Organizarea Si Functionarea Parlamentului Romaniei
Cuprins
Introducere 4
Capitolul I. Evoluția parlamentarismului în România 8
Parlamentarismul în cadrul monarhiei constituționale. 8
Parlamentarismul sub semnul regimurilor dictatoriale. 10
Renașterea parlamentarismului în România după 1989. 11
Capitolul II. Organizarea și funcționarea Parlamentului României 13
Structura Parlamentului. 13
Organizarea internă a Parlamentului. 15
Funcționarea Parlamentului. 16
Capitolul III. Procedura convocării și desfășurării sesiunilor parlamentare 19
Sesiunile ordinare. 19
Sesiunile extraordinare. 22
Sesiunile Camerei Deputaților. 23
Desfășurarea ședințelor Camerei Deputaților . 23
Procedura legislativă. 24
Procedura de urgență. 28
Procedura de vot. 29
Ședințele Senatului 30
Desfășurarea ședințelor Camerei Deputaților . 30
Procedura legislativă. 31
Procedura de urgență. 35
Termenele procedurale. 35
Ședințele comune ale Camerei Deputaților și Senatului 36
Atribuțiile birourilor permanente. 36
Desfășurarea ședințelor comune. 36
Ordinea de zi și programul de activitate (de lucru). Rolul Comitetului liderilor grupurilor parlamentare și al birourilor permanente în stabilirea ordinii de zi la Camera Deputaților și la Senat 37
Deliberarea și votul în Parlament 39
Capitolul IV. Procesul legiferării 40
Procedura legislativă obișnuită 40
Faza preparlamentară. 40
Faza parlamentară. 43
Proceduri legislative speciale 46
Procedura de urgență. 46
Procedura de revizuire a Constituției. 46
Procedura adoptării legilor în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului. 49
Capitolul V. Procedura controlului parlamentar 51
Rolul și formele controlului parlamentar 51
Informarea parlamentarilor 51
Întrebări și Interpelări 52
Comisii de anchetă 53
Moțiunea simplă 56
Moțiunea de cenzură 57
Declarații politice 58
Petiții.. 59
Alte forme de exercitare a controlului parlamentar 60
Concluzii 63
Bibliografie 66
Introducere
Într-o lume confruntată global cu puternice crize economico-financiare, politice, culturale și spirituale, care afectează deopotrivă guvernele și parlamentele, dar și societățile și pe cetățenii acestora, o discuție despre parlamentarism și democrație, îndeosebi despre rolul adunărilor reprezentative în echilibrarea raporturilor dintre autoritățile publice și societate, cred că este necesară. Deși guvernele dispun de prerogative și mijloace diverse de intervenție în diminuarea și înlăturarea efectelor acestor crize, parlamentele luptă să-și impună tot mai mult un rol politic prevalent în exercitarea funcțiilor și prerogativelor democratice, în susținerea și promovarea unei legislații adecvate la complexitatea tot mai dinamică a vieții sociale și, totodată, să exercite un control parlamentar pentru a convinge guvernele să nu se abată de la programele de guvernare eficace, în temeiul cărora li s-a conferit votul politic de încredere.
Secolul al XX-lea a încetat odată cu aspirațiile popoarelor est-europene pentru democrație, iar începutul secolului al XXI-lea a continuat cu aceste aspirații legitime. Pentru popoarele respective a dobândit o importanță deosebită alegerea unui model autentic, eficient și stabil de democrație, or acest model îl oferă parlamentarismul occidental tradițional. Procesul democratizării în epoca modernă și contemporană este corelat indisolubil cu fenomenul parlamentarismului. Organizarea politică și democratizarea societății nu pot fi concepute fără existența instituției Parlamentului, ca autoritate reprezentativă și democratică supremă și unică autoritate legiuitoare.
Analiza atentă a vieții politice din orice stat arată că nu numai parlamentele își reclamă caracterul reprezentativ, ci și alte autorități publice care fac parte din puterea executivă, cum ar fi șefii de stat, mai ales în regimurile politice prezidențiale și semiprezidențiale, în care aceștia sunt aleși prin vot universal direct. Cu adevărat reprezentativ este, însă, numai Parlamentul. Președinții republicilor prezidențiale și semiprezidențiale au doar o legitimitate electorală considerabilă, dar numai parlamentele au privilegiul să reprezinte voința supremă suverană a poporului. Șefii de stat reprezintă unitatea statului, pe durata exercitării mandatului, în timp ce parlamentele reprezintă poporul, care este sursa originară a puterii și voința sa suverană. Toate puterile în stat, de la națiune emană. Într-o concepție autentic democrată și care corespunde în întregime ideii de parlamentarism, poporul exprimă curentele politice pluraliste ale parlamentului său, dacă acesta s-a format în mod liber, ales pe principiul pluralismului politic.
Parlamentele au un rol determinant în cenzurarea și legiferarea măsurilor inițiate de guverne în vederea dezvoltării sociale. Toate aceste roluri, funcții sau prerogative ale parlamentelor în epoca contemporană au ca punct de plecare principiile suveranității, reprezentativității și ale democrației, acestea fiind proclamate prin formule solemne în textele constituționale ale statelor modeme.
Un alt principiu care își pune puternic amprenta asupra rolului contemporan al parlamentelor este principiul separației, al echilibrului și cooperării între puterile statului. Rolul activității parlamentelor depinde în mod substanțial de raporturile acestora cu celelalte autorități publice și, în primul rând, cu șeful statului și cu Guvernul.
Legitimitatea unui Parlament și gradul de reprezentativitate al acestuia sunt condiționate de voința electoratului. Parlamentul este receptat însă de cetățeni și de societatea civilă ca fiind cu adevărat democratic numai în măsura în care legile pe care le adoptă exprimă interesele, aspirațiile și cerințele sociale îndrituite ale celor guvernați și în măsura în care exercită un control eficient asupra Executivului și autorităților administrației publice în interesul societății și al cetățenilor.
Un Parlament care acceptă să se transforme într-un simplu executor, într-o registratură sau într-un automat legislativ al Executivului își diminuează, proporțional cu renunțarea la funcțiile și prerogativele sale, legitimitatea, forța reprezentativă și democratică.
În accepțiunea doctrinei constituționale, termenul de parlamentarism desemnează modalitățile de exercitare a regimului reprezentativ (parlamentar). Aceasta presupune existența a două autorități publice de sine stătătoare, între care Constituția stabilește raporturi de conlucrare, limite de separare și control reciproc. Cele două autorități publice sunt Parlamentul și Guvernul, deși din ecuația raporturilor lor de întrepătrundere reciprocă nu sunt excluse instituția șefului de stat, puterea judecătorească, precum și alte autorități publice cu statut autonom cum ar fi, de exemplu, Curțile Constituționale (consilii, tribunale), ombudsmanul și chiar partidele politice parlamentare. Toate aceste organisme, la care mai pot fi adăugate sindicatele, asociațiile profesionale, organizațiile neguvernamentale, ca structuri de influență și control social, concură la funcționarea statului de drept în ansamblul său.
În acest cadru instituțional, Parlamentul are rolul de a dezbate și adopta, într-un mod transparent și deschis, orice probleme de interes național, permițând tuturor grupărilor politice parlamentare confruntarea curentelor de opinii și a programelor sociale și economice alternative într-un cadru organizatoric și procedural democratic.
Dacă rolul Parlamentului constă în dezbaterea și adoptarea soluțiilor legislative prin care se exprimă interesul național, rolul guvernelor constituite prin acordarea de către parlamente a votului de încredere, se concretizează în punerea în executare, în conformitate cu exigențele și dispozițiile constituționale, a legilor adoptate de Parlament, pentru îndeplinirea politicii interne și externe a statului. Cunoașterea termenului de parlamentarism și înțelegerea mecanismelor constituționale și legale de funcționare a adunărilor legislative constituie o cerință indispensabilă nu numai pentru politicieni, ci și pentru cetățeni, și mai ales pentru aceștia, deoarece ei sunt titularii puterii politice și, totodată, beneficiarii politicilor publice inițiate și realizate de parlamente și guverne.
Parlamentul reprezintă o veritabilă arenă în care se dispută într-un spirit public competitiv și democratic exercitarea puterii politice. Sub cupola parlamentelor se stabilesc liniile generale, obiectivele majore și programele intereselor strategice ale societății. Din această perspectivă, transparența activităților parlamentare și cooperarea cu structurile societății civile la fundamentarea deciziilor politice pot fi o metodă de cunoaștere și de formare a culturii democrației constituționale și educației civice.
În virtutea puterilor sale deliberative și de control, Parlamentul este garantul drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, în istoria civilizației umane, Parlamentul a reprezentat întotdeauna un redutabil bastion al rezistenței poporului în fața opresiunii politice, sociale și economice. Astfel receptat, Parlamentul își poate îndeplini rolul fundamental de reprezentare generală a societății și de chezaș al democrației și libertății individuale. Orice Parlament care renunță la acest rol esențialmente politic sau care nesocotește imensa putere delegată de cetățeni pentru a le reprezenta interesele și a-i controla pe membrii Executivului abdică el însuși de la misiunea sa, delegitimându-se în fața propriului popor.
Din acest punct de vedere, se impune depășirea unei înțelegeri simpliste a instituției Parlamentului și democrației parlamentare. Este necesară o cunoaștere și o abordare mai profundă din perspectiva social-istorică a Parlamentului și a parlamentarismului. În realitate, Parlamentul este și trebuie să rămână o instituție fundamentală a statului de drept, care garantează valorile democrației în toate componentele sale. Altfel, în organizarea politică a unui stat poate exista doar un Parlament decorativ, dar nu și un sistem parlamentar propriu-zis și un parlamentarism autentic care să garanteze valorile democrației.
Parlamentarismul implică existența unor raporturi legitime între națiune ca titulară a suveranității și reprezentanții aleși ai acesteia, precum și raporturi constituționale, de natură democratică, între puterea legislativă și puterea executivă. Se poate vorbi de parlamentarism numai în regimurile politice în care poporul este în mod real reprezentat de Parlament și este adevăratul destinatar al valorilor democratice.
Fundamentarea parlamentarismului rezidă în înțelegerea corectă și completă a rolului și funcțiilor Parlamentului în sistemul puterii de stat, raportate la principiul suveranității naționale, transpus prin proceduri și mecanisme constituționale specifice în suveranitatea Parlamentului. Conținutul politic și juridic al democrației parlamentare presupune, în esență, dialogul, buna-credință, transparența și competitivitatea între diverse curente ideologice și interese politice existente în societate, care își găsesc proiecția și rezolvarea în planul exercitării funcțiilor Parlamentului prin dezbateri, proceduri, precum și prin aplicarea regulilor normative constituționale și a practicilor democratice.
Viața parlamentară a oricărui stat democratic reprezintă un model de civilizație cu privire la modul de realizare a politicii și acțiunii de guvernare, întemeiată pe conceptul fundamental al democrației, potrivit căruia autoritatea guvernanților, oricare ar fi ea, legislativă, executivă sau judecătorească, aparține în mod originar, imprescriptibil și inalienabil celor guvernați.
Capitolul I. Evoluția parlamentarismului în România
Parlamentarismul în cadrul monarhiei constituționale
Ideea trecerii inițiativei legislative de sub autoritatea Domnului în cea a unei Adunări reprezentative a fost formulată pentru prima dată în proiectul unei oblăduiri „aristodemocraticești” elaborat de Dumitrache Sturdza în 1802. În deceniile următoare a fost propusă o multitudine de variante ale unei asei.
Parlamentarismul implică existența unor raporturi legitime între națiune ca titulară a suveranității și reprezentanții aleși ai acesteia, precum și raporturi constituționale, de natură democratică, între puterea legislativă și puterea executivă. Se poate vorbi de parlamentarism numai în regimurile politice în care poporul este în mod real reprezentat de Parlament și este adevăratul destinatar al valorilor democratice.
Fundamentarea parlamentarismului rezidă în înțelegerea corectă și completă a rolului și funcțiilor Parlamentului în sistemul puterii de stat, raportate la principiul suveranității naționale, transpus prin proceduri și mecanisme constituționale specifice în suveranitatea Parlamentului. Conținutul politic și juridic al democrației parlamentare presupune, în esență, dialogul, buna-credință, transparența și competitivitatea între diverse curente ideologice și interese politice existente în societate, care își găsesc proiecția și rezolvarea în planul exercitării funcțiilor Parlamentului prin dezbateri, proceduri, precum și prin aplicarea regulilor normative constituționale și a practicilor democratice.
Viața parlamentară a oricărui stat democratic reprezintă un model de civilizație cu privire la modul de realizare a politicii și acțiunii de guvernare, întemeiată pe conceptul fundamental al democrației, potrivit căruia autoritatea guvernanților, oricare ar fi ea, legislativă, executivă sau judecătorească, aparține în mod originar, imprescriptibil și inalienabil celor guvernați.
Capitolul I. Evoluția parlamentarismului în România
Parlamentarismul în cadrul monarhiei constituționale
Ideea trecerii inițiativei legislative de sub autoritatea Domnului în cea a unei Adunări reprezentative a fost formulată pentru prima dată în proiectul unei oblăduiri „aristodemocraticești” elaborat de Dumitrache Sturdza în 1802. În deceniile următoare a fost propusă o multitudine de variante ale unei asemenea adunări reprezentative, astfel încât Vlad Georgescu aprecia că spre 1830 „separarea puterii legislative de executiv era un principiu câștigat, recunoscut de toate partidele”. Regulamentele Organice au instaurat un sistem politic dominat totuși de domnie, astfel încât solicitarea unei echilibrări a puterilor apare în diversele memorii ale vremii, ca și în programul Revoluției de la 1848. Convenția de la Paris din 1858 stabilea reguli care mergeau în direcția instaurării unui regim de tip parlamentar, dar această evoluție a cunoscut importante sinuozități în timpul domniei lui Cuza, care a fost nevoit să dizolve Adunarea și să impună o guvernare autoritară pentru a putea impune adoptarea reformei agrare din 1864. Dincolo însă de aceste avataruri, se cuvine să remarc faptul că Adunarea reprezentativă își câștigase deja drept de cetate în reglementările de tip constituțional de la mijlocul secolului al XlX-lea, fiind legiferată atât în Regulamentele Organice, cât și în Convenția de la Paris și în Statutul Dezvoltător promulgat de Alexandru Ioan Cuza. Nu interesează, în această viziune de ansamblu, detalierea aspectelor concrete și faptul că, inițial, regulile specifice regimului parlamentar au fost aplicate prin conjugarea a două influențe distincte: externă, de către puterile protectoare, și internă, de către personalitățile ce reprezentau moșierimea progresistă și burghezia în ascensiune, sub influența culturii occidentale, îndeosebi a celei franceze.
Adoptarea Constituției din 1866 a inaugurat un nou ciclu constituțional în istoria politică a poporului român. Introducerea regimului parlamentar democratic, consfințirea unei game largi de drepturi și libertăți publice, proclamarea principiului separației puterilor, consacrarea monarhiei ereditare, modernizarea, în lumina principiilor constituționale, a întregii administrații publice centrale și locale, reprezintă trăsături definitorii ale ciclului constituțional respectiv. Răspunderea politică a miniștrilor era asumată față de Reprezentanța
Națională. În afara acestei răspunderi – tipice pentru un regim politic parlamentar – miniștrii puteau fi puși sub acuzare de oricare dintre cele două Camere legislative, precum și de șeful statului. Perioada monarhiei constituționale a Constituțiilor din 1866 și 1923 a însemnat și consacrarea regimului parlamentar. Referindu-se la evoluția produsă până în 1916, profesorul Tudor Drăganu arată că „deși principalele componente ale ideii de regim parlamentar intern, bifurcarea executivului, iresponsabilitatea politică a șefului statului, dreptul lui de a numi Guvernul și de a dizolva Parlamentul, răspunderea politică a miniștrilor în fața adunărilor legislative, principiul solidarității ministeriale etc., s-au păstrat statornic de-a lungul întregii perioade inaugurate de Unirea Principatelor și încheiate cu intrarea României în Primul Război Mondial, factorii politici și statali care au dat conținutul acestor constante ale dreptului nostru constituțional au variat și, ca urmare, introducerea sistemului însuși a îmbrăcat aspecte diferite de la o perioadă istorică la alta”.
După Primul Război Mondial, odată cu instituirea votului universal masculin și cu intrarea în vigoare a Constituției din 1923, începe perioada de democratizare a regimului parlamentar. Anterior, sistemul de vot fusese censitar și suferise o evoluție asemănătoare cu cea a celorlalte țări europene prin lărgirea corpului electoral, ca efect al modificării censului de avere, exprimat de regulă prin cuantumul impozitului.
Rezultă că evoluția sistemului parlamentar s-a realizat în concordanță cu evoluțiile similare din civilizațiile occidentale, de unde, de altfel, fusese receptat. Însăși Constituția din 1866 fusese concepută potrivit modelului belgian din 1832, iar Constituția din 1923 a preluat, în marea lor majoritate, prevederile Constituției anterioare.
Constituția din 1923 a consacrat caracterul național și unitar al statului român. Noua formulă constituțională a marcat un progres vădit nu numai sub aspectul redactării tehnico-legislative ci, îndeosebi, sub aspectul reflectării fidele a desăvârșirii unității naționale și de stat a României.
În cadrul acestui regim, Parlamentul, pe temeiul primordialității sale, a asigurat modernizarea țării și, îndeosebi, a instituit sistemul libertăților publice care, în ideologia liberală ce domina în epocă, era unul dintre elementele de bază ale progresului social.
Constituția a introdus unele dintre principiile moderne de guvernare parlamentară, fundamentate în doctrina neoliberală a vremii, și anume: intervenția puterii de stat în viața socială; limitarea proprietății individuale în interesul societății; drepturile cetățenești concepute ca funcții sociale. Includerea acestora în Constituție a fost benefică și reprezenta, de fapt, singura alternativă viabilă de organizare constituțională a unui stat de drept într-o epocă și într-o regiune geopolitică afectate de opțiuni totalitariste de esență fascistă și marxistă. România avea nevoie de un stat puternic și de un regim parlamentar bine consolidat, care, păstrând principiile democrației parlamentare și garantând efectiv drepturi și libertăți vitale, să poată interveni cu eficiență în viața socială să o controleze și să-și asume răspunderi concrete pentru înfăptuirea intereselor generale ale țării.
Parlamentarismul sub semnul regimurilor dictatoriale
Evoluția regimului parlamentar a fost curmată prin instaurarea dictaturii regale în 1938, odată cu Legea fundamentală adoptată în același an. Forțele politice pe care regimul nu reușise să le asimileze, și sub influența evoluțiilor externe, odată cu ascensiunea fascismului în Germania hitleristă, au condus, în final, la instituirea regimului antonescian.
În aceste condiții, guvernarea generalului Antonescu a desființat cu totul instituția Parlamentului. Dacă anterior Parlamentul fusese raționalizat de către Executiv, mai ales datorită unor instrumente electorale care confereau majoritatea parlamentară partidului care reușea să obțină cel puțin 40% din sufragii, prin Decretul Regal nr. 3052 din 5 septembrie 1940, forul legislativ a fost dizolvat formal. În timpul guvernării antonesciene, primul-ministru și-a adjudecat puterea executivă și pe cea legislativă. Guvernul conducând prin decrete-lege. Regimul antonescian a fost răsturnat prin actul de la 23 august 1944, care a condus la restabilirea pentru câțiva ani a monarhiei constituționale. La 2 septembrie 1944 a fost repusă în vigoare Constituția din 1923, dar până la alegerea unui nou Parlament puterea legislativă urma să fie exercitată de Rege la propunerea Consiliului de Miniștri. Realitățile politice determinate de înfrângerea suferită de România, ca aliat al Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial, de regimul de ocupație instituit de trupele sovietice și de ascensiunea la putere a unei coaliții dominate de comuniști au împiedicat restabilirea unei democrații parlamentare și au condus la modificări ce au afectat și instituția Parlamentului.
Astfel, printr-un decret din 1946 a fost desființat Senatul și s-a stabilit că la alegerile programate în noiembrie 1946 urma să fie ales un Parlament unicameral, Adunarea Deputaților. Mai grav, rezultatul alegerilor a fost falsificat, astfel încât Guvernul procomunist condus de dr. Petru Groza să poată beneficia de o majoritate confortabilă și să poată avansa în direcția instaurării unui regim de tip comunist, care a fost consfințit odată cu abolirea monarhiei și proclamarea României drept republică populară. Deși formal instituția Parlamentului a fost păstrată sub forma Marii Adunări Naționale, modul de funcționare a acesteia a reliefat fără echivoc rolul pur decorativ ce revenea Legislativului în cadrul sistemului politic comunist.
În consecință, apreciez că perioada regimului comunist, ca și dictaturile anterioare, exclud regimul parlamentar.
Renașterea parlamentarismului în România după 1989
Renașterea parlamentarismului în România apare numai în urma răsturnării regimului ceaușist, în decembrie 1989. În procesul politic și juridic de redescoperire și renaștere a parlamentarismului se pot deosebi două perioade, și anume: până la alegerile din 20 mai 1990 și după întrunirea Adunării Constituante, rezultată în urma acestor alegeri.
În prima perioadă, începutul îl reprezintă constituirea Frontului Salvării Naționale, rezultat din revolta populară din decembrie 1989. Frontul și-a asumat – în vidul de putere instaurat prin dizolvarea de fapt a structurilor statale prevăzute în Constituția din 1965, cu modificările ulterioare, sarcini de conducere politică. În primul comunicat al Consiliului Frontului s-a precizat că scopul acestuia este instaurarea regimului politic democratic, în consonanță cu principiile democrației constituționale și ale parlamentarismului. Frontul și-a propus, printre altele, abandonarea rolului conducător al partidului unic și statornicirea unui sistem democratic, pluralist de guvernământ, organizarea de alegeri libere, separarea celor trei puteri în stat, drepturi și libertăți cetățenești.
În urma deciziei Frontului Salvării Naționale de a se transforma în formațiune politică, modul de alcătuire a Consiliului Frontului Salvării Naționale și componența acestuia se modifică potrivit principiului parității. De asemenea, s-a schimbat și denumirea Consiliului Frontului Salvării Naționale în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, în februarie 1990, acesta devenind singura reprezentanță națională cu caracter pluralist după prăbușirea regimului comunist.
A fost consecința instituirii pluralismului politic, prin Decretul-lege nr. 8/1989, care a reglementat, printr-o procedură sumară, constituirea partidelor politice.
Principalul act al Consiliului Provizoriu a fost Decretul-lege nr. 92/1990, prin care s-au reglementat principalele autorități ale regimului politic – Parlamentul bicameral, alcătuit din Adunarea Deputaților și Senat, Președintele României, ales prin vot universal, egal, direct și secret, liber exprimat și Guvernul, de sorginte parlamentară precum și sistemul electoral, bazat pe principiul reprezentării proporționale. Această miniconstituție stă la fundamentul apariției noii democrații în România. Prin acest act normativ s-a pus baza noilor autorități publice și a relațiilor dintre acestea.
Regimul politic rezultat din alegerile de la 20 mai 1990 este parlamentar, caracterizându-se prin preeminența Parlamentului, structura bicefală a Executivului constituit din autorități cu o legitimare diferită – Președintele României, ales prin vot universal, direct și Guvernul, învestit prin votul de încredere acordat de Parlament, precum și responsabilitatea Guvernului față de Parlament, ca și corolarul său, solidaritatea guvernamentală. Totodată, în concordanță cu cerințele parlamentarismului modern, structura politică a Parlamentului este pluralistă, iar activitatea sa transparentă.
Intervalul la care mă refer a fost cel al unor însemnate reforme, în primul rând de ordin constituțional, prin elaborarea și adoptarea Constituției, aprobată prin referendumul din 8 decembrie 1991, iar în al doilea rând de ordin legislativ, prin elaborarea unor acte normative, cum ar fi Legea fondului funciar, ce a constituit una dintre cele mai importante reforme agrare din istoria țării, Legea contenciosului administrativ, Legea societăților comerciale etc. Parlamentul îndeplinea atât funcția de legiuitor constituant, cât și pe aceea de legiuitor ordinar.
După intrarea în vigoare a Constituției din 1991, ca urmare a aprobării sale prin referendum la 8 decembrie 1991, regimul parlamentar a intrat într-o etapă de consolidare și accentuare a caracterului său democratic. Cele mai elocvente fapte în acest sens sunt alternanța politică din 1996 și punerea în mișcare a noilor proceduri constituționale privind moțiunea de cenzură și angajarea răspunderii politice a Guvernului pentru un proiect de lege, o declarație de politică generală sau program. De asemenea, a avut loc un proces de clarificare ideologică și de coagulare a sistemului de partide, încă în curs de desfășurare. Edificator este și efortul de legiferare având ca rezultat eliminarea principalelor reglementări din ordinea juridică anterioară, acompaniat de un profund proces de reformă legislativă, axat pe armonizarea legislației cu reglementările europene.
Prin legi speciale au fost înființate instituții fundamentale pentru statul de drept, cum au fost Curtea Constituțională, Curtea de Conturi și Avocatul Poporului. Administrația publică locală a fost supusă unui proces larg de reforme menite să imprime un caracter eminamente democratic actului de decizie la nivel local. A fost adoptată o legislație modernă privind organizarea și funcționarea partidelor politice, precum și finanțarea acestora. S-a adoptat o reglementare modernă privind organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor, precum și răspunderea ministerială. În concordanță cu principiile democrației constituționale s-a instituționalizat dreptul cetățenilor la inițiativă legislativă, s-a adoptat legislația privind organizarea și desfășurarea referendumului. Instanțele judecătorești au căpătat o reglementare de largă cuprindere, întemeiată, printre altele, și pe principiul independenței judecătorilor. Practic, toate domeniile de activitate au fost supuse unui amplu proces de reglementare normativă. În aceste condiții, parlamentarismul s-a consolidat, integrând în linii generale cerințele unui regim democrat în plină dezvoltare. Aceasta reprezintă un impact major care se va consacra pe măsura accentuării integrării în structurile europene și euroatlantice, ce va antrena o redimensionare a rolului Parlamentului ca putere legiuitoare, datorită calității legislației comunitare.
Capitolul II. Organizarea și funcționarea Parlamentului României
Structura Parlamentului
Problema structurii bicamerale sau unicamerale a forului legislativ atât în dezbaterea publică, cât și în comunitatea specialiștilor nu a fost soluționată definitiv. Teoria și practica constituțională în materie arată că în general statele unitare au optat pentru un Parlament unicameral, în timp ce statele federale au ales un Parlament bicameral. Dacă în privința statelor federale opțiunea este neîndoielnică, pentru statele unitare, practica diferă, dar nu în funcție de criterii instituționale, ci în primul rând de tradiții, mai mult sau mai puțin îndelungate. Unele state unitare au instituționalizat parlamente unicamerale, dar sunt încă state unitare – așa cum este și România, care au optat pentru organizarea bicamerală a forului legislativ.
În România, bicameralismul datează de la jumătatea secolului al XIX-lea, cu excepția perioadei 1946-1989, când, printr-o voință politică dictatorială, s-a impus organizarea unicamerală a autorității legislative.
Statele unitare care au un Parlament bicameral au optat fie pentru Camere cu pondere și funcții identice, fie pentru un bicameralism diferențiat, în care una dintre Camere are o anumită legitimitate electorală și, în consecință, funcții și atribuții exclusive, iar cealaltă Cameră, aleasă după alte criterii, are și ea competențe și funcții proprii. Această evoluție diferită a statelor unitare în comparație cu statele federale își are sorgintea în deosebirile fundamentale care vizează înseși structurile lor organizatorice, ceea ce face ca problema unei opțiuni între sistemul unicameral și cel bicameral să se pună în special în legătură cu statele unitare.
În ceea ce privește România, tradiția constituțională a poporului român, încă din Evul Mediu, menționată în cronici și lucrări de istorie medievală, consacră o Adunare unicamerală. Evident că nu avem în vedere existența în Principatele Române a unui Parlament după modelul și cu funcțiile Parlamentului englez sau ale Adunărilor de stări din Franța medievală. În Țara Românească și Moldova – o afirmă toate cronicile și scrierile vechi, Adunarea obștească, aflată în jurul Domnitorului, nu cunoștea stările sociale, membrii săi convocați de Domnitor reunindu-se într-un unic scop de consultare și de decizie politică.
Ideea celei de-a doua Camere a fost introdusă la începutul secolului al XIX-lea, prin Regulamentele Organice, având însă un unic rol: alegerea Domnitorului. Potrivit Regulamentelor, cele două Adunări obștești din Moldova și Țara Românească aveau un caracter unicameral. Și Convenția de la Paris din 1858 care stabilește norme constituționale pentru organizarea politică și administrativă a celor două Principate Române păstrează sistemul unicameral.
Prin Legea nr. 429 din 18 septembrie 2003 de revizuire a Constituției României s-a nuanțat funcționarea bicameralismului în ceea ce privește activitatea legislativă a Camerei Deputaților și Senatului. În acest sens, s-a prevăzut că inițiativele legislative privind reglementarea anumitor domenii ale vieții sociale vor fi dezbătute și supuse mai întâi votului Camerei Deputaților, după care vor fi transmise Senatului, care va avea rolul de a decide în mod definitiv asupra legilor în cauză. La rândul său, Senatul va examina ca primă Cameră sesizată alte categorii de inițiative legislative, care ar urma să reglementeze alte domenii ale vieții sociale. În privința acestora, puterea de decizie definitivă aparține Camerei Deputaților.
Izvorul formal al competenței legislative diferențiate conferite Camerelor legislative este art. 75 din Constituția republicată, care stabilește că fiecare Cameră are o anumită competență decizională, cealaltă fiind o simplă Cameră de reflecție, fară nicio putere de decizie în procesul legislativ. În afară de aceasta, Parlamentul (bicameral) funcționează ca o Cameră unică atunci când cele două Camere se reunesc în ședință comună. Astfel, Parlamentul României s-a transformat, practic, dintr-un Parlament bicameral în trei parlamente unicamerale. Acest sistem, care a introdus în procesul legislativ ideea unei diferențieri funcționale între cele două Camere legislative, a modificat bicameralismul Parlamentului, dar fară beneficii legislative evidente. Acesta a fost motivul pentru care sistemul divizării competenței legislative între cele două Camere ale Parlamentului stabilit prin revizuirea Constituției din 2003 a fost criticat în literatura de specialitate.
În urma referendumului național organizat de Președintele României, în anul 2009, pe tema opțiunii pentru un Parlament unicameral, electoratul prezent la urne s-a exprimat pentru o astfel de structură legislativă. Ca urmare a rezultatelor referendumului național, Președintele României a transmis Parlamentului, în anul 2011, un proiect de lege privind revizuirea Constituției, care prevede, între altele, și desființarea Senatului. Rămâne de observat, însă, care va fi reacția politică a Camerelor legiuitoare, deoarece o revizuire a Constituției se impune cu necesitate atunci când apar noi imperative politice și sociale, care trebuie reflectate în principii, norme și proceduri la nivel constituțional. Rolul forțelor politice responsabile constă în examinarea concordanței dintre dinamica realităților sociale și perimarea normelor constituționale, în alegerea momentului, conținutului și formei de revizuire a Constituției.
Organizarea internă a Parlamentului
O consecință a principiului suveranității înscris în art. 2 alin. (1) din Constituția României este suveranitatea Adunărilor legiuitoare. În aceeași măsură în care este suveran, Parlamentul este și independent față de celelalte puteri și autorități publice. Independența Camerelor legislative și a Parlamentului în întregul său este garantată prin art. 64 din Constituție, potrivit căruia Camera Deputaților și Senatul se organizează și funcționează potrivit unor reguli stabilite de sine stătător în propriile regulamente. Tot astfel, Camerele își aprobă resursele financiare prin hotărâre, bugetul anual al acestora fiind inclus în bugetul de stat. Cu alte cuvinte, Camera Deputaților și Senatul beneficiază de o autonomie organizatorică, funcțională și financiară. Singura restricție de organizare și funcționare constă în respectarea normelor și principiilor constituționale care stabilesc statutul general al Camerelor și al membrilor acestora. Independența Camerelor se extinde asupra deputaților și senatorilor, care sunt pe deplin independenți în exercitarea mandatului, Constituția stipulând, în acest sens, nulitatea mandatului imperativ.
Principiul autonomiei Parlamentului, sau principiul autonomiei parlamentare, cum este denumit în doctrină, este de esența parlamentarismului și presupune autonomia regulamentară, autonomia financiară și autonomia instituțională.
Organizarea și funcționarea fiecărei Camere presupun numirea președintelui, constituirea Biroului său permanent, organizarea în grupuri parlamentare a membrilor fiecărei Camere, constituirea comisiilor permanente și înființarea comisiilor speciale sau de anchetă. Sub aspect politic, alcătuirea tuturor acestor structuri interne de conducere sau de lucru trebuie să fie conformă configurației politice a fiecărei Camere legislative.
Formațiunile sau structurile care compun organizarea internă a Camerelor Parlamentului sunt, așadar, alese, numite sau formate de către fiecare Cameră potrivit configurației sale politice, fară amestecul puterii executive, și cu luarea în considerare a ponderii majorității parlamentare, dar și a opoziției. Nicio structură internă nu este constituită înainte de validarea mandatelor și de depunerea jurământului de către fiecare deputat și senator – moment din care începe să se exercite cu adevărat mandatul aleșilor poporului.
Nu îmi propun să prezint în detaliu procedurile privind organizarea internă a Camerei Deputaților și Senatului, ci doar să punctez succint principalele etape privind organizarea acestora. Pentru început, le enumăr în ordinea desfășurării lor logice și instituționale:
validarea mandatelor;
constituirea grupurilor parlamentare;
alegerea președintelui fiecărei Camere și a celorlalți membri ai Biroului permanent;
constituirea comisiilor permanente și înființarea comisiilor de anchetă și a celorlalte comisii speciale.
Funcționarea Parlamentului
Camera Deputaților și Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani. Durata mandatului corespunde practicii parlamentare generale. Patru ani de legislatură sunt suficienți pentru un Guvern legitimat prin votul de încredere acordat de Parlament să-și înfăptuiască cea mai mare
parte din programul său de guvernare. Alegerea Parlamentului pentru o perioadă limitată de timp, la expirarea căreia urmează să fie format un nou Parlament, este un procedeu menit să asigure acestui organ un caracter cât mai reprezentativ. Pe parcursul exercitării mandatului lor, parlamentarii pot să piardă încrederea alegătorilor, după cum este posibil ca programul politic pe baza căruia au fost aleși să apară depășit sau insuficient de bine adaptat unor realități economice în schimbare. De aceea, convocarea la anumite intervale de timp a corpului electoral în vederea desemnării unui nou Parlament este chemată în același timp să sancționeze prin nealegere pe parlamentarii a căror activitate n-a corespuns așteptărilor, cât și să asigure acestui organism o compoziție care să oglindească schimbările intervenite în configurația opiniei publice.
Mandatul Camerelor legislative începe pe data convocării Camerelor nou-alese de către Președintele României și expiră la întrunirea următorului Parlament. Între aceste două momente, care semnifică fiecare „întrunirea legală” a Camerelor Parlamentului, forul legislativ își exercită rolul și funcțiile constituționale. Este de esența activității parlamentare ca aceasta să se desfășoare fară întrerupere, chiar și în perioada vacanțelor parlamentare, când deși nu se mai organizează ședințe în plen, funcționează Biroul permanent și pot să lucreze comisii parlamentare, cu aprobarea acestuia.
Pentru a atenua influența parlamentarilor în funcție în alegerile ce urmează expirării mandatului sau dizolvării Parlamentului și, desigur, pentru a găsi o soluție de asigurare a continuității la acest nivel statal, Constituția stabilește că mandatul Camerelor se prelungește până la întrunirea legală a noului Parlament. Această prelungire nu conferă însă Parlamentului totalitatea împuternicirilor din timpul mandatului normal. Astfel, pe perioada acestei prelungiri a mandatului, Camerele nu pot revizui Constituția și nu pot adopta, modifica sau abroga legi organice. Ca o consecință firească a bicameralismului și a identității de legitimitate populară, alegerile parlamentare se organizează pe aceeași dată, ceea ce presupune și durata egală a mandatului. După expirarea legislaturii, Guvernul este împuternicit de Constituție să organizeze noi alegeri în cel mult trei luni. Constituția a prevăzut și situația când, ca urmare a dizolvării Parlamentului, Guvernul organizează noi alegeri parlamentare. Se poate deduce de aici că alegerile parlamentare nu pot avea loc înainte de încetarea mandatului Parlamentului. O problemă practică apare în legătură cu inițiativele legislative nefinalizate de Parlament până la data expirării mandatului. Soluția practică formulată de Constituție în art. 63 alin. (5) în legătură cu această situație este următoarea: „Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent își continuă procedura în noul Parlament”. În afară de aceste inițiative își continuă procesul legislativ, chiar dacă nu au fost înscrise pe ordinea de zi a Camerelor, proiectele de legi pentru ratificarea tratatelor sau acordurilor internaționale, proiectele de legi pentru aprobarea sau respingerea ordonanțelor, legile declarate ca neconstituționale de către Curtea Constituțională, legile a căror constituționalitate a fost confirmată de Curtea Constituțională sesizată prin procedura prevăzută în art. 146 lit. a) din Constituție și care urmează a fi transmise Președintelui României spre promulgare, precum și legile a căror reexaminare de către Parlament a fost cerută de Președintele României, conform art. 77 alin. (2) din Constituție.
Potrivit art. 63 alin. (1) din Constituție, Camera Deputaților și Senatul își prelungesc de drept mandatul:
în stare de mobilizare a forțelor armate;
în stare de război;
în stare de asediu;
în stare de urgență.
Din enunțul constituțional se deduce că momentul de început al prelungirii este data intrării în vigoare a actului prin care se declară mobilizarea totală sau parțială a forțelor armate sau starea de război, ori prin care se instituie starea de asediu ori starea de urgență, în caz de război sau de mobilizare Parlamentul își va continua activitatea – o spune art. 92 alin. (4) din Constituție – pe toată durata acestor stări. Aceeași soluție se impune și în cazul instituirii stării de asediu sau stării de urgență de către Președintele României.
În doctrina de specialitate s-a analizat o speță referitoare la încetarea stării de război. S-a spus că formularea constituțională referitoare la prelungirea de drept a mandatelor celor două Camere în cazul declarării stării de război este ambiguă dacă aceasta este raportată la data încetării ei, deoarece un război încetează prin încheierea unui armistițiu, a unui acord de pace sau ca urmare a capitulării, fiecare dintre aceste momente ridicând probleme de ordin constituțional. Desigur, doctrina va aprofunda această problemă și se va contura soluția practică și, firește, încadrarea ei constituțională.
În cadrul legislaturii, Camera Deputaților și Senatul își desfășoară activitatea în sesiuni parlamentare care pot fi ordinare, dar și extraordinare. În condițiile prevăzute în art. 66 alin. (2) din Constituție, convocarea Camerelor în sesiune extraordinară se face la cererea Președintelui României, a Biroului permanent al fiecărei Camere, ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor. Pentru convocarea sesiunii extraordinare, inițiatorul cererii trebuie să precizeze ordinea de zi propusă și durata sesiunii, care urmează, însă, să fie aprobate potrivit regulamentelor parlamentare. Constituția prevede și o convocare de drept a Camerelor, în cazul în care Președintele României adoptă măsuri excepționale prevăzute în art. 93 (instituie starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale) sau își exercită atribuțiile în domeniul apărării, prevăzute în art. 92 din Constituție (declararea mobilizării parțiale sau totale a forțelor armate, luarea măsurilor pentru respingerea agresiunii armate împotriva țării). Totodată, Parlamentul se convoacă în mod obligatoriu în condițiile art. 115 alin. (5) din Constituție (în situația în care Guvernul emite o ordonanță de urgență în perioada vacanței parlamentare).
În perioada de timp rezervată sesiunilor, Camera Deputaților și Senatul își desfășoară activitatea în ședințe separate și în ședințe comune. Ședințele sunt de regulă publice, dar Camerele pot hotărî caracterul secret al acestora. În legătură cu ședințele în plenul Camerelor, trebuie menționate două aspecte esențiale:
activitatea în plen se desfășoară potrivit ordinii de zi și programului de lucru aprobat;
Camera adoptă decizii în prezența majorității membrilor acesteia, ceea ce definește cvorumul legal, precizat în art. 67 din Constituție.
Regulamentele parlamentare cuprind o serie de dispoziții care asigură buna funcționare a ședințelor fie în plen, fie în comisii și grupuri parlamentare. Aceste dispoziții se referă la programarea zilelor în care au loc dezbaterile în plen, la deschiderea și prezidarea ședințelor, la ordinea înscrierilor la cuvânt, anunțarea cvorumului de lucru, modalitățile de vot, menținerea ordinii în timpul dezbaterilor, durata intervențiilor deputaților și senatorilor. Membrii Guvernului au acces la lucrările Camerelor, iar dacă li se solicită participarea prin intermediul procedurilor parlamentare, prezența lor este obligatorie.
CAPITOLUL III. Procedura convocării și desfășurării sesiunilor parlamentare
Parlamentul, ca instituție fundamentală a democrației constituționale, îndeplinește o multitudine de funcții, concretizate într-o varietate de atribuții, a căror realizare influențează, modifică sau impune un anumit comportament celorlalte autorități publice, persoane juridice și persoane fizice.
Sesiunile ordinare
(Sediul materiei – art. 66 din Constituție, art. 84 și 85 din Regulamentul Camerei Deputaților, precum și art. 80-83 din Regulamentul Senatului)
Așa cum este constituit sistemul de drept parlamentar românesc, consacrat atât la art. 66 din Constituția României, republicată, denumită în continuare Constituție, cât și la art. 84 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8/1994, republicat, denumit în continuare Regulamentul Camerei Deputaților, și la art. 80 din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, cu modificările și completările ulterioare, denumit în continuare Regulamentul Senatului, Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an.
Prima sesiune ordinară începe din luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie; A doua sesiune parlamentară începe în luna septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie.
Pentru a conferi substanță în aplicarea acestor dispoziții normative, Regulamentul Camerei Deputaților prevede la art. 31 alin. (1) lit. a) și Regulamentul Senatului, la art. 36 alin. (1) lit. a), ca o atribuție a celor două birouri permanente, propunerea către plen a datei începerii și datei încheierii sesiunilor parlamentare.
Totodată, președintele Camerei Deputaților, în conformitate cu prevederile art. 33 lit. a) din Regulamentul Camerei Deputaților, are ca atribuție convocarea deputaților în sesiuni ordinare. Aceeași atribuție o are și președintele Senatului, conform art. 39 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Senatului.
Pe lângă dispozițiile legale generale referitoare la numărul sesiunilor ordinare, la data începerii și încheierii acestora, precum și la convocarea lor efectivă, sunt necesare și precizări specifice fiecărei sesiuni ordinare/primei sesiuni ordinare a legislaturii. În aceste sens enumăr dispozițiile regulamentare:
art. 17 din Regulamentul Camerei Deputaților – președintele Camerei Deputaților împreună cu liderii grupurilor parlamentare repartizează, la începutul primei sesiuni a legislaturii, locurile în sala de ședințe pentru fiecare grup parlamentar;
art. 24 din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 27 alin. (1) din Regulamentul Senatului – vicepreședinții, secretarii și chestorii Camerei Deputaților și Senatului sunt aleși la începutul fiecărei sesiuni ordinare;
art. 17 din Regulamentul Senatului – la începutul fiecărei sesiuni ordinare conducerea grupurilor parlamentare (lider, 2-4 vicelideri și un secretar) este anunțată în plen;
art. 28 din Regulamentul Camerei Deputaților – funcția de președinte al Camerei Deputaților, devenită vacantă în timpul legislaturii din alte motive decât revocarea, se ocupă cu respectarea dispozițiilor regulamentare, iar celelalte funcții din Biroul permanent devenite vacante în timpul sesiunii din alte motive decât revocarea se ocupă la propunerea grupului parlamentar căruia i-a fost repartizată funcția respectivă, în condițiile prevăzute la art. 23
art. 25 alin. (1) din Regulamentul Senatului – președintele Senatului este ales pe durata mandatului Senatului;
art. 31 alin. (1) lit. f) din Regulamentul Camerei Deputaților – la începutul fiecărei sesiuni ordinare, la solicitarea scrisă a deputaților, inițiativele legislative, proiectele de hotărâri ale Camerei Deputaților, amendamentele primite de la Guvern și rapoartele comisiilor parlamentare le pot fi trimise și pe suport hârtie;
art. 36 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 42 alin. (2) din Regulamentul Senatului – la sfârșitul fiecărei sesiuni parlamentare, chestorii prezintă plenului Camerei din care fac parte un raport cu privire la rezultatele controalelor efectuate;
art. 54 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților – o singură dată pe sesiune, miniștrii prezintă un raport de activitate și strategia ministerului în fața comisiei de resort;
art. 59 din Regulamentul Camerei Deputaților – comisiile permanente se aleg pe întreaga durată a legislaturii;
art. 84 alin. (5) și (6) din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 82 alin. (1) și (2) din Regulamentul Senatului – în timpul sesiunilor, deputații și senatorii lucrează în ședințe în plen, în comisii, în grupuri parlamentare, în circumscripțiile electorale, ori îndeplinesc alte sarcini dispuse de Camera Deputaților, pentru deputați, și de Biroul permanent al Senatului, pentru senatori; în afara sesiunilor, deputații și senatorii își pot desfășură activitatea, cu aprobarea Biroului permanent al fiecărei Camere, în comisii permanente sau speciale (în cazul senatorilor, și în comisii de anchetă) ori îndeplinesc alte sarcini dispuse de Camera Deputaților, pentru deputați, și de Biroul permanent al Senatului, grupuri parlamentare sau comisii, pentru senatori; deputații pot lucra în grupuri parlamentare cu aprobarea conducerii grupurilor și își exercită mandatul la nivelul birourilor parlamentare și în circumscripțiile electorale;
art. 105 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților – dacă după dezbaterea ultimului raport întocmit, plenul Camerei Deputaților nu reușește să adopte proiectul de lege referitor la ordonanță (simplă sau de urgență), în condițiile în care Camera Deputaților este Cameră decizională, respectivul proiect se va rediscuta în sesiunea următoare;
art. 113 din Regulamentul Senatului – în vacanța parlamentară, inițiativele legislative se înregistrează la data depunerii lor, iar termenele procedurale încep să curgă de la data reluării activității Senatului în sesiune;
art. 132 din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 144 din Regulamentul Senatului – inițiativele legislative respinse de Camera Deputaților sau de Senat, în calitate de Cameră decizională, nu pot fi readuse în discuție în cursul aceleiași sesiuni parlamentare;
art. 168 alin. (4) din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 161 alin. (5) din Regulamentul Senatului – întrebările la care nu s-a răspuns se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, la sfârșitul fiecărei sesiuni ordinare;
art. 182 alin. (5) din Regulamentul Camerei Deputaților – același grup parlamentar nu poate solicita decât o singură dezbatere politică pe sesiune, iar primul-ministru poate solicita cel mult două dezbateri politice pa sesiune;
art. 170 alin. (4) din Regulamentul Senatului și art. 189 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților – Comisia pentru cercetarea abuzurilor și pentru petiții prezintă Biroului permanent și apoi Camerei un raport, la începutul fiecărei sesiuni, asupra petițiilor primite și modului de soluționare a acestora;
art. 203 alin. (2) din Regulamentul Senatului – secretarul general și secretarii generali adjuncți sunt numiți de Senat pe durata legislaturii, la propunerea Biroului permanent;
art. 207 din Regulamentul Camerei Deputaților – deputații își exercită drepturile și iși îndeplinesc îndatoririle pe toată durata legislaturii pentru care au fost aleși;
art. 211 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților – dacă cererea de demisie a fost depusă în ultima zi lucrătoare a sesiunii sau în timpul vacanței parlamentare, deputatul este considerat demisionat la data depunerii cererii.
Sesiunile extraordinare
(Sediul materiei – art. 66 din Constituție, art. 84 și 85 din Regulamentul Camerei Deputaților, precum și art. 80-83 din Regulamentul Senatului)
Potrivit art. 66 alin. (2) din Constituție, Camera Deputaților și Senatul se întrunesc și în sesiuni extraordinare, la cererea Președintelui României, a Biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al senatorilor, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, convocarea Camerelor se face de președinții acestora.
Aceste dispoziții constituționale au fost preluate și în art. 31 alin. (1) lit. b), art. 33 lit.
și art. 84 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaților și, respectiv, în art. 36 alin. (1) lit. b), art. 39 alin. (1) lit. a) și art. 81 alin. (1) din Regulamentul Senatului.
Conform art. 84 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaților, solicitarea de convocare a unei sesiuni extraordinare se face în scris și cuprinde ordinea de zi și perioada de desfășurare a acesteia. Neaprobarea de către plenul Camerei a ordinii de zi solicitate împiedică ținerea sesiunii extraordinare. De asemenea, președintele Camerei Deputaților nu va lua în considerare cererile pentru convocarea unei sesiuni extraordinare care nu îndeplinesc condițiile menționate. Aceleași prevederi regulamentare se regăsesc și la art. 81 alin. (2)—(4) din Regulamentul Senatului.
De asemenea, potrivit atribuțiilor constituționale ale Președintelui României în ceea ce privește domeniul apărării (art. 92 din Constituție), în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, acesta ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștință Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii.
În caz de mobilizare sau de război Parlamentul își continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor. Referitor la măsurile excepționale prevăzute de art. 93 din Constituție, Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență și funcționează pe toată durata acestora.
O altă prevedere constituțională privitoare la convocarea sesiunilor extraordinare se regăsește la art. 115 alin. (5) și anume, în cazul adoptării de către Guvern a unei ordonanțe de urgență, după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere.
Ședințele Camerei Deputaților
Desfășurarea ședințelor Camerei Deputaților
(Sediul materiei – art. 141-155 din Regulamentul Camerei Deputaților)
Potrivit art. 141 din Regulamentul Camerei Deputaților, ședințele sunt publice și se difuzează on-line, în afara cazurilor în care, la cererea președintelui sau a unui grup parlamentar, se hotărăște, cu votul majorității deputaților prezenți, ca anumite ședințe să fie secrete. Membrii Guvernului sau reprezentanții acestora au acces la lucrările Camerei. Dacă li se solicită participarea, prezența lor devine obligatorie. La dezbaterea proiectelor de legi inițiate de Guvern participă în mod obligatoriu, sub sancțiunea retragerii proiectului de pe ordinea de zi, ministrul de resort sau secretarul de stat pentru relația cu Parlamentul din ministerul respectiv. Deputații sunt obligați să fie prezenți la lucrările Camerei și să se înscrie pe lista de prezență, ținută de unul dintre secretari.
Deputatul care nu poate lua parte la ședință din motive obiective trebuie să informeze printr-o motivație scrisă, avizată de liderul de grup, Biroul permanent, menționând cauzele care îl împiedică să participe. Deputatului care nu își poate motiva absența i se reține din indemnizația lunară, pentru fiecare zi de absență, o sumă de bani ce reprezintă a 21-a parte din indemnizația lunară, la care se adaugă diurna de deplasare.
Ședința Camerei Deputaților este deschisă de președintele Camerei Deputaților. În lipsa președintelui, acesta este înlocuit de unul dintre vicepreședinți, prin rotație. Președintele este asistat obligatoriu de 2 secretari stabiliți prin rotație, dintre care unul, de regulă, este din opoziție. Verificarea întrunirii cvorumului se dispune numai la ședințele de vot final de către președinte, din proprie inițiativă ori la cererea liderului unui grup parlamentar. În cazul în care cvorumul nu este întrunit, ședința se suspendă, iar președintele va comunica data și ora reluării lucrărilor.
Secretarii întocmesc liste cu deputații care se înscriu la cuvânt. Deputații vor lua cuvântul în ordinea înscrierii pe listă, cu încuviințarea președintelui Camerei. Miniștrilor prezenți în Cameră li se poate da cuvântul în orice fază a dezbaterilor ori de câte ori solicită acest lucru. În afara dezbaterilor, deputatul poate solicita să i se dea cuvântul pentru probleme de procedură, pentru un drept la replică sau pentru a comunica plenului probleme de ordin personal. Dezbaterile din ședințele Camerei Deputaților se înregistrează prin mijloace electronice și se stenografiază.
Procedura legislativă
(Sediul materiei – art. 92-114 din Regulamentul Camerei Deputaților)
Guvernul înaintează Camerei proiecte de legi. Deputații, senatorii și cetățenii pot prezenta Camerei Deputaților propunerile legislative, însoțite de o expunere de motive și redactate în forma cerută pentru proiectele de legi.
Deputații pot prezenta și proiecte de hotărâri ale Camerei Deputaților. În cazul propunerilor legislative care implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, președintele Camerei Deputaților solicită în mod obligatoriu o informare din partea Guvernului – termenul fiind de 15 zile.
În cazul în care aceasta nu se transmite, Biroul permanent stabilește comisia sesizată în fond, comisiile de aviz, termenul de depunere a raportului, trimițând proiectul pentru dezbatere și întocmirea raportului.
Potrivit art. 75 din Constituție, se supun spre dezbatere și adoptare Camerei Deputaților, ca primă Cameră sesizată:
proiectele de legi și propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaționale și a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri;
proiectele legilor organice prevăzute în Constituție la:
art. 31 alin. (5) – organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune și controlul parlamentar al acestora;
art. 40 alin. (3) – dreptul de asociere, respectiv incompatibilitatea cu calitatea de membru al partidelor politice a unor categorii socioprofesionale;
art. 55 alin. (2) – condițiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare de către cetățenii români;
art. 58 alin. (3) – organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului;
art. 73 alin. (3) – (categorii de legi organice):
lit. e) – organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
lit. k) – contenciosul administrativ;
lit. l) – organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi;
lit. n) – organizarea generală a învățământului;
lit. o) – organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală;
art. 79 alin. (2) – înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ;
art. 102 alin. (3) – Guvernul – rolul și structura;
art. 105 alin. (2) – incompatibilitățile cu funcția de membru al Guvernului;
art. 117 alin. (3) – înființarea de autorități administrative autonome;
art. 118 alin. (2) și (3) – structura sistemului național de apărare, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare, statutul cadrelor militare și reglementări similare referitoare la celelalte componente ale forțelor armate;
art. 120 alin. (2) – raporturile cetățenilor aparținând unei minorități naționale cu serviciile publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale, unde respectivele minorități au o pondere semnificativă, în ceea ce privește utilizarea limbii materne;
art. 126 alin. (4) și (5) – compunerea înaltei Curți de Casație și Justiție, regulile de funcționare ale acesteia și înființarea de instanțe judecătorești specializate în anumite materii;
art. 142 – Curtea Constituțională.
De asemenea, potrivit art. 75 din Constituție, se supun spre dezbatere și adoptare Camerei Deputaților, în calitate de Cameră decizională:
toate proiectele de legi și propunerile legislative de nivelul legilor ordinare, altele decât cele pentru ratificarea tratatelor internaționale sau a altor acorduri internaționale, precum și a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestora;
proiectele legilor organice prevăzute în Constituție la:
art. 3 alin. (2) – frontierele țării;
art. 5 alin. (1) – dobândirea și pierderea cetățeniei române;
art. 12 alin. (4) – simboluri naționale (stema țării și sigiliul statului);
art. 16 alin. (4) – dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a alege și de a fi aleși în autoritățile publice locale;
art. 44 alin. (2) – dreptul de proprietate privată;
art. 52 alin. (2) – dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică;
art. 73 alin. (3) (categorii de legi organice):
lit. a) – sistemul electoral, organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente;
lit. b) – organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice;
lit. d) – organizarea și desfășurarea referendumului;
lit. f) – regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război;
lit. g) – regimul stării de asediu și al stării de urgență
lit. h) – infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora;
lit. i) – acordarea amnistiei sau a grațierii colective;
lit. j) – statutul funcționarilor publici;
lit. m) – regimul juridic general al proprietății și al moștenirii;
lit. p) – regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;
lit. r) – statutul minorităților naționale din România;
lit. s) – regimul general al cultelor;
art. 83 alin. (3) – prelungirea mandatului Președintelui;
art. 123 alin. (3) – atribuțiile prefectului;
art. 125 alin. (2) – statutul judecătorilor în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii;
art. 128 alin. (2) – folosirea limbii materne și a interpretului în fața instanțelor judecătorești de către cetățenii români aparținând minorităților naționale;
art. 136 alin. (3), (4) și (5) – obiectul exclusiv al proprietății publice, darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică, inviolabilitatea proprietății private;
art. 141 – Consiliul Economic și Social.
Inițiativele legislative, precum și proiectele de hotărâri ale Camerei se trimit de Biroul permanent spre dezbatere și avizare comisiilor permanente competente. După examinarea și dezbaterea inițiativei legislative, comisiile permanente sesizate în fond întocmesc, în termenul stabilit, un raport.
Raportul comisiei sesizate în fond propune adoptarea, adoptarea cu modificări ori respingerea inițiativei legislative și cuprinde amendamentele admise și respinse, avizele celorlalte comisii, referiri la avizul Consiliului Legislativ, la punctul de vedere al Guvernului, la alte avize, precizări cu privire la articolele care intră în competența decizională a Camerei Deputaților, iar în situația proiectelor de legi privind aprobarea sau respingerea ordonanțelor se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței.
Deputații, grupurile parlamentare sau Guvernul pot prezenta amendamente la comisia sesizată în fond, într-un termen ce nu poate fi mai mic decât jumătate din termenul pe care comisia sesizată în fond îl are pentru predarea raportului.
Este interzis președintelui Camerei să supună dezbaterii sau votului un amendament asupra căruia comisia nu s-a pronunțat, cu excepția situației în care termenul pentru depunerea raportului a fost depășit.
Dezbaterea generală este precedată de prezentarea de către inițiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum și a raportului comisiei permanente de către un raportor desemnat de comisie. Fiecare grup parlamentar poate să desemneze un singur reprezentant pentru a lua cuvântul la dezbaterea generală. Președintele Camerei poate propune limitarea timpului destinat dezbaterii. În această fază a dezbaterilor nu pot fi propuse amendamente.
Inițiatorul proiectului sau al propunerii legislative și raportorul comisiei au dreptul să ia cuvântul înainte de încheierea dezbaterii generale. La dezbaterea pe articole, dacă prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea inițiativei legislative sau a proiectului de hotărâre a Camerei Deputaților, după încheierea dezbaterii generale președintele cere Camerei să se pronunțe prin vot. Votul poate fi dat și într-o ședință specială de vot. În cazul în care Camera Deputaților nu este de acord cu propunerea de respingere, dezbaterea pe articole se va face într-o ședință ulterioară, urmând să fie luate în considerare amendamentele depuse la comisia sesizată în fond, procedura finalizându-se cu propunerea de adoptare a respectivei inițiative ori hotărâri a Camerei Deputaților, sau președintele trimite proiectul spre reexaminare comisiei sesizate în fond, cu stabilirea termenului pentru un nou raport.
În cazul ordonanțelor se supune la vot proiectul de lege de aprobare a ordonanței, dacă în ultimul raport al comisiei sesizate în fond se propune aprobarea sau aprobarea cu modificări a acesteia.
În cazul în care comisia sesizată în fond propune respingerea ordonanței se va supune votului proiectul legii de respingere a ordonanței. După dezbaterea raportului, dacă plenul Camerei nu reușește să adopte proiectul de lege referitor la ordonanță, în condițiile în care Camera Deputaților este Cameră decizională, respectivul proiect se va rediscuta în sesiunea următoare.
Dezbaterea pe articole a inițiativei legislative are loc numai atunci când în raportul comisiei sesizate în fond există amendamente. La discutarea articolelor la care s-au făcut amendamente, deputații, Guvernul și inițiatorul își pot exprima punctul de vedere. Discutarea articolelor începe cu amendamentele depuse la comisii, admise și respinse.
În plen se pot formula amendamente de corelare tehnico-legislativă, gramaticale sau lingvistice. Amendamentele se depun în scris la președintele de ședință și la raportorul comisiei sesizate în fond. În această fază a dezbaterilor nu pot fi depuse amendamente de fond.
Dacă din dezbateri rezultă consecințe importante asupra inițiativei legislative, președintele Camerei Deputaților poate trimite textele în discuție comisiei sesizate în fond, cu stabilirea termenului de prezentare a punctului de vedere.
Votarea amendamentelor se face în următoarea ordine:
amendamentele prin care se propune eliminarea unor texte;
amendamentele de modificare și/sau de completare propuse de comisia sesizată în fond;
amendamentele de modificare și/sau de completare respinse și cuprinse în raportul comisiei;
amendamentele de corelare tehnico-legislativă, gramaticale și lingvistice.
Termenele de dezbatere și vot final, ca primă Cameră sesizată sunt:
45 de zile de la data prezentării la Biroul permanent;
60 de zile de la data prezentării la Biroul permanent – codurile și legile de complexitate deosebită;
30 de zile de la data depunerii acestora la Camera Deputaților – ordonanțele de urgență ale Guvernului.
Procedura de urgență
(Sediul materiei – art. 115-120 din Regulamentul Camerei Deputaților)
La cererea inițiatorului, la propunerea Biroului permanent sau a unui grup parlamentar, Camera Deputaților poate adopta dezbaterea în procedură de urgență.
Se supun de drept procedurii de urgență:
proiectele de legi referitoare la armonizarea legislației României cu cea a Uniunii Europene și a Consiliului Europei;
proiectele de legi privind aprobarea sau respingerea ordonanțelor de urgență ale Guvernului;
în cazul în care Camera Deputaților a adoptat, ca primă Cameră sesizată, o prevedere care intră în competența sa decizională, neînsușită de Senat și retrimisă pentru o nouă dezbatere;
în cazul în care Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat o prevedere pentru care competența decizională aparține Camerei Deputaților.
La dezbaterile generale, fiecare grup parlamentar poate interveni o singură dată, iar durata luării de cuvânt a reprezentantului nu poate depăși 5 minute.
După dezbaterile generale, președintele Camerei solicită raportorului comisiei sesizate în fond propuneri cu privire la timpul necesar dezbaterii raportului.
La dezbaterea în procedură de urgență nu se poate depăși timpul aprobat. Dacă timpul de dezbatere aprobat s-a epuizat, dezbaterea se încheie și președintele Camerei supune votului fiecare amendament cuprins în raportul comisiei, fară a mai fi permise intervenții, după care se procedează la votarea finală.
Procedura de vot
(Sediul materiei – art. 121-140 din Regulamentul Camerei Deputaților)
Orice amendament, text legislativ sau cerere ce urmează să fie aprobată se consideră adoptată dacă, la solicitarea președintelui Camerei, nu există obiecție. Votul deputatului este personal și poate fi deschis sau secret. Votul deschis se exprimă prin mijloace electronice, ridicarea mâinii sau prin apel nominal. De regulă, exprimarea se face prin mijloace electronice. Celelalte modalități de vot deschis se aprobă de Cameră, la propunerea președintelui de ședință sau a unui lider de grup. Votul secret se exprimă prin buletine de vot, prin bile sau prin mijloace electronice. Votul este, de regulă, deschis.
Votul este secret în următoarele situații:
când prin regulament se stabilește astfel;
în cazul în care, la propunerea președintelui de ședință sau a unui lider de grup, Camera hotărăște în acest sens.
Legile constituționale se adoptă cu votul unei majorități de cel puțin două treimi din numărul deputaților.
Legile organice și hotărârile privind Regulamentul Camerei Deputaților se adoptă cu votul majorității deputaților.
Legile ordinare și hotărârile luate în procesul legiferării se adoptă cu votul majorității deputaților prezenți, în condițiile existenței cvorumului legal.
În măsura în care regulamentul nu dispune altfel, celelalte acte ale Camerei Deputaților se adoptă cu votul majorității deputaților prezenți.
Înainte de votare președintele poate cere verificarea cvorumului. Deputații care nu își exercită dreptul de vot, dar care au fost prezenți în sala de ședințe, intră în numărul regulamentar de stabilire a cvorumului.
În caz de paritate de voturi, votul se repetă. Președintele Camerei își exprimă votul după cel al deputaților prezenți.
Legea adoptată de Camera Deputaților cu privire la care Senatul s-a pronunțat ca primă Cameră, semnată de președintele Camerei Deputaților și de președintele Senatului, se comunică, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție și Avocatului Poporului și se depune la secretarul general al Camerei Deputaților și la cel al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale. Dacă legea este adoptată în procedură de urgență, termenul este de două zile. Data la care legea a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaților se comunică deputaților, în termen de 24 de ore de la depunere.
După împlinirea acestor termene, legea se trimite Președintelui României în vederea promulgării.
Ședințele Senatului
Desfășurarea ședințelor Senatului
(Sediul materiei – art. 116-129 din Regulamentul Senatului)
Potrivit art. 65 alin. (1) din Constituție, fiecare Cameră lucrează în ședințe separate, iar potrivit art. 68, ședințele lor sunt publice, ele putând însă hotărî ca anumite ședințe să fie secrete. Potrivit art. 116 din Regulamentul Senatului, la cererea președintelui, a unui grup parlamentar sau a cel puțin 20 de senatori se hotărăște, cu votul majorității senatorilor prezenți, ca anumite ședințe să fie secrete.
La lucrările Senatului au acces deputații, în calitate de inițiatori ai propunerilor legislative aflate pe ordinea de zi, precum și membrii Guvernului sau reprezentanții acestora, însoțiți de specialiști ori consilieri. Dacă li se solicită participarea, prezența inițiatorilor și a membrilor Guvernului este obligatorie. Senatorii sunt obligați să fie prezenți la lucrările Senatului. Prezența este urmărită de un secretar al Biroului permanent al Senatului și, după caz, de secretarul comisiei permanente. Senatorul care nu poate lua parte la ședință din motive independente de voința sa anunță Biroul permanent, menționând cauzele care îl împiedică să participe.
Potrivit art. 119 din Regulamentul Senatului, Senatul își desfășoară activitatea în plen, pe comisii și pe grupuri parlamentare, conform programului de activitate propus de către Biroul permanent și aprobat de Senat. Ședința este deschisă de președinte sau de vicepreședintele care îl înlocuiește, asistat de 2 secretari aparținând, de regulă, unul majorității și celălalt opoziției. Înainte de începerea dezbaterilor, președintele de ședință anunță dacă este întrunit cvorumul și se supun spre aprobare plenului Senatului proiectul ordinii de zi și programul de activitate.
Senatul adoptă legi, hotărâri, moțiuni și alte acte cu caracter politic, în prezența majorității senatorilor. Înainte de votare, liderii grupurilor parlamentare pot cere președintelui Senatului/președintelui de ședință verificarea întrunirii cvorumului de ședință.
În cazul în care cvorumul legal nu este întrunit, președintele Senatului/președintele de ședință suspendă ședința și anunță ziua și ora de reluare a lucrărilor. Înainte de începerea dezbaterilor generale, secretarii întocmesc lista cu senatorii care s-au înscris la cuvânt. Senatorii iau cuvântul, în ordinea înscrierii pe listă, numai atunci când le este dat de președintele de ședință. Reprezentanților Guvernului li se dă cuvântul în orice fază a dezbaterii și ori de câte ori solicită acest lucru. Același drept îl au și reprezentanții comisiilor sesizate pentru dezbaterea în fond.
Președintele de ședință sau liderul unui grup parlamentar are dreptul să propună Senatului limitarea duratei luărilor de cuvânt sau sistarea discuțiilor, în funcție de desfășurarea dezbaterilor. Propunerile se adoptă cu votul deschis al senatorilor prezenți.
Procedura legislativă
(Sediul materiei – art. 88-106 din Regulamentul Senatului)
Senatul, ca primă Cameră sesizată, are în competență spre dezbatere și adoptare proiectele de legi și propunerile legislative în domeniile stabilite la art. 75 din Constituție, după cum urmează:
proiectele de legi și propunerile legislative de nivelul legilor ordinare;
proiectele legilor organice prevăzute la:
art. 3 alin. (2) – frontierele țării;
art. 5 alin. (1) – dobândirea și pierderea cetățeniei române;
art. 12 alin. (4) – simboluri naționale (stema țării și sigiliul statului);
art. 16 alin. (4) – egalitatea în drepturi (alegerea cetățenilor U.E. în autoritățile administrației publice locale);
art. 44 alin. (2) – dreptul de proprietate privată;
art. 70 alin. (1) – jurământul deputaților și senatorilor;
art. 73 alin. (3) – (categorii de legi organice):
lit. a) – sistemul electoral; organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente;
lit. b) – organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice;
lit. d) – organizarea și desfășurarea referendumului;
lit. f) – regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război;
lit. g) – regimul stării de asediu și al stării de urgență;
lit. h) – infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora;
lit. i) – acordarea amnistiei sau a grațierii colective;
lit. j) – statutul funcționarilor publici;
lit. m) – regimul juridic general al proprietății și al moștenirii;
lit. p) – regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și
protecția socială;
lit. r) – statutul minorităților naționale din România;
lit. s) – regimul general al cultelor;
art. 83 alin. (3) – Președintele României – prelungirea mandatului;
art. 136 alin. (3), (4) și (5) – proprietatea;
art. 141 – Consiliul Economic și Social.
Senatul ia în dezbatere și adoptare, în calitate de Cameră decizională, proiectele de legi și propunerile legislative adoptate de Camera Deputaților, în domeniile stabilite la art. 75 din Constituție, după cum urmează:
proiectele de legi și propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaționale și a măsurilor legislative care rezultă din aplicarea acestor tratate ori acorduri;
proiectele legilor organice prevăzute la:
art. 31 alin. (5) – organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune a controlul parlamentar al acestora;
art. 40 alin. (3) – dreptul de asociere;
art. 52 alin. (2) – dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, respectiv art. 73 alin. (3) lit. k) – contenciosul administrativ;
art. 55 alin. (2) și (3) – apărarea țării;
art. 58 alin. (3) – organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului;
art. 73 alin. (3) – (categorii de legi organice):
lit. e) – organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
lit.1) – organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi;
lit. n) – organizarea generală a învățământului;
lit. o) – organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală;
art. 79 alin. (2) – Consiliul Legislativ;
art. 102 alin. (3) – Guvernul – rolul și structura;
art. 105 alin. (2) Guvernul – incompatibilități;
art. 117 alin. (3) – înființarea de autorități administrative autonome;
art. 118 alin. (2) și (3) – sistemul de apărare;
art. 120 alin. (2) – administrația publică locală – principii de bază;
art. 123 alin. (3) – prefectul;
art. 125 alin. (2) – statutul judecătorilor;
art. 126 alin. (4) și (5) – instanțele judecătorești;
art. 128 alin. (2) – folosirea limbii materne și a interpretului injustiție;
art. 134 alin. (2) și (4) – Consiliul Superior al Magistraturii – atribuții;
art. 140 alin. (5) – Curtea de Conturi;
art. 142 alin. (5) – Curtea Constituțională – structura.
Propunerile legislative care sunt depuse la Senat, ca primă Cameră sesizată, vor intra în procesul legislativ numai după primirea avizelor legale de la Consiliul Legislativ, Guvern, Consiliul Economic și Social, Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Consiliul Concurenței, după caz etc.
Senatul, ca primă Cameră sesizată, se pronunță asupra inițiativelor legislative cu care este sesizat, în termen de 45 de zile de la data prezentării acestora în Biroul permanent.
Pentru coduri și alte legi de complexitate deosebită, termenul este de 60 de zile de la data prezentării în Biroul permanent. Pentru ordonanțele de urgență ale Guvernului, termenul este de 30 de zile. În cazul depășirii termenelor, inițiativa legislativă se consideră că a fost adoptată și se înaintează Camerei Deputaților.
Propunerile legislative făcute de cetățeni se distribuie senatorilor și sunt transmise comisiilor permanente competente, împreună cu hotărârea Curții Constituționale privind îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.
Termenele pentru avize, rapoarte și amendamente nu pot fi mai mici de 5 zile calendaristice, pentru procedura ordinară, și de 3 zile calendaristice, pentru procedura de urgență. Comisia permanentă sesizată în fond întocmește un raport, care cuprinde propuneri motivate cu privire la adoptarea sau, după caz, modificarea ori respingerea inițiativei legislative. Raportul se transmite Biroului permanent, care dispune difuzarea acestuia senatorilor, Guvernului și inițiatorului, cu cel puțin 3 zile lucrătoare înainte de data dezbaterii în plen. Dezbaterea generală a inițiativei legislative începe cu prezentarea de către inițiator a motivelor care au condus la promovarea inițiativei. Dezbaterea continuă cu prezentarea raportului comisiei permanente sesizate în fond. Președintele Senatului dă cuvântul reprezentanților grupurilor parlamentare și apoi, după caz, celorlalți senatori, în ordinea înscrierii lor la cuvânt. Inițiatorul și raportorul comisiei sesizate în fond au dreptul să ia cuvântul înainte de încheierea dezbaterii generale.
Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea inițiativei legislative, după încheierea dezbaterii generale președintele cere Senatului să se pronunțe prin vot. Dacă prin raportul comisiei se propune dezbaterea și adoptarea proiectului de lege, iar în dezbaterile generale se cere respingerea proiectului de lege, după încheierea acestora se supune votului Senatului mai întâi cererea de respingere.
După dezbaterile generale, dacă proiectul de lege nu a fost respins și se constată că prin raportul comisiei sesizate în fond nu s-au operat modificări la texte, raportul și inițiativa legislativă se supun în întregime votului final. În cazurile în care comisia sesizată în fond a operat modificări, președintele consultă Senatul dacă sunt observații la acestea și dezbaterile se fac numai asupra textelor la care se referă aceste observații. În cazurile în care sunt și amendamente respinse de comisie, se dezbat numai acelea pentru care senatorul care le-a propus cere susținerea în plen. După terminarea dezbaterilor, raportul se supune votului și, după aceasta, proiectul de lege în întregime. Dacă din dezbaterile desfășurate rezultă necesitatea reexaminării de către comisia sesizată în fond a unor texte, orice senator poate propune, iar plenul decide, suspendarea dezbaterilor și trimiterea spre reexaminare a textelor în discuție, comisia pronunțându-se, de urgență, prin raport suplimentar.
Procedura de urgență
(Sediul materiei – art. 107-112 din Regulamentul Senatului)
La cererea Guvernului sau din proprie inițiativă Senatul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative în procedură de urgență. Cererea pentru procedura de urgență se analizează de Către Biroul permanent și se supune aprobării Senatului în prima ședință de plen. Proiectele de legi și propunerile legislative se dezbat și se adoptă în procedură de urgență, de drept, în următoarele situații:
ordonanțe de urgență ale Guvernului;
Senatul a adoptat, ca primă Cameră sesizată, o prevedere care intră în competența sa decizională, prevedere neînsușită de Camera Deputaților, care a retrimis proiectul pentru o nouă dezbatere;
Camera Deputaților a adoptat, în calitate de Cameră decizională, un proiect de lege ce conține anumite prevederi care sunt de competența decizională a Senatului;
proiectele de legi referitoare la armonizarea legislației naționale cu cea a Uniunii Europene sau a Consiliului Europei;
proiectele de legi necesare îndeplinirii obligației României în calitate de țară membră NATO.
Senatul se pronunță în termen de 30 de zile asupra proiectelor de legi sau propunerilor legislative care se dezbat în procedură de urgență. În cazul proiectului de lege privind aprobarea unei ordonanțe de urgență a Guvernului, dacă Senatul nu se pronunță în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, aceasta este considerată adoptată și se trimite Camerei Deputaților. În cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative primite de la Camera Deputaților, dacă au fost operate modificări substanțiale față de proiectul inițial, președintele comisiei permanente sesizate în fond poate cere Biroului permanent solicitarea unui nou aviz al Consiliului Legislativ.
Termenele procedurale
(Sediul materiei – art. 113-115 din Regulamentul Senatului)
În conformitate cu art. 113 din Regulamentul Senatului, în perioadele de vacanță parlamentară a Senatului inițiativele legislative se înregistrează la data depunerii lor, iar termenele procedurale încep să curgă de la data reluării activității Senatului în sesiune.
Pentru propunerile legislative termenele curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoțite de avizele necesare.
Pentru termenele procedurale se iau în calcul numai zilele în care Senatul lucrează în plen sau în comisii permanente.
Ședințele comune ale Camerei Deputaților și Senatului
(Sediul materiei – art. 65, 82, 93, 95, 96, 103, 113, 114, 140, 148, 149 și 151 din Constituție, precum și art. 1 și 2 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului)
Sediul materiei este reglementat de Constituție, de Hotărârea Parlamentului nr. 4/1992 privind Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, cu modificările și completările ulterioare, și se completează cu prevederile aplicabile din regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.
Atribuțiile birourilor permanente
(Sediul materiei – art. 3-8 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului)
adoptarea proiectului ordinii de zi;
stabilirea datei și a locului desfășurării ședințelor comune;
pregătirea și desfășurarea, în bune condiții, a ședințelor comune.
Lucrările birourilor permanente comune sunt conduse, prin rotație, de președinții acestora sau, în absența lor, de către unul dintre vicepreședinți.
Proiectele de legi se înscriu pe ordinea de zi în cel mult 10 zile de la primirea raportului comun al comisiilor. Mesajul Președintelui României se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi. Proiectul ordinii de zi se aprobă de Parlament în ziua ședinței comune.
Desfășurarea ședințelor comune
(Sediul materiei – art. 18-31 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului)
Lucrările ședințelor sunt conduse, alternativ, de președintele Camerei Deputaților și de președintele Senatului, asistați de 2 secretari, câte unul de la fiecare Cameră. Președintele care conduce ședința comună este obligat să anunțe întrunirea cvorumului legal și ordinea de zi.
Verificarea cvorumului se poate cere de liderii grupurilor parlamentare, iar președintele decide dacă este necesar. În cazul inexistenței cvorumului, președintele suspendă ședința și decide data reluării acesteia.
Parlamentarii iau cuvântul în ordinea înscrierii pe listă, cu încuviințarea președintelui de ședință. Miniștrilor li se dă cuvântul în orice fază a dezbaterii sau ori de câte ori îl solicită.
Ordinea de zi și programul de activitate (de lucru). Rolul Comitetului liderilor grupurilor parlamentare și al birourilor permanente în stabilirea ordinii de zi la Camera Deputaților și la Senat
(Sediul materiei – art. 84-87 din Regulamentul Senatului și art. 86-91 din Regulamentul Camerei Deputaților)
Având în vedere atribuțiile Biroului permanent al Camerei Deputaților, în ceea ce privește ordinea de zi, precum și pregătirea și asigurarea desfășurării în bune condiții a lucrărilor Camerei, este necesar ca la ședințele sale să participe reprezentantul Guvernului pentru relația cu Parlamentul, liderii grupurilor parlamentare, iar la ședințele care vizează activitățile comisiilor să participe președinții comisiilor permanente ale Camerei Deputaților.
Astfel, prin grija Biroului permanent se difuzează la casetele deputaților programul de lucru, ordinea de zi, informarea cu privire la inițiativele legislative înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaților, proiectele de hotărâri ale Camerei Deputaților, legile adoptate cu privire la care deputații pot sesiza Curtea Constituțională, precum și alte documente. Biroul permanent întocmește proiectul ordinii de zi a ședințelor Camerei Deputaților și al programului de lucru al acesteia, pe care le transmite Comitetului liderilor grupurilor parlamentare spre dezbatere și aprobare.
Ordinea de zi și programul de lucru aprobate se transmit în scris și pe suport electronic deputaților și grupurilor parlamentare și se afișează la sediul Camerei Deputaților în aceeași zi în care au fost aprobate de Comitetul liderilor grupurilor parlamentare.
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare din Camera Deputaților este alcătuit im liderii grupurilor parlamentare constituite conform configurației politice a Camerei și are următoarele atribuții:
pe lângă aprobarea ordinii de zi și a programului de lucru, în ziua de miercuri a fiecărei săptămâni de lucru a Camerei, pentru săptămâna următoare, aprobă și modificările sau completările aduse acestora. Programul de lucru al Camerei Deputaților se stabilește în concordanță cu ordinea de zi;
propune plenului modul de organizare a dezbaterilor în plenul Camerei prin alocarea pentru fiecare grup parlamentar, în funcție de ponderea sa în numărul total al deputaților, a timpului afectat pentru luările de cuvânt în ședința de plen a Camerei Deputaților;
poate include în ordinea de zi dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative pentru care termenul de depunere a raportului a fost depășit;
propune spre aprobare plenului Camerei Deputaților numărul membrilor comisiilor permanente, pentru fiecare caz în parte, și numărul de locuri care revine fiecărui grup parlamentar sau deputaților independenți;
propune plenului Camerei Deputaților componența și biroul comisiei speciale -înființate pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri;
pentru adoptarea în procedură de urgență a proiectelor de legi sau propunerilor legislative (altele decât cele care se dezbat de drept în această procedură), cererea inițiatorului, propunerile Biroului permanent și ale grupurilor parlamentare se supun aprobării Comitetului liderilor grupurilor parlamentare;
secretarul general și secretarii generali adjuncți sunt numiți și eliberați din funcție de către Camera Deputaților, la propunerea Biroului permanent al Camerei, cu consultarea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare.
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare hotărăște cu majoritatea rezultată din ponderea votului fiecărui membru prezent. Ponderea este dată de proporția grupului parlamentar reprezentat de lider în numărul total al deputaților, conform configurației politice a Camerei. La lucrările Comitetului liderilor grupurilor parlamentare din Camera Deputaților participă, fară drept de vot, președintele Camerei Deputaților și, dacă este cazul, reprezentantul Guvernului sau președintele comisiei parlamentare care a depășit termenul de depunere a raportului.
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare din Camera Deputaților se întrunește săptămânal, de regulă miercurea și ori de câte ori este nevoie, la cererea unui lider de grup parlamentar, a președintelui Camerei Deputaților sau a Biroului permanent, lucrând în mod regulamentar în prezența a mai mult de jumătate din numărul liderilor grupurilor parlamentare, care reprezintă majoritatea deputaților, fiind prezidat de președintele Camerei.
Deputații care nu au devenit membri ai unor grupuri parlamentare constituite la întrunirea Camerei Deputaților, deputații ale căror grupuri parlamentare s-au desființat, precum și deputații deveniți independenți, prin demisie, prin excludere din partid sau prin părăsirea unui grup parlamentar, dacă nu s-au constituit în grupuri parlamentare, au dreptul să delege un reprezentant comun, în calitate de observator fară drept de vot la lucrările Comitetului liderilor grupurilor parlamentare.
Deliberarea și votul în Parlament
Deliberarea reprezintă operațiunea prin care structurile și/sau organismele de lucru ale fiecărei Camere individual, ale Camerei în ansamblu sau ale Parlamentului în întregul său, apreciază asupra soluției pe care urmează să o ia într-o anumită problemă. Deliberarea este pilonul fundamental al oricărei construcții democratice. Deși este un proces complex, deliberarea este un act natural. El este legat de discuția argumentativă. De fapt, preocuparea față de o anumită problemă și capacitatea de a asculta reprezintă elemente importante ale procesului de deliberare.
Procesul de deliberare, pot spune că pornește de la determinarea parlamentarului/ inițiatorului de a fundamenta și întocmi o inițiativă legislativă care să instituie reguli necesare, suficiente și posibile pentru a conduce la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă și se încheie odată cu exercitarea votului. Soluțiile trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte.
În susținerea celor precizate, legiuitorul a statuat la art. 69 din Constituție că în exercitarea mandatului deputații și senatorii sunt în serviciul poporului și că orice mandat imperativ este nul. Aceasta implică o analiză și o deliberare individuală a fiecărui parlamentar, raportată la modul său de a percepe, excluzând un interes impus, în afara percepțiilor sale. Astfel, la art. 123 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaților se prevede că votul deputatului este personal, ceea ce implică exercitarea personală a votului, nu prin reprezentant. Așadar, pot spune că în derularea procedurii legislative, deliberarea apare în mod special atât la dezbaterea în comisii, cât și la dezbaterea în plen, încheindu-se prin exprimarea votului.
Votul poate fi deschis și se exprimă public prin:
ridicarea mâinii;
ridicare în picioare;
apel nominal sau electronic.
În cazul legilor constituționale, votul deschis se poate exprima și prin corespondență, în condițiile stabilite de Regulamentul Comisiei de revizuire a Constituției.
Votul secret poate fi exprimat prin:
buletine de vot, pentru alegerea sau numirea în unele funcții;
bile sau electronic, în cazul votării legilor, hotărârilor sau moțiunilor.
Capitolul IV. Procesul legiferării
Procedura legislativă obișnuită
Procedura legislativă este o procedură care ține numai în parte de Parlament. Ea cuprinde ansamblul regulilor privitoare la exercitarea inițiativei legislative, la sesizarea Parlamentului, la avizarea proiectelor de legi și a propunerilor legislative, la dezbaterea și adoptarea acestora, precum și la examinarea legii în cadrul controlului a priori de constituționalitate ori la reexaminarea legii la cererea Președintelui României.
Faza preparlamentară
Se poate observa că procedura legislativă cuprinde o fază guvernamentală și una parlamentară. În virtutea acestei divizări, procedura legislativă nu este în exclusivitate o parte componentă a procedurii parlamentare. Ea are o componentă preparlamentară, alta parlamentară și una postparlamentară.
În cadrul procedurii preparlamentare intră activitatea guvernamentală de elaborare a proiectelor de legi, cea de elaborare a propunerilor legislative, precum și activitatea de avizare a proiectelor de legi și a propunerilor legislative, desfășurată de Consiliul Legislativ, Consiliul Economic și Social, Guvern, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Consiliul Superior al Magistraturii sau de către alte autorități publice, după caz.
Faza parlamentară a procedurii legislative include sesizarea Parlamentului, examinarea și dezbaterea proiectelor de legi și a propunerilor legislative în comisiile permanente, dezbaterea în plenul Camerelor, votarea proiectelor de legi, medierea legislativă și eliminarea divergențelor din proiectele de legi, în ședință comună, în cazul legilor constituționale și inițiativelor legislative înregistrate la Parlament înainte de revizuirea Constituției.
Faza postparlamentară a procedurii legislative include controlul de constituționalitate sau retrimiterea legilor spre reexaminare Parlamentului, fie ca urmare a declarării neconstituționalității acestora, fie în urma cererii Președintelui României. Ultima etapă a procedurii legislative o constituie promulgarea legii.
În cadrul etapei preparlamentare, prima fază a procesului legislativ o constituie inițiativa legislativă. Confonn art. 74 din Constituție, inițiativa legislativă aparține, după caz, Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Revizuirea Constituției poate fi inițiată de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot (art. 150 din Constituție). Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe, respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative. În cazul revizuirii Constituției, cetățenii trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe sau în municipiul București numărul susținătorilor trebuie să fie de cel puțin 20.000. Nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea.
Guvernul își exercită inițiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată.
Deputații, senatorii și cetățenii care exercită dreptul la inițiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de legi. Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată.
Inițiativa legislativă guvernamentală reprezintă componenta majoră a inițiativei legislative. Exercitarea de către Guvern a inițiativei legislative decurge din necesitatea asigurării guvernării țării, potrivit programului de guvernare. Conform prevederilor art. 138 din Constituție, Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului. Această exigență constituțională derivă din faptul că Guvernul este titularul politicii bugetare.
Un alt aspect al inițiativei legislative a Guvernului îl reprezintă materia tratatelor internaționale. Potrivit art. 91 din Constituție, Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.
Exercitarea dreptului de inițiativă legislativă de către parlamentari
Conform Legii fundamentale, deputații și senatorii dispun de un drept de inițiativă legislativă propriu. Astfel, exercitarea de către parlamentari a dreptului de inițiativă legislativă nu are relevanță în ce privește numărul autorilor unei propuneri legislative. Pentru înregistrarea unei propuneri legislative este necesară și suficientă semnătura unui singur parlamentar.
Constituția condiționează exercitarea dreptului de inițiativă legislativă al parlamentarilor de prezentarea propunerilor numai sub forma cerută pentru proiectele de legi.
Propunerile legislative trebuie însoțite de expunerea de motive. Instrumentul de prezentare și motivare include conținutul evaluării impactului actelor normative, cuprinzând următoarele secțiuni:
motivul emiterii actului normativ – cerințele care reclamă intervenția normativă, cu referire specială la insuficiențele și neconcordanțele reglementărilor în vigoare; principiile de bază și finalitatea reglementărilor propuse, cu evidențierea elementelor noi; concluziile studiilor, lucrărilor de cercetare, evaluărilor statistice; referirile la documente de politici publice sau la actul normativ pentru a căror implementare este elaborat respectivul proiect;
impactul socioeconomic – efectele asupra mediului macroeconomic, de afaceri, social și asupra mediului înconjurător, inclusiv evaluarea costurilor și beneficiilor;
impactul financiar asupra bugetului general consolidat atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (pe 5 ani), inclusiv informații cu privire la cheltuieli și venituri;
impactul asupra sistemului juridic – implicațiile pe care noua reglementare le are asupra legislației în vigoare; compatibilitatea cu reglementările comunitare în materie, determinarea exactă a acestora și, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care se impun; deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene și alte documente relevante pentru transpunerea sau implementarea prevederilor legale respective; implicațiile asupra legislației interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaționale, precum și măsurile de adaptare necesare;
consultările derulate în vederea elaborării proiectului de act normativ, organizațiile și specialiștii consultați, esența recomandărilor primite;
activitățile de informare publică privind elaborarea și implementarea proiectului de act normativ;
măsurile de implementare – modificările instituționale și funcționale la nivelul administrației publice centrale și locale.
Forma finală a instrumentelor de prezentare și motivare a proiectelor de acte normative trebuie să cuprindă referiri la avizul Consiliului Legislativ și, după caz, la avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, Curții de Conturi sau Consiliului Economic și Social.
Distincția dintre proiecte de legi și propuneri legislative
În doctrină s-a formulat părerea că divizarea inițiativelor legislative în proiecte de legi provenite de la Guvern și în propuneri legislative provenite de la parlamentari ori de la cetățeni este lipsită de sens, în condițiile în care ele trebuie să îmbrace forma cerută pentru un proiect de lege.
Distincția dintre proiectele de legi prezentate de Guvern și propunerile legislative are proiecții politice, care se răsfrâng asupra procedurii parlamentare în materii care privesc prioritatea ce le este acordată, facându-se, în practică, distincții între proiectele opoziției și cele ale majorității parlamentare.
Faza parlamentară
Proiectele de legi și propunerile legislative înregistrate la birourile permanente ale Camerelor Parlamentului sunt aduse la cunoștința deputaților și senatorilor prin multiplicare și distribuire și prin anunțarea lor în prima ședință publică ce urmează ședinței de birou permanent în care sunt prezentate, conform art. 84 alin. (1) din Regulamentul Senatului și art. 94 din Regulamentul Camerei Deputaților.
În ședința Biroului permanent, la propunerea secretarului general al Camerei Deputaților, se stabilește comisia permanentă care examinează în fond proiectul de lege sau propunerea legislativă, precum și comisiile sesizate pentru avize.
Examinarea în comisiile permanente a proiectului de lege sau a propunerii legislative
Proiectele de legi și propunerile legislative sunt supuse examinării comisiilor sesizate în fond sau pentru avize. Examinarea în cadrul comisiilor are la bază proiectul prezentat de inițiator, amendamentele parlamentarilor și/sau ale Guvernului, precum și opiniile specialiștilor prezentate în avizele Consiliului Legislativ, Consiliului Economic și Social, în punctul de vedere al Guvernului sau în opiniile departamentelor legislative ale celor două Camere.
Sarcina comisiei sesizate în fond este de a propune plenului Camerei un punct de vedere de specialitate asupra proiectului de lege sau propunerii legislative. În finalizarea acestui punct de vedere, comisia trebuie să întocmească un raport în care să fie consemnate opiniile sale cu privire la textul inițial al proiectului prezentat.
Dezbaterea în plenul Camerei a proiectului de lege sau a propunerii legislative
Dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în plenul unei Camere a Parlamentului are două etape: dezbaterea generală și dezbaterea pe articole.
Conform art. 100-105 din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 97-103 din Regulamentul Senatului, dezbaterea generală a proiectului de lege sau a propunerii legislative este precedată de prezentarea de către inițiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum și a raportului comisiei permanente de către președintele acesteia sau de un raportor desemnat de comisie.
Pentru dezbaterea generală a proiectului sau a propunerii legislative, fiecare grup parlamentar poate să desemneze un singur reprezentant. Președintele Camerei dă cuvântul reprezentanților grupurilor parlamentare în ordinea înscrierii. El poate propune Camerei limitarea timpului destinat dezbaterii generale. Inițiatorul proiectului sau al propunerii legislative, președintele comisiei sesizate în fond sau raportorul acestei comisii are dreptul să ia cuvântul înainte de încheierea dezbaterii generale.
În faza dezbaterii generale a proiectului sau a propunerii legislative nu pot fi propuse amendamente. Dacă prin raportul comisiei sesizate în fond se propune respingerea proiectului de lege sau a propunerii legislative, după încheierea dezbaterii generale președintele cere Camerei să se pronunțe prin vot. Votul cu privire la propunerea de respingere poate fi dat și într-o ședință specială de vot. În cazul în care Camera Deputaților nu este de acord cu propunerea de respingere, dezbaterea pe articole se va face într-o ședință ulterioară conform ordinii de zi, urmând să fie luate în considerare amendamentele depuse la comisia sesizată în fond și care sunt înscrise în raport ca amendamente respinse, procedura finalizându-se cu propunerea de adoptare a respectivei inițiative ori hotărâri a Camerei Deputaților, sau președintele va trimite spre reexaminare proiectul comisiei sesizate în fond, cu stabilirea termenului pentru un nou raport.
În situația ordonanțelor se supune la vot proiectul de lege de aprobare a ordonanței, dacă prin ultimul raport al comisiei sesizate în fond se propune aprobarea sau aprobarea cu modificări a acesteia. În cazul în care comisia sesizată în fond propune respingerea ordonanței se va supune votului proiectul legii de respingere a ordonanței. După dezbaterea ultimului raport întocmit, dacă plenul Camerei nu reușește să adopte proiectul de lege referitor la ordonanță, în condițiile în care Camera Deputaților este Cameră decizională, respectivul proiect se rediscută în sesiunea următoare, pornind de la forma cu care Camera a fost sesizată inițial, pe baza ultimului raport întocmit de comisia sesizată în fond. În cazul în care competența decizională aparține Senatului și se va constata că plenul Camerei nu a reușit să se pronunțe asupra ordonanței de urgență, se aplică prevederile art. 115 alin. (5) din Constituție.
Dezbaterea pe articole a proiectului de lege sau a propunerii legislative reprezintă a doua etapă a dezbaterii parlamentare.
Conform art. 106-110 din Regulamentul Camerei Deputaților și art. 106 din Regulamentul Senatului, Camera Deputaților/Senatul trece la dezbaterea pe articole a proiectului sau a propunerii legislative numai atunci când în raportul comisiei sesizate în fond există amendamente admise sau respinse.
La discutarea articolelor la care s-au făcut amendamente deputații pot lua cuvântul pentru a-și exprima punctul de vedere. De asemenea, pot lua cuvântul reprezentantul Guvernului sau al inițiatorului și raportorul comisiei sesizate în fond. Luarea de cuvânt a unui deputat cu privire la un text ce urmează să fie supus votului Camerei Deputaților are, de regulă, durata de 5 minute. La începutul dezbaterii proiectului de lege sau a propunerii legislative se poate stabili și altă durată a intervenției. După luările de cuvânt ale deputaților asupra unui anumit text pot lua cuvântul inițiatorul proiectului și raportorul comisiei sesizate în fond. Președintele de ședință poate supune spre aprobare sistarea discuțiilor la articolul dezbătut. Discutarea articolelor începe cu amendamentele depuse la comisii, admise și respinse, în cursul dezbaterilor deputații, Guvernul sau grupurile parlamentare pot pune în discuție amendamentele respinse de comisia sesizată în fond sau amendamentele depuse la comisie, în conformitate cu prevederile regulamentului.
În plenul Camerei se pot formula amendamente de corelare tehnico-legislativă, gramaticale sau lingvistice. Amendamentele se depun în scris la președintele de ședință și la raportorul comisiei sesizate în fond. În plenul Camerei nu pot fi depuse amendamente de fond.
Când dezbaterea amendamentelor relevă consecințe importante asupra proiectului de lege sau propunerii legislative, președintele Camerei Deputaților poate trimite textele în discuție comisiei sesizate în fond, cu stabilirea termenului de prezentare a punctului de vedere. În acest caz autorii amendamentelor au dreptul să fie ascultați în cadrul comisiei. Același drept îl au și reprezentanții Guvernului. Discutarea amendamentelor începe cu cele prin care se propune eliminarea unora dintre textele cuprinse în articolul supus dezbaterii și continuă cu cele privind modificarea sau completarea acestuia. Camera se va pronunța prin vot distinct asupra fiecărui amendament, în afară de cazul în care adoptarea unuia exclude acceptarea celorlalte. Textele articolelor la care nu se formulează amendamente, obiecții și observații se consideră adoptate. Textele articolelor la care s-au formulat amendamente sau asupra cărora s-au făcut obiecții și observații se adoptă cu votul majorității deputaților prezenți.
Dacă toate amendamentele referitoare la un articol sunt respinse, se supune votului textul inițiatorului sau textul Senatului, în cazul în care Camera Deputaților este Cameră decizională.
Rezultatul votului – numărul de voturi pentru, împotrivă și numărul abținerilor – va fi anunțat de președintele de ședință și va fi consemnat în stenogramă. Articolul în forma rezultată din aprobarea textelor se supune, în integralitate, votului și se aprobă cu votul majorității deputaților prezenți.
Proceduri legislative speciale
Procedura de urgență
Cererea pentru procedura de urgență se analizează de către Biroul permanent și se supune aprobării Senatului în prima ședință de plen.
Conform art. 115-120 din Regulamentul Camerei Deputaților, la cererea inițiatorului, la propunerea Biroului permanent sau a unui grup parlamentar, Camera Deputaților poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative in procedură de urgență. Cererea inițiatorului, propunerile Biroului permanent și ale grupurilor parlamentare se supun aprobării Comitetului liderilor grupurilor parlamentare.
Procedura de revizuire a Constituției
Revizuirea Constituției se poate face prin legi constituționale, iar procedura adoptării acestor legi este o procedură specială, deoarece ea se abate de la regulile procedurii de drept comun, specifică legilor organice și ordinare.
Aceste diferențe privesc exercitarea dreptului de inițiativă legislativă, votarea acestora, medierea textelor adoptate în redactări diferite de către cele două Camere ale Parlamentului, eliminarea divergențelor, verificarea de către Curtea Constituțională, din oficiu, a legii de revizuire a Constituției, după adoptarea acesteia de către Parlament, și instituirea procedurii referendumului constituțional.
Conform art. 150 din Constituție, revizuirea Constituției poate fi inițiată de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot.
Cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.
Potrivit art. 19-23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, înainte de sesizarea Parlamentului pentru inițierea procedurii legislative de revizuire a Constituției, proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoțită de avizul Consiliului Legislativ, se depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunțe asupra respectării dispozițiilor constituționale privind revizuirea.
La primirea proiectului de lege sau a propunerii legislative, președintele Curții Constituționale numește un judecător-raportor și stabilește termenul de judecată.
Curtea Constituțională se pronunță asupra proiectului de lege sau propunerii legislative cu votul a două treimi din numărul judecătorilor. Decizia Curții Constituționale se comunică celor care au inițiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după caz, reprezentantului acestora. Proiectul de lege sau propunerea legislativă se prezintă Parlamentului numai împreună cu decizia Curții Constituționale.
După înregistrare la Camera Deputaților sau la Senat, potrivit voinței inițiatorilor, proiectul de lege sau propunerea de revizuire urmează regulile procedurii parlamentare specifice celorlalte proiecte de legi. Proiectul de lege, cu amendamentele cuprinse în raportul comisiei sesizate în fond, se supune adoptării fiecărei Camere. Adoptarea proiectului de lege de revizuire a Constituției se face cu votul a cel puțin două treimi din numărul membrilor Camerei Deputaților, respectiv ai Senatului. În situația în care cele două Camere adoptă proiectul de revizuire în variante diferite, se inițiază procedura de mediere, menită să propună spre adoptare fiecărei Camere o variantă comună a textului. Raportul comisiei de mediere se dezbate în fiecare Cameră și se supun la vot, potrivit procedurii de dezbatere pe articole a legii, numai soluțiile propuse de comisia de mediere care sunt diferite de cele adoptate inițial de Cameră.
În toate cazurile, raportul comisiei de mediere se aprobă cu majoritatea de voturi necesară pentru adoptarea legii în forma finală. Rapoartele comisiilor de mediere se aprobă în ședințele consacrate, votului final asupra proiectelor de legi.
Dacă nici în urma medierii nu se ajunge la o soluție comună, eliminarea divergențelor dintre Senat și Camera Deputaților se face în ședință comună a celor două Camere.
În această ședință, votul a cel puțin trei pătrimi din numărul parlamentarilor decide asupra textului final.
În termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra acesteia, prevederile din legea Curții Constituționale referitoare la numirea judecătorului-raportor și la numărul minim de judecători care să se pronunțe aplicându-se în mod corespunzător.
Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaților și Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției, pentru punerea ei de acord cu decizia Curții Constituționale.
Conform art. 151 alin. (3) din Constituție, revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire a Constituției.
Potrivit art. 152 din Constituție, dispozițiile acesteia privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora.
Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în timp de război.
Procedura adoptării legilor în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului
Lucrările ședințelor comune sunt conduse, alternativ, de președintele Camerei Deputaților și de președintele Senatului, asistați de doi secretari, câte unul de la fiecare Cameră. Ședințele comune ale celor două Camere sunt publice, în afara cazurilor în care, la cererea președintelui care conduce ședința sau a unui grup parlamentar, se hotărăște, cu cel puțin jumătate plus unu din voturile deputaților și senatorilor prezenți, ca acestea să fie secrete. La ședințele publice ale celor două Camere pot asista diplomați, reprezentanți ai presei, radioului și televiziunii, precum și cetățeni, pe baza autorizației sau invitației emise de secretarii generali ai celor două Camere, în condițiile stabilite de birourile permanente și în limita locurilor disponibile.
Membrii Guvernului sau reprezentanții acestora pot lua parte la lucrările ședinței comune pe banca ministerială. Persoanele care asistă la ședință trebuie să păstreze liniștea și să se abțină de la orice manifestare de aprobare sau dezaprobare, în caz contrar fiind evacuate din sală.
Președintele care conduce ședința comună are dreptul să atragă atenția ziarelor și celorlalte mijloace de informare în masă asupra informațiilor vădit inexacte difuzate de acestea privind lucrările ședințelor comune. La cererea președintelui, mijloacele de informare în masă sunt obligate să dea publicității cele menționate de acesta. Dacă abaterea se repetă, președintele va putea, consultând Camerele reunite, să retragă, pe un anumit timp, autorizația de participare la lucrări a reprezentanților mijloacelor de informare în masă aflați în culpă.
Deputații și senatorii sunt obligați să fie prezenți la lucrările ședinței comune și să se înscrie pe lista de prezență, ținută de secretari. Deputatul sau senatorul care nu poate lua parte la ședință, din motive independente de voința sa, va trebui să anunțe din timp biroul permanent respectiv, menționând cauzele care îl împiedică să participe.
Deputatului sau senatorului care nu își poate motiva absența i se reține din indemnizația lunară o sumă de bani corespunzătoare unei zile de lucru în plen. Președintele care conduce ședința comună este obligat să precizeze dacă este întrunit cvorumul legal și să anunțe ordinea de zi.
În timpul ședințelor, liderii grupurilor parlamentare pot cere președintelui ședinței comune verificarea întrunirii cvorumului. Președintele ședinței comune va decide dacă acest lucru este necesar.
În cazul în care cvorumul legal nu este întrunit, președintele suspendă ședința și anunță ziua și ora de reluare a lucrărilor. La cerere, secretarii vor informa în ședința comună ulterioară despre cauzele lipsei deputaților sau senatorilor care nu și-au anunțat absența și despre sancțiunile pecuniare aplicate deputaților și senatorilor care au absentat nemotivat.
Președintele sau vicepreședintele care îl înlocuiește și care conduce dezbaterile veghează la respectarea regulamentului și menținerea ordinii în sala de ședință. Deputații și senatorii iau cuvântul în ordinea înscrierii pe listă, cu încuviințarea președintelui.
Miniștrilor prezenți în ședința comună li se poate da cuvântul în orice fază a dezbaterii și ori de câte ori îl solicită. Nimeni nu poate lua cuvântul decât dacă îi este dat de președinte. Persoanele care iau cuvântul vorbesc de la tribună.
Președintele are dreptul să limiteze durata luărilor de cuvânt în funcție de obiectul dezbaterilor. Vorbitorii sunt obligați ca în cuvântul lor să se refere exclusiv la chestiunea pentru a cărei discutare s-au înscris la cuvânt. În caz contrar, președintele le atrage atenția și, dacă nu se conformează, le retrage cuvântul.
Președintele va da cuvântul oricând unui deputat sau senator pentru a răspunde într-o chestiune ce implică persoana sa, limitând timpul acordat în acest scop.
Președintele sau un grup parlamentar poate cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuție.
Cererea de încheiere a dezbaterii se adoptă cu votul a cel puțin jumătate plus unu din numărul deputaților și senatorilor prezenți.
Este interzisă proferarea de insulte sau calomnii atât de la tribună, cât și din sala de ședințe. Se interzice dialogul între vorbitorii aflați la tribună și persoanele aflate în sală.
Președintele cheamă la ordine deputații sau senatorii care tulbură dezbaterile sau creează agitație. El poate întrerupe ședința când tulburarea persistă și poate dispune evacuarea din sală a persoanelor care împiedică în orice mod desfășurarea normală a lucrărilor ședinței comune.
Dezbaterile se înregistrează pe bandă magnetică și se stenografiază. Stenogramele se publică de urgență în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a a, cu excepția celor privitoare la ședințele secrete. Deputații și senatorii au dreptul de a examina exactitatea stenogramei prin confruntarea ei cu banda magnetică, înainte de publicarea textului în Monitorul Oficial al României.
CAPITOLUL V. Procedura controlului parlamentar
Rolul și formele controlului parlamentar
Rolul controlului parlamentar derivă din faptul că Parlamentul este organul reprezentativ al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, consacrat prin art. 61 din Constituție. Pentru funcționarea unei societăți democratice, raporturile legislativului cu executivul țin în mare măsură și de controlul legislativului asupra executivului, iar reglementarea, precum și modul de exercitare a acestui control pot afecta în mare măsură statul de drept și democrația. Formele controlului parlamentar se realizează prin reglementarea unor mecanisme și proceduri concrete:
moțiune – simplă; de cenzură;
întrebări – orale; scrise;
întrebări și interpelări adresate primului-ministru;
comisii de anchetă;
informarea Camerei Deputaților și a deputaților,
petiții;
declarații politice.
Informarea parlamentarilor
(Sediul materiei – art. 111 din Constituție, art. 183 și 184 din Regulamentul Camerei Deputaților, precum și art. 166 și 167 din Regulamentul Senatului)
Guvernul și celelalte organe ale administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, sunt obligate să prezinte informațiile și documentele cerute de Camera Deputaților, de Senat sau de comisiile parlamentare. Camera Deputaților, Senatul și deputații și/sau senatorii au dreptul să obțină informațiile necesare în vederea desfășurării activității lor. Deputatul poate solicita de la organele administrației publice centrale și locale alese, printr-o cerere adresată președintelui Camerei Deputaților sau președintelui comisiei permanente din care face parte, orice informații sau documente, în copie certificată, utile pentru desfășurarea activității sale. Cererea poate fi refuzată în cazul în care aceasta privește secrete de stat de importanță deosebită. Refuzul se aduce la cunoștință Camerei Deputaților, care va decide în ședință secretă. În cazul în care informațiile sau documentele solicitate privesc, potrivit legii, secrete de stat, Guvernul informează Camera Deputaților despre aceasta, iar Camera decide în ședință secretă. După consultare documentele solicitate se restituie.
De asemenea, informarea parlamentarilor este obligatorie în cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat.
Pentru o informare promptă a parlamentarilor, membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului, iar dacă li se solicită prezența, participarea lor este obligatorie. Referitor la problematica informării parlamentarilor fac precizarea că și la Senat procedura este asemănătoare cu cea de la Camera Deputaților, cu mențiunea că Guvernul și celelalte organe ale administrației publice sunt obligate să răspundă în termen de cel mult 10 zile. În situații excepționale în care răspunsul necesită date suplimentare, acestea au obligația de a declara în scris că interesul public nu le permite să răspundă la timp și de a cere un termen suplimentar, care nu poate depăși 30 de zile. În cazul în care autoritățile nu răspund în termenele prevăzute, la solicitarea senatorului interesat, președintele Senatului sau președintele comisiei, după caz, poate cere invitarea lor în plenul Senatului.
Întrebări și Interpelări
(Sediul materiei – art. 112 din Constituție, art. 167-174 din Regulamentul Camerei Deputaților, precum și art. 158-161 din Regulamentul Senatului)
Printre modalitățile controlului parlamentar se regăsește și posibilitatea ca fiecare deputat să poată formula întrebări scrise sau să poată adresa oral întrebări Guvernului, miniștrilor ori altor conducători ai organelor administrației publice, la care solicită răspuns oral, răspuns scris sau răspuns scris și oral.
Întrebarea constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informație este exactă, dacă Guvernul și celelalte organe ale administrației publice înțeleg să comunice Camerei Deputaților informațiile și documentele cerute de aceasta sau de comisiile permanente ori dacă Guvernul are intenția de a lua o hotărâre într-o anumită problemă determinată.
Președintele Camerei Deputaților are dreptul să nu admită întrebările care:
privesc probleme de interes personal sau particular;
urmăresc în exclusivitate obținerea unei consultații juridice;
se referă la procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau pot afecta soluționarea unor cauze aflate în curs de judecată;
privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcții publice.
Dacă deputatul care a adresat o întrebare la care a solicitat și răspuns oral, dar nu se află în sala de ședințe în momentul stabilit pentru primirea răspunsului, membrul Guvernului depune răspunsul în scris la secretarul Camerei Deputaților, care se află la prezidiu. În cazuri temeinic justificate, dacă deputatul care a solicitat răspuns oral nu poate fi prezent în sala de ședințe în ziua în care secretarul Camerei Deputaților l-a anunțat că este programat pentru primirea răspunsului, dar dorește să aibă posibilitatea de a formula eventuale obiecții la răspunsul dat, poate cere amânarea răspunsului o singură dată. Cererea deputatului de amânare a răspunsului se depune la secretarul desemnat al Camerei Deputaților și se comunică ministrului pentru relația cu Parlamentul pentru a o transmite respectivului membru al Guvernului.
Întrebările la care nu s-a răspuns se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, la sfârșitul fiecărei sesiuni ordinare. Referitor la secretarul desemnat sunt necesare următoarele precizări: la începutul fiecărei sesiuni ordinare, Biroul permanent al Camerei Deputaților adoptă o hotărâre referitoare la atribuțiile concrete ale fiecărui membru al Biroului permanent, iar potrivit acesteia, un secretar este desemnat pentru îndeplinirea acestor atribuții.
Comisii de anchetă
Comisiile de anchetă ale Camerei Deputaților
(Sediul materiei – art. 64 alin. (4) din Constituție, art. 73-79 din Regulamentul Camerei Deputaților, precum și art. 78 și 79 din Regulamentul Senatului)
Camera Deputaților poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. În condițiile în care se consideră necesară clarificarea cauzelor și împrejurărilor în care s-au produs anumite evenimente sau au avut loc acțiuni cu efecte negative, precum și stabilirea concluziilor, răspunderilor și măsurilor ce se impun, Camera Deputaților poate hotărî inițierea unei anchete parlamentare.
Ancheta poate fi realizată de o comisie permanentă, în condițiile Regulamentului Camerei Deputaților, sau de o comisie de anchetă parlamentară înființată în acest scop.
Anchetele parlamentare nu pot avea ca obiect investigarea unor fapte sau activități care fac obiectul unor anchete judiciare sau care se află pe rolul unor instanțe de judecată.
O anchetă parlamentară încetează de drept în momentul deschiderii unor proceduri judiciare privitoare la faptele sau activitățile care constituie obiectul ei, situație în care Biroul permanent al Camerei Deputaților anunță organele de urmărire penală că pot avea acces la toate documentele referitoare la cazul în speță, aflate în arhiva Camerei Deputaților.
La cererea a minimum 50 de deputați din cel puțin două grupuri parlamentare Camera Deputaților poate hotărî înființarea unei comisii de anchetă, iar la Senat, la cererea unei treimi din numărul membrilor săi, acesta poate hotărî înființarea unei comisii de anchetă.
Prin hotărârea de constituire a comisiei de anchetă se indică: denumirea și obiectivele comisiei, precum și componența acesteia. Componența comisiei de anchetă și biroul acesteia se stabilesc la propunerea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, respectându-se configurația politică inițială a Camerei Deputaților.
Comisiile de anchetă constituite au același statut ca și comisiile permanente. Membrii acestor comisii își păstrează și calitatea de membru al comisiilor permanente, iar celelalte probleme legate de organizarea și funcționarea comisiei sunt reglementate de biroul acesteia, în măsura în care prevederile regulamentare generale referitoare la comisiile Camerei Deputaților nu sunt îndestulătoare.
În vederea audierii, comisia de anchetă parlamentară poate cita orice persoană care poate avea cunoștință despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activității comisiei. Persoanele citate sunt obligate să se prezinte în fața comisiei de anchetă parlamentară.
La cererea comisiei de anchetă parlamentară orice persoană care cunoaște fapte sau împrejurări în legătură cu obiectul cercetării ori care deține un mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze la termenele stabilite. Instituțiile și organizațiile sunt obligate, în condițiile legii, să răspundă la solicitările comisiei de anchetă parlamentară în termenul stabilit de aceasta.
Când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări în vederea aflării adevărului, este necesară întocmirea unor rapoarte de expertiză, comisia de anchetă parlamentară solicită efectuarea de expertize, iar dispozițiile legale referitoare la citarea, prezentarea și ascultarea martorilor, precum și cele privitoare la prezentarea și predarea obiectelor ori înscrisurilor sau efectuarea expertizelor se aplică în mod corespunzător.
Președintele comisiei care efectuează ancheta atrage atenția persoanei audiate că are obligația de a spune adevărul, de a nu ascunde nimic din ceea ce știe și că nerespectarea acestei obligații atrage răspunderea penală. Comisia poate solicita în cursul investigațiilor și accesul, în condițiile legii, la informații clasificate.
Cheltuielile necesare efectuării expertizelor și altor acte procedurale, ce țin de activitatea comisiei, se aprobă de Biroul permanent al Camerei Deputaților, la solicitarea președintelui comisiei de anchetă parlamentară.
Lucrările comisiei de anchetă parlamentară se încheie cu redactarea unui raport asupra anchetei derulate, care se dezbate în plenul Camerei Deputaților, în termen de 15 zile de la depunere. Termenul maxim pentru realizarea unei anchete de către o comisie este de 180 de zile, termen în care comisia trebuie să depună raportul final. La cererea motivată a biroului comisiei de anchetă parlamentară, plenul Camerei Deputaților poate să prelungească doar o singură dată acest termen cu maximum 60 de zile.
Concluziile, răspunderile și măsurile conținute în raportul privind ancheta parlamentară, dezbătute de către Camera Deputaților, vor fi reflectate în conținutul unei hotărâri care, după adoptare, va fi înaintată, dacă se impune, împreună cu raportul, autorităților competente în vederea examinării și soluționării.
Pentru soluționarea problemelor rezultate din hotărârea Camerei Deputaților și din raportul comisiei de anchetă parlamentară, autoritățile competente pot avea acces la toate documentele ce au stat la baza întocmirii respectivului raport, care se păstrează în arhiva Camerei Deputaților, conform dispozițiilor legale.
Autoritățile sesizate cu hotărârea Camerei Deputaților și cu raportul comisiei de anchetă parlamentară au obligația să informeze, în termen de 30 de zile de la adoptarea soluției, Biroul permanent al Camerei Deputaților cu privire la soluțiile adoptate și motivarea acestora. Biroul permanent prezintă plenului Camerei Deputaților informarea autorităților sesizate.
Dispozițiile privind audierea, redactarea raportului asupra anchetei și dezbaterea acestuia în plenul Camerei Deputaților sau al Senatului, după caz, precum și întocmirea hotărârii Camerei Deputaților/Senatului cuprinzând concluziile anchetei, se aplică și în cazul comisiilor permanente care deslașoară anchete.
Moțiunea simplă
(Sediul materiei – art. 112 din Constituție, art. 160-166 din Regulamentul Camerei Deputaților, precum și art. 153-157 din Regulamentul Senatului)
Moțiunea simplă poate fi inițiată de cel puțin 50 de deputați și exprimă poziția acestora într-o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări, iar la Senat ea poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul senatorilor.
Un deputat/senator care a semnat o moțiune simplă nu mai poate semna alte moțiuni simple cu referire la aceeași problemă, până la încheierea dezbaterii. Președintele Camerei Deputaților/Senatului nu poate lua în considerare moțiunile simple care nu îndeplinesc cerințele referitoare la numărul minim de inițiatori și nu au ca obiect o anumită problemă de politică internă sau externă ori, după caz, o problemă care a făcut obiectul unei interpelări și nici pe cele care vizează finalități specifice moțiunii de cenzură. Moțiunile simple trebuie să fie motivate și se depun la președintele de ședință în timpul ședințelor publice.
După primirea moțiunii simple președintele Camerei Deputaților/Senatului o comunică de îndată Guvernului și o aduce la cunoștință Camerei, după care dispune afișarea ei la sediul Camerei Deputaților/Senatului.
Președintele Camerei Deputaților/Senatului stabilește data dezbaterii moțiunii simple, care nu poate depăși 6 zile de la înregistrarea acesteia, înștiințând Guvernul în acest sens. Moțiunile simple privind probleme de politică externă se supun dezbaterii numai însoțite de avizul Comisiei pentru politică externă și cu consultarea Ministerului Afacerilor Externe. La Senat, această condiție privind avizul Comisiei pentru politică externă și consultarea Ministerului Afacerilor Externe trebuie îndeplinită în termen de 3 zile de la depunerea moțiunii. Dezbaterea moțiunii simple se face cu respectarea dispozițiilor referitoare la desfășurarea ședinței Camerei Deputaților/Senatului și se aprobă cu votul majorității deputaților prezenți, iar la Senat cu votul majorității senatorilor. După începerea discutării moțiunii simple deputații/senatorii nu își pot retrage adeziunea la moțiune, dezbaterea urmând a se încheia prin supunerea la vot a moțiunii de către președintele Camerei.
La moțiunile simple prezentate nu pot fi propuse amendamente. În cazul în care o moțiune simplă este aprobată, hotărârea Camerei Deputaților se trimite Guvernului, care va ține seama de poziția exprimată în cuprinsul moțiunii.
Moțiunile simple adoptate de Senat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și sunt obligatorii pentru Guvern și membrii săi, precum și pentru celelalte persoane vizate.
În cazul în care o moțiune simplă este aprobată de Camera Deputaților, hotărârea Camerei se va trimite Guvernului, care va ține cont de poziția exprimată în cuprinsul respectivei moțiuni.
Moțiunea de cenzură
(Sediul materiei – art. 113 din Constituție, precum și art. 34, 39, 78, 80-82 și art. 88 din Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului)
Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității deputaților și senatorilor. Moțiunea de cenzură inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor se prezintă birourilor permanente și se comunică Guvernului de către președintele Camerei Deputaților, în ziua în care aceasta a fost depusă. Moțiunea de cenzură se prezintă în ședința comună a celor două Camere în cel mult 5 zile de la data depunerii.
Dezbaterea moțiunii de cenzură are loc după 3 zile de la data când a fost prezentată în ședința comună a celor două Camere. Data și locul ședinței comune, împreună cu invitația de participare, se comunică Guvernului de către președintele Camerei Deputaților, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc.
După prezentarea moțiunii de cenzură de către deputatul sau senatorul desemnat de inițiatorii acesteia, președintele care conduce ședința comună dă cuvântul primului-ministru sau, în cazul imposibilității participării acestuia, membrului Guvernului care îl reprezintă, pentru prezentarea poziției Guvernului. În continuare, președintele dă cuvântul deputaților și senatorilor, în ordinea înscrierii lor la cuvânt. După încheierea dezbaterilor se procedează la votarea moțiunii de cenzură. Votul este secret și se exprimă prin bile.
După numărarea voturilor, președintele anunță rezultatul votării, consemnat în procesul-verbal încheiat în acest scop. Hotărârea Parlamentului privind adoptarea moțiunii de cenzură se semnează de președintele Camerei Deputaților și de președintele Senatului și se înaintează de îndată Președintelui României spre a proceda la demararea procedurilor pentru învestirea unui nou Guvern.
Dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția, în aceeași sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul își angajează răspunderea potrivit art. 114 din Constituție.
Aceste prevederi sunt aplicabile, în mod corespunzător, și în cazul moțiunii de cenzură privitoare la angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, unei declarații de politică generală sau unui proiect de lege, în condițiile art. 114 din Constituție.
Declarații politice
Sediul acestei materii se regăsește la art. 190-192 din Regulamentul Camerei Deputaților și la art. 171 din Regulamentul Senatului. Astfel, la Camera Deputaților, în fiecare zi de marți, primele 90 de minute ale ședinței de plen vor fi rezervate pentru declarații politice ale deputaților. Împărțirea celor 90 de minute se va face pe grupuri parlamentare ale majorității, opoziției și pe deputați care nu fac parte din acestea. În cazul în care timpul afectat nu se epuizează, președintele de ședință este abilitat să acorde cuvântul în continuare, respectându-se aceeași regulă.
Ordinea luărilor de cuvânt va fi alternativă, din săptămână în săptămână, și se va face pe grupuri parlamentare. Acest lucru presupune o alternanță a ordinii de acordare a cuvântului deputaților. Durata fiecărei luări de cuvânt nu poate depăși 3 minute.
Înscrierile pentru diverse intervenții asupra unor probleme de actualitate se fac până în ziua de luni a fiecărei săptămâni, la ora 20°°, la secretarul desemnat al Camerei Deputaților, cu excepția cazurilor neprevăzute.
Înscrierile pentru diverse intervenții consacrate unor aniversări, comemorări etc. se vor face cu o săptămână înainte, până în ziua de luni, ora 20°°, la secretarul desemnat în acest scop. În cazul în care tematica și conținutul intervenției vizează activitatea și politica Guvernului, extrasul respectiv din stenograma ședinței de plen este transmis ministrului pentru relația cu Parlamentul. Această procedură este necesară în contextul controlului parlamentar, deoarece problemele semnalate pot fi utile Guvernului pentru depistarea posibilelor nesincronizări la nivelul administrației și luării unor măsuri în consecință.
La Senat, în fiecare săptămână, Biroul permanent alocă o anumită perioadă de timp dintr-o zi de ședință pentru declarații politice sau alte intervenții ale senatorilor. Acestea se fac în nume propriu sau în numele grupului parlamentar.
În raport cu conținutul lor, declarațiile politice sau alte intervenții ale senatorilor pot da dreptul la replică senatorilor, grupurilor parlamentare și autorităților vizate.
Petiții
(Sediul materiei – art. 51 din Constituție, art. 185-189 din Regulamentul Camerei Deputaților, precum și art. 168-170 din Regulamentul Senatului)
Oricine are dreptul de a se adresa cu petiții Camerei Deputaților și/sau Senatului. Petițiile se prezintă în scris și se semnează, precizându-se domiciliul petiționarului sau al unuia dintre petiționari. Petițiile se înscriu într-un registru, în ordinea primirii, consemnându-se numărul de înregistrare, numele, prenumele, domiciliul petiționarului și obiectul cererii. Forma electronică a registrului va fi prezentată pe site-ul Camerei Deputaților.
Petițiile înregistrate se transmit Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții și altor comisii permanente (în general comisiilor de resort), spre dezbatere și soluționare. Oricare membru al Camerei Deputaților poate lua cunoștință de conținutul unei petiții, adresându-se în acest sens președintelui comisiei sesizate.
Comisia sesizată decide, în termen de cel mult 10 zile, dacă trimite petiția unei autorități publice competente sau o va clasa, iar petiționarului i se aduce la cunoștință soluția adoptată.
Semestrial Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții prezintă Biroului permanent și apoi plenului Camerei Deputaților, la începutul fiecărei sesiuni ordinare, un raport asupra petițiilor primite și asupra modului de soluționare a acestora. În raportul prezentat se fac mențiuni cu privire la soluțiile date de autoritățile publice la petițiile care le-au fost trimise spre soluționare, iar autoritățile publice care au primit petiții spre soluționare sunt obligate să transmită comisiei soluțiile adoptate, în termen de cel mult o lună de la primirea petiției. La Senat, Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții prezintă, trimestrial, Biroului permanent un raport asupra petițiilor primite și asupra modului de soluționare a acestora; același raport va fi prezentat plenului Senatului, la începutul fiecărei sesiuni ordinare.
Așadar, cetățenii se pot adresa cu petiții deputaților sau senatorilor, știut fiind că deputații și senatorii sunt reprezentanții cetățenilor și, ca atare, pot fi intermediari între cetățeni și Guvern. Deputații și senatorii trebuie să se preocupe de rezolvarea petițiilor cetățenilor și să acționeze pentru ei. Acesta este un mijloc prin care miniștrii și Guvernul pot cunoaște doleanțele cetățenilor, fiind astfel un aspect al apărării intereselor cetățenești.
Rezolvarea petițiilor de către deputați sau senatori și discutarea în ședințele acestora a unor probleme rezultând din petiții au o mare eficiență, date fiind publicitatea dezbaterilor parlamentare, faptul că Guvernul trebuie să se explice în public, faptul că dezbaterile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, precum și difuzarea lor prin presă, radio și/sau televiziune. Totodată, referitor la problematica informării deputaților fac precizarea că dispoziția din Regulamentul Senatului este mult mai eficientă decât cea din Regulamentul Camerei Deputaților, deoarece în cazul în care autoritățile nu răspund în termenele prevăzute de regulament, la solicitarea senatorului interesat, președintele Senatului sau președintele comisiei, după caz, poate cere invitarea conducătorilor autorităților respective în plenul Senatului, fapt de natură să ducă la obținerea unui răspuns din partea respectivei autorități publice.
Alte forme de exercitare a controlului parlamentar
Având în vedere rolul important al controlului parlamentar, legea permite Parlamentului să își exercite atribuțiile de examinare și verificare și asupra altor instituții și autorități publice. Astfel, în baza art. 65 alin. (2) lit. g) din Constituție și a art. 2 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, cu modificările ulterioare, activitatea acestuia este supusă examinării și verificării parlamentare prin faptul că anual, nu mai târziu de primul trimestru al anului următor, precum și la cererea comisiilor permanente de specialitate ale Parlamentului sau ori de câte ori se consideră necesar, Consiliul Suprem de Apărare a Țării prezintă, în ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului, rapoarte asupra activității desfășurate.
În baza art. 65 alin. (2) lit. h) din Constituție, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, numesc, la propunerea Președintelui României, directorii serviciilor de informații (Serviciul Român de Informații și Serviciul de Informații Externe) și exercită controlul asupra activității acestor servicii. În temeiul art. 1 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 8 alin. (3) din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, activitatea acestuia este controlată de Parlament. Anual sau când Parlamentul hotărăște, directorul Serviciului Român de Informații prezintă acestuia rapoarte referitoare la îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii. În vederea exercitării controlului concret și permanent, Parlamentul constituie o comisie comună a celor două Camere. Organizarea, funcționarea și modalitățile de exercitare a controlului se stabilesc prin hotărâre adoptată de Parlament.
Prin Hotărârea Parlamentului României nr. 30 din 23 iunie 1993 se constituie Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații. Prin această hotărâre se reglementează organizarea și funcționarea, atribuțiile și procedura de lucru ale comisiei.
În temeiul art. 3 din Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Parlamentul exercită controlul asupra activității acestuia, cu respectarea secretului asupra mijloacelor și surselor de informare prin constituirea unei comisii speciale formată din deputați și senatori aleși din cadrul comisiilor pentru apărare, ordine publică și siguranță națională ale celor două Camere.
Controlul parlamentar are ca obiectiv verificarea concordanței activității Serviciului de Informații Externe cu Constituția și politica statului român.
Prin Hotărârea Parlamentului României nr. 44 din 28 octombrie 1998 se constituie Comisia parlamentară specială pentru controlul activității Serviciului de Informații Externe și se reglementează atribuțiile și funcționarea acesteia.
Totodată, fac precizarea că în temeiul art. 9 din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate, iar activitatea de informații a acestor organe este controlată de către Parlament.
În conformitate cu art. 3 din Legea nr. 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază, cu modificările și completările ulterioare, activitatea serviciului este organizată și coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Țării și este controlată de Parlament, prin comisiile pentru apărare, ordine publică și siguranță națională.
Anual sau la cererea Parlamentului, directorul Serviciului de Protecție și Pază prezintă rapoarte cu privire la îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii.
Prin Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările ulterioare, aceasta exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. Potrivit art. 3 alin. (2) și (3) din Legea nr. 94/1992, controalele Curții de Conturi se inițiază din oficiu și nu pot fi oprite decât de Parlament și numai în cazul depășirii competențelor stabilite prin lege, iar hotărârile Camerei Deputaților sau ale Senatului, prin care se cere Curții de Conturi efectuarea unor controale, în limitele competențelor sale, sunt obligatorii. Nicio altă autoritate publică nu o mai poate obliga.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului general consolidat din exercițiul bugetar expirat, cuprinzând și neregulile constatate. La cererea Camerei Deputaților sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor publice și raportează cele constatate. Ori de câte ori consideră necesar, Curtea de Conturi înaintează Parlamentului rapoarte în domeniile în care este competentă.
În conformitate cu art. 25 alin. (2) și (3) din Legea nr. 94/1992, controlul bugetului Curții de Conturi se exercită de către o comisie instituită în acest scop de cele două Camere ale Parlamentului. Curtea de Conturi supune Parlamentului, spre aprobare, execuția bugetului propus în prima sesiune a fiecărui an, cu avizul comisiei instituite de cele două Camere ale Parlamentului.
De asemenea, sunt supuse controlului parlamentar, prezintă rapoarte de activitate Parlamentului sau sunt organisme consultative pentru Parlament, după caz:
Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune, în temeiul Legii nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare (art. 2 și 39);
Consiliul Legislativ, în temeiul Legii nr. 73/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ, republicată (art. 2);
Avocatul Poporului, în temeiul Legii nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, republicată, cu modificările și completările ulterioare (art. 5);
Banca Națională a României, în temeiul Legii nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României (art. 35);
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în temeiul Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare (art. 7);
Consiliul Economic și Social, în temeiul Legii dialogului social nr. 62/2011, republicată;
Consiliul Național al Audiovizualului, în temeiul Legii audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare (art. 20);
Serviciul de Telecomunicații Speciale, în temeiul Legii nr. 92/1996 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Telecomunicații Speciale (art. 2) etc.
Concluzii
În secolul al XXI-lea viitorul este deschis în ceea ce privește funcționarea instituțiilor de tip parlamentar. Este posibil ca ele să devină tot mai marginaleîn procesul politic sau, dimpotrivă, este posibil ca ele să se adapteze la sfidările și provocările ce le stau în față, să se reinventeze și să-și afirme rolul de prim factor al democrației reprezentative.
Pentru ca o asemenea adaptare să fie încununată de succes, este însă necesar ca Parlamentul României să-și consolideze capapcitatea de a reprezenta cu adevărat și în întreaga sa complexitate corpul cetățenesc, națiunea suverană.
Parlamentul prin natura sa, aspiră să fie locul în care să fie dezbătute și armonizate diversele puncte de vedere din cadrul societății, și de aceea reprezentarea diversității unei societăți democratice ține de esența instituțiilor parlamentare.
Procedurile sunt importante pentru funcționarea Parlamentului, ca și pentru cea a oricărei instituții în general. Consolidarea rigorii procedurale este deci o componentă esențială a procesului de adaptare și de permanentă reinventare a Parlamentului. Un aspect esențial este găsirea unui echilibru adecvat între regulile formale și soluțiile informale în funcționarea Parlamentului.
Pentru calitatea procesului democratic în general și a activității Parlamentului României în particular este foarte important ca posibilitățile de abordare politic-alternativă a respectivelor probleme să fie clar expuse, împreună cu eventualele constrangeri tehnice pe care le implică adoptarea uneia sau a alteia dintre variante. O asemenea expunere clară este vitală atat pentru calitatea procesului decizional, cat și pentru consolidarea legitimității instituției Parlamentului și a sistemului democrației reprezentative în general. Responsabilitatea pentru aceasta revine atat mass-media, cat și actorilor politiici.
Pe de altă parte, este important ca Parlamentul României să-și asume ferm rolul de garant al echilibrului și depozitar al suveranității naționale. Istoricește, acest rol s-a conturat prin afirmarea funcției Parlamentului de a proteja pe cetățeanul obișnuit împotriva exceselor diverselor instituții ale statului, ca și împotriva unor grupuri de interese care-l pot copleși. Parlamentul a realizat această protecție prin afirmarea principiului universalismului legii și în general al normelor de drept, ceea ce a însemnat combarea privilegiilor și a tentațiilor de personalizare a legii. Aceste principii și direcții de acțiune trebuie menținute și consolidate și în secolul al XXI-lea.
Dincolo însă de ele, Parlamentul României are nevoie și de asumarea unei abordări strategice a relației sale cu celelalte autorități publice. În această privință, punctul nevralgic nu este raportul cu justiția – căreia Parlamentul este suficient să-i apere independența funcțională, prevenind totodată tendința de a se ridica deasupra legii, ci relația cu Executivul. Desigur, după cum separarea puterilor în stat nu poate și nu trebuie să fie absolută, tot așa este elementar faptul că pentru funcționalitatea unei societăți democratice este bine ca Legislativul să coopereze cu Executivul în asigurarea unei bune guvernări și în realizarea obiectivelor asumate de corpul cetățenesc. O asemenea cooperare loială nu înseamnă însă subordonare. Astfel, Parlamentul este bine să susțină politic diversele componente ale puterii executive, de regulă Guvernul instituit democratic și/sau președintele țării, este firesc să le confere legitimitate și să le ajute prin adoptarea legislației necesare bunei funcționări a statului. Pe de altă parte, o asemenea susținere loială nu exclude necesitatea unei examinări atente a politicilor și măsurilor propuse de Executiv.
În raport cu Executivul, care de regulă reprezintă doar o parte a societății, Parlamentul Romaniei reprezintă teoretic un spectru politic mai larg și are deci posibilitatea de a aduce în analiza și definirea politicilor publice o pluralitate de puncte de vedere, care pot contribui la îmbunătățirea calitativă a actelor normative și politicilor publice asumate, la includerea unei perspective pe termen mediu și lungși la creșterea gradului de acceptare socială a acestora.
În fine, dar nu în cele din urmă, pentru cazurile mai grave de confruntare între Executiv și Legislativ, este preferabilă instituția moțiunii de cenzură constructivă dupa modelul german, pentru că evită instabilitatea guvernamentală și obligă pe inițiatorii unei asemenea reacții extreme să convină în prealabil asupra unei alternative la Executivul existent.
O asemenea abordare strategică a raporturilor cu celelalte autorități publice presupune și conturarea unei strategii comunicaționaledin partea Parlamentului. Deși Parlamentul României nu are aceleași mijloace precum Executivul pentru a-și impune agenda proprie mass-media, el are totuși destule resurse și parghii pentru a-și transmite mesajeleși pentru a-și gestiona imaginea publică. În acest scop, Parlamentul României trebuie mai întai să evite percepția că este un spațiu al privilegiilor nelegitime și să-și afirme rolul în dezbatrea pe înțelesul publicului a unor probleme semnificative de interes general.
Pentru o gestionare eficientă a relației Parlamentului cu mass-media este însă nevoie și ca structurile specializate ale Parlamentului României să depășească faza simplei monitorizări a relatărilor de presă, și pe baza unei strategii fixate în interesul de ansamblu al instituției (preferabil sub îndrumarea și controlul unor reprezentanți ai tuturor grupurilor parlamentare), să dezvolte o politică activă de fixare a agendei publice, de comunicare a deciziilor adoptate, dar și de explicare și evidențiere a diverselor puncte de vedere promovate de diferitele forțe politice.
Înscriindu-se în această tendință, la solicitarea Institutului de Politici Publice (I.P.P.) Parlamentul României a adoptat în în anii 2010 (Senat) și 2012 (Camera Deputaților) hotărari prin care se deschide posibilitatea ca cetățenii să formuleze propuneri și sugestii la inițiativele legislative ale deputaților și senatoriloraflate în dezbatere publică pe pagina de Internet a Camerei Deputaților și/sau Senatului României. În felul acesta, implementarea unei strategii comunicaționale coerente și eficiente a Parlamentului ar putea contribui nu numai la sporirea legitimității politiice a instituției și a democrației reprezentative în general, ci și la sporirea nivelului de maturitate politică al cetățenilor, cu efecte pozitive pe termen lung în dezvoltarea întregii societăți.
Bibliografie
Tratate, cursuri, monografii
Avril, P., Gicquel, J., Droit parlamentaire, 2eme edition, Editura Montchrestien, Paris, 1996;
Câmaț, T., Drept constituțional, ed. a 2-a, Editura Print-Caro S.R.L. Chișinău, 2010;
Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I., Tănăsescu, E.S., Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004;
Del Vecchio, G,. Lecții de filosofie juridică, Editura Europa Nova, București;
Deleanu, I., Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat, Editura C.H. Beck, București, 2006;
Deleanu, I., Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992;
Drăganu, T., Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Enache, M., Revizuirea Constituției României, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Enache, M., Proceduri parlamentare, Editura Universul Juridic, București, 2013;
Enache, M., Democrația parlamentară, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Guceac, I., Curs elementar de drept constituțional, vol. II, F.E.P., Tipografia Centrală, Chișinău, 2004;
Iancu, Gh., Proceduri constituționale. Drept procesual constituțional, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2010;
Iancu, Gh., Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Ionescu, C., Constituția României comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare și jurisprudența Curții Constituționale, Editura Universul Juridic, București, 2010;
Ionescu, C., Tratat de drept constituțional contemporan, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Ionescu, C., Drept constituțional și instituții politice, Editura All Beck, București, 2004;
Ionescu, C., Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente. 1741-1991. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2000;
Militam, I. N., Dreptul Uniunii Europene. Cronologie. Izvoare. Principii. Instituții, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Muraru, I., Tănăsescu, E.S., (coord.), Constituția României. Comentarii pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Muraru, I., Constantinescu, M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, București, 2005;
Muraru, I., Constantinescu, M., Drept parlamentar, Editura Actami, București, 1999;
Popescu, S., Țăndăreanu, V., Probleme actuale ale tehnicii legislative, Editura Lumina Lex, București, 2003;
Vida, I, Legistică formală, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Vida, I., Legistică formală, Editura Lumina Lex, București, 2006;
Vida, I., Puterea executivă și administrația publică, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012;
Vida, I., Puterea executivă și administrația publică, Editura „Monitorul Oficial”, București, 1994.
Articole din reviste de specialitate
Deleanu, I., Revizuirea Constituției. Temele revizuirii, Revista de drept public nr. 2/2003;
Drăganu, T., Câteva considerații critice asupra sistemului bicameral instituit prin Legea de revizuire a Constituției, adoptată de Camera Deputaților și Senat, Revista de drept public nr. 4/2003;
Enache, M., Rolul Parlamentului în consolidarea democrației subsecvent adoptării Constituției, în Dreptul nr. 9/2011;
Iorgovan, A., Filozofia bicameralismului între exigențe doctrinare și nevoi politice reale, Revista de drept public nr. 1/2004
Acte normative interne și internaționale
Constituția României;
Regulamentul Camerei Deputaților, republicat în Monitorul Oficial nr. 762 din 13 noiembrie 2012;
Regulamentul Senatului, modificat și completat prin Hotărârea Senatului nr. 22/2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 202 din 23 martie 2011;
Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 3 martie 1992, publicat în Monitorul Oficial nr. 34 din 4 martie 1992, modificat și completat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 13/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 136 din 5 iulie 1995;
Hotărârea Parlamentului României nr. 30/1993 privind organizarea și funcționarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, publicată în Monitorul Oficial nr. 133 din 23 iunie 1993;
Hotărârea Parlamentului României nr. 13/1998 privind constituirea Comisiei speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului de Informații Externe și alegerea membrilor acesteia, publicată în Monitorul Oficial nr. 214 din 10 iunie 1998 cu modificările ulterioare;
Hotărârea Parlamentului României nr. 12/2006 privind înființarea Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, publicată în Monitorul Oficial nr. 417 din 15 mai 2006, cu modificările ulterioare;
Hotărârea Parlamentului României nr. 1/2008 privind constituirea Comisiei permanente comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru relația cu UNESCO, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 24 martie 2008;
Hotărârea Parlamentului României nr. 4/2009 pentru aprobarea componenței nominale a Comisiei parlamentare a revoluționarilor din decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr. 83 din 11 februarie 2009, cu modificările ulterioare;
Hotărârea Parlamentului României nr. 9/2009, privind înființarea unei Comisii speciale comune pentru dezbaterea în fond, în procedură de urgență, a Codului penal, a Codului de procedură penală, a Codului civil și a Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 154 din 12 martie 2009, cu modificările ulterioare;
Hotărârea Parlamentului României nr. 31/2009 privind constituirea Comisiei comune speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru elaborarea pachetului de legi privind securitatea națională, publicată în Monitorul Oficial nr. 459 din 2 iulie 2009, cu modificările ulterioare;
Hotărârea Parlamentului României nr. 34/2009 privind constituirea Comisiei comune speciale pentru analizarea crizei intervenite în funcționarea justiției, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 28 septembrie 2009;
Hotărârea Parlamentului României nr. 2/2011 privind instituirea Comisiei comune speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru controlul execuției bugetelor Curții de Conturi pe anii 2005,2006, 2007, 2008, 2009 și 2010, publicată în Monitorul Oficial nr 175 din 11 martie 2011, cu modificările ulterioare;
Hotărârea Camerei Deputaților nr. 11/2011 privind procedura de lucru și mecanismul decizional pentru exercitarea controlului parlamentar asupra proiectelor de acte legislative ale Uniunii Europene, în temeiul prevederilor Tratatului de la Lisabona privind rolul parlamentelor naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 292 din 27 aprilie 2011;
Hotărârea Parlamentului României nr. 23/2011 privind constituirea Comisiei comune pentru integrare europeană dintre Parlamentul României și Parlamentul Republicii Moldova, publicată în Monitorul Oficial nr 903 din 20 decembrie 2011;
Hotărârea Parlamentului României nr. 17/2013, privind constituirea Comisiei comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 15 februarie 2013, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 7 august 1991;
Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, publicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 3 martie 1992 cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie 2010 cu modificările ulterioare;
Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 aprilie 2009 cu modificările ulterioare;
Legea nr. 73/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004;
Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată în Monitorul Oficial nr. 636 din 27 decembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 92/1996 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Telecomunicații Speciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 169 din 30 iulie 1996, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial nr. 844 din 15 septembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, republicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 18 octombrie 2000, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază, publicată în Monitorul Oficial nr. 402 din 22 octombrie 1998, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată în Monitorul Oficial nr. 200 din 23 martie 2007, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 10 aprilie 2000, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 10 iulie 2002, cu modificările ulterioare;
Legea audiovizualului nr. 504/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 534 din 22 iulie 2002, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 30 iunie 2004;
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial nr. 628 din 1 septembrie 2012;
Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial nr. 625 din 31 august 2012;
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 107 din 12 februarie 2008. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate statele membre;
Decizia Parlamentului European din 25 noiembrie 2009 privind adaptarea Regulamentului de procedură al Parlamentului la Tratatul de la Lisabona [2009/2062(REG)], P7_TA(2009)0088, JO C 285 E, 21 octombrie 2010;
Decizia Consiliului Uniunii Europene din 1 decembrie 2009 de adoptare a regulamentului său de procedură, JQ L 325,11 decembrie 2009;
Comunicarea Comisiei către Consiliul European – Un proiect pentru cetățeni. Producerea de rezultate pentru Europa, 10 mai 2006, CQM(2006) 211
Adrese web
http://www.cdep.ro
http://www.senat.ro
http://www.ccr.ro
http://europa.eu
http://eur-lex.europa.eu
Bibliografie
Tratate, cursuri, monografii
Avril, P., Gicquel, J., Droit parlamentaire, 2eme edition, Editura Montchrestien, Paris, 1996;
Câmaț, T., Drept constituțional, ed. a 2-a, Editura Print-Caro S.R.L. Chișinău, 2010;
Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I., Tănăsescu, E.S., Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004;
Del Vecchio, G,. Lecții de filosofie juridică, Editura Europa Nova, București;
Deleanu, I., Instituții și proceduri constituționale în dreptul român și în dreptul comparat, Editura C.H. Beck, București, 2006;
Deleanu, I., Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992;
Drăganu, T., Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Enache, M., Revizuirea Constituției României, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Enache, M., Proceduri parlamentare, Editura Universul Juridic, București, 2013;
Enache, M., Democrația parlamentară, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Guceac, I., Curs elementar de drept constituțional, vol. II, F.E.P., Tipografia Centrală, Chișinău, 2004;
Iancu, Gh., Proceduri constituționale. Drept procesual constituțional, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2010;
Iancu, Gh., Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Ionescu, C., Constituția României comentată și adnotată cu dezbateri parlamentare și jurisprudența Curții Constituționale, Editura Universul Juridic, București, 2010;
Ionescu, C., Tratat de drept constituțional contemporan, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Ionescu, C., Drept constituțional și instituții politice, Editura All Beck, București, 2004;
Ionescu, C., Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente. 1741-1991. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 2000;
Militam, I. N., Dreptul Uniunii Europene. Cronologie. Izvoare. Principii. Instituții, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Muraru, I., Tănăsescu, E.S., (coord.), Constituția României. Comentarii pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2008;
Muraru, I., Constantinescu, M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, București, 2005;
Muraru, I., Constantinescu, M., Drept parlamentar, Editura Actami, București, 1999;
Popescu, S., Țăndăreanu, V., Probleme actuale ale tehnicii legislative, Editura Lumina Lex, București, 2003;
Vida, I, Legistică formală, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Vida, I., Legistică formală, Editura Lumina Lex, București, 2006;
Vida, I., Puterea executivă și administrația publică, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2012;
Vida, I., Puterea executivă și administrația publică, Editura „Monitorul Oficial”, București, 1994.
Articole din reviste de specialitate
Deleanu, I., Revizuirea Constituției. Temele revizuirii, Revista de drept public nr. 2/2003;
Drăganu, T., Câteva considerații critice asupra sistemului bicameral instituit prin Legea de revizuire a Constituției, adoptată de Camera Deputaților și Senat, Revista de drept public nr. 4/2003;
Enache, M., Rolul Parlamentului în consolidarea democrației subsecvent adoptării Constituției, în Dreptul nr. 9/2011;
Iorgovan, A., Filozofia bicameralismului între exigențe doctrinare și nevoi politice reale, Revista de drept public nr. 1/2004
Acte normative interne și internaționale
Constituția României;
Regulamentul Camerei Deputaților, republicat în Monitorul Oficial nr. 762 din 13 noiembrie 2012;
Regulamentul Senatului, modificat și completat prin Hotărârea Senatului nr. 22/2011, publicat în Monitorul Oficial nr. 202 din 23 martie 2011;
Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4 din 3 martie 1992, publicat în Monitorul Oficial nr. 34 din 4 martie 1992, modificat și completat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 13/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 136 din 5 iulie 1995;
Hotărârea Parlamentului României nr. 30/1993 privind organizarea și funcționarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații, publicată în Monitorul Oficial nr. 133 din 23 iunie 1993;
Hotărârea Parlamentului României nr. 13/1998 privind constituirea Comisiei speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității Serviciului de Informații Externe și alegerea membrilor acesteia, publicată în Monitorul Oficial nr. 214 din 10 iunie 1998 cu modificările ulterioare;
Hotărârea Parlamentului României nr. 12/2006 privind înființarea Comisiei permanente a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, publicată în Monitorul Oficial nr. 417 din 15 mai 2006, cu modificările ulterioare;
Hotărârea Parlamentului României nr. 1/2008 privind constituirea Comisiei permanente comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru relația cu UNESCO, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 24 martie 2008;
Hotărârea Parlamentului României nr. 4/2009 pentru aprobarea componenței nominale a Comisiei parlamentare a revoluționarilor din decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr. 83 din 11 februarie 2009, cu modificările ulterioare;
Hotărârea Parlamentului României nr. 9/2009, privind înființarea unei Comisii speciale comune pentru dezbaterea în fond, în procedură de urgență, a Codului penal, a Codului de procedură penală, a Codului civil și a Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 154 din 12 martie 2009, cu modificările ulterioare;
Hotărârea Parlamentului României nr. 31/2009 privind constituirea Comisiei comune speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru elaborarea pachetului de legi privind securitatea națională, publicată în Monitorul Oficial nr. 459 din 2 iulie 2009, cu modificările ulterioare;
Hotărârea Parlamentului României nr. 34/2009 privind constituirea Comisiei comune speciale pentru analizarea crizei intervenite în funcționarea justiției, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 28 septembrie 2009;
Hotărârea Parlamentului României nr. 2/2011 privind instituirea Comisiei comune speciale a Camerei Deputaților și Senatului pentru controlul execuției bugetelor Curții de Conturi pe anii 2005,2006, 2007, 2008, 2009 și 2010, publicată în Monitorul Oficial nr 175 din 11 martie 2011, cu modificările ulterioare;
Hotărârea Camerei Deputaților nr. 11/2011 privind procedura de lucru și mecanismul decizional pentru exercitarea controlului parlamentar asupra proiectelor de acte legislative ale Uniunii Europene, în temeiul prevederilor Tratatului de la Lisabona privind rolul parlamentelor naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 292 din 27 aprilie 2011;
Hotărârea Parlamentului României nr. 23/2011 privind constituirea Comisiei comune pentru integrare europeană dintre Parlamentul României și Parlamentul Republicii Moldova, publicată în Monitorul Oficial nr 903 din 20 decembrie 2011;
Hotărârea Parlamentului României nr. 17/2013, privind constituirea Comisiei comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 15 februarie 2013, cu modificările ulterioare;
Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 7 august 1991;
Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, publicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 3 martie 1992 cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie 2010 cu modificările ulterioare;
Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 aprilie 2009 cu modificările ulterioare;
Legea nr. 73/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004;
Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată în Monitorul Oficial nr. 636 din 27 decembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 92/1996 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Telecomunicații Speciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 169 din 30 iulie 1996, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial nr. 844 din 15 septembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe, republicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 18 octombrie 2000, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 191/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Protecție și Pază, publicată în Monitorul Oficial nr. 402 din 22 octombrie 1998, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată în Monitorul Oficial nr. 200 din 23 martie 2007, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supraveghere a asigurărilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 148 din 10 aprilie 2000, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 10 iulie 2002, cu modificările ulterioare;
Legea audiovizualului nr. 504/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 534 din 22 iulie 2002, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 30 iunie 2004;
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial nr. 628 din 1 septembrie 2012;
Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată în Monitorul Oficial nr. 625 din 31 august 2012;
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 107 din 12 februarie 2008. Tratatul a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după ce a fost ratificat de toate statele membre;
Decizia Parlamentului European din 25 noiembrie 2009 privind adaptarea Regulamentului de procedură al Parlamentului la Tratatul de la Lisabona [2009/2062(REG)], P7_TA(2009)0088, JO C 285 E, 21 octombrie 2010;
Decizia Consiliului Uniunii Europene din 1 decembrie 2009 de adoptare a regulamentului său de procedură, JQ L 325,11 decembrie 2009;
Comunicarea Comisiei către Consiliul European – Un proiect pentru cetățeni. Producerea de rezultate pentru Europa, 10 mai 2006, CQM(2006) 211
Adrese web
http://www.cdep.ro
http://www.senat.ro
http://www.ccr.ro
http://europa.eu
http://eur-lex.europa.eu
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Organizarea Si Functionarea Parlamentului Romaniei (ID: 128812)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.