Organizatia Natiunilor

CUPRINS

Introducere……………………………………………………..………………………p.

CAPITOLUL I – NEGOCIERI PENTRU CONSTITUIREA O.N.U. ……………p.

1.1. – Premisele constituirii O.N.U. și actele premergătoare………………………p.

1.2. – Conferința de la San Francisco. Elaborarea Cartei O.N.U …………….……p.

1.3. – Scopurile Organizației Națiunilor Unite ………………………………..…..p.

1.4. – Principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite…………………………..…p.

1.5. – Calitatea de membru al Organizației Națiunilor Unite…………………….. p.

CAPITOLUL II – ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE – SISTEM DE SECURITATE COLECTIVĂ ………………………………………..p.

2.1. – Aspecte generale privind structura O.N.U. ………………………………p.

2.2.- Cele sașe organe principale ale sistemului O.N.U. ………..……………..p.

2.3. – Organele subsidiare ale O.N.U. …………………….………………… p.

2.4. – Instituțiile specializate ale O.N.U. …………………………..……………. p.

2.5. -Tribunalele penale internaționale ad-hoc ………………………………….. p.

CAPITOLUL III – NECESITATEA PURTĂRII DE NOI NEGOCIERI PENTRU BUNA FUNCȚIONARE A O.N.U….. ………………….…….. p.

3.1. – Programul O.N.U. pentru dezvoltare…………………………….…. p.

3.2.- Prezența programului de dezvoltare în România……………………….p.

CONCLUZII ………………………………………………………………. p.

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………… p.

INTRODUCERE

„Organizația internațională este o instituție permanentă, constituită de state – printr-un tratat internațional – sau de către persoane fizice sau juridice, prin acordul lor de voință, funcționând pentru realizarea scopurilor stipulate în actele sale constitutive, pe baza principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional”

Avem opinii conform carora, constituirea organizațiilor internaționale decurge din nevoia organizării politice a societății internaționale post-conflict și la insuficiența doctrinei echilibrului, sau potrivit concepției altor doctrinari, ar fi sinonimă cu transpunerea în plan internațional a conceptului si practicii federalismului, ca proces de asociere de state într-un scop comun, cu respectarea autonomiei fiecăruia.

Conceptul de organizare internațională a fost susținut de timpuriu, de către Pierre Dubois în secolul al XIV-lea, pentru ca două secole mai târziu, Emeric de Crucé să propună crearea unei organizații internaționale, considerând primordială participarea Chinei, nu numai a țărilor europene.

Începând cu sfârșitul secolului al XV-lea, a apărut ideea de stat național, care, coroborată cu marile descoperiri geografice și cu răspândirea ideilor Reformei, a determinat formarea unor state puternice, suverane, precum Anglia, Franța, Suedia, Olanda. Acestea au clădit nucleul comunității internaționale moderne, pe baza căreia s-a structurat dreptul internațional.

Un punct de răscruce în istoria dreptului internațional îl reprezintă Tratatele de Pace de la Westfalia, încheiate în 1648, la Münster și Osnabrück, ce au marcat sfârșitul Războiului de 30 de ani, un conflict între cei doi poli de putere de la acea vreme și anume Papa – conducătorul Bisericii Catolice și Împăratul – conducător al Sfântului Imperiu Roman, un conflict între sistemul de drept laic și cel bisericesc.

Tratatele de la Westfalia recunoșteau printre altele: existența statelor bazate pe credința protestantă, independența statului de Biserică, existența lui ius foederationis, existența unor state neutre precum Elveția și Olanda.

Pacea de la Westfalia este de-o importanță aparte pentru teoria relațiilor internaționale moderne, fiind considerată temelia sistemului internațional ale cărei principii dăinuie și astăzi: suveranitatea absolută a statelor-națiune și dreptul fundamental de autodeterminare al popoarelor; egalitate de drept între state-națiuni; respectarea tratatelor și apariția Dreptului internațional cu efecte obligatorii; interzicerea amestecului unui stat în chestiunile interne ale altui stat.

Doctrina fixează începuturile „erei conferințelor internaționale și a tratatelor multilaterale” în perioada Congresului de la Viena, septembrie 1814 – iunie 1815. La sfârșitul Războaielor Napoleoniene a avut loc conferința marilor puteri europene, întrunite la Viena, în vederea reconstruirii oridinii existente înaintea izbucnirii Revoluției Franceze, prin restaurarea regimurilor absolutiste și eradicarea urmările ocupației napoleoniene în Europa. Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul a patru mari puteri : Rusia, Anglia, Austria, Prusia, permițând împiedicarea tuturor mișcarilor liberale sau naționale europene.

Procesul de evoluție a dreptului internațional a cunoscut o accelerare la sfârșitul primul război mondial deoarece contextul istoric existent o permitea. Apariția statelor naționale moderne, sfârșitul expansiunii coloniale, accentuarea rolului Statelor Unite în viața internațională precum și apariția U.R.S.S. reprezintă fundamentul dorinței de promovare a colaborării internaționale și realizare a păcii și securitații internaționale, exprimată printr-o serie de 14 puncte formulate de președintele Statelor Unite, Woodrow Wilson, cu prilejul încheierii Tratatului de pace de la Versailles din anul 1919.

Aceste puncte au reprezentat bazele actului constitutiv al organizației – Pactul Ligii Națiunilor – care stabilea bazele unei păci drepte și de durată după victoria obținută de aliați. Astfel, la cel din urmă punct, președintele american arăta necesitatea: „(…) creării unei asocieri specifice să garanteze mutual independența politică și integritatea teritorială a statelor (…)”

Liga Națiunilor a avut ca organe principale: Adunarea Generală, alcătuită din reprezentanții statelor membre, Consiliul – organul executiv alcătuit din reprezentanții permanenți ai Angliei, Franței, Italiei și Japoniei carora li se alăturau alți patru membrii nepermanenți, Secretariatul – ce avea funcții administrative și Curtea Permanentă de Justiție Internațională – cu atribuții jurisdicționale și care deși înființată prin statutul organizației, a funționat ca organ independent.

Odată cu crearea și activitatea Ligii Națiunilor, au fost înființate și alte organizații subsidiare precum : Organizația Internațională a Muncii, Organizația pentru sănătate și Comisia Internațională de Navigație Aeriană, acestea prefigurând constituirea Instituțiilor Specializate O.N.U. din prezent.

Scopul principal al Ligii Națiunilor a fost să mențină pacea și securitatea internațională și să prevină iscarea unui al 2-lea război mondial. Organizația și-a propus de asemenea scoaterea unor teritorii coloniale de sub dominația Germaniei și Turciei și plasarea lor sub protecția unor membrii ai Ligii, să lupte împotriva traficului de persoane, narcotice sau stupefiante, să supervizeze ameliorarea condițiilor de trai și de muncă la nivel global și să ofere sprijin refugiaților de război.

Lipsa unei cooperări reale a statelor, transformarea Ligii într-un instrument politic, lacunele instituționale ale acesteia, au condus la imposibilitatea realizării țelului Ligii. Mai mult decât atât, incapacitatea ei de a preveni și împiedica agresiunea Japoniei împotriva Chinei, atacul Italiei asupra Etiopiei, încălcarea Tratatului de la Versailles de către Germania ori izbucnirea celui de-al 2-lea război mondial, au condus la autodizolvarea de facto în anul 1939 și de jure în 1945 când a fost înlocuită cu O.N.U.

CAPITOLUL I – NEGOCIERI PENTRU CONSTITUIREA O.N.U.

1.1. Premisele constituirii O.N.U. și actele premergătoare

După incheierea celui de-al 2-lea război mondial a început adevărata reformă a dreptului internațional. Dorința națiunilor de a consolida un forum global capabil să garanteze pacea și-a găsit expresia în multele acțiuni întreprinse de coaliția antihitleristă, astfel că, reprezentanții a 26 de state din această coaliție, prin Declarația adoptată la 1 ianuarie 1942 privitoare la lupta comună împotriva axei, au folosit denumirea „Națiunile Unite”, preluată mai târziu de noua organizație internațională.

Anul 1943 a fost marcat de apariția primele preocupări pentru înființarea unei organizații internaționale cu vocație universală care să precede și să evite eșecul Ligii Națiunilor. Astfel că, în Octombrie 1943, cu prilejul Conferinței de la Moscova a miniștrilor de externe al Marii Britanii (Anthony Eden), S.U.A. (Cordel Hull), U.R.S.S. (V.M.Molotov), s-a adoptat o Declarație cu privire la securitatea generală prin care proclamau că „recunosc necesitatea stabilirii, la o dată practic cât mai apropiată, a unei organizații internaționale generale bazată pe principiul egalității suverane a tuturor staelor iubitoare de pace și deschisă tuturor asemenea state, mari și mici, pentru menținerea păcii și securității internaționale” .

În luna Decembrie a aceluiași an, într-o componență identică, în cadrul Conferinței de la Teheran, s-a hotarât redactarea unui proiect de statut și au fost reafir-mate si mai bine conturate țelurile și principiile acestei noi organizații.

Ulterior, în perioada august-octombrie 1944, s-a desfășurat Conferința de la Dumbarton Oaks, Washington, la care au participat reprezentanții Angliei, S.U.A., U.R.S.S., alăturându-se celor trei state menționate și China. Cu ocazia acestei conferințe, au fost trasate planurile concrete pentru crearea O.N.U. , cele patru Puteri convenind în legatură cu scopurile, structura și funcționarea organizației. Totodată și-au asumat prezumția cum că rolul primordial în păstrarea păcii mondiale trebuie acordat Consiliului de Securitate.

În februarie 1945, la Palatul Livadia, în apropiere de Yalta, Crimeea, s-au reunit reprezentanții Angliei, S.U.A. și U.R.S.S: primul-ministru Winston Churchill, președintele Franklin D. Roosevelt, respectiv primul-ministru Iosif V.Stalin, pentru a-și exprima punctele de vedere privitoare la necesitatea înființării unei organizații internaționale cu vocație universală având ca principal obiectiv prevenirea agresiunii precum și suprimarea cauzelor economice, sociale și politice ale războiului, printr-o puternică și permanentă colaborare a tuturor popoarelor ”iubitoare de pace”. Aceștia, au tratat totodată, problema procedurii de vot în cadrul Consiliului de Securitate, adoptând principiul unanimității membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate pentru problemele de fond. Cu prilejul Conferinței de la Yalta, s-a hotarât data începerii Conferinței Națiunilor Unite – 25 aprilie 1945, cât și locul acesteia – San Francisco, S.U.A., precum și țările ce aveau să fie invitate la Conferință.

1.2. Conferința de la San Francisco. Elaborarea Cartei O.N.U.

„Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională” este denumirea oficială a Conferinței de la San Francisco, ale cărei lucrări au demarat începând cu 25 aprilie 1945, cu participarea oficialilor a 51 de state. Aceste lucrări au avut ca fundament propunerile convenite la Dumbarton Oaks și acordul tripartit de la Yalta.

Dat fiind faptul că funcțiile și atribuțiile Consiliului Economic și Social al O.N.U., propuse la Dumbarton Oaks nu erau foarte minuțios elaborate, la insistențele țărilor mici și mijlocii, s-a trecut la revizuirea și extinderea semnificativă a amendamentelor privind problematica dezvoltării economice și sociale. Astfel, s-au introdus noi capitole referitoare la „Consiliul de Tutelă” , „Regimul Internațional de Tutelă” , precum și privind „Ratificare și semnare” și „Dispoziții diverse”.

Textul Cartei cuprinde 111 articole structurate în 19 capitole și a fost aprobat în unanimitate în sesiunea plenară a Conferinței de la San Francisco, la 25 iunie 1945, ceremonia semnării având loc a doua zi.

Depunerea instrumentelor de ratificare de către membrii permanenți ai Consiliului de Securitate și majoritatea celorlalte state semnatare a coincis cu intrarea în vigoare a Cartei în data de 24 octombrie a aceluiași an.

1.3. Scopurile Organizației Națiunilor Unite

Organizația Națiunilor Unite este o entitate cu vocație universală atât în ceea ce privește mebrele sale – state suverane – cât și în domeniile în care se implică, având rolul de proteguitor al păcii și securității internaționale, activând ca „un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor” către atingere unor idealuri comune.

Prin întreaga sa activitate, Organizația Națiunilor Unite a fost creată pentru a face posibile aspirațiile și idealurile popoarelor spre înțelegere și conlucrare, încredere și respect reciproc.

Autorii Cartei au considerat ca indispensabile pentru existența organizației, scopurile acesteia, coroborate cu un set de principii care să-i orienteze acțiunile, acest considerent indicând prioritatea abordărilor pragmatice, fără a se îndepărta de principiile și normele de reglementare a relațiilor interstatale. În aceeași notă de idei, statele fondatoare ale organizației au evitat repetarea erorilor trecutului și abordările idealiste a relațiilor dintre state.

Scopul principal al Organizației Națiunilor Unite, așa cum se desprinde din preambulul actului constitutiv, este acela de a feri generațiile viitoare de flagelul războiului, prin agregarea forțelor statelor membre, în vederea menținerii păcii și securității internaționale, prin garantarea că nu se va recurge la forță armată decât în interesul comun și prin stabilirea între state a unor relații de bună vecinătate și de toleranță.

Conform art.1, alin.1- 4 din Cartă, Organizația Națiunilor Unite are nobilele îndatoriri: 1. Să mențină pacea și securitatea internațională și, în acest scop : să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau a altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la încălcarea păcii.

În alte capitole ale actului constitutiv al O.N.U. sunt prezentate instrumentele si modalitățile realizării obiectivului menținerii păcii și securității internaționale, competențele în această materie revenind principalelor organe, cât și obligațiile ce incumbă statelor în acest domeniu. Capitolul VI, de exemplu, este dedicat mijloacelor de reglementare pașnică a disputelor, Capitolul VII subliniază măsurile ce urmează a fi luate în situațiile mai serioase implicând amenințarea păcii, încălcarea păcii ori acte de agresiune, iar in Capitolul VIII se circumscrie rolul pe care ar putea să-l joace organizațiile și acordurile regionale în menținerea păcii.

2. Să dezvolte relații prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului lor de a dispune de ele însele, și să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale.

3. Să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă și religie.

Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, Carta conține prevederi clare privind atribuțiile organelor și organizațiilor din cadrul O.N.U., în responsabilitatea cărora cade realizarea acestui obiectiv. Potrivit capitolului X, organul suprem căruia îi revine sarcina de a realiza și veghea asupra cooperării internaționale în domeniul social și economic, este Consiliul Economic și Social (ECOSOC).

Potrivit Cartei, răspund pentru promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Adunarea Generală și Consiliul Economic și Social. ECOSOC este îndrituit să înființeze comisii pentru promovarea drepturilor omului și împuternicit să ofere propună și să pregătească proiecte de convenții în acest domeniu.

4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune.

Aceste scopuri nu pot fi duse la bun sfârșit indiferent de metoda folosită, pericolul fiind acela al unor perpetue acuzații a organizației de imoralitate, fapt ce i-ar periclita puternic în pericol credibilitatea. Prin urmare, orice acțiune trebuie să se desfășoare sub imperiul unor principii care să îi confere legitimitate. Principiile, șapte la număr, vor fi prezentate în secțiunea imediat următoare.

1.4. Principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite

Pentru realizarea scopurilor anterior prezentate, Organizația Națiunilor Unite cât și statele membre, își vor focaliza întreaga activitate pe un set de șapte principii, care de altfel sunt considerate fundamentale pentru dreptul internațional contemporan.

Ca act constitutiv al acestei organizații, având caracteristicile unui tratat internațional, Carta O.N.U. atestă, cel puțin teoretic, forța obligatorie a principiilor enunțate în Capitolul I, art. 2, alin. 1-7. Așadar, recunoașterea unanimă a acestor principii, reprezintă pentru fiecare stat membru obligații fundamentale, un corp monolitic de norme universale de conduită, având ca scop siguripsirea păcii mondiale, obiectiv suprem al Organizației Națiunilor Unite.

Este important de precizat faptul că între aceste principii există o înterdependență și o întrepătrundere, ele condiționându-se reciproc. Acestea nu pot fi ierarhizate având în vedere faptul că toate au aceeași valoarea juridică. Conținutul lor se află într-o permanentă dezvoltare, într-o evoluție continuă, deoarece contextul internațional suferă modificări cu trecerea timpului.

Dinamica principiilor Cartei se realizează prin încheierea de noi tratate și prin crearea unor norme cutumiare în vederea completării normelor în vigoare.

1.4.1. Principiul egalității suverane a statelor membre – temelie a O.N.U.

”Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor Membrilor ei.” – cunoscut și sub denumirea de principiul suveranității statelor.

Privitor la interpretarea acestui principiu, în cuprinsul Declarației Adunării Generale a O.N.U.(1970) referitoare la principiile de drept internațional, mai precis la relațiile de prietenie și cooperare între state regăsim următoarele precizari: statele sunt egale din punct de vedere juridic, fiecare stat având obligația de a respecta personalitatea altor state; integritatea teritorială și independența politică a statelor este inalienabilă; fiecare stat are responsabilitatea de a-și achita pe deplin și cu bună credință obligațiile internaționale ce îi revin și de a conviețui în pace cu celelalte state.

Actul Final de la Helsinki din 1975, dezvoltă conținutul acestui principiu, fixând ca drepturi inerente statelor, în virtutea suveranității lor : dreptul de a-și elabora legi și regulamente proprii, dreptul la neutralitate, dreptul de a conduce în mod liber relațiile internaționale cu respectarea normelor de drept internaținal, dreptul de a-și asuma sau nu obligații prin tratate și dreptul de a participa sau nu la forul internațional.

1.4.2. Îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate prin Cartă – Pacta sunt servanda

„Toți Membrii Organizației, spre a asigura tuturor drepturile și avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie să-și îndeplinească cu bună-credință obligațiile asumate potrivit prezentei Carte”

Pacta sunt servanda, este principiul care dăinuie dreptul internațional încă din Antichitate, fiind numit și principiul respectării cu buna-credință – bona fides – a angajamentelor internaționale.

Acest principiu trebuie interpretat în raport cu angajamentele asumate prin tratatele internaționale dar și prin prisma actelor unilaterale ale statelor, sau pe cale cutumiară – consuetudo est servanda.

Respectarea riguroasă a prescripțiilor dreptului internațional și a obligațiilor convenționale, a cărei prioritate a fost consfințită în Pactul Societății Națiunilor. Ulterior, Declarația Adunării Generale a O.N.U., Actul Final de la Helsinki și Convenția asupra dreptului tratatelor, afirmă și completează mențiunile Pactului Societății Națiunilor referitoare la principiul pacta sunt servanda.

1.4.3. Principiul egalității în drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a dispune de ele însele

Acest principiu este consacrat în art.1, alin.2 al Cartei O.N.U., cât și în Declarația asupra acordării independenței țărilor și popoarelor coloniale adoptată în anul 1960 de Adunarea Generală a O.N.U, care stabilește că ”supunerea popoarelor la subjugare, dominație sau exploatare străine, constituie o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei O.N.U. și compromite cauza păcii și cooperării mondiale”

Principiul egalității în drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a dispune de ele însele se regăsește în Pactele privind drepturile omului art.1 (1996) ce consacră dreptul la autodeterminare al popoarelor, Declarația Adunării Generale a O.N.U. asupra principiilor dreptului internațional privin relațiile prietenești și cooperarea dintre state, care conform Cartei O.N.U., enumeră cele șapte principii fundamentale ale O.N.U. printre care și principiul egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele, Actul Final de la Helsinki, în care se prevede faptul că popoarele au dreptul de a determina așa cum își doresc și atunci când doresc, statutul lor politic intern și extern, Protocolul aditional I la Convențiile de la Geneva din 1949 pentru protecția victimelor în conflictele armate internaționale, care recunoaște legalitatea luptei ” împotriva dominației coloniale și ocupației străine și împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat de Carta ONU..”

1.4.4. Reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale

„Toți membrii Organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie.”

Acest principiu presupune soluționarea diferendelor pe cale pașnica prin mijloace diplomatice, cum ar fi: negocierile directe, bunele oficii, mediațiunea, ancheta internaționaă sau concilierea internațională sau prin mijloace jurisdicționale cum ar fi: arbitrajul internațional sau justiția internațională permanentă.

Practici ale acestui principiu au existat încă din Antichitate, un exemplu elocvent fiind Tratatul sublim (1293 Î.Chr.) semnat de faraonul Egiptului, Ramses al II-lea și regele hitiților, Hattușill. Acest tratat consemna obligația celor două state de a trăi în pace și de a-și rezolva problemele fără a recurge la unealta războiului.

Juristul francez Pierre Dubois, a realizat lucrarea intitulată De recuperatione terrae sanctae (1303), în care a gândit un sistem de arbitraj internațional pentru rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale.

Multă vreme statele au folosit forța armată pentru soluționa diferitele divergențe de idei și politici, preocupările privind evitarea războaielor și suprimarea consecințelor acestora, laolaltă cu ideea soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale, au apărut destul de târziu.

Primul document care a consacrat acest principiu a fost Tratatul general de renun’are la război ca instrument al politicii naționale a statelor, cunoscut sub denumirea de Pactul Briand-Kellogg, adoptat la Paris, în anul 1928. Conform art. 2 al pactului, ”Înaltele Părți Contractante recunosc că soluționarea tuturor diferendelor sau conflictelor de orice natură sau, care vor apărea între ele, nu va fi niciodată urmarită decât prin mijloace pașnice.”

Carta O.N.U. nu numai ca prevede expres respectarea acestui principiu, dar îi acordă un întreg capitol (VI), în care sunt reglementate atât obligația cât și mijloacele de rezolvare pe cale pașnică a diferendelor internaționale.

Declarația Adunării Generale a O.N.U asupra principiilor de drept internațional (1970), reglementează acest principiu, fixând ca prioritate reconsiderarea cu celeritate a abordării pe care statele o vor avea în rezolvarea diferendelor internaționale, fiind obligate, desigur, să se abțină de la orice act ce poate pune în pericol pacea și securitatea internațională.

Consiliul de Securitate examinează orice diferend sau orice situație care riscă să ducă la fricțiuni între doua sau mai multe state, anchetează un dezacord între națiuni, recomandă metodele de aplanare a unui astfel de diferend sau termenii unei reglementări, oferă bunele sale oficii sau mediațiunea sa.

1.4.5. Abținerea de la amenințarea cu forța și de la folosirea ei

”Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.”

Obligația de a nu recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, a devenit, dupa al II-lea război mondial, un principiu fundamental în cadrul dreptului internațional, fiind cunoscut la acea vreme drept ”principiul neagresiunii”.

De la acest principiu avem însă și câteva excepții, caz în care dreptul internațional admite folosirea forței numai în anumite situații: pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă, pentru sancționarea agresorilor prin decizie a Consiliului de Securitate al O.N.U., în contextul luptei popoarelor pentru eliberarea de sub dominație colonială, ocupația străină sau împotriva regimurilor rasiste, în virtutea dreptului lor la autodeterminare.

1.4.6. Principiul cooperării internaționale

Articolul 1 alin. 3 al Cartei O.N.U. prevede ”realizarea cooperării internaționale în rezolvarea problememlor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex sau religie” . Carta O.N.U. acordă acestui principiu un întreg capitol IX, care prezintă lato sensu modul de realizare a acestui scop.

Acest principiu fundamental este reglementat și de alte instrumente internaționale , precum : Declarația Adunării Generale a ONU asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile de prietenie și colaborare între state din 1970 care stabilește obligația statelor de a coopera unele cu altele în diverse domenii pentru a menține pacea și securitatea internațională, Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor din anul 1974, Actul Final de la Helsinki din 1975, Carta de la Paris pentru o noua Europă (1990).

Putem rezuma principiul cooperării internaționale la cateva aspecte esențiale și anume: cooperarea statelor pentru menținerea păcii și securității internaționale, cooperarea statelor pentru a asigura respectarea universală și aplicarea drepturilor omului și libertăților fundamentale precum și suprimarea discriminării de orice fel, cooperarea în domeniul dezarmării generale și complete, cooperarea în exploatarea resurselor naturale comune a două sau mai multe țări, cooperarea pentru îmbunătățirea nivelului de trai și deplina folosire a forței de muncă.

1.4.7. Neintervenția în problemele care sunt esențial de competența internă a statelor

”Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a unui Stat și nu va obliga pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte”

Acest ultim principiu este reglementat de Declarația Adunării Generale a ONU asupra principiilor dreptului internațional din 1970 ale carei dispoziții privind respectarea principiului, confirmă următoarele: niciun stat nu are dreptul de a interveni direct sau indirect, pentru orice motiv, în afacerile interne ale altor state; toate statele trebuie să se abtină de la organizarea, incitarea, finanțarea sau tolerarea activităților armate teroriste destinate să schimbe prin violență regimul unui alt stat; orice stat are dreptul inalienabil de a-și alege propriul sistem politic, economic, social și cultural fără nici o formă de amestec din partea oricărui alt stat; nici o dispoziție din cele anterioare nu vor modifica dispozițiile Cartei O.N.U. referitoare la menținerea păcii și securității internaționale.

Actul Final de la Helsinki din 1975 conține dispoziții cu privire la protecția acestui principiu, precum și Declarația Adunării Generale a ONU asupra neadmiterii intervenției și amestecului în afacerile interne ale statelor (1981) , ce interzice propaganda ostilă unui stat cu scopuri intervenționiste, folosirea drepturilor omului ca mijloc de amestec în treburile interne ale altor state , terorismul ca politică de stat împotriva altui stat.

1.5. Calitatea de membru al Organizației Națiunilor unite

Întemeiată pe principiul universalității, Carta admite două categorii de membri: originari sau fondatori și noi.

În prima categorie, respectiv cea de membru fondator, sunt cuprinse cele 51 de state care au participat la Conferința de la San Francisco sau au semnat mai înainte Declarația Națiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, iar apoi au semnat și ratificat Carta.

Pentru cea de-a doua categorie – membri noi – se prevede că pot deveni membre O.N.U. toate celelalte state iubitoare de pace, care acceptă obligațiile prevăzute în Cartă și care, după aprecierea organizației, pot și sunt dispuse să ducă la îndeplinire aceste obligații.

În prezent O.N.U. număra 193 de state membre, practic aproape toate statele lumii.

Potrivit prevederilor Cartei, admiterea de noi membri se face la recomandarea Consiliului de Securitate, adoptată cu majoritate de voturi, incluzând voturile celor 5 membri permanenți ai Consiliului, prin hotărâre a Adunării Generale votată de 2/3 din membrii prezenți și votanți.

Orice stat poate deveni membru O.N.U. Pentru admiterea în organizație se cere din partea acestuia îndeplinirea următoarelor condiții cumulative: să fie un stat suveran; să fie un stat iubitor de pace; statul să accepte obligațiile ce decurg din Cartă; statul să fie în stare și dispus să îndeplinească aceste obligații.

Calitatea de membru O.N.U. poate să înceteze: prin excluderea unui stat membru ca urmare a încălcării repetate a principiilor Cartei, ca scanțiune; prin retragerea statului; prin încetarea calității de stat, în urma divizării unui stat, ca o consecință a fuzionării a două sau mai multe state.

În practica O.N.U. nici un stat nu a fost până în prezent exclus din organizație.

Distincția dintre statele fondatoare și statele ulterior admise în cadrul O.N.U. nu are nici o consecință sub raportul drepturilor, obligațiilor sau egalității subiecților.

Calitatea de membru al organizației se materializează în participarea la dezbateri și la celelalte activități din cadrul acesteia, inclusiv la dreptul de a fi ales în organele de conducere.

CAPITOLUL II – ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE – SISTEM DE SECURITATE COLECTIVĂ

2.1. Asptecte generale privind structura O.N.U.

Carta O.N.U., în art. 7 alin. 1, enumeră cele șase organe principale ale Organizației Națiunilor Unite: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social (ECOSOC), Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.

Conform alineatului 2 al aceluiași articol, organele principale pot înființa, după necesități, organe subsidiare, menite să ajute organele principale la îndeplinirea atribuțiilor lor, având o competență delegată de organul principal și nu una proprie.

Din punct de vedere al puterii pe care o exercită și al independenței, cele șase organe enumerate, deși calificate ca fiind principale, se află în posturi diferite. După cum vom vedea, Adunarea Generală, în care sunt reprezentate toate statele membre, ca entități egale, este organul care dispune de cele mai extinse competențe, ocupând o poziție centrală în corpul organizației, nu numai datorită funcțiilor sale politice și puterilor conferite de Cartă, dar și competențelor sale administrative și financiare și rolului său, conferit, de asemenea prin Cartă, în stabilirea compoziției altor organe.

Carta stabilește în particular pentru fiecare organ principal, compunerea, atribuțiile și puterile, procedura și votul. Pe baza Cartei, fiecare organ principal și-a întocmit un regulament de funcționare și creat multiple organe subsidiare.

2.2. Cele șase organe principale ale O.N.U.

2.2.1. Adunarea Generală

Adunarea Generală a O.N.U. este organul principal și cel mai reprezentativ al organizației, care cuprinde reprezentanți ai tuturor statelor membre, fiecare stat având dreptul, conform Cartei, să trimită un număr maxim de cinci reprezentanți pe lângă care pot fi afectați cinci supleanți, consilieri, experți etc., dar nu are dreptul decât la un singur vot. O.N.U. suportă cheltuielile privind transportul internațional pentru cei cinci membrii ai fiecărei delegații. Numai aceștia și supleanții lor pot fi aleși în organele subsidiare ale Adunării, în calitate de președinte, vicepreședinte sau raportor. Votul unei delegații poate fi exprimat și de către consilieri sau experți.

Deplinele puteri ale reprezentanților, ce emană de la șeful de stat, șeful de guvern sau ministrului afacerilor externe, împreuna cu lista tuturor membrilor delegației trebuie comunicată Secretariatului General, dacă este posibil, cu o săptămână înaintea deschiderii sesiunii Adunării Generale. Imediat după inaugurarea acesteia, la propunerea președintelui Adunării, se numește o Comisie de verificare a deplinelor puteri formată in nouă membrii. Rolul acestei comisii constă în a stabili conformitatea deplinelor puteri ale fiecărei delegații cu regulile prevăzute în Regulamentul interior al Adunării Generale.

Analizând prevederile Cartei referitoare la atribuțiile și puterile Adunării Generale, se desprind competențe cu caracter de generalitate și a unora speciale, pe arii distincte de activitate, cum ar fi păstrarea păcii și securității internaționale sau conlucrarea în domeniile economic și social.

Competențele generale vizează buna funcționare a Organizației și totodată colaborarea cu statele membre, sau a acestora între ele, pentru îndeplinirea scopului suprem al O.N.U. Din punct de vedere al modului cum atribuțiile și puterile Adunării Generale se exercită, se desprind unele funcții exclusive și altele exercitate împreună cu alte organe din fruntea O.N.U.

Articolul 10 al Cartei prezintă în amănunt competențele de ansamblu ale Adunării Generale: ”Adunarea Generală poate discuta orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul prezentei Carte sau care se referă la puterile și funcțiile vreunuia din organle prevăzute în prezenta Cartă și, sub rezerva dispozițiilor articolului 12, poate face recomandări Membrilor Națiunilor Unite sau Consiliului de Sercuritate, ori Membrilor Organizației și Consiliului de Securitate în oricare asemenea chestiuni sau cauze.”. De aici rezultă că atribuțiile și puterile Adunării Generale se propagă în toate domeniile ce țin de competența O.N.U., așa cum sunt ele precizate în articolul 1 al Cartei privitor la scopurile și principiile O.N.U., și detaliate în alte articole ale Cartei.

Dintre atribuțiile ce vizează exclusiv buna funcționare a Organizației, pentru care Adunarea Generală este îndrituită să acționeze singură, menționăm : – alegerea modului de organizare a propriilor lucrări, în care sens, în baza propriului regulament procedural, Adunarea Generală își organizează lucrările sesiunilor, alege organele guvernante ale acestora și înființează organe subsidiare, a căror varietate oglindește marea diversitate a îndatoririlor și domeniilor de acțiune cu care este ea autorizată. – desemnarea membrilor altor organe ale O.N.U.. Alegerea de membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate este strict de competența Adunării Generale, aceasta luând în considerare aportul statelor candidate la menținere păcii și securității internaționale, a altor țeluri ale Organizației și principiul repartiției geografice echitabile. Adunarea Generală alege cei 54 de membri ai ECOSOC, precum și o parte din membrii Consiliului de Tutelă. – gestionarea rezervelor financiare ale Organizației, în care sens fixează contribuțiile statelor membre, aprobă și supervizează execuția bugetară și observă bugetele administrative ale instituțiilor specializate.

Principalele funții cu caracter general ale Adunării Generale sunt următoarele: – studierea principiilor generale de colaborare pentru menținerea păcii și securității internaționale, inclusiv principiile privind dezarmarea și reglementarea înarmărilor; – discutarea oricăror probleme privind menținerea păcii și securității internaționale, cu excepția celor care, necesitând o acțiune, trebuie transmise Consiliului de Securitate (art.11 alin.2); – promovarea colaborării internaționale în domeniul politic, economic, social, cultural-educativ și al sănătății și contribuția la înfăptuirea drepturilor omului, prin studii și recomandări; – încurajarea dezvoltării progresive a dreptului internațional și a codificării lui (art.13)

Principalele funcții cu caracter special sunt următoarele : – admiterea de noi membri și aplicarea de sancțiuni (suspendarea, excluderea); – administrarea teritoriilor sub tutelă, cu excepția zonelor strategice și informarea asupra situației din teritoriile care nu se guvernează singure; – controlul asupra activității Consiliului Economic și Social; – edictarea de norme generale și anume : regulamente de procedură, reguli privind drepturile și obligațiile funcționarilor și salariile judecătorilor Curții Internaționale de Justiție; – aprobarea bugetului; – dreptul de a cere avize Curții Internaționale de Justiție; – crearea de organe subsidiare și alegerea de noi membri.

Hotărârile Adunării Generale privind obiectivele importante sunt adoptate conform principiului egalității juridice a statelor membre O.N.U. și a regulii majorității voturilor (două treimi) . Printre aceste obiective regăsim: recomandările cu privire la menținerea păcii și securității internaționale; alegerea membrilor ECOSOC; admiterea de noi membri în organizație; suspendarea drepturilor și privilegiilor membrilor; excluderea de membri; problemele bugetare; funcționarea regimului de tutelă.

Hotărârile Adunării Generale a O.N.U. mai pot fi ratificate fără a se face uz de votul formal, prin consens, modalitate nemenționată în textul Cartei. Consensul se consideră pe deplin perfectat, când față de o propunere nu există nici o obiecție formală pentru adoptarea ei. Această perfectare se face printr-o declarație a președintelui care este de regulă, rezultatul intenselor negocieri între participanți.

Deși neînzestrate cu valoare juridică, rezoluțiile Adunării Generale a O.N.U. se impun statelor ca reguli de conduită, în calitatea lor de membre ale organizației, neputând contraveni sau ignora rezoluțiile Adunării Generale, mai ales atunci când s-au pronunțat în avantajul acestora.

2.2.2. Consiliul de Securitate

Autorii Cartei ONU au oferit Consiliului de Securitate un loc și rol aparte în sistemul instituțional al Organizației, învestindu-l cu răspunderea principală de a fi străjer al păcii și securității internaționale (art.24). Pentru îndeplinirea acestei sarcini, Carta îi oferă Consiliului de Securitate atribuții speciale de decizie și acțiune pentru preîntâmpinarea și rezolvarea conflictelor internaționale, iar statele membre „acceptă să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate respectând dispozițiile Cartei (art.25). Locul și rolul aparte rezervate acestui organ în cadrul organizației mondiale sunt evidențiate de compunerea sa, funcționarea, sistemul decizional și competențele pe care le exercită.

În viziunea fondatorilor O.N.U., pentru a putea face față prin „acțiuni rapide și eficace” unor situații conflictuale, Consiliul de Securitate trebuie să răspundă unei duble cerințe : să se limiteze, pe de o parte, la un număr restrâns de membri, iar pe de altă parte să aibă în formatul său, obligatoriu și permanent, marile puteri aliate în cel de-al doilea război mondial, conlucrarea acestora fiind socotită ca principala garanție a menținerii păcii și securității în perioada post-conflict.

Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 membri, dintre care 5 membri permanenți desemnați prin Cartă și anume: China, Franța, U.R.S.S., Anglia și S.U.A. și 10 membri nepermanenți, aleși de Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani, în fiecare an fiind aleși câte cinci dintre ei. În această alegere se ține seama întâi de toate de contribuția membrilor Națiunilor Unite la menținerea păcii și securității internaționale și la înfăptuirea celorlalte scopuri ale organizației. În temeiul prevederilor Cartei, membrii Națiunilor Unite urmează să accepte și să execute hotărârile Consiliului de Securitate. Trebuie precizat că – în scopul de a promova stabilirea și păstrarea păcii și securității internaționale, fără a se face uz de înarmari decât un minimum din resursele umane și economice ale lumii – Consiliul de Securitate are îndatorirea să elaboreze, cu implicarea Comitetului de Stat-Major, planuri care sunt supuse membrilor Națiunilor Unite în vederea stabilirii unui sistem de reglementare a înarmărilor.

Totodată, se ia în considerare și o repartiție geografică echitabilă. Pentru înfăptuirea acestui al doilea criteriu, repartiția celor zece membri nepermanenți a fost convenită să se realizeze după cum urmează:1 loc pentru Europa Răsăriteană, 2 locuri pentru America Latină, 2 locuri pentru Europa Occidentală și 5 locuri pentru țări din Africa și Asia.

Consiliul de Securitate este un organ cu funcționare neîntreruptă, fiecare dintre statele membre ale acestuia având un membru permanent la sediul Organizației. Presedinția lucrărilor se asigură prin rotație, câte o lună, de către reprezentantul fiecărui stat membru al Consiliului (în ordine alfabetică în limba engleză).

Consiliul se convoacă de către Președintele în funcție, atunci când este sesizat printr-o cerere formulată de orice stat membru O.N.U., Adunarea Generală, Secretariatul general al O.N.U. fie de către un stat care nu este membru O.N.U. numai în cazul în care este parte la diferendul supus dezbaterii Consiliului și își comunică acordul privitor la obligațiile de reglementare pacifică prevăzute de Cartă. Totuși, Consiliul se poate autosesiza, cu analizarea unui diferend sau situații, atunci când niciuna din entitățile anterior menționate nu acționează. În astfel de cazuri, Consiliul poate interveni în litigiu, nerespectând voința părților.

Hotărârile Consiliului în problemele de fond, se adoptă cu voturi a 9 membri, între care și voturile concordante ale celor 5 membri permanenți, iar în chestiuni de procedură, cu votul a 9 membri, oricare ar fi ei, permanenți sau nepermanenți. Părțile implicate într-un diferend supus Consiliului spre a fi rezolvat pe cale pașnică, se vor abține de la vot, conform capitolului VI din Carta ONU.

Revenind la problemele de fond, oricare dintre cei 5 membri permanenți poate, printr-un vot negativ, să împiedice adoptarea unei hotărâri. Această prerogativă, cunoscută ca ”veto” pe care membrii permanenți o pot utiliza, le oferă posibilitatea să blocheze orice hotărâre a Consiliului de Securitate atunci când interesele proprii le sunt lezate sau orice acțiuni privind menținerea păcii și securității internaționale.

În ultimul deceniu, tot mai multe din rezoluțiile Consiliului de Securitate sunt, ca și în Adunarea Generală, adoptate prin consens. Existența acordului deplin este consemnat de președintele în exercițiu, care constatând lipsa oricărei antiteze formale față de o anumită propunere, nu o mai supune la vot și o declară adoptată prin consens.