a Curții Supreme de Justiție soluționează cauzele de competența sa în complet format din trei judecători ai aceleiași secții. Dacă numărul de judecători necesari formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie și cu judecători de la celelalte secții, desemnați de către președintele sau vicepreședintele înaltei Curți de Casație și Justiție.
Completul de nouă judecători de la nivelul instanței supreme judecă recursurile și cerereile în cauzele soluționate în prima instanță de Secția penală a înaltei Curți de Casație și Justiție, alte cauze date în competența sa prin lege, precum și ca instanță disciplinară.
Completul de nouă judecători se constituie de regulă, din judecători specializați, în funcție de natura cauzei.
Judecata desfășurată de către înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite presupune participarea în complet a cel puțin două treimi din numărul judecătorilor în funcție. În acest caz decizia poate fi luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenți.
Conform art.281din Legea Nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală dispozițiile relative la compunerea instanței sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. Formarea completului cu un număr mai mic sau mai mare de judecători atrage sancțiunea nulității absolute, dacă la termenele de judecată la care a participat un asemenea complet s-au soluționat cereri ale părților, au fost audiați martori sau a fost discutată admisibilitatea unor probe.
2.2. Judecătorul de drepturi și libertăți
Judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind:
măsurile preventive;
măsurile asigurătorii;
măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;
actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;
procedura audierii anticipate;
alte situații expres prevăzute de lege.
2.3. Judecătorul de cameră preliminară
Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia:
verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către
organele de urmărire penală;
soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;
soluționează alte situații expres prevăzute de lege.
2.4. Ministerul public
Înscris în Constituție în cadrul autorității judecătorești și organizat în detaliu în Legea nr. 304 din 2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Public alături de instanțele judecătorești contribuie la desfășurarea procesului penal.
În art. 131 din Constituție se arată că, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.
Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete care funcționează pe lângă instanțele de judecată, în condiții de independență în relațiile cu instanțele, precum și cu celelalte autorități publice.
Conform art. 132 din Constituție și art.62 din Legea 304/2004, Ministerul public își desfășoară activitatea potrivit principiilor: legalității, imparțialității și controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, în condițiile legii.
Principiul legalității ca dominantă a activității Ministerului Public, în cadrul activității judiciare penale, nu este altceva decât transpunerea pe plan particular a principiului legalității procesului penal.
Ministerul public este independent în relațiile cu instanțele de judecată și cu celelalte autorități publice și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.
Principiul imparțialității care trebuie să caracterizeze activitatea Ministerului Public decurge din principiile legalității și oficialității procesului penal. Acest principiu obligă procurorul să se manifeste, în același mod, față de toți cei care au intrat în conflict cu legea penală. Procurorul nu trebuie să aibă o atitudine unilaterală care ar aduce atingere spiritului deobiectivitate, de nepărtinire, de echidistanță, care trebuie să fie linia constantă a ceea ce acesta întreprinde în vederea realizării actului injustiție.
Principiul controlului ierarhic diferențiază statutul procurorilor de cel al judecătorilor. Procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior, din aceeași circumscripție.
Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnați.
Ministrul justiției, când consideră necesar, din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnați de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau, după caz, de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, ori de ministrul justiției.
Prin intermediul controlului pot fi vizate aspecte care privesc eficiența managerială, îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, respectiv raporturile de serviciu cu justițiabili și cu celalte persoane implicate în lucrările de competería parchetelor. Acest control nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și soluțiile penale.
2.4.1. Organizarea Ministerului Public
Prin simetrie cu organizarea instanțelor judecătorești, în cadrul Ministerului Public sunt organizate parchete pe lângă fiecare instanță judecătorească, astfel încât organizarea parchetelor se identifică cu cea a instanțelor judecătorești după cum urmează:
Parchetele de pe lângă judecătorii
Parchetele de pe lângă tribunalele specializate pentru minori și familie
Parchetele de pe lângă tribunale
Parchetele de pe lângă curțile de apel
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție
Parchetele militare sunt organizate în conformitate cu dispozițiile legii nr.304/2004 și sunt următoarele:
Parchetele militare de pe lângă tribunalele militare
Parchetul militar de pe lângă tribunalul Militar Teritorial
Parchetul militar de pe lângă Curtea Militară de Apel
Parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale specializate pentru minori și familie și tribunale sunt conduse de prim-procuror. În funcție de volumul de activitate, la parchetele de pe lângă tribunale, prim-procurorul poate fi ajutat de 1-2 adjuncți. La parchetul de pe lângă Tribunalul București prim-procurorul poate fi ajutat de 1-3 adjuncți.
Parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori generali. În funcție de volumul de activitate, procurorii generali pot fi ajutați de 1-2 adjuncți, iar procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București poate fi ajutat de 1-3 adjuncți.
Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție este condus de un procuror general, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct și trei consilieri.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție exercită, direct sau prin procurori desemnați controlul asupra tuturor parchetelor.
Ca structură, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție este organizat în direcții, secții, servicii, birouri și alte compartimente. Acestea sunt: Secția de urmărire penală și criminalistică; Secția judiciară penală; Secția parchetelor militare; Secția de resurse umane și documentare.
În cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție funcționează Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea repectării acesteia.
Direcția Națională Anticorupție îsi exercită atribuțiile prin procurori specializați în combaterea corupției, fiind condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul procurorului șef al acestei direcții. Procurorul șef este ajutat de 2 procurori adjuncți și de 2 consilieri. Numirea acestui procuror se face de către Președintele României la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al
Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani, pe o perioadă de 3 ani cu posibilitatea reinvestirii o singură dată.
Pentru a fi numiți în Direcția Națională Anticorupție, procurorii trebuie să aibă calități și rezultate profesionale deosebite în combaterea infracțiunilor de corupție.
Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată este structură a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism. Direcția este condusă de un procuror-șef, ajutat de un procuror șef-adjunct, sub coordonarea procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Numirea procurorului acestei direcții se face de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani, pe o perioadă de 3 ani cu posibilitatea reinvestirii o singură dată.
La nivel central Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată este organizată în următoarele servicii:
Serviciul de prevenire și combatere a criminalității organizate
Serviciul de prevenire și combatere a traficului ilicit de droguri
Serviciul de prevenire și combatere a criminalității economico-financiare
Serviciul de prevenire și combatere a criminalității informatice
Serviciul de prevenire și combinare a infracțiunilor de terorism și a celor contra siguranței statului
Serviciul judiciar
La nivel teritorial, se înființează servicii ori biroruri ale Direcției de Investigare de Criminalitate Organizată și Terorism. Astfel, la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel se înființează servicii, iar la nivelul parchetelor de pe lângă tribunale se înființează birouri.
2.4.2. Atribuțiile Ministerului Public
Constituția României, subliniind rolul Ministerului Public, arată cadrul în care acesta își are delimitată competența și anume în activitatea judiciară.
Procurorii își exercită atribuțiile în cadrul Ministerului Public. Atribuțiile acestui organ se găsesc în Legea nr.304/2004 art. 63 și în Noul Cod de procedură penală art.55 alin.3, iar acestea sunt următoarele:
a) supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată;
exercită acțiunea penală;
exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii;
formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărâri lor judecătorești;
îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.
Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției Procurorul este incompatibil judiciar și a altor organe de cercetare speciale și supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale și poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează.
Procurorul este incompatibil dacă: a fost reprezentant sau avocat al unei păți sau al unui subiect procesual principal, chiar și în altă cauză; este tutore sau curator al unei părți al unui subiect procesual principal sau dacă există o suspiciune că impaițialitatea este afectată. De asemenea procurorul care a participat ca judecător de cameră preliminară sau ca judecător de libertăți și drepturi nu poate, în aceeași cauză, să supravegheze urmărirea penală sau să efectueze acte de urmărire penală și nici să pună concluzii la judecarea acelei cauze în prima instanță și în căile de atac.
2.5. Organele de cercetare penală
La instrumentarea urmăririi penale, alături de procuror, participă și organele de cercetare penală. S-ar spune că marea majoritate a activităților legate de desfășurarea urmăririi penale sunt realizate de către organele de cercetare penală.
Organele de cercetare penală nu pot, totuși să desfășoare urmărirea penală fară să fie necesară și intervenția procurorului, deoarece, portivit legii, aceasta din urmă supraveghează întreaga activitate din această fază a procesului penal, anumite instituții procesuale fiind puse numai la dispoziția procurorului.
Făcând parte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Apărării Naționale ori alte instituții cu atribuții în domeniul siguranței naționale, organelor de cercetare penală le revin sarcini importante în legătură desfășurarea procesului de tragere la răspundere penală a persoanelor care săvârșesc infracțiuni.
Atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit art.55 Cod de Procedură Penală organele de cercetare penală sunt: procurorul, organele de cercetare ale Poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale.
2.5.1 .Organizarea și funționarea organelor de cercetare penală
a. Organele de cercetare ale Poliției judiciare
Conceptul de "poliție judiciară" a fost instituit în mod expres în Codul de procedură penală din 1936. Astfel, în conformitate cu art.197 din acel cod, pe lângă fiecare parchet al tribunalului funcționau, numiți sau detașați, un număr de ofițeri de poliție judicară, în funcție de înțelegerile convenite între Ministerul Justiției și Ministerul de Interne.
Literatura de specialitate interbelică atribuia sintagmei "poliție judiciară” două accepțiuni. În primul rând, era luată în considerare activitatea anumitor persoane, prevăzute în mod special de lege, în vederea descoperirii infracțiunilor și a strângerii probelor, activitate limitată temporal de deschiderea acțiunii penale. În această accepțiune, poliția judiciară era exercitată în faza primelor cercetări diferențiindu-se de urmărire și de instrucție. Într-o a doua accepțiune, prin poliție judiciară erau desemnate totalitatea persoanelor investite prin lege a efectua primele cercetări.
În prezent, conform art.2 din Legea nr.364/2004 – republicată, privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, Poliția judiciară este constituită din ofițeri și agenți de poliție, specializați în efectuarea activităților de constatare a infracțiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale și de cercetare penală.
Ofițerii și agenții specializați prevăzuți au calitatea de organe de cercetare ale poliției judiciare.
În structura Poliției judiciare se regăsesc lucrătorii de poliție care au următorarele atribuțiuni: constatarea săvârșirii de infracțiuni, strângerea datelor în vederea începerii urmăririi penale și efectuarea cercetării penale.
Organele de poliție judiciară își desfășoară activitatea în mod nemijlocit sub conducerea, supraveherea și controlul procurorului fiind obligate să aducă la îndeplinire toate dispozițiile acestuia.
b. Organele de cercetare penale speciale
Organele de cercetare speciale sunt ofițeri anume desemnați în condițiile legii care au primit avizul Procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
Aceștia pot fi ofițeri anume desemnați de către comandanții unităților militare corp aparte și similar; ofițeri anume desemnați de către șefii comenduirilor de garnizoană; ofițeri anume desemnați de către comandanții centrelor militare și ofițerii poliției de frontieră pentru infracțiunile de frontieră și căpitanii porturilor.
La fel ca și în cazul organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, organele de cercetare penală special și desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului.
2.5.2. Atribuțiile organelor de cercetare penală în cadrul procesului penal
Precizăm fapul că atribuțiile organelor de cercetare penală, ca organe judiciare, sunt legate numai de desfășurarea urmăririi penale, aceste organe nu colaborează în cadrul procesului penal, în mod direct, cu instanțele judecătorești.
În atribuțiile organelor de cercetare penală se înscrie efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepția celor date de lege în competența exclusivă procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
Organele de cercetare penală au dreptul să înceapă urmărirea penală și să administreze probele necesare rezolvării tuturor aspectelor cauzei penale. De asemenea pot efectua anumite acte procedurale cum ar fi: percheziția, reconstituirea, cercetarea la fața locului etc.
Pe parcursul urmăririi penale, organele de cerecetare penală fac propuneri motivate procurorului privind luarea unor măsuri de prevenție, efectuarea de percheziții, punerea în mișcare a acțiunii penale etc.
Întreaga activitate a organelor de cercetare penală este supravegheată de procuror, acesta având ultimul cuvânt în privința aspectelor de care depinde buna rezolvare a cauzelor penale.
Capitolul 3.
Părțile în procesul penal
3.1 Noțiunea de parte în procesul penal
Săvârșirea unei infracțiuni generează obligații și drepturi pentru o suită întreagă de persoane. Drepturile și obligațiile ce se nasc în cadrul procesului penal sunt variate și depind de poziția procesuală a participanților.
Un loc deosebit în distribuția procesuală îl au părțile, care pot fi definite ca persoane fizice sau juridice, care au drepturi și obligații ce izvorăsc în mod direct din exercitarea acțiunii penale și a acțiunii civile în cadrul procesului penal. Părțile au nevoie de cadrul procesual penal pentru a-și rezolva problemele care le interesează și în aceeași măsură, procesul penal are nevoie de părți pentru a se desfășura; drepturile și obligațiile celorlalți participanți nu își au izvorul în mod direct în exercitarea acțiunii penale sau acțiunii civile, ci anumite convenții legale sau în anumite acte de dispoziție ale organelor judiciare.
Potrivit art. 32 alin. (1) Părțile sunt subiecții procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară.
Potrivit alin. 2 sunt părți în procesul penal: inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Din definiția dată părților, rezultă că acestea își au localizate drepturile și obligațiile în una din cele două laturi ale procesului penal. Părțile care au drepturi și obligații care izvorăsc din exercițiul acțiunii penale pe care le întâlnim în latura penală, iar părțile care au drepturi și obligații ce izvorăsc din exercițiul acțiunii civile își găsesc locul în latura civilă a procesului penal.
Având în vedere faptul că procesul penal este consecința directă a unui conflict cu legea penală, conflict care poate antama și o acțiune civilă, rezultă că subiecții care au calitatea de părți au interese contrare. Astfel, inculpatul are interese contrare față de partea civilă, însă are interese comune cu partea responsabilă civilmente și în mod implicit partea civilă are interese contrare cu partea responsabilă civilmente.
În cadrul unui proces penal, este posibil ca mai mulți subiecți procesuali să aibă interese comune, existând între ei o solidaritate procesuală, cum ar fi în situația în care o faptă penală a fost săvârșită în participație, există o solidaritate procesuală a co-inculpaților; sau în cazul în care aceeași faptă a produs un prejudiciu material la diferite persoane, există solidaritate procesuală între părțile civile.
3.2 Inculpatul
3.2.1. Noțiune
Calitatea de inculpat apare o dată cu punerea în mișcare a acțiunii penale. Portivit art. 82 din Codul de Procedură Penală, persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală devine parte în procesul penal și se numește inculpat.
Anterior modificării Codului penal în procesul penal din România inculpat putea fi doar o persoană fizică. Prin intermediul Legii nr.278/2006 a fost generalizată în legislația noastră răspunderea penală a persoanei juridice. Ca urmare a reglementării condițiilor în care persoana juridică poate fi trasă la răspundere penală, se impune luarea în considerare a calității procesuale de inculpat prin raportare atât la persoanele fizice cât și la cele juridice.
Momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală este ales de către organele de urmărire penală și coincide cu existența temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăție administrate în cauză.
Actele procesuale prin care se conferă unei persoane această calitate sunt: ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, rechizitoriul, declarația orală a procurorului și încheierea instanței de judecată, sau la plângere prealabilă adresată organului de cercetare sau procurorului, potrivit legii, așa cum rezultă din articolul 295 din Codul de procedura penală.
Calitatea de inculpat se pierde o dată cu stingerea acțiunii penale fie prin condamnare fie prin achitarea inculpatului, când prin hotărâre definitivă se dovedește nevinovăția acesteia. Trebuie menționat faptul că, condamnatul nu este parte în proces, el fiind subiect în raportul juridic de drept execuțional, raport plasat în afara sferei procesului penal.
3.2.2. Obligațiile și drepturile inculpatului în proces
Inculpatul, ca parte în proces, are anumite obligații și anumite drepturi.
Printre obligațiile inculpatului amintim: suportarea învinuirii ce i se aduce în legătură cu săvârșirea infracțiunii, suportarea unor măsuri procesuale, obligația de a se prezenta în fața organelor judiciare ori de câte ori este chemat.
Potrivit codului de procedura penală, în cursul procesului penal inculpatul are anumite drepturi :
a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a^1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g^1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h) alte drepturi prevăzute de lege.
Pentru a răspunde obligațiilor pe care le are, precum și pentru a-și exercita drepturile, inculpatul trebuie să participe efectiv la desfășurarea procesului penal. În anumite situații, activitatea procesuală nu poate avea loc decât în prezența inculpatului. Astfel, în cazul în care inculpatul este arestat, judecata nu se desfășoară decât în prezența acestuia, organele competente având obligația să-1 aducă în fața instanței.
3.3 Partea civilă
3.3.1. Noțiune
Săvârșirea unei infracțiuni poate avea, între alte consecințe și producerea unui prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau a unui prejudiciu material în dauna unei persoane juridice. În vederea reparării prejudiciului cauzat, persoana vătămată are la îndemână acțiunea civilă, pe care o poate exercita în cadrul procesului.
În acest sens, în art. 84 alin.l se arată că persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal se numește parte civilă. Calitatea de parte civilă o poate avea atât o persoană fizică cât și o persoană juridică, deoarece ambele pot fi prejudiciate material printr-o infracțiune. Conform art. 84 alin.2 au calitatea de parte civilă și succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal.
Constituirea ca parte civilă se poate face numai în cazul în care persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral adus prin infracțiune.
3.3.2 Costituirea părții civile în procesul penal
Persoana fizică sau juridică vătămată material printr-o infracțiune poate cere repararea prejudiciului fie prin promovarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acțiunii civile în afara procesului penal.
Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă oferă acesteia unele avantaje față de exercitarea separată a acțiunii civile. Avantajele cele mai sensibile sunt: rapiditatea obținerii despăgubirilor materiale, fiindcă procesul penal este caracterizat prin operativitate și instanță, rezolvând latura penală a cauzei, va rezolva și acțiunea civilă alăturată celei penale; probele vor fi administrate mult mai ușor, calea procesului permițând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor; folosirea acestei căi oferă și avantaje de ordin economic, acțiunea civilă fiind scutită de taxa de timbru.
Se poate constitui parte în procesul penal persoana care a suferit un prejudiciu material sau moral în urma săvârșirii infracțiunii. Pentru existența acestei calități procesuale se cer a fi îndeplinite condiții de ordin formal și substanțial. Sub aspect formal se cere ca persoana să-și manifeste voința de a fi despăgubită în procesul penal, iar sub aspect substanțial trebuie să existe un prejudiciu material cauzat printr-o infracțiune.
Părți civile în procesul penal pot fi: persoanele prejudiciate direct prin infracțiune, persoanele care au suferit o pagubă materială prin infracțiunea comisă asupra victimei, succesorii victimei și persoanele subrogate prin lege în drepturile persoanei vătămate. De asemenea, mai pot fi părți civile și persoanele juridice, unitățile succesoare în drepturi sau lichidatorii acestora.
Acțiunea civilă având caracter patrimonial și fiind transmisibilă, se pot constitui părți civile în procesul penal moștenitorii victimei.
Se pot constitui parte civilă și copii care la data judecării cauzei deveniseră majori, dar la data decesului celui care ii întreținea erau minori.
Potrivit art. 20 alin. 1, constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept. Faptul că a fost ales ca ultim moment al constituirii părții civile, citirea actului de sesizare, ajută inculpatul pentru a-și organiza apărarea atât pe latură penală cât și pe cea civilă a cauzei, știind încă de la începutul judecății pretențiile celui vătămat prin infracțiune.
Cuantumul pretențiilor civile poate fi modificat și ulterior acestui moment, însă numai până la închiderea dezbaterilor. În măsura în care acest lucru nu s-a mai întâmplat, instanța este obligată să soluționeze acțiunea civilă, având în vedere pretențiile civile formulate și eventual modificate până la finalizarea dezbaterilor, neputând fi luată în considerare solicitarea de majorare a pretențiilor făcute de către partea civilă în notele scrise depuse la dosar între momentul dezbaterilor asupra fondului cauzei și cel al pronunțării hotărârii.
Pentru garantarea valorificării în termen a dreptului de a se constitui parte civilă în procesul penal, organul de urmărire penală are obligația de a pune în vedere persoanei vătămate că poate participa în proces ca parte civilă dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, în cazul în care persoana vătămată se constituie parte civilă, organele judiciare au obligația să ceară indicarea probelor pentru determinarea întinderii reale a daunei suferite.
Momentul citirii actului de sesizare, ca moment limită până la care se poate constitui partea civilă, poate fi depășit dacă inculpatul nu se opune, fiind prezent în instanță și asistând cum partea civilă s-a constituit dupa citirea actului de sesizare.
Termenul până la care se poate constitui partea civilă este instituit numai pentru persoanele fizice cu capacitatea de exercțiu deplină; în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitatea de exercițiu sau capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă exercitându-se din oficiu, cu privire la despăgubirile civile cuvenite unor asemenea persoane.
Constituirea de parte civilă se poate face atât printr-o cerere scrisă, cât și printr-o cerere
orală.
Faptul că legea nu cere ca declarația de constituire a părții civile să îmbrace o anumită formă se înțelege că are valoarea unei asemenea declarații orice manifestare de voință din care rezultă, în mod evident, dorința persoanei prejudiciate material sau moral prin infracțiune de a fi despăgubită pentru prejudiciul suferit prin infracțiune.
Constituirea de parte civilă poate fi făcută atât de către persoana păgubită cât și de alte persoane care au calitatea de reprezentanți legali: apărător, soț, părinte pentru copii minori, procuror. În cazul persoanei juridice constituirea se face numai prin declarația reprezentantului unității.
3.2.3. Drepturile și îndatoririle părții civile
Partea civilă are în cadrul procesului penal o paletă largă de drepturi și obligații.
Cel mai important drept al părții civile constă în solicitarea despăgubirilor. Exercițiul acestui drept este însoțit de un evantai larg de drepturi procesuale menite să conducă la susținerea acțiunii civile. Între aceste drepturi se cuprind: constituirea de parte civilă (art. 20), exercitarea caii de atac a apelului(art.409 lit.c- partea civilă, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă); exercitarea căii de atac a recursului în casație (art.436 lit.c – partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă) și potrivit art. 81:
În cadrul procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;
g^1) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
j) alte drepturi prevăzute de lege.
Acțiunea civilă fiind disponibilă, partea civilă poate renunța la despăgubiri printr-o declarație expresă și neechivocă, făcută personal sau prin procură special, în fața organului judiciar învestit cu rezolvarea cauzei.
În cazul în care titular al acțiunii civile sunt minori care au sub vârsta de 14 ani, părintele nu poate renunța valabil la drepturile patrimoniale ale minorului, decât cu autorizația autorității tutelare.
Îndatoririle părții civile în procesul penal nu trebuie private ca obligații impuse prin sancțiuni coercitive, ci ca necesități de conformare la normele de conduită procesuală după care aceasta își poate valorifica pretențile civile.
Între asemenea îndatoriri se înscriu necesitatea de a se construi ca parte civilă până la citirea sau prezentarea succintă a actului de sesizare a instanței, obligația de a respecta ordinea desfășurării anumitor activități procesuale. De asemenea partea civilă trebuie să aprecieze cuantumul despăgubirilor pe care le pretinde și să trimită situații explicative legate de întinderea prejudiciului material.
3.4 Partea responsabilă civilmente
Între principiile care stau la baza tragerii la răspundere penală se înscrie și principiul răspunderii penale personale, în conformitate cu care pot fi supuse sancțiunii penale numai acele persoane care au comis infracțiuni. Spre deosebire de domeniul dreptului penal, în materie civilă există posibilitatea ca răspunderea civilă să revină și altor persoane decât acelea care au săvârșit fapte generatoare de prejudicii materiale sau daune morale.
Instituția prin intermediul căreia este angajată răspunderea civilă a unei persoane pentru pagubele pricinuite prin fapta inculpatului poartă denumirea de parte responsabilă civilmente.
În acest sens, în art.86 – Cod de Procedură Penală, persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și se numește parte responsabilă civilmente.
Instituirea acestei calități procesuale are menirea de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu material împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, prin această calitate procesuală reglementându-se o răspundere complementară, indirect, și anume, răspunderea civilă a unei alte persoane decât autorul infracțiunii pentru prejudiciile material sau daune morale cauzate prin infracțiune.
Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane există numai ca expresie a prevederilor legii, stabilirea unei asemenea răspunderi având la bază existența anumitor relații între autorul prejudiciului și persoana chemată să răspundă civil pentru prejudiciul cauzat prin infracțiunea comisă de acesta.
Sunt persoane responsabile civilmente, conform Codului Civil: cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție ; comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate.
Partea responsabilă civilmente fiind subiect în latura civilă procesului penal, are, sub aspectul răspunderii civile, aceeași poziție ca și inculpatul și în consecință, toate actele procesuale și procedurale favorabile sau defavorabile inculpatului sunt opozabile, în aceeași măsură, și părții responsabile civilmente. Este posibil, însă, ca partea responsabilă civilmente săși valorifice numai ea anumite apărări în raport cu fapta cauzatoare de prejudicii săvârșită de inculpat.
Existența calității de parte responsabilă civilmente implică săvârșirea unei fapte cauzatoare de prejudicii de către inculpat. Așadar, în ipoteza în care o persoană are o culpă proprie în legătura cu producerea pagubei de către inculpat, persoana respectivă nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente și răspunde pentru fapta proprie.
3.5 Subiecții procesuali principali
3.5.1. Suspectul
Potrivit art.77 – Cod de Procedură Penală, persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală se numește suspect.
Are calitatea de suspect și persoana surprinsă în flagrant potrivit art. 293 alin. (2) din Noul Cod de Procedură Penală.
Este de asemenea considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.
Suspectul nu este parte în procesul penal, dar este subiect procesual principal cu anumite drepturi și obligații prevăzute de lege, înainte de declanșarea urmăririi penale, persoana care a săvârșit infracțiunea se numește făptuitor, iar după începerea urmărrii penale, el devine suspect.
Drepturile suspectului
Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat stabilite de noua legislație procesual penală, însă, spre deosebire de acesta, nu este pusă în mișcare acțiunea penală, element definitoriu care îl deosebește.
Legiuitorul a stabilit însă că în cursul procesului penal acesta are aceleași drepturi ca și inculpatul, fără a avea și aceleași obligații (separarea învinuirii, suportarea unei măsuri preventive, obligația de a se prezenta în fața organelor judiciare).
Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.
Drepturile suspectului conform Noului Cod de Procedură Penală sunt:
a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
a^1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g^1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h) alte drepturi prevăzute de lege.
3.5.2. Persoana vătămată
Conform Art.79, persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numește persoană vătămată, iar dacă participă în procesul penal se va numi parte vătămată.
In cazul în care prin fapta penală s-au adus vătămări unui număr foarte mare de persoane, iar asigurarea individuală a respectării drepturilor acestora ar prelungi considerabil durata procesului penal, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța poate dispune ca persoanele vătămate să-și desemneze un reprezentant, în scopul exercitării drepturilor lor. Dacă nu și-au desemnat un reprezentant li se poate da un avocat din oficiu care să le reprezinte.
Reprezentantul persoanelor vătămate exercită toate drepturile acestora recunoscute de lege.
Potrivit art. 81, în cadrul procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;
g^1) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
j) alte drepturi prevăzute de lege.
Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și care nu dorește să participe la procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.
Cu privire la modul de ascultare a persoanei vătămate, în art. 103 din Noul Cod de Procedură Penală se prevede că persoanei vătămate i se aduc la cuncștiință următoarele obligații: obligația de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, obligația de a comunica orice schimbare de adresă, obligația de a spune adevărul.
3.5.3. Alți subiecți procesuali
Legea menționează și alți subiecți procesuali cum ar fi: martorii, experții, interpreții, agenții procedurali, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane ori organe prevăzute de lege ca având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procesul penal.
Martorul este orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probe într-o cauză penală. Oricine poate avea calitatea de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali. Dacă persoana vătămată nu dorește să participe la procesul penal în această calitate, va fi audiată în calitate de martor.
Potrivit legii, martorul are dreptul să fie supus măsurilor de protecție și să beneficieze de restituirea cheltuielilor ocazionate de chemarea sa în fața organelor judiciare. Martorul are obligația de a da declarații conforme cu realitatea, de a se prezenta la chemările organelor judiciare și de a comunica în scris în termen de 5 zile orice schimbare a adresei la care este citat.
Expertul este un specialist autorizat în condițiile legii, să se pronunțe cu privire la constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări care prezintă importanță pentru aflarea adevărului într-o cauză penală.
Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar în vederea efectuării expertizei, poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus expertiza ori părților și subiecților procesuali principali, are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă și pentru cheltuielile pe care le-a suportat sau urmează să le suporte. De asemenea, el poate beneficia și de măsuri de protecție în condițiile legii.
Expertul este obligat să se prezinte la chemările organelor judiciare și are datoria de a-și întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului stabilit de organul judiciar.
Interpretul este persoana autorizată în condițiile legii, să asigure traducerea dintr-o limbă străină în limba română, ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu se exprimă bine ori nu poate comunica în limba română. În categoria interpreților autorizați sunt incluși și traducătorii autorizați.
În cazuri urgente când se impune luarea de îndată a unei măsuri procesuale sau atunci când nu se poate asigura un interpret autorizat, organul judiciar va putea folosi în calitate de interpret orice persoană care poate comunica cu cel ascultat, cu obligația pentru organul judiciar de a relua audierea prin interpret autorizat imediat ce acest lucru este posibil.
Ca și experții, interpreții au dreptul la un onorariu pentru activitatea desfășurată și sunt obligați să se prezinte la chemările organelor judiciare.
În cauzele penale, interpreții pot fi desemnați de organele judiciare sau pot fi aleși de părți ori de persoana vătămată, dintre interpreții autorizați potrivit legii.
Capitolul 4.
Apărătorul în procesul penal
4.1. Poziția apărătorului în procesul penal
Considerată ca o activitate procesuală complexă, apărarea impune ca la eforturile persoanei care luptă pentru apărarea drepturilor și intereselor sale să se alăture și participarea unui apărător, care poate fi o persoană aleasă sau numită în procesul penal în scopul de a ajuta părțile să-și apere interesele ocrotite de lege.
Aducând o nouă configurație drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, noua Constituție a României rezervă un loc deosebit dreptului de apărare subliniind, în art.24 pct.l, că dreptul la apărare este garantat. în continuare la pct.2 din același articol, se arată că, în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Din dispozițiile legale rezultă că pe timpul desfășurării procesului penal realizarea justiției penale trebuie făcută cu respectarea tuturor drepturilor și intereselor procesuale ale părților, inclusive respectarea dreptului la apărare.
În literatura juridică, apărarea este definită ca o activitate procesuală de necesitate publică, reflectată atât în drepturile procesuale ale părților, cât și în obligațiile organelor judiciare.
Apărătorii sunt constituiți într-un corp care funcționează în baza principiului autonomiei profesiei, profesia de avocat fiind exercitată în conformitate cu legea 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.
Organizarea și exercitarea profesiei de avocat, dreptul la apărare, asistență juridică sunt reglementate de această lege. Profesia de avocat se exercită numai de membrii barourilor, la alegere, în cabinete individuale, cabinet asociate sau societăți civile profesionale.
Apărătorul se situează pe poziția părții pe care o apără, dar în același timp este independent atât față de parte, cât și față de organele judiciare asigurând apărarea în conformitate cu dispozițiile legale.
Potrivit dispozițiilor Legii nr.51/1995- pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, – republicată în 2011, pentru ca o persoană să dobândescă calitatea de avocat trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Să fie membru al unui barou din România. Pentru a fi membru al unui barou trebuie urmată, în prealabil procedura înscrierii în barou, precum și cea privind primirea în profesie.
b) Să nu fie incompatibili potrivit legii. Cazurile generale de incompatibilitate sunt următoarele: faptele personale de comerț exercitate cu sau fara autorizație; calitatea de asociat într-o societate comercială în nume colectiv, de comanditar într-o societate comercială în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni; calitatea de administrator într-o societate comercială în comandita pe acțiuni; calitatea de președinte al consiliului de administrație, administrator unic, sau membru în comitetul de direcție al unei societăți comerciale pe acțiuni sau cu răspundere limitată:
Conform art. 15 exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă deasemenea cu:
a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de avocat;
b) ocupațiile care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat sau bunele moravuri;
c) exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerț.
Profesia de avocat nu poate fi exercitată la judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate și curțiile de apel, precum și la parchetele de pe lângă aceste instanțe unde soțul avocatului, ruda sau afinul său pâna la gradul al treilea inclusiv, îndeplinește funcția de judecător sau procuror.
Foștii magistrați nu pot pune concluzii la instanțele unde au funcționat, iar foștii procurori și cadre din Poliție nu pot acorda asistență juridică la unitatea de urmărire penale la care și-au desfășurat activitatea timp de 5 ani de la încetarea funcției respective.
În cadrul procesului penal, apărătorul nu este parte în proces; însă datorită contribuției sale la aflarea adevărului, cât și datorită funcției procesuale pe care o exercită, el se înscrie între principalii participanți la rezolvarea cauzei penale.
În vederea asigurării unei participări eficiente a avocaților la desfășurarea procesului penal, se impune ca aceștia să dea dovadă de o temeinică pregătire juridică și o vastă cultură generală, concretizată, între altele, în stăpânirea unor cunoștiințe de literatură, politică, știință despre stat și societate. De asemenea un bun avocat trebuie să posede o logică strânsă, spontaneitate și suplețe în discuție, conștiinciozitate în pregătirea pledoariei și talent oratoric.
4.2. Asistența juridică
4.2.1 Noțiune
Alături de apărarea pe care și-o poate face fiecare parte din proces, există și posibilitatea exercitării apărării cu ajutorul unui avocat care poate să acorde celui interesat asistență juridică.
Prin asistență juridică înțelegem sprijinul pe care apărătorii îl dau părților în cadrul procesului penal prin lămuririle, sfaturile și intervențiile lor ca specialiști în domeniul dreptului. Asistența juridică poate fi acordată numai de avocați.
4.2.2. Asistența juridică facultativă
Această categorie constituie regula în materia asistenței juridice, deoarece dreptul de apărare, conceput ca drept fundamental al persoanei, este exercitat de către cel interest în modul în care acesta găsește de cuviință, în conformitate cu acest principiu, partea care dorește să fie asistată în proces își alege un avocat care să-i acorde asistență juridică.
În privința asistenței juridice a suspectului sau inculpatului, cum era și firesc, legea a prevăzut în mod detailat, aspectele legate de acordarea acestea. Astfel în art. 89 se arată că suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștință acest drept. Asistența juridică este asigurată atunci când cel puțin unul dintre avocați este prezent.
În vederea realizării asistenței juridice, între justițiabil și avocat se încheie un contract de asistență juridică. Contractual include plata unui onorariu asupra căruia cei doi cad de accord.
Anumite persoane beneficiază în mod gratuit de asistență juridică. Pentru a beneficia de asistență judiciară gratuită, trebuie formulată o cerere scrisă și se anexează, în copie, documentele justificative pentru datele înscrise în cerere și orice alte documente utile pentru soluționarea cererii.
Asistența judiciară gratuită se acordă fiecărei victime pe tot parcursul procesului, în limita sumei echivalente cu două salarii de bază minime brute pe țară, stabilite pentru anul în care victima a formulat cererea de asistență judiciară gratuită.
4.2.3 Asistența juridică obligatorie
În anumite situații, legea impune asistența juridică a suspectului sau inculpatului, precum și a celorlalte părți. Asemenea dispoziții legale sunt consecința direct a concepției potrivit căreia apărarea este instituție de interes social, ce funcționează nu numai în interesul suspectului sau inculpatului, ci și în interesul asigurării unei bune desfășurări a procesului penal.
Potrivit Noului Cod de procedură penală, asistența juridică este obligatorie când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, sau în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea. În cursul judecății asistența juridică mai este obligatorie și în circumstanțele în care legea prevede pentru fapta săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
În lumina dispozițiilor Codului de procedură penală, asistența juridică este obligatorie în tot cursul procesului penal:
Cand suspectul sau inculpatul este minor
Înțelegând să acorde o ocrotire persoanelor lipsite de experiența vieții, în vederea preîntâmpinării unor erori judiciare cu privire la acestea, legiuitorul a prevăzut asistența juridică obligatorie a minorilor ori de câte ori au calitatea de suspecți sau inculpați în procesul penal. Obligația de a acorda asistența juridică se menține în tot cursul urmăririi penale cât timp suspectul sau inculpatul nu a devenit major. Asistența juridică este obligatorie atât la judecarea în prima instanță, cât și în apel și recurs, numai dacă minorul nu a devenit major la data sesizării instanței respective.
În practica judiciară s-a statuat că nerespectarea dispozițiilor legale privind asistența juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului minor la prezentarea materialului de urmărire penală este sancționată cu nulitatea absolută și impune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
b) Cand față de suspect sau învinuit s-a dispus măsura reținerii, arestării preventive,
măsura de siguranță a obligării la tratament medical sau internarea medical, chiar în altă cauză,
ori este internat într-un centru de reeducare sau de detenție.
Asistența juridică este obligatorie numai în intervalul de timp cât durează privarea ori restrângerea libertății individuale; în situația în care suspectul sau învinuitul a fost pus în libertate nu mai există obligativitatea asistenței juridice la actele procesuale sau procedurale realizate ulterior punerii în libertate.
Asistența juridică obligatorie se impune în cazurile în care pe parcursul urmăririi penale sau la prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul se află în stare de arest.
Este obligatorie asistența juridică a suspectului sau a inculpatului și în ipoteza în care arestarea s-a dispus prin rechizitoriu, o dată cu punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului, întrucât legea nu face nici o distincție sub aspectul asistenței juridice a celui arestat, în raport de natura juridică a actelor de arestare.
Asistența juridică este obligatorie atâta timp cât durează privarea de libertate. În situația în care inculpatul a fost pus în libertate, asistența juridică nu mai este obligatorie pentru actele indeplinite ulterior acestei date.
c) Cand organul de urmărire penală sau instanța apreciază că suspectul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea.
Există o asemenea obligație, spre exemplu, în cazul în care s-a luat măsura de siguranță a internării medicale pe motiv că inculpatul suferă de o boală mintală, acesta poate cere instantei revocarea acestei măsuri. La soluționarea unei asemenea cereri, instanța are obligația să desemneze un apărător din oficiu în ipoteza în care inculpatul nu și-a ales un apărător.
d) În cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită
pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
Reglementând această situație, textul legii se referă la pedeapsa prevăzută în partea specială a Codului Penal pentru infracțiunea dedusă judecății, și nu la pedeapsa majorată sau diminuată ca urmare a constatării unor cause de agravare sau atenuare prevăzute în partea generală a Codului penal.
In cazul în care cursul judecății se schimbă încadrarea juridică a faptei într-o infracțiune care presupune asistența juridică obligatorie, atunci se va asigura o asemenea asistență, sub sancțiunea nulității absolute. în faza de judecată, dreptul la asistență juridică este întotdeauna condiționat de prezența inculpatului la judecată. Prezența persoanală a inculpatului este esența asistenței juridice în afară de cazurile în care apărătorul areși calitatea de reprezentant legal.
4.3. Reprezentarea
Alături de asistența juridică în procesul penal, legislația noastră permite și reprezentarea, care constă în împuternicirea unei persoane numită reprezentant de a îndeplini, în cadrul procesului penal, acte procesuale pe seama unei părți care nu se poate prezenta sau nu dorește să se prezinte în fața organelor judiciare.
Reprezentarea se deosebește atât de substituirea procesuală cât și de succesiunea în drepturile procesuale.
Potrivit art. 96 din noul Cod de procedură penală, în cursul procesului penal, suspectul, inculpatul, celelalte părți, precum și persoana vătămată pot fi reprezentați, cu excepția cazurilor în care prezența acestora este obligatorie sau este apreciată ca fiind necesară de procuror, judecător sau instanța de judecată, după caz.
4.3.1. Reprezentarea convențională
Reprezentarea convențională constituie tipul obișnuit de reprezentare judiciară, ea întemeindu-se pe existența unui contract de mandat intervenit între reprezentat, persoană care are capacitatea deplină de exercițiu și este parte în proces și reprezentant.
În procesul penal, reprezentarea convențională are un tratament diferențiat, în funcție atât de calitatea procesuală a părții reprezentate, cât și de faza procesului penal în care se realizează.
În faza de urmărire penală toate părțile pot fi reprezentate, însă cu privire la reprezentarea suspectului sau inculpatului se impun anumite precizări: Când persoana la care se face percheziția este reținută ori arestată, în cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și percheziția domiciliară se fac în prezența unui reprezentant; reprezentarea suspectului sau inculpatului nu poate avea loc în cazul actelor cu caracter personal, cum este ascultarea acestuia sau confruntarea.
4.3.2 Reprezentarea legală
Pentru reprezentarea persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu, în cadrul procesului civil există posibilitatea reprezentării lor. În materialul dreptului procesual penal, reprezentarea legală nu este reglementată printr-un text de principiu.
Lipsa reglementării în legislația procesual penală se explică prin aceea că suspectul sau inculpatul lipsit de capacitatea de exercițiu, dacă este minor sub 14 ani, nu răspunde penal și în consecință nu poate să apară ca subiect în cadrul procesului penal.
În cazul în care nu este vorba de un minor, ne putem întâlni cu două situații distincte: persoana lipsită de capacitatea de exercițiu, ipoteză în care nu răspunde penal, o a doua ipoteză, când incapacitatea survine pe parcursul procesului penal, situație în care se poate suspenda urmărirea penală sau judecata.
În art.132 alin.3 Cod penal, se arată că, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de către reprezentanții lor legali.
4.4. Drepturile și obligațiile apărătorului în procesul penal
În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția tehnicilor speciale de supraveghere ori cercetare, a percheziției informatice și a percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante, precum și cu excepția situației în care prin prezența avocatului sar aduce atingere dreptului la apărare al celorlalte părți ori subiecți procesuali principali, caz în care întrebările acestuia pot fi formulate de către organul de urmărire penală.
Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoștințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală ori audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți, încunoștințarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoștințat. Pe cale de consecință, în ipoteza în care apărătorul are intenția de a îngreuna desfășurarea procesului penal prin nereprezentarea sa la data și locul stabilite, actul de urmărire penală poate fi efectuat, cu condiția îndeplinirii de către organele judiciare penale a obligațiilor ce le revin.
Avocatul suspectului sau inculpatului are de asemenea dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi și libertăți, să formuleze plângeri, cereri și memorii. Asistența juridică fiind obligatorie, organul de urmărire penală asigură prezența apărătorului la ascultarea suspectului sau inculpatului.
În cazul efectuării percheziției domiciliare, încunoștințarea se poate face și după prezentarea organului de urmărire penală la domiciliul persoanei ce urmează sa fie percheziționată.
În cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face mențiune despre aceasta, iar actul este semnat și de avocat.
În cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri și memorii.
Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea și realizarea unei apărări efective.
Apărătorul are obligația de a asigura asistența juridică atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată. Pentru nerespectarea acestei obligații de către apărător, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocați, pentru a lua măsurile ce se impun.
Când asistența juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipsește nejustificat, nu asigură substituirea și refuză să efectueze apărarea, deși a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil și înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se mențiune despre aceasta într-un proces-verbal sau, după caz, în încheierea de ședință.
În cursul judecății, după începerea dezbaterilor, când asistența juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipsește nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea și refuză să efectueze apărarea, deși a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanța ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.
În privința acordării asistenței juridice celorlalte părți prezente în procesul penal, codul de procedură penală conferă apărătorului drepturi similare apărătorului suspectului sau a inculpatului.
Astfel, avocatul persoanei vătămate, părții civile sau al părții responsabile civilmente are dreptul să fie încunoștințat de data și locul efectuării actului de urmărire penală sau a audierii, are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condițiile art. 92, și are dreptul de a consulta actele dosarului și de a formula cereri și a depune memorii.
Avocatul acestora are de asemenea dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pentru pregătirea și realizarea unei apărări efective.
Avocatul are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat nici restrâns în mod abuziv.
Avocatul are dreptul de a formula plângeri împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală.
Apărătorul este remunerat pentru activitatea desfășurată în cadrul procesului penal, sumele ce i se cuvin fiind incluse în cheltuielile judiciare.
Capitolul.5.
Partea responsabilă civilmente. Răspunderea pentru fapta altei persoane
5.1. Noțiune
Conform art.86 Noul Cod de procedură penală, persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și se numește parte responsabilă civilmente.
Dacă în dreptul penal răspunderea penală este strict persoanlă, în materie civilă este posibil ca răspunderea să revină și altor persoane decât acelea care au săvârșit fapta generatoare de prejudicii.
Scopul constituirii acestei părți procesuale este de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu material împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, prin această calitate procesuală reglementându-se o răspundere complementară, indirect, și anume, răspunderea civilă a unei alte persoane decât autorul infracțiunii pentru prejudiciile material sau daune morale cauzate prin infracțiune.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată au obligația să cheme persoana responsabilă civilmente spre a fi ascultată în cazul în care există persoane ce trebuie să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate prin infracțiune de către inculpat.
În literatura de specialitate s-a arătat că în categoria juridică de parte responsabilă civilmente sunt cuprinși: cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în funcțiile încredințate.
Partea responsabilă civilmente poate participa în procesul penal prin introducerea în cauză, la cererea celor interesați sau din oficiu, precum și prin intervenția ei din propria inițiativă.
Pentru asigurarea drepturilor civile, instanța poate dispune introducerea în cauză a părții responsabile civilmente și din oficiu. Instanța procedează astfel pentru repararea prejudiciului pricinuit prin infracțiune persoanelor incapabile sau celor lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitatea de exercițiu restrânsă.
5.2. Răspunderea pentru fapta altuia în temeiul dispozițiilor Codului Civil
Răspundere pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia este reglementată cu valoare de principiu în art. 1372 Noul Cod Civil, ale cărui texte sunt formulate în trei alineate. în primul alineat se stabilește sfera sau domeniul de aplicare, precum și condițiile speciale ca-e trebuie să fie întrunite pentru angajarea acestei răspunderi. Astfel, textul dispune: „Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane".
În alineatul (2) se prevede: ,,Răspunderea subzistă chiar și în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie". Din analiza textului rezultă că pentru angajarea răspunderii persoanei care are obligația de supraveghere nu este necesar să fie prezente toate condițiile răspunderii pentru fapta proprie a autorului faptei ilicite și prejudiciabile; mai exact, acesta nu este obligatoriu să aibă discernământul prezimat ori dovedit în momentul săvârșirii faptei sale. Iar, alineatul (3) al aceluiași articol, prima frază stabilește limitativ, într-o exprimare generică, faptul că persoana obligată la supraveghere este exonerată de răspundere ,,numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă";
această prevedere constituie, așa cum vom vedea, un reper foarte important pentru a decela fundamentul teoretic al angajării răspunderii în ipoteza pe care o analizăm, în fraza a doua al acestui ultim alineat cu referire exclusivă la răspunderea părinților și tutorilor se dispune că ei vor putea face dovada că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă a copilului minor numai dacă probează că respectiva faptă este „urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești";
Sfera persoanelor pentru care se răspunde în temeiul și condițiile art. 1372 Noul Cod Civil este mult mai largă decât cea prevăzută de art. 1000 alin. (2) și (4) din vechiul Cod civil. Astfel, pe când, sub imperiul vechiului Cod civil, răspunderea se angaja numai pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori care aveau locuința de drept la părinții lor [art. 1000 alin. (2)] și ale elevilor și ucenicilor minori aflați sub supravegherea cadrelor didactice și respectiv meseriașilor care îi instruiau [art. 1000 alin. (4)], art. 1372 alin. (1) noul Cod Civil dispune că se angajează pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori, cât și prin faptele ilicite ale persoanelor puse sub interdicție judecătorească, indiferent de vârstă. Privitor la autorul faptei ilicite și prejudiciabile, acesta trebuie ca la data săvârșirii faptei să fi fost minor, adică să aibă vârsta sub 18 ani, ori să fie o persoană aflată sub interdicție judecătorească. Această răspundere nu există în cazul în care autorul faptei este o persoană majoră lipsită de discernământ, care însă nu este pusă sub interdicție judecătorească pentru alienație sau debilitate mintală.
Din alin. (1) al art. 1372 noul Cod Civil rezultă că răspunderea pe care o examinăm se încadrează în sarcina tuturor persoanelor fizice sau persoanelor juridice care au obligația prevăzută de lege, stabilită într-un contract sau printr-o hotărâre judecătorească de a supraveghea pe minorul sau, după caz, persoana pusă sub interdicție care a săvârșit fapta ilicită prin care sa cauzat unei terțe persoane un prejudiciu injust. Textul art. 1371 alin. (1) noul Cod Civil instituie răspunderea oricărei persoane care are obligația de a supraveghea pe minorul sau interzisul judecătoresc autor al faptei ilicite și prejudiciabile.
Obligația de supraveghere poate avea origine diferită, în sensul că este prevăzută de lege, asumată printr-un contract sau stabilită printr-o hotărâre judecătorească. Obligația legală de supraveghere a minorilor este prevăzută, în primul rând și înainte de toate, în sarcina părinților; în acest sens, art. . civ. prevede expres: „Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor". Menționăm faptul că această obligație legală a părinților rezultă implicit și din structura textului art. 487 Noul Cod Civil unde este definit conținutul autorității părintești: „Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia".
5.2.1. Condițiile existenței răspunderii
Pentru a decela condițiile care trebuie să fie prezente în vederea angajării acestei răspunderi este necesară examinarea atentă a prevederilor art. 1372 alin. (1) și (2) C. civ. Condițiile sunt de două feluri: generale și speciale. Astfel este necesar să fie prezente cumulativ trei dintre condițiile generale ale răspunderii civile: prejudiciul injust cauzat unei terțe persoane, fapta ilicită a minorului sau, după caz, a interzisului judecătoresc și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile nu este o condiție necesară pentru existența și angajarea acestei răspunderi.
Potrivit art. 1372 alin. (2), „Răspunderea subzistă chiar și în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie", rezultă că atunci când victima cheamă în judecată, alături de persoana răspunzătoare, și pe autorul faptei ilicite și prejudiciabile, adică pe minorul sau interzisul judecătoresc în cauză, pentru admiterea acțiunii față sau și față de acesta, ea este ținută să-i dovedească vinovăția, înlăturând prezumția lipsei de discernământ în cazul minorilor cu vârsta sub 14 ani și al interzisului judecătoresc, probă dificil de administrat; în caz contrar, dacă toate celelalte condiții generale sunt prezente și dovedite, la care se adaugă și condițiile speciale, acțiunea va fi admisă doar împotriva persoanei răspunzătoare. Urmează că autorul faptei ilicite și prejudiciabile va răspunde exclusiv în condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 1357 și urm. noul Cod Civil, iar persoana răspunzătoare va răspunde în principal, distinct și autonom pentru fapta altuia, conform art. . civ. In cazul în care acțiunea se admite, deopotrivă, față de autorul faptei ilicite, cât și față de persoana sau persoanele răspunzătoare (ambii părinți ai minorului), răspunderea lor este solidară, problemă rezolvată legislativ în art. 1382 noul Cod Civil, unde se dispune: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat’’; rezultă că nu mai este necesar să se recurgă la categoria obligațiilor in solidum a căror existență în dreptul nostru și domeniul lor de aplicare vor fi, fară îndoială, puse în cauză și în viitor, admise de către unii și respinse cu hotărâre de către alții.
Alături de condițiile cu valoare generală, conform art. 1372 alin. (1), răspunderea se poate angaja numai dacă sunt prezente și două condiții speciale, care se grefează pe cele generale:
a) minoritatea sau, după caz, statutul juridic de persoană pusă sub interdicție al autorului faptei ilicite și prejudiciabile;
b) existența obligației de supraveghere a autorului faptei ilicite și prejudiciabile în sarcina persoanei răspunzătoare, obligație născută direct din lege, dintr-un contract ori stabilită prin hotărâre judecătorească.
Minoritatea sau, după caz, statutul de persoană pusă sub interdicție trebuie să fie prezentăca si condiție în momentul în care autorul prejudiciului a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă. Legea privind minoritatea nu face deosebire între minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, când este prezumat de lege că nu are discernământ în plan delictual, și minorul între 14 – 18 ani care, dimpotrivă, este prezumat că are discernământ.
Fapta ilicită și prejudiciabilă trebuie să fie săvârșită de către minor sau de interzisul judecătoresc după momentul nașterii efective a obligației de supraveghere în sarcina persoanei răspunzătoare. Prin obligația de supraveghere se înțelege îndatorirea și puterea persoanei în sarcina căreia s-a născut de a organiza, dirija, îndruma și controla activitatea autorului faptei ilicite și prejudiciabile; aceasta deoarece persoana aflată sub supraveghere este un minor sau interzis judecătoresc, adică o persoană care datorită stării fizice și psihice trebuie să se afle în îngrijirea și sub autoritatea unei alte persoane.
5.3. Răspunderea comitenților pentru prepușii lor
Noul Cod Civil reglementează mult mai cuprinzător răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat unei terțe persoane printr-o faptă ilicită delictuală săvârșită de prepusul său. Conform acestui text: „(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea ori controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său sau al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșrii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fară nicio legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate”.
Răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul sau prepușii săi, reglementată de art. . civ., intervine numai atunci când prepusul cauzează un prejudiciu unei terțe persoane printr-o faptă ilicită extracontractuală, adică delictuală. în cazul în care fapta ilicită și prejudiciabilă este săvârșită de prepus în executarea unui contract încheiat de comitentul său cu o terță persoană și. prin aceasta, celeilalte părți contractante care este, de regulă, creditorul contractual al comitentului, i se cauzează un prejudiciu prin neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale, suntem în prezența unei răspunderi civile contractuale pentru fapta altuia; această răspundere este reglementată expres, distinct și separat, cu valoare de principiu, în art. 1519 Cod Civil, în titlul consacrat executării obligațiilor în general. Acest text prevede explicit: „Dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentru executarea obligațiilor contractuale". Evident că răspunderea contractuală pentru fapta altuia are coordonate diferite și un regim juridic propriu, district de regimul juridic al răspunderii delictuale a comitentului pentru prejudiciul cauzat unui terț prin fapta ilicită săvârșită de prepușii săi.
Angajarea răspunderii delictuale a comitentului necesită dovada existenței cumulate a unor condiții, unele de drept comun și altele speciale, specifice doar acestei răspunderi.
Răspunderea comitentului este principală și autonomă în raport cu răspunderea proprie a prepusului pentru fapta sa, fară ca între ele să existe dependență unilaterală sau reciprocă. Așa cum s-a afirmat, comitentul răspunde pentru prejudiciul cauzat victimei prin fapta prepusului, iar nu pentru repararea prejudiciului de către prepus. Comitentul are o obligație proprie de reparare a prejudiciului suferit de victimă, fiind indiferent dacă o obligație similară s-a născut sau nu în sarcina prepusului. Ambele obligații, atât a comitentului, cât și a prepusului, în eventualitatea în care s-a născut și există, sunt deopotrivă principale și independente și nicidecum una principală (a prepusului) și cealaltă accesorie (a comitentului). Soluția contrară ar avea consecințe inadmisibile; astfel, dacă obligația comitentului față de victimă ar fi accesorie, ea sar naște și s-ar stinge numai odată și împreună cu obligația principală a prepusului, conform principiului accesorium sequitur principale.
Răspunderea comitentului este principală și independentă de vinovăția sau nevinovăția, precum și de răspunderea proprie a prepusului; aceasta înseamnă că victima îl va putea chema în judecată numai pe comitent pentru a fi obligat să repare prejudiciul ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită a prepusului. Dovada vinovăției prepusului, într-o anume situație, va fi necesară numai pentru admiterea acțiunii în regres a comitentului împotriva prepusului, după ce a reparatîn totul sau în parte prejudiciul cauzat victimei.
5.3.1.Condițiile speciale ale răspunderii comitentului
Din structura art. 1373 Cod Civil, rezultă că pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiții speciale care se grefează pe condțiile de drept comun, și anume: raportul de prepușenie dintre autorul faptei ilicite și prejudiciabile și persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârșită de către prepus în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate de comitent.
Spre deosebire de vechiul Cod civil reglementarea acestor condiții în noul Cod civil este substanțial mai cuprinzătoare, mai completă. Astfel, art. 1373 alin. (2) definește noțiunile juridice de „comitent" și „prepus", ceea ce implicit ne oferă repere pentru a putea defini și raportul de prepușenie, care trebuie să existe între cele două persoane.
Comitentul este persoana care, în baza unui contract sau îi temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra prepusului; dimpotrivă, prepusul este persoana care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul comitentului sau al altuia și asupra căreia comitentul exercită direcția, supravegherea și controlul.
Raportul de prepușenie este un raport juridic; în principiu născându-se numai cu consimțământul ambelor părți, în sensul de voință declarată a comitentului și respectiv prepusului. În cele mai frecvente situații, raportul de prepușenie se naște dintr-un contract, fiind vorba în primul rând de contractul individual de muncă dintre salariat și angajator. Sunt însă și situații în care izvorul său este extracontractual.
Izvoarele raportului de prerpușenie sunt contractual civil de muncă, contractual de antrepriză și contractual de locațiune.
Cel mai important izvor al raportului de prepușenie este contractual individual de muncă , care, prin conținutul său creează raporturi juridice cărora le este specific subordonarea, în procesul desfășurării activității, a persoanei încadrate în muncă față de unitatea în care este încadrată.
Prepusul este întotdeauna o persoană fizică, iar comitentul poate fi, după caz, persoană juridică de drept privat sau de drept public ori persoană fizică.
Fapta ilicită săvârșită de prepus trebuie să aibă legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate, condiție prevăzută în articolul 1373 Cod Civil.
În urma analizării acestei condiții, se poate defini noțiunea de funcții încredințate ca fiind acea însărcinare care este dată de comitent spre îndeplinire de către prepus, în interesul comitentului sau al altuia, sub direcția, conducerea și controlul său, cu acceptarea de către prepus liber sau forțat a subordonării în realizarea ei.
Comitentul va răspunde întotdeauna, când prepusul a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă acționând în interesul comitentului sau la ordinul său în interesul altuia, în limitele stricte ale atribuțiilor care alcătuiesc conținutul funcției sale, cu respectarea instrucțiunilor și dispozițiilor pe care i le-a dat comitentul. El va răspunde deasemenea și pentru prejudiciul cauzat de prepus atunci când a acționat prin deviere de la funcția sa, prin depășirea limitelor sale și chiar prin exercițiul abuziv al acesteia cu condiția ca „fapta săvârșită să fie în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate" sau cel puțin să existe aparența că prepusul a acționat, în momentul săvârșirii faptei prejudiciabile, în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor respective., victima este necesar să fi fost de bună-credință la momentul săvârșirii faptei, adică să fi avut convingerea fermă și deplină că prepusul a acționat potrivit instrucțiunilor și dispozițiilor comitentului, sub îndrumarea, direcția, supravegherea și controlul său, în limitele atribuțiilor funcției încredințate și pentru realizarea interesului comitentului sau al celui desemnat de către acesta.
5.3.2. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Doctrinarii români care au examinat în lucrările lor reglementărilor art. 1373 noul Cod Civil cu privire la răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat terților de prepușii săi opinează în unanimitate că aceasta este o răspundere obiectivă, care are ca fundament fie ideea de garanție, asociată cu riscul de activitate și ideea de echitate, fie ideea asumării de către comitent a riscurilor introduse în societate prin activitatea prepușilor săi pe care o organizează și conduce.
În ce ne privește, ne declarăm ca fiind susținătorii răspunderii obiective, de plin drept a comitentului, fundamentată pe ideea sau obligația de garanție. Este vorba de garanția obiectivă care își are suportul în riscul de activitate.
Ideea de garanție exprimă obligația comitentului de a garanta tuturor securitatea în legătură cu activitatea pe care o organizează și desfășoară prin asocierea sau angajarea de prepuși și o conduce în interesul său direct sau indirect, imediat sau mediat.
Suportul obligației de garanție este riscul de activitate care cuprinde și riscul de autoritate, deoarece între prepuși și comitent există raporturi de subordonare, care conferă comitentului dreptul de a da ordine, instrucțiuni și dispoziții prepușilor, precum și de a-i supraveghea, îndruma și controla. Prin asocierea de prepuși în scopul organizării și desfășurării unei anumite activități în interesul său, comitentul introduce un risc pentru terțele persoane de a fi prejudiciate prin acțiunile și inacțiunile ilicite ale prepușilor săi. Având obligația de garanție față de terți, comitentul își asumă implicit riscul sau pericolul prejudicierii altora prin activitatea pe care o organizează sub autoritatea sa; este ceea ce se numește riscul de activitate, ca o variantă a riscului social în general. La riscul de activitate, care include și pe cel de autoritate, se poate asocia ca suport al obligației de garanție și ideea de echitate. Având ca fundament obiectiv ideea sau obligația de garanție, privită ca o obligație legală și implicită de rezultat, răspunderea de plin drept a comitentului nu poate fi înlăturată decât prin proba unei cauze străine: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei și fapta unui terț.
Ideea de garanție ca fundament al răspunderii obiective a comitentului, concepută așa cum am arătat, ne poate oferi argumentele necesare pentru a reafirma că, pe drept cuvânt, obligația comitentului față de victimă este o obligație principală și că deci răspunderea lui este independentă, autonomă de răspunderea proprie a prepusului; în acest fel se explică și faptul că, potrivit noilor reglementări, pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesară dovada existenței vinovăției prepusului. Singura problemă care, la prima vedere, s-ar părea că este mai greu de rezolvat este justificarea dreptului de regres al comitentului împotriva prepisului pentru a obține restituirea reparației acordate victimei. Dificultatea este doar aparentă deoarece dreptul de regres al oricărei persoane care răspunde pentru prejudiciul cauzat de altul este reglementat cu valoare de regulă generală în art. 1384 noul Cod Civil, care în alineatul 2 dispune că „se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care aceasta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat". Aplicând acest text la răspunderea și situația comitentului, este evident că acțiunea sa în regres va fi admisă numai dacă s-a făcut sau a făcut dovada vinovăției prepusului. în acest sens, va fi însă necesar să se deosebească între vinovăția sau culpa proprie a prepusului și culpa de serviciu. Evident că prepusul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă i se dovedește vinovăția sau culpa sa proprie ori personală; astfel, există vinovăția proprie a prepusului în cazul în care se dovedește că a săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă acționând prin depășirea atribuțiilor din conținutul funcției, deviere de la acestea sau abuzând de funcția încredințată; dimpotrivă, dacă a săvârșit fapta prejudiciabilă acționând strict în limitele funcției sale și conform ordinelor, dispozițiilor și instrucțiunilor comitentului, poate fi vorba de așa-zisa culpă sau vinovăție de serviciu, care este imputabilă exclusiv comitentului. În acest din urmă caz, acțiunea în regres va fi respinsă ori, dacă se probează și vinovăția proprie a prepusului (de pildă ordinul era vădit ilegal), va fi admisă pro rata, proporțional cu vinovăția acestuia din urmă, în principiu, pentru jumătate din reparația acordată victimei de către comitent.
În concluzie, ideea sau obligația de garanție ca fundament al răspunderii obiective sau de plin drept a comitentului nu are înțelesul de simplă garanție de solvabilitate de tipul fideiusiunii; comitentul nu răspunde în calitate de garant sau de cauțiune legală instituită în favoarea victimei și, prin urmare, obligația sa de a repara prejudiciul cauzat de prepus este principală și autonomă în raport cu eventuala obligație delictuală a prepusului. Aceasta înseamnă că, în raporturile victimă-comitent, vinovăția prepusului este și rămâne indiferentă; ea are relevanță exclusiv în raporturile dintre victimă și prepus, când victima îi cere prepusului sau și prepusului repararea prejudiciului, precum și în raporturile dintre comitent și prepus, fiind o condiție de admitere a acțiunii în regres a comitentului împotriva prepusului.
Așadar, comitentul poate fi răspunzător față de victimă și în ipotezele în care prepusului nu i se poate reține nicio vină proprie, în această situație juridică triunghiulară, victimă-prepus-comitent, fiecare are o poziție clară și un rol bine definit.
5.3.3.Efectele răspunderii comitentului
• Obligarea comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei de către prepus.
Conform art.1373 alin.l Noul Cod civil comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
Prepusul și comitentul răspund pe temeiuri diferite: primul pentru fapta proprie, cel de-al doilea pentru fapta altuia, în virtutea obligației legale de garanție pe care o are față de victimă.
Răspunderea comitentului izvorăște din obligația de garanție pe care legea o instituie în sarcina sa, iar răspunderea prepusului este concretizată în obligația de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta proprie, în mod direct, persoanei vătămate.
• Posibilitatea comitentului de a se exonera de răspundere.
Conform art.1373 alin.3 Noul Cod civil comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
• Dreptul comitentului la restituirea despăgubirilor.
Conform art 1384 Noul Cod civil cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.
După efectuarea plății, comitentul pe calea acțiunii în regres se poate îndrepta împotriva prepusului pentru a obține restituirea sumei în măsura în care nu s-a dovedit și o culpă a sa proprie.
5.4. Momentul până la care se poate constitui partea responsabilă civilmente în
procesul penal
În art. 21 se arată că introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile, fie în cursul urmăririi penale până la începerea cerecetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept.
Declarația de constituire de parte responsabilă civilmente în procesul penal poate îmbrăca formă scrisă sau orală, caz în care organul judiciar va consemna într-un act constituirea de parte responsabilă civilmente.
Această limită în timp este fixată, în mod simetric, în raport cu constituirea de parte civilă în vederea asigurării echității în ceea ce privește posibilitatea de acționare a părților în apărarea intereselor lor. Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la începerea dezbaterilor la prima instanță de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenției, fiindu-i opozabile toate actele procesuale și procedurale efectuate până în momentul intervenției sale. Opozabilitatea se justifică prin aceea că procesul penal nu trebuie să sufere întârzieri prin reluarea unor activități procesuale efectuate deja.
Introducerea persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cererea pății civile sau a inculpatului.
5.5. Obligațiile și drepturile părții responsabile civilmente.
Principala obligație pe care o are partea responsabilă civilmente este de a răspunde civil pentru sau alături de inculpat. Această calitatea procesuală se bucură de drepturileși obligațiile în ceea ce privește acțiunea civilă, pe care legea le prevede pentru persoana vătămată.
Conform art. 81 (1) persoana responsabilă civilmente are următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
c) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;
d) dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate;
e) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
f) dreptul de a fi ascultată;
g) dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;
g^1) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
h) dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
j) alte drepturi prevăzute de lege.
(2) Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și care nu dorește să participe la procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.
În ipoteza în care acțiunea civilă se exercită din oficiu, instanța are obligația de a cita și partea responsabilă civilmente, în vederea introducerii ei în proces.
Deși este subiect în latura civilă a procesului penal, partea responsabilă civilmente poate folosi în apărarea sa tot materialul probator în cauză, ea putând astfel dovedi că fapta inculpatului a fost săvârșită în împrejurări care exclude răspunderea civilă.
Pentru exercitarea drepturilor sale în procesul penal partea responsabilă civilmente poate participa personal sau poate fi reprezentată.
Concluzii
Împotriva celor care săvârșesc infracțiuni, statul, prin intermediul organelor sale specializate, intervine pentru a-l sancționa, reeduca și reda societății.
Descoperirea infracțiunilor, identificarea și prinderea infractorilor, strângerea și administrarea probelor, tragerea la răspundere penală se constituie într-o activitate complex desfășurată de către organele specializate ale statului.
La înfăptuirea justiției penale participă și persoanele care au drepturi și obligații ce decurg din săvârșirea infracțiunii, persoane care poartă denumirea de părți, precum și alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate la rezolvarea cauzelor penale.
Astfel, putem defini procesul penal ca fiind activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul tragerii la răspundere a unei persoane care a săvârșit o infracțiune.
Părțile în procesul penal participă ca titulare de drepturi și obligații.
Părțile în procesul penal, în mod obișnuit au cele mai largi drepturi procesuale, având de îndeplinit și anumite îndatoriri care de regulă nu incumbă altor participanți. în exercitarea drepturilor, părțile trebuie să manifeste o atitudine corectă, de loialitate procesuală și de realizare exclusivă a unor interese legitime ocrotite de lege.
În privința participanților în procesul penal, Noul Cod de procedură penală aduce câteva modificări substanțiale. Astfel, în cadrul organelor judiciare, alături de instanțele judecătorești și organele de urmărire penală, au fost cuprinși: judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară, care au atribuții specifice în materia drepturilor și libertăților suspectului sau inculpatului, respectiv în verificarea legalității administrării probelor în faza de urmărire penală și a legalității sesizării instanței de judecată de către procuror.
Alături de părți, printre participanții la procesul penal figurează și subiecții procesuali principali (suspectul și persoana vătămată), precum și alți subiecți procesuali (martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, etc). Acestora le sunt arătate drepturile și obligațiile specifice.
Instituirea categoriei subiecților procesuali principali a fost determinată de necesitatea prezentării distincte a drepturilor suspectului și ale persoanei vătămate, care, deși nu sunt părți în procesul penal, trebuie să se bucure de garanții procesuale adecvate, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și cu reglementările europene în materia drepturilor victimelor.
În concepția Noului Codului de procedură penală, persoana vătămată dobândește anumite drepturi în procesul penal, fără a mai fi necesară constituirea acesteia ca parte în proces, drepturi care, în vechiul cod, îi reveneau părții vătămate. Observăm că, dacă persoana vătămată nu se constituie parte civilă în procesul penal, ea va fi lipsită de o serie de drepturi procesuale care îi erau recunoscute părții vătămate, și arume; dreptul de a cere recuzarea, dreptul de a ridica excepții de necompetență, dreptul de a împiedica punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prin împăcare cu inculpatul.
De asemenea, avocatul își găsește locul printre participanții la procesul penal, fiindu-i definit rolul, poziția și atribuțiile stabilite în condițiile legii. Acesta asistă sau reprezintă părțile ori subiecții procesuali principali în procesul penal.
În ce ne privește partea responsabilă civilmente, nu actul procesual ,,introducerea în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente'" constituie, în mod exclusiv, obiectul judecății instanței penale, pe latură civilă, ci acțiunea civilă exercitată, în procesul penal, alăturat de acțiunea publică; astfel că efectuarea controlului de regularitate a acestui act procesual apare ca un „detaliu" de ordin procedural al exercițiului acțiunii civile în procesul penal. Soluția de fond a instanței penale asupra acțiunii civile îndreptată împotriva părții responsabile civilmente trebuie să se concentreze asupra angajării răspunderii sale civile, în sensul reparării prejudiciului suferit de persoana vătămată, constituită parte civilă, și nu a existenței sau a lipsei de temei a introducerii ei în procesul penal.
Perspectiva substanțială a poziției părții responsabile civilmente față de persoana vătămată nu poate fi decât aceea de debitor în cadrul raportului juridic obligațional constituit ca urmare a determinării unui prejudiciu prin comiterea infracțiunii de către inculpat.
Cu alte cuvinte, partea responsabilă civilmente poate să răspundă pentru inculpat când acesta este insolvabil, ca în situația inculpatului minor sau a interzisului, ori poate să răspundă alături de inculpat, cum este cazul comitentului.
Un asemenea mod de reglementare este și în interesul unei mai bune administrări a justiției, deoarece, în acest fel întreaga activitate juridică se desfășoară o singură dată, conducând la opozabilitatea actelor de procedură efectuate față de toate persoanele chemate să suporte consecințele civile ale aceleiași infracțiuni.
În concluzie putem spune că prin modul de reglementare a instituțiilor penale, Noul cod de procedură penală, creează cadrul legislativ în care procesul penal să devină mai rapid și mai eficient, precum și în mod semnificativ mai puțin costisitor, asigură crearea unei jurisprudențe unitare la nivel național, cu respectarea celor mai exigente standarde internaționale în materie procesual penală, respectiv standardele Curții Europene a Drepturilor Omului.
BIBLIOGRAFIE
Buneci P., Drept procesual penal – Partea generală, Ed. Universitară, București, 2008
Buneci P., Drept procesual penal – Partea Specială, Ed. Universitară, București, 2009 Dogaru.I,Drăghici, P., Bazele dreptului civil. Vol..III. Teoria generală a obligațiilor, Ed.C.H.Beck, București, 2009
Dongoroz V., Explicații teoretice ale codului de procedură penală roman – Vol.I, Ed. ARSR, București, 1975
Dongoroz V., Explicații teoretice ale codului de procedură penală roman – Vol .II, Ed. ARSR, București, 1976
Neagu I., Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2010
Neagu I., Drept procesual penal. Partea generală, ed. Global Lex, București, 2007
Pintea A., Drept procesual penal. Partea generală și specială, Ed. LuminaLex, București, 2002
Radu,G.A., Drept procesual.Partea general, Ed. C.H.Beck, București,2012
Theodoru G., Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iași, 1998
Truichici A, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Turianu C.,Curs de drept civil- Teoria general a obligațiilor, Ed. Universitară, București, 2008
Volonciu N., Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972
Volonciu N., Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Paideia, București, 1999
Constituția României actualizată și republicată în Monitorul oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003
Noul Cod Civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 511 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409, din 10 iunie 2011 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2011, intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.
Victor I.Petrișor – Noul Cod penal adoptat Legea nr. 286/2009 privind noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare intrat în vigoare de la 1 februarie 2014, Noul Cod de Procedură, editura Pedro-Moroșan, actualizat octombrie 2014.
Noul Cod de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din 1 februarie 2014 actualizat prin OUG nr. 3/2014 Monitorul Oficial 98/2014 și Lege nr. 255/2013 – Monitorul Oficial 515/2013
Noul Cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 republicată în Monitorul Oficial nr. 545 din 3 august 2012
Legea avocaturii – Legea 51 din 1995 actualizată
Legea nr.85 din 2006 actualizata, publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 21.4.2006, modificată prin legea nr. 169/2010 – privind procedura insolvenței 24 iulie 2010 Monitorul Oficial 505/2010
Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 actualizată, publicată în Monitorul Oficial nr. 827 din 13
septembrie 2005
Legea 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 305 din 24.04.2014
Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64/2011, M.Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011, modificat prin Hotărârea nr. 7/2012, Hotărârea nr. 769/2013, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2013; Decizia Curții Constituționale nr. 297/2014
Site-uri
http://e-juridic.manager.ro/
http://wvvvy.cio.ro/coduri-de-drept http: // www, just.ro/ http://legeaz.net/ http://www.cdep.ro http://www.csm 1909.ro/ http://www.euroavocatura.ro/ http://www.dreptonline.ro http://www.inm-lex.ro/
BIBLIOGRAFIE
Buneci P., Drept procesual penal – Partea generală, Ed. Universitară, București, 2008
Buneci P., Drept procesual penal – Partea Specială, Ed. Universitară, București, 2009 Dogaru.I,Drăghici, P., Bazele dreptului civil. Vol..III. Teoria generală a obligațiilor, Ed.C.H.Beck, București, 2009
Dongoroz V., Explicații teoretice ale codului de procedură penală roman – Vol.I, Ed. ARSR, București, 1975
Dongoroz V., Explicații teoretice ale codului de procedură penală roman – Vol .II, Ed. ARSR, București, 1976
Neagu I., Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2010
Neagu I., Drept procesual penal. Partea generală, ed. Global Lex, București, 2007
Pintea A., Drept procesual penal. Partea generală și specială, Ed. LuminaLex, București, 2002
Radu,G.A., Drept procesual.Partea general, Ed. C.H.Beck, București,2012
Theodoru G., Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iași, 1998
Truichici A, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Turianu C.,Curs de drept civil- Teoria general a obligațiilor, Ed. Universitară, București, 2008
Volonciu N., Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972
Volonciu N., Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Paideia, București, 1999
Constituția României actualizată și republicată în Monitorul oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003
Noul Cod Civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 511 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409, din 10 iunie 2011 și republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2011, intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011.
Victor I.Petrișor – Noul Cod penal adoptat Legea nr. 286/2009 privind noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare intrat în vigoare de la 1 februarie 2014, Noul Cod de Procedură, editura Pedro-Moroșan, actualizat octombrie 2014.
Noul Cod de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, în vigoare din 1 februarie 2014 actualizat prin OUG nr. 3/2014 Monitorul Oficial 98/2014 și Lege nr. 255/2013 – Monitorul Oficial 515/2013
Noul Cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 republicată în Monitorul Oficial nr. 545 din 3 august 2012
Legea avocaturii – Legea 51 din 1995 actualizată
Legea nr.85 din 2006 actualizata, publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 21.4.2006, modificată prin legea nr. 169/2010 – privind procedura insolvenței 24 iulie 2010 Monitorul Oficial 505/2010
Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 actualizată, publicată în Monitorul Oficial nr. 827 din 13
septembrie 2005
Legea 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 305 din 24.04.2014
Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64/2011, M.Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011, modificat prin Hotărârea nr. 7/2012, Hotărârea nr. 769/2013, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2013; Decizia Curții Constituționale nr. 297/2014
Site-uri
http://e-juridic.manager.ro/
http://wvvvy.cio.ro/coduri-de-drept http: // www, just.ro/ http://legeaz.net/ http://www.cdep.ro http://www.csm 1909.ro/ http://www.euroavocatura.ro/ http://www.dreptonline.ro http://www.inm-lex.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Participantii In Procesul Penal Persoana Responsabila Civilmente (ID: 128863)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.