Paradigma Juridica a Razboiului Hibrid

Cuprins

Abrevieri

Capitolul I

Delimitări conceptuale

Secțiunea 1. Dreptul războiului

Dat fiind faptul că literatura de specialitate recunoaște acest „drept” sub mai multe denumiri, ne raliem opiniei potrivit căreia cea mai potrivită ar fi „dreptul războiului”, mai ușor receptată și mai scurtă decât „dreptul conflictelor armate”, fiind totodată și scutită de explicațiile inerente pe care le reclamă „dreptul umanitar”.

Un adagiu al marelui Marcus Tullius Cicero, silent enim leges interma, nuanța subtil că în timp de război legile amuțesc, și nu de puține ori au existat momente în istorie când am primit și confirmarea.

Preocupat să găsească un răspuns care să demonstreze dacă războiul este sau nu în acord cu natura umană, ca fundament al dreptului natural, Hugo Grotius arată că, pe de o parte, acesteia îi repugnă orice formă de violență, iar pe de alta, păstrând aceeași linie de gândire, apare necesitatea apărării valorilor, ca de exemplu: viața, proprietatea. El concluzionează că războiul, în principiu, nu este contrar legii naturii atâta timp cât apărarea vieții, a persoanelor, precum și pentru menținerea sau dobândirea de lucruri necesare vieții apar ca firești și conforme naturii – motiv pentru care folosirea forței, dacă este necesar, pentru atingerea acestor scopuri, nu este în niciun caz în neconcordanță cu principiile naturii.

Dar ce este până la urmă războiul? Cei mai mulți dintre gânditorii umanității au lăsat numeroase studii și aprecieri cu valoare de adevăr până în zilele noastre, dintre care vom aminti doar câțiva pentru a ne forma o idee despre cum a fost acesta perceput în diferite perioade de timp:

Sun Tzu (544 î.Hr.-496 î.Hr.): „Războiul este o problemă de importanță vitală pentru stat, domeniu al vieții și al morții, calea care duce spre supraviețuire sau spre nimicire. E neapărat necesar să fie studiat temeinic.”

Niccolo Machiavelli (1469-1527): „Războiul este o treabă a celor tineri și ei sunt cei mai în măsură să vorbească despre el, căci ei sunt cei mai capabili să-l ducă la bun sfârșit.”

Napoleon Bonaparte (1769-1821): „Războiul este totul, artă și creație.”

Carl von Clausewitz (1780-1821): „Războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace.”

Considerăm că cel mai expresiv a fost procurorul general al Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg, Robert Jackson, care, oripilat de ororile celui de-al doilea război mondial, sublinia că „războiul este în mod inevitabil un lanț de omoruri, atacuri, de răpire a libertății și distrugere de proprietăți.”

În opinia lui Imanuel Kant, soluția eradicării războielor era aceea a Statului cosmopolit universal, care raportată zilelor noastre îmbracă forma globalizării și pe care o putem aprecia ca fiind de succes dacă ne referim la statele din spațiul Uniunii Europene și nu numai.

Menționăm că până la semnarea, la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellogg, războiul era considerat absolut normal și legitim în practica dreptului internațional.

Protecția juridică din prezent a debutat la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu adoptarea Convențiilor și Declarațiilor de la Haga din 1899 și 1907, fiind considerate primul progres în limitarea recursului la forță, având ca preocupare esențială modalitățile de soluționare pașnică a diferendelor.

Ulterior, marcate de evenimentele epocii, majoritatea statelor lumii au ratificat numeroase tratate internaționale în materia dreptului războiului.

Secțiunea a 2-a. Particularitățile războiului hibrid

„Forma hibridă” este cunoscută de asemenea în mai multe combinații, dintre care amintim: „amenințare hibridă”, „luptă hibridă”, „conflict hibrid” și „război hibrid”. Am considerat că aceasta din urmă se potrivește mai bine, atât pentru a păstra simetria cu „dreptul războiului” cât și datorită faptului că este mult mai cunoscută în această variantă.

Cu toate că în opinia teoreticienilor americani, conceptul de război hibrid nu este nici suficient de nou și nici destul de important pentru a merita o redefinire doctrinară, se impune o analiză a acestuia, în contextul în care, de la caz la caz, a îmbrăcat forme tot mai diverse.

Dincolo de aspectele ce țin de sfera conceptualizării, o primă descriere punctuală a pregătirii lui o găsim prezentă într-o scrisoare trimisă de I. V. Stalin lui V. M. Molotov, pe 7 octombrie 1929:

„Cu China vom avea ceva de furcă. Apropo, cred că e timpul să abordăm problema organizării unei mișcări revoluționare în Manciuria. Unități individuale trimise în Manciuria pentru a efectua anumite sarcini de natură sporadică – cu siguranță sunt bune, dar nu suficiente. Acum, trebuie să ne dezvoltăm. Trebuie să organizăm două brigăzi în care să aducem în principal chinezi, să le oferim toate necesare (artilerie, mitraliere etc.), punem în fruntea lor chinezi și-i trimitem în Manciuria cu misiunea să ridice o rebeliune în rândul trupelor din Manciuria, o parte din soldați, mai de încredere, să fie încorporați în brigăzile noastre (ceilalți să fie trimiși acasă, cu decapitarea în prealabil a structurii de comandă) apoi să se ocupe Harbinul și după ce mai prind putere să-l declare pe Zhang Xueliang – fiul generalissimului Zhang Zuolin, conducător al Manciuriei între 1928- 1931 – destituit și să înființeze un guvern revoluționar (cu naționalizarea proprietarilor latifundiari pentru a atrage agricultorii, să se stabilească consilii în orașe și sate, și așa mai departe). Este neapărat. Acest lucru se poate face și, în opinia mea, ar trebui să fie făcut. Cauza noastră nu contravine în niciun fel «dreptului internațional». Toată lumea va înțelege că noi suntem împotriva războiului (cu China) și că soldații Armatei Roșii păzesc frontierele URSS și nu intenționează să intre pe teritoriul Chinei, iar dacă în Manciuria există o revoltă, acesta este un lucru ușor de înțeles, dată fiind situația regimului stabilit de Zhang Xueliang. Gândiți-vă la asta. Este o chestiune foartă importantă.”

O abordare similară a putut fi observată și în gestionarea afacerii Nicaragua de către Statele Unite ale Americii, când acestea din urmă au fost condamnate în 1986 de Curtea Internațională de Justiție pentru „activități militare și paramilitare întreprinse în Nicaragua și împotriva acestei țări”, ca urmare a minării porturilor nicaraguane și în susținerea militară a celor care au purtat numele de contras, forțe care luptau împotriva revoluției sandiniste.

Intervenția americană pentru răsturnarea guvernului de stânga condus de Fidel Castro în Cuba s-a desfășurat pe aceeași matrice, invazia din Golful Porcilor din dimineața zilei de 17 aprilie 1961 soldându-se însă cu un eșec de proporții, cei mai mulți din Brigada 2506, formată în principal din cubanezi exilați în SUA după schimbarea regimului, fiind capturați.

Constatăm astfel că au existat tendințe de a folosi acest tip de război hibrid în atingerea unor scopuri politice, cu toate că, din punct de vedere conceptual a apărut și s-a dezvoltat în gândirea militară americană de curând, ca un răspuns teoretic la necesitatea de adaptare a forțelor SUA la noile realități ale unui mediu neclar de confruntare. Așa cum am arătat, părerile sunt împărțite și în rândul experților americani, însă odată cu apariția unor preocupări doctrinare pe tema amenințărilor hibride, subiectul a suscitat un interes deosebit.

În 2005, James N. Mattis și Frank Hoffmann publică un articol în Proceedings Magazine, prin care subliniază că prezența unor capabilități convenționale superioare ale SUA în teatrele de operații unde sunt angajate, determină partea adversă să identifice capabilități de nișă care pot consta în combinații tehnologice și tactici neașteptate cu scopul de a obține un avantaj, acțiuni care îmbracă forma unor amenințări hibride și determină declanșarea unui război hibrid. Ele pot fi desfășurate de grupuri separate sau de aceeași unitate de luptă, dar sunt, în general, operațional și tactic direcționate și coordonate în zona de ducere a luptei, pentru a realiza efecte sinergice în dimensiunile fizică și psihologică a conflictului la toate etapele de ducere a războiului.

În opinia altui autor, războiul hibirid reprezintă o combinație de conflicte armate simetrice și asimetrice, în cadrul cărora forțele de intervenție desfășoară operații militare tradiționale împotriva unor forțe militare și ținte inamice, în timp ce acționează simultan și decisiv pentru a obține controlul populației indigene din zona de operații, prin operații de stabilitate.

Particularitățile amenințărilor hibiride sunt redate fidel realității atât în sursele oficiale cât și în presă, o descrie cât mai exactă a lor fiind în linii mari următoarea:

1. Complexitatea

Amenințările hibride sunt mult mai dificil de contracarat, în principal datorită ritmului în care se produc, a complexității și diversității lor, a orchestrării unei game largi de factori și acțiuni, precum și a transnaționalității acestora. Acțiunile adversarilor pot să se manifeste în domeniile politic, economic, social și informațional, cu scopul de a amplifica efectele metodelor și tacticilor armate convenționale și neconvenționale utilizate.

2. Vulnerabilitatea scăzută, generată de lipsa de contur a inamicului

Schimbarea cea mai distinctă în caracterul amenințărilor hibride este lipsa de precizie în determinarea naturii forțelor și formelor de luptă angajate, acest lucru datorându-se nu atât creșterii numărului de provocări distincte, ci convergenței acestora în amenințările hibride. Planificarea și execuția descentralizată a acțiunilor, imposibilitatea detectării elementelor de legătură, a structurii de comandă și, în unele cazuri, lipsa unei delimitări geografice fac cu atât mai dificilă contracararea unei amenințări hibride.

3. Complementaritatea

Efectele complementare în amenințările hibride sunt generate de capacitatea de a folosi avantajele specifice fiecărui tip de forțe în scopul creșterii naturii distructive reprezentate de către acestea. Tacticile neregulate și formele prelungite de conflict sunt adesea caracterizate ca tactici ale adversarului inferior ca forțe, angajate de către actorii non-statali care nu au posibilitatea de a acționa altfel. Vulnerabilitatea unui adversar inferior se poate transforma într-un avantaj prin folosirea inteligentă a acestor tactici. Utilizarea conjugată a forțelor neregulate (care vor fi utilizate împotriva forțelor convenționale superioare și vor ataca predominant zonele slab apărate, obligând adversarul să-și disperseze forțele de securitate) simultan cu forțele convenționale (care în general, obligă adversarul să-și concentreze forțele pentru apărare sau să atingă masa critică pentru operațiuni ofensive decisive) va induce un element de complementaritate, care va constitui un avantaj pentru cel ce deține inițiativa în luptă.

4. Adaptabilitatea ridicată

Războiul hibrid presupune nu numai aplicarea simultană a metodelor convenționale și neconvenționale de ducere a luptei, dar și adaptarea inovativă și continuă a acestora. Planificarea și executarea descentralizată a acțiunilor în cadrul unei amenințări hibride permit un grad de adaptabilitate foarte ridicat, pe care structurile clasice, cu un lanț decizional complicat, nu și-l pot permite.

5. Letalitatea crescută

Amenințările hibride combină letalitatea conflictelor statale cu fervoarea fanatică și prelungită a formelor de război asimetric. Efectul distructiv al amenințărilor hibride este exacerbat de ușurința cu care inițiatorii lor pot comunica între ei, de accesul acestora la resursele internaționale (inclusiv financiare), precum și de posibilitățile actuale de a achiziționa arme cu efect letal ridicat.

Oficial, amenințarea hibridă este definită într-o circulară de instrucție a armatei americane ca fiind o combinație diversă și dinamică de forțe regulate și neregulate, acte teroriste și/sau elemente criminale, unificate pentru a genera reciproc efecte benefice.

În diagrama de mai jos, putem observa cum interacționează între ele:

Generalul de armată Valeri Gherasimov, șeful Statului Major al Federației Ruse, a publicat, în februarie 2013, un articol în Jurnalul apărării ruse VPK, prin care punea în evidență actuala formă hibridă:

„Războiul și pacea devin din ce în ce mai amestecate. Metodele de conflict s-au schimbat și acum implică uzul larg de măsuri politice, economice, informaționale, umanitare și altele non-militare, toate acestea putând fi suplimentate prin ațâțarea populației locale și prin folosirea forțelor armate deghizate.”

Și totuși, indiferent de paleta acțiunilor asimetrice și de complexitatea lor, e puțin probabil că abordarea tactică convențională va dispărea, forțele armate fiind nevoite să urmeze în continuare o pregătire militară adecvată, care să răspundă realităților din teren.

Secțiunea a 3-a. Observații privind aplicarea unor principii de drept internațional

§1. Aspecte generale

Este cunoscut faptul că principiile dreptului internațional reprezintă construcții juridice în jurul unor valori considerate importante pentru evidențierea acestora, promovarea lor în sistemul normelor și instituțiilor juridice ce guvernează conduita internațională a statelor și, mai ales, protecția acestora.

Declarația privind principiile de drept internațional referitoare la relațiile prietenești și cooperare între state, adoptată în 1970, dezvoltă conținutul a șapte principii consacrate în Carta ONU și anume: nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, reglementarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice, neamestecul în treburile interne ale statelor, cooperarea internațională, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul de a dispune de ele însele, egalitatea suverană a statelor și îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate.

Declarația privind principiile care guvernează relațiile dintre statele participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, adoptată prin Actul Final de la Helsinki din 1975, enunță și dezvoltă un număr de zece principii, adăugând la cele de mai sus: inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială și respectarea dreptului omului și libertăților fundamentale.

Ne vom apleca însă atenția doar asupra celor care fac obiectul de analiză al demersului nostru, încercând să analizăm aplicarea lor în practica internațională, având în vedere că sunt considerate norme imperative, de jus cogens, de la care statele nu pot deroga prin convenții cutumiare.

§2. Principiul integrității teritoriale

Prevede obligația statelor de a se abține de la orice acțiune incompatibilă cu scopurile și principiile Cartei ONU împotriva integrității teritoriale, independenței politice sau a unității oricărui stat participant, și în special de la orice asemenea acțiune care constituie o folosire a forței sau o amenințare cu forța, precum și de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupații militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forței în contradicție cu dreptul internațional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin amenințare cu ele.

Se mai prevede că nicio astfel de ocupație sau dobândire nu poate fi recunoscută ca legală.

§3. Principiul inviolabilității frontierelor

Prevede obligația statelor de a „se abține și în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere”, de la „orice cerere sau act de acaparare și uzurpare, a întregului sau a unei părți a teritoriului oricărui stat independent”.

Conform Actului Final, frontierele pot fi însă modificate, în conformitate cu dreptul internațional, prin mijloace pașnice și prin acord.

§4. Principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța

Ar fi necesar să examinăm în ce măsură regulile privind interzicerea forței se încadrează în noțiunea de principiu al dreptului internațional, în condițiile în care mai ales în literatura juridică din Statele Unite ale Americii, numeroși autori contestă existența unor principii ale dreptului internațional. (I. Gâlea, Folosirea forței în dreptul internațional, Editura Univers Juridic, București, 2009, p. 12.)

Nu se poate contesta însă faptul că în Rezoluția nr. 2625/1970 adoptată de Adunarea Generală a ONU principiul interzicerii folosirii forței este reținut ca un principiu fundamental al dreptului internațional. Prin urmare, recunoscând existența principiilor dreptului internațional, nu putem contesta în niciun mod existența principiului interzicerii forței și amenințării cu forța. (I. Gâlea, Folosirea forței în dreptul internațional, Editura Univers Juridic, București, 2009, p. 18.)

V, Velișcu, L, Pîrvu, Drept internațional public, Editura Sitech, Craiova, 2012, p. 71:

De la sfârșitul secolului al XIX-lea, dreptul internațional a cunoscut tendința de a reduce și de a interzice recurgerea la război în relațiile dintre state. Tratatele internaționale încheiate la Conferințele păcii de la Haga din 1899 și 1907 dezvoltau mijloacele de reglementare pașnică a diferendelor, cu obiectivul proclamat de a „preveni cât mai mult posibil folosirea forței în relațiile dintre state”.

Pactul Ligii Națiunilor, dezvoltând aceste prevederi, declara în mod expres că „orice război sau amenințare cu războiul fie că afectează direct sau nu unul din membrii Ligii, interesează Liga în întregul ei și aceasta trebuie să ia măsurile de natură să apere efectiv pacea națiunilor”. Potrivit Pactului, dacă un membru al Ligii recurgea la război, contrar angajamentelor asumate, acesta era considerat ipso facto că a comis un act de război contra celorlalți membri ai Ligii. (cu trimitere la G. Geamănu, Drept internațional public, Editura didactică și pedagogică, București, 1982, p. 185.)

Pactul Briand-Kellogg din 1928 a reprezentat un demers mai hotărâtor al părților contractante la acestea, declarând că ele „condamnă recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaționale și că renunță la război ca instrument al politicii naționale în relațiile internaționale.”

Carta ONU, dar și alte documente subsecvente, cu deosebire Declarația privind principiile dreptului internațional referitoare la relațiile prietenești și cooperarea între state conform Cartei adoptate în 1970, încununează această evoluție, stipulând ca principiu al dreptului internațional nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța împotriva independenței politice ori a integrității teritoriale a statelor sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile și principiile Cartei.

V, Velișcu, L, Pîrvu, Drept internațional public, Editura Sitech, Craiova, 2012, p. 72: (de reluat pe viitor)

Cazurile în care este legitimă folosirea forței în raporturile internaționale sunt stabilite în mod restrictiv de dreptul internațional. Astfel, potrivit Cartei ONU, statele au dreptul de a recurge la forța armată în exercitarea dreptului lor la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat, recurgerea la forța armată în exercitarea dreptului la autoapărare trebuind să fie proporțională cu atacul și să fie necesară pentru respingerea agresorului. Curtea Internațională de Justiție s-a pronunțat în acest sens. Rezultă totodată că în dreptul internațional nu este permis ceea ce în practică s-a numit „atacul preventiv”, îndreptat împotriva unei posibile agresiuni sau amenințări (cu trimitere la M. Duțu, Dreptul internațional public, Editura Univers Juridic, București, 2008, p. 129 și urm.; N. Ecobescu, V. Duculescu, Drept internațional public, Editura Hyperion, București, 1993, p. 166.)

Recurgerea la dreptul la autoapărare rămâne subordonată deciziei Consiliului de Securitate, căruia trebuie să-i fie adusă la cunoștință imediat și care poate poate să acționeze oricând cum consideră necesar pentru restabilirea sau menținerea păcii și securității internaționale. Nu este permisă, de asemenea, folosirea forței, invocând dreptul la autoapărare, împotriva așa zisei „agresiune indirectă”, sau pentru protecția propriilor cetățeni în alte țări. Nu poate fi acceptată ca temei pentru exercitarea dreptului la autoapărare nici starea de necesitate. Nu intră în această categorie asistența acordată rebelilor, prin furnizarea de arme sau asistență logistică.

Referitor la starea de necesitate, Comisia de Drept Internațional, în proiectul să de articole din 1979 referitor la răspunderea internațională a statelor, a prevăzut că starea de necesitate nu poate fi invocată pentru a justifica încălcarea unei norme imperative; or, nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța este recunoscută având tocmai acest caracter.

Această prevedere a fost reluată de Comisie în proiectul să de articole definitiv, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 5683 din 12 decembrie 2001, care dispune că nicio prevedere referitoare la starea de necesitate nu exclude ilicitatea unui fapt care nu este în conformitate cu o obligație decurgând dintr-o normă imperativă.

A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional public. Sinteze. Ediția 7, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 77:

Art. 2 pct. 4 din Carta ONU arată că „toț membrii organizației se vor abține în relațiile lor internaționale de la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea forței fie împotriva integrității teritoriale și independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.

Declarația din 1970 arată că războiul de agresiune constituie crimă împotriva păcii care angajează responsabilitatea statelor în conformitate cu dreptul internațional.

Adunarea Generală a ONU a adoptat, în 1974, Rezoluția nr. 3314 privind definirea agresiunii (armate). Celelalte forme de agresiune nu sunt (încă) definite, deși prin „forță” se înțelege orice act de violență sau constrângere, nu numai forța militară, ci orice forme ale presiunii politice, economice sau de altă natură, toate fiind considerate ilicite.

Dreptul internațional permite folosirea forței în două situații:

folosirea forței pe baza hotărârii Consiliului de Securitate;

exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.

Unii autori adaugă o a treia situație: exercitarea dreptului de autodeterminare externă.

§5. Principiul neamestecului în treburile interne ale statelor

A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional public. Sinteze. Ediția 7, Editura C.H. Beck, București, 2012, p. 77.

Timp de secole intervenția a fost considerată un mijloc licit de conduită internațională. Revoluția Franceză afirmă necesitatea neintervenției poporului francez în afacerile interne ale altor popoare și inadmisibilitatea amestecului unor puteri străine în afacerile interne ale Franței (art. 119 al Constituției din 1973). Ca reacție, legitimismul intervenției este consacrat la Congresul de la Viena (1815).

Doctrina Monroe (1823) stabilește inadmisibilitatea intervenției statelor europene pe continentul american.

Doctrinele Calvo și Drago (1866 și 1902).

Conținut: obligația statelor de a nu interveni în afacerile care țin de competența națională a unui alt stat (care aparțin domeniului rezervat).

Potrivit acestui principiu, este exclusă orice formă de intervenție, nu numai cea armată (orice formă de ingerință sau amenințare îndreptată împotriva personalității unui stat sau împotriva elementelor lui politice, economice, culturale).

Trebuie subliniat că tot mai multe probleme considerate că aparțin exclusiv, în trecut, competenței interne a statelor ies în prezent în afara domeniului rezervat. Chiar conceptul domeniului rezervat este contestat.

V. Velișcu, L, Pîrvu, Drept internațional public, Editura Sitech, Craiova, 2012, p. 77

Curtea Internațională de Justiție a constatat, în cazul Nicaragua împotriva SUA, că actele de intervenție care implică amenințarea cu folosirea forței sunt ilicite „atât din punctul de vedere al principiului nerecurgerii la forță, cât și față de cel al neintervenției”, fiind așa când „sunt folosite metode de constrângere care definesc și formează însăși intervenția, fiind deosebit de evidente în cazul unei intervenții care folosește forța”.

I. Gâlea, Folosirea forței în dreptul internațional, Editura Univers Juridic, București, 2009, p. 103

Totodată, în aplicarea criteriilor conținute de Rezoluția nr. 3314 privind Definția agresiunii la conceptul de atac armat, Curtea a hotărât că folosirea forței de către persoane private constituie un atac armat numai când acesta se produce prin „trimiterea de trupe de către un stat sau în numele unui stat de bande sau grupuri armate, de mercenari sau neregulate, care desfășoară acte implicând forța armată împotriva unui stat, de o asemenea gravitate încât echivalează unei agresiuni armate”.