Organizarea Si Desfasurarea Alegerilor

Universitatea de Vest din Timișoara

Facultatea de Drept

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator Științific:

Absolvent:

Timișoara

2015

Lucrare de licență

Coordonator Științific:

Absolvent:

Timișoara

2015

CAPITOL INTRODUCTIV

Dreptul constitutional reglementeaza relatiile sociale care privesc alegerea deputatilor, senatorilor, presedintelui tarii si a autoritatilor locale. Aceste relatii sociale se transforma prin continutul lor in relatii constitutionale si de instaurare, mentinere si exercitare a puterii. Aceste relatii sociale sunt reglementate de norme care se gasesc atat in Constitutie, cat si in legea electorala.

Normele electorale stabilesc drepturile, obligatiile, precum si conditiile de desfasurare ale alegerilor. Reglementeaza drepturile electorale de care beneficiaza persoanele cu drept de vot, conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca o persoana pentru a beneficia de aceste drepturi, precum si garantiile care fac efectiva exercitarea lor. De asemenea prin intermediul acestor norme sunt stabilite obligatiile organelor de stat in ceea ce privesc alegerile, regulile de organizare si desfasurare, precum si cele de a stabili, centraliza si comunica rezultatele din alegeri.

Esential este ca prin intermediul sistemului electoral se realizeaza transformarea votului popular in reprezentare la nivelul parlamentelor sau ale altor institutii alese.

Sistemele electorale reprezintă un instrument esențial pentru alegeri și pentru o guvernare democratică și reprezentativă. Aceste sisteme trebuie să ofere oportunități egale pentru toți cetățenii de a influența politica și practicile guvernământului. Sistemul electoral este cel mai important element al unei democrații reprezentative, fiind mecanismul prin care voturile cetățenilor sunt transpuse în mandate ale reprezentanților. De asemenea, este și cel mai ușor instrument de manipulat aflat la îndemâna reformatorilor unei democrații.

Sistemele electorale sau cele de vot sunt legate de sistemele de partide. Prin intermediul sistemelor de vot sunt alesi reprezentantii unei anumite grupari carora le este delegata atributia de a-i reprezenta pe alegatori si de a lua decizii in numele si pe seama acestora.

Transformarea Romaniei intr-un stat democratic si social, in care drepturile si libertatile cetatetinor, demnitatea umana, libertatea de dezvoltare a personalitatii umane, pluralismul politic, au cunoscut o reforma semnificativa la nivel institutional dupa caderea regimului communist din 1989, inclusiv in ceea ce priveste sistemul electoral.

Alegerea unui sistem electoral depinde, in primul rand, de conditiile social politice existente in statul respectiv. Prin intermediul lui trebuie sa se asigure reprezentarea cetatenilor, precum si o stransa legatura intre reprezentanti si reprezentati. De asemenea, acest sistem trebuie sa asigure o stabilitate guvernamentala in baza careia Guvernul sa fie suntinut in Parlament de o majoritate lejera. Acest lucru este important, deoarece initiativele guvernantilor trebuie sa se transpuna in acte legislative, pentru ca guvernarea sa aibe succes.

Ideea de reprezentare a poporului in structuri publice este folosita din cele mai vechi timpuri, de la tragerea la sorti si pana la sistemele electorale moderne. La baza acestei idei sta consimtamantul celor reprezentati care isi doresc ca asteptarile lor sa fie realizate prin intermediul activitatii parlamentare a celor care primesc mandatul de ales.

In ceea ce priveste evaluarea unui sistem electoral, importanta este traditia electorala a cetatenilor, precum si experienta sa democratica. Legitimitatea celor ce vor fi investiti va depinde de sistemul electoral. Daca acesta permite o procedura prin care cetatenii se afirma liber, conform propriei constiinte, democratic si au incredere in cei pe care ii aleg, prin votul lor cetatenii ii vor legitima pe cei investiti, astfel incat reprezentantii vor fi raspunzatori prin activitatea lor de mentinerea, sporirea sau pierderea increderii, legitimitatii.

Primele institutii democratice atestate inca din antichitate au fost in Grecia si la popoarele ,,barbare” (adunari de razboinici). Este vorba despre o democratie directa in care poporul isi desemna sefii si lua decizii.

În Europa, aceasta notiune a aparut în Evul Mediu, odată cu primele parlamente compuse din persoane mandatate reprezentând diferitele ,,ordine’’ ale societații: nobilimea, clerul și burghezia iar în țările scandinave un al patrulea ordin, țăranii liberi. Reunirea acestor parlamente, la convocarea monarhiilor, avea adesea la origine necesitatea de a se accepta impozite noi, consecințe a dificulăților financiare generate de războaie.

Sistemul parlamentar a fost introdus in Romania in anul 1864, cu ocazia oraganizarii de Alexandru Ioan Cuza a unui plebiscit care viza o noua lege electorala. Aceasta lege isi propunea atingerea a doua obiective semnificative. Pe de o parte, prevedea un proiect de statut prin care se urmarea infiintarea celei de-a doua Camere, iar pe de alta parte, se dorea o mai larga reprezentare a diverselor categorii sociale. Pana in anul 1918, Adunarea Deputatilor si Senatul au fost alese pe baza votului cenzitar. Desi legile electorale au fost modificate in 1864 si in 1866, dreptul de vot va ramane conditionat de cens pana in anul 1918, adica pana la realizarea Marii Uniri.

Prin Constitutia din 1866, considerate una dintre cele mai democratice din Europa la acea vreme, au fost introduse principii moderne petru realizarea unei guvernari reprezentative. Acestea erau in concordanta cu realitatile sociale ale acelor vremuri.. Aceasta constitutie este prima lege fundamentala, care a fost realizata independent de influentele straine.

Constituția a inaugurat un nou ciclu constituțional în istoria politică a statului român. Introducerea regimului parlamentar democratic, consfințirea unei game largi de drepturi și de libertăți publice, proclamarea principiului separației puterilor în stat, consacrarea monarhiei ereditare, modernizarea, în lumina principiilor constituționale, a întregii administrații publice centrale și locale reprezintă trăsături definitorii ale acestui prim ciclu constituțional.

Corpul electoral era împărțit în patru colegii, aceasta clasificare bazadu-se pe criteriul averii. Prin modificarea Constitutiei din 1884 aceste patru colegii au fost reduse la trei, criteriul de clasificare ramanand tot averea.

Conditii ce trebuiau intrunite cumulativ pentru a face parte din colegiul I:

-cetatean roman;

-varsta minima- 25 de ani;

-domiciliul stabil in tara;

-drepturi politice si civile;

-venit funciar de minim 1200 de lei, indiferent ca era urban sau rural.

Conditii ce trebuiau intrunite cumulativ pentru a face parte din colegiul II:

-resedinta in orase;

-plata unei sume de cel putin 20 de lei pe an cu titlu de dare annual directa;

In cadrul acestui colegiu existau anumite derogari, care depindeau de calitatea personala:ofiteri in retragere, pensionarii, liber profesionistii, absolventii invatamantului primar.

Din ultimul colegiu faceau parte ce care nu se incadrau in cadrul primelor doua, dar plateau statului o suma cat de mica.

Censul poate sa fie dovedit doar prin intermediul anumitor documente de contributie, chitante si avertismente din anul curent si cel precedent. De asemenea, exista si posibilitatea de a vota direct, prin intermediul unei dispense de cens, dar era conditionat de calitatea de invatator, preot sau de plata unei arende anuale de cel putin 1000 de lei. Un delegate este ales la 50 de alegatori. Populatia rurala participa la alegeri doar prin delegate, neavand dreptul de a vota direct.

Factorul constitutional decidea cui ii incredinteaza formarea guvernului o data la patru ani. Avea de ales intre liberali si conservatori. Odata ce era instalat, noul Guvern numea prefectii si primarii, organizand alegeri in vederea constituirii de corpuri legiuitoare. Rolul cel mai important il avea Ministerul de Interne, care asigura subordonarea administratiei locale centrului. Acest sistem cenzitar facea ca Parlamentul sa nu fie cu adevarat reprentantul intregii tari, deoarece alegerea colegiilor era facuta de o categorie restransa de cetateni, care aveau venituri mari sau care beneficiau de o anumita calitate in societate.

Sistemul electoral nu asigura egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, avand in vedere faptul ca din cei 7.500.000 de locuitori, peste 5.000.000 erau tarani. Din totalul populatiei, barbatii majori erau in numar de 1.650.000, dintre care doar 101.000 aveau drept de vot. Desfiintarea censului reprezenta singura masura in vederea asigurarii unor drepturi egale cetatenilor.

Prin Constitutia de la 1923 s-a realizat primul pas spre uniformizarea institutional-legislativa a tarii noastre. Unificarea legislatiei electorale a avut loc in 1926, din cauza faptului ca nu s-a realizat, pana in acel moment, o conceptie unitara la nivel national. Ultimele alegeri libere din perioada interbelica au avut loc in anul 1937, alegeri ce au precedat adoptarea Constitutiei de la 1938. Dupa o perioada relativ scurta de timp de la alegerile din 1937, regele Carol al II-lea avea sa instaureze dictatura regala. Ceea ce este de retinut consta in faptul ca prin Constitutia din 1939 li s-a acordat drept de vot femeilor.

Modernizarea sistemului electoral pâna la inceprea primului razboi mondial a relavat un indiscutabil, si anume ca disputa intreținuta de aproximativ cinci decenii s-a delimitat unei dezbateri mai ample cu privire la gasirea și definirea cailor de dezvoltare și modernizare a României. Conceptul de reforma electorala a fost insotit de cel privind reforma agrara pana la Primul Razboi Mondial. Aceste concepte vor fi abordate dintr-o noua perspectiva in timpul razboiului, avand in vederea presiunea imprejurarilor.

Anii 1945-1947 reprezintă o perioada nu tocmai fasta pentru tara noastra, avand in vedere ca in aceast interval de timp ordinea de drept, constitutionala, a fost inlocuita treptat, dar sigur cu o guvernare marxist-leninista, punandu-se astfel capat unei dinastii care a adus tarii noastre numele, independent, intregirea, precum si votul universal.

In ziua de 30 decembrie 1947, ziua in care a abdicat regale Mihai, Adunarea Deputatilor a hotarat ca odata cu instituirea Republicii sa inceteze regimul constitutional anterior, iar prin Legea 32/1948 aceeasi Adunare a votat organizarea de alegeri in 28 martie, precum si propria dizolvare. La data de 13 aprilie 1948 Marea Adunare Nationala a adoptat prima Constituie populara a Romaniei, prin intermediul careia a acaparat puterea politica si a adoptat o noua reforma electorala.

Cea de-a doua Constitutie comunista, adoptata la data de 27 septembrie 1952, nu a inregistrat modificari semnificative in ceea ce priveste continutul, dar a consfintit un principiu nou, de sorginte sovietica, in baza caruia rolul conducator in societate revenea partidului unic.

Prin Constitutia din 1974 a fost introdusa notiunea de presedinte, functie ce a fost ocupata de Nicolae Ceausescu pana in decembrie 1989. In aceasta perioada singurul candidat pentru ocuparea functiei de presendite al statului a fost Nicolae Ceausescu.

Începând cu anul 1974, Nicolae Ceaușescu a fost unicul candidat la funcția supremă în stat, până în decembrie 1989.

Schimbări importante în ceea ce privește mecanimsul electoral au fost aduse prin revizuirea constituțională 1974, detaliate de legea electorală adoptată consecutiv, Legea nr. 67 din același an. Menționăm, în primul rând, reducerea dimensiunilor corpului legislativ, de la 465 la 349 membri, după ce, în urmă cu doi ani, durata mandatului fusese prelungită la 5 ani, „pentru asigurarea corelării legislaturii sau mandatului puterii de stat cu periodicitatea congreselor partidului”. În ce privește depunerea candidaturilor, se preciza că acest drept aparține „Frontului Unității Socialiste, cel mai larg organism politic permanent, revoluționar, democratic, cu caracter reprezentativ, care constituie cadrul organizatoric de unire, sub conducerea Partidului Comunist Român, a forțelor politice și sociale ale națiunii noastre socialiste, a tuturor organizațiilor de masă și obștești, pentru participarea întregului popor la înfăptuirea politicii interne și externe a partidului și statului, la conducerea tuturor domeniilor de activitate”. În acord cu specificul conceptului de „democrație internă”, uzitat de ideologia comunistă în locul celui de pluralism, prevederea citată a permis introducerea sistemul candidaturilor multiple în unele din circumscripțiile uninominale. Votul se desfășura la secțiile de votare la care erau arondați cetățenii, în baza listelor electorale întocmite de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare municipale, orășenești și comunale, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de votare.

După închiderea votării, la ora 21, se numărau voturile „pentru” și „contra” separat pentru fiecare candidat și se declara ales candidatul care atingea majoritatea absolută a voturilor din circumscripția respectivă, cu condiția ca la vot să fi participat cel puțin jumătate plus unu dintre numărul total al alegătorilor. Operațiunile erau făcute de comisiile electorale, compuse din reprezentanți desemnați de Frontului Unității Socialiste și de adunările „oamenilor muncii”. Deputații aleși puteau fi revocați din funcție de către alegători, în baza unei prevederi constituționale, dar, în fapt, propunerea de revocare aparținea FUS/FDUS, fiind supusă dezbaterii în adunările alegătorilor (unde votul era deschis) și, apoi, Marii Adunări Naționale. Adăugăm și faptul că legea prevedea pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi pentru „împiedicarea prin orice mijloace a liberului exercițiu de a alege sau de a fi ales” și „falsificarea prin orice mijloace alucrărilor electorale sau a rezultatului votului”.

La începutul anilor 1990 urmau să aibă loc noi alegeri locale și naționale.Comitetul central al Partidului Comunist Roman si Biroul Permanent al Consiliului Superior al Dezvoltarii Economice si Sociale au stabilit, in sedinta comuna, ca urmatoarele alegeri pentru Marea Adunare Nationala si consiliile populare o sa aibe loc la data de 11 martie 1990. Aceasta planificare nu a mai fost realizata, fiind data peste cap mai intai de oamenii care au iesit in strada la Timisoara, apoi in restul tarii. In locul acestor alegeri aveau sa aibe loc primele alegeri democratice din Romania postcomunista.

Alegerile care s-au desfasurat in data de 20 mai 1990, au fost organizate in baza Decretului-lege nr. 92/ 1990, adoptat la data de 14 martie 1990 de un parlament provizoriu, constituind primele alegeri postcomuniste.

Ulterior, după adoptarea Constiuției din 1991, care statua votul universal direct, dar și principiul pluralismului politic, au fost elaborate, în timp, alte trei legi electorale, plus un număr foarte mare de ordonanțe și ordonanțe de urgență guvernamentale, astfel că, în total, în perioada 1990-2011 au fost emise 23 de acte normative care au reglementat direct domeniul alegerilor parlamentare, ceea ce înseamnă că, în medie, fiecare an a adus cel puțin o modificare legislativă în domeniu. Cu toate acestea, modul de scrutin a rămas practic neschimbat, fiind continuat mecanismul proporțional propus prin decretul-lege din 1990. 

Opțiunea strategică a României postcomuniste pentru alegerea proporțională a parlamentului, în locul celei de tip majoritar practicată de regimul comunist, are argumente solide ce provin, în primul rând, din avantajele intrinseci ale acestor moduri de scrutin, ca și din caracterul democratizator al proporționalității electorale. Știm că sistemele electorale de tip RP(cu reprezentare proporțională) sunt preferate în mod deosebit pentru justețea lor, după cum știm că adoptarea proporționalității electorale a însoțit marile mișcări de democratizarea din secolul trecut.

Marea mișcare de democratizare, care a însoțit căderea dictaturilor conservatoare din sudul Europei, a făcut să se impună RP în Grecia (1975), în Portugalia (1975) și în Spania (1977). Tot așa, reprezentarea proporțională a acompaniat procesul de tranziție al fostelor țări comuniste, zonă unde acest tip de scrutin este practicat în 15 state (68,18%), iar în altele 5 (22,73%) reprezentarea proporțională este utilizată parțial, în cadrul unor scrutine mixte, scrutinul majoritar fiind practicat pentru alegerea parlamentelor numai de două state, ambele ex-sovietice ( și ).

În particular pentru România, unde nevoia de democratizare a societății era acută, opțiunea pentru un mod de scrutin care să permită reprezentarea parlamentară a tuturor opțiunilor politice proporțional cu forța electorală a fiecăruia reprezenta soluția optimă. În plus, adoptarea unui scrutin de tip RP marca, fie și numai sub acest aspect, ruptura cu regimul comunist, practicant al scrutinului de tip majoritar relativ (pluralitar), și reconectarea României la tradițiile democratice antecomuniste.

În ce privește formula electorală concretă, vom preciza că atât în 1990, cât și în 1992, 1996, 2000, 2004 și 2008, s-a utilizat un mecanism proporțional specific, care îmbină două niveluri geografice de repartizare a mandatelor: cel al circumscripțiilor electorale locale (se utilizează metoda coeficientului electoral simplu) cu cel al unei circumscripții unice naționale (metoda Hondt aplicată resturilor electorale însumate). Circumscripțiile electorale,al căror număr a crescut de la 41, în 1990, la 42 în 1992, și la 43 în 2008, sunt de tip plurinominal, magnitudinea fiecăreia fiind stabilită în funcție de norma de reprezentare prevăzută de lege.

Alegerile din 2008 au consfintit inlocuirea procedurii de vot plurinominal cu cea a votului uninominal, aceasta schimbare fiind considerata o reforma electorala semnificativa, circumscriptiile plurinominale fiind impartite in colegii electorale plurinominale.

Pe scurt, pentru alegerea parlamentarilor naționali, România a practicat un scrutin proporțional complex, asociat cu votul plurinominal, până în 2004 inclusiv, iar în 2008 cu votul uninominal, mandatele fiind alocate numai formațiunilor care au trecut pragul electoral legal (începând cu 1992). 

Dar dacă specificul formulei electorale parlamentare românești este dat de combinarea celor două niveluri de distribuire a mandatelor, același dualism a fost amendat deseori pentru că ar produce două categorii de aleși, distinse după tipul legăturii cu votanții – directă, de la nivelul circumscripțiilor electorale, respectiv, cea indirectă, specifică circumscripției naționale fictive. De altfel, legătura dintre ales și alegător a fost și miza declarată a introducerii votului uninominal, deși, paradoxal, modificarea adusă sistemului electoral nu a vizat dubla repartizare a mandatelor. În realitate însă, deși sistemul repartizează mandatele în două etape distincte, parlamentarii celei de a doua etapă nu sunt „fabricați” de sistem, fără legătură cu opțiunile votanților, ei nu sunt parlamentari aleși indirect. Mandatele parlamentare mijlocite sau, mai corect spus, alocate prin redistribuire, sunt produsul direct și exclusiv al voturilor valabil exprimate pentru partidele care au trecut pragul electoral, respectiv al „resturilor electorale” rămase neutilizate la nivelul fiecărei circumscripții electorale. Mai mult, aceste mandate sunt expresia unui mecanism care vizează corectarea sau ameliorarea abaterilor de la proporționalitatea ideală, știut fiind faptul că „existența celui de al doilea nivel de atribuire a locurilor permite creșterea proporționalității sistemului”.

Pe de altă parte însă, alegerile românești tind să piardă din reprezentativitate ca urmare a dezangajării civile a electoratului. În decursul celor două decenii de practică electorală prezența la urne s-a redus simțitor, astfel că numărul românilor care și-au exprimat opțiunile electorale la alegerile parlamentare din 2008 s-a situat sub jumătatea nivelului consemnat la primele alegeri postcomuniste, din 1990, respectiv de la 86,19% la 39,21%. În aceeași perioadă, indicele reprezentativității, dat de proporția alegătorilor care contribuie efectiv la atribuirea mandatelor, a scăzut de la 75,20% la 34,81%, dinamică ce ridică o foarte serioasă problemă în ceea ce privește funcționarea postcomunismului românesc. Căci dacă numai o treime dintre cetățeni sunt reprezentați politic, atunci democrația devine tot mai mult o oligarhie.

SISTEMUL ELECTORAL ȘI ROLUL SĂU ÎN FUNDAMENTAREA LEGITIMITĂȚII PUTERII

Democrația ca regim politic a apărut în antichitate, în orașul-stat Atena (secolul VI î. Hr) și se baza pe participarea tuturor cetățenilor la votarea legilor și alegerea în funcții publice prin tragere la sorți. Democrația provine din grecescul δημοκρατία -demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere” = "puterea poporului" și este un regim politic care se bazează pe voința poporului. Acest tip de democrație era unul direct, avand in vedere ca cetatenii care se strangeau in Agora participau direct la actul de guvernare.

Democrația modernă este una reprezentativa, deoarece actul de guvernare este realizat de reprezentanti alesi prin vot universal. Cetatenii cu drept de vot, prin votul lor liber exprimat si neviciat, aleg alti cetateni, care indeplinesc conditiile prevazute de lege pentru a candida pentru diverse functii publice. Cetatenii care aleg se numesc reprezentati, iar cei care sunt alesi reprezentanti. Reprezentantii, in temeiul mandatului acordat de reprezentati, trebuie sa tina cont in deciziile politice pe care le vor lua de vointa reprezentatilor. In acest sens, reprezentantii, de exemplu parlamentarii, au un cabinet deschis publicului in circumscriptia teritoriala in care au candidat si de unde au fost alesi. Astfel, alegatorii pot veni in audienta la reprezentantii lor pentru a le supune atentiei diverse opinii, nemultumiri, precum si alte doleante.

Clasificarea regimurilor politice si studiul acestora incep din timpul lui Platon si Aristotel, continuand cu Montesquie si pana in aceste zile.

Regimul politic reprezintă raportul politic de dominare a societății, exprimă multitudinea de forme în care acesta se manifestă, reunește ansamblul relațiilor dintre formele sociale de conștientizare, organizare și promovare a scopurilor ei.

In aceste zile, sistemul politic international sufera importante schimbari, avand in vedere faptul ca certitudini mai vechi se destrama, ideologiile traditionale si, de asemenea, dihotomiile politice isi pierd semnificatiile. Distincția învechită între stânga și dreapta este lipsită de orice înțeles. Revolutiile din anii 1989-1991, ce s-au caracterizat prin boarea lor postideologica si antiutopica, au facut ca aceste linii de demarcatie, tributare, in mare masura, mostenirii din politica franceza din sec XVIII, XIX, sa fie anulate.

Regimul politic democratic se caracterizează prin anumite mecanisme, care tind spre o impartire proportionala a puterii. Acestea sunt:
– separația puterilor în stat,
– respectarea drepturilor și libertăților cetățenești;
– plutipartidism, adica existent mai multor partide politice si ideologii;
– dreptul de vot universal.

In cadrul unei societati e important ca puterea sa fie legitima, exercitata in cadrul unei legislatii constitutionale, ce a fost adoptata democratic.

Problema legitimității s-a impus teoriei politice, odată cu trecerea de la guvernământul direct la cel reprezentativ, care introduce separația dintre titularul real al legitimității (guvernații) de cel formal (aleșii). Legitimitatea evoluând de-a lungul timpului de la tipul de legitimitate supranaturală, întemeiată pe natura divină a monarhului, la legitimitatea civilă, fundamentată pe teoria consensului și principiul suveranității populare, principii consacrate de Revoluția franceză, reprezentand triumful mitului rationalist in politica.

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de „legitimitate” provine din latinescul „legitimus” care înseamnă „conform cu legea”.

 Legitimitatea reprezinta un principiu in temeiul caruia cei guvernati recunosc dreptul de a conduce al celor care guverneaza. Legitimitatea politica consta intr-un sistem de guvernare sau intr-o putere politica ce conduce in virtutea unui drept conferit de cetateni guvernantilor. Legitimitatea reprezinta un fenomen social aflat in stransa legatura cu actul prin care se intemeiaza puterea, cu atributele autoritatii, si cu capacitatea de a sprijini progresul politic si social dintr-o anume societate.

Astfel, legitimitatea este considerata ca fiind un element fundamental al puterii politice, deoarece de ea depinde capacitatea sa de aparare, conservare, adaptabilitate la confruntarile din viata politica.

Autoritatea legitimă este determinată prin prisma unui sistem complex:

a) încrederea acordată instituțiilor puterii învestite prin alegeri libere. Orice putere politică are nevoie mai mult de legitimitate decât de legitimare;

b) capacitatea puterii de a-și îndeplini funcțiile sociale;

c) compatibilitatea puterii cu sistemul de valori propus și acceptat;

d) caracterul licit/ilicit în care guvernanții au preluat puterea, dar mai ales prin ceea ce fac după preluarea ei, măsură în care-și respectă programul cu care au caștigat sufragiul electoratului.

Pentru a fi considerate legitime, actiunile celor care guverneaza trebuie sa satisfaca atat interesele poporului, cat si asteptarile acestuia. Daca pe parcursul guvernarii institutiile de conducere isi pierd legitimitatea, indiferent de nivelul despre care vorbim, fie central, fie local, vor suporta consecintele. Aceste consecinte pot consta, pe de o parte, in degradarea caracterului reprezentativ al unei institutii, iar pe de alta parte, pot consta in pierderea identitatii de sine a natiunii.

În demersul de edificare a conceptului de legitimitate a caracterului său trandisciplinar, a relațiilor sale cu concepte mai mult sau mai puțin înrudite, cum sunt legalitatea, autoritatea, identitatea etc., indiferent de perspective din care lucrurile au fost analizate, au primat conotațiile pozitive ale conceptelor de legitimitate și legalitate, acestea nefiind supuse unor devalorizări majore chiar dacă au fost folosite într-un mod abuziv.

Pentru o bună înțelegere a conceptului de legitimitate, trebuie să avem în vedere trei dimensiuni diferite ale acesteia care generează condiții sau criterii ale legitimității puterii și tranformă această calitate a puterii, într-o constrângere o rigoare căreia trebuie să i se supună.

Cele trei dimensiuni ale legitimității pot fi sintetizate astfel:

legalitatea- puterea trebuie să se conformeze ea însăși regulilor stabilite;

valorile- pot fi justificate prin referire la credințele împărtășite atât de guvernați cât și de guvernanți;

consensul-există subordonare consimțită față de puterea politică.

Neîndeplinirea acestor criterii produce consecințe diferite: ilegitimitate (în primul caz), ca acțiune de nesocotire a normelor, deficitul de legitimitate (neconcordanță între norme și convingeri suportive) pentru cel de-al doilea criteriu si delegitimarea (retragererea consimțământului dat de comunitate) în cazul celui de-al treilea creiteriu.

Legitimitatea nu trebuie sa fie confundată cu termenul de legalitate. Modul in care se exercita puterea, precum si desfasurarea anumitor actiuni in cadrul stabilit de lege constituie elemente ce caracterizeaza legalitatea, in timp ce legitimitatea presupune ca modul prin care este dobandita puterea si modul in care este exercitata sa se faca in conditii democratice.

Legitimitatea unui regim nu e vesnica, ci exista anumite mecanisme prin intermediul carora se pot inlocui anumiti conducatori, daca nu exista o concordanta intre ceea ce au prezentat initial si ceea ce au realizat ulterior.

Legitimitatea unei puteri se stabileste intr-o societate democratica in functie de votul pe care il primeste un partid sau o alianta de partide din partea cetatenilor, considerandu-se ca vointa pe care acestia si-au exprimat-o liber, serios si in cunostinta de cauza, in cadrul unor alegeri ce au loc periodic, ii legitimeaza pe reprezentanti. Astfel, cei care vor ajunge sa fie legitmati printr-un vot popular, neviciat, isi vor adjudeca prerogativele guvernarii si isi vor asuma responsabilitatea angajamentelor. Prin reglementarea acestui mecanism se doreste societatea sa obtina de pe urma guvernarii o cat mai mare satisfactie sociala.

Avand in vedere ca structura alegerilor implica o activitate laborioasa, e important ca actiunea fiecarui cetatean sa ajunga si sa se regaseasca neviciata in rezultatul final. Gradul de reprezentativitate este influentat de mai multi factori. Pe de o parte, este influentat de structura diferita a populatiei, iar pe de alta parte, este influentat de tehnicile de manipulare a populatiei.Avand in vedere aceste considerente, dreptul de vot al cetateaului trebuie fundamentat pe anumite garantii de ordin material, politic si juridic, care trebuie sa fie asigurate si garantate de stat si dispozitiile legale in vigoare. Fiecarui cetatean trebuie sa I se asigure exercitarea libera si deplina a dreptului lor suveran de a participa la conducerea statului. Sistemul electoral e cel care prezinta cele mai importante garantii in acest sens.

In doctrina de specialitate conceptul de sistem electoral este unul controversat. Astfel, sistemul electoral si tipurile de scrutin sunt tratate doar conjectural de majoritatea celor care abordeaza tema electorala. Din cauza acestui fapt este dificil de precizat daca se face vorbire de unul si acelasi lucru sau ele sunt tratate diferit.

Complexitatea instituției este data nu numai de importanța ei în ceea ce privește desemnarea reprezentării poporului pentru exercitarea puterii, dar și de multiplele sensuri atribuite conceptului de sistem electoral. Sistemele electoarale reprezintă ansamblul normelor juridice și procedurale care definesc condițiile ce trebuie îndeplinite pentru exercitarea de către cetățeni a drepturilor politice fundamentale, cum ar fi dreptul de a alege și de a fi ales, garanții care asigură suportul practic al exercitării lor, regulile de organizare și desfășurare, practica scrutinului precum și principiile și mecanismele de atribuire scrutinului în urma alegerilor.

Conform Constițutiei României ,,Suveranitatea națională aparține poporilui român care oexercită prin organele sale reprezentative și prin referendum”, de aceea sistemul electoral trebuie să țină cont de urmatoarele aspecte:-cu toate că suveranitatea este națională, ea nu aparține națiunii ci poporului. Din acest motiv, deputații și senatorii în exercitarea mandatului nu se află în exercitiul națiunii ci în serviciul integului popor.

2. DERULAREA SCRUTINULUI

2.1. Considerații generale

Sistemul electoral constituie o procedura ce este utilizata pentru a desemna candidatii in functie de rezultatele pe care acestia le obtin in urma alegerilor, in ceea ce priveste repartizarea mandatelor.

,,Scrutinul este o parte a sistemului electoral și este definit ca o modalitate, prin care alegătorii desemnează autoritățile reprezentative’’.

Prin funcția pe care o are, scrutinul este partea finală a alegerilor într-un sistem electoral, parte care este de o mare importanță, deoarece în urma sa se nominalizează învingătorii.

Modul de scrutin se definește ca regula legislativă ce determină cine sunt aleșii, plecând de la voturile exprimate de către electorat.

Alegerile se desfasoara in baza a doua sisteme ce sunt fundamental diferite. Unul este scrutinul majoritar iar celalalt este cel proportional. Niciunul dintre cele doua modele nu este practicat in forma lui pura, ci ele reprezinta mai mult un amalgam.

Atat structura politica, cat si procesul de formare a vointei politice pot fi influentate semnificativ de forma scrutinului. De modul in care este organizat scrutinul depind mai multi factori, cum ar fi ordinea intra-partinica sau raporturile dintre partide sau diferite autoritati publice, cum ar putea fi de exemplu raportul dintre Guvern si Parlament. Pe de alta parte, sistemul electoral dintr-un anumit stat trebuie sa fie in concordanta cu traditia politica, situatia istorica si premisele sociale ale societatii respective. Neglijarea acestui aspect poate sa aibe consecinte dintre cele mai grave, cum ar fi faptul ca alegerile pot sa-si piarda functia elementara. Daca cetatenii nu accepta un anumit tip de scrutin si nu il considera drept, legitimitatea celor aflati la putere va fi pusa sub semnul intrebarii.

2.2 Scrutinul majoritar

Cel mai indelungat si , de asemenea, utilizat mod de scrutin este cel majoritar. A aparut chiar inaintea partidelor politice, iar peste 83 de tari au acest sistem la baza sistemelor lor electorale.

Acest sistem asigura stabilitate politica unei tari, principalele sale caractetistici constituindu-le eficienta ,simplitatea, fiind usor de inteles de electorat.

Scrutinul majoritar este acela prin care candidatul cu cele mai multe voturi e declarat castigator.

Acest sistem de scrutin cunoste doua variante:

a) scrutinul majoritar uninominal sau plurinominal cu un singur tur de scrutin sau două;

b) scrutinul majoritar de lista;

Sistemul electoral majoritar il intalnim in tarile care sunt guvernate de democratii majoritariste, cum este cazul Marii Britani sau S.U.A., iar sistemul electoral cu reprezentare proportionala il intalnim in acele state care se bazeaza pe o democratie consensualista, cum este cazul Germaniei, Italiei, Belgiei.

Diferentele dintre cele doua sisteme pot fi facute in functie de doua interpretari majore ale procesului democratic. Una dintre ele se bazeaza pe o decizie eficienta, concretizata intr-o idee conform careia intr-un sistem democratic, guvernarea presupune exprimarea vointei majoritatii. Cealalta are la baza o alta premisa in ceea ce priveste reprezentarea politica. Conform celui de-al doilea principiu, al proportionalitatii, nu este indeajuns ca rezultatul din alegeri sa reflecte prezenta unei majoritati, ci trebuie avute in vedere minoritatile semnificative, care nu trebuie sa fie dezavantajate.

a) scrutinul majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin sau două;

Sistemul majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin sau doua presupune faptul ca lista de candidati sau candidatul care castiga in cadrul unei circumscriptii ia toate mandatele.

Scrutinul uninominal presupune faptul ca alegerile s-au organizat pentru un singur loc in cadrul unei circumscriptii, iar cetatenii vor alege un singur candidat intr-o circumscriptie. Acest tip de

In ceea ce priveste scrutinul majoritar, teritoriul unei tari este impartit in circumscriptii electorale in functie de cate locuri sunt disponibile in Parlament. Vor exista tot atatea circumscriptii in functie locurile din Parlament. Formatiunile care ies castigatoare din alegeri sunt acelea care au castigat majoritatea absoluta sau relativa in cadrul unei circumscriptii electorale. De regula, se intampla acest lucru in cazul candidatilor care fac parte din partidele mari. Aceste partide, pentru a castiga majoritatea, trebuie sa corespunda nevoilor a cat mai multor grupuri sociale sis a evite pe cat posibil reprezentarea unor interese limitate. Acest tip de scrutin obliga partidele la un comportament moderat si evitarea adoptarii in programele politice a unor programe sau comportamente extreme.

Scrutinul majoritar si scrutinul bipartidist sunt strans legate din punct de vedere istoric. Scrutinul majoritar poate sustine si consolida unul bipartidist, dar nu il poate crea. Electoratul este pus in situatia de a alege intre doua programe sau echipe diferite, ambele declarandu-se a fi pregatite pentru a-si asuma responsabilitatea guvernarii. Alegerile parlamentare tind astfel sa se transforme tot mai mult in unele guvernamentale. Echipa castigatoare se poate baza apoi pe o majoritate parlamentara stabila, ce e constituita din membrii partidului sau. Daca un partid sau o alianta de partide are majoritate clara in Parlament, cum este astazi cazul PSD-ului, ii revine responsabilitatea de a forma Guvernul. Astfel, alegatorul are posibilitatea de a sanctiona mai usor la viitoarele alegeri o guvernare necorespunzatoare, avand in vedere faptul ca guvernantii nu-si pot justifica aceasta guvernare dand vin pe anumiti parteneri de coalitie. Influenta pe care alegatorul o are in alcatuirea guvernului si implicit a prim-ministrului, constituie un avantaj pentru sistemul bipartit, care se sprijina pe principiile sistemului majoritar.

De asemenea, scrutinul majoritar creeaza o stransa legatura intre Parlament si circuscriptiile electorale, legand, astfel, parlamentarii de o anumita zona a tarii si impiedicand o distantare intre alegatori si alesi. In ceea ce priveste organizatiile locale, acestea o mare influenta in a stabili candidatii. Este de retinut ca scrutinul uninominal este o exceptie a scrutinului plurinominal in care circuscriptiile au un singur mandat.

b) Sistemul majoritar de listă

In ceea ce priveste acest sistem, mai este cunoscut si ca sistem plurinominal, deorece alegatorul are pobilitatea de-a alege intre mai multi candidati inscrisi pe o lista. In cadrul acestui sistem, fiecare alegator are la dispozitie un vot, iar in fiecare circumscriptie exista doar un mandat pus in joc.

Conform acestui sistem, fiecare alegator va vota o lista pe care o propune un partid politic. Astfel, alegatorul nu poate vota o persoana sau alta care se afla pe lista, ci voteaza partidul de care il leaga o anumita afinitate, convingere sau simpatie. Circumscriptiile electorale sunt foarte mari, indetificandu-se, de obicei, cu o unitate administrative-teritoriala.

In cadrul acestui sistem, partidele politice au un rol foarte important, avand in vedere faptul ca scrutinul reprezinta in mare masura o optiune politica a alegatorului. Alegatorii aleg o lista, care este reprezentata de un partid, in functie de orientarea politica pe care o are, aceasta putand fi de stanga sau de dreapta. In cazul scrutinului majoritar uninominal, alegatorii isi exprima optiunea prin vot pentru o anumita persoana.

In literatura de specialitate sunt prezentate mai multe tipuri de scrutin pe liste. Unele dintre acestea sunt panasajul, precum si votul preferential (alternative).

Astfel, tipurile de scrutin se pot combina, rezultand mai multe modalitati de alegeri. Listele pe care le propun partidele pot fi de mai multe feluri: blocate, neblocate, complete, incomplete, cu prima majoritara, preferential.

Prin intermediul listelor blocate, alegatorul este pus in situatia de a vota intreaga lista, fara a putea sa-i aduca modificari in vreun fel.

In ceea ce priveste listele neblocate, alegatorul are posibilitatea de a modifica ordinea candidatilor propusi.

In cazul listelor complete, numarul de candidati propusi coincide cu cel al mandatelor puse in joc. Prin listele incomplete se are in vedere obtinerea cel putin a unor mandate.

Prin scrutinul de lista cu prima majoritara, partidul castigator primeste toate mandatele puse in joc intr-o circuscriptie electorala, cu conditia ca sa fi obtinut o majoritate calificata.

Votul preferential, care mai este cunoscut si sub denumirea de vot alternative, confera alegatorului posibilitatea de-a modifica doar ordinea de pe lista, nu insa si posibilitatea de-a combina listele. Astfel, el combina intr-un tur efectele din doua tururi.

Scrutinul combinat confera alegatorului posibilitatea de-a realiza el insusi lista de candidati, combinand mai multe liste.

Panasajul confera alegatorului o larga libertate de apreciere, intrucat alegatorii pot modifica lista asa cum vor.

2.3. Reprezentarea proporțională

Reprezentarea proportionala, spre deosebire de cea majoritara, permite atat reprezentarea majoritatii, cat si cea a minoritatii. Astfel, pot fi exprimate atat optiunile politice, cat si cele culturale, cum ar fi optiunile religioase, lingvistice sau etnice.

Mandatele obtinute de parlamentari sunt proportionale cu voturile pe care le-au obtinut in alegeri. Astfel, se creeaza un raport direct proportional intre mandatele obtinute de un partid politic in urma alegerilor electorale si voturile exprimate de electorat.

Prin intermediul acestui sistem, aliantele de partide sau partidele obtin un numar de voturi proportional cu puterea lor politica.

Cel mai adesea, reprezentarea proportionala presupune folosirea listelor de candidati. Atribuirea mandatelor se face in baza numarului de voturi pe care partidul sau aliantele de partide le-au obtinut. Din aceasta cauza, o problema semnificativa pentru acest sistem o constituie modul de atribuire a mandatelor.

Reprezentarea proportionala a inceput sa fie implementata de tot mai multe state dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial. A fost introdus incepand cu Olanda(1917) in tot mai multe state: Norvegia, Germania, Italia, Austria, Elvetia, Luxemburg, Romania (1919). De asemenea, dupa al Doilea Razboi Mondial aceasta reprezentare proportionala a fost preluata si de statele eliberate de nazism sau de fascism. Franta a preluat si ea acest model pentru o perioada relative scurta de timp (1945,1986). Germania a preluat si ea acest model, in ciuda faptului ca presupune doua moduri de scrutin combinate, ceea ce il plaseaza, in opinia anumitor autori, in sistemele electorale mixte.

Reprezentarea proportionala a fost preluata si in sudul Europei dupa caderea regimurilor comuniste: Grecia (1974), Portugalia (1975), Spania (1977).

De asemenea, acest sistem s-a impus si in Europa de Est dupa prabusirea comunismului: Romania (1990), Bulgaria (1991), Polonia (1991), Cehia (1993).

Reprezentarea proportională se bazeaza pe scrutinul de listă și pe un singur tur de scrutin. Presupune o operatiune dubla, prima constand in atribuirea mandatelor in functie de coeficientul electoral, iar cea de-a doua presupune atribuirea mandatelor nedistribuite initial, conform resturilor electorale.

Circumscripția electorală X 
Număr de alegători înscriși în listele electorale: 81.250
Numar de votanți: 76.375
Voturi nule: 1.375
Mandate alocate circumscripției electorale: 5
Voturi obținute de fiecare listă electorală:
A = 35.000
B = 21.000
C = 12.000
D = 7.000

Să se repartizeze cele cele 5 mandate listelor electorale participante la alegeri.

1. Determinarea numărului de voturi total exprimate
76.375 – 1.375 = 75.000

2. Determinarea coeficientului electoral și atribuirea mandatelor conform acestui coeficient

Numarul total de voturi corect exprimate
C.E. =
Numarul de mandate 75.000
C.E. = 15.000

A = 35.000 : 15.000 = 2 mandate, rest 5.000
B = 21.000 : 15.000 = 1 mandate, rest 6.000
C = 12.000 : 15.000 = 0 mandate, rest 12.000
D = 7.000 : 15.000 = 0 mandate, rest 7.000

Rezultat:

A = 2 mandate
B = 1 mandat
C = 0 mandate
D = 0 mandate

3. Atribuirea mandatelor restante

Mandatele restante pot fi atribuite în baza următoarelor metode:

a)metoda celui mai mare rest
C = 1
D = 1

b) Metoda celei mai mari medii

Se adaugă în mod fictiv fiecărei liste câte un loc suplimentar față de cele de care acestea beneficiază deja în baza coeficientului electoral și vom împărți apoi numarul de voturi obținut de fiecare listă la numarul anterior. Această operație da o medie. Partidul care are cea mai mare medie va obține locul restant. După aceea vom reîncepe operația până la redistribuirea tuturor mandatelor, întrucât distribuirea se face mandat cu mandat.

A = 2 + 1 = 3 35.000 : 3 = 11.666
B = 1 + 1 = 2 21.000 : 2 = 10.500
C = 0 + 1 = 1 12.000 : 2 = 6.000 
D = 0 + 1 = 1 7.000 : 1 = 7.000

1. Metoda d-Hondt

Sistemul d-Hondt este unul de reprezentare proporțională, dar independent, careb prin aplicare, dă rezultate identice cu cele pe care le dă sistemul celei mai mari medii, dar după o altă procedură.

Se vor împărți voturile obținute de fiecare listă la alegeri la 1, 2, 3, …,n , unde n este numărul de mandate ce urmează să fie distribuite.

Numărul de mandate Lista A Lista B Lista C Lista D
1. 35.000 21.000 12.000 7.000
2. 17.500 10.000 6.000 3.500
3. 11.666 7.000 4.000 2.333
4. 8.750 5.200 3.000 1.750
5. 7.000 4.200 2.400 1.400

Se vor ordona câturile obținute în ordine descrescătoare (primele 5)
Acest număr, al 5-lea, mai e numit și repartitor care diferă de coeficientul electoral întrucât împărțind numărul de voturi obținute de către fiecare partid cu acest repartitor vom obține direct numărul de locuri alocat fiecărei liste.

A = 35.000 : 11.666 = 3
B = 21.000 : 11.666 = 1
C = 12.000 : 11.666 = 1
D = 7.000 : 11.666 = 0

Avantajele reprezentarii proporționale:

-reprezentarea proporțională permite reprezentarea în Parlament atât a majorității cât și a minorității fiind o “oglindă” a diversității de opinie în rândul corpului electoral.
-conduce la formarea unui parlament care este o reprezentare fidelă a corpului social.
-realizează o “justiție electorală” prin stabilirea unui raport just între procentul voturilor obținute și mandatele parlamentare obținute.

Dezavantajele reprezentarii proporționale

-scrutinul de listă care încurajează “tuismul parlamentar” și imposibilitatea tragerii la răspundere a parlamentarului pe parcursul mandatului.

-acordă o importanță mare platformelor electorale și mai puțin personalității candidatilor.
-fragmentarea politică.

2.4 Sisteme electorale mixte

Sistemele electorale mixte combina scrutinul de tip uninominal cu cel de lista, in diverse modalitati. Acest sistem a aparut la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. La baza constituirii lui a stat dorinta de a maximiza avantajele celor doua sisteme mentionate anterior, precum si de a minimiza dezavantajele acestora. In ceea ce priveste repartizarea mandatelor, aceste sisteme raman proportionale, motiv pentru care o parte a doctrine le incadreaza in acestea.

O posibilitate consta in faptul de a mixa geografic cele doua tipuri de scrutine. Astfel, in circumscriptiile cu un numar redus de locuitori va fi folosit scrutinul uninominal sau plurinominal, iar in circumscriptiile cu o populatie mai mare va fi folosit scrutinul pe liste.

Al doilea caz, cel mai utilizat de altfel, este al combinării celor două scrutine. Sistemele rezultate presupun că o parte a mandatelor se distribuie în circumscripții uninominale, în care se folosește scrutinul uninominal, de obicei într-un tur, iar cealaltă parte a mandatelor se atribuie în circumscripții plurinominale cu folosirea unei metode proporționale. Această clasificare ține cont de ponderea celor două tipuri de scrutin în stabilirea mandatelor finale. Cel mai cunoscut caz de sistem care îmbină cele două tipuri de scrutin și care, pentru a rămâne proporțional sub aspectul relației dintre numărul de mandate și suportul electoral, este cel german. În schimb sistemul mixt utilizat în Rusia este necompensat, ducând la o reprezentare disproporționată.

Dacă un partid obține, în circumscripțiile uninominale, mai puține mandate decât ar presupune respectarea principiului proporționalității (luându-se în calcul exclusiv rezultatele scrutinului proporțional), i se acordă o compensare până la atingerea proporției rezultate din alegeri. Aceste locuri sunt atribuite candidaților de pe lista folosită pentru al doilea vot, după ordinea din listă. Dar dacă un partid obține mai multe mandate în circumscripțiile uninominale decât proporția la care are dreptul, locurile suplimentare se adaugă la celelalte. Așa s-a întâmplat în 1990 când creștin democrații au obținut 6 locuri suplimentare.

Acest tip de scrutin mai este denumit și scrutin de compensare și nu cunoaște prea multe variante. El presupune ca o parte din mandate să fie ca urmare a scrutinului uninominal, cu un tur de scrutin, iar cealaltă parte, pe bază de reprezentare proportională, cu titlu de compensare.

DREPTURILE ECTORALE ALE CETĂȚENILOR ROMÂNI 

3.1 Considerații generale

Drepturile electorale ale cetățenilor formeză o categorie distinct[ între  drepturile și  libertățile cetățenilor, fiind astfel înscrise în constituții și în legi și au ca obiect, în exclusivitate, participarea cetățenilor la guvernare. . 

Într-un stat de drept democratic și social, poporul trebuie să aibă ultimul  cuvânt. Această relitate este exprimată prin art. 2 din Constituția României, care stabilește că suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale  rerezentative și prin referendum și că  ,,nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu’’. 

Pentru a putea examina drepturile electorale ale cetățenilor români se impune în primul rând determinarea teoretică a acestor drepturi: 

1. Drepturile electorale sunt prin excelență drepturi funadamentale; 

2. În cadrul drepturilor fundamentale formează o categorie distinctă  denumită  drepturi exclusive politice, deorece sunt drepturi care pot fi exercitate de către  cetățeni pentru participarea la guvernare; 

3. Se diferențiază de drepturile și libertățile social-politice (libertatea  conștiinței, libertatea de exprimare) prin faptul că ele aparțin numai cetățenilor pentru a fi folosite în vedererea participării la guvernare. 

Pricipiul suveranității naționale prevede că toți cetățenii sunt chemați în mod natural și egal să exercite funcțiile sociale. Pentru a da rezultate bune, sufragiul universal trebuie să fie bine organizat, adică să fie pus în asemenea condiții încât exercitiul lui să  decurgă cât mai armonios și mai folositor pentru a avea cea mai bună reprezentare cu putiință, capabilă de a elabora cea mai bună legislație. 

Deci, suveranitatea aparținâd poporului cu un tot indivizibil,  exercițiul  ei aparține întreg alegătorului, iar votul majorității acestui corp va exprima  voința  națională.

Vorbind despre noțiunea de drept electoral, precizăm faptul că în literature de specialitate noțiunea de ,,drept electoral'' este interpretată în două sensuri: 

-drept electoral obiectiv;

-drept electoral subiectiv;

Unii savanți identifică dreptul electoral ca o totalitate de norme juridice  care reglemetează mecanismul de realizare a drepturilor electorale ale  cetățenilor. 
În linii mari o astfel de apreciere a dreptului electoral reflectă conținutul lui și destinația funcțională a dispozițiilor legislației electorale. 

Pentru explicarea drepturilor electorale un interes deosebit prezintă art. 2, 36, 37, 38 și 62, aln. 2 din Constituția României. 

Sfera drepturilor electorale este mai largă decât cea rezultată din constituții, ceea ce înseamnă că nu toate drepturile electorale ale cetățenilor sunt nominalizate în constituții. Astfel, în constituții sunt reglementate doar acele drepturi electorale fundamentale ale cetățenilor, iar celelalte drepturi electorale sunt prevăzute de legi speciale (dreptul de a face intampinari împotriva omisiunilor,  înscrierilor greșite și a  oricăror erori, dreptul cetatenilor de a verfica înscrierea în listele electorale, etc.). 

Așadar, drepturile electorale fundamentale înscrise în constituție sunt dreptul de vot și dreptul a fi ales, clasificate ca drepturi fundamentale exclusiv politice. Caracterul de exclusivitate permite delimitarea lor de celalalte drepturi și libertăți fundamentale, iar faptul că ele aparțin numai cetățenilor însemnă că pot fi exercitate pentru participarea la  guvernare, iar aceasta se relizeaza numai de cetățeni . 

Cele două drepturi sunt fundamentale,pentru că îndeplinesc toate trăsăturile  drepturilor fundamentale subliniate în doctrina de specialitate, cum ar fi: sunt drepturi subiective ale cetățenilor români, sunt drepturi esentiale și sunt prevazute de Constituție. Desigur, este important să se stabilească și natura lor pentru a fi clasificate într-o categorie de drepturi fundamentale sau alta, dar ceeea ce este esențial este definirea lor ca drepturi fundamentale. 

3.2 Dreptul de vot

În primele cîteva decenii de existență ale statului român, votul a fost considerat mai degrabă o funcție socială, iar averea și educația aveau un cuvant important de spus în acordarea acestui drept. Prima manifestare la vot a românilor a avut loc în anul 1859, atunci când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în și în Țara Românească, cănd a avut loc Mica Unire.

Dacă votul este astăzi un drept inalienabil și urnele sunt deschise pentru toți cetățenii cu vârstă de peste 18 ani, înainte votul era plătit și femeile au avut un cuvânt de spus în alegerea conducătorului tării mai târziu decât bărbații

În unele constituții, dreptul de vot este denumit și dreptul de a alege. Constituția română reglementează dreptul de vot în art. 36, acesta fiind considerat un drept electoral exclusiv politic al cetățenitor români. Din puct de vedere al terminologiei juridice există deosebire între noțiunea de alegere și cea de votare. Astfel, se folosește termenul alegere (adica dreptul de a alege) atunci când cetățenii aleg membrii unei autorități publice.

Votarea desemneză faptul că, cetățenii se pronunță pentru sau contra unor reguli sau hotărâri, existând sinonime între votare și referendum.

Drepul de vot este și un drept complex, întrucât conține atât elemente constituționale (votul și trăsăturile sale), cât și elemente de nivelul legii. Dreptul de vot indică cine și în ce condiții se poate vota.

Potrivit art. 62 (1) si 81 (1) din Constituție, votul este universal, egal, direct, secret și liber exprimat.

3.2.1 Universalitatea votului

  Universalitatea votului constă în aceea că cetățenii români, sub rezerva doar a conditților de vârstă și aptitudini intelectuale sau morale, au dreptul de a vota. O distictie pe care o intalnim destul de des este cea intre votul universal si cel restrans. Acesta mai este cunoscut si sub denumirea de vot selectiv.

  Votul cenzitar, fiind conditionat de averea cetateanului, mai este cunoscut si sub denumirea de vot al contribuabililor. De-a lungul timpului censul de avere a mai fost completat si de alte censuri, cum ar fi de exemplu: censul de domiciliu, censul de profesie, censul de sex, censul rasial-nationalist, de varsta etc. Constitutia de la 1866 impartea electoratul in patru colegii, criteriul ce statea la baza acestei imparteli fiind averea. Trebuiau sa plateasca o taxa cat de mica inclusiv cei care faceau parte din ultimul colegiul, cel de-al patrulea.

          Censul de domiciliu conditiona dreptul de vot al cetateanului de locuiurea efectiva intr-o anumita zona pentru a beneficia de dreptul de a vota in acea zona. Censul de sex a inlaturat o perioada indelungata femeile de la participarea la vot. Acestea au dobandit dreptul de a vota mult mai tarziu ca barbatii, cum ar di de exemplu in Norvegia (1913), Anglia (1918), Germania (1919), S.U.A. (1920), Franta (1944).

Constitutiile din anii 1866, 1923 nu au consfintit dreptul de vot al femeilor in Romania.

Censul de varsta a reprezentat un impediment in ceea ce priveste participarea tinerilor la alegerile electorale. Conform Constitutie de la 1938 puteau sa-si exercite dreptul de vot pentru alegerile la Camera Deputatilor cetatenii care au implinit 30 de ani, iar pentru Senat pragul de varsta era mai ridicat, trebuind ca cetatenii sa fi implinit la data alegerilor varsta de 40 de ani.

Votul capacitar implica din partea alegătorului un anumit grad de instrucție. În unele state, dreptul la vot era acordat celor care puteau citi și explica Constituția.

Dreptul de a alege a cunoscut de-a lungul timpului aceste numeroase limitari, insa votul universal a avut castig de cauza, aceste impunandu-se de aproximativ un secol.

Principala caracteristica a dreptului de vot, universalitatea, a cunoscut o evolutie continua de-a lungul timpului. Primul pas l-a constituit votul universal masculin. Acesta a fost urmat de accesul femeilor la electorat si de scaderea varstei minime.

Din aceasta evolutie si extindere a dreptului de vot universal putem trage anumite concluzii. Aceasta istorie a evolutiei dreptului de vot ne explica de ce anumite sustineri care sunt in favoarea restrangerii dreptului de vot sau renuntarii la votul universal ar trebui privite cu scepticism.

 Conditiile pe care o persoana trebuie sa le indeplineasca pentru a putea sa voteze sunt prevazute de art. 36 Constitutia Romaniei. Trebuie sa aibe cetatenia romana, varsta minima de 18 ani, impliniti inclusiv in ziua alegerilor, sa nu fie debili sau alienati mintal, precum si persoanele condamnate, prin hotarare definitiva, la pierderea drepturilor electorale.

Calitatea de cetățean român exprimă constituțional faptul că dreptul de vot este un drept politic și că drepturile politice aparțin în exclusivitate cetățenilor.

In ceea ce priveste varsta minima de 18 ani, putem observa ca aceasta a scazut constant de-a lungul timpului. Aceasta varsta permite participarea tinerilor la alegerile electorale, ei dand dovada de maturitate politica in exercitarea dreptului de vot.

Acest prag minim, desi scazut, e pus tot mai mult in discutie in zilele noastre. Foarte multe opinii sustin scaderea acestui prag la varsta de 16 ani, premisa acestei schimbari constituind-o dezvoltarea continua a societatii si adaptarea la realitatile sociale moderne.

Condițiile legate de profilul psihic al alegătorului presupune exercitrea dreptului de vot de personele care sunt în deplinătatea facultăților mintale. Deplinătatea facultăților mintale constituie o condiție sine qua non, de aceea Constituția nu da drept de vot debililor si alienatilor mintal. De asemenea, prin Constitutie se stabileste ca nu au aptitudine morala de a vota persoanele care au suferit o condamnare, prin hotarare definitiva, la pierderea drepturilor electorale.

Toți cetățenii care întrunesc condițiile pentru a exercita dreptul de vot participă în mod nemijlocit la desemnarea reprezentanților lor, optiunea fiecăruia având aceeași valoare: a unui singur vot la numarătoarea finală.

3.2.2 Egalitatea votului

Egalitatea votului decurge din principiul universalitatii votului si, de asemena, presupune concretizarea principiului constitutional al egalitatii in drepturi, consacrat de art. 16 din Constituție .

 Egalitatea votului presupune principiul egalității în drepturi a cetățenilor fără a face deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenența politică, avere sau origine socială. Votul egal presupune ca fiecare cetatean beneficiaza de un singur vot pentru alegerea aceluiasi organ de stat si ca circumscriptiile electorale, in vederea alegerii aceluiasi organ, sunt egale ca numar de locuitori. Egalitatea votului se bazeaza pe inlaturarea anumitor practici si tehnici electorale care constau in geografia electorala, colegii electorale, votul plural sau multiplu si care au fost practicate in sistemele constitutionale.

De asemenea, egalitatea votului mai consta si in egalitatea circumscripțiilor electorale, precum și in înlăturarea anumitor tehnici și procedee electorale care alterează egalitatea votului. Acestea sunt: colegiile electorale, votul multiplu, prima electorală etc.

Colegiile electorale

In ceea ce priveste acest sistem, colegiile electorale sunt grupate legal, in vederea alegerilor, in doua sau mai multe categorii, avand ca principal criteriu averea. Efectul acestei grupari consta in inegalitatea votului. Aceste colegii electorale sunt inegale din punct de vedere al alegatorilor. Aceste colegii vor alege acelasi numar de parlamentari, fie un numar diferit. Constitutia de la 1866 a folosit acest sistem. Pentru alegerea deputatilor corpul electoral era impartit in patru colegii electorale, avand ca principal criteriu averea. Constitutia de la 1923 a desfiintat acest sistem.

Colegiile profesionale constituie o varianta a colegiilor electorale. Conform acestora, alegatorii sunt grupati in functie de profesie. Avand in vedere ca aceste categorii profesionale nu cuprind un numar egal de cetateni, ele aleg si,de asemenea, au un numar egal de reprezentanti.

3.2.3 Caracterul direct al votului

Acestă trăsătură constituțională a votului presupune că alegătorul poate și trebuie să își exercite opțiunea sa personală și nu prin intermediari sau reprezentanți.

Votul direct constă în aceea că alegătorii își exprimă direct, personal, acordul sau dezacordul privind candidații propuși, ei votând direct și nu prin reprezentanți sau delegati. Votul indirect a fost prevăzut în România prin Legea nr. 70/ 1991 la alegerea consiliilor județene. Acestea au fost alese de către un grup de electori, format din totalitatea membrilor consiliilor locale din județul respectiv. Modificările aduse legii în anul 1996 au introdus și pentru aceste consilii votul direct, urmând ca doar vice-primarii să fie aleși indirect. Votul indirect nu trebuie confundat cu votul prin corespondență, primul fiind considerat că ar fi mai conservator și prin el s-ar face o selecție mai bună.

3.2.4 Caracterul secret al votului

Caracterul secret al votului consta in posibilitea alegatorului de a-si exprima liber manifestarea de vointa, fara ca aceasta sa poata fi cunoscuta de alte persoane.

O serie de garantii sunt prevazute de legea electorala in vederea asigurarii secretului votului. In aceasta privinta, se asigura uniformitatea buletinelor de vot, fara semne distinctive. Birourile electorale se ocupa de alegerea unui organ de stat in vederea imprimarii buletinelor de vot, conform dispozitiilor legale. Buletinele de vot cuprind numai mentiunile care sunt strict necesare, ultima pagina ramanand nescrisa, in vederea aplicarii de biroul electoral al sectiei de votare a stampilei de control. Aceasta stampila este executata conform dispozitiilor legale.

Buletinele de vot sunt predate birourilor electorale ale secțiilor de votare, de către birourile electorale de circumscripție cu cel puțin două zile înainte de data alegerilor. Legea electorală interzice prezența oricărei persoane, în afara celei care votează, în camera de votare sau în cabinele de vot. Votul este public dacă scrutinul se realizează în vedererea tuturor.

3.2.5 Caracterul liber al votului

  Votul liber exprimat  definește votul ca posibilitatea  cetățeanului de a participa sau nu la alegeri, iar în cazul în care participă, de a-și manifesta liber opțiunea pentru o anumită listă de candidați sau pentru un anumit candidat. Dispozițiile constituționale românești valorifică votul liber exprimat, corelându-se cu dispozițiile democratice din alte tări. În țara nostră, votul obligatoriu a funcționat sub regimul constituțiilor din 1923, el forțând cetățenii să se prezinte la urne pentru a vota.

3.3 Dreptul de a fi ales

Scopul acestui drept fundamental exclusiv politic consta in stabilirea conditiilor in care un cetatean urmeaza sa fie ales.

Art. 37 din Constituție reglementeaza dreptul de a fi ales. Analizand dispozitiile din Constitutie, constatam ca o persoana trebuie sa indeplineasca o serie de conditii in vedere alegerii sale intr-o functie publica. In primul rand, trebuie sa aibe dreptul de a vota si sa indeplineasca si celelalte conditii impuse de art. 37.

Pentru ca o persoana sa aibe drept de vot, trebuie sa indeplineasca cerintele stipulate in art. 36 din Constitutie. Art. 37(1) din Constitutie face trimitere la art. 16(3), conform caruia, functiile si demnitatile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetatenia romana si domiciliul in tara. Aceasta conditie care priveste cetatenia trebuie corelata cu dispozitiile legale care reglementeaza dubla cetatenie.

In vederea depunerii candidaturii pentru ocuparea unei functii publice, sunt instituite anumite limite minime de varsta. Aceasta masura isi gaseste justificarea in importanta pe care o are ocuparea unei functii de demnitate publica, precum si, responsabilitatea pe care o au cei alesi in aceste functii, avand in vedere ca sunt reprezentantii cetatenilor si ei raspund de avutul public. Prin dispozitiile art. 37 C.R. sunt stabilite urmatoarele limite minime de varsta:

Camera Deputatilor, organele administratiei publice locale- 23 de ani impliniti pana in ziua alegerilor inclusive;

Senat, Presedintele Romaniei – 35 de ani impliniti pana in ziua alegerilor inclusiv.          

O alta conditie particulara impusa pentru exercitarea dreptului de a fi ales este aceea de a nu face parte din categria persoanelor carora le este interzisa apartenenta la un partid politic. Aceste personae nu pot candida nu numai in numele unui partid politic, dar nici ca independent.

Aceste conditii sunt reglementate de dispozitii legale imperative, astfel incat incalcarea acestora atrage nultitatea alegerilor. In acest sens, se impune verificarea candidaturilor cu atentie.

3.4 Dreptul de revocare(referendumul)

Referendumul este cea mai folosita metoda de exercitare a democratiei directe sau semi-directe. In acest sens, cetatenii sunt convocati pentru a decide cu privire la probleme de interes general. Sunt convocati la initiativa parlamentului, presedintelui, sau a altor subiecte stabilite de lege. Problemele de interes general ar putea sa conste in mentinerea sau abrogarea unei legi in vigoare, adoptarea sau modificarea constitutiei, perfectarea sau denuntarea unui tratat, adoptarea unei anumite pozitii intr-o chestiune de drept international.

Atât cuvântul referendum cât și cel de plebiscit, provin din limba . Astfel, „în dreptul roman, gerunziul verbului referare desemna o procedură prin care întreg corpul electoral (diferit de plebe) era consultat în mod direct cu privire la o temă precisă, conferind astfel legitimitate deciziei adoptate”.

Referendumul este utilizat in cadrulul procesului de consultare a cetatenilor dintr-un anumit stat, in mod direct, in legatura cu textul unei legi sau alta problema ce priveste interesul national.

„La fel ca si astazi, in antichitate, referendumul era utilizat ca un instrument al democratiei directe. Prin intermediul acestuia alegatorii isi stabileau punctual de vedere si adoptau o pozitie, in mod direct, fara niciun fel de intermediar.

Plebiscitul, la fel ca si referendumul, isi are orginea tot din limba latina. Plebiscitul presupunea o consultare prealabila a plebei, care urma sa se pronunte prin ,,da” sau ,,nu” asupra unui proiect de lege sau unui act de o deosebita importanta. Prin plebiscit era consultata plebea, adica cetatenii fara drept de vot, astfel incat adunarea practicienilor sau a soldatilor puteau sa ignore parerea lor. In momentul de fata, diferenta dintre cele doua institutii juridice e doar de conotatie si nuanta.

Referendumul are o conotatie pozitiva in zilele noastre din punct de vedere terminologic. Urmareste favorizarea unei democratii reale, in ciuda faptului ca riscurile abuzului sau de a se transforma intr-un plebiscit nu sunt minore.

Astfel, referendumul constituie o forma a democratiei directe, prin intermediul careia cetatenii cu drept de vot decid o alternativa ce i se propune. Se deosebeste de democratia reprezentativa prin faptul ca aceasta presupune ca deciziile sunt luate de alesi. Referendumul propune cetateanului cu drept de vot o alternativa directa, materializata printr-un buletin de vot ce are o dubla optiune: ,,Da” sau ,,Nu”.

Din punct de vedere al modului de reglementare, referendumul poate sa fie obligatoriu sau facultativ. Este obligatoriu in situatia in care este prevazut imperative de lege. De exemplu, constituie o etapa obligatorie pentru adoptarea unui act. In situatia in care legea stabileste doar posibilitatea de a recurge la referendum, daca cei care au acest drept considera necesar, acesta este facultativ.

În România referendumul poate fi național sau local.

Referendumul national presupune consultarea directa a cetatenilor in situatii expres prevazute de lege, precum:

a) revizuirea Constituției;

b) demiterea Președintelui României;

c) probleme de interes național.

Referendumul local se organizeaza in cadrul unitatilor administrative-teritoriale pentru solutionarea anumitor probleme importante pentru comunitatea respectiva. Este obligatoriu daca se urmareste modificarea limitelor teritoriale, conform art. 20 din legea 215/2001. Proiectele de lege sau propunerile legislative, care vizeaza modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraselor si judetelor, sunt inaintate Parlamentului in vederea aprobarii, numai dupa indeplinirea conditiei prealabile obligatorii, de a-i consulta pe cetatenii respectivi, prin referendum.

Referendumul propune cetateanului cu drept de vot o alternativa directa, materializata printr-un buletin de vot ce are o dubla optiune: ,,Da” sau ,,Nu”. Prin numararea voturilor valabil exprimate se determina rezultatul.

Pentru ca referendumul sa produca efecte juridice, e nevoie, in general, de intrunirea unei majoritati simple, adica jumatate plus unu din totalul voturilor valabil exprimate. Situatiile de exceptie care presupun o majoritate mai mare sunt prevazute expres in legi speciale.

Conform art. 73(1) din legea 215/2001 mandatul primarului poate inceta inainte de terment ca urmare a rezultatului dintr-un referendum local, care a fost organizat in conditiile legii. Acest referendum poate fi organizat ca urmare a cererii adresate prefectului de cel putin 25% din cetatenii cu drept de vot, in situatia nesocotirii de primar a intereselor generale ale comunitatii.

Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei nr. 429/2003, a fost aprobata prin referendumul national din 18-19 octombrie 2003 si a intrat in vigoare la data de 29 octombrie 2003.

Având în vedere faptul că Președintele României a demarat procedura pentru organizarea și desfășurarea referendumului național pentru organizarea în România a unui parlament unicameral, prin anunțul public din data de 24 septembrie 2009, ,,trebuie luate de urgență măsurile necesare, atât legale, cât și tehnice, pentru a se putea organiza în condiții optime acest referendum și pentru a se profita de oportunitatea realizării simultane a acestui demers constituțional cu cel al desfășurării scrutinului pentru alegerea Președintelui României, stabilit, prin Hotărârea Guvernului nr. 985/2009 privind stabilirea datei alegerilor pentru Președintele României din anul 2009, la data de 22 noiembrie 2009, ceea ce ar determina o reducere a cheltuielilor aferente acestor procese electorale cu aproximativ 15 milioane de euro”.

Ținând cont de faptul că, pentru a se putea desfășura la aceeași dată, 22 noiembrie 2009, atât alegerile pentru Președintele României, cât și referendumul național de consultare a poporului privind trecerea în România la un parlament unicameral, se impune o concentrare a eforturilor tuturor actorilor implicați pentru a se parcurge procedurile legale și organizatorice necesare, având în vedere cerința ca Președintele României în funcție să poată exercita prerogativa constituțională a stabilirii referendumului național, precum și necesitatea realizării în fapt a conținutului acestei atribuții, reținându-se necesitatea obiectivă a completării, în regim de urgență, a Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, cu modificările și completările ulterioare, cu norme care să înlocuiască prevederile declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 392 din 17 aprilie 2007 și care nu au fost puse de acord cu normele Constituției, în termenul de 45 de zile de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Practica europeană în materie, concretizată în rezoluțiile Comisiei Europene pentru democrație prin drept (Comisia de la Veneția), care a adoptat, cu prilejul celei de-a 18-a reuniuni din 2006, documentul intitulat “Liniile directoare cu privire la organizarea referendumului”, în care se precizează că, în cazul în care Parlamentul are obligația de a transmite un punct de vedere cu privire la organizarea unui referendum, trebuie să fie fixat un termen înăuntrul căruia Legislativul să își dea acest aviz consultativ, iar în cazul în care termenul nu este respectat, textul va fi supus la vot fără avizul Parlamentului, aspecte care impun necesitatea modificării legislației române,

reținându-se că toate acestea vizează interesul public și constituie o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ Nr. 103 din 30 septembrie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   656 din 2 octombrie 2009.

În temeiul art. 144 lit. a) din Constituție și al art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Președintele României, la data de 2 aprilie 1999, a solicitat Curții Constituționale să se pronunțe asupra constituționalității următoarelor prevederi din Legea privind organizarea și desfășurarea referendumului: art. 2 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 9, art. 11 alin. (2), art. 12 alin. (1) lit. B.h), art. 15 alin. (1), art. 17 alin. (1) și (2), art. 18, art. 30 alin. (2) și art. 45 alin. (1).

În sesizare sunt formulate următoarele critici de neconstituționalitate a dispozițiilor legale menționate mai sus:

A. Dispozițiile art. 2 alin. (1), potrivit cărora referendumul național constituie mijlocul de consultare și de exprimare directă a voinței suverane a poporului cu privire la revizuirea Constituției, demiterea Președintelui României și la probleme de interes național, sunt neconstituționale, pentru că ordinea tematică stabilită de legiuitor în materia organizării referendumului nu este simetrică ordinii stabilite prin dispozițiile art. 90, ale art. 95 alin. (3) și ale art. 147 alin. (3) din Constituție. De aceea, “pentru simetria structurii legii față de textele constituționale, se impune reformularea prevederilor, după cum urmează:

a) pentru probleme de interes național, la cererea Președintelui României, după consultarea Parlamentului;

b) în caz de suspendare din funcție a Președintelui României, pentru aprobarea demiterii acestuia;

c) pentru aprobarea propunerii de revizuire a Constituției, adoptate de Parlament”.

B. Se afirmă că sunt neconstituționale dispozițiile art. 6 alin. (1), teza finală, care prevăd că “organizarea și desfășurarea referendumului se stabilesc prin lege”. Ținând seama de precizările art. 72 alin. (3) lit. c) din Constituție, apare necesar să se completeze textul fie cu menționarea caracterului de lege “organică”, fie cu sintagma “în baza prezentei legi”. Se mai susține că, în absența unei precizări exprese, prin noțiunea de “lege” s-ar putea înțelege lege ordinară și, astfel, s-ar contraveni textului constituțional invocat.

C. Se susține că prevederile art. 9 sunt neconstituționale, prin aceea că întrebarea “Sunteți de acord cu demiterea Președintelui României?” are un caracter general, pentru că ea nu face referire la propunerea de demitere a Parlamentului, astfel cum prevede art. 95 din Constituție.

Se susține că întrebarea ar trebui să fie formulată “explicit și simetric” în raport cu întrebarea cuprinsă în art. 7 alin. (1) din lege, urmând să aibă următoarea redactare: Sunteți de acord cu propunerea Parlamentului ca Președintele României să fie demis din funcție?”.

D. Cu privire la art. 11 alin. (2), potrivit căruia “Referendumul asupra problemelor de interes național se organizează anterior luării unor măsuri, inclusiv de ordin legislativ, iar inițierea sa are caracter facultativ”, se susține că este neconstituțional finalul frazei, referitor la caracterul facultativ al inițierii referendumului. Se afirmă că, întrucât alin. (1) al aceluiași articol prevede că Președintele României poate cere poporului să își exprime voința prin referendum, după consultarea Parlamentului, “iar inițiativa referendumului, cât și decizia organizării acestuia (prin decret prezidențial) aparțin șefului statului, finalul frazei de la art. 11 alin. (2) apare inutil și introduce o sintagmă nouă – referendum … facultativ – ceea ce excede cadrului constituțional”.

Este, de asemenea, considerată ca fiind neconstituțională dispoziția cuprinsă în menționatul alineat (2) al art. 11, referitoare la organizarea referendumului asupra unor probleme de interes național numai anterior luării unor măsuri, inclusiv de ordin legislativ. “Prin raportare la litera Constituției”, o asemenea prevedere este mai restrictivă și “intră în contradicție cu spiritul acesteia”. Din moment ce, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Constituție, suveranitatea aparține poporului, nu există impediment constituțional ca Președintele României să poată cere poporului să se pronunțe asupra unor probleme de interes național la care se referă o măsură deja luată, dacă, după luarea acesteia, o mare parte a populației o consideră inacceptabilă. “Un vot pozitiv va consfinți legitimitatea unei asemenea măsuri, după cum un vot negativ va determina reconsiderarea ei de către Guvern sau Parlament. De altfel, și în situațiile în care referendumul se organizează în baza art. 147 alin. (3) sau a art. 95 alin. (3) din Constituție, el survine după ce Parlamentul a aprobat propunerea de revizuire a Constituției și, respectiv, de suspendare din funcție a Președintelui”.

E. Dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. B.h), care prevăd că pot face obiectul referendumului “alte probleme propuse Parlamentului de către Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale constituționale”, contravin dispozițiilor art. 90 din Constituție. Potrivit acestui text constituțional, Președintele României cere poporului, iar nu Parlamentului, să se pronunțe asupra unor probleme de interes național, chiar dacă, în baza acelorași dispoziții constituționale, consultarea anterioară a Parlamentului este obligatorie.

Prin sesizare se propune reformularea textului art. 12 alin. (1) lit. B.h) astfel: “alte probleme propuse de Președintele României, în exercitarea atribuțiilor sale constituționale”.

F. Dispozițiile cuprinse la art. 15 alin. (1), care prevăd că obiectul și data referendumului național se stabilesc “prin lege, în cazul referendumului privind revizuirea Constituției” și “prin hotărâre a Parlamentului, în cazul referendumului privind demiterea Președintelui României”, contravin art. 72 alin. (2) lit. c) din Constituție, conform căruia “organizarea (inclusiv obiectul) și desfășurarea (inclusiv data) referendumului se reglementează prin lege organică”. Prin textul de lege criticat “apar aplicabile prevederile art. 74 alin. (2) din Constituție, referitoare la adoptarea legilor și a hotărârilor cu majoritatea membrilor prezenți din fiecare Cameră”.

În legătură cu această dispoziție legală se mai afirmă că “Există însă și întrebarea dacă, din considerente de simetrie, referendumul pentru revizuirea Constituției nu ar trebui organizat în temeiul unui vot cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, conform art. 147 alin. (1) din Constituție”.

G. Prevederile legale ale art. 17 alin. (1) și (2), precum și cele ale art. 18 reglementează desfășurarea referendumului în baza Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și în baza Legii nr. 70/1991 privind alegerile  locale. Se consideră că omiterea Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României “contravine art. 95 din Constituție, conform căruia demiterea Președintelui României se hotărăște prin vot direct și universal, exact ca și alegerea sa, reglementată distinct prin art. 81 alin. (1) și (2) din Constituție și prin Legea nr. 69/1992″.

H. Sunt neconstituționale prevederile art. 30 alin. (2) din lege, potrivit cărora “În campania pentru referendum, partidele politice și cetățenii au dreptul să își exprime opiniile în mod liber și fără nici o discriminare, prin mitinguri, prin adunări publice și prin mijloace de informare în masă”, pentru că aceste prevederi nu se referă și la Președintele României. În temeiul art. 90 din Constituție, Președintele poate iniția un referendum de interes național, iar în temeiul art. 146 alin. (1) din legea fundamentală acesta poate iniția un referendum în vederea revizuirii Constituției.

De aceea este necesar ca, “pentru deplină constituționalitate, dispozițiile art. 30 alin. (2) din lege să continue cu următoarea frază: Președintele României poate uza de acest drept, inclusiv în cazul suspendării sale din funcție, în condițiile art. 95 din Constituție și ale art. 15 – 17 din Legea nr. 69/1992″.

I. Obiecția de neconstituționalitate mai vizează și textul art. 45 alin. (1) din lege, potrivit căruia “Curtea Constituțională, la cererea motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază partidele sau alianțele acestora, anulează referendumul național, în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă”. Se susține că această prevedere legală “contrazice art. 144 lit. g) din Constituție, care dă dreptul Curții Constituționale să vegheze la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și să confirme rezultatele acestuia”, precum și dispozițiile art. 144 lit. d) din Constituție, potrivit căruia Curtea Constituțională are atribuția “de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea și, deci, și pentru demiterea Președintelui României, și de a confirma rezultatele sufragiului”. Nici una dintre dispozițiile constituționale nu condiționează exercitarea atribuțiilor Curții Constituționale de vreo sesizare, în general, sau de sesizarea din partea unei anumite categorii de persoane ori autorități, ca în cazurile prevăzute la art. 144 lit. a), b), c), e) sau f) din Constituție. În consecință, s-ar impune ca art. 45 alin. (1) din lege să prevadă: “În cazul în care constată că procedura pentru organizarea și desfășurarea referendumului a fost încălcată, Curtea Constituțională anulează referendumul.” Această prevedere ar permite Curții Constituționale să acționeze atât din oficiu, cât și la cererea oricărei persoane care prezintă dovezi în susținerea sesizării.

Curtea constată că sunt neconstituționale dispozițiile art. 11 alin. (2), în ceea ce privește expresia “anterior luării unor măsuri”, dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. B.h), în ceea ce privește expresia “propuse Parlamentului”, precum și dispozițiile art. 45 din Legea privind organizarea și desfășurarea referendumului.

Constată că sunt constituționale dispozițiile art. 2 alin. (1), ale art. 6 alin. (1), ale art. 9, ale art. 11 alin. (2), în ceea ce privește expresia “caracter facultativ”, ale art. 15 alin. (1), ale art. 17 alin. (1) și (2), ale art. 18 și ale art. 30 alin. (2) din aceeași lege.

ORGANIAREA ȘI DESFĂȘURAREA ALEGERILOR

4.1 Considerații generale

,,Prin organizarea alegerilor înțelegem totalitatea operațiunilor premergătoare algerior propriu zise’’. Operatiunile prin care sunt desemnați reprezentanții poporului au o importanță deosebită,deoarece ele influențează într-o mare măsură votul. 

Este foarte importat să determinăm organul competent care reglementează organizarea și  desfășurarea alegerilor, precum și forma acestei reglementări.  În dreptul pozitiv actual sunt reglementate doar câteva principii fundamentale, lăsând legii ordinare  organizarea alegerilor și alegerea modalității de scrutin. Efectul acestei reglementări este faptul că dă posibilitatea organelor aflate la putere de a manevra dispozițiile electorale în avantajul său și de a avea o forță aproape nelimitată.

,,Operțiunile electorale, organizarea alegerilor, organizarea campaniei electorale, modul de scrutin au o influență decisivă asupra partidelor politice, asupra electoratului chiar și asupra regimului politic”. Astfel, posibilitatea neîngradită a partidului aflat putere, de a modifica sistemul electoral printr-o lege ordinară, îi dă acestuia posibilitatea de a avea în mână o armă destul de puternică. Astfel, pentru a atenua folosirea dispozițiilor electorale în scopul  influențării scrutinului, trebuie îngreunată modificarea acestor legi.

În Costituția României din 1991 legea electorală este calificată drept o  lege  organică, dar, o lege organică care se adoptată cu majoritate absolută, spre deosebire de legea organică care este adoptată cu majoritate relativă. Astfel,  Constituția  României  din 1991 nu vorbește nimic despre tipul de scrutin,  arătând  doar că votul este universal, egal, direct, secret și liber exprimat. 

2.2. Organizarea și desfășurarea alegerilor locale

,,Organizarea și desfășurarea alegerilor constau într-o serie de operațiuni electorale, concretizate în proceduri, acte juridice și material, care au ca scop principal alegererea reprezentanților de către guvernați’’.

Organizarea și desfășurarea alegerilor presupune o serie de operațiuni cum ar fi:

1.Stabilirea datei alegerilor   

Stabilirea datei alegerilor este operațiunea cu care începe organizarea și desfășurarea alegerilor. Data alegerilor se stabilește prin hotărâre a Guvernului, cu cel putin 75 de zile înaintea votării. În general, durata de timp dintre stabilirea datei alegerilor și ziua alegerilor se face ținând cont de conținutul si succesiunea operațiilor electorale. Cele 75 de zile sunt atât suficiente, cât și necesare pentru realizarea acestor operațiuni. În această privință regulile diferă de la un sistem constituțional la altul. Data alegerilor poate fi stabilită prin lege sau  printr-un act al Guvernului. În general data alegerilor este stabilită într-o zi nelucratoare (duminica). Acest procedeu rămane totuși discutabil, pentru că el este una din cauzele absentismului.

2.Stabilirea numărului, delimitarea și numerotarea circumscripțiilor electorale

,,Circumscripțiile electorale constiuie cadrul organizatoric teritorial în care se desfășoară operațiunile de alegere”. Atâta timp cât alegerea șefului de stat determină ca întreaga țară să fie o circumscripție electorală, în cazul alegerii deputaților, senatorilor și consilierilor, presupune o anumită divizare administrativă a teritoriului și populației, cei aleși reprezentând grupe de cetățeni sau colectivități umane grupate pe anumite criterii.

Actuala reglementare în vigoare privind alegerea administrției publice locale este Legea 115/2015, care prevede că ,,consiliile locale și consiilie județene, precum și primarii se aleg prin vot universal, egal, direct și liber exprimat”.

Există o strânsă legătură între numărul circumscripțiilor electorale și numărul celor ce vor fi aleși. În aceste condiții numărul circumscripțiilor electorale depinde în mare măsură de scrutinul practicat. ,,Scrutinul uninominal presupune un număr mai mare de circumscripții, adică un numar egal cu cel al celor ce urmează a fi aleși în ideea că o circumscripție electorală desemnează un deputat sau, după caz, un senator ori consilier”. Scrutinul de listă, care presupune că fiecare circumscripție electorală desemnează mai mulți deputați sau, după caz,senatori ori consilieri, presupune un număr mai redus de circumscripții. În aceste condiții, sub aspectul întinderii teritoriale, circumscripția electorală se suprapune cu unitatea administrativă.

        Pentru a delimita și explica circumscripțiile electorale trebuie să luăm în considerare că legislatia electorală a cunoscut și cunoaște o dinamică aparte datorită schimbărilor frecvente în tehnicile electorale folosite.

       După criteriile legale, numărul circumscripțiilor electorale poate fi stabilit, prin constituții sau legi. ,,Astfel, de exemplu, legea electorală română din anul 1990, adoptand scrutinul de listă, a stabilit  că fiecare județ și municipiul București constituiau o circumscripție electorală, delimitarea lor fiind cea administrativ-teritorială a județelor și municipiului București. Practic, direct în temeiul legii electorale, s-au constituit 41 de circumscripții, delimitarea lor fiind cea administrativ-teritorială a județelor și municipiului București”. Legea în vigoare alegerile locale stabilește că ,,Pentru alegerea consiliilor locale și a primarilor, fiecare comună, oraș, municipiu și subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului constituie o circumscripție electorală”.

        Numerotarea circumscripțiilor electorale se poate realiza fie prin lege (de exemplu Guvern), având o importanță deosebită în efectuarea și înregistrarea operațiunilor electorale. Stabilirea numărului personalor care vor fi alese în fiecare circumscripție electorală revine autorităților stabilite de lege și după criteriile legale.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 34 alin. (2) și (4) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, excepție ridicată de Partidul Verde în Dosarul nr. 1.425/90/2010 al Tribunalul Vâlcea – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, apreciind că textele de lege criticate nu nesocotesc dispozițiile constituționale invocate.CURTEA,având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 16 aprilie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 1.425/90/2010, Tribunalul Vâlcea – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilorart. 34 alin. (2) și (4) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, excepție ridicată de Partidul Verde într-o cauză civilă având ca obiect soluționarea unei contestații depuse împotriva unei decizii a Biroului Electoral de Circumscripție nr. 1 Râmnicu Vâlcea.În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că, prin modificările aduse Legii nr. 67/2004, partidelor neparlamentare li se anulează dreptul de a avea reprezentanți în secțiile de votare cu prilejul alegerilor pentru primăriile locale. Acest lucru afectează procesul electoral, anulând posibilitatea partidelor neparlamentare care au candidați de a verifica corectitudinea procesului electoral, inclusiv numărarea voturilor. Prin faptul că acei candidați care provin de la partidele neparlamentare nu au reprezentanți în secțiile de votare, drepturile lor electorale sunt afectate odată cu întregul proces electoral, asupra căruia pot plana suspiciuni.

Curtea Constituțională în numele legii decide: Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 34 alin. (2) și (4) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, excepție ridicată de Partidul Verde în Dosarul nr. 1.425/90/2010 al Tribunalul Vâlcea – Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

3.Listele electorale.Cărțile de alegător.

Listele electorale

         Pentru desfășurarea algerilor este importantă identificarea și evidența alegătorilor și mai ales stabilirea numărului alegătorilor. Conform dispozițiilor art. 36 din Consituție rezultă că electoratul cuprinde cetățenii cu drept de vot. Identificarea și nominalizarea alegătorilor (cetățenilor care au drept de vot) se realizează prin întocmirea listelor electorale. Modalitatea de identificare și nominalizare a cetățenilor cu drept de vot se relizează conform următoarelor regului și anume: fiecare alegător este înscris într-o singură listă electorală permanentă și obligativitatea înscrierii în listele electorale permanente.

         Listele electorale pot fi: liste întocmite cu ocazia fiecărei alegeri și liste permanente. Legislația electorală din România elaborată  în baza Constituției din anul 1991 a introdus listele electorale permanente. Un astfel de liste prezintă avantaje față de cele întocmite pentru fiecare alegere pentru că realizează o evidență clară și exactă (domiciliul fiind criteriul clar și neconfundabil), realizează o evidență permanentă, dificil de falsificat, evită înscrierea în mai multe liste electorale și permit urmărirea dinamicii numărului alegătorilor.

        Listele electorale permanente se întocmesc la comune pe sate, pe când, la orașe, municipii și subdiviziunile administrativ-teritoriale pe străzi și cuprind alegătorii în ordinea numărului imobilelor în care locuiesc. În cadrul listelor electorale se menționează numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul, seria și numărul actului de identitate, numărul circumscripției electorale, numărul secției de votare, precum si o rubrică destinată semnăturii alegătorului. Primarul împreună cu serviciile de evidență informatizată a persoanei din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative sunt cei care întocmesc listele electorale permanente.

         Pentru verficarea listelor electorale permanente întocmite legea permite verificarea înscrierii pe liste a cetățenilor.

        Actualizarea listelor electorale permanente este o operațiune necesară datorită modificărilor firești determinate de dinamica demografica, de schimbările de domiciliu etc. În acest sens, legea electorală stabilește mai multe reguli. Ministerul Administrației și Internelor are obligația de a actualiza listele electorale, în termen de cel mult 15 zile de la data stabilirii zilei votării.

        Alte reguli referitoare la listele electorale permanente privesc obligația primarilor de a înainta o copie de pe liste, cuprinzând alegătorii din fiecare secție de votare, birourilor electorale ale secțiilor de votare, cu trei zile   înainte de data alegerilor,obligația comunicării modificărilor intervenite judecătoriei.

       Pe lângă listele electorale permanente și cele întocmite cu prilejul fiecărei alegeri mai există și cele speciale în care este este cuprinsă evidența cetățenilor care  își exercită dreptul de vot în alte localități decât cele de domiciliu, sau în orașele mari la alte secții de votare.                

 Cărțile de alegător

       Cărțile de alegător se eliberează alegătorilor înscriși în listele electorale permanente ale localității în care domiciliază. Așadar, este exclusă posibilitatea eliberării mai multor cărți de alegător pentru aceeași persoană.

      Cărțile de alegător se eliberează numai titularilor pe baza actului de identitate și sub semnatură, iar întocmirea acestora revine în sarcina Ministerului Administrației și Internelor.

4.Birourile și oficiile electorale

Pentru organizarea și desfășurarea alegerilor se constituie organisme speciale care poartă denumirea de birouri electorale. 

Activitatea de organizare și desfășurare a alegerilor se desfașoară sub conducerea și controlul cetățenilor, partidelor și formațiunilor politice, guvernului, prefecților sau primarilor revenindu-le obligații îndeosebi în asigurarea bazei materiale a ordinii publice. Legea electorală stabilește formele organizatorice care să exprime această realitate, iar printre acestea trebuie menționate și desigur, explicate birourile electorale. Există trei tipuri de birouri și anume: Biroul Electoral Central,birourile electorale de circumscripție și birourile electorale de secții de votare.

,, Biroul Electoral Central este alcătuit din 7 judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele și vicepreședintele Autorității Electorale Permanente și din 16 reprezentanți ai partidelor și formațiunilor politice care participă la alegeri și un reprezentant al Grupului parlamentar al minorităților naționale de la Camera Deputaților.’’.

Biroul electoral de circumscripție conduce operațiunile de alegere a deputaților și senatorilor dintr-o circumscripție electorală (județ).El este alcătuit din 3 judecători și din cel mult 10 reprezentanțși ai partidelor și formațiunilor politice care participă la alegeri în județ (sau municipiul București). Judecătorii sunt desemnați prin tragere la sorți,dintre judecătorii județului, de către președintele tribunalului județean. Odată desemnați, aceștia își aleg un președinte care devine președintele biroului electoral. Cât privește reprezentanții partidelor sau formațiunilor politice aceștia sunt desemnați după procedeul stabilirii și pentru Biroul Electoral Central.

        Oficiile electorale se organizează la nivelul sectoarelor municipiului București și sunt alcătuite dintr-un președinte, un locțiitor al acestuia și cel mult 7 membrii, reprezentanți ai partidelor politice, alianțelor și organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă la alegeri în municipiul București.

        Biroul  electoral al sectiei de votare conduce operațiunile de alegere ce se desfășoara în cadrul secțiilor de votare. Biroul electoral al secției de votare este alcătuit dintr-un președinte, un locțiitor al acestuia și cel mult 7 membrii.Președintele și locțiitorul sunt, de regulă, magistrati sau alți juriști care nu fac parte din nici un partid sau formațiune politică, desemnați prin tragere la sorți dintre magistrații sau ceilați juriști din județ (sectorul municipiului București).

5.Secțiile de votare

         Pentru a putea fi exercitat dreptul de vot sunt organizate secțiile de votare în comune, orașe și municipii. Secțiile de votare reprezintă delimitări teritoriale pentru ca toți alegătorii să poată vota într-o singură zi. De aceea, potrivit legii, se organizează secții de votare pentru minimum 1000 și maximum 2000 locuitori. În comune se formează secții de votare la 500-2000 de locuitori.

6.Propunerea candidaturilor

Propunerea candidaturilor, privind procesul de organizare a alegerilor, reprezintă una dintre operațiunile deosebit de importante.

Privilegiați de dreptul de a propune candidaturi aparține partidelor sau formațiunilor politice (singure sau în alianțe politice sau electorale).

Propunerile de candidate se fac în scris, în patru exemplare, sub semnatura conducerii partidului sau formațiunii politice, sau în cazul candidaților independenți pe baza listei susținătorilor. Cât privește lista susținătorilor, ea este un act de drept public și trebuie să conțină: data alegerilor, prenumele și numele candidatului, prenumele și numele, data nașterii, adresa, seria, numărul actului de identitate, semnătura susținătorilor, persoanele care au întocmit-o.

În aceste condiții, candidatul va depune o declarație de acceptare a candidaturii, odata cu propunerea de candidatură și, care cuprinde, în afara datelor de identificare, consimțământul expres al acestuia de a candida, precum și precizarea că întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a candida.

În termen de 24 de ore de la înregistrarea candidaturilor, biroul electoral de circumscripție sau după caz, Biroul Electoral Central, face publice candidaturile.  

7. Buletinele de vot.Semnele electorale.Ștampilele elctorale

Legea electorală cuprinde toate dispozițiile de ordin ethnic privind buletinele de vot, având în vedere importanța deosebită a acestora în ziua votării, ele fiind documentele în care se concretizează, grafic, opțiunile alegătorilor.

Astfel, pentru a asigura o uniformitate a acestor buletine, dar și o măsură menită să asigure secretul votului este necesară stabilirea unui model al buletinelor de vot. În mod firesc legea stabilește pentru fiecare categorie de organ de stat ce se va alege, câte un model, respectiv unul pentru Camera Deputaților, unul pentru Senat și unul pentru Președintele României.

Semnele electorale au o utilitate importantă în desfășurarea campaniei electorale și sunt folosite în alegeri. Astfel, aceste semne electorale, cu care alegătorii sunt obișnuiți chiar din timpul campaniei electorale, îi ajută pe aceștia, în ziua votării, să identifice mai ușor lista de candidați pe care o preferă, sau eventual,candidatul independent.

Foarte esențiale în desfășurarea operațiunilor de votare sunt și ștampilele electorale. Legea stabilește două categorii de ștampile cum ar fi ștampila de control a secției de votare și ștampila cu mențiunea ”Votat” .

 8.Campania electorală

  Alegerile se caracterizează printr-o necontenită campanie electorală, activitate în cadrul căreia partidele și formațiunile politice, candidații, simpatizanții acestora, popularizează prin mitinguri, presa, radio, televiziune sau alte asemenea mijloace, platformele lor politice, în scopul de a orienta opțiunea electoratului. Legea precizeză că mijloacele folosite în Campania electoral ,,nu pot contraveni ordinii de drept”.

Campania electorală, pe ultima ei sută de metri, care s-a axat în mare măsură pe validarea temelor de campanie și pe mobilizarea votanților, arată obținerea unei prezențe mai mari în turul al doilea.

Importanța deosebită a campaniei electorale determină ca legea să reglementeze în detaliu, condițiile de desfășurare, garanțiile etc. Astfel,campania electorală începe cu 30 de zile înainte de data desfășurării alegerilor și se încheie cu o zi înaintea zilei votării (în ziua de sâmbăta care precede data alegerilor, la ora7:00).

9.Desfășurarea votării

Votarea se realizează la secțiile de votare. La o secție de votare votează cetățenii înscriși pe listele electorale permanente, cetățenii din alte localități dar care se afla în localitatea secției de votare și doresc să voteze aici, cetățenii României cu domiciliu în străinătate, care în ziua votării se află în țară și, deci se prezintă la această secție precum și președintele, membrii biroului electoral și persoanele însărcinate cu menținerea ordinii.

Votarea se desfășoară într-o singură zi, care poate fi numai duminica, între orele 7 și 21.

Alegătorul votează pentru un candidat independent sau pentru o listă de candidate, aplicand ștampila care poartă mențiunea ’’Votat’’ pe patrulaterul în care este înscrisă candidatura.

Dupa ce-și exercită dreptul de vot, alegătorul îndoaie buletinul de vot în așa fel încât ștampila de control să rămână în afară, introduce personal buletinul în urnă, restituie ștampila ce i s-a încredințat, i se aplică această ștampila pe cartea de alegător și părasește localul secției de votare.

10.Stabilirea rezultatelor votarii.Atribuirea mandatelor

După ce președintele biroului electoral al secției de votare declară votarea închisă, operațiunea următoare este inventarierea și sigilarea ștampilelor cu mențiunea ”Votat’’, la numărarea și anularea buletinelor de vot rămase neîntrebuințate, precum și la verificarea sigiliilor de pe urnele de votare. Apoi, urnele sunt deschise și se face numărarea voturilor pentru fiecare organ de stat pentru care s-a votat la secția respectivă. În aceste condiții, sunt stabilite în urma numărării voturilor rezultatele votării.Candidatul care a caștigat alegerile locale în unitatea administrativ-teritorială respectivă va primi mandatul de primar, respectiv de consilier, după caz.     

4.3. Organizarea și desfășurarea algerilor parlamentare

Parlamentul României este organul reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare a României.

Structura Parlamentului României este bicamerală, cuprinzâd Camera Deputaților și Senatul. Reprezentanții poporului sunt aleși în Parlament, pe baza votului universal, egal, direct, secret și liber consimțit, pentru un mandat de 4 ani. Mandatul se prelungește de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență, până la încetarea acestora.

Camera Deputaților și Senatul au prerogative egale, cu excepția numirii numai de către Senat a Avocatului Poporului, justificând bicameralismul.

Organizarea internă a Parlamentului este stabilită prin regulament propriu.

Pentru îndeplinirea atribuțiilor lor, Camerele își organizează birouri, comisii care își desfașoară activitatea numai pe baza regulamentelor adoptate.

Convocat de Președintele României, în cel mult 20 de zile de la alegeri, Parlamentul își desfășoară primele activități separat în fiecare Cameră, acestea alegandu-și birouri de vârstă, alcătuite din cel mai vârstic parlamentar și 4 secretari, stabiliți din rândul celor mai tineri deputați, respectiv senatori.

În vederea validării mandatelor parlamentarilor, Camerele își aleg în prima lor ședință câte o comisie de validare, care trebuie să reflecte configurația politică rezultată din alegeri. Camerele se pronunță printr-un singur vot asupra listei parlamentarilor propuși pentru validare și prin vot separat pentru fiecare deputat sau senator propus să i se invalideze mandatul. Validarea sau invalidarea mandatelor se face cu votul majorității parlamentarilor prezenți. Grupurile parlamentare se pot organiza separat pentru fiecare Cemeră în parte. Acestea sunt institutionalizate, beneficiază de un șef, de un cabinet și de 1-5 experti, plătiți din bugetul Camerei. Ele urmăresc formarea organelor de lucru și desfășurarea activității fiecărei Camere, fiind constituite din cel putin 5 senatori sau 10 deputați, care au fost aleși pe listele aceluiași partid.

În general, grupurile parlamentare au urmatoarele competente:

– prezintă Camerei Deputaților, respectiv Senatului, denumirea grupului și componența sa numerică și nominală;

– prezintă Senatului, respectiv Camerei Deputaților, propunerile grupului privind funcțiile Biroului Permanent;

– participă fără drept de vot la ședințele Biroului Permanent;

– poate solicita întreruperea lucrărilor Camerei Deputaților, respectiv ale Senatului, pentru pauze de consultare cu membrii grupului sau cu celelalte grupuri parlamentare;

– poate cere în numele grupului verificarea cvorumului, ținerea unor ședințe nepublice ale plenului, precum și încheierea dezbaterilor;

– fac propuneri pentru comisia de validare în numele grupului pe care îl reprezintă;

– propun membrii în comisiile de mediere;

– pot cere modificare ordinii de zi;

– prezintă amendamente și exprimă poziția grupului;

– poate cere în numele grupului parlamentar revocarea membrilor Biroului Permanent sau ai comisiilor parlamentare propuși de către grupul parlamentar pe care îl reprezintă etc.

Secretarul grupului parlamentar este cel care asigură întocmirea documentelor necesare grupului și asigură buna lor gestionare și evidență.

Birourile permanente se alcătuiesc potrivit configurației politice a camerei Deputaților și a Senatului și ele cuprind pe președintele Camerei, pentru vicepreședinți, patru secretari și 4 respectiv 2 chestori. Pentru alegerea președintelui este necesar, în primul scrutin, votul majorității parlamentarilor, iar dacă această cerință nu s-a realizat, se organizează cel de-al 2-lea tur de scrutin, la care participă în Senat primii 2 candidați care au obținut cel mai mare numar de voturi exprimate, iar în Camera Deputaților, dacă nici un candidat nu a întrunit, după 2 tururi, votul majorității deputaților, se organizează noi tururi de scrutin, în urma cărora va fi desemnat președinte candidatul care a obținut majoritatea voturilor deputaților prezenți.

Președintele Camerei este ales, spre deosebire de ceilalți membrii ai Biroului, pe durata întregului mandat al Camerei, iar odată cu alegerea lui, încetează activitatea președintelui de vârstă.

Președintele Camerei are următoarele atribuții:

-convoacă Senatul sau, dupa caz, Camera Deputaților în sesiuni ordinare și extraordinare;

-conduce lucrările Camerei și ale Biroului permanent;

-asigură ordinea în timpul dezbaterilor și respectarea regulamentului;

-anunță rezultatul votării și hotărârile adoptate;

-asigură legătura cu cealaltă Cameră, Președintele României, Guvernul, Curtea Constituțională și Curtea Supremă de Justiție.

-asigura interimatul funcției de Președinte al României.

-reprezintă Camera în relații interne sau externe.

-poate sesiza Curtea Constituțională pentru ca aceasta să se pronunțe asupra constitiționalizării legilor sau a Regulamentului Camerei Deputaților, sau după caz, a Senatului.

-indeplinește și alte sarcini prevăzute de regulament sau date de Cameră.

Vicepreședinții sunt aleși de grupurile parlamentare prin vot secret cu majoritatea voturilor senatorilor. Aceștia îndeplinesc în ordinea stabilită de Biroul Permanent, atribuții ale președintelui, la solicitarea sau în absența acestuia.

Secretarii au ca sarcini principale:

-întocmirea listei cu înscrierile la cuvânt în ordinea în care au fost facute;

-prezentarea propunerilor, amendamentelor și a oricăror alte comunicări adresate Camerei.

-efectuarea apelului nominal;

-consemnarea rezultatului votului;

-ținerea evidenței hotărârilor adoptate;

-supravegherea întocmirii stenogramelor;

-asistarea președintelui în realizarea atribuțiilor ce-i revin acestuia și orice alte sarcini incredințate de acesta la Biroul Permanent.

Chestorii au următoarele sarcini:

-să verifice modul de gestionare a patrimoniului Camerei Deputaților sau, după caz, a Senatului;

-exercită controlul financiar asupra cheltuielilor;

-prezintă proiectul de buget și încheierea exercitiului bugetar;

-asigură menținerea ordinii și îndeplinesc orice alte sarcini date de președinte sau Biroul Permanent.

Biroul Permanent este un organ intern al Camerei, un organ de stat care are urmatoarele atribuții:

-propune adunării datele de începere și terminare a sesiunii;

-solicită președintelui adunării convoacarea sesiunii extraordinare;

-supune aprobării regulamentului Camerei Deputaților, sau după caz, al Senatului, precum și propunerile de modificare a acestuia;

-pregătește și asigură desfășurarea în bune condiții a lucrărilor;

-la propunerea grupurilor parlamentare, supune votului parlamentarilor competența nominală a comisiilor parlamentare;

-primește proiectele de legi și propunerile legislative și sesizează comisiile permanente în vederea întocmirii rapoartelor și elaborării avizelor;

-dispune difuzarea rapoartelor;

-întocmește, cu consultarea președintilor grupurilor parlamentare și a comisiilor permanente, proiectul ordinii de zi și a ședințelor adunării și programul de lucru;

-analizează și supune dezbaterii orientărilor generale de politică externă a României;

-propune spre aprobare competența delegațiilor permanente la organizațiile parlamentare internaționale;

-prezintă adunării proiectul de buget al acesteia și contul de încheiere a exercitiului bugetar;

-exercită controlul financiar-contabil;

-aprobă regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Camerei;

-îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege, de regulament sau însărcinări date de adunare.

Comisiile parlamentare sunt organe de lucru ale Adunării Deputaților, sau după caz, a Senatului, care au scopul de a îndeplini însărcinările ce le sunt date in vederea pregătirii lucrărilor fiecărei Camere. Sunt alcătuite dintr-un numar restrâns de parlamentari, care au ca sarcină să examineze în mod detaliat problemele care sunt supuse dezbaterii Parlamentului și apoi sa-i prezinte acestuia rapoarte cu propuneri adecvate.

Comisiile parlamentare pot fi:

-permanente;

-temporare în care intră cele speciale, de anchetă și de mediere.

De cele mai multe ori comisiile aparțin unei singure Camere, dar în unele împrejurări se pot constitui comisii mixte, comune celor 2 Camere, care la rândul lor pot fi permanente sau temporare. Numărul, denumirea și competența fiecăreia precum și numărul membrilor comisiilor parlamentare se stabilesc de Cameră, la propunerea Biroului Permanent.

În prima ședință, convocată de președintele adunării, comisiile își aleg birourile, compuse dintr-un președinte, 1-2 vicepreședinți si 1-2 secretari, după care își adoptă regulamentul de organizare și funcționare. Biroul propune ordinea de zi a fiecărei ședințe, sarcinile fiecărui membru al comisiei și în general, orice alte măsuri pentru organizarea bunului mers al activității comisiei. Președintele comisiei conduce ședințele, poate propune participarea la lucrări și a altor persoane din afara ei, are acces la lucrările altor comisii, asigură reprezentarea comisiei în rapoartele cu Biroul Permanent și celelalte comisii. Ședințele comisiilor, la a căror lucrări participarea parlamentarilor este obligatorie, nu sunt publice.

Membrii Guvernului au acces la lucrările comisiilor, iar când solicitarea vine din partea acestora, prezența lor este obligatorie. Comisiile permanente sunt alese pe toată durata mandatului Camerei Deputaților și a Senatului, pe domenii de activitate. Fiecare parlamentar este obligat să facă parte din cel puțin o comisie permanentă, cu excepția membrilor Biroului permanent, al Camerei Deputaților și respectiv a președintelui Senatului și a senatorilor, membri ai Guvernului.

Calitatea de membru al comisiei permanente poate înceta la propunerea grupului parlamentar din care face parte senatorul respectiv sau prin revocarea deputatului cu votul majorității deputaților din Comisie, la cererea grupului parlamentar care l-a propus sau a unei treimi din numărul membrilor Comisiei.

Atribuțiile principale ale comisiilor permanente sunt:

-examinarea proiectelor și propunerilor legislative în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor;

-efectuarea de anchetă parlamentară;

-solicitarea de rapoarte, informări și documentatii de la autoritățile a căror activitate intră în sfera lor de competență;

-dezbaterea și adoptarea de hotărâri cu privire la toate problemele transmise de Biroul permanent al adunării.

În cazul în care o comisie permanentă, în cadrul atribuțiilor sale, inițiază o anchetă privitoare la activitatea desfășurată de Guvern sau de administrația publică, are nevoie de aprobarea adunării, căreia trebuie să-i prezinte o cerere scrisă, adoptată cu votul majorității membrilor săi, în care să precizeze domeniile anchetei, scopul ei, mijloacele necesare și termenul de prezentare a raportului. În vederea desfășurării anchetei, comisia permanentă poate invita, orice persoană, pentru a da relații, care este obligată să se prezinte și să raspundă la întrebările care îi sunt puse, cu excepția întrebărilor legate de viața personală sau de secrete de stat de importanță deosebită. Nu pot fi invitați pentru a da relații în fața comisiilor permanente Președintele României, președinții celor 2 Camere, Avocatul Poporului, membrii Curții Constituționale și ai Curții de Conturi, Judecătorii Curții Supreme de Justiție și procurorul general.

Comisiile speciale se constituie, prin hotărâri ale Camerei Deputaților și ale Senatului, pentru avizarea unor proiecte de legi complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărârea de înființare a comisiei.

Comisiile de anchetă se constituie la cererea unor treimi din membrii fiecărei Camere și au un caracter temporar.

Comisiile de mediere sunt constituite în cadrul procedurii de mediere.

Comisiile comune ale Camerei Deputaților și ale Senatului pot fi constituite în baza prevederilor art. 61 alin. 4 din Constituție și a reglementărilor proprii ale celor două Camere.

Legislatura, sesiunea și ședința reprezintă perioade distincte de timp în care Parlamentul își desfășoara activitatea. Camera Deputaților și Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani. Mandatul Parlamentului României încetează în mod colectiv la împlinirea acestui termen de 4 ani, putand fi totuși prelungit prin lege organică în caz de război sau catastrofă. Încetarea mandatului Parlamentului poate avea loc și înainte de termenul de 4 ani, prin dizolvarea acestuia, în condițiile art. 89 din Constituție.

Alegerile pentru Parlament se desfășoara în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau dizolvarea celor două Camere.

Sesiunea este forma organizatorică de lucru a Parlamentului, adică perioada de timp din cadrul unui an calendaristic în care își desfășoară activitatea în mod continuu. Spre deosebire de Guvern, care își desfășoară activitatea în mod neîntrerupt, Parlamentul se reunește pentru perioade de timp limitate, care se numesc sesiuni.

Camera Deputaților și Senatul se întrunesc separat, în 2 sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune ordinară are loc în perioada februarie-iunie, iar cea de a doua în septembrie-decembrie. Convocarea Camerelor în sesiuni ordinare se face numai de către presedinții acestora, asigurându-se în acest mod independența Parlamentului.

Ședința constituie modalitatea de constituire a Camerei în reuniune plenară în scopul dezbaterii ordinii de zi. Potrivit regulamentelor proprii, fiecare Cameră își desfășoară activitatea separat în plen, pe comisii și grupuri parlamentare, în primele 4-5 zile ale săptămânii. În afara Ședințelor ordinare din aceste zile, la propunerea Biroului permanent, se pot ține ședințe și în alte zile. Ședința este condusă de președintele Camerei sau de vicepreședintele care îl înlocuiește, asistat de doi secretari. În timpul ședinței, președintele, care conduce dezbaterile, veghează la respectarea regulamentului și menținerea ordinii în sală. Parlamentarii iau cuvântul, în ordinea de pe listă pe care s-au înscris în prealabil, numai cu aprobarea președintelui, care, poate să limiteze durata luărilor de cuvant sau să propună sistarea ședintelor. Cei care iau cuvantul au obligația să se refere doar la problema pentru care s-au înscris la cuvânt, în caz contrar, după ce li s-a atras atenția, președintele le poate retrage cuvântul. De asemenea, președintele poate cere evacuarea din sală a parlamentarilor care tulbură ședința. Ședințele sunt publice, în afara cazurilor în care majoritatea parlamentarilor prezenți stabilesc prin vot că acestea sa fie secrete. De altfel, la toate ședințele Senatului este obligatorie prezența a cel puțin unui reprezentant al Guvernului. La ședințele publice pot asista diplomați, reprezentanți ai presei, radioului și televiziunii, precum și alți cetățeni, pe baza acreditării sau a invitației emise de secretarul general al aparatului Camerei, în condițiile stabilite de Biroul permanent.

Parlamentarii au obligația să fie prezenți la ședințele Camerei din care fac parte, lipsa trebuind să fie motivată Biroului permanent. Ordinea de zi a ședințelor este aprobată de Cameră, în ultima zi de lucru înaintea perioadei pentru care a fost întocmită, cu cel puțin jumătate plus unu din numărul parlamentarilor prezenți, după care se distribuie acestora și se afișează la sediul Camerei. Procedura de vot este modalitatea prin care parlamentarii își exprimă voința cu privire la problemele supuse dezbaterii Camerei Deputaților și Senatului. Votul parlamentarului este personal, fiind obligat să participe la ședințele Camerei din care face parte.Votul poate fi deschis, când se exprimă public prin ridicare de mâini, apel nominal, ridicare în picioare sau electronic.

Votul poate fi secret, când se exprimă prin buletine de vot, pentru alegerea sau numirea în unele funcții, prin bile, sau electronic, în cazul votării legilor, hotărârilor sau moțiunilor. În cazul votului prin bile, parlamentarii primesc cate două bile una albă și una neagră, pe care le introduc în cele două urne, care și ele sunt una albă și una neagră. Bila introdusă în urna albă și bila neagră introdusă în urna neagră înseamna votul ,,pentru”, iar bila neagră introdusă în urna albă și bila albă introdusă în urna neagră înseamnă vot ,,contra”.

Votul electronic se desfasoară prin conectarea unuia din contactele care reprezintă vot ,,pentru”, vot ,,contra” sau ,,abținere”. Când se votează cu buletine, pe fiecare se trece numărul de ordine, numele și prenumele candidatului, funcția pentru care candidează și grupul parlamentar din care face parte. Constatarea rezultatului votului cu bile sau cu buletine de vot se face prin proces-verbal, încheiat în prezența membrilor Biroului permanent al Camerei.

Validarea votului se face ținând seama de două condiții:

1. să se fi întrunit cvorumul pentru ca adunarea să fie constituită legal, adică majoritatea membrilor ei;

2. obținerea majorității calificate a cel puțin două treimi din numărul total al membrilor Camerei, în cazul adoptării unor legi constituționale.

Ședințele comune ale Cemerei Deputaților și Senatului au loc în cazurile stabilite de Constituție:

-adoptarea proiectelor sau propunerilor de revizuire a Constituției în cazul în care, prin procedura de mediere, Camerele nu ajung la un accord;

-depunerea jurământului de către Președintele României;

-punerea sub acuzare a acestuia pentru înaltă trădare;

-primirea mesajului Președintelui României;

-aprobarea bugetului de stat;

-examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Țării și ale Curții de Conturi;

-numirea directorului Serviciului Român de Informații.

Proiectele de legi și celelalte acte care se dezbat în ședință trebuie supuse în prealabil dezbaterii în ședința comuna de comisiile permanente a celor două Camere, sesizate în fond, care întocmesc un raport comun. Lucrările ședințelor comune sunt conduse alternativ de președintele Camerei Deputaților și de președintele Senatului, asistați de doi secretari, câte unul din partea fiecărei Camere.

Ședințele comune sunt publice, afară de cazurile când se stabileste prin votul majoritatii simple a celor prezenți, că acestea să fie secrete. Prezența deputaților și senatorilor este obligatorie, iar președintele ședinței anunță ordinea de zi, care se adoptă cu votul deschis a cel puțin jumătate plus unu din numărul deputaților și senatorilor prezenți. Deputații și senatorii iau cuvântul în ordinea înscrierii pe listă, cu încuviințarea președintelui, iar miniștrilor li se poate da cuvântul în orice fază a dezbaterilor și ori de câte ori îl solicită.

Președintele sau un grup de parlamentari poate cere încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuție, cererea adoptându-se cu votul majorității simple a deputaților și senatorilor prezenți. Dezbaterile se înregistrează pe bandă magnetică și se stenografiază, asigurându-se publicarea în Monitorul Oficial, partea a-II-a. Camera

Deputaților și Senatul, întrunite în ședință comună, stabilesc de fiecare dată ce procedură de vot vor utiliza, în afara cazurilor în care este prevăzută o procedură de vot obligatorie. Votul poate fi deschis, când rezultatul votării se comunică de președintele care conduce ședința, sau secret, exprimat electronic ori prin buletine de vot sau prin bile, când rezultatul se constată de către Birourile permanente ale celor două Camere. În toate cazurile în care Camera Deputaților și Senatul, în ședințe comune, adoptă legi, hotărâri, moțiuni, trebuie să fie prezenți cel puțin jumătate plus unu din membrii celor două Camere.

Mandatul parlamentarilor români este reprezentativ și are o durată de 4 ani, în această perioadă aceștia neputând fi revocați, dar pe de altă parte mandatul este facultativ, cel care-l deține putând renunța la el.

Caracteristicile mandatului parlamentar:

-se naște din votul corpului electoral și este general;

-este irevocabil, parlamentarii neputând pierde mandatul prin voința celor care l-au ales.

Mandatul de parlamentar presupune atât drepturi cât și obligații specifice cum sunt:

-dreptul, dar și obligația de a participa la ședințele Camerei din care face parte;

-dreptul la inițiativă legislativă;

-dreptul de a pune întrebări și de a adresa interpelări;

-dreptul, dar și obligația de a se informa prin intermediul mijloacelor specifice;

-obligația politică de a menține legatura cu electoratul, îndeosebi cu cei din circumscripția electorală unde a fost ales;

-obligația de a respecta prevederile regulamentului Camerei din care face parte;

-dreptul la imunitate parlamentară

-dreptul la indemnități;

-dreptul la concediu de boală sau interese personale;

-dreptul de a demisiona;

-dreptul de a purta un semn distinctiv al calității de parlamentar;

-dreptul de a avea pașaport diplomatic.

Încetarea mandatului poate fi colectivă, la încheierea legislaturii sau la dizolvarea adunării, ori individuală. Încetarea individuală a mandatului se realizează prin cerere scrisă adresată președintelui Camerei, care are obligația ca în ședință publică să-l întrebe pe parlamentar dacă își menține cererea. Dacă răspunsul este afirmativ, ori dacă parlamentarul nu se prezintă să răspundă, locul sau în Parlament este decarat vacant.

Mandatul încetează individual de drept prin:

-decesul parlamentarului;

-stabilirea, ulterior validării mandatului, a unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare la o pedeapsă complimentară, constând în pierderea drepturilor electorale pe perioada alegerii în adunare;

-condamnarea definitivă a parlamentarului la o pedeapsă privativă de libertate.

Una dintre incompatibilitățile parlamentare prevede de nimeni nu poate avea, în același timp, calitatea de deputat și senator. Alte incompatibilități se stabilesc prin lege organică.

Parlamentarul aflat într-o situație de incompatibilitate are obligația să demisioneze în termen de 10 zile când a fost ales în Camera Deputaților sau în 30 de zile de la data validării mandatului de senator. După expirarea acestui termen, parlamentarul aflat în situația de incompatibilitate va fi declarat demisionat de Cameră, la cererea Biroului permanent al acesteia, pe baza raportului Comisiei Juridice de numiri, disciplină, imunități și validări. Parlamentarul are totodată obligația ca în același termen să declare Biroului permanent al Camerei orice activitate pe care va continua să o desfășoare pe durata mandatului.

Imunitățile parlamentare au ca scop protejarea parlamentarilor împotriva urmărilor judiciare și garantarea libertății de gândire și de acțiune a acestora. În raport cu obiectul lor, ele se împart în iresponsabilități și inviolabilități. Iresponsabilitatea parlamentară are ca efect înlăturarea răspunderii juridice a parlamentarului pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, adică pentru activitatea pe care el o desfășoară în caliatate de deputat sau senator.

Inviolabilitatea parlamentară urmarește prevenirea urmăririi judiciare a deputatului sau a senatorului, fără încuviințarea prealabilă a Camerei din care face parte, pentru acte sau fapte de natură penală sau contravențională săvârșite în afara exercitării mandatului său. Astfel, parlamentarul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată fără încuviințarea în prealabil a Camerei după ascultarea celui în cauză. Cererea de reținere, arestare, percheziționare sau trimitere în judecată penală ori contravențională se adresează președintelui Camerei de către ministrul justiției. După care, președintele o trimite spre examinare comisiei juridice, disciplină și imunități, care adoptă o hotărâre prin votul secret al majorității membrilor ei. Hotărârea definitivă va fi luată de Cameră, prin votul secret a două treimi din numărul parlamentarilor prezenți. Competența de judecată îi revine Curții Supreme de Justiție.

În caz de infracțiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reținut și supus percheziției, iar ministrul justiției îl va informa neîtârziat pe președintele Camerei în legatură cu cele întâmplate.

Spre deosebire de iresponsabilitate, inviolabilitatea are următoarele trăsături:

-este relativă, putând fi ridicată de Cameră;

-are un caracter limitat, acționând numai în materie penală și contravențională;

-ea se referă la fapte sau acte care nu sunt legate de exercitarea mandatului;

-este strict personală referindu-se numai la persoana parlamentarului, astfel că instigatorii complicii și alții participanti la comiterea infracțiunii sau contravenției nu beneficiază de ea;

-ea operează numai pe perioada în care persoana în cauza are calitatea de parlamentar.

Indemnitățile parlamentare au menirea să asigure un trai decent deputatului sau senatorului, mai ales că în cele mai multe cazuri contractul său de muncă este suspendat, cu excepția cazurilor în care Biroul permanent al Camerei, la cererea celui în cauză, decide altfel și are avizul unității.

Parlamentarii primesc o indemnizație lunară stabilită prin lege, diurna pe perioadele în care participă la lucrările Camere, în plen sau în comisii, cazare gratuită pentru cei care nu domiciliază în Capitală, transport gratuit pe căile ferate, cu mijloace auto, navale și aeriene interne, decontarea cheltuielilor de poștă și telecomunicații interne făcute pentru activități legate de exercitarea mandatului.

Măsurile disciplinare care pot fi luate împotriva parlamentarilor în cazul în care comit abateri de la regulamentul Camerei din care fac parte sunt:

-avertismentul, care este aplicat de președinte la prima abatere;

-chemarea la ordine, adresată celor care nesocotesc avertismentul continuând să se abată de la regulament sau celor care chiar de la prima abatere încalca în mod grav precederile regulamentului.

În cauza Grosaru împotriva României sunt precizate următoarele:

La originea cauzei se află o cerere (nr. 78.039/01) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Mircea Grosaru (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 30 aprilie 2001, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertătilor fundamentale (Convenția). Reclamantului i s-a refuzat atribuirea unui mandat de deputat în numele minorității italiene din România, considerându-se victima unei încălcari a drepturilor sale garantate prin art. 13 din Convenție și art. 3 din Protocolul nr. 1. 

După numărarea voturilor, biroul electoral central a hotărât, în temeiul art. 4 din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului (denumită în continuare Legea nr. 68/1992), să atribuie mandatul de deputat ce îi revenea minorității italiene Comunității Italiene din România, aceasta obținand 21.263 de voturi la nivel național. Deși reclamantul a obținut la nivel național 5.624 de voturi dintr-un total de 21.263 de sufragii, biroul electoral central i-a atribuit mandatul de deputat unui alt membru al Comunității Italiene din România, doamnei Ileana Stana Ionescu, care se prezentase pe o altă listă uninominală și care nu obținuse decat 2.943 de voturi, însa în una și aceeasi circumscripție. 

Pentru aceste motive curtea stbilește:

1. hotărăște că a avut loc încalcărea art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 
2. hotărăște că a avut loc încalcarea art. 13 din Convenție coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1.

4.4 Alegererea Președintelui Românaiei

Președintele României este șeful de stat al României. Rolul său esențial este de a reprezenta statul român în relațiile internaționale, conform Constituției, este garantul independenței naționale, este cel care veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice, exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate. De asemenea, președintele este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

Până în momentul abdicării regelui Mihai I, atribuțiile de șef al statului român au fost deținute și exercitate de către rege. Odată cu proclamarea republicii, la 30 decembrie 1947, aceste atribuții au fost preluate de un organ colegial, denumit Prezidiul republicii.

Funcția de șef de stat, conform Constituției din 1948, este încredințată Prezidiului Marii Adunări Naționale, menținut până în 1961, când a fost înlocuit de Consiliul de Stat.

Funcția propriu-zisă de președinte al republicii a fost creată în anul 1974, de când ea este exercitată de o singură persoană. Din data de 27 decembrie 1989, a fost instituită funcția de Președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale, care avea și atribuțiile de șef de stat. La începutul lunii februarie a anului 1990, organele centrale ale puterii politice se reorganizează, prin constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), președintele acestui consiliu având și atribuțiile de șef de stat.

,,Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, intr-un sistem de două tururi de scrutin’’.

Președintele României este ales prin scrutin uninominal majoritar în două tururi. În primul tur de scrutin este declarat câștigător, candidatul care a întrunit jumatate plus unu din numărul tuturor alegătorilor, adică majoritate absolută.

Dacă nici unul dintre candidați nu au întrunit această majoritate, este organizat cel de-al doilea tur de scrutin, între primii 2 candidați stabiliți, în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur și este declarat câștigător, candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi.

Poate fi candidat la funcția de Președinte al României orice cetățean român, care îndeplinește condițiile prevăzute de Constituție și de Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, republicată în 2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 650 din 12 septembrie 2011.

Conform art.34 si art.35 din Constituție, pentru a candida la această funcție, persoana trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

-să aibă drept de vot;

-persoana care candidează să aibă cetățenie română și domiciliu în țară;

-să fi împlinit până în ziua alegerilor, vârsta de cel puțin 35 de ani;

-să nu intre în categoria persoanelor care nu pot face parte dintr-un partid politic;

-să nu fi îndeplinit, anterior, două mandate în funcția de Președinte a României.

Având în vedere faptul că candidaturile la funcția de Președinte pot fi numeroase și fanteziste și pentru a preîntâmpina devalorizarea campaniei prezidențiale s-au impus anumite condiții:

-depunerea candidaturii de către un partid sau de altă formațiune politică înscrisă în alegeri;

-declarația de acceptare a candidaturii;

Depunerea listei susținătorilor, în cazul candidaților independenți trebuie să cuprindă cel puțin numărul minim prevazut de lege, se atașează lista autentificată de către notarul public care dovedește realitatea semnăturilor susținătorilor.

Mandatul Președintelui României este de 5 ani și se exercită de la data depunerii jurământului, până la depunerea jurământului de președintele nou ales (art. 83, alin.l, alin.2 din Constițutia României).

Mandatul prezidențial poate fi prelungit prin lege organică, numai în caz de război sau de catastrofă.

Mandatului Președintelui României se încheie, de regulă, prin expirarea duratei acestuia. În decursul mandatului Președintelui pot să intervină și alte cauze care să pună capăt mandatului, astfel de cauze având denumirea de vacanță a funcției. Astfel de cauze sunt: demisia, demiterea din funcție, imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor sau decesul.

Potrivit art. 105 din Constițutie, constatarea existenței împrejurărilor de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor de Președinte al României o face Curtea Constituțională, iar cele constatate sunt comunicate Parlamentului și Guvernului.

Demisia reprezintă actul propriu, conștient și irevocabil al Președintelui, asupra căruia decide singur și conștient, indiferent de cel sau cei care i-ar solicita-o. Astfel, Președintele poate demisiona din numerose motive: din cauza sănătății; pentru că este conștient de pierderea încrederii alegătorilor; în scopul de a ocupa altă funcție; sau atunci când consideră că iminența suspendarea sau trimiterea sa în judecată, fapt ce antrenează pierderea imunității prezidențiale, cu toate consecintele ei.

În ceea ce privește demiterea din funcție, aceasta are loc în condițiile art. 84 alin.3 (rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare de către Înalta Curte de Casatie și Justiție pentru înaltă trădare) sau ale art. 95 alin.3 (în urma referendumului aprobator, după suspendarea din funcție).

În cazul în care șeful statului este suspendat din funcție, sau atunci când se află în imposibilitatea temporară de a-și exercita atribuțiile, până la organizarea și definitivarea alegerilor, se instituie, în condițiile art. 97 din Constituție, interimatul funcției. Președintele redobândește exercitarea atribuțiilor în cazul în care imposibilitatea temporară de a-și exercita atribuțiile încetează.

CONȚINUTUL ȘI REGLEMENTAREA JUSTIȚIEI ELECTORALE ÎN ROMÂNIA

Desfășurarea în condiții optime a procesului electoral, depinde, într-o mare măsura de felul în care sunt legiferate și se desfășoară operațiunile electorale. Printre acestea trebuie să figureze și rezolvarea cererilor prezentate de cei interesați contra neregularităților descoperite în desfășurarea alegerilor. În lipsa rezolvării acestora procesul electoral ar rămânae nefinalizat fără să-și îndeplinescă scopul legitim și anume acela de desmare a reprezentanților de către popor. Totodată, în această situație, procesul electoral ar fi dominat de incertitudini și fraude electorale și nu ar putea fi considerat corect.

În consecință, în mod inevitabil, apar în procesul electoral un șir de neregularități ce trebuie îndreptate prin intermediul unor cereri prezentate de cei interesați. Pentru rezolvarea acestor neregularități legea instituie procedurile prin care trebuie soluționate aceste cereri, dar și atutoritățile competente să le soluționeze.

Organizarea și desfășurarea algerilor, componentă a sistemului electoral, conține și reguli referitoare la contenciosul electoral, atât în ceea ce privește alegerile prezidențiale și cele parlamentare cât și cele locale.

Normele care fac referire la contenciosul electoral pentru alegerile prezidențiale și cele prlamentare sunt norme ce aparțin dreptului constituțional și sunt cuprinse în prevederile Legeii 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, modificată și completată și în cele ale Legii 35/2008 pentru alegerea Camerei deputaților și Senatului, modificată și completată.

În ceea ce privește natura juridică a contenciosului electoral, trebuie să precizăm că este necesară stabilirea ei mai cu seamă datorită caracterului constituțional al terminologiei. Prin urmare, putem spune că exista asemănari între contenciosul electoral și cel administrativ, atât din punct de vedere al pricipiilor ce conduc cele două domenii, al procedurii folosite, cât și în ceea ce privește actele care sunt supuse controlului. Însă trebuie remarcat că între cele două tipuri de contencios există și deosebiri concretizate în autoritatea politică care emite actul supus verificării. Așadar, autoritățile statului care emit actele supuse verificării sunt birourile și oficiile electorale care nu au o natură administrativă , ci sunt de natură juridică constituțională. Aceste excepții nu pot însă afecta opinia exprimată, întrucât operațiunile electorale îndeplinite, de întocmire a celor două categorii de acte, nu sunt electorale, deci de drept constituțional, ci sunt de drept administrativ.

În aceste condiții, nu se poate spune că, din punct de vedere al naturii juridice, contenciosul electoral ar fi un contencios administrativ, ci având în vedere asemănările și deosebirile precizate, acesta este o instituție juridică de drept constituțional cu conținut propriu.

Procedura contenciosului electoral vizează listele de alegători, candidaturile, acceptarea sau resingererea formării de alianțe, formarea și activitatea birourilor electorale, campania electorală, carțile de alegător operațiunile de votare și anulare a alegerilor.

Astfel, pricipiile de bază care călăuzesc domeniul contenciosului electoral sunt urmatoarele:

1) contenciosul electoral constituie o garanție a organizării și desfășurării alegerilor.

Contenciosul constituțional electoral constituie o garanție atât pentru exercitarea drepturilor exclusiv politice și în general pentru drepturile electorale, cât și pentru operatiunile electorale.

2) regulile procedurale ale contenciosului constituțional electoral se constituie într un sistem. Regulile procedurale declanșează, în principiu, patru tipuri de cereri, îndreptate împotriva actelor supuse verificării, și anume: întampinarea, plângerea, contestația și recursul.

3) îmbinarea regulilor recursului grațios cu cele referitoare la procedura jurisdicțională.

Potrivit acestui principiu, întâmpinarile se soluționează de organul care a emis actul supus verificării și se referă la activitatea acestuia. Contestațiile se soluționează de către organul ierarhic superior celui care a emis actul supus verificării și se referă la activitatea acestuia, de Curtea Constituțională sau de o instanță judecătorească competentă, după caz, în timp ce recursul se soluționează numai de instanțele judecătorești competente.

4) anularea alegerilor de către organe ale statului anume desemnate în acest scop.

5) motivele de anulare a alegerilor trebuie să aibă un caracter rezonabil.

6) reglementarea unei proceduri, care se desfășoara cu rapiditate, pentru soluționarea tuturor cererilor formulate în cadrul contenciosului electoral.

Conform legii, anularea alegerilor se poate face doar de către organele special desemnate în acest scop.

5.1. Competența în materie electorală a instanțelor judecătorești

În materie electorală, competența se împarte între instanțele judecătorești și alte organe de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională.

1. Alegerile locale

În cazul alegerilor locale, Legea nr. 67/2004 stabilește următoarele competențe:

-întâmpinările împotriva omisiunilor, înscrierilor greșite sau oricăror erori din liste se soluționează de primar. Împotriva soluției date de primar se poate face contestație care se soluționează de către judecătoria în a cărei raza teritorială se află localitatea. Hotărârea judecătorească este definitivă și irevocabilă și se comunică persoanei interesate și primarului în termen de 24 de ore de la pronunțare (art. 16);

-birourile electorale de circumscripție rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate și contestațiile cu privire la operațiunile birourilor electorale ale secțiilor de votare (art. 25);

-birourile electorale ale secțiilor de votare rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate (art. 29);

-contestațiile asupra modului de organizare și asupra componenței biroului electoral județean se soluționează de tribunal [art. 31 alin. (3) teza II];

-birourile electorale județene rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate și contestațiile cu privire la modul de constituire, componența și activitatea birourilor electorale de circumscripție [art. 31 alin. (3) teza I];

În județele în care se organizează alegeri parțiale într-o singură circumscripție electorală nu se mai constituie un birou electoral județean, soluționarea sesizărilor prevăzute la art. 33 alin. (1) lit. h) facându-se de judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripția electorală respectivă [art. 31 alin. (4)]. În situațiile prevăzute de art. 31 alin. (4), atribuțiile prevăzute la art. 7, art. 33 alin. (2), art. 52 alin. (1) si la art. 123 sunt îndeplinite de biroul electoral de circumscripție, iar competența de soluționare a contestațiilor asupra modului de organizare și a componentei biroului electoral de circumscripție aparține tribunalului;

– Biroul Electoral Central rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate și contestațiile cu privire la modul de constituire, componenta și activitatea birourilor electorale de circumscripție județeană și a municipiului București. Acesta primește și soluționează orice contestație cu privire la organizarea și desfășurarea alegerii autorităților administrației publice locale, altele decât cele care, prin lege, sunt date în competeța birourilor electorale de circumscripție sau a instanțelor judecătorești. Biroul Electoral Central soluționează sesizările privitoare la frauda electorală, putând dispune anularea alegerilor dintr-o circumscripție electorală, în cazul în care constată, pe baza probelor administrate, că votarea și stabilirea rezultatului alegerilor au avut loc prin fraude de natură a modifica atribuirea mandatelor în circumscripția electorală respectivă (art. 33);

– biroul electoral de circumscripție examinează respectarea condițiilor legale pentru ca o persoană să poată candida, respectarea condițiilor de fond și de formă ale listelor de candidați, precum și ale listei susținătorilor. Candidaturile care îndeplinesc condițiile legale sunt înregistrate. Candidaturile care nu îndeplinesc condițiile legale de fond și de formă se resping de către biroul electoral de circumscripție (art. 46);

            – judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripția electorală pentru care se depune candidatura, respectiv tribunalul, înregistrează propunerile de candidatură admise de biroul electoral de circumscripție (art. 46);

– contestațiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor se soluționează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către judecatoria, respectiv tribunalul, în a cărei rază teritorială se află circumscripția electorală. Hotărârea nu se comunică. Împotriva hotărârii date în contestație se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare, la instanța ierarhic superioară. Recursul se soluționează în termen de 24 de ore de la înregistrare. Hotărârea pronunțată în recurs este definitivă și irevocabilă (art. 48);

– birourile electorale de circumscripție soluționează plângerile ce le sunt adresate cu privire la împiedicarea unui partid politic, alianță politică, alianță electorală ori candidat independent de a-și desfășura campania electorală în condițiile preăzute de lege și cu respectarea deontologiei electorale. Dacă biroul electoral de circumscripție consideră, cu ocazia soluționării plângerii, că este necesară luarea unor măsuri administrative sau aplicarea unor sancțiuni contravenționale ori penale, sesizează autoritățile competente. Împotriva soluției date de biroul electoral de circumscripție comunală, orășenească, municipală sau de sector al municipiului București se poate face contestație la biroul electoral de circumscripție județeană, respectiv la biroul electoral de circumscripție a municipiului București, iar împotriva soluției date de biroul electoral de circumscripție județeană sau de biroul electoral de circumscripție a municipiului București se poate face contestație la Biroul Electoral Central. Soluția dată asupra contestației este definitivă (art. 73);

– judecătoria în a cărei rază teritorială se află comuna sau orașul validează alegerea primarului (art. 63 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale), cu excepția primarului general al municipiului București, a cărui validare se face de președintele Tribunalului București [art. 93 alin. (2) din Legea nr. 215/2001];

– consiliile locale validează mandatele de consilieri locali, iar hotărârea de validare sau invalidare poate fi atacată de cei interesați la instanța de contencios administrativ (art. 32 si art. 33 din Legea nr. 215/2001);

– consiliile județene validează alegerea consilierilor, iar hotărârea de validare sau invalidare poate fi atacată de cei interesați la instanța de contencios administrativ [art. 103 alin. (1) din Legea nr. 215/2001].

5.2. Alegerile parlamentare

În cazul alegerilor parlamentare, Legea nr. 373/2004 stabilește următoarele competențe:

– Biroul Electoral Central se pronunță cu privire la protocolul de constituire a alianțelor electorale (art. 6);

 – Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează contestațiile împotriva hotărarilor Biroului Electoral Central de admitere, respectiv de respingere a protocolului de constituire a alianțelor electorale. Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra contestațiilor prevăzute la alin. (4) și (5) în termen de 24 de ore, prin hotărâre definitivă și irevocabilă (art. 6);

– întâmpinările împotriva omisiunilor, înscrierilor greșite și oricăror alte erori din liste se soluționează de primar. Împotriva soluției date de primar se poate face contestație care se soluționează de judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază alegătorul. În cazul alegătorilor înscriși în listele electorale speciale, întâmpinările se soluționează, de îndată, de președintele biroului electoral al secției de votare, iar contestațiile de către judecătoria în a cărei rază teritorială se afla biroul electoral al secției de votare care a întocmit lista. Judecarea se face de îndată. Hotărârea judecătorească este definitivă si irevocabila si se comunica biroului electoral al sectiei de votare imediat dupa pronunțare. Întâmpinările formulate cu privire la listele speciale din străinatate se soluționează de către biroul electoral al secției de votare, iar contestațiile de către șeful misiunii diplomatice din țara respectivă sau de locțiitorul acestuia. Hotararea este definitivă (art. 13);

– orice neconcordanță dintre lista electorală permanentă și copia întocmită potrivit art. 14 alin. (1) se soluționează de primar, de îndată, pe baza datelor cuprinse în lista electorală permanentă (art. 14);

– întâmpinările privind întocmirea sau eliberarea cărților de alegător se soluționează de serviciul de evidență informatizată a persoanei, care este obligat să se pronunțe în cel mult 3 zile de la înregistrarea acestora. Împotriva soluției date de serviciul de evidență informatizată a persoanei se poate face contestație la judecatorie în termen de 24 de ore de la comunicare, prevederile art. 13 alin. (2) aplicandu-se în mod corespunzator (art. 19);

– Biroul Electoral Central rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate și contestațiile cu privire la activitatea birourilor electorale de circumscripție. Contestațiile se soluționează prin hotărâri care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauza, precum și pentru autoritățile și instituțiile publice la care se referă, sub sancțiunile prevăzute de lege. Biroul Electoral Central atestă atribuirea unui mandat de deputat organizației cetățenilor aparținând minorităților naționale care a întrunit condițiile prevăzute la art. 4 și eliberează certificatul doveditor deputatului desemnat pe această bază.Acesta anulează alegerile dintr-o circumscripție electorală în cazul în care constată că votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraude de natură să modifice atribuirea mandatelor ăi dispune repetarea scrutinului (art. 32);

– birourile electorale de circumscripție rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate și contestațiile cu privire la operațiunile birourilor electorale ale secțiilor de votare sau, dupa caz, oficiilor electorale, din cadrul circumscripției electorale în care funcționează. Contestațiile se soluționează prin hotărâri care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum și pentru autoritățile și instituțiile publice la care se referă, sub sancțiunile prevăzute de lege. Acesta constată rezultatul alegerilor pentru circumscripția electorală și eliberează deputaților sau, după caz, senatorilor certificatul doveditor al alegerii, pe baza constatării Biroului Electoral Central cu privire la partidele politice, alianțele politice sau alianțele electorale care întrunesc pragul electoral prevăzut la art. 90 alin. (2). Birourile electorale predau tribunalului, pe bază de proces-verbal,buletinele de vot nule si cele contestate, primite de la birourile electorale ale secțiilor de votare (art. 34);

– oficiile electorale ale sectoarelor municipiului București rezolvă întampinările referitoare la propria lor activitate și contestațiile cu privire la operațiunile birourilor electorale ale secțiilor de votare (art. 36);

– birourile electorale ale secțiilor de votare rezolvă întampinările referitoare la propria lor activitate (art. 38);

– contestațiile formulate de partidele politice, alianțele politice și alianțele electorale care participă la alegeri, precum și candidații independenți pot contesta modul de formare și componența birourilor și oficiilor electorale se soluționează de biroul electoral de circumscripție, dacă privesc biroul electoral al secției de votare, de Biroul Electoral Central, dacă privesc biroul electoral de circumscripție, sau de Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă privesc Biroul Electoral Central, în termen de cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârea este definitivă și irevocabilă. În municipiul București contestațiile se soluționează de oficiul electoral, dacă privesc biroul electoral al secției de votare, și de biroul electoral de circumscripție, dacă privesc oficiile electorale (art. 41);

– contestațiile privind înregistrarea sau respingerea candidaturilor se soluționează de tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripția electorală, în cel mult două zile de la primirea contestației. Hotărârea nu se comunică. Împotriva hotărârii se poate face recurs, în termen de 24 de ore de la pronunțare, la curtea de apel. Recursul se soluționează în termen de două zile de la înregistrare.Hotărârea este definitivă și irevocabilă. Contestația și cererea de recurs se depun la instanța competentă, sub sancțiunea nulității (art. 47);

– contestațiile privind înregistrarea semnelor electorale se depun în termen de 24 de ore de la expirarea termenului prevăzut la art. 50 alin. (1) sau, dupa caz, la art. 50 alin. (5) și se soluționează de catre Înalta Curte de Casație și Justiție în cel mult două zile de la înregistrare. Hotărârea nu se comunică părților. Hotărârea este definitivă și irevocabilă și se comunică de îndată Biroului Electoral Central (art. 50);

– Birourile electorale de circumscripție soluționează, prin hotărâre, plângerile ce le sunt adresate cu privire la încălcarea de către candidați, partide politice, alianțe politice, alianțe electorale sau de către persoanele cărora le este interzis să participe la acțiuni de campanie electorală a prevederilor legale sau deontologiei electorale, precum și la împiedicarea unui partid politic, unei alianțe politice, alianțe electorale ori candidat independent de a-și desfășura campania electorală. Împotriva soluției date de biroul electoral de circumscripție se poate face contestație care se soluționează de Biroul Electoral Central, prin hotărâre. Hotărârea Biroului Electoral Central este definitivă. Soluționarea plângerilor și a contestațiilor se face în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare, iar hotărârile se publică în presă și se afișează, în mod vizibil, la sediul biroului electoral care le-a emis (art. 72);

– Camerele Parlamentului validează alegerea deputaților și senatorilor (art. 93).

5.3 Alegerile prezidențiale

În cazul alegerilor prezidențiale, Legea nr. 370/2004 stabilește următoarele competențe:

– Biroul Electoral Central rezolvă întâmpinările la propria activitate și contestațiile trimise de birourile electorale de circumscripție, soluțiile date fiind definitive (art. 5);

– Birourile electorale de circumscripție rezolvă întâmpinările referitoare la propria activitate și contestațiile cu privire la operațiunile birourilor electorale ale secțiilor de votare (art. 6);

– Birourile electorale ale secțiilor de votare îndeplinesc, în mod corespunzator, atribuțiile ce le revin, potrivit legii, pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului (art. 7).

În cadrul alegerilor prezidențiale, o serie de atribuții sunt recunoscute Curții Constituționale, care, potrivit art. 146 lit. f) din Constituție, veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui și confirmă rezultatele sufragiului. În acest scop, Legea nr. 370/2004 stabilește următoarele atribuții pentru Curtea Constituțională:

– soluționarea contestațiilor cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii de către Biroul Electoral Central. Soluția este definitivă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I (art. 11);

– rezolvarea contestațiilor împotriva soluției date de biroul electoral de circumscripție la plângerile privind împiedicarea desfășurării campaniei electorale (art. 17);

– anularea alegerilor în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin (art. 24);

– publicarea rezultatului alegerilor în presă și în Monitorul Oficial al României pentru fiecare tur de scrutin, precum și, dacă este cazul, stabilirea primilor doi candidați care au obținut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate pe întreaga țară și care vor participa la cel de al doilea tur de scrutin, ipoteza în care va stabili și ziua votării (art. 25-26);

-validarea rezultatului alegerilor pentru Președintele ales, rezultat pe care îl va comunica Parlamentului pentru depunerea jurământului (art. 25).

5.4 Rolul Curții Constituționale în cadrul procesului de alegere a Președintelui României

Atribuția Curții Constituționale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmarea rezultatelor sufragiului este reglementată de dispozițiile art.146 lit.f) din Constituție și de art.37 și art.38 din Legea nr.47/1992.

Atribuția Curții Constituționale este reglementată și de art.37 din Constituție, Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.650 din 12 septembrie 2011: art.27 și art.28, art.31 alin.(1) și (2), art.51 alin.(3), art.52, art.53 și art.54 alin.(2).

Această atribuție are 2 componente:

– în cadrul primei componente, Curtea veghează la respectarea procedurii pentru alegerea PreședinteluiRomâniei;

– în cea de-a a doua, Curtea confirmă rezultatele sufragiului.

1. Respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României

În temeiul art.37 alin.(1) și al art.38 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituțională soluționează contestațiile cu privire la înregistrarea sau neînregistrarea candidaturii la funcția de Președinte al României.

Persoanele care se pot adresa Curții în acest sens sunt prevăzute de art.31 alin.(1) din Legea nr.370/2004, aceștia fiind candidații, partidele politice, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, alianțele politice, alianțele electorale și alegătorii.

Contestația privind alegerea Președintelui:

-se depune la sediul Curții Constituționale, în cel mult 24 de ore de la expirarea termenului prevăzut la art. 29 alin. (2), respectiv la art. 30 alin. (6) din Legea nr.370/2004,

-se face în scris;

-vizează, în concret, decizia prin care Biroul Electoral Central a admis sau a respins înregistrarea candidaturii sau a semnelor electorale, după caz, cu respectarea condițiilor prevăzute de art.27 și art.28 din Legea nr.370/2004.

– cererea trebuie motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază.

Soluționarea cererii de către Curtea Constituțională se face până la data prevăzută de lege pentru aducerea la cunoștința publică a rezultatului alegerilor.

Curtea Constituțională soluționează contestațiile în termen de cel mult două zile de la înregistrare [art.31 alin.(2) din Legea nr.370/2004]. Dezbaterile au loc fără înștiințarea părților, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, pe baza sesizării și a celorlalte documente aflate la dosar.

În cadrul aceleiași atribuții prevăzute de art.146 lit.f) din Constituție, Curtea Constituțională soluționează contestațiile cu privire la împiedicarea unui partid sau a unei formațiuni politice ori a unui candidat de a-și desfășura campania electorală în condițiile legii, art.42 alin.(7) din Legea nr.370/2004.

Contestațiile formulate în temeiul art.146 lit.f) din Constituție pot urmări și anularea alegerilor.

În temeiul art.52 din Legea nr.370/2004, Curtea Constituțională anulează alegerile în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situație Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor.

În cadrul acestei atribuții, Curtea Constituțională pronunță, în conformitate cu prevederile art.11 alin.(1) lit. B. a) din Legea nr.47/1992, o hotărâre. Aceasta se ia cu votul majorității judecătorilor Curții.

Hotărârile se comunică de îndată Biroului Electoral Central și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

2. Confirmarea rezultatelor sufragiului

După soluționarea tuturor contestațiilor formulate în temeiul art.37 alin.(1) teza întâi din Legea nr.47/1992, Curtea, pe baza procesului-verbal încheiat de Biroul Electoral Central și a proceselor-verbale încheiate de birourile electorale de circumscripție, pronunță hotărârea privind rezultatele alegerilor pentru funcția de Președinte al României.

În situația în care Curtea constată că niciunul dintre candidați nu a întrunit majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale permanente, prin aceeași hotărâre aduce la cunoștința publică prenumele și numele celor 2 candidați care vor participa la cel de-al doilea tur de scrutin și ziua votării, care va fi  la două săptămâni de la primul tur de scrutin [art.54 alin.(1) din Legea nr.370/2004].

Curtea Constituțională validează rezultatul fiecărui tur de scrutin și asigură publicarea rezultatului alegerilor în mass-media și în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru fiecare tur de scrutin.

Dacă nu există această situație sau după ce au loc alegerile din al doilea tur de scrutin, Curtea, prin hotărâre, stabilește și aduce la cunoștința publicului rezultatele alegerilor, precizând numele persoanei care a câștigat alegerile, data  și ora la care va avea loc validarea în funcția de Președinte al României prin depunerea jurământului la sediul Curții Constituționale.

Actul de validare se întocmește în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la Curtea Constituțională, unul se prezintă Parlamentului pentru depunerea jurământului prevăzut la art. 82 alin. (2) din Constituție, iar al treilea se înmânează candidatului ales [art.53 alin.(2) din Legea nr.370/2004].