Parteneriatul Public Privat – Reglementari Specifice
PARTENERIATUL PUBLIC-PRIVAT –
REGLEMENTĂRI SPECIFICE
СUРRINS
INTRОDUСЕRЕ
1. PARTENERIATUL PUBLIC–PRIVAT PRIVAT – INSTRUMENT DE ASIGURARE A SERVICILUI PUBIC
1.1 Noțiuni generale privind parteneriatul public–privat
1.2 Tipologia parteneriatelor public–private
1.3 Repartizarea responsabilităților și riscurilor între parteneri
1.4 Studiu comparat privind promovarea parteneriatului public-privat în câteva țări ale Uniunii Europene
1.5 Serviciul public – domeniu al administrației publice
1.6 Tipologia serviciilor publice
2. CONCESIONAREA SERVICIILOR PUBLICE — FORMA SUPREMĂ A PARTENERIATULUI PUBLIC–PRIVAT
2.1 Definirea, subiectele și procedura concesiunii
2.2 Reglementări specifice privind contractul de concesiune
2.3 Principii și reguli generale pentru atribuirea contractului de concesiune
ÎNСHЕIЕRЕ
BIBLIОGRАFIЕ
INTRОDUСЕRЕ
Асtuаlitаtеа tеmеi tezei: Administrația publică reprezintă un instrument statului folosit în „scopul satisfacerii interesului general, prin acțiunea puterii publice”, fiind constituită din ansamblul serviciilor publice a căror bună desfășurare permite realizarea obiectivelor definite de puterea politică. Creșterea capacităților de intervenție a persoanelor private, concomitent cu sporirea gradului de independență ale colectivităților locale și multiplicarea structurilor publice, doctrina și legislația administrativă au condus la generarea și extinderea câmpului de aplicare a instituției parteneriatului public-privat. Evoluția în lеgislаțiа nаțiоnаlă а instituțiеi parteneriatului public-privat sе însсriе în stаndаrdеlе еxistеntе în sосiеtățilе dеmосrаtiсе și аrе drерt sсор desconcentrarea administrației publice și transmiterea în gestiunea personelor de drept privat a serviciilor publice prin intermediul contractului de concesiune.
Tеmа аbоrdаtă în рrоiесtul dе liсеnță аrе о lеgătură dirесtă сu рrоblеmаtiса саrе реrsistă în сеrсеtărilе sаvаnțilоr din mаi multе țări, în sресiаl, în spațiul european.
În România рrоblеmа parteneriatului public-privat este de o actualitate stringentă, mai ales odată cu evoluția instituțiilor juridice după aderarea la Uniunea Europeană. Această temă еstе еluсidаtă din реrsресtivе nоțiunii, оbiесtului și subiесțilоr contractelor de concesiune, сît și а unоr аsресtе аlе рrасtiсii desconcentrării serviciilor publice dе сătrе următоrii аutоri: Androniceanu A., Plumb I., Lambru M., Iordan N., dar și de către axacalii din domeniul dreptului administrativ: Iorgovan A., Preda M. sau Alexandru I.
Аnаlizа litеrаturii naționale рrivind аsресtеlе luаtе în dеzbаtеrе în рrеzеntul studiu, insufiсiеnțа trаtării sаu unilаtеrаlitаtеа аbоrdării nе dеtеrmină să insistăm аsuрrа асtuаlității, nесеsității și imроrtаnțеi рrеzеntului dеmеrs științifiс.
Sсорul și оbiесtivеlе tezei: Sсорul рrоiесtului dе liсеnță соnstă în рrеzеntаrеа раrtiсulаritățilоr араrițiеi, еvоluțiеi și реrsресtivеlоr соntеnсiоsului аdministrаtiv. În rеаlizаrеа асеstui sсор, аu fоst рrорusе următоаrеlе оbiесtivе:
Analiza și definirea conceptului de parteneriat public-privat
Clarificarea tipologiilor de parteneriate, dar și de servicii
Definirea serviciilor publice și stabilirea corelației dintre acestea și parteneriatele publice-private disponibile
Descrierea principalei forme de parteneriat public privat – consesiunea
Stabilirea elementelor definitorii și a reglementărilor juridice specifice ale contractului administrativ de concesiune a serviciului public
Mеtоdоlоgiа рrоiесtului: Bаzа mеtоdоlоgiсă а luсrării о fоrmеаză tоtаlitаtеа mеtоdеlоr și mijlоасеlоr dе сеrсеtаrеа științifiсă utilizаtе dе nоi în рrосеsul dе invеstigаrе. Urmărind аtingеrеа оbiесtivеlоr еnunțаtе, în рrосеsul еlаbоrării luсrării dе fаță а fоst sеlесtаt mаtеriаlul dосtrinаr tеоrеtiс, nоrmаtiv-lеgislаtiv, сеl аl соnсерțiilоr рrivind studiеrеа unоr аsресtе аlе соmреtеnțеi jurisdiсțiоnаlă în соntеnсiоsul аdministrаtiv.
Аstfеl, fundаmеntul mеtоdоlоgiс l-аm rереrаt ре un соmрlеx dе mеtоdе științifiсе раrtiсulаrе dе сunоаștеrе, din саtеgоriа сărоrа fас раrtе:
mеtоdа аnаlizеi lоgiсе (аnаlizа dеduсtivă, induсtivă, gеnеrаlizаrе, sресifiсаrе еtс. ) utilizаtă соnstаnt ре tоt раrсursul luсrării și, în sресiаl, lа еfесtuаrеа sintеzеi орiniilоr difеrițilоr аutоri рrivind аsресtеlе definirii parteneriatului public privat ca instrument de asigurare a serviciului public;
mеtоdа аnаlizеi istоriсе, fоlоsită реntru сеrсеtаrеа оriginii și еvоluțiеi соmреtеnțеi materiale în domeniul concesionării serviciilor publice;
mеtоdа аnаlizеi sistеmiсе, indisреnsаbilă сеrсеtării nоrmеlоr juridiсе nаțiоnаlе și intеrnаțiоnаlе dе оrdin instituțiоnаl, mаtеriаl și рrосеdurаl;
mеtоdа аnаlizеi соmраrаtivе, fоlоsită сu inсidеnță mаximă în vеdеrеа stаbilirii соnținutului instituției parteneriatului public privat în diferite state еtс.
Vаlоаrеа арliсаtivă а tezei: În аnsаmblu, tеzа роаrtă un саrасtеr tеоrеtiс. Соnсluziilе еlаbоrаtе dе аutоr роt fi utilizаtе în рrосеsul сеrсеtării în соntinuаrе а рrоblеmеlоr се țin dе administrarea publică a serviciilor publice prin intermediul parteneriatelor public-private.
Сеrсеtаrеа rеglеmеntărilоr lеgаlе în dоmеniu еvidеnțiаză еxistеnțа unоr inеxасtități și lасunе, iаr unеоri și соntrаdiсții dерistаtе în disроzițiilе unоr асtе lеgislаtivе. Rеаlizаrеа rесоmаndărilоr еlаbоrаtе în рrосеsul сеrсеtării vа соntribui lа реrfесțiоnаrеа lеgislаțiеi și, credem, la preluarea în legislația Republicii Moldova, сееа се în sfîrșit sе vа răsfrîngе bеnеfiс аsuрrа cadrului juridic al parteneriatului public privat.
Struсturа și vоlumul рrоiесtului: Luсrаrеа dе fаță аrе lа bаzа struсturii sаlе о intrоduсеrе, două сарitоlе, соnсluziilе și listа bibliоgrаfiсă.
În "Intrоduсеrе" sе аnаlizеаză асtuаlitаtеа tеmеi invеstigаtе, sсорul și sаrсinilе, suроrtul mеtоdоlоgiс și tеоrеtiсо-științifiс, grаdul dе еlаbоrаrе а tеmеi dе invеstigаrе, nоutаtеа științifiсă а luсrării, sеmnifiсаțiа și vаlоаrеа еi арliсаtivă.
Сарitоlul 1. întitulаt PARTENERIATUL PUBLIC–PRIVAT PRIVAT – INSTRUMENT DE ASIGURARE A SERVICILUI PUBIC, рrеzintă: Noțiuni generale privind parteneriatul public–privat, Tipologia parteneriatelor public–private, Repartizarea responsabilităților și riscurilor între parteneri în cadrul parteneriatelor, Studiu comparat privind promovarea parteneriatului public-privat în unele țări ale Uniunii Europene, Serviciul public ca domeniu al administrației publice, Tipologia serviciilor publice.
Сарitоlul 2. dеnumit CONCESIONAREA SERVICIILOR PUBLICE — FORMA SUPREMĂ A PARTENERIATULUI PUBLIC–PRIVAT, este punctul central al tezei și analizează: Definirea, subiectele și procedura concesiunii; Reglementări specifice privind contractul de concesiune; Principii și reguli generale pentru atribuirea contractului de concesiune.
Înсhеiеrеа tеzеi rерrеzintă о gеnеrаlizаrе, în bаzа соnstаtărilоr, оbsеrvаțiilоr și соnсluziilоr făсutе ре раrсursul rеаlizării tеzеi а рrinсiраlеlоr rеzultаtе аlе invеstigаțiеi.
1. Parteneriatul public–privat privat –
Instrument de asigurare a servicilui pubic
1.1. Noțiuni generale privind parteneriatul public–privat
În întreaga lume, guvernele statelor dezvoltate sau mai puțin dezvoltate se confruntă cu problema asigurării unor servicii mai bune și în arii din ce în ce mai extinse pe seama unor bugete limitate.
Unor astfel de provocări li se adresează inovații organizaționale precum parteneriatul public–privat.
Parteneriatul public–privat reprezintă asocierea sub diverse forme între sectorul public și cel privat în vederea și cu scopul finanțării, construirii, modernizării, întreținerii, operării și/sau administrării unor bunuri sau servicii comune.
În legislația română se pot identifica mai multe tipuri de asociere public–privată:
asocierea în participațiune reglementată de Codul comercial [4];
constituirea de societăți comerciale mixte în baza Legii 31/1990 (republicată) [5];
concesiunea, reglementată de Legea nr. 219/1998 [6].
Deși din aceste acorduri de asociere rezidă instituția parteneriatului public–privat, conceptul de parteneriat public–privat a primit o reglementare specifică prin Ordonanța Guvernului nr.16/2002 [3].
Pe plan internațional, parteneriatul publiс–privat este considerat un aranjament juridic prin care resursele, riscurile și recompensele aferente atât agenției publice cât și companiei private se combină pentru a asigura o eficiență mai ridicată, un mai bun acces la capital și o conformare mai riguroasă la reglementările legale privitor la mediu și locurile de muncă. Interesul public este asigurat prin introducerea în cadrul contractului a unor prevederi referitoare la existența unei monitorizări permanente asupra modului de derulare a proiectului. În acest mod toate părțile implicate sunt recompensate: entitatea publică, compania privată și publicul în general. Viabilitatea economică a unui proiect este apreciată de partenerul privat prin capacitatea sa de a genera resurse capabile să asigure finanțarea și remunerarea convenabilă a capitalului investit și a riscurilor la care se expun.
Acestea privesc impactul economic, însă partenerul public este obligat să introducă în ecuație și noțiunea de utilitate socială ceea ce dă specificitate parteneriatului public–privat.
Sistemele de parteneriat au o lungă tradiție în Franța prin colaborarea între autorități și sectorul privat în privința concesionarii (concession) bunurilor publice, încă de la sfarșitul sec. XIX și începutul sec. XX, perioadă în care se formează doctrina franceză a serviciilor publice [31, p. 54]. În SUA întalnim de asemenea forme de parteneriat în construcția căilor ferate în a doua jumătate a sec. XIX (TransContinental Railroad, 1860).
Sistemul de parteneriat public–privat la nivel local, după modelul pe care îl întalnim în prezent, se conturează la începutul anilor 80 ai sec XX în Europa Occidentală și SUA, sub forma cooperării între autoritățile locale și sectorul privat pentru implementarea unor proiecte ca reabilitarea zonelor industriale aflate în declin.
Concomitent, apar acte publice, legi pentru a da un suport inițiativelor locale. Un exemplu în acest sens este legea publică din SUA „Job Training Partnership Act”, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1983. Această lege reglementează colaborarea între autorități și sectorul de afaceri pentru furnizarea de servicii de formare profesională în folosul adulților și tinerilor dezavantajați economic, muncitorilor șomeri, precum și altor persoane care întampină dificultăți la angajare.
Un exemplu de parteneriat public–privat dezvoltat îl constituie și modelul irlandez ce s-a conturat inițial la nivel național printr-un program ce configura un sistem de parteneriat de tip social (Program for National Recovery 1987
1990 – Programul de Recuperare Națională). Acesta a fost extins la nivel local prin alte două programe:
“National Program for Economic and Social Progress – PESP” (Programul Național pentru Progres Economic și Social), 1990-1993
și „Program for Competitiveness and Work” (Programul pentru Competitivitate și Muncă), 1994-1996.
În Franța, forme de parteneriat între autoritățile locale și comunitate, în înțelesul pe care îl acceptăm astăzi, apar începand cu anii ’80 pentru prevenirea și combaterea delincvenței, precum și pentru asigurarea coeziunii sociale. Este interesant însă de precizat că Franța, deși are o contribuție de pionierat în domeniul parteneriatului public–privat, nu și-a dezvoltat cadrul instituțional decat într-un palier îngust, respectiv în domeniul concesiunii serviciilor publice, cu precizarea că acest model nu își găsește corespondent în sistemul de common law.
Prin urmare, conceptul de parteneriat public–privat exprimă o modalitate de cooperare între o autoritate publică și sectorul privat, respectiv organizații neguvernamentale, asociații ale oamenilor de afaceri, ori companii, pentru realizarea unui proiect care produce efecte pozitive pe piața forței de muncă și în dezvoltarea locală.
Întrucat domeniile de cooperare sunt diverse, conceptul de parteneriat public–privat nu trebuie asimilat cu fiunii sociale. Este interesant însă de precizat că Franța, deși are o contribuție de pionierat în domeniul parteneriatului public–privat, nu și-a dezvoltat cadrul instituțional decat într-un palier îngust, respectiv în domeniul concesiunii serviciilor publice, cu precizarea că acest model nu își găsește corespondent în sistemul de common law.
Prin urmare, conceptul de parteneriat public–privat exprimă o modalitate de cooperare între o autoritate publică și sectorul privat, respectiv organizații neguvernamentale, asociații ale oamenilor de afaceri, ori companii, pentru realizarea unui proiect care produce efecte pozitive pe piața forței de muncă și în dezvoltarea locală.
Întrucat domeniile de cooperare sunt diverse, conceptul de parteneriat public–privat nu trebuie asimilat cu forma juridică de realizare a unei afaceri (activități cu scop lucrativ), cum sunt societățile comerciale sau asocierile în participațiune. Acestea din urmă sunt forme concrete de realizare a parteneriatului. Pe de altă parte, activitățile ce se pot desfășura sub titulatura de parteneriat public–privat pot avea ca scop obținerea unui profit, cum este orice afacere, dar pot avea în vedere și activități care nu urmăresc obținerea unui profit. Exemple în acest sens sunt serviciile sociale sau activități precum întreținerea parcurilor.
Prin urmare, parteneriatul reprezintă un instrument de colaborare ce se concretizează într-un proiect de îmbunătățire a serviciilor publice. Parteneriatul nu trebuie analizat și definit exclusiv după natura activității desfășurate, caracterul ei (profitabilă, neprofitabilă), ori în funcție de contractul prin care se realizează, întrucat parteneriatul se situează pe un palier politic, nicidecum juridic sau strict financiar.
În privința rezultatelor, parteneriatul constituie premisa asigurării coerenței aplicării unor programe și a transparenței realizării lor. În același timp, parteneriatul contribuie implicit la întărirea sistemului de guvernare și la dezvoltarea locală. Toate aceste aspecte însă depind în mare măsură de gradul de descentralizare a administrației publice, precum și de identificarea prealabilă a agendei de dezvoltare locală. Ținand cont de diversitatea formelor de colaborare între autoritățile publice și sectorul privat, nu trebuie formulată o definiție standard a parteneriatului public–privat. Fără îndoială, există percepții diferite, după natura experiențelor care există în diferite țări, în special în Europa, așa cum există sisteme diferite de organizare administrativă și a serviciilor publice (descentralizat – centralizat – deconcentrat), precum și o diversitate de culturi politice, comunitare și religioase [16, p. 88].
Din acest motiv, definirea conceptului de parteneriat poate porni fie de la o abordare „centralistă”, fie „descentralizată” sau „mixtă” ori „integrată” ținand cont atat de modelul de organizare a administrației publice (centralizat – descentralizat) cat și de natura unui program/proiect ce urmează a fi realizat (caracter inter-sectorial, aplicare la nivel local, aceasta constituind regula sau cu impact național – cazuri rare). Se constată de altfel că în țările europene nu există și nici nu se poate impune un sistem standard de parteneriat, chiar dacă acesta se modelează în ultimii ani tot mai mult sub influența anglo-saxonă în funcție de două obiective majore:
ocuparea forței de muncă și
dezvoltarea locală în scopul asigurării coeziunii economice și sociale.
Așadar, parteneriatul public–privat reprezintă [9, p. 448]:
„acord între sectorul public și cel privat în scopul elaborării unui proiect ori furnizării unui serviciu, care în mod tradițional este furnizat de sectorul public”;
înțelegere/contract între o autoritate publică și o persoană pentru a proiecta, construi un bun împreună cu operarea serviciilor legate de acel bun sau numai pentru unele din aceste operațiuni legate de exploatarea acelui bun, fie pentru a transfera un interes sau părți de interes cu privire la un bun către o persoană privată;
„relație pe termen mediu și lung între sectorul public și cel privat (incluzand sectorul comunitar și voluntar) ce implică împărțirea riscurilor și caștigurilor și utilizarea funcțiilor multisectoriale, expertizei și finanțelor pentru furnizarea unui serviciu;
„preluarea de către sectorul privat a activităților din sectorul public prin orice forme (parteneriat ori preluarea acțiunilor), utilizarea “Inițiativelor de Finanțare Privată” ori a altor „aranjamente”, precum concesiunea serviciilor publice, menținerea, construcția de „infrastructuri necesare”, inclusiv vanzarea serviciilor publice sau alte forme de parteneriat.
Asemănător legii irlandeze din 2002, legea romană (O.G. nr. 16/2002) nu definește propriu-zis parteneriatul, ci descrie situațiile pe care le acoperă un parteneriat, respectiv: proiectare, finanțare, construcție, exploatare, întreținere și transfer al oricărui bun public (adică al infrastructurii fizice care facilitează furnizarea unui serviciu public). Prin urmare, legea romană se apropie de teoria contractualistă în înțelegerea parteneriatului, abordare majoritară după cum se poate observa și în textul unor legi străine, documente, ghiduri ori rapoarte, cu diferența că în Romania un PPP se referă strict la realizarea unei investiții într-un bun public sau privat al statului și la exploatarea acestui bun, ceea ce îngustează sfera sa de aplicare [27, p. 365].
Domeniile de interes ale parteneriatului public–privat acoperă arii extinse și creează posibilitatea rezolvării unor probleme pe care comunitățile urbane sau rurale le resimt în mod acut în toate aspectele vieții cotidiene. Exemple ale unor astfel de colaborări pot fi aduse din diferite sectoare: infrastructură; utilități publice; siguranța publică; domeniul imobiliar și de dezvoltare economică; noi tehnologii în domeniul administrării infrastructuri; programe sociale și de educație; dezvoltare urbană; management financiar; protecția mediului. Asrfel, colaborarea între sectorul public și cel privat se extinde pe arii foarte diverse de activitate, de la programe de dezvolatre economică ca cele sociale.
Parteneriatele sunt create în scopul furnizării de servicii publice alternative, care sunt înainte de toate servicii publice, adică sunt esențiale pentru viața cotidiană a cetățenilor, vizează o mare parte din populație la nivel local sau național. În acest scop, pentru a asigura un parteneriat de succes este foarte importantă definirea precisă a naturii serviciului ce urmează a fi furnizat – nivel de calitate, norme aplicabile (tehnice, sanitare sau de altă natură), reguli de continuitate a furnizării serviciului, reguli de obligație a prestării serviciului și de egalitate a accesului utilizatorilor la acest serviciu.
Literatura de specialitate [17, p. 94] prezintă exemple ale unor astfel de colaborări pentru rezolvarea unor probleme pe care comunitățile urbane sau rurale le resimt în mod acut în numeroase sectoare:
infrastructură: onstrucția de autostrăzi, poduri, tunele, rețele feroviare, porturi, aeroporturi etc.;
utilități publice: operarea și/sau administrarea unor rețele de apă și canalizare, stații de tratare a apei, rețele de transport, spitale etc.;
siguranță publică: înzestrarea armatei, pază și protecție obiective publice, administrarea unor sisteme de monitorizare a traficului, etc.;
domeniul imobiliar și de dezvoltare economică: construcția de ansambluri rezidențiale, birouri, parcuri industriale etc.;
noi tehnologii în domeniul administrării infrastructurii: dezvoltarea sistemelor de comunicații electronice etc.;
programe sociale și de educație: administrarea de închisori, școli, instituții de ocrotire a copiilor și bătrânilor etc.;
dezvoltare urbană: redefinirea spațiilor urbane în strânsă legatură cu
expansiunea demografică și economică;
management financiar: proiectarea din punct de vedere financiar a necesităților comunităților și identificarea surselor care să permită acoperirea nevoilor cetațenilor;
protecția mediului: identificarea și remedierea problemelor legate de poluare și suprasolicitare a mediului înconjurător.
1.2. Tipologia parteneriatelor public–private
Termenul de partenerit public–privat este utilizat de către unii autori într-o accepțiune restrânsă, reducând parteneriatul public–privat la cooperarea în domeniul ofertei de servicii publice și infrastructură. Alți autori introduc sub același termen o multitudine de activități pe bază de cooperare și parteneriat. Datorită unei astfel de interpretări, parteneriatele pot lua diverse forme și pot realiza multe obiective diferite. În unele cazuri, acestea se axează pe un obiectiv specific, iar în alte cazuri ele pot aborda domenii de largă anvergură.
Tipurile de parteneriat pot fi inventariate în funcție de diverse criterii, care pot fi considerate simultan sau independent, generând o tipologie relativ complexă [12, p. 80].
a. Astfel considerând existența personalității juridice, parteneriatele pot avea un caracter formal sau informal. Gradul de instituționalizare a parteneriatelor poate varia de la o alianță privind numai schimbul de informații la o agenție oficială, administrată și finanțată în comun de parteneri din domeniul public și privat. În cazul unor sarcini mai complexe sau de termen lung, sau când partenerii sunt structuri de tip diferit, parteneriatul tinde să fie formalizat.
b. Un alt criteriu pentru clasificarea parteneriatelor este tipul obiectivului urmărit. Astfel, pot fi întâlnite parteneriate de reprezentare prin federații, uniuni, consilii, alianțe, forumuri, coaliții, etc. create pentru participarea la planificarea politicilor. Relațiile de acest fel au un caracter predominant consultativ. Aceste structuri aduc experți și părți interesate pentru a furniza consultanță administrației publice locale pentru probleme cum ar fi planificarea strategică, oferirea de recomandări privind modalitatea de a răspunde diverselor provocări de diferită natură cu care se confruntă sectorul public, sprijin acordat pentru stabilirea priorităților de eficientizare a serviciilor publice, constituirea unui cadru de comunicare pentru dezvoltarea durabilă a unui parteneriat. Avantajul acestui tip de parteneriat constă în facilitarea comunicării între liderii din sectorul public și privat, asigurarea unei surse de consultanță pentru sectorul public asupra aspectelor tehnice ale dezvoltării.
c. Parteneriatele operaționale presupun existența unor proiecte concrete ca motiv al asocierii și are drept scop dezvoltarea diverselor forme alternative de servicii [14, p. 97]. Parteneriatele bazate pe proiecte sunt create pentru a îndeplini obiective specifice sau pentru a supraveghea implementarea unui proiect anume, axat pe o singură problemă. În acest caz, se poate avea în vedere un singur scop, deși parteneriatul poate avea un caracter multifuncțional în organizarea și prestarea unui serviciu public. În acest domeniu scopurile publice se alătură celor ale partenerilor privați, dând naștere unei varietăți de tipuri de parteneriate ce combină aspecte financiare, de management, de utilitate sau de operare.
Datorită multitudinii de forme existente, alegerea unui anumit tip de parteneriat trebuie să țină cont de câteva aspecte considerate extrem de importante: natura parteneriatului; mediul politic; obiectivele administrației centrale sau locale privitor la asumarea responsabilităților, a riscurilor și a constrângerilor pe care este pregătit să le accepte, constrângerile de piață existente în sectorul privat; mărimea, durata și intensitatea constrângerilor bugetare. Indiferent de forma parteneriatului, entitatea publică va deține întotdeauna responsabilitatea fixării regulilor și garantării respectării acestora.
Prin prisma unor astfel de condiționări, parteneriatele public–private pot îmbraca forme de următoarea natură [28, p. 277]:
a) Construire/Operare/Transfer: Partenerul privat realizează o investiție conform specificațiilor solicitate de partenerul public, utilizează această investiție pe o perioadă stabilită în baza unui contract sau a unei francize, transferând ulterior investiția partenerului public.
b) Construire/Transfer/Operare: Partenerul privat realizează o investiție pe care o transferă partenerului public, ulterior utilizând această investiție pe o perioadă stabilită în baza unui contract sau a unei francize.
c) Construire/Deținere în proprietate/Operare: Partenerul privat realizează o investiție și o utilizează fără a o transfera partenerului public. Dreptul de proprietate rămâne în domeniul privat, autoritatea publică neavând obligația de a achiziționa respectiva investiție.
d) Cumpărare/Construire/Operare: Autoritatea publică vinde activele către partenerul privat în vederea reabilitării sau extinderii pentru le utiliza într-un mod profitabil.
e) Servicii contractuale:
Utilizare și operare: entitatea publică încheie un contract cu un partener privat în vederea prestării unor servicii specifice și/sau întreținerii unor active. artenerul public deține dreptul de proprietate și de administrare generală a activelor publice, operatorul privat utilizând sau întreținând respectivele investiții.
Utilizare, întreținere și administrare: partenerul public încheie un ontract cu un partener privat în vederea utilizării, întreținerii și administrării unor investiții sau sisteme având ca scop prestarea unor servicii specifice. În baza unui astfel de contract, partenerul public deține dreptul de proprietate al activelor publice, dar partenerul privat poate investi în dezvoltarea investiției luând în calcul gradul de rentabilitate al acesteia.
f) Proiectare/Construire: În cadrul acestui parteneriat, partea privată asigură proiectarea și realizarea unui proiect pentru o entitate publică. Astfel se economisesc timp și bani iar riscurile unei asemenea întreprinderi sunt preluate de partenerul privat. Sectorul public deține dreptul de proprietate și are responsabilitatea utilizării și întreținerii sale.
g) Proiectare/Construire/Întreținere: Acest tip de contract este similar celui anterior cu unica diferență că activitatea de întreținere este preluată tot de partenerul privat. Partenerul public utilizează activele, având calitatea de proprietar.
h) Proiectare/Construire/Utilizare: Autoritatea publică încheie un contract unic cu partenerul privat în vederea proiectării, construcției și utilizării unei investiții.
Deținătorul titlului de proprietate este partea publică, cu excepția cazului în care proiectul este de tipul proiectare/construcție/utilizare/transfer sau proiectare/deținere în proprietate/utilizare.
i) Finanțare pentru dezvoltare: Partenerul privat finanțează construcția sau extinderea unei investiții publice în schimbul obținerii dreptului de a construe spații rezidențiale, comerciale și/sau industriale în același perimetru. Finanțatorul privat câștigă dreptul de a utiliza investițiile sub supravegherea autorității publice, putând încasa în viitor taxe de la utilizatori.
j) Închiriere/Dezvoltare/Utilizare sau Construire/Dezvoltare/Utilizare: În cadrul unor astfel de parteneriate, relația public–privat se desfășoară în trei etape: partenerul privat închiriează sau cumpără o investiție existentă de la o agenție publică; investește capital în vederea renovării, modernizării și/sau extinderii activului; utilizează investiția în baza unui contract încheiat cu partenerul public.
k) Închiriere/Cumpărare: Acest tip de relație se bazează pe un contract de vânzare în rate. Conform acestuia, sectorul privat finanțează și construiește o investiție nouă ce este ulterior închiriată partenerului ublic ce urmează să platească în rate contravaloarea acesteia conform unui rafic stabilit. După plata ratelor, ce se poate realiza și în avans față de grafic, agenția publică obține dreptul total de proprietate asupra investiției. Pe parcursul contractului de închiriere, investiția poate fi utilizată atat de partenerul public cât și de cel privat.
l) Vânzare/Închiriere: Acesta reprezintă o înțelegere financiară prin care proprietarul unui activ îl vinde unei alte entități, urmând ca ulterior să închirieze activul de la noul proprietar. Atât entitățile publice cât și cele private pot fi părți ale unor astfel de contracte, în ambele posturi.
m) Exceptarea de la plata unor taxe pe veniturile din închirieri: Un partener public își finanțează achizițiile de active sau investițiile prin realizarea unor împrumuturi de la investitori privați sau instituții financiare. Într-un asemenea contract, partenerul privat este scutit de la plata unor taxe sau impozite aferente dobânzii încasate în contul împrumutului cordat.
Datorită multitudinii de forme existente, alegerea unui anumit tip de parteneriat trebuie să țină cont de câteva aspecte considerate extrem de importante [14, p. 100]:
natura și localizarea proiectului;
constrângerile de piață existente în sectorul privat;
mărimea, durata și intensitatea constrângerilor bugetare;
mediul politic;
obiectivele administrației centrale sau locale privitor la asumarea responsabilităților, a riscurilor și a contrângerilor pe care este pregătit să le accepte.
Între un proiect în întregime public și unul în întregime privat, există numeroase formule alternative de finanțare ce conțin fiecare constrângeri pentru partenerul public.Finanțarea unui proiect totalmente privat presupune:
o libertate privată completă;
neschimbarea cadrului economic al concesiunii;
o realizare în timp util a investițiilor publice complementare.
În cazul unei finanțări realizate de către o societate concesionară ce a primit diverse forme de ajutor din partea puterilor publice (de exemplu subvenții, prețuri controlate, garanții parțiale pentru acoperirea anumitor riscuri etc.), se impune existența unei libertăți tarifare controlate (existența unei formule de calcul a tarifului spre exemplu) în contrapartidă cu ajutorul acordat.
Teoretic, cadrul economic prevăzut inițial nu trebuie să facă obiectul unei modificări ulterioare, deoarece aceasta poate crea blocaje și descurajează investitorii dornici să participe la proiecte similare.
În aceste două cazuri, puterea publică trebuie să fie în măsură să fixeze de la început în caietul de sarcini al proiectului ansamblul tuturor drepturilor și obligațiilor partenerului privat și să renunțe la intervenții neoportune pe parcursul derulării proiectului prin decizii arbitrare.
1.3. Repartizarea responsabilităților și riscurilor între parteneri
Parteneriatul implică existența unui țel comun și, pentru atingerea acestuia, fiecărei părți i se atribuie un rol și o sarcină bine definite. Repartizarea între parteneri privește, în principal, împărțirea responsabilităților și a riscurilor, aceasta putând rezulta din cadrul legal, jurisprudență sau dintr-un contract, aceasta din urmă fiind cea mai des întâlnită situație. Aceste responsabilități și riscuri sînt de cele mai multe ori cunoscute și bine definite, deși nu totdeauna pot fi și cuantificate valoric.
Linia de departajare a responsabilităților partenerilor depinde de obiectivul proiectului comun și drept consecință de tipul de parteneriat ales. Indiferent de forma parteneriatului, entitatea publică va deține întotdeauna responsabilitatea fixării regulilor și garantării respectării acestora. În concluzie, chiar dacă ar fi vorba de furnizarea de servicii generate de piață, ele sunt înainte de toate servicii publice ce îndeplinesc următoarele criterii:
sunt esențiale pentru viața cotidiană a cetățenilor și pentru activitateaîntreprinderilor;
privesc o mare parte dacă nu chiar întrega populație la nivel local sau național;
implică adesea monopoluri.
Această funcție esențială a puterii publice se exercită în special în trei domenii:
definirea precisă a serviciului ce urmează a fi furnizat – nivel de calitate, norme aplicabile (tehnice, sanitare sau de altă natură), reguli de continuitate a furnizării serviciului, reguli de obligație a prestării serviciului și de egalitate de acces a utilizatorilor la acest serviciu;
obligația fie de a delega, fie de a exercita în beneficiul partenerului privat un anumit număr de prerogative ale puterii publice în materie, spre exemplu, de ocupare a domeniului public, de procedură de expropriere, de aplicare de sancțiuni etc.;
tarifarea serviciului prestat sau a bunului furnizat; dacă prețul nu poate fi controlat în mod direct de către piață, așa cum se întâmplă în cazul multor servicii publice, sau dacă tarifarea poate fi utilizată de puterea publică drept un instrument de politică economică și socială (suportabilitatea de catre majoritatea cetățenilor).
Repartizarea riscurilor, pentru care nu există reguli absolute, nu se realizează pur și simplu între partea publică și cea privată.
Există o complexitate majoră a acestui demers datorat multitudinii de actori ce fac parte dintr-un astfel de scenariu: instituții publice, firme private cu activități diverse (proiectare, construcție, întreținere etc.), bănci, societăți de investiții, firme de asigurări etc. De aceea este necesară evaluarea corectă a riscurilor ce însoțesc demararea unui proiect, găsirea unui echilibru în ceea ce privește repartizarea acestora precum și existența capacității acelora ce și le asumă să le facă față, asigurând astfel calitatea și viabilitatea unui asemenea demers.
În toate operațiunile de realizare a unor investiții, și deci, și în cazul parteneriatelor public–private, riscurile pot fi clasificate în patru mari categorii: riscuri de construcții, riscuri de exploatare, riscuri legate de finanțare și riscuri diverse.
Contractele sau alte documente juridice ce stau la baza unui parteneriat trebuie să prevadă clauze privind renegocierea unor aspecte sau realizarea de întâlniri periodice pentru analizarea cronologică, sistematică și metodică a modului de desfășurare a proiectului. Trebuie adăugat că încrederea, buna-credință și conștiința unui interes comun sunt esențiale și dau sens parteneriatului.
1.4. Studiu comparat privind promovarea parteneriatului public-privat în câteva țări ale Uniunii Europene
Irlanda
Irlanda a elaborat politici privind dezvoltarea PPP ce s-au integrat în politica de dezvoltare locală și regională. Există o unitate centrală pentru parteneriat public–privat (“Central Public–private Partnership Unit”) în cadrul Ministerului de Finanțe (Department of Finance) cu rol de coordonare. De asemenea, există unități privind parteneriatul public–privat în Ministerul Mediului și Administrației Publice Locale (“Department of the Environment and Local Government), în Ministerul Întreprinderilor Publice (“Department of Public Enterprise”), în Autoritatea Națională a Drumurilor (“National Roads Authority”) precum și în Ministerul Educației și Stiinței (“Department of Education and Science”).
Există un nou cadru de acțiune pentru dezvoltarea infrastructurii, inclusiv realizarea de parteneriate de tip public–privat lansat în 1999 (“Framework for Action on Infrastructural Development, including Public–private Partnership”) inclus în Planul Național de Dezvoltare 2000-2006. Acesta se realizează într-o structură inter-ministerială (“Cross Departmental Team on Infrastructure and PPPs”) care cuprinde: Cabinetul Primului-Ministru (“Department of the Taoiseach”), Ministerul Finanțelor (“Department of Finances”). Ministerul Mediului și Administrației Locale (“Department of the Environment and Local Government”), Ministerul Întreprinderilor Publice (“Department of Public Enterprise”), Ministerul Comerțului, Întreprinderilor și Muncii (“Department of Enterprise, Trade and Employment”), Ministerul Justiției, Egalității și Reformei Legii (“Department of Justice, Equality and Law Reform”), Oficiul Procurorului General (“Office of the Attorney General”) [8, p. 312].
Olanda
În Olanda s-a înființat în 1999 în structura Ministerului de Finanțe un centru de informare PPP (“PPP Knowledge Centre”). Această structură dispune de un consiliu (“Advisory Council”) și de un comitet de experți (“Steering Group”). Centrul de informare PPP are rolul de a colecta date și studii de caz, de a formula politici în domeniul parteneriatului public–privat, de a evalua calitatea proiectelor de parteneriat public–privat (la nivel central) precum și de a formula propuneri de îmbunătățire a procedurilor și a contractelor [13, p. 248].
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord
Marea Britanie are probabil una dintre cele mai sofisticate și dezvoltate structuri pentru încurajarea sistemului de parteneriat public–privat precum și o politică la nivel național. În acest sens există un Consiliu Consultativ al Parteneriatelor Marii Britanii (“The Advisory Council of Partnerships UK”) înființat de Ministerul Trezoreriei (“HM Treasury”) și Partnership UK. Consiliul are rolul de a sprijini Trezoreria și ministerele scoțiene prin recomandări asupra planurilor de afaceri în cazul realizării unor parteneriate, de a sprijini și monitoriza activitatea Partnership UK. Membrii consiliului (al cărui număr este în creștere) fac parte din ministere, structuri descentralizate ale administrației publice, reprezentanți ai autorităților locale, selectați de Trezorerie.
“Partnership UK este o companie mixtă cu capital privat și public deținută în proporție de 51% de sectorul privat al cărui rol este exclusiv de a dezvolta sectorul public. Parnership UK acordă Guvernului „sprijin în dezvoltarea politicilor PPP și în standardizarea contractelor utilizate în sistem PPP”. De asemenea, Partnership UK ajută la „evaluarea și implementarea proiectelor și acordă sprijin proiectelor PPP aflate în dificultate”.
Structurile de parteneriat din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord trebuie privite în contextul politicilor guvernamentale de dezvoltare a sistemului de parteneriat public–privat (“Public–private Partnerships – the Government’s Approach”- 2000), precum și în conexiune cu politicile publice de îmbunătățire a calității serviciilor publice (UK PFI – Private Finance Initiative – Meeting the Investment Chalenge, 2003) [8, p. 313].
Italia
Guvernul Italian nu are propriu-zis o politică în domeniul PPP. Există însă cateva aplicații practice de promovare a parteneriatului public–privat în programe/proiecte de dezvoltare a sudului Italiei și a Siciliei (Legea nr. 488/1992 privind stimularea dezvoltării afacerilor și Legea nr. 44/1995 de sprijinire a tinerilor antreprenori). La nivel central există o structură denumită „Unita Finanza di Progretto” în cadrul Comitetului de Politici Economice pentru al cărei scop este acela de a încuraja participarea sectorului privat la proiectele de investiții în infrastructură. Structura cuprinde reprezentanți ai Ministerului pentru Infrastructură și Transport, Ministerului Economiei și Finanțelor.
Franța
Există o lungă tradiție în privința parteneriatelor dintre sectorul public și cel privat, în special în domeniul concesiunilor pentru dezvoltarea infrastructurii. Poate sistemul francez este cel mai vechi. Cu toate acestea, modelul PPP din Franța nu a evoluat la dimensiunile pe care alte state le cunosc în prezent. De altfel nu există o politică la nivel național. În afară de proiectele din infrastructură au apărut cateva forme de PPP în prevenirea criminalității și asigurarea coeziunii sociale [8, p. 314].
1.5. Serviciul public – domeniu al administrației publice
Nevoile oamenilor, mai ales cele cotidiene (electricitate, apă curentă, gaze naturale, transport etc.) recunoscute de colectivitate ca fiind de interes general, cărora inițiativa privată nu le poate da o satisfacție corespunzătoare sunt asigurate prin servicii publice.
Etimologia cuvântului serviciu își are originea în latinescul „servitum”, care avea semnificația de „sclav” și, de aici, interpretarea de a fi „ în serviciul cuiva”, „a face un serviciu”, „a pune in serviciu”.
Doctrina românească, în special cea din perioada interbelică, cât și dezvoltarea ulterioară a dreptului administrativ abordează noțiunea de serviciu public, considerând serviciul public drept „un organism creat de către stat, județ sau comună, cu o competență și putere determinate, cu mijloacele financiare procurate din patrimoniul general al administrației creatoare, pus la dispoziția publicului pentru a satisface în mod regulat și continuu o nevoie cu caracter general, căreia inițiativa privată nu ar putea să-i dea decât o satisfacție incompletă și intermitentă“.
Pe măsura dezvoltării economice, întrucât societatea avea nevoie din ce în ce de mai multe servicii publice diverse, operative, flexibile, statul și instituțiile sale, neputând face față cerințelor sociale, s-au văzut nevoite să încredințeze unele servicii publice către persoane private.
Astfel, a apărut ideea prestării unui serviciu de interes general prin intermediul unei firme private, fapt ce a avut drept consecință dispariția a două dintre criteriile (criteriul organic și cel al regimului juridic) care defineau noțiunea de serviciu public.
În dreptul românesc, folosirea expresă a noțiunii de serviciu public în tot mai multe acte normative a fost interpretată ca o reconsiderare a acestei instituții [29, p. 241], ca o necesitate ce derivă din obligațiile statului față de drepturile fundamentale ale cetățeanului [15, p. 69] pe noi baze constituționale. Concluzia corespunde opiniei autorilor francezi citați care arată că noțiunea păstrează în dreptul pozitiv și în realitate un loc important, în ciuda dezbaterilor privind actualitatea și limitele conceptului de serviciu public.
În doctrina contemporană există curente de idei după care noțiunea de serviciu public a devenit desuetă sau se află într-o perioadă de declin. Susținătorii acestei teze invocă ca principal argument faptul că serviciul public ocupă un loc mult foarte diferit în statele europene iar dreptul comunitar și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene se referă rar la această noțiune [20, p. 202].
În orice caz, teoriile care consideră desuetă noțiunea de serviciu public, se confruntă cu cele opuse, întemeiate pe dreptul exclusiv al statului, ce decurg din suveranitatea acestuia, din dreptul de a organiza și înfăptui justiția, dreptul de a apăra teritoriul național, dreptul de a bate monedă, dreptul de a percepe impozite etc., ca servicii monopol al statului, consolidate iată, prin raportare la izvoarele juridice actuale, de numărul în creștere al reglementărilor ce au ca obiect înființarea, organizarea și funcționarea unor servicii publice variate.
Serviciul public este explicat ca un ansamblu de activități organizate și autorizate de administrație publică, pentru a satisface nevoi sociale în interes public. Nevoile sociale sunt nelimitate și diferă după cele mai variate criterii geografice, economice, culturale, grad de civilizație, vârstă etc. [25, p. 198].
Managementul public și-a propus rezolvarea acestor nevoi care particularizează la un moment dat un interes public ceea ce presupune o valorizare din partea puterii politice și fixarea unor coordonate legislative.
Având în vedere că sistemul de nevoi este amplu și diversificat, că nu se poate reduce la serviciul public al instituțiilor administrative, devine evidentă necesitatea de a oferii servicii publice prin instituții sau organizații particulare a căror funcționare trebuie să fie autorizată de instituțiile din cadrul sistemului administrativ.
După literatura de specialitate germană, securitatea publică, interesul public, bunurile publice și serviciile publice sunt noțiuni care depind de scopurile politice, sensul lor putând fi modificat odată cu schimbarea concepțiilor politice, motiv pentru care trebuie să se ajungă la un punct de vedere comun cu privire la orientarea lor.
Serviciul public, în accepție generală, reprezintă ansamblul activităților organizate de către administrație pentru a satisface nevoile sociale în interesul public având următoarele caracteristici [18, p. 287].:
satisface o nevoie socială;
se află în raport juridic permanent cu sistemul administrativ care 1-a înființat și care îl conduce;
furnizează bunuri sau servicii care satisfac interesele unui grup sau ale entității în general;
este supus unui regim juridic reglementat de principii de drept public care îl diferențiază de cel al organizațiilor particulare:
satisface interesele sociale generale pentru care a fost înființat;
se creează sau se desființează în urma unei decizii administrative de management;
se realizează prin stabilimente publice;
este de o tipologie variată.
Orice serviciu public are la bază decizia managerială a unei instituții și existența unui cadru juridic corespunzător.
1.6. Tipologia serviciilor publice
Criteriile consacrate pentru clasificarea serviciilor publice împrumută diversitatea acestora și modul diferit de abordare.
În literatura română de specialitate [24, p. 304], serviciile publice sunt clasificate după mai multe criterii, precum modul în care se realizează interesul general, gradul lor de extensie, modul de gestionare a serviciilor publice, natura activității serviciului public.
1. După natura serviciilor publice se disting:
servicii publice administrative (SPA);
servicii publice industriale și comerciale (SPIC);
servicii publice cu altă natură (socială, culturală, educativă etc.)
Până în primii ani ai secolului XX erau recunoscute de către stat așa-numitele servicii publice administrative, deoarece ele erau ca obiect o activate de natură administrativă și nu comercială. Ca atare, activitățile umane se împărțeau în două mari categorii: activități administrative, pe care le putea desfășura numai statul / instituțiile sale, și activitățile industriale sau comerciale, pe care le îndeplineau persoanele private. În realitate, încă din secolul trecut autoritățile administrației publice au preluat activități industriale și comerciale (transportul feroviar, exploatarea liniilor de tramvai, distribuția de gaze și electricitate etc.)
Între nivelul de dezvoltare economico-socială și controlul administrativ al unor sectoare de activate s-a creat o contradicție care, în cele din urmă, a dus la soluția concesionării serviciilor comerciale și industriale de stat către persoane private.
Pe de altă parte, dispariția totală a statului „jandarm” și instaurarea statului „providenței” a permis din ce în ce mai mult intervenția colectivităților locale în activitățile comerciale și industriale și preluarea în gestiune proprie a acestor activități.
În doctrina [21, p. 133] s-a considerat necesară distincția dintre SPA și SPIC pentru a putea ști cărui regim juridic corespund: serviciilor administrative trebuie să li se aplice regimul juridic administrativ, iar serviciilor cu caracter industrial și comercial regimul juridic civil. Pentru a face însă distincția între SPA și SPIC s-a recurs la o serie de criterii:
primul criteriu este acela al „obiectului”, adică al substanței înseși a activității; dacă activitatea este comparabilă cu aceea a întreprinderii private, se poate considera că suntem în prezența unui SPIC (exemplu: activitatea de transport), iar în caz contrar suntem în prezența unui SPA (exemplu: un serviciu de asistență socială);
al doilea criteriu se referă la modul de finanțare a serviciului respectiv: astfel, dacă serviciul îsi acoperă cheltuielile din taxele plătite de beneficiari, suntem în prezența unui SPIC; dimpotrivă, dacă sursele de finanțare vin de la buget central/local, suntem în prezența unui SPA. Așadar, un serviciu public este SPA dacă are ca sursă de finanțare o taxă de natură fiscală sau este un SPIC dacă încasează taxele de la usageri-beneficiari;
al treilea criteriu se referă la modul de organizare și funcționare: dacă regulile sunt derogatorii de la dreptul civil, atunci este vorba de un SPA, în caz contrar fiind vorba de un SPIC. Sunt, evident, servicii publice administrative cele care funcționează pe baza regulilor de contabilitate/finanțe.
2. După modul în care se realizează interesul general, deosebim: [14, p. 73].
servicii publice de interes național (justiția, apărarea națională, reprezentarea diplomatică etc.);
servicii publice de interes local (salubrizare, transport urban de călători );
3. După raporturile cu serviciile private, putem remarca:
servicii monopolizate;
servicii pe care administratia publică le exercită în paralel cu persoane autorizate;
servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei autoritati a administratei publice.
4. Din punct de vedere al delegării lor:
servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care autoritatile publice nu le pot încredința altor persoane (protecția civilă, autoritatea tutelară, starea civilă);
servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal, deratizare).
5. Din punct de vedere al importanței sociale:
servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare, termoficare);
servicii publice facultative (amenajare parcuri și locuri de distractii, centre de informare) etc.
6. În raport cu colectivitatile publice de care depind, distingem:
a) Servicii publice interne și extrateritoriale.
Într-o manieră generală, toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au o administrate centrală și organe și agenți în exterior, serviciul marina-aviație, care se execută în afara granițelor). Cu toate acestea, distincția prezintă puțin interes din punct de vedere al structurii generale și al regulilor de funcționare a serviciilor;
b) Serviciile civile și cele militare.
Cele din urmă sunt supuse unei discipline foarte stricte, organizate și conduse după reguli care, parțial, le sunt proprii. În multe tari ele dispun, chiar în timp de pace, de puterea de rechiziție a oamenilor obligați să petreacă un anumit timp sub drapel și de anumite puteri de rechiziție a bunurilor.
7. După gradul de cuprindere, distingem:
a) s ervicii de importanță națională, organizate la scara întregului teritoriu;
b) servicii locale, organizate la scara colectivităților teritoriale județene, municipale, orășenești sau comunale.
2. CONCESIONAREA SERVICIILOR PUBLICE —
FORMA SUPREMĂ A PARTENERIATULUI PUBLIC–PRIVAT
2.1. Definirea, subiectele și procedura concesiunii
Ideea concesionării unui bun public a fost prezentă încă din dreptul roman, însă fundamentele instituției concesionării pentru bunurile private se regăsesc abia în Evul Mediu. După căderea Imperiului Roman, se încetățenește obiceiul de a transforma folosința pământului în ceva perpetuu, bazat pe un contract și în schimbul unei rente, concesionarul avea doar posesiunea și folosința, iar proprietarul originar putea păstra proprietatea bunului concesionat. Asupra acestor pământuri guvernau concomitent două drepturi perpetue, și anume, dreptul proprietarului originar, care avea domeniul eminent, și dreptul concesionarului, care avea domeniul util.
La început, proprietarul originar deținea pe deplin proprietatea, concesionarul neavând nici un caracter de proprietar. Dreptul proprietarului originar era abstract, puțin vizibil, pe când dreptul vasalului era concret, vizibil și în același timp perpetuu, cu timpul s-a recunoscut și concesionarului un drept de proprietate. Din acel moment, un singur fond a avut doi proprietari: proprietarul originar, care avea domeniul eminent și proprietarul concesionar, care avea domeniul util [22, p. 213].
Cu timpul, dreptul concesionarului capătă forță, pe când cel al seniorului devine tot mai simbolic, începând să fie uitat. Așa se explică de ce concesionarul apare, din punct de vedere al istoriei, treptat, ca singurul proprietar legitim, iar redevența pe care trebuia să o plătească seniorului este o sarcină apăsătoare și cei care primeau redevență încep să fie priviți ca niște paraziți sociali. În Evul Mediu, concesionarea bunurilor domeniului public era sursă de venituri pentru monarhi, mijloc al luptei politice și modalitate de răsplătire a loialității.
Concesionarea s-a extins astăzi, nu se mai concesionează doar pământuri, ci și alte bunuri, inclusiv servicii, care aparțin fie statului, fie unităților administrativ-teritoriale ori instituțiilor publice.
Serviciile publice ocupă un rol important în viața unei comunități, de aceea se urmărește o cât mai bună administrare și valorificare a acestora [23, p. 354].
Există mai multe moduri de a gestiona un serviciu public, fie de către o persoană publică (stat, comunități locale, instituții), fie de către o persoană privată (fizică sau juridică). Persoana publică poate gestiona un serviciu public fie în regie proprie, fie printr-o instituție specializată, iar persoanele private pot gestiona un serviciu public în mai multe moduri: în baza unui contract admnistrativ, în baza unui contract de locație, prin delegare dată de autoritatea administrației publice locale, prin concesionare.
Reglementarea concesiunii este o chestiune pe care autoritățile publice au privit-o cu mare seriozitate, datorită importanței instituției și datorită consecințelor pe care le are această operațiune juridică în viața comunităților locale.
Doctrina românească, în special de după 1866, manifestă rezerve în ceea ce privește această instituție, lucru reflectat în faptul că lipsesc reglementări în materie atât în Codul Civil, în Codul Comercial [4].
În perioada interbelică, sediul principal al materiei concesionării l-a constituit Legea pentru organizarea și administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor și avuțiilor publice, precum și Legea contabilității publice. Potrivit primului act normativ,articolul 1, toate întreprinderile, instituțiile, exploatările și așezămintele publice (sau serviciile din care sunt compuse) care nu au atribuții exclusiv administrative, precum și toate bunurile și drepturile care fac parte din domeniul public sau privat al statului, unitaăților administrative-teritoriale sau din domeniul oricăror altor instituții de utilitate publică, aflate sub controlul acestora, se vor organiza în una din următoarele forme: arendare sau închiriere; concesiune; regie publică sau regie mixtă; regie comercială; regie cooperativă; o combinație între aceste sisteme.
Conform aceleiași legi, durata concesiunii pentru bunurile domeniului public nu putea fi mai mare de 30 de ani, iar pentru bunurile aparținând domeniului privat al statului, unităților administrativ-teritoriale sau instituțiilor aflate sub controlul acestora, durata concesiunii era de 50 de ani (art.25, lit.c) [19, p. 29].
În prezent, există o serie de dispoziții legale privitoare la concesionarea bunurilor sau a serviciilor publice, în Constituție [1], dar și într-o serie de legi, cele mai multe anterioare legii fundamentale, cum ar fi Legea nr. 15 din 1990, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar, cu modificările ulterioare, Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, Legea nr.35 / 1991 privind regimul investițiilor străine, la care se adaugă o serie de hotărâri ale Guvernului, dintre care reținem H.G. nr.1228 / 1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii și locației de gestiune. Importante dispoziții cu privire la concesiune sunt cuprinse în Legea petrolului nr.134 / 1995, care devine un fel de drept comun în materie de concesionare a bunurilor proprietate publică, deși legea în speță se referă la terenurile proprietate publică care conțin resurse petroliere [22, p. 219].
În prezent, Legea nr. 219 / 1998 [6] reglementează regimul jurudic al concesionării, alături de Regulamentul privind organizarea licitațiilor pentru achiziții publice de bunuri și servicii (Monitorul Oficial nr.459 / 30.11.1998).
A. Definire
Instituția concesiunii este complexă are multiple implicații, atât în plan politico-statal, cât și social.
Natura sa juridică nu este ușor de conturat, fiind definită drept o ocupare temporară a domeniului public, deci este o operațiune de înstrăinare, caracterizată prin faptul că era revocabilă, răscumpărabilă și nu era perpetuă.
Indiferent de opiniile cu privire la natura juridică a concesiunii domeniului public, datorită principiului inalienabilității aceasta a fost definită ca o ocupare temporară a domeniului public, deci o operațiune de înstrăinare care întotdeauna era: [11, p. 165]
a) temporală;
b) revocabilă;
c) răscumparabilă.
Pierre Delvolve definește concesiunea ca fiind „o convenție prin care o persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o întreprindere privată care asigură finanțarea lucrărilor, exploatarea lor și care este remunerată din redevențele percepute de la usageri.”
Gilles Lebreton consideră concesiunea serviciului public un act administrative prin acre o persoană publică, numită concedent încredințează unei persoană privată, numită concesionar, gestiunea serviciului public pe riscul său, recunoscându-i dreptul de a percepe redevența de la beneficiarii serviciului.
În doctrina românească actuală, Antonie Iorgovan arată că prin contractul de concesiune, o parte – concedentul – transmite altei părți – concesionarul – spre administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevențe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat [7, p. 348].
Concesionarea serviciilor publice reprezintă un mod prin care administrația armonizează interesul general al comunității locale cu interesul particular al operatorului serviciului public, persoană privată, în speță.
Legea 219/1998 a concesiunii [6] conturează conceptual de concesiune stipulând că operațiunea de concesionare se face în baza unui contract prin care o persoană, numita concedent, transmite pentru o perioada determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun, a unei activități sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevențe.
B. Subiectele contractului de concesiune
Conform art. 5(1) au calitatea de concedent, în numele statului, județului, orașului sau comunei: [11, p. 180]
ministerele sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, pentru bunurile proprietatea publică sau privată a statului ori pentru activitățile și serviciile publice de interes național;
consiliile județene, consiliile locale sau instituțiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică ori privată a județului, orașului sau comunei ori pentru activitățile și serviciile publice de interes local.
Alineatul (2) prevede ca poate avea calitatea de concesionar orice persoana fizică sau persoană juridică de drept privat, română ori străină.
C. Procedura concesionării
Concedentul va efectua, la inițierea concesionării, un studiu de oportunitate, care va cuprinde: [26, p. 106]
descrierea bunului, a activității sau a serviciului public care urmează să fie concesionat;
motivele de ordin economic, financiar, social și de mediu, care justifică acordarea concesiunii;
investițiile necesare pentru modernizare sau extindere;
nivelul minim al redevenței;
modalitatea de acordare a concesiunii avută în vedere; dacă se recurge la procedura licitației publice deschise cu preselecție sau la procedura de negociere directă, trebuie motivată această opțiune;
durata estimată a concesiunii;
termenele previzibile pentru realizarea procedurii de concesionare.
Concesionarea unor servicii publice se aprobă pe baza caietului de sarcini al concesiunii, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, orășenesc sau comunal, după caz. Conform art. 10 – concesionarea unui bun, a unei activități sau a unui serviciu public se realizează prin licitație publică deschisă, deschisă cu preselecție sau prin negociere directă.
Licitația publică deschisă se organizează de către concedent. acesta are obligația să publice în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, într-un cotidian de circulație națională și într-unul de circulație locală anunțului licitației publice deschise, care va conține obligatoriu: [20, p. 281]
denumirea și sediul concedentului;
obiectul și durata concesiunii;
locul unde poate fi studiată documentația cerută în vederea participării la licitație, prevăzută la articolul 12(1);
data și locul de primire a ofertelor;
durata în care ofertanții rămân angajați prin termenii ofertelor lor;
data, ora și locul de deschidere a ofertelor.
În cadrul procedurii concesionării prin licitație publică deschisă cu preselecție. concedentul are obligația să elaboreze un anunț de primire de candidaturi,publicat în aceleași condiții ca și în cazul licitației publice deschise, în care va menționa:
obiectul concesionării;
obiectivele pe care și le propune concedentul;
actele doveditoare privind calitățile și capacitățile solicitate canditaților;
termenul de primire a canditaturilor;
criteriile de selecție a candidaților.
Candidaturile sunt înaintate, în plicuri sigilate, comisiei de evaluare, instituită conform art. 16 din legea nr. 219/1998 [6].
Comisia de evaluare analizează documentele prezentate și întocmește lista candidaților admiși la prezentarea unei oferte, ținând seama de criteriile de selecție precizate în anunțul de primire de candidaturi. Concedentul informează, în termen de 5 zile calendaristice, candidații respinși despre neacceptarea candidaturii lor. La solicitarea în scris a candidaților respinși, în termen de 10 zile calendaristice de la primirea comunicării de respingere a candidaturilor, concedentul le va transmite o copie de pe procesul – verbal întocmit în urma activității de evaluare a candidaturilor.
Concedentul informează candidații ale căror candidaturi au fost selectate despre perioada și locul unde aceștia pot studia dosarul de prezentare a concesionării.
Începând cu data stabilită potrivit criteriilor formulate,candidații dispun de un termen, care nu poate fi mai mic de 20 de zile calendaristice și nu poate depăși 60 de zile calendaristice, pentru a-și prezenta ofertele.
După depunerea ofertelor, procedura licitației publice deschise cu preselecție se desfășoară conform prevederilor art. 15 și ale art. 17–21 din lege.
Procedura de negociere directă este aplicabilă în cazul în care licitația publică nu a condus la desemnarea unui câștigător. În urma procedurii de negociere directă, concedentul atribuie concesiunea persoanei fizice sau persoanei fizice sau persoanei juridie de drept privat, române ori străine, pe care o alege.
Concedentul are obligația să publice în Monitorul Oficial al României, Partea IV-a, într-un cotidian de circulație națională și într-unul de circulație locală intenția de a recurge la procedura de negociere directă.
Anunțul, publicat conform prevederilor alin. (1) din lege,trebuie să precizeze:
denumirea și sediul concedentului;
obiectul concesiunii;
modalitatea prin care concedentul organizează desfășurarea negocierilor.
2.2. Reglementări specifice privind contractul de concesiune
Unul dintre cele mai importante contracte administrative îl reprezintă contractul de concesiune, reglementat de Ordonanța de Urgență nr.54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică [2].
Definiția acestui contract este dată chiar de această Ordonantă de Urgență în art.1 alin.(2), potivit căruia, contractul de concesiune este acel contract încheiat în formă scrisă prin care autoritatea publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei alte persoane, denumita concesionar, care acționează pe riscul și răspunderea sa, dreptul și obligații de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei redevențe.
Din aceasta definiție legală rezultă următoarele trăsături caracteristice ale contractului de concesiune [30, p. 316]:
este un contract cu titlu oneros, întrucat fiecare parte urmărește un avantaj prin încheierea contractului, concedentul având în vedere satisfacerea unui interes public și obținerea unei eventuele redevențe, iar concesionarul urmărind realizarea unui profit;
una dintre părți, și anume concedentul, este întotdeauna o autoritate publică, întrucat numai aceasta poate dispune de bunuri proprietate publică, iar cealaltă parte, și anume concesionarul, este un particular care poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică de drept privat.
are un caracter intuitu personae, intrucât se încheie în considerarea persoanei concesionarului, acesta ne putând fi substituit de o altă persoană decât cu acordul concedentului;
este un contract solemn, întrucat forma scrisă este cerută de lege ca o condiție „ad validitatem” a contractului;
are o durată determinată, de cel mult 49 de ani, întrucat un bun sau un patrimoniu public nu poate fi indisponibilizat în mod definitiv;
este un contract cumulativ, adică întinderea prestațiilor fiecărei parți este certă și poate fi apreciată chiar în momentul înceierii contractului;
este un contract cu executare succesivă, sub forma unor prestații continue.
Contractul de concesiune se încheie între autoritatea cedentă și particularul pe care l-a ales în mod liber, cu respectarea prevederilor legii, în termen de 30 de zile de la data la care concedentul a informat ofertantul despre acceptarea ofertei sale, dacă prin caietul de sarcini nu s-a stabilit altfel. Nerespectarea termenului prevăzut la alin. (1) poate atrage plata de daune-interese de către partea în culpă. (Art. 28)
Refuzul ofertantului declarat câștigător de a încheia contractul de concesiune atrage după sine pierderea garanției depuse pentru participare, și dacă este cazul, plata de daune-interese [30, p. 318].
Contractul de concesiune cuprinde două părți distincte:
convenția încheiată între părți;
caietul de sarcini.
Contractul de concesiune va cuprinde clauze obligatorii, prevăzute în partea regulamentară, prevăzute în caietul de sarcini și partea contractuală ce cuprinde clauze convenite de părțile contractante, în completarea celor din caietul de sarcini și fără a contraveni obiectivelor concesiunii prevăzute în caietul de sarcini.
În toate cazurile contractul de concesiune va menționa interdicția pentru concesionar de a subconcesiona, în tot sau în parte, unei alte persoane obiectul concesiunii.
Contractul de concesiune va cuprinde și clauze contractuale referitoare la împărțirea responsabilităților de mediu între concedent și concesionar.
La expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat, inclusiv investitiile realizate.
În contractul de concesiune trebuie precizate, în mod distinct, categoriile de bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii, respectiv: [18, p. 404]
bunurile de retur care revin de plin drept, gratuit și libere de orice sarcini concedentului, la expirarea contractului de concesiune.
bunurile de preluare care, la expirarea contractului de concesiune, pot redeveni concedentului, în măsura în care acesta din urma își manifesta intenția de a prelua bunurile respective în schimbul plății unei compensații egale cu valoarea contabilă actualizată, conform dispozițiilor caietului de sarcini.
bunurile proprii care, la expirarea contractului de concesiune, rămân în proprietatea concesionarului. În contractul de concesiune se va menționa repartiția acestor bunuri la încetarea, din orice cauză, a concesiunii.
Se pune problema legii sub puterea căreia va fi încheiată concesiunea, dacă concesionarul este persoană fizică sau juridică straină. Art. 30 – (1) prevede : „Contractul de concesiune va fi încheiat în conformitate cu legea română, indiferent de naționalitatea sau de cetățenia concesionarului, pentru o durată care nu va putea depăși 49 de ani, începând de la data semnării lui. Durata concesiunii se stabilește în funcție de perioada de amortizare a investițiilor ce urmează să fie realizate de către concesionar.” Contractul de concesiune poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata sa inițială, prin simplul acord de voința al părților.
Pentru soluționarea eventualelor litigii, părțile pot stipula în contract clauza compromisorie.
Concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepționale legate de interesul național sau local, după caz.
Părțile contractului de concesiune sunt concedentul și concedentarul.
Potrivit art. 5 din Ordonanța de Urgență nr.54/2006 au calitate de concedenți, în numele statului, județului, orașului sau al comunei următoarele autorități publice:
ministerele sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, pentru bunurile proprietate publică ale statului;
consiliile județene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului București sau instituții publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică.
Dispozițiile art.5 din Ordonanța de Urgență nr.54/2006 care se referă la calitatea de concedent în contractele administrative de concesiune trebuie raportate și corelate privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Astfel, pentru a încheia contractul de concesiune a unui bun, concedentul trebuie să fie titularul dreptului de administrare asupra bunului, în baza hotărârii Guvernului, consiliului județean sau consiliului local, după caz. Deși bunurile proprietate publică pot fi date în administrare atât regiilor autonome, cât și autorităților (instituțiilor publice), numai acestea din urmă pot avea calitatea de concedent, adică pot încheia contracte de concesiune. Prin urmare, în cazul bunurilor date în administrarea regiilor autonome, calitatea de concedent o va avea autoritatea publică emitentă a actului administrativ de dare în administrare, care va retrage dreptul de administrare al regiei autonome al bunului în cauză, chia dacă prin legea prevede că acest drept poate fi revocat numai dacă titularul său nu-și exercită drepturile și nu-și asumă obligațiile născute din actul de transmitere.
A. Drepturile și obligațiile concendentului
Stabilirea, urmărirea și încasarea prețului stabilit; prin preț se realizează venitul garantat al colectivității locale, astfel încât el constituie element de fond al contractului de concesiune, asupra căruia nu se comportă negociere. Distingem între prețul concesiunii și redevență, ultima constituind un venit suplimentar pentru autoritățile administrației publice [23, p. 186].
Concedentul are obligația de a plăti concesionarului o indemnizație în cazurile în care intervine o situație de forță majoră și concesionarul trebuie repus în situația anterioară încheierii contractului.
Dreptul concedentului de a controla modul cum concesionarul își îndeplineste obligațiile contractuale este constituit sub forma unei clause contractuale și decurge nu din calitatea concedentului de parte contractuală, așa cum s-a discutat în jurisprudență, cât din cea de protector al interesului general, de gestionar al bunurilor și serviciilor colectivității locale.
Concedentul poate modifica unilateral clauzele contractuale ori de câte ori este periclitat interesul general; concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepționale legate de interesul național sau local, după caz. În cazul în care modificarea unilaterală a contractului îi aduce un prejudiciu, concesionarul are dreptul să primească în mod prompt o despăgubire adecvata si eficienta. În caz de dezacord între concedent și concesionar cu privire la suma despăgubirii, aceasta va fi stabilită de către instanța judecătorească competentă. Acest dezacord nu poate, în nici un caz, să permită concesionarului să se sustragă obligațiilor sale contractuale.
De asemenea, concedentul are obligația să-l dezdăuneze pe concesionar în cazul în care volumul cheltuielilor efectuate depășește volumul veniturilor realizate, deși legea stabilește că, prin natura ei, concesiunea presupune un risc asumat, concesionarul acționând pe riscul și pe răspunderea sa [10, p. 203].
B. Drepturile și obligațiile concesionarului
Sunt identificate două categorii de drepturi ale concesionarului, și anume, drepturi aferente gestionării serviciului și drepturi de natură pecuniară.
În prima categorie intră dreptul concesionarului de a exploata un ansamblu de mijloace materiale și juridice, care-i sunt necesare exploatării serviciului. Este vorba de bunuri ale domeniului public sau privat care-i sunt repartizate, sau de privilegii exorbiante de drept comun : concesionarul beneficiază cel mai adesea de un monopol de drept, pe care regulile comunitare îl repun acum în discuție, administrația angajându-se să nu trateze cu un alt concurrent și chiar să nu favorizeze indirect concurența [23, p. 191].
În cea de-a doua categorie de drepturi, cele pecuniare reținem câteva aspecte esențiale.
Relațiile contractuale dintre concedent și concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalități între avantajele care îi sunt acordate concesionarului și sarcinile care îi sunt impuse. Comun tuturor contractelor administrative, acest principiu joacă un rol esențial în cazul concesiunii deoarece durata contractului este foarte mare. În consecință, concesionarul nu va fi obligat să suporte creșterea sarcinilor legate de execuția obligațiilor sale, în cazul în care această creștere rezultă în urma:
unei acțiuni sau unei măsuri dispuse de o autoritate publică;
unui caz de forță majoră sau unui caz fortuit.
Concesionarul dispune, în principiu, de un monopol în exploatarea serviciului public concesionat. Concedentul nu poate concesiona același serviciu public la doi concedenți.
Concesionarul are dreptul de a încasa tarife de la utilizatorii serviciului public pe care îl gestionează, tarife care sunt controlate de către concedent. Tendința actuală a concedenților este în sensul diminuării acestui control al tarifelor, în scopul de a spori sentimental de responsabilitate a gestiunii in rândul concesionarilor.
Obligațiile concesionarului se circumscriu asigurării funcționării serviciului public, cu respectarea regulilor din contractul de concesiune și din caietul de sarcini.Concesionarul trebuie să asigure continuitatea serviciului, numai forța majoră putând exonera pe concesionar. Obligația de continuitate privește și pe salariații operatorului serviciului public, aceștia sunt supuși dreptului comun al muncii, cu excepția dreptului la grevă, când se supun acelorași limitări ca și agenții publici, după regulile stabilite de legiuitor [15, p. 709].
Concesionarul va respecta egalitatea beneficiarilor în fața serviciului, chiar dacă acesta este acum prestat sub gestiune comercială. Egalitatea are în vedere calitatea prestației pentru niveluri tarifare egale.
Acesta are obligația de a se adapta modicărilor de regim juridic impuse de către cedent. Cedentul poate face aceste modificări de regim juridic în scopul adaptării serviciilor publice la noile aspecte care privesc interesul general.
Chiar dacă administrația nu mai gestionează direct serviciul public concesionat, responsabilitatea acesteia față utilizatori și față de opinia publică nu se stinge. De aceea, ea exercită controale stricte, atât tehnice, cât și financiare, asupra gestiunii serviciilor publice, iar concesionarul trebuie să se supună.
Concesionarul are obligația de a executa personal serviciul public, neavând dreptul să subconcesioneze, în tot sau în parte, serviciul public în cauză.
Exploatarea bunurilor sau serviciilor concesionate trebuie realizată în condiții de eficiență, pentru a le fi conservată, eventual sporită valoarea. Dacă prin exploatare concesionarul produce din culpa sa, prejudicii, el are obligația de a despăgubi administrația publică [15, p. 708].
Prin caietul de sarcini concesionarul își asumă obligația de a efectua un volum de investiții, propune un program de retehnologizare etc.
În afara acestor obligații, mai sunt stipulate și norme referitoare la protecția mediului, la încadrarea și concedierea personalului prestator, la paza bunurilor pe care le gestionează etc.
C. Obiectul contractului de concesiune
Obiectul contractului de concesiune îl constituie bunurile de interes public și redevența.
Astfel, potrivit art. 135 alin. (1) din Constituție [1] și art. 3 din Ordonanța de Urgență nr.54/2006 [2], dreptul de proprietate publică al statului și al unității administrativ-teritoriale poate fi exercitat fie prin darea în administrare a bunurilor asupra cărora poartă acest drept geriile autonome ori instituțiile publice, fie prin concesionarea sau închirierea lor. De asemenea, pot fi concesionate și bunurile din domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale.
Potrivit legii, pot face obiectul contractului de concesiune terenurile proprietate publică pe care se află: plaje, cheiurile și zonele libere, baze sportive, lacuri de recreere, infrastructuri rutiere, feroviare, portuare și aeroportuare civile.
Activitățile economice care pot fi concesionate constau în: expoatarea surselor terestre, exploatarea resurselor naturale ale zonei economice maritime și ale platoului continental, activități economice legate de punere în valoare a monumentelor și siturilor istorice, colectarea, depozitarea și valorificarea deșeurilor etc.
Redevența este suma de bani pe care concesionarul o plăteste concedentului în schimbul de a exploata un bun public sau o activitate economică. Ea reprezinta o parte din profitul obținut de concesionar și se stabileste de către parți în momentul încheierii contractului. Modul de calcul și de plată a redevenței se stabilește de către ministerele de resort sau de alte orgene de specialitate ale adminitrației publice centrale ori de către autoritățile administrației publice locale. Redevența obținută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, în funcție de obiectul concesionării [15, p. 712].
Obiectul contractului de concesionare, fiind un element esențial pentru validitatea acestuia, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
bunul să existe în momentul încheierii contractului, dar pot fi concesionate și bunuri viitoare, potrivit art. 965 alin. (1) din Codul civil;
bunul trebuie să fie determinat în individualitatea sa ori determinabil prin specia sa. Concesionarea unor bunuri viitoare sau determinabile ar putea avea loc mai ales în cazul încredințării particularilor unor activități economice care constituie, prin ele insele, o universalitate de bunuri prezente și viitoare.
redevența trebuie să fie determinată în momentul încheierii contractului de concesiune sau determinabilă prin stabilirea unui procent din profitul realizat de concesionar.
D. Condițiile procedurale prealabile încheierii contractului de concesiune
Încheierea contractului de concesionare are loc pe baza de oferte sau propuneri de contractare făcute de către concedent sau de orice investitor interesat.
Propunerea de concesionare trebuie să fie fundamentată din punct de vedere economic, financiar, social și de mediu.
Concedentul poate iniția procedura de concesionare prin întocmirea unui studiu de oportunitate, a caietului de sarcini și prin publicarea anunțului, prin organizarea licitației.
Studiul de oportunitate cuprinde:
descrierea și identificarea bunului care urmează să fie concesionat;
motivele de ordin economic, financiar, social și de mediu, care justifică realizarea concesiunii;
nivelul minim al redevenței;
procedura utilizată pentru atribuirea contractului de concesiune și justificarea alegerii procedurii;
durata estimată a concesiunii;
termenele previzibile pentru realizarea procedurii de concesiune;
avizul obligatoriu al Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale și al Statului Major General privind încadrarea obiectului concesiunii în infrastructura sistemului național de aparare, după caz;
avizul obligatoriu al structurii de administrare/custodelui ariei naturale protejate, în cazul în care obiectul concesiunii îl constituie bunuri situate în interiorul unei arii naturale protejate, respectiv a autorității teritoriale pentru protecția mediului competente, în cazul în care aria naturală protejată nu are structură administrativă/custode.
Investitorii interesați pot iniția procedura de concesionare prin înaintarea unei propuneri de concesionare adresate concedentului, care va fi facută în scris și va cuprinde datele de identificare ale investitorului, manifestarea fermă și serioasă a intenției de concesionare, obiectul concesionării, planul de afaceri.
La primirea propunerii de concesionare, formulată de investitorul interesat, autoritatea administrativă este obligată să procedeze la întocmirea studiului de oportunitate, în termen de 30 de zile, în cazul în care părțile nu convin asupra unui alt termen, în scopul luării unei decizii privind concesionarea.
În cazurile în care autoritatea publică nu deține capacitatea organizatorică și tehnică pentru elaborarea studiului de oportunitate prevăzut, aceasta poate apela la serviciile unor consultanți de specialitate [17, p. 101].
În cazul în care autoritatea publică și investitorul convin ca studiul de oportunitate să fie redactat de o firmă de consultanță independentă, costul acesteia va fi suportat de către concesionar.
Studiul de oportunitate va fi aprobat de către concedent. Actul prin care se aprobă studiul de oportunitate este un act administrativ de autoritate.
Concesiunea unor bunuri proprietate publică ori privată a statului se aprobă prin hotărâre de Guvern, a consiliului județean, orășenesc sau comunal, după caz, pe baza caietului de sarcini al concesiunii.
Caietul de sarcini se întocmește de către concedent numai în cazul când concesiunea se atribuie prin licitație publică și conține condițiile minime pentru participare la licitație a celor interesați.
Acesta va cuprinde, în mod obligatoriu, următoarele elemente:
condițiile de expoatare a concesiunii și obiectivele de ordin economic, financiar și de mediu urmărite de către concedent prin exploatarea eficace a bunurilor ce fac obiectul concesiunii
clauzele finaciare și de asigurări
regimul bunurilor utilizate de concesionar în derularea concesiunii
obligațiile privind protecția mediului, stabilite conform legislației în vigoare
Pe lângă aceste clauze obligatorii, caietul de sarcini mai poate cuprinde: [14, p. 99]
identificarea exactă a obiectului concesiunii potrivit studiului de oportunitate
identificarea bunurilor rezultate în urma inventarierii și evaluării
destinația bunurilor ce fac obiectul concesiunii
interdicția subconcesionării bunului concesionat
condiții în care concesionarul poate închiria bunul concesionat pe durata concesiunii
durata concesiunii, ce nu poate depăși 49 de ani
redevența minimă și modul de calcul a acesteia
valaoarea investițiilor făcute până la data concesionării
condiții impuse de natura lucrurilor, cum sunt : secretul de stat, materiale în regim special, condiții de siguranță în exploatare, condiții privind folosirea și conservarea patrimoniului cultural național, protecția muncii
condiții impuse de acordurile și convențiile internaționale
modul de organizare a concesionarului : opțiunea autorității concedente pentru forma de organizare a concesionarului
cuantumul garanțiilor ce urmează a fi depuse de către concesionar
clauze referitoare la încetarea contractului de concesiune
orice alte condiții specifice care vor fi stabilite de către concedent
Toate aceste clauze sunt stabilite în mod unilateral de către concedent și vor fi aduse la cunoștință celor interesați. În acest scop, caietul de sarcini va fi pus la vânzare de către concedent la sediul său și în alte locuri stabilite de către acestași prevăzute în anunțul publicitar.
E. Avantajele concesionării către societăți comerciale private
Avantajele prestării serviciilor publice prin intermediul societăților comerciale private sunt evidente: [9, p. 554]
degrevarea bugetului local de cheltuielile necesare cu organizarea și prestarea serviciului public. Una din condițiile esențiale ale delegării gestiunii serviciilor publice fiind tocmai capacitatea financiară a concesionarului;
creșterea eficienței prestațiilor în paralel cu reducerea costurilor în condițiile concurenței la care este supusă societatea comercială;
realizarea de investiții, reabilitarea și dezvoltarea bazei materiale pe spezele concesionarului;
posibilitatea de a reglementa sectorul privat prin norme emise de administrația publică (standarde de calitate, licențe, facilități pentru comercianții care investesc în domeniul public etc.);
posibilitatea administrației publice locale de a retrage oricând gestiunea serviciului public în condițiile în care prestatorul nu-și realizează obligațiile față de beneficiari.
Ca și în cazul regiilor autonome, administrația publică locală are serioase divergențe cu societățile comerciale care doresc să se privatizeze și în acest scop include în capitalul social bunuri care aparțin domeniului public/privat al consiliilor locale: [7, p. 168].
bunurile care sunt proprietate publică nu pot fi transmise societăților comerciale în virtutea caracterului lor inalienabil; bunurile de proprietate privată pot fi transmise societăților comerciale, dar prin una din formele prevăzute de lege;
în practică, s-a pus problema beneficiilor realizate de către salariați, beneficii care au fost utilizate de regie/societatea comercială respectivă pentru investiții. Credem că atâta timp cât beneficiile se cuveneau salariaților, trebuie să li se recunoască acestora un drept de creanță asupra capitalului social care poate fi materializat în acțiuni nominale de valoarea beneficiului aferent fiecăruia. În acest fel ar crește și interesul funcționarilor față de eficiența serviciului prestat.
2.3. Principii și reguli generale pentru atribuirea contractului de concesiune
Principiile ce stau la baza atribuirii contractului de concesiune al unui bun public sunt:
transparența – punerea la dispoziție tuturor celor interesați a informațiilor referitoare la apilicarea procedurilor pentru atribuirea contractului de concesiune
tratamentul egal – alicarea, într-o manieră nediscriminatorie, de către autoritatea publică, a criteriilor de atribuire a contractului de concesiune
proporționalitatea – presupune ca orice măsură stabilită de autoritatea publică trebuie să fie necesară și corespunzătoare naturii contractului
nediscriminarea – aplicarea de către autoritatea publică a acelorași reguli, indiferent de naționalitatea participanților la procedura de atribuire a contractului de concesiune, cu respectarea condițiilor prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte
libera concurență – asigurarea de către autoritatea publică a condițiilor pentru ca orice participant la procedura de atribuire să aibă dreptul de a deveni concesionar în condițiile legii, ale acordurile și convențiile la care România este parte
Procedurile de atribuire a contractului de concesiune a unui bun aparținând domeniului public sunt următoarele:
licitația – procedura la care orice persoană fizică sau juridică interesată are dreptul de a depune oferta
negocierea directă – procedura prin care concedentul negociază clauzele contractuale, inclusiv redevența, cu unul sau mai mulți participanți la atribuire a contractului de concesiune.
Concedentul are obligația de a atribuire a contractului de concesiune, de regulă, prin aplicarea procedurii licitației.
Un lucru estențial este faptul că concedentul are obligația de a asigura protejarea informațiilor care îi sunt comunicate de persoanele fizice sau juridice cu titlu confidențial, în măsura în care, în mod obiectiv, dezvăluirea informațiilor în cauză ar prejudicia interesele legitime ale respectivelor persoane, în special în ceea ce privește secretul comercial și proprietatea intelectuală.
Concedentul are obligația de a preciza în cadrul documentației de atribuire orice cerință, criteriu, reguli și alte informații necesare pentru asigura ofertantului o informare completă, corectă și explicită cu privire la modul de alicare a procedurii de atribuire, dar și, în măsura în care acestea sunt compatibile cu obiectul contractului, condișii speciale de îndeplinire a contractului prin care se urmărește obținerea unor efecte de ordin social sau în legătură cu protecția mediului și promovarea dezvoltării durabile.
La procedura de atribuire a contractului de concesiune a unui bun proprietate publică orice persoană interesată are dreptul de a transmite o solicitare de participare, iar concedentul are obligația de a asigura obținerea documentației de atribuire de către persoana interesată ce a depus o solicitare în acest sens.
Concedentul are dreptul de a opta pentru una din următoarele modalități de obținere a documentației de atribuire de către persoanele interesate:
asigurarea accesului direct, nerestricționat și deplin, prin mijloace electronice, la conținutul documentației de atribuire
punerea la dispoziție oricărei persoane interesate care a înaintat o solicitare în acest sens a unui exemplar din documentația de atribuire, pe support de hârtie și/sau pe support magnetic, costul documentației de atribuire fiind stabilit în mod obligatoriu de către concedent, cu condiția că acest preț să nu depășească costul multiplicării documentației, la care se poate adăuga, dacă este cazul, costul transmiterii acesteia.
A. Licitația
Anunțul de licitație, în cazul procedurii de licitație, este obligatoriu publicat de către concedent în Monitorul Oficial al României, Partea VI-a, într-un cotidian de circulație națională și unul de circulație locală. Acesta se transmite spe publicare cu cel mult 20 de zile calendaristiceînainte de data limită pentru depunerea ofertelor.
În această procedură, persoana interesată are dreptul de a solicita și de a obține documentația de atribuire, iar concedentul are obligația de a de a pune documentația de atribuire persoanei interesate cât mai repede posibil, într-o perioadă care să nu depășească 4 zile lucrătoare de la primirea solicitării din partea acestuia [21, p. 168].
Totodată persoana interesată are dreptul de a solicita clarificări privind documentația de atribuire, iar concedentul are obligația de a răspunde, în mod clar, concret și fără ambiguități, la orice clarificare solicitată, într-o perioadă care nu trebuie să depășească 4 zile lucrătoare de la primirea unei astfel de solicitări dar și cu 4 zile lucrătoare înainte de data limită pentru depunerea ofertelor.
Răspunsul trimis de către concedent trebuie să fie insoțite de intrebările aferente și să fie adresate tuturor persoanelor interesate ce au obținut documentația de atribuire, luând masuri pentru a nu dezvălui identitatea persoanei ce a rerut clarificările respective.
În cazul în care solicitarea de clarificare nu a fost transmisă la timp util, punând astfel concedentul în imposobilitatea de a respecta termenul de 4 zile lucrătoare înainte de data limită pentru depunerea ofertelor, concedentuul are obligația de a răspunde la solicitarea de clarificare.
B. Negocierea directă
Concedentul are dreptul de a aplica procedura de negociere directă numai în situația în care după repetarea procedurii de licitație nu au fost depuse cel puțin 3 oferte valabile.
La baza negocierii directe stă procesul-verbal al celei de-a doua licitații, iar condițiile concesionării prin negocierea directă nu pot fi inferioare celei mai bune oferte respinse de licitația publică deschisă [21, p. 171].
Intenția de a recurge la procedura de negociere directă care se publică în condițiile anunțului de licitație publică trebuie să cuprindă obligatoriu informațiile:
denumirea și sediul concendentului;
obiectul concendentului;
modalitatea prin care concendentul organizează desfășurarea negocierilor.
În urma procedurii de negociere directă, concedentul atribuie concesiunea persoanei fizice sau persoanei juridice de drept privat, naționale sau străine, pe care o alege.
Legea nu mai precizează modalitatea tehnică de finalizare a acestei modalități de concesionare, așa cum a făcut în cazul licităției publice, acest lucru este rezolvat de către normele metodologice, care mentionează că, după încheierea negocierii directe, concedentul întocmește un proces-verbal care va cuprinde concluziile negocierii purtate și în care se recomandă cea mai avantajoasă ofertă.
ÎNCHEIERE
Serviciile publice au un rol central în dezvoltarea economicã și socialã ce pot deveni vectorul dezvoltãrii societãții. Ele existã atât timp cât existã nevoia publicã pentru serviciu, opțiunea clientului în prestarea unui anumit serviciu, dimensionând relația prin apropierea administrației publice de cetãțean.
Literatura de specialitate a reținut așadar mai multe modalități de gestiune a serviciilor publice, cum ar fi asocierea în participație (art.251 din Codul Comercial), regia proprie (este gestionat direct de către autoritatea publică care l-a înființat), franciză, locație de gestiune, gestiune delegată unilateral.
Concesionarea este cea mai uzuală modalitate de gestionare a serviciilor publice utilizată actualmente în țara noastră.
Reglementarea concesiunii este o chestiune pe care autoritățile publice au privit-o cu mare seriozitate, datorită importanței instituției și datorită consecințelor pe care le are această operațiune juridică în viața comunităților locale.
Concesionarea serviciilor publice reprezintă un mod prin care administrația armonizează interesul general al comunității locale cu interesul particular al operatorului serviciului public, persoană privată, în speță.
Instruirea, identificarea oportunităților, evaluarea și mai apoi asumarea riscului unei afaceri sunt primele condiții pentru ca administrația să se implice în proiecte de parteneriat public-privat. Nu este mai puțin adevărat faptul că de modul în care administrația înțelege să se organizeze din punctul de vedere al managementului de proiect depinde eficiența și în cele din urmă succesul unui parteneriat public–privat.
Adoptarea Ordonanței de Urgență nr.16/2002 a generat opinii diverse din partea administrației publice locale, reprezentanților sectorului privat și mediului academic. În timp ce noua legislație prezintă avantajul unei reglementări mai detaliate ale procedurilor pentru selecția partenerilor privați eligibili și a tipurilor de contracte prin care se realizează un parteneriat public-privat, acest act public este criticabil în privința limitării sferei de realizare a parteneriatului public-privat, carențelor în asigurarea transparenței procesului de selecție, precum și sub aspectul procedurilor, mult mai complicate comparativ cu cele reglementate pentru achiziții publice, ori concesiune.
Pentru ca administrația să poată promova sistemul de parteneriat este esențială o abordare strategică a dezvoltării la nivel județean și a stabilirii unei legături între dezvoltare locală (comună/oraș) județ și regiune. Dezvoltarea locală/județeană/regională nu poate fi sprijinită doar de o structură a administrației publice. Este nevoie de o administrație modernă și flexibilă care să aibă capacitatea de a gestiona planificarea dezvoltării și implicit a investițiilor în cadrul căreia un instrument de implementare este parteneriatul public–privat .
Noțiunea de parteneriat public–privat pentru realizarea și administrarea de infrastructuri și servicii publice și-a dovedit utilitatea în economiile tuturor statelor ce l-au utilizat. Acest parteneriat a permis și permite să se răspundă la nevoi esențiale fără a împovăra finanțele publice și să elibereze puterea publică de sarcini de simplă gestiune.
Necesitatea dezvoltării infrastructurii și a serviciilor publice în țările industrializate precum și în statele în curs de dezvoltare, deschide permanent un câmp vast de acțiune, deși există în continuare obstacole ce trebuiesc a fi depășite. Distribuirea costurilor unui parteneriat public–privat între sectorul public și cel privat depinde de preluarea riscurilor financiare, comerciale și de altă natură. Cu cât mai multe riscuri sunt în sarcina partenerului privat, cu atât impactul pozitiv prelungit asupra bugetului este mai mare.
Pentru parteneriatul public–privat se impune definirea cât mai clară a riscurilor și distribuția lor, contractele trebuind să fie foarte bine negociate și structurate legal. O parte din riscuri pot fi reduse ca urmare a unui montaj adecvat al proiectului și a luării unor măsuri de protecție a mediului, administrațiilor publice revenindu-le sarcina principală de a stabili foarte clar acțiunile ce urmează a se întreprinde în acest domeniu, având în vedere că un parteneriat se poate întinde pe o perioadă lungă de timp, adesea decenii.
Proiectul de parteneriat public–privat se dovedește astfel a fi unul dintre principalele mecanisme prin care sectorul public reușește să obțină valoare în schimbul banilor, prin implicarea sectorului privat care este controlat în toate fazele realizării investiției și în exploatare.
Există, totodată, un veritabil paradox al concesiunii: pe de o parte, interesul general trebuie sa primeze asupra interesului concesionarului, iar pentru impunerea acestui principiu reglementările legate din totdeauna au stabilit drepturi și obligații corespunzatoare pentru concesionar sau alte autorități publice, iar legea română în vigoare se înscrie în această filozofie, iar pe de altă parte, concesionarul ca oricare comerciant, caută să obțină un profit cât mai mare, fiind vorba, aici, în mod clar, de un conflict de interese.
În calitate de recomandare, propunem unificare reglementării sistemului parteneriatelor public-private. În acest sens, ar fi nevoie de armonizarea unor dispoziții legale (O.G. nr. 26/2000, Legea nr. 215/2001, O.G. nr. 16/2002) și de lărgirea sferei obiectului de reglementare a parteneriatelor public-private prevăzută în art.1 din O.G. nr. 16/2002, astfel încât să fie cuprinse atât activități cu scop comercial cât și cele care nu urmăresc obținerea unui profit.
BIBLIОGRАFIЕ
Izvоаrе nоrmаtivе
Constituția României. În: Monitorul Oficial, nr. 758 din 29 octombrie 2003. http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339
Ordonanța de urgență privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, nr. 54 din 2006. În: Monitorul Oficial, nr. 569 din 30.06.2006 http://www.dreptonline.ro/legislatie/ordonanta_regimul_concesiunilor_proprietate_publica_54_2006.php
Ordonanța de urgență privind contractele de parteneriat public-privat, nr.16 din 24 ianuarie 2002. În: Monitorul Oficial, nr. 94/2 din februarie 2002 http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=33562
Codul comercial actualizat. în Monitorul Oficial din 20.6.1895 http://legeaz.net/codul-comercial/
Legea privind societățile comerciale nr. 31 din 22.01.1990. În: Monitorul Oficial, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 http://legeaz.net/legea-31-1990/
Lege privind regimul concesiunilor nr.219 din 25 noiembrie 1998 În: Monitorul Oficial, nr. 459/30 din noiembrie 1998 http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=18413
Mоnоgrаfii, аrtiсоlе dе sресiаlitаtе
Alexandru I. Administrația Publică. București: Lumina Lex, 2003. 520 p.
Alexandru I. Drерt аdministrаtiv соmраrаt. Buсurеști: Luminа Lеx, 2000. 480 р.
Androniceanu A., Plumb I. Managementul serviciilor publice. București: Editura Universitară, 2005. 625 p.
Apostol Tofan D. Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice. București: ALL Beck, 1999. 330 p.
Bălan E. Instituții Administrative. București: CH Beck, 2008. 240 p.
Elemente de management pentru autoritățile locale. București: Codecs, 1997. 422 p.
Iftimoaie Cristina, Verdinas Virginia, Sandu, Gabriela-Teodora. Administrația publică locală în România în perspectiva integrării europene. București: Editura Economica, 2003. 468 p.
Iordan N. Managementul serviciilor publice locale. București: All Beck, 2003. 144 p.
Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ, vol. II. București: All Beck,, 2002. 1092 p.
Iovănaș I. Drept administrativ. Arad: Servo-Sat, Vol. II, 1997. 185 p.
Lambru Mihaela, Mărgineanu Ioan. Parteneriat public privat în furnizarea serviciilor sociale. București, 2004. 198 p.
Manda C. Drept administrativ. Tratat elementar. București: Lumina Lex, 2001. 515 p.
Nеgоițа Аl. Lеgеа соntеnсiоsului аdministrаtiv. În: Drерtul, 1991, nr. 6, р. 28-32
Petrescu Rodica Narcisa. Drept administrativ. Cluj-Napoca: Accent, 2004. 329 p.
Plumb I. Managementul serviciilor publice. Bucuresti: A.S.E., 2000. 254 p.
Preda M. Drept administrativ: Partea generală. București: Lumina Lex, 2000. 319 p.
Preda M. Tratat elementar de drept administrativ român. București: Lumina Lex, 1996. 566 p.
Preda Mircea. Autoritățile administrației publice. București: Lumina Lex, 1999. 340 p.
Prisăcaru V. I. Tratat de drept administrativ român – partea generală – ediția II, revăzută și adăugită. București: Ed. ALL Beck, 1996. 601 p
Tarhon V. Răspunderea patrimonială a organelor administrației de stat și controlul jurisdicțional indirect al legalității actelor administrative. București: Editura Științifică, 2007. 240 p.
Tinca Ovidiu. Drept comunitar general. București: Lumina Lex, 2005. 392 p.
Vasile Ana, Prestarea serviciilor publice prin agenți privați. București: All Beck, 2003. 302 p.
Vasile Ana. Prestarea serviciilor publice. București: Grafa, 2000. 297 p.
Verginia Vedinaș. Drept administrativ și instituții politico-administrative. București: Lumina Lex, 2002. 460 p.
Voinea Ana. Prestarea serviciilor publice prin agenți privați, București: All Beck, 2003. 464 p.
BIBLIОGRАFIЕ
Izvоаrе nоrmаtivе
Constituția României. În: Monitorul Oficial, nr. 758 din 29 octombrie 2003. http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339
Ordonanța de urgență privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, nr. 54 din 2006. În: Monitorul Oficial, nr. 569 din 30.06.2006 http://www.dreptonline.ro/legislatie/ordonanta_regimul_concesiunilor_proprietate_publica_54_2006.php
Ordonanța de urgență privind contractele de parteneriat public-privat, nr.16 din 24 ianuarie 2002. În: Monitorul Oficial, nr. 94/2 din februarie 2002 http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=33562
Codul comercial actualizat. în Monitorul Oficial din 20.6.1895 http://legeaz.net/codul-comercial/
Legea privind societățile comerciale nr. 31 din 22.01.1990. În: Monitorul Oficial, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004 http://legeaz.net/legea-31-1990/
Lege privind regimul concesiunilor nr.219 din 25 noiembrie 1998 În: Monitorul Oficial, nr. 459/30 din noiembrie 1998 http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=18413
Mоnоgrаfii, аrtiсоlе dе sресiаlitаtе
Alexandru I. Administrația Publică. București: Lumina Lex, 2003. 520 p.
Alexandru I. Drерt аdministrаtiv соmраrаt. Buсurеști: Luminа Lеx, 2000. 480 р.
Androniceanu A., Plumb I. Managementul serviciilor publice. București: Editura Universitară, 2005. 625 p.
Apostol Tofan D. Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice. București: ALL Beck, 1999. 330 p.
Bălan E. Instituții Administrative. București: CH Beck, 2008. 240 p.
Elemente de management pentru autoritățile locale. București: Codecs, 1997. 422 p.
Iftimoaie Cristina, Verdinas Virginia, Sandu, Gabriela-Teodora. Administrația publică locală în România în perspectiva integrării europene. București: Editura Economica, 2003. 468 p.
Iordan N. Managementul serviciilor publice locale. București: All Beck, 2003. 144 p.
Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ, vol. II. București: All Beck,, 2002. 1092 p.
Iovănaș I. Drept administrativ. Arad: Servo-Sat, Vol. II, 1997. 185 p.
Lambru Mihaela, Mărgineanu Ioan. Parteneriat public privat în furnizarea serviciilor sociale. București, 2004. 198 p.
Manda C. Drept administrativ. Tratat elementar. București: Lumina Lex, 2001. 515 p.
Nеgоițа Аl. Lеgеа соntеnсiоsului аdministrаtiv. În: Drерtul, 1991, nr. 6, р. 28-32
Petrescu Rodica Narcisa. Drept administrativ. Cluj-Napoca: Accent, 2004. 329 p.
Plumb I. Managementul serviciilor publice. Bucuresti: A.S.E., 2000. 254 p.
Preda M. Drept administrativ: Partea generală. București: Lumina Lex, 2000. 319 p.
Preda M. Tratat elementar de drept administrativ român. București: Lumina Lex, 1996. 566 p.
Preda Mircea. Autoritățile administrației publice. București: Lumina Lex, 1999. 340 p.
Prisăcaru V. I. Tratat de drept administrativ român – partea generală – ediția II, revăzută și adăugită. București: Ed. ALL Beck, 1996. 601 p
Tarhon V. Răspunderea patrimonială a organelor administrației de stat și controlul jurisdicțional indirect al legalității actelor administrative. București: Editura Științifică, 2007. 240 p.
Tinca Ovidiu. Drept comunitar general. București: Lumina Lex, 2005. 392 p.
Vasile Ana, Prestarea serviciilor publice prin agenți privați. București: All Beck, 2003. 302 p.
Vasile Ana. Prestarea serviciilor publice. București: Grafa, 2000. 297 p.
Verginia Vedinaș. Drept administrativ și instituții politico-administrative. București: Lumina Lex, 2002. 460 p.
Voinea Ana. Prestarea serviciilor publice prin agenți privați, București: All Beck, 2003. 464 p.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Parteneriatul Public Privat – Reglementari Specifice (ID: 128858)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.