Participantii In Procesul Pena

C U P R I N S

CAPITOLUL I Considerații introductive

CAPITOLUL II Aspecte generale privind procesul penal

2.1. Noțiune

2.2. Principiile fundamentale ale procesului penal

CAPITOLUL III Participanții în procesul penal

3.1. Noțiune

3.2. Organele judiciare

3.2.1. Organele de cercetare penală

3.2.2. Procurorul

3.2.3. Judecătorul de cameră preliminară

3.2.4. Judecătorul de drepturi și libertăți

3.2.5. Instanțele judecătorești

3.3. Avocatul

3.4. Părțile

3.4.1. Inculpatul

3.4.2. Persoana civilă

3.4.3. Persoana responsabilă civilmente

3.5. Subiecții procesuali principali

3.5.1. Suspecul

3.5.2. Persoana vătămată

3.6. Alți subiecți procesuali

3.6.1. Martorul

3.6.2. Expertul

3.6.3. Interpretul

3.6.4. Agentul procedural

3.6.5. Organele speciale de constatare

3.6.6. Alte persoane

CAPITOLUL IV. Practică judiciară

CONCLUZII

Bibliografie

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului constituie o preocupare constantă și comună a tuturor sistemelor de drept circumscrise Uniunii Europene. În orice sistem social, viața omului a fost ocrotită de lege atât ca fenomen biologic, social, cât și ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, precum și ca o condiție indispensabilă a însăși existenței acesteia. Faptul că un stat este unul democratic de drept, independent, implică necesitatea perfecționării legislației, în sensul alinierii acesteia la standardele contemporane.

Vechiul Cod de procedură penală, intrat în vigoare din ianuarie 1969, a avut scopul de a face față exigențelor unui proces penal specific unui stat totalitar, urmând ca, după numeroase modificări, să fie adaptat unui stat democratic. Ratificarea în anul 1994 a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a condus la aplicarea directă în cadrul procesului penal a standardelor europene de protecție, constatându-se numeroase situații în care normele de procedură penale române se aflau într-o vădită contradicție cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ultimele două decenii au survenit numeroase modificări legislației penale române, care au acoperit lipsurile acesteia, în privința garanțiilor procedurale, a reformei procedurilor penale, încercând să restructureze logica procesului penal în scopul asigurării fiabilității procedurilor.

Astfel, noul Cod de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 135/2010 (publicată în M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010), a urmărit crearea unui cadru legislativ clar, previzibil și accesibil tuturor participanților la efectuarea actului de justiție penală. Totodată, legiuitorul s-a preocupat de așezarea procesului penal pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să contribuie la o mai bună înfăptuire a justiției penale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Această structură reprezintă nucleul reglementării desfășurării unui nou model de proces penal în cadrul căruia să fie constatate la timp, în mod complet și fără echivoc, orice faptă care constituie infracțiune, astfel încât nicio persoană nevinovată să nu răspundă penal, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să suporte consecințele legii.

Încă din tezele inițiale ale noului Cod s-au subliniat următoarele obiective: întocmirea unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid și mai eficient, prin urmare, mai puțin costisitor; protecția unitară a drepturilor omului și a libertăților garantate de Constituție și de actele normative internaționale; armonizarea soluțiilor derivate din Codul de procedură penală cu dispozițiile legilor speciale, care au la bază dispoziții procesul penale; armonizarea conceptuală cu prevederile noului Cod penal, o atenție deosebită fiind acordată noii definiții a faptei care constituie infracțiune; reglementarea adecvată a obligațiilor internaționale asumate de țara noastră privind actele normative din domeniul dreptului procesual penal; stabilirea unui echilibru corespunzător între cerințele pentru o procedură penală eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar și a celor fundamentale ale omului pentru participanții la procesul penal și respectarea unitară a principiilor care privesc desfășurarea echitabilă a procesului penal.

Astfel, elaborarea noii codificări a urmărit, pe de o parte, asigurarea eficienței procesului penal și definirea limitelor puterilor coercitive ale statului, iar, pe de altă parte, garantarea drepturilor părților și a celorlalți participanți la procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.

Această viziune se fundamentează atât pe doctrina națională sau europeană și pe jurisprudențele instanțelor europene, cât și pe analizele psihologice empirice ale lui Tom R. Tyler, care leagă respectarea de către public a legii de existența și funcționarea unui sistem de garanții procedurale în cadrul procesului penal.

Făcând o analiză a situației din prezent în ceea ce privește înfăptuirea justiției în România, problematicile de natură penală cu care se confruntă în ziua de azi și modalitatea soluționării acestora, în contextul încadrării în Uniunea Europeană, și nu în ultimul rând respectarea drepturilor omului pe tot parcursul urmăririi penale și judecării cauzei, precum și asigurarea unui proces echitabil, prin respectarea principiilor procesului penal și a procedurilor legale, concluzionez că tratarea unei teme precum "Participanții în procesul penal" ar fi de actualitate, în contextul noilor coduri, Penal și de Procedură penală, intrate în vigoare la data de 01.02.2014.

Latura teoretică a lucrării este structurată în trei capitole, primul cuprinzând o serie de considerații generale cu privire la procesul penal. În al doilea capitol sunt prezentați participanții în procesul penal, precum și rolul pe care îl are fiecare, în timp ce în al treilea capitol este tratată pe larg tema propriu-zisă. În partea finală sunt exemplificate și comentate spețe, atât din practica judiciară română, cât și din cea europeană.

CAPITOLUL II

Aspecte generale privind procesul penal

2.1. Noțiune

Săvârșirea unei infracțiuni duce la nașterea raportului juridic de drept penal, iar conținutul acestui raport cuprinde dreptul și obligația statului de a trage la răspundere penală infractorul și respectiv constrângerea acestuia de a suporta consecințele faptei sale potrivit legii în vigoare.

Pentru a soluționa un atare conflict, ce s-a născut între stat și infractor, este necesară o activitate susținută din partea statului, compusă din mai mute etape ce se desfășoară în timp, fapt pentru care, în orice stat există organe competente cu rolul de a soluționa cauzele penale, în funcție de faza procesuală, a obiectului și a obiectivului urmărit, pentru inițierea, parcurgerea și finalizarea procesului penal, având ca scop sancționarea, reeducarea și redarea în societate a persoanelor care săvârșesc infracțiuni.

Societatea umană modernă manifestă un interes deosebit față de legislația penală și persoanele care suportă consecințele savârșirii infracținilor, fapt ce reiese din reglementarea extrem de variată în domeniu.

Procesul penal reprezintă activitatea reglementată de lege, conform adagiului nullum judicium sine lege (nu există justiție fără lege), desfășurată într-o cauză penală, de organele judiciare competente, la care participă părțile, și alte persoane, cu scopul de a constata, la timp și în mod complet, faptele care constituie infracțiuni, în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor care le-au săvârșit, în raport cu gradul vinovăției sale și urmărind totodată ca nicio persoană nevinovată să nu fie sancționată în mod eronat, abuziv, totul pentru asigurarea ordinii de drept și pentru apărarea intereselor legitime ale persoanelor.

Denumirea de proces derivă din cuvântul latin processus = înaintare, avansare, progres.

Nu există echivalență între noțiunea de proces penal și cea de procedură penală, aceasta din urmă reprezentând activitatea procesuală, reglementată de lege, desfășurată cu ocazia efectuării verificărilor prealabile, pe parcursul procesului penal și a executării hotărârilor penale definitive; procedura penală este o noțiune mai largă decât procesul penal, incluzând și verificările prealabile începerii urmăririi penale și procedurile referitoare la executarea hotărârilor penale definitive.

Diferitele activități ce se desfășoară în cadrul procesului penal, cu toate că sunt efectuate de diferiți participanți, nu aduc atingere caracterului unitar al acestei activități, întrucât se desfășoară în sensul realizării aceluiași scop, și anume aplicarea legii penale. De asemenea, nu influențează caracterul unitar al procesului penal nici structurarea acestuia în grupe de acte și măsuri procesuale, care, prin natura obiectului și prin autoritățile care le soluționează, se diferențiază de alte grupe de acte și măsuri procesuale. În lucrările de drept procedural penal, aceste grupe de acte și măsuri procesuale au fost delimitate în faze, etape sau stadii procesuale.

În noua viziune, procesul penal are trei faze procesuale: urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor. Deși procedura de cameră preliminară apare distinctiv reglementată în Codul de procedură penală, aceasta nu poate fi percepută o fază a procesului penal, ci mai degrabă o etapă preliminară a judecății în primă instanță, și aceasta din urmă constituind o etapă, la rândul ei, a fazei de judecată. Fiecare fază procesuală are una sau mai multe subdiviziuni denumite etape procesuale; astfel faza urmăririi penale are trei etape procesuale: etapa de investigare a faptei (odată cu începerea urmăririi penale și până la continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect/punerea în mișcare a acțiunii penale), cea de investigare a persoanei (după continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect/punerea în mișcare a acțiunii penale) și rezolvarea cauzei de către procuror; faza judecății cuprinde: judecata în primă instanță și judecata în apel (singura cale ordinară de atac); iar faza executării: punerea în executare a hotărârii penale și, dacă este cazul, modificări ce ar putea interveni în timpul executării.

Faza procesuală se constitue din ansamblul de acte și măsuri procesuale și procedurale, desfășurate în ordinea și sub formele stabilite de lege, de către autoritățile judiciare și părțile din proces, îndeplinind un obiectiv oarecum limitat, în realizarea scopului procesului penal.

În funcție de fazele întreprinse, procesele penale se pot desfășura în formă tipică, atunci când procesul penal parcurge toate cele patru faze ale sale; sau în formă atipică, dacă procesul penal se desfășoară fără parcurgerea tuturor fazelor.

2.2. Principiile fundamentale ale procesului penal

Principiile fundamentale ale procesului penal reprezintă regulile generale aplicabile în tot cursul procesului penal, în vederea asigurării fiabilității procesului și atingerii scopului acestuia. Totodată acestea formează structura procesului penal, care depinde și de modul cum sunt construite celelalte reguli procedurale.

În art. 2-12 din noul Cod de procedură penală sunt prevăzute ca principii fundamentale ale procesului penal: legalitatea procesului penal, separarea funcțiilor judiciare, prezumția de nevinovăție, aflarea adevărului, ne bis în dem, obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale, caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la apărare, respectarea demnității umane și a vieții private, limba oficială și dreptul la interpret.

Alcătuind o structură a acestor principii se remarcă existența următoarelor categorii:

a) principii care garantează preeminența dreptului (legalitatea procesului penal, separarea funcțiilor judiciare, aflarea adevărului, ne bis în dem);

b) principii referitoare la protecția persoanelor implicate în procedurile penale (prezumția de nevinovăție, dreptul la libertate și siguranță, respectarea demnității umane și a vieții private, limba oficială și dreptul la interpret)

c) principii referitoare la calitatea procesului penal și la regimul acțiunii penale (obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale, caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la apărare).

Principiile procesului penal se află într-o strânsă legătură unele cu altele. Principiul legalității constituie un principiu cadru din care decurg celelalte. De asemenea, aflarea adevărului se află în legătură cu toate celelalte principii.

Prin noul sistem de principii ar trebui, pe de o parte, să se realizeze o coerență verticală a procesului penal (prin raportarea la structurile instituționale implicate în procesul penal și la fazele și etapele procesuale ale acestuia), iar pe de altă parte, coerența orizontală a acestuia (prin raportarea la drepturile și obligațiile procesuale ale participanților la proces).

Legalitatea procesului penal este principiul fundamental potrivit căruia, desfășurarea întregului proces penal, în toate cele patru faze al sale, precum și a altor proceduri penale, are loc potrivit dispozițiilor prevăzute de lege; pe de o parte, trebuie să existe o lege previzibilă și accesibilă, conformă standardelor constituționale și de protecție a drepturilor omului, care să prevadă regulile procedurale, iar, pe de altă parte, este necesar ca actele și probele în procesul penal să fie efectuate potrivit legii.

Noul Cod de procedură penală a reglementat explicit principiul separării funcțiilor judiciare, prevăzând în art. 3 alin. (1) că: „În procesul penal se exercită următoarele funcții judiciare: funcția de urmărire penală, funcția dedispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată, funcția de judecată”.

Prezumția de nevinovăție este principiul constituțional potrivit căruia, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana considerată a priori nevinovată. Noul Cod conține o reglementare mai extinsă decât cea constituțională a prezumției de nevinovăției, art. 4 alin. (1) prevăzând că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”, constituind atât o garanție procedurală, cât și un veritabil drept subiectiv. Prezumția de nevinovăție reprezintă o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil, fiind prevăzută de art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană. Nevinovăția nu trebuie înțeleasă numai ca neîndeplinirea condițiilor privind latura subiectivă a infracțiunii, ci și ca neîndeplinirea condițiilor laturii obiective, a celor cu privire la subiecții infracțiunii, ori ca absența vreuneia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii prevăzute de art. 15 din Codul de procedură penală.

Principiul aflării adevărului este unul fundamental al procesului penal, fiind reglementat în art. 5 alin. (1) din Cod: „organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și la persoana suspectului ori inculpatului”. Prin „adevăr” se înțelege acea reflectare a realității obiective în actele pe care organele judiciare le îndeplinesc pentru a stabili situația de fapt pe baza probelor administrate, iar respectarea acestui principiu înlătură posibilitatea comiterii unor erori judiciare.

Ne bis în dem. Prin autoritate de lucru judecat se înțelege puterea sau forța acordată de lege hotărârii judecătorești definitive, de a fi executată și de a împiedica o nouă urmărire penală pentru același fapt.

În art. 7 din Codul de procedură penală este consacrat principiul oficialității procesului penal prin formularea: „Obligativitatea punerii în mișcare și exercitarea acțiunii penale”. Acest principiu este regula potrivit căreia actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, de către organele judiciare competente, independent de voința părților procesuale.

Dreptul la un proces echitabil este reglementat în art. 6 din Convenția Europeană ca garanție procedurală a drepturilor și libertăților persoanei. Noul Cod face referire în art. 8 la necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil, prevâzând că: „Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și a subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată sa nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită conform legii, într-un termen rezonabil”.

Garantarea dreptului la libertate și siguranță este principiul fundamental al procesului penal prevăzut de Constituție, Convenția Europeană și de Codul de procedură penală, potrivit căruia în cursul procesului penal nicio persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată în alt mod de libertate și nici supusă vreunei forme de restrângere a libertății, decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Codul de procedură penală acordă o atenție deosebită garantării dreptului la libertate și siguranță, pe de o parte, stipulând cu strictețe cazurile și condițiile generale ale luării măsurilor de prevenție (art. 202, 209, 211, 216, 218, 223), iar, pe de altă parte, prin faptul că acestea pot fi aduse numai de organele judiciare. Măsurile de prevenție, cu excepția reținerii, care poarte fi luată și de organul de cercetare penală, se dispun numai de judecător (de drepturi și libertăți, cameră preliminară sau instanță).

Garantarea dreptului de apărare reprezintă ansamblul garanțiilor procesuale acordate de lege părților sau subiecților procesuali principali în cadrul procesului penal sau unor proceduri penale, în vederea apărării eficiente a drepturilor și intereselor legitime al acestora. Totodată, trebuie înțeles că dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege, admițând, implicit, posibilitatea organelor judiciare a abuzului de drept.

De asemenea activitățile procesuale trebuie desfășurate cu respectarea demnității umane, fără a supune suspectul ori inculpatul sau orice alt subiect procesual la rele tratamente în vederea obținerii de probe. Probele obținute prin supunerea persoanei la rele tratamente urmează a fi excluse, neputând servi la stabilirea adevărului în cauza penală.

Art. 11 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală, prevede că respectarea vieții private, a inviolabilității domiciliului și a secretului corespondenței sunt garantate. Astfel, în principiu, prin activitățile procesuale pe care le efectuează, organele judiciare nu trebuie să aducă atingere dreptului la viață privată. În doctrină s-a precizat că respectarea vieții private a unei persoane implică garantarea integrității fizice și morale ale persoanei, a identității personale sau sociale, respectarea informațiilor personale, a sexualității, a spațiilor personale sau private.

Codul de procedură penală transpune în dreptul intern textul Directivei 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale. Această Directivă trebuia transpusă de statele membre până la data de 27.10.2013, însă statul român și-a îndeplinit obligația de transpunere abia odată cu intrarea în vigoare a noilor Coduri.

CAPITOLUL III

Participanții în procesul penal

3.1. Noțiune

În urma săvârșirii unei infracțiuni ia naștere un conflict de drept penal substanțial care generează un raport juridic de drept penal. Acest conflict este adus spre rezolvare în fața justiției penale, în cadrul unui proces, situație în care ia naștere un raport juridic procesual penal, care se dezvoltă și se rezolvă progresiv cu devoltarea și soluționarea procesului penal, implicând intervenția unor persoane obligate sau interesate să participe.

Soluționarea raportului juridic procesual penal se realizează prin rezolvarea conflictului apărut în procesul de aplicare a normelor juridice penale, în cadrul distinct al unui proces penal care se compune dintr-un complex de acte succesive, îndeplinite de anumite organe și persoane care au diferite calități procesuale. Prin urmare, potrivit și lucrărilor de specialitate a celor mai mulți autori, procesul penal este o activitate complexă reglementată de lege care se desfășoară progresiv și coordonat, prin participarea organelor judiciare și a unor persoane ca titulare de drepturi și obligații, în scopul constatării la timp și în mod complet a infracțiunilor și tragerii la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, pentru asigurarea ordinii de drept și pentru apărarea intereselor legitime ale persoanelor. Aceste organe și persoane care, prin activitatea lor, participă la realizarea scopului procesului penal, au calitatea de participanți în desfășurarea acestuia.

Delimitarea conceptuală concretă a noțiunii de participant în procesul penal este indiscutabil legată de noțiunea de proces penal. Dacă, prin participanți în sensul dreptului penal, se trimite la persoana sau persoanele care au savârșit acceași infracțiune (coautori, complici, instigatori), discutând pe marginea ideii de participanți în sensul procesului penal, reiese faptul că aceștia sunt toate acele persoane care participă la etapele desfășurării procesului penal. În concluzie, cele două noțiuni au în comun un singur subiect și anume pe cel în persoana suspectului ori inculpatului.

Organele judiciare care participă în procesul penal reprezintă statul, iar acestea sunt: instanțele judecătorești, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi și libertăți, procurorul și organele de cercetare penală.

Având în vedere cele expuse mai sus, în sens larg, noțiunea de participanți încorporează toate persoanele care au rol în oricare dintre activitățile procedurale, din randul acestora făcând parte organele judiciare penale, subiecții procesuali principali, părțile, avocatul și alte persoane, accepțiune care este mai puțin folosită și nu are o semnificație tehnică, întrucât presupune reunirea în această noțiune a tuturor celor care iau parte la proces. Mai exact, dacă expresia “organe judiciare” are un conținut aproape fără dubii, în accepțiunea menționată, conceptul de “persoane”, poate fi perceput eronat de cei nefamiliarizați cu limbajul juridic, de exemplu: agenții de pază ai clădirilor organelor judiciare și mai ales ai sălilor de judecată, șoferii judecătorilor și procurorilor, însoțitorii inculpaților arestați ca reprezentanți ai penitenciarelor în care aceștia sunt detinuți, cât și agenții de citare.

În sens restrâns, în noțiunea de participanți în procesul penal se includ organele judiciare, subiecții procesuali principali, părțile și avocatul. Deși avocatul este inclus în categoria participanților în sens restrâns, el nu este interesat în cauză în mod direct, dar se situează pe poziția părții ori subiectului procesual căruia îi acordă asistență juridică.

În încercarea de a compara cele două accepțiuni, ar rezulta că prima se referă la o noțiune de participare mai complexă, incluzând în plus acele persoane care au un rol auxiliar în procesul penal (în materia probațiunii sau în cea a executării): grefierii, executorii judecătorești, experții, interpreții, martorii etc. Aceasta categorie de participanți, sau mai concret spus, o parte dintre acești participanți nu este întâlnită la toate procesele penale, prezența lor fiind determinată de natura și împrejurările concrete ale fiecărei cauze.

Dacă privim participanții în procesul penal prin prisma raporturilor juridice procesuale în care aceștia se află observăm că ei au și calitatea de subiecți procesuali. Întrucât procesul penal se desfășoară în condițiile principiului oficialității, unii autori de lucrări în domeniul penal și procedural penal, au clasificat subiecții procesuali, ținând seama și de acest criteriu, în subiecți oficiali și subiecți particulari. Subiectii oficiali sunt acele persoane care îndeplinesc atribuții privind activitatea organelor judiciare penale. Astfel, subiecții oficiali se pot imparți, la rândul lor: judiciari (organele judiciare penale) și extrajudiciari (persoane cu atribuții de inspecție de stat, organe de control etc.). Subiecții particulari sunt persoanele particulare care participă în diferite poziții și roluri la desfășurarea procesului penal. Pe de alta parte, subiecții particulari pot fi divizați în principali (părțile și subiecții procesuali principali) și secundari (ceilalți participanți).

Codul de Procedură Penală reglementează regimul procesual al diferitelor categorii de participanți, prevăzând în ce condiții și situații o persoană poate deveni participant al procesului penal, care este poziția procesuală a acesteia, ce atribuții, ce sarcini și ce drepturi are, cum trebuie să le îndeplineasca sau să le exercite etc. În îndeplinirea sarcinilor sau exercitarea drepturilor care le revin, toți participanții trebuie să se comporte cu probitate și loialitate deoarece numai în acest fel poate fi aflat adevărul și înfăptui justiția penală. În acest sens, în Codul Penal sunt incriminate și acele fapte care sunt de natura să împiedice înfăptuirea justiției. Regimul juridic al fiecărui subiect trebuie să se cunoască cu multă precizie pentru că un participant în procesul penal nu poate ocupa poziții între care există incompatibilitate (judecător, art. 64 Cod Procedură Penală; procuror, organ de cercetare penală, magistrat-asistent și grefier, art. 65 Cod Procedură Penală).

Părțile din procesul penal sunt persoanele fizice sau juridice, care au interese directe în soluționarea acțiunilor penale ori civile care au fost exercitate în urma apariției unui raport juridic de drept penal. Părțile sunt definite în art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală ca fiind subiecții procesuali care exercită ori împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară. Altfel spus, părțile sunt acele persoane cu drepturi ori cu obligații în ceea ce înseamnă acțiunile judiciare. Părțile din procesul penal sunt inculpatul, partea vătămată și partea responsabilă civilmente, acestea fiind clasificate conform literaturii de specialitate în principale și secundare, constante și eventuale.

În orice proces penal sunt întâlniți anumiți participanți, respectiv organele judiciare (toate categoriile sau, în unele cazuri, doar o parte), precum și suspectul ori inculpatul.

În final, putem accepta și definiția (este adevarat, destul de simplistă) conform căreia participanții la procesul penal sunt organele judiciare și persoanele chemate să contribuie la desfășurarea procesului penal în vederea realizării scopului acestuia.

3.2. Organele judiciare

Sistemul organelor judiciare din România a fost supus de-a lungul timpului unui proces de transformare și evoluție, fapt oglindit de existența a numeroase acte normative care reglementează acest domeniu. După 1990, organizarea sistemului judiciar a intrat într-o fază de schimbări profunde, iar acest proces continuă și astăzi.

În prezent, organizarea sistemului judiciar este reglementată de o serie de acte normative și anume: Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească, Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanțelor și parchetelor militare, Legea nr. 56/1993 pentru organizarea Curții Supreme de Justiție, Legea nr. 303/ 2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr. 567/2004 privind personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea Poliției Judiciare.

Potrivit Constituției, autoritatea judecătorească se compune din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii, această autoritate fiind reglementată ca funcție distinctă și ca sistem distinct.

Puterea judecătorească determină apariția unui grup de „reguli esențiale prevăzute de Constituție și de legi organice care stau la baza organizării justiției, în scopul asigurării funcției acesteia, soluționarea litigiilor ivite între subiectele de drept sau rezolvarea cererilor acestora în condițiile legii, protecția persoanelor față de manifestările abuzive ale celorlalți autorități publice și salvgadarea, prin mijloace proprii și specifice, a ordinii de drept” .

Potrivit art. 30 din Codul de procedură penală, organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt: organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanțele judecătorești.

După analiza ce a stat la baza constituirii noilor coduri, fiecare organ judiciar a fost repoziționat, astfel au fost introduse noi instituții, care, potrivit competențelor, au scopul de a garanta separarea funcțiilor judiciare în procesul penal și de a asigura desfășurarea operativă a procedurilor, imparțialitatea și credibilitatea în exercitarea atribuțiilor fiecărui organ judiciar.

În prezent este menționată apariția a două instituții, ce nu se regăseau în vechile coduri și nici nu aveau corespondente, și anume judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv judecătorul de cameră preliminară.

3.2.1. Organele de cercetare penală

Așa cum este precizat în articolul 55 din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală sunt procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale, iar cele două din urmă participă, împreună cu procurorul, la desfășurarea urmăririi penale.

În cadrul procesului penal, organele de cercetare penală au ca atribuții principale efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepția celor de competența exclusivă a procurorului, administrarea probelor necesare soluționării cauzei, precum și efectuarea anumitor acte procedurale. În cazuri urgente, organul de cercetare penală este obligat să efecteze actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența lui.

În cele mai multe din cazuri, organele de cercetare penală efectuează majoritatea actelor și activităților în cadrul urmăririi penale, prourorul având rolul de supraveghetor al întregii activități din această fază, fiind cel care dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, clasarea, renunțarea la urmărire penală, etc.

Activitatea organelor de cercetare penală se încheie odată cu terminarea urmăririi penale, rezultând faptul că acestea nu participă la procesul penal în fazele de judecată și punerea în executare a hotărârilor. Cu alte cuvinte, organele de cercetare penală nu cooperează în mod direct cu instanțele de judecată, cu judecătorul de drepturi și libertăți ori cu judecătorul de cameră preliminară, rolul esențial al punții de legătură fiind jucat de către procurori, constituiți în parchete, împreună cu care, organele de cercetare penală formează organele de urmărire penală.

Conform reglementărilor legale în vigoare, organele de cercetare penală efectuează orice act de urmărire penală dacă nu este dat în competența procurorului, respectiv acte de dispoziție, exemplificând începerea urmăririi penale, extinderea urmăririi penale, schimbarea încadrării juridice, amprentarea și fotografierea persoanelor; precum și acte procedurale, cum ar fi identificarea persoanelor ori obiectelor, percheziția domiciliară, percheziția corporală, percheziția vehiculului, cercetarea la fața locului, reconstituirea, ridicarea de obiecte sau înscrisuri etc.

Pe parcursul urmăririi penale, cu privire la anumite acte, organele de cercetare penale formulează propuneri motivate prin referat, care sunt însușite de procuror, acesta din urmă dispunând dispoziția sau procedura respectivă prin ordonanță. Din această categorie pot fi exemplificate efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect, punerea în mișcare a acțiunii penale etc.

Poliția judiciară, ca și concept, a apărut în anul 1936, odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură penală de la acea vreme. În art. 197 era reglementat faptul că în cadrul fiecărui parchet al tribunalului, își desfășurau activitatea și ofițeri de poliție judiciară.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, literatura de spacialitate definea poliția judiciară din două puncte de vedere: în primul rând, totalitatea activităților efectuate în faza de actelor premergătoare urmăririi penale, denumită atunci „primele cercetări”, iar în al doilea rând, persoanele care efectuau cercetări în cadrul acestei faze procesuale.

Revenind la timpul prezent, în conformitate cu prevederile Legii nr. 364/2004, art. 2 alin. (1), „poliția judiciară este constituită din ofițeri și agenți de poliție, specializați în efectuarea activităților de constatare a infracțiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmăririi penale și de cercetare penală”. Pornind de la această reglementare, se pot distinge trei funcții ale organelor de poliție judiciară: constatarea săvârșirii infracțiunii, adunarea datelor în vederea începerii urmăririi penale, precum și efectuarea cercetării penale.

Actul normativ prin care lucrătorilor de poliție le sunt atribuite activități de constatare a infracțiunilor este Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, în care sunt enumerate atribuțiile acestei instituții, cum ar fi apărarea vieții, integrității corporale și libertății persoanelor, precum și celelalte drepturi și interese ale persoanelor, aplicarea măsurilor de menținere a ordinii și siguranței publice, efectuarea de cercetări la fața locului în cazul savârșirii de infracțiuni și nu în ultimul rând constatarea faptelor de natură penală.

Art. 55 alin. (4) din Codul de procedură penală prevede că rolul organelor de cercetare penală ale poliției judiciare este îndeplinit de lucrători cu atribuții specializate, din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, anume desemnați în condițiile legii speciale, avizați de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ori avizul procurorului desemnat în acest sens.

Organele de poliție judiciară își desfășoară activitatea de cercetare penală, în mod nemijlocit, sub conducerea și supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispozițiile acestuia.

Organele de cercetare penală ale poliției judiciare se subordonează în două direcții. Primul tip de subordonare este cea administrativă față de organele ierarhic superioare din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, iar al doilea tip de subordonare este cea funcțională, cu privire la efectuarea cercetării penale și este realizată față de procuror, acest lucru presupunând că organele de poliție judiciară își desfășoară activitatea de cercetare penală, în mod nemijlocit, sub conducerea, supravegherea și controlul procurorului, și sunt obligate să aducă la îndeplinire dispozițiile acestuia, în mod prioritar.

Conform prevederilor art. 55 alin. (5) și art. 57 alin. (2) din Codul de procedură penală, organele de cercetare penală speciale sunt ofițerii anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Acestea realizează urmărirea penală dacă se efectuează cercetări pentru comiterea infracțiunilor de către militari ori dacă se efectuează cercetări pentru comiterea infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal, săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în primejdie siguranța navei, navigației ori a personalului. În primul caz, urmărirea penală a infracțiunilor săvârșite de militari, în legătură cu activitatea lor, se efectuează de procurori și de organele de cercetare penală speciale, anume desemnate prin ordin de zi pe unitate al comandantului unității. Cu referire la al doilea tip de organe de cercetare penală speciale, acestea efectuează urmărirea penală sub supravegherea procurorului, conform reglementărilor Legii nr. 191/2003 privind infracțiunile la regimul naval.

3.2.2. Procurorul

Procurorii sunt organele de urmărire penală constituite în parchete care funcționează pe lângă instanțele judecătorești și își exercită atrubuțiile în cadrul Ministerului Public, instituție încadrată în conceptul de autoritate judecătorească, așa cum reiese din prevederile Constituției României. Actul normativ care organizează Ministerul Public este legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Ministerul Public are ca instituție, o evoluție istorică îndelungată. Își are originea în Franța, când în secolul al XIV-lea s-au creat “les procureurs du roi” care aveau la început sarcina să apere interesele financiare ale regelui. În timp, procurorii au devenit reprezentanții oficiali ai acuzării.

La noi în țară, instituția Ministerului Public a fost introdusă în anul 1832 în Muntenia și apoi în 1862 în Moldova. În anul 1952, denumirea instituției a fost modificată în Procuratura Republicii, iar prin Constituția din 1991 s-a revenit la vechea denumire de Minister Public. El este parte componentă a autorității judecătorești, alături de instanțele judecătorești și de Consiliul Superior al Magistraturii și are atribuții judiciare pe lângă instanțe. Ministerul Public nu reprezintă statul, ci interesele generale ale societății.

Procurorii sunt numiți de președintele României, se bucură de stabilitate și sunt independenți în condițiile legii în ceea ce privește relațiile cu instanțele de judecată ori cu alte instituții, aceștia putând fi considerați agenți ai puterii executive și își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției.

Conform Constituției și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Ministerul Public, prin activitatea judiciară pe care o desfășoară, reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și interesele cetățenilor.

În fiecare parchet, procurorii își îndeplinesc atribuțiile în raza teritorială a instanței pe lângă care funcționează. Există așadar parchetele de pe lângă judecătorii, parchetele de pe lângă tribunale, parchetele de pe lângă tribunalele specializate pentru minori și familie, parchetele de pe lângă curțile de apel și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În fiecare județ al țării există câte un parchet de pe lângă tribunal care are în subordine mai multe parchete de pe lângă judecătorii. Mai multe parchete de pe lângă tribunale formează circumscripția unui parchet de pe lângă curtea de apel. Toate parchetele de pe lângă curțile de apel, în număr total de 15, sunt subordonate ierarhic Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Parchetele de pe lângă judecătorii, tribunale și tribunale specializate pentru minori și familie, sunt conduse de prim-procurori ajutați de prim-procurori adjuncți, iar parchetele de pe lângă curțile de apel și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt conduse de procurori generali ajutați de procurori general-adjuncți. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ajutat de un prim-adjunct și de un adjunct. Secțiile parchetelor de pe lângă tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție sunt conduse de procurori șefi de secție.

Parchetele de pe lângă tribunale, curți de apel și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt organizate în secții, potrivit legii.

În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt organizate Direcția Națională Anticorupție (DNA) și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), fiecare dintre acestea având servicii la nivelul curților de apel. DIICOT are de asemenea și birouri organizate la nivelul fiecărui tribunal.

În cadrul Direcției Naționale Anticorupție își desfășoară activitatea procurori specializați în cercetarea infracțiunilor de corupție, care se subordonează procurorului-șef ajutat de 2 procurori adjuncți și de 2 consilieri, subordonați la rândul lor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorul-șef este numit de Președintele României, la propunerea Ministrului Justiției, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reinvestirii o singură dată. Procurorul propus trebuie să aibă o vechime de minim 10 ani.

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este o structură specializată, așa cum reiese și din denumirea sa, în combaterea criminalității organizate și terorism. DIICOT este condusă de un procuror-șef ajutat de un procuror-șef adjunct, subordonați procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorul-șef este numit de Președintele României, la propunerea Ministrului Justiției, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reinvestirii o singură dată. Procurorul propus trebuie să aibă o vechime de minim 10 ani.

Parchetele militare sunt organizate în parchete militare de pe lângă tribunalele militare și Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel București.

Parchetele de pe lângă tribunalele miltare sunt conduse de prim-procurori militari ajutați de primprocurori militari adjuncți, iar Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel este condus de un procuror general militar ajutat de un adjunct.

Activitatea parchetelor se desfășoară pe baza principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.

Principiul legalității este linia de ghidare principală a activității Ministerului Public și reprezintă aplicarea principiului legalității procesului penal cu privire la această instituție. Impunând respectarea legalității, în articolul 62, alin. 4 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, legiutorul prevede că Ministerul Public este independent în relațiile cu instanțele judecătorești precum și cu celelalte autorități publice și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și în vederea respectării ei.

Principiul imparțialității decurge din principiile legalității și oficialității procesului penal. Potrivit acestui principiu, procurorul este obligat să se manifeste în același mod, echidistant, față de toți cei care au intrat în conflict cu legea penală. El nu are voie să se comporte unilateral și părtinitor, ci cu obiectivitate și imparțial. Procurorul este obligat să-și exercite atribuțiile fără a devia de la principiile legalității și imparțialității, respectând totodată și prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, care precizează că „toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări”.

Principiul controlului ierarhic face diferența dintre statutul procurorilor și cel al judecătorilor. Din acest punct de vedere, Constituția menționează în art. 124 alin. (3) că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, pe când procurorii se supun ierarhic într-un anumit mod, reglementat în art. 64 și art. 65 din Legea nr. 304/2004, procurorii sunt obligați să se supună dispozițiilor temeinice, scrise ale procurorului ierarhic superior, menționând totodată că procurorul este independent în soluțiile dispuse.

Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Procurorul poate contesta măsura infirmării la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor.

Art. 65 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 prevede că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție și de procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel pot efectua controlul ierarhic asupra procurorilor din subordine direct sau prin procurori anume desemnați.

Întrucât procurorii își exercită atribuțiunile sub autoritatea ministrului justiției, acesta poate efectua controlul ierarhic asupra procurorilor din oficiu sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, prin procurori desemnați de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție ori de ministrul justiției.

Printre cele mai importante atribuții ale Ministerului Public se enumeră: efectuarea urmăririi penale; conducerea și supravegherea activității de cercetare penală a organelor de cercetare penală; sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale; încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției; sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți în vederea luării unei măsuri preventive; exercitarea acțiunii penale precum și a celei civile în cazurile prevăzute de lege; participarea la ședințele de judecată; exercitarea contestațiilor și a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești; apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii; prevenirea și combaterea criminalității, studierea cauzelor care favorizează și generează criminalitatea, precum și orice alte atribuții prevăzute de lege.

Conducătorul parchetului poate infirma motivat soluțiile dispuse de procurorii din subordine dacă aprecează că acestea sunt nelegale. Soluțiile adoptate de conducătorul parchetului pot fi infirmate de conducătorul parchetului ierarhic superior.

Fiind astfel organizat și funcționând într-o asemenea manieră, Ministerul public permite procurorilor ierarhic superiori să instrumenteze dosare penale ori să efectueze anumite acte de urmărire penală aflate în competența procurorilor din subordine.

În cursul judecății, procurorul este liber să prezinte în instanță, concluziile considerate de acesta ca fiind întemeiate, conform reglementărilor legale, având în vedere probele administrate.

Un procuror poate efectua acte din competența altui procuror, doar atunci când primește delegație. În cadrul aceleiași unități de parchet, procurorii se pot substitui și, din acest motiv, la un dosar penal pot lucra mai mulți procurori, fiecare putând efectua acte în nume propriu. Totodată și supravegherea cercetărilor efectuate de organele de cercetare penală poate fi efectuată de mai mulți procurori deodată.

Întrucât procurorul are un rol deosebit de important în desfășurarea urmăririi penale, fie că acesta o efectuează ori o supraveghează, în cazul organelor de cercetare ale poliției judiciare și organelor de cercetare penală speciale, unii autori de specialitate au accentuat, cum era și firesc, ideea că procurorul este „stăpânul” urmăririi penale.

3.2.3. Judecătorul de drepturi și libertăți

Judecătorul de drepturi și libertăți soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter provizoriu, actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege, încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii, procedura audierii anticipate, alte situații expres prevăzute de lege. Având în vedere aceste aspect, rezultă în cursul urmăririi penale orice măsură pasibilă de a altera drepturile și libertățile părților ori ale subiecților procesuali principali, din procesul penal poate fi dispusă, respectiv obsetrucționată de către judecătorul din cadrul instanței competente, având anumite atribuții, denumit judecător de drepturi și libertăți.

3.2.4. Judecătorul de cameră preliminară

Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror, competența instanței, verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, precum și alte situații expres prevăzute de lege.

3.2.5. Instanțele judecătorești

Având în vedere rolul pe care instanțele judecătorești îl au, acestea reprezintă ca un nucleu al activității procesual penale.

Legea nr. 304/2004, republicată, prevede în art. 2 că justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, realizându-se prin instanțele judecătorești, prevăzute în mod expres în lege.

În cadrul instanței își desfășoară activitatea judecătorii de drepturi și libertăți, judecătorii de cameră preliminară, dar și judecătorii care judecă cauzele penale, aceștia din urmă purtând denumirea, conform Codului de procedură penală, de instanțe de judecată, fără a se trimite la unitățile de sistem judiciar (judecătorie, tribunal etc.).

Sistemul în cadrul căruia instanțele judecătorești își desfășoară activitatea, este reglementat în art. 126 alin. (1) din Constituție, unde se arată că justiția în România se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instituții prevăzute de lege.

Principalul principiu regăsit la baza organizării instanțelor judecătorești este cel al unității sistemului. Respectând acest principiu, în România, sistemul organelor de judecată este condus de o instanță supremă, care exercită controlul suprem aupra tuturor activităților de judecată.

În România, instanțele de judecată sunt: Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanțele militare și judecătoriile.

În perioada 1947-1992, instanțele de judecată erau organizate din punct de vedere ierarhic pe trei nivele, curțile de apel lipsind din sistemul judiciar românesc, fiind reintroduse cu ocazia adoptării Legii nr. 92/1992.

Potrivit art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, la nivelul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor, pot funcționa secții sau complete specializate pentru judecarea cauzelor civile, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și secții maritime și fluviale.

Secțiile maritime și fluviale sunt reglementate în Legea. nr. 304/2004, art. 42, desfășurându-și activitatea în cadrul tribunalelor Constanța și Galați.

Conform art. 38 din Legea nr. 304/2004, „judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și în sectoarele municipiului București”. Localitățile în care se regăsesc judecătorii se stabilesc prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului Justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, și sunt prevăzute în anexa nr. 1A din Legea nr. 304/2004. Potrivit aceluiași act normativ, art. 36, în mun. București și în fiecare județ, funcționează câte un tribunal, având sediul în localitatea reședință de județ.

Cu privire la organizarea Curților de Apel, în conformitate cu Anexa nr. 1C din Legea nr. 304/2004, acestea sunt în număr de 15 și își exercită activitatea într-o circumscripție cuprinzând mai multe tribunale.

Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție este organizată în 4 secții (Secția I civilă, Secția II civilă, Secția penală, care a asimilat și fosta secție militară, și Secția de contencios administrativ și fiscal) și Secții unite. În structura instanței supreme mai intră și Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, Completul pentru soluționarea unor chestiuni de drept precum și 4 complete de 5 judecători, fiecare cu propria competență.

Conform art. 56 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, instanțele militare sunt tribunalele militare și Curtea Militară de Apel București.

Făcându-se o analiză între instanțele de judecată civile și cele militare se constată că există o mare diferență, din punct de vedere al numărului lor și al competenței teritoriale. Instanțele militare sunt în număr mult mai mic și astfel au circumscripții teritoriale mult mai întinse.

Fiecare instanță de judecată este condusă de un președinte. În cazul curților de apel, tribunalelor și tribunalelor specializate, în funcție de volumul de activitate și complexitatea cauzelor, președintele poate fi ajutat de 1-2 vicepreședinți, iar la judecătorii, președintele poate fi ajutat de vicepreședinte. Conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, la Curtea de Apel București și Tribunalul București, președintele poate fi ajutat de 1-3 președinți.

Din punct de vedere organizatoric intern, Legea nr. 304/2004 prevede că în cadrul curților de apel și tribunalelor își pot exercita atribuțiile secții sau complete specializate pentru judecarea cauzelor civile, cauze penale, cauze cu minori și familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și secții maritime și fluviale. Secțiile instanțelor judecătorești sunt conduse de un președinte de secție.

Președintele, vicepreședintele, președinții de secții ai Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt numiți de către Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe o perioadă de 3 ani cu posibilitatea reinvestirii o singură dată. Promovarea în funcția de judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile stabilite de lege.

Numirea în funcțiile de conducere la judecătorii, tribunale, tribunale specializate și curți de apel, se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, în urma susținerii unui examen sau concurs. Promovarea judecătorilor la tribunale, tribunale specializate și curți de apel se realizează de asemenea de către Consiliul Superior al Magistraturii.

3.3. Avocatul

Poziția avocatului în procesul penal este una specială, care nu trebuie confundată cu cea a părților, deoarece avocatul nu este subiect al raportului conflictual penal din pricina faptului că acesta nu susține interese personale, ci apără drepturile și interesele persoanei pe care o apără sau o reprezintă. În art. 32 din Codul de procedură penală, sunt enumerate riguros părțile procesului penal, fără ca avocatul să se regăsească printre ele.

Codul de procedură penală intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, modifică în mod esențial viziunea asupra rolului pe care îl are avocatul în ceea ce privește desfășurarea procesului penal, astfel fiind înlăturate carențele legislației din perioada comunistă, o parte dintre acestea regăsindu-se în legislația românească până la 1 februarie 2014.

Apărarea este o activitate procesuală complexă, care presupune și participarea unui avocat, ales sau numit, alături de persoana ce urmărește apărarea drepturilor și intereselor ocrotite prin lege. Pentru ca un avocat să se dovedească eficient în exercitarea profesiei sale, acesta trebuie să trebuie să fie extrem de bine pregătit din punct de vedere jurudic, să aibă o cultură generală vastă, să posede cunoștințe culturale, politice, științifice etc.

Din prevederile art. 24 alin. (1) din Constituția României, reiese faptul că dreptul la apărare este deosebit de important, acesta fiind garantat. În alin. (2) se menționează că, pe tot cursul procesului penal, părțile au dreptul la un avocat ales sau numit din oficiu, în condițiile legii.

Legislația care reglementează organizarea și exercitarea profesiei de avocat este compusă din Legea nr. 51/1995, republicată și Statutul profesiei de avocat.

Conform prevederilor Legii nr. 51/1995, republicată, pentru ca o persoană să înceapă a profesa avocatura, aceasta trebuie să îndeplinească două condiții: să fie membru al unui barou din România și să nu fie incompatibil, în condițiile legii. Cu privire la prima condiții, există și cazul excepțional în care un avocat, membru al unui barou din altă țară, poate profesa în România, însă numai după ce acesta susține un examen de verificare a cunoștințelor de drept românesc și limbă română, organizat de Uniunea Națională a Barourilor din România.

Se remarcă faptul că în prezent sunt ridicate la rang de principiu, dreptul de a consulta dosarul cauzei în orice etapă a procesului penal, dreptul avocatului și al clientului de a avea discuții confidențiale, dreptul acestuia din urmă de a beneficia de sprijinul avocatului, în orice moment în care este audiat. Aceste noutăți îi conferă avocatului un rol mai important, iar din prisma anumitor puncte de vedere, acesta poate fi privit ca un participant cu drepturi depline, care se situează pe aceeași poziție cu cea a părții pe care o apără sau o reprezintă.

În legislația zilelor noastre se constată o creștere a responsabilității apărătorului față de clientul său, astfel rezultând nevoia ca în cauzele penale să participe avocați specializați strict în acest domeniu.

Având în vedere aceste aspecte, trebuie menționată și ideea că îmbunătățirea reglementării dreptului la apărare nu este de ajuns, întrucât este esențială și schimbarea modului de percepție vis-a-vis de poziția avocatului, a tuturor celorlalți participanți la procesul penal, în armonie cu drepturile conferite de lege.

Indiferent în ce stadiu se află cauza penală, avocatul se bucură pe tot cursul procesului penal de mai multe drepturi: dreptul de a pregăti apărarea într-un timp rezonabil; de a asista sau reprezenta în procesul penal, părțile ori subiecții procesuali principali, în condițiile legii; dreptul de a fi încunoștințat în condițiile art. 92 alin. (2) din Codul de procedură penală , să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, precum și dreptul de a consulta actele dosarului și de a formula cereri și a depune memorii.

De asemenea avocatul se bucură de dreptul de a solicita consultarea dosarului, acest drept neputând fi exercitat și nici restrâns în mod abuziv. Acest drept reprezintă studiul actelor din dosar, dreptul de a nota date sau informații, precum și de a obține fotocopii pe cheltuiala clientului. În cursul urmăririi penale, procurorul ori organul de cercetare penală delegat stabilește data și durata consultării dosarului într-un termen rezonabil. În cursul urmăririi penale, procurorul poate emite ordonanță prin care restricționează motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale.

Persoana față de care s-a luat măsura reținerii sau arestării are dreptul să ia legătura cu avocatul, fiindu-i asigurată confidențialitatea discuțiilor, cu respectarea măsurilor necesare de pază, de supraveghere vizuală și securitate, fără ca respectiva convorbire să fie interceptată sau înregistrată. Dacă se încalcă acest drept, probele obținute astfel vor fi excluse potrivit prevederilor art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală.

În faza de urmărire penală, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, exceptând percheziția corporală sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante, precum și situația în care sunt utilizate metodele speciale de supraveghere sau cercetare, prevăzute în titlul IV cap. IV din Codul de procedură penală.

Avocatul suspectului ori inculpatului beneficiază de dreptul de a solicita să-i fie aduse la cunoștință data și ora efectuării audierii ori a actelor de urmărire penală. Încunoștințarea se face prin diferite mijloace (notificare telefonică, fax, e-mail), încheindu-se un proces-verbal în acest sens, iar dacă în urma acestei proceduri avocatul nu s-a prezentat, se realizează în continuare actul de urmărire penală ori audierea.

Judecata se desfășoară numai atunci când părțile sunt citate legal și procedura este îndeplinită. Instanța citează din oficiu inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz, reprezentanții legali ai acestora. Când se impune, pentru soluționarea cauzei, instanța poate dispune citarea altor subiecți procesuali. Înfățișarea părții la termenul de judecată, în persoană sau prin reprezentant ori avocat, dacă acesta din urmă a luat legătura cu persoana pe care o reprezintă, elimină orice eventuală neregulă privitoare la procedura de soluționare.

Art. 356 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală prevede că, în cazul în care una dintre părți se află în stare de deținere, președintele completului se asigură că aceasta ia cunoștință de actele dosarului și că poate lua legătura cu avocatul său,iar părțile au la dispoziție un singur termen pentru angajarea unui apărător și pentru pregătirea apărării. Dacă vreuna din părți, dintr-un motiv sau altul, rămâne fără asistența juridică acordată până la acel moment, instanța acordă un alt termen de judecată pentru a fi angajat unui alt avocat și pentru a se pregăti apărarea.

Acordarea părților și avocaților acestora, unui timp necesar pentru a pregăti o apărare efectivă, trebuie să fie în conformitate cu respectarea principiului termenului rezonabil al procesului penal.

Pe parcursul cercetării judecătorești, ca etapă a judecății atât în primă instanță, cât și în apel, avocatul are rolul de a valorifica drepturile părții reprezentate, din punct de vedere al soluționării temeiului cauzei.

În timp ce probele propuse de părți prin intermediul avocatului, sunt administrate de către instanță, în faza de judecată, avocatul participă activ cu privire la adresarea întrebărilor către inculpați ori către ceilalți participanți.

Faptul că rolului avocatului în faza de judecată este deosebit de important, reiese din prevederile art. 109 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv „… inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii”. Această posibilitate a consultării apărătorului de către inculpat chiar chiar și în timpul audierii în fața instanței este foarte benefică pentru cel persoana audiată deoarece declarația inculpatului în fața organelor judiciare trebuie să vină în apărarea sa și nicidecum, un mod de autoînvinuire.

Asistența juridică este obligatorie și la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, dintre procuror și inculpat. Instanța se pronunță cu privire la acordul de recunoaștere a vinovăției prin sentință, în ședință publică, după ascultarea părții civile, dacă este prezentă, procurorului, precum și a inculpatului și avocatului acestuia.

3.4. Părțile

Sunt persoane fizice sau juridice cu drepturi și obligații ce izvorăsc din exercitarea acțiunii penale sau civile în cursul procesului penal. În procesul penal părțile sunt inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente. În art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală, părțile sunt definite ca fiind subiecții procesuali care exercită ori împotriva cărora se exercită o acțiune judiciară. Această definiție este întâlnită în literatura de specialitate anterior apariției noului Cod de procedură penală.

Se poate afirma că nu poate exista proces penal fără participarea părților și viceversa, însă procesul penal poate avea loc în absența subiecților procesuali principali și a altor participanți, întrucât drepturile și obligațiile acestora nu izvorăsc direct din exercitarea acțiunii penale ori civile.

Părțile au interese proprii în rezolvarea cauzei penale și pot efectua acte procesuale alături de organele judiciare. În timp ce organele judiciare acționează în numele statului în vederea apărării intereselor societății, părțile participă pentru a-și realiza interesele personale, formulând cereri, concluzii etc. Ținând cont de faptul că în cadrul procesului penal se desfășoară un conflict, iar părțile au, de regulă, interese opuse, se constată că inculpatul are interese contrare cu partea civilă, dar în același timp are interese comune cu partea responsabilă civilmente.

Suspectul nu este parte în procesul penal, însă este subiect procesual principal cu anumite drepturi și obligații prevăzute de lege. Înainte de declanșarea urmăririi penale, persoana care a săvârșit infracțiunea se numește făptuitor, iar după începerea urmăririi penale, el devine suspect.

Pentru a înțelege poziția procesuală a părților trebuie făcută o analiză din punct de vedere al laturilor procesului penal. Astfel, din perspectiva laturii penale, este parte doar inculpatul, pe când în latura civilă sunt părți inculpatul și eventual, partea civilă și partea responsabilă civilmente. În mod excepțional, partea civilă și partea responsabilă civilmente își pot exercita drepturile și în dreptul laturii penale, și anume că pot formula apel, în condițiile legii, conform art. 409 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.

Din punct de vedere strict procesual, noțiunea de parte determină apariția unui interes din sfera dreptului material, pe care partea îl manifestă pe plan procesual. Această noțiune aparține laturii civile, și reprezintă cadrul unor adevărate dezbateri, fiind abordată atât în lucrările de specialitate, cât și în practica judiciară.

În plan obișnuit, părțile sunt participanții cu drepturile cele mai numeroase și diversificate, însă care au și îndatoriri neîntâlnite la altă categorie de participanți. În exercitarea drepturilor și realizarea intereselor apărate de lege, părțile trebuie să adopte o atitudine de corectitudine, de loialitate procesuală. Deopotrivă în dreptul procesual civil și penal, este întâlnită teoria abuzului de drept, cel puțin în ceea ce privește latura civilă. Privitor la latura penală, teoria abuzului de drept trebuie privită din alt unghi, astfel încât să iasă în evidență faptul că obiectul procesului este întotdeauna de natură penală, în celălalt caz obiectul procesului fiind, evident, de natură civilă.

Având ca punct de plecare ipoteza potrivit căreia subiecții cauzei penale (ai raportului juridic de conflict care constituie obiectul procesului penal) sunt, concomitent, și subiecții procesului penal, o parte autori au concluzionat că statul ar putea fi parte în procesul penal. Această percepție a rămas izolată în literatura de specialitate, majoritatea autorilor fiind de acord că părțile sunt cele determinate strict în art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Având în vedere că procesul penal reprezintă raportul juridic penal dintre stat și infractor, apărut în urma comiterii unei infracțiuni, iar acțiunea penală este exercitată de stat, aspectele privitoare la condițiile pentru a fi parte în latura penală a procesului sunt mult mai simplificate în raport cu noțiunea de parte în latura civilă.

Așadar, în procesul penal, doar persoana a carei răspundere penală poate fi angajată este inculpat. Astfel este inutil a mai face deosebire între capacitatea procesuală de folosință și capacitatea de exercițiu. Totodată, făcându-se o paralelă între capacitatea procesuală (“legitimatio ad processum”) și calitatea procesuală (“legitimatio ad causam”) se ajunge la distincția dintre o parte cu anumite caracteristici (inculpatul) și un subiect procesual principal, care nu le are (suspectul).

În ceea ce privește latura civilă a procesului penal, pozițiile inculpatului, părții civile, și părții responsabile civilmente, pot fi considerate aseamănătoare din mai multe puncte de vedere, cu pozițiile reclamantului și pârâtului dintr-un proces civil, însă există o mulțime de particularități. În concluzie, există condiții pe care legea le impune pentru ca o persoană să participe ca parte în procesul civil, iar acestea trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ și în cadrul laturii civile a procesului penal.

i) În primul rand, inculpatul, partea civila și partea responsabila civilmente trebuie sa aibă (sub aspect civil) capacitate procesuală (“legitimatio ad processum”) atât de folosință, cât și de exercițiu. De exemplu, partea civilă este deseori o persoană juridică, deci în astfel de cazuri trebuie să se cunoască faptul că ea dobândește capacitatea de folosință în general de la data înregistrării, ori de la data, după caz, a actului de dispoziție care o înființează, respectiv de la data recunoașterii sau a înființării ei (art. 28 din Decretul nr. 31/1954). În ceea ce privește capacitatea de exercițiu, aceasta este evocată în numeroase texte din Codul de Procedura Penala.

ii) Calitatea procesuală (“legitimatio ad causam”) activă subzistă pentru partea civilă atunci când există o identitate între aceasta și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic civil dedus judecății. Calitatea procesuală pasivă se exprimă în identitatea care trebuie să se manifeste între inculpat, respectiv parte responsabilă civilmente și persoana obligată în același raport juridic. În cadrul laturii civile, poate avea loc și o transmitere legală a calității procesuale (art. 19 alin. 2 Cod Procedura Penala).

iii) Dreptul părții care exercită acțiunea civilă și față de care se nasc îndatoririle celorlalte părți trebuie să fie recunoscut și ocrotit de lege sub aspect substanțial și actual sub aspectul protejării sale prin acțiunea în justiție. Acest din urma aspect presupune ca dreptul să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive.

iv) Interesul reprezintă folosul practic, care îl are o parte pentru a justifica participarea sa în cauza juridică. În procesul penal, interesul părților angrenate în latura civilă este totdeauna material. Spre deosebire de aceasta, în procesul civil interesul poate fi deseori și moral.

O ultimă problemă care merită analizată în ceea ce privește părțile în procesul penal este solidaritatea procesuală. Astfel, solidaritatea activă sau pasivă din domeniul dreptului material care face ca mai mulți subiecți ai raporturilor juridice să dobândească drepturi sau obligații se poate manifesta și pe plan procesual. Pentru a se înregistra o solidaritate procesuală trebuie să existe o grupare procesuală a unor subiecți care nu au numai aceeași calitate în proces, ci poziția lor comună rezultă din faptul că drepturile și obligatiile lor au aceeași cauză juridică (“consortium litis”). Situarea în cadrul coparticipației procesuale este determinată nu de poziția formal comună în cadrul procesului, ci de aceeași poziție în cadrul cauzei.

Într-un proces penal, pot exista mai multe părți având aceeași poziție procesuală și fără a forma un “consortium litis”, când în același proces sunt reunite mai multe cauze penale. De exemplu, ca efect al conexității, mai mulți inculpați se judecă reuniți în același proces pentru fapte diferite. La fel, pot exista într-un proces penal părți civile numeroase, dreptul lor de despăgubire derivând însă din împrejurări distincte. Alta este situația când, de exemplu, o faptă penală a fost săvârșită de mai mulți participanți (coautori, complici, instigatori) și care duce pe plan procesual la o solidaritate procesuală a coinculpaților. De asemenea, caracterul de “consortium litis” al grupului de părți civile este evident în cazul când aceeași faptă penală a produs un prejudiciu material la persoane diferite.

Distincția între simpla existență a mai multor părți având formal aceeași calitate procesuală și grupul procesual care presupune o coparticipare procesuală este necesară pentru deosebirea consecințelor juridice diferite pe care fiecare din cele două situații juridice le produc. Solidaritatea procesuală duce la consecințe mergând până la aspecte privind soluționarea cauzei. De exemplu, probele admise în cauza referitoare la existența faptei sunt opozabile tuturor părților care formează un litisconsortiu; actele efectuate de unul din membrii grupului procesual, dacă privește fapta sau circumstanțele reale ale acesteia, sunt profitabile tuturor membrilor grupului; efectul extensiv al căilor de atac se manifestă în limitele coparticipanților solidari din punct de vedere procesual etc. În celălalt caz, efectele sunt mai reduse, fiind legate de obicei de mecanismul procesual și nu de rezolvarea cauzei. De exemplu, când sunt constituite mai multe părți civile între care nu există o solidaritate procesuală, drepturile lor decurgând din litigii diferite, la dezbateri se va da cuvântul totuși în ordinea stabilita de art. 388 Cod Procedura Penala. Aceasta înseamna că practic vorbesc întâi toate persoanele care în proces au calitatea de persoană vătămată, parte civila și parte responsabilă civilmente și numai dupa aceea se va da cuvântul inculpaților.

3.4.1. Inculpatul

Din momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, suspectul dobândește calitatea de inculpat, acesta din urmă fiind parte în procesul penal, în timp ce suspectul este subiect procesual principal.

Astfel, inculpatul are dreptul de a fi asistat de apărător ales sau din oficiu în cazurile de asistență obligatorie, de a fi reprezentat, de a fi prezent la efectuarea percheziției domiciliare, de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul de urmărire penală, de a propune administrarea de probe, de a formula cereri, a ridica excepții și de a pune concluzii, dreptul de a beneficia gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine ori nu poate comunica în limba română, dreptul de a apela la un mediator în condițiile legii, dreptul de a avea ultimul cuvânt în fața instanței de judecată, de a folosi căile de atac, de a pune întrebări coinculpaților și corelativ, are obligația de a se supune măsurilor preventive și altor măsuri procesuale.

În cazul său, arestarea preventivă se poate dispune pe o durată de 30 de zile și poate fi prelungită în condițiile legii. Dacă inculpatul este arestat, urmărirea penală și judecata nu se pot desfășura decât în prezența acestuia, organele judiciare având obligația să dispună aducerea sa.

Calitatea de inculpat o pot avea atât persoanele fizice cât și persoanele juridice. În conformitate cu dispozițiile Codului penal, persoanele juridice, cu excepția statului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracțiunile săvârșite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanții acestora. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârșirea acelei fapte.

3.4.2. Partea civilă

Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal se numește parte civilă.

Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate avea atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, deoarece ambele pot fi prejudiciate material sau moral prin săvârșirea unei infracțiuni.

În procesul penal, acțiunea civilă poate fi alăturată celei penale, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului.

Prin intermediul acțiunii civile se urmărește repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Orice persoană fizică sau juridică dacă a suferit un prejudiciu material sau moral în urma comiterii infracțiunii, se poate constitui parte civilă în procesul penal în scopul acoperirii pagubei.

Rezolvarea concomitentă în procesul penal a acțiunii penale și a acțiunii civile contribuie la o mai bună soluționare a cauzei, având în vedere că ambele acțiuni își au sorgintea în același fapt ilicit.

Prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, persoana vătămată are avantajul obținerii mai rapide a despăgubirilor la care este îndreptățită, fără să fie nevoită să aștepte soluționarea laturii penale mai întâi. Se pot acorda despăgubiri pentru daunele materiale, dar și pentru daunele morale produse prin infracțiune, deci persoana care a suferit asemenea daune poate avea calitate de parte civilă. Acțiunea civilă are caracter patrimonial și este transmisibilă, așadar se pot constitui părți civile în procesul penal și succesorii victimei.

Constituirea de parte civilă se poate face în scris sau oral, în tot cursul urmăririi penale, iar în timpul judecății, numai în fața primei instanțe, până la începerea cercetării judecătorești. Potrivit principiului disponibilității care operează în materie civilă, partea civilă poate renunța în tot sau în parte, la exercitarea acțiunii civile în procesul penal. Renunțarea se face prin cerere scrisă, sau oral, în ședința de judecată. De asemenea, până la sfârșitul cercetării judecătorești, partea civilă poate îndrepta erorile materiale din cererea de constituire ca parte civilă, poate mări sau micșora întinderea pretențiilor.

Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate restrânsă de exercițiu, acțiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau de către procuror, în aceleași condiții. Ori de cîte ori partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate restrânsă de exercițiu, asistența juridică este obligatorie.

Cu ocazia constituirii ca parte civilă, persoana păgubită, reprezentantul ei legal sau procurorul trebuie să indica natura și întinderea pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care se întemeiază cererea.

Se pot constitui părți civile în procesul penal, persoanele care au suferit prejudicii materiale sau morale. În cazul infracțiunii de omor de exemplu, pot fi părți civile, soțul/soția victimei, concubinul/concubina care avea copii cu victima, copiii acesteia, persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei. De asemenea, se poate constitui parte civilă, unitatea spitalicească în care victima a primit îngrijiri după săvârșirea infracțiunii ori serviciul de ambulanță care a transportat victima la spital ori i-a acordat primele îngrijiri.

Poate avea calitatea de parte civilă, dobânditorul de bună credință al unui bun furat de inculpat, când în cursul procesului penal acel bun a fost ridicat de la inculpat și predat părții civile.

Partea civilă are în cadrul procesului penal, o serie de drepturi și obligații. Astfel, are dreptul să fie asistată de avocat, de a fi reprezentată, are dreptul să consulte dosarul, să solicite despăgubiri pentru daunele produse prin infracțiune, să ceară adminstrarea de probe în acest sens, să exercite căile de atac, poate renunța la despăgubiri. Corelativ, ea are și anumite obligații ce derivă din necesitatea de a se conforma la normele de conduită procesuală: să respecte ordinea desfășurării anumitor activități procesuale, să precizeze natura și cuantumul despăgubirilor, să prezinte situații explicative legate de întinderea prejudiciului, etc.

Când organul judiciar apreciază că din anumite motive personale, partea civilă nu și-ar putea face singură apărarea, se vor lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

Ori de câte ori într-o cauză penală există un număr foarte mare de părți civile care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în proces. Dacă aceste persoane nu și-au desemnat un reprezentant, pentru buna desfășurare a procesului penal, procurorul sau instanța de judecată pot desemna motivat un avocat din oficiu care să le reprezinte interesele.

3.4.3. Partea responsabilă civilmente

Partea responsabilă civilmente este persoana fizică sau juridică care este chemată să răspundă în proces și are potrivit legii civile, obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune.

În materie civilă există posibilitatea ca răspunderea civilă să revină și altor persoane decât acelea care au săvârșit fapta, spre deosebire de răspunderea din dreptul penal care este personală. De aceea, în cazul în care suspectul sau inculpatul nu poate fi obligat personal la plata despăgubirilor civile, va răspunde pentru el partea responsabilă civilmente, iar când nu are bunuri îndestulătoare, aceasta va răspunde alături de suspect sau inculpat, răspunderea fiind solidară.

Astfel, părți responsabile civilmente pot fi:

– părinții pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori;

– persoana care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligată să supravegheze un minor ori o persoană pusă sub interdicție;

– comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor, ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul fucnțiilor încredințate;

– Fondul de Protecție a Victimelor Străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente și poate fi obligat singur și nu în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente cauzate de vehicule neasigurate.

Instituirea calității de parte responsabilă civilmente are rolul de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu material împotriva insovabilității autorului prejudiciului.

Partea responsabilă civilmente poate participa în procesul penal dacă își manifestă inițiativa de a participa sau dacă este introdusă în cauză, la cererea celor interesați ori la cererea procurorului.

Ea poate fi introdusă în cauza penală în această calitate până la momentul începerii cercetării judecătorești. Potrivit art. 21 Cod Procedură Penală, introducerea in procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile, iar atunci când cel care exercită acțiunea civilă este procurorul, acesta este obligat să ceară introducerea părții responsabile civilmente.

Partea responsabilă civilmente poate interveni in procesul penal pana la terminarea cercetarii judecatoresti la prima instanta, luand procedura din stadiul in care se află in momentul interventiei.

Când organul judiciar apreciază că din anumite motive personale, partea responsabilă civilmente nu și-ar putea face singură apărarea, se vor lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. Partea responsabilă civilmente are în ceea ce privește acțiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.

Principala obligație pe care o are partea responsabilă civilmente este de aceea de a răspunde civil pentru sau alături de suspect ori inculpat.

În apărarea sa, partea responsabilă civilmente poate folosi tot materialul probator existent în cauză, poate participa personal la proces sau prin reprezentant.

3.5. Subiecții procesuali principali

Avocatul

3.5.1. Suspectul

Suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Din momentul în care se continuă efectuarea urmăririi penale față de persoană, făptuitorul dobândește calitatea de suspect.

Actul procesual prin care se conferă făptuitorului calitatea de suspect este ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale față de suspect.

Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată și încadrarea juridică a acesteia, precum și drepturile și obligațiile sale procesuale. Suspectul are toate drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel.

Singura măsură preventivă care poate fi luată față de suspect este măsura preventivă a reținerii pe o durată de 24 de ore.

Suspectul are dreptul să dea declarații, să nu dea nicio declarație, să-și dovedească nevinovăția, să propună probe, să formuleze cereri, excepții concluzii, să fie asistat de apărător, dar are și obligația să suporte măsurile preventive prevăzute de lege (reținerea pe o durată de 24 de ore), să se prezinte la chemarea organului de urmărire penală, etc.

3.5.2. Persoana vătămată

Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin comiterea infracțiunii.

Categoria juridică de persoană vătămată nu trebuie confundată cu aceea de victimă a infracțiunii întrucât persoană vătămată poate fi orice persoană fizică sau juridică subiect pasiv al infracțiunii, pe când victimă a infracțiunii nu poate fi decât o persoană fizică.

Persoana vătămată exercită un drept personal în cursul procesului penal în ceea ce privește latura penală a acestuia și contribuie alături de organele judiciare, la soluționarea acțiunii penale.

Ea are dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale, de a propune administrarea de probe, de a formula cereri, de a ridica excepții și de a pune concluzii, de a fi informată cu privire la stadiul urmăririi penale, de a consulta dosarul în condițiile legii, de a fi ascultată, de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților, de a beneficia gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine ori nu poate comunica în limba română, de a fi asistată de un avocat sau de a fi reprezentată, de a apela la un mediator, precum și alte drepturi prevăzute de lege.

Uneori, în cazurile anume prevăzute de lege, ea poate împiedica exercitarea acțiunii penale, prin retragerea plângerii penale prealabile sau prin împăcare.

Când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, asistența juridică este obligatorie. Când organul judiciar apreciază că din anumite motive personale persoana vătămată nu și-ar putea face singură apărarea, se vor lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

Dacă persoana vătămată decedează în timpul procesului penal, drepturile procesuale ale acesteia se sting împreună cu titularul lor, ea neputând fi înlocuită. Acțiunea penală se exercită însă în continuare de către organul judiciar însărcinat cu rezolvarea cauzei penale. Decesul persoanei vătămate stinge acțiunea penală numai atunci dacă legea prevede în mod expres acest lucru.

Persoana vătămată care nu dorește să participe la procesul penal în această calitate, trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care atunci când consideră necesar, o va audia în calitate de martor.

Dacă persoana vătămată dorește să exercite acțiunea civilă în procesul penal, atunci ea se va constitui parte civilă. Calitatea de parte civilă a unei persoane nu înlătură posibilitatea ca ea să participe la proces și în calitate de parte vătămată.

Ori de câte ori într-o cauză penală există un număr foarte mare de persoane vătămate care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în proces. Dacă aceste persoane nu șiau desemnat un reprezentant, pentru buna desfășurare a procesului penal, procurorul sau instanța de judecată pot desemna motivat un avocat din oficiu care să le reprezinte interesele.

3.6. Alți subiecții procesuali

Alți subiecți procesuali menționați de lege sunt: martorii, experții, interpreții, agenții procedurali, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane ori organe prevăzute de lege ca având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procesul penal.

3.6.1. Martorul

Martorul este orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probe într-o cauză penală. Oricine poate avea calitatea de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali. Dacă persoana vătămată nu dorește să participe la procesul penal în această calitate, va fi audiată în calitate de martor.

Potrivit legii, martorul are dreptul să fie supus măsurilor de protecție și să beneficieze de restituirea cheltuielilor ocazionate de chemarea sa în fața organelor judiciare. Martorul are obligația de a da declarații conforme cu realitatea, de a se prezenta la chemările organelor judiciare și de a comunica în scris în termen de 5 zile orice schimbare a adresei la care este citat.

3.6.2. Expert

Expertul este un specialist autorizat în condițiile legii, să se pronunțe cu privire la constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări care prezintă importanță pentru aflarea adevărului într-o cauză penală.

Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar în vederea efectuării expertizei, poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus expertiza ori părților și subiecților procesuali principali, are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă și pentru cheltuielile pe care le-a suportat sau urmează să le suporte. De asemenea, el poate beneficia și de măsuri de protecție în condițiile legii.

Expertul este obligat să se prezinte la chemările organelor judiciare și are datoria de a-și întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului stabilit de organul judiciar.

3.6.3. Interpret

Interpretul este persoana autorizată în condițiile legii, să asigure traducerea dintr-o limbă străină în limba română, ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu se exprimă bine ori nu poate comunica în limba română. În categoria interpreților autorizați sunt incluși și traducătorii autorizați.

În cazuri urgente când se impune lurea de îndată a unei măsuri procesuale sau atunci când nu se poate asigura un interpret autorizat, organul judiciar va putea folosi în calitate de interpret orice persoană care poate comunica cu cel ascultat, cu obligația pentru organul judiciar de a relua audierea prin interpret autorizat imediat ce acest lucru este posibil.

Ca și experții, interpreții au dreptul la un onorariu pentru activitatea desfășurată și sunt obligați să se prezinte la chemările organelor judiciare.

În cauzele penale, interpreții pot fi desemnați de organele judiciare sau pot fi aleși de părți ori de persoana vătămată, dintre interpreții autorizați potrivit legii.

3.6.4. Agentul procedural

Avocatul

3.6.5. Organele speciale de constatare

Avocatul

3.6.6. Alte persoane ….

Avocatul

CAPITOLUL IV

Practica judiciară