Organizarea Centrului DE Relatii CU Publicul In Cadrul Administratiei Publice

Drept

Organizarea Centrului DE Relatii CU Publicul In Cadrul Administratiei Publice

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I PRINCIPIILE ORGANIZĂRII ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Considerații introductive prinvind conceptul de principiu

Principiile administrației publice

CAPITOLUL II

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

nr. – numărul

p. – pagina

op.cit. – opere citate

urm. – următoarele

vol. – volumul

CAPITOLUL I
PRINCIPIILE ORGANIZĂRII ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Considerații introductive prinvind conceptul de principiu

Asemeni oricărui analize științifice, analiză ce este legată de cunoașterea unui domeniu sau altul de activitate, se impune ca, alături de stabilirea obiectului științei administrației, să se indentifice și principiile care guvernează această știință și îi conferă individualitate în raport cu celelalte științe sociale.

Etimologic termenul de „principiu” provine din latinescul „principium”, care are înțelesul de început. Înțelesul său mai poate fi și de „element fundamental, cauză primară sau punct de plecare, ca și cea de idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită ori, în sfârșit, totalitatea noțiunilor de bază ale unei discipline.”

Într-o altă opinie doctrinară, noțiunea de principiu a fost definit cu înțelesul de „sursă, esență sau principiu întemeietor, fundamental pentru un anumit domeniu de activitate”.

Acest domeniu de activitate este administrația publică-obiect al științei administrației-a cărei deosebită importanță constă „în faptul că ea permite desfășurarea vieții statului”.

Cu alte cuvinte, administrația poate fi apreciată ca fiind una dintre activitățile umane care îndeplinește o funcție politică legată de existența statului, a însăți colectivitaății umane organizate și fără de care omul contemporan nu poate fi imaginat.

Așadar, statul, care nu este alteceva decât „o colectivitate umană aflată pe un anumit nivel de dezvoltare și de coeziune”, ce nu poate exista fără o administrație al cărei obiectiv general îl reprezintă „satisfacerea nevoilor importante ale vieții acestei colectivități, viața implicând administrația.”

Totoadă trebuie menționat că administrația publică este „cea care înfăptuiește sarcinile stabilite de puterea politică” și cea care soluționează nevoile curente ale societății, în conformitate cu concepția social-politică și filosofică a etapei istorice în care se găsește.

Prin natura sa ea apare fără o filosofie proprie și subordonată unor scopuri care îi sunt exterioare; în mod clar ea își trage legitimitatea din sistemul de valori dominante, din puterea politică. Acest sistem este și cel care fixează administrației publice, în general, scopurile și mijloacele pe care trebuie să le utilizeze pentru a le atinge.

Așașdar, nu de puțien ori s-a afirmat că administrația publică este permanent situată sub nivelul politic, accentuându-se că, deasupra tuturor instituțiilor administrative există instituții politice care înlesnesc existența statului și satisfacerea nevoilor comune ale colectivității, în conformitate cu deciziile instituțiilor politice.

În scopul identificării principiilor științei administrației, în doctrină s-a subliniat că se impune a fi remarcat însuși modul de definire a noțiunii de administrație publică, una din definițiile pe care doctrina le-a vehiculat fiind: “aceea activitatea care constă în organizarea și asigurarea executării neemijlocite a prevederilor Constituției, a actelor normative și celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autoritățile statului de drept”

Așadar, rezultă că în activitatea sa, administrația publică se supune normelor juridice, “însăși rațiunea existenței sale fiind organizarea executării și asigurarea înfăptuirii acestora”.

Prin urmare, din Constituția României, precum și din întreaga legislație, se pot evidenția principiile ce fundamentează organizarea și funcționarea administrației publice,
a statului și a colectivităților locale, ele tranformându-se, în fapt, în principii ale științei administrației românești.

Totodată, având în vedere că administrația publică trebuie să realizeze interesul general al societății, iar la desfășurarea activității sale își aduc o contribuție însemnată, organizată sau individuală, cetățenii, este normal că însăși societatea, națiunea, să fie interesată de organizarea și funcționarea acesteia pe baze științifice. „Într-adevăr, numai o asemenea organizare științifică, eficientă și rațională” a administrației publice va putea duce „la satisfacerea cerințelor generale în conditii cât mai optime”, astfel încât “ea să determine un climat propice, în care viața socială să se realizeze permanent”, în mod firesc și „cât mai armonios”.

Conchizând, reiese că o bună organizare și funcționare a administrației poate fi realizată doar pe baze științifice, devenind ca o necessitate încercarea de a identifica principiile “de utilitate teoretică și practică” care să “conducă la dezvoltarea științei administrației”.

Principiile administrației publice

În scopul enunțării unor principii ale științei administrației românești, se impune a pleca de la prevederile constituționale care, în acest context, devin esențiale.

În acest sens, trebuie amintit faptul că, întreaga activitate de “instaurare, menținere și exercitare a puterii statale” a raporturilor dintre guvernant și guvernați, se desfășoară potrivit principiilor generale prevăzute de Constituție.

Aceste principii redau și consfințesc în formele politico-juridice caracterul structurilor de guvernare și relațiile dintre ele în procesul exercitării puterii, stabilesc direcțiile generale de activitate ale statului, iar unele dintre ele fixează cadrul general in care poporul, titularul suveran al puterii, exercită atributele acesteia.

Așa cum afirma Jean Dabin, este vorba de principii generale “rezultate din confruntarea intereselor politice care cârmuiesc raporturile de guvernare, în înțelesul cel mai larg, sau deduse pe baza experiențelor din practica socială. Ele indică, în același timp, natura regimului politic al societății date”.

Principiile generale, de natură constituțională, sunt de esență democratică și au un caracter profund uman. Prin aplicarea lor în administrația publica, ca principii fundamentale și ca instrumente specifice de cercetare în acest domeniu, ele se confirmă și se dezvoltă, demonstrându-și viabilitatea, fiind în măsură, totodată, să determine particularitatea științei administrației față de alte științe sociale.

În vederea identificării principiilor fundamentale ale științei administrației românesti, se impune a analiza prevederile art. 1, art. 2 alin. 1, art. 4 alin. 1, art. 8, art. 78 și art. 120 alin. 1 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea de revizuire constituțională.

Din aceste dispoziții se pot desprinde principiile generale, de valoare constituțională, ce își găsesc aplicabilitate și științei administrației.

Aceasta decurge din faptul că ele stau la baza organizării și activității tuturor autorităților statului și, deci, se aplică în mod explicit și administrației publice și implicit științei administrației.

Suplimentar se mai pot enumera :

administrația publică deservește omul, ceea ce înseamnă că și ținta științei adminstrației constă într-o formă de activitate a autorităților administrației publice pentru satisfacerea intereselor acestuia;

stabilirea unor deziderate în vederea optimizării sistemului social;

adaptarea administrației la mediul social unde își desfășoară activitatea

profesionalizarea funcției publice;

sporirea eficienței administrației prin îmbunătățirea permanentă a activității și structurii administrative.

Ca principii speciale, caracteristice administrației publice și totodată și științei administrației sunt:

principiul conducerii unitare a serviciului public, prin acesta stabilindu-se subordonarea ierarhică, din treaptă în treaptă;

principiul conducerii autonome a serviciului public, prin acesta stimulându-se inițiativa managerilor, precum și responzabilizarea lor față de actele inițiate și executate;

principiul flexibilității constituie un principiu special, care trebuie avut în vedere la studierea acestui domeniu. Adaptabilitatea în condițiile unei stabilități relative, permite administrației publice să răspundă prompt și eficient comenzilor sociale permanent dinamice. Adaptabilitatea, flexibilitatea administrației, permite realizarea în bune condițiuni a funcțiilor acesteia;

principiul simplificării și raționalizării structurilor organizatorice și funcționale ale administrației publice constituie un principiu care stă la baza efectuării unor studii ce urmăresc ameliorarea raportului între cheltuielile ce se fac și rezultatul activităților administrative ale statului, sau ale colectivităților locale;

principiul perfecționării stilului, a metodelor și tehnicilor, atât la nivel de comandă cât și de execuție. Acest imperativ al societății moderne constituie un principiu important al administrației publice, al științei administrației, chemată să găsească, în acest sens, soluții corespunzătoare;

principiul ierarhiei și ordinii serviciului public este cel care asigură coeziunea și disciplina administrației;

principiul acțiunii serviciului public, deoarece administrația publică deține întotdeauna anumite prerogative de care cei administrați nu dispun;

comunicarea directă șef – funcționar, precum și recunoașterea meritelor ce le revin funcționarilor.

Însumând toate cele menționate știința administrației se poate defini drept o știință social-politică, care are drept obiect studierea globală a activității administrative a statului și a colectivităților locale, cu toate implicațiile, relațiile și corelațiile acesteia cu celelalte elemente ale sistemului social, în vederea eficientizării ei, cu scopul realizării, în condiții optime, a funcțiilor ce le are în cadrul sistemului social-global.

În acest context putem considera informația ca fiind principalul liant dintre cetățeni și autoritățile administrației.

Principiul suveranității naționale

În acest context, principiul suveranității naționale va fi înțeles în sensul că puterea politică are în mod obligatoriu un titular, respectiv poporul român și că acesta deține, în mod natural puterea politică, adică suveranitatea.

Suveranitatea sau autoritatea politică exclusivă este forma superioară de organizare socială care, alături de națiune și teritoriu, concura la alcătuirea statului.

Puterea publică este o putere suverană, iar suveranitatea este atributul exclusiv al puterii publice.

Prin suveranitate se exprimă faptul că puterea publică își extinde autoritatea sa asupra unui anumit teritoriu și populație și nu admite ca o altă autoritate să exercite puterea publică asupra aceluiași teritoriu și populații. Pe plan intern suveranitatea se exprimă prin supremație, iar, pe plan extern, prin independență.

Dacă primele două elemente defnitorii ale statului, teritoriul și populația, au un caracter obiectiv-material, cel de-al treilea element esențial, suveranitatea națională, are un caracter subiectiv-volițional și înseamnă că dreptul de comandă aparține națiunii

Astfel, în această direcție sunt și prevederile art. 2 alin. 1 din Constituția României, potrivit cărora « Suveranitatea națională aparține popondui român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum ».

Din această dispoziție constituțională reiese că ea se exercită, pe de o parte, în mod direct de către popor, în cazul referendumului iar, în cazul exercitării prin organele sale reprezentative, semi-direct și cu condiția constituirii lor prin alegeri libere, periodice și corecte.

În această ultima situație se poate vorbi de o guvernare indirectă sau reprezentativă, “ceea ce înseamnă că poporul, națiunea, deleagă dreptul de comandament unor puteri delegate, care sunt puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească”

Principiul separației și echilibrurezentativă, “ceea ce înseamnă că poporul, națiunea, deleagă dreptul de comandament unor puteri delegate, care sunt puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească”

Principiul separației și echilibrului puterilor în stat

Acesta este un principiu fundamental al statului de drept, prevăzut, în mod expres, în Constituția României la art. 1 alin. 4 potrivit căruia “Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrul puterilor-legislative, executivă și judecătorească-în cadrul democrației constituționale”.

Principiul separației puterilor în stat a devenit o dogmă a democrației liberale și garanția esențială a securității individului în raporturile lui cu puterea.

Potrivit acestui principiu, celor trei puteri le corespund atât categorii de funcții fundamentale cât și autorități diferite, astfel:

de edictare a regulilor generale sau funcția legislativă, funcție exercitată de către Parlamentul Romaniei-alcătuit din Camera Deputaților și Senat;

aplicarea sau executarea acestor reguli sau funcția executivă, funcție exercitată bicefal de Președintele României și de către Guvern, prin autoritaățile administrației publice centrale și locale;

rezolvarea litigiilor ce pot să se ivească în procesul aplicării legilor sau funcția judecătorească, exercitată prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Organizarea celor trei puteri ale statului și, respectiv, a celor trei categorii de autorități publice nu trebuie să ducă la înțelegerea principiului în mod inflexibil, ci la o separație și un echilibru, ca o condiție a armoniei sociale și garanția libertății umane.

Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba doar de o separație a puterilor, cât mai ales de relativa lor autonomie și dependența lor reciprocă, respectiv echilibrul puterilor.

În ceea ce vizează formele și modalitățile de redare a acestui principiu în întreaga activitate a administraței publice românesti, ele sunt statuate de Constituție și realizată, în mod expres, prin legile organice.

Principiul supremației Constituției sau al legalității

Este principiul exprimat în mod direct de dispozițiile art. 1 alin. 5 din Constituție care precizează că “în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Acest principiu „fixează cadrul activității autorităților statului în limita legilor, asigură stabilitatea juridică, drepturile și libertaățile omului și înseamnă subordonarea tuturor activităților autorităților publice, voinței supreme a națiunii, consemnată în principiile și normele pactului fundamental statuat în Constituție”.

Potrivit Prof. Ion Deleanu Constituția « se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice », această afirmație fundamentându-se prin faptul că: legitimeaza puterea, convertind voințele individuale sau colective în voință de stat, confera autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicarea, determină funcțiile și atribuțiile ce revin autorităților publice, consacră drepturile și îndatoririle fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni, dintre ei și autoritățile publice, indică sensul sau scopul activitaății statale, adică valorile politice, ideologice și morale, sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic.

Legea fundamentală reprezintă temeiul și garanția esențială a ordinii de drept, precum și reperul decisiv pentru aprecierea validitaății tuturor actelor și faptelor juridice.

Toate acestea nu sunt altceva decât „elemente substanțiate care converg spre una și aceeași concluzie, respectiv supremația materială a constitutiei » .

Se poate remarca că însuși statul își limitează activitatea, prin conformarea regulilor de drept; statul de drept fiind cel în care activitatea tuturor autorităților se subordonează legilor.

Garantarea supremației Constituției și a Legii se realizează prin două principii subsecvente, și anume, prin justiția Constituțională sau a controlului constitutionalității Legii-atribut ce aparține Curții Constituționale și prin principiul controlului jurisdicțional al acțiunii administrației publice.

În ceea ce privește principiul legalității, și literatura de specialitate evidentiază faptul că administrația trebuie să se mențină « intra legem », adică în limitele fixate de aceasta, ea neputându-se realiza decât în conformitate cu aceasta, respectiv secundum legem, deci potrivit textelor legislative și numai în baza acestora. Potrivit lui Carre de Marlberg „Legea nu este numai limita activității administrative, ea constituie, de asemenea, condiția acesteia”.

Un efect ce decurge din aplicarea principiului legalității sau al supremației Constituției și a legilor-art. 1 alin. 5-este publicitatea tuturor actelor normative, cerință ce se regăsește statuată în mod expres, prin art. 78, art. 108 alin. 4 din Constituție, ca și prin alte dispoziții legale.

Publicarea actelor normative nu este altceva decât garanția aplicării prezumției că nimeni nu poate invoca necunoașterea Legii drept motiv al încălcarii acesteia (nemo censetur ignorare legem).

De altfel, în doctrină se atrage atenția asupra faptului că nepublicarea actelor normative “constituie o practică ilegală” care “se poate transforma într-un obstacol în calea aplicării eficiente a Legii”

Tocmai pentru a se preîntâmpina asemenea situații, legiuitorul constituant a precizat ca “nepublicarea atrage dupa sine inexistența” actelor normative respective.

Principiul egalității între cetățeni, excluderea privilegiilor și discriminării

Acest principiul este confințit de dispozițiile art. 16 alin. 1 din Constituție prin ca răspuns la reglcmentărilor internaționale potrivit căruia « cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și fără discriminări ».

Totodată potrivit art. 4 alin. 2 din Constituție, „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială ».

Acest principiu statornicește și faptul că nimeni nu este mai presus de lege, prin urmare, toate autoritățile publice sunt obligate la asigurarea deplinei egalități în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, sociale, juridice și altele pentru toți cetățenii fără nicio deosebire bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau socială, apartenență la o minoritate naționala, avere, naștere sau orice altă situație.

Principiul unității poporului român-este stabilit prin dispozițiile art. 4 alin. 1 li art. 8 din Constituția României

În conformitate cu dispoziții constituționale, “statul are ca fundament unitatea poporului român”, unitate bfondată pe egalitatea dintre cetățeni și pe consacrarea “pluralismului în societatea românească” ca “o condiție și o garanție a democrației constituționale”.

În acest context, “partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii”. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”.

Apropiat de aceste principii cu valoare constituțională, în literatura de specialitate
s-au exprimat următoarele principii generale:

Administrația publică este în serviciul omului-semnificația acestui principiu constă în faptul că finalitatea științei administiației se împletește cu cea a administrației publice și “constă în mai buna organizare și funcționare a administrației publice, în vederea unei mai bune serviri a cetățeanului.”

Adaptarea organizării și funcționării administrației publice potrivit exigențelor reale, actuale și de perspectivă.

Acest principiu pleacă de la cunoașterea necesităților oamenilor și de la exigențele acestora în perioada actuală. Astfel, administrația publică se impune a fi organizată și functională în așa fel încât să țină pasul cu cerințele sporite ale cetățenilor și cu obiectivele strategice ale țării, integrarea în structurile Uniunii Europene.

Totodată, unii autori ai literaturii de specialitate, consideră că, având în vedere actualele realități ale administrației publice romănesti, alături de principiile unanim recunoscute, cu valoare constituționala, se adaugă un alt principiu, respectiv principiul subsidiarității care încearcă să răspund necesităților de reașezare instituționala și de evoluție socială, ca și de o participare cât mai activă a cetățenilor la luarea deciziilor care îi privesc.

Acest principiu a fost evidențit de Tratatul de la Maastricht. Astfel, potrivit acestuia la nivelul Uniunii Europene “deciziile se iau cât mai aproape de cetățeni”, iar în Carta Europeană a Autonomiei Locale se regăsește definit în cuprinsul art. 4 ca fiind “exercitiul responsabilităților publice trebuie, de o manieraă generală, să revină de preferință acelor autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni. Atribuirea de responsabilități unei alte autorități trebuie să țină cont de amploarea și de natura sarcinii și de exigențele de eficacitate și de economie”.

Însă, administrația cunoaște, alături de principiile generale, și o altă categorie de principii, denumite principii speciale, și asta deoarece sunt specifice administrației publice. Astfel:

Principiul organizării și conducerii unitare a administrației publice presupune necesitatea evitării tendințelor divergente ce pot apărea în organizarea și conducerea administrației publice;

Principiul autonomiei de organizare-acest principiu se află în concordanță cu principiul organizării unitare dar, ca subsistem, administratia publică beneficiază, în cadrul sistemului global de o anumită autonomie relativă.

Cu alte cuvinte elementele componente ale subsistemului administrației publice-autoritaățile administrative, au posibilitatea de adaptare și de realizare într-o anumită măsura a scopului lor în concordanță cu finalitatea sistemului global;

Principiul adaptabilității organizării și funcționarii administrației publice-are în vedere, în contextul stabilității relative a administrației publice, adaptabilitatea, ceea ce face ca ea să răspundă adecvat, prompt și eficient comenzilor sociale.

Acest principiu are ca principală caracteristică coeziunea și flexibilitatea elementelor sale componente, adică a autorităților administrației publice, ceea ce permite realizarea în condiții optime a funcțiilor sale;

Principiul simplificării structurii și activității- are în vedere atât structura cât și activitatea autorităților administrației publice.

Însa, raportat la acest principiu se impune a fi făcută o precizare: dacă numărul mare de funcționari publici din administrație este nerentabil și chiar dăunător simplificarea, realizată cu orice preț, fără o justificare clară, va avea efecte negative.

Așadar, simplificarea trebuie efectuată numai în consonanță cu realitățile constatate în cadrul administrației publice, în caz contrar, ea transformându-se în dezorganizare.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Andréde Laubadère, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris, 1995;

Alexandru, I. Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;

Alexandru, I. Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007

Alexandru, I. Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;

Androniceanu, A. Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;

Apostol Tofan, D. Instituții administrative europene,Editura C.H. Beck, București 2006;

Apostol Tofan, D. Drept administrativ, vol. I, ediția a 2-a,Editura C.H. Beck, București 2008;

Auby, Jean Marie, Jean Bernard., Droit de la function publique, Dalloz, Editon 2é, Paris, 1993 ;

Bossaert, D., Demmke, Ch., K.,Polet, R., “Funcția publicã în Europa celor 15”, traducere Ed. Economicã, București, 2002;

Călinoiu,C. și Vedinaș, V. Teoria funcției publice comunitare, Editura Lumina Lex, București, 199;

Cherrington, D.J., The Management of Human Resources, Boston, Allyn and Bacon Publishing, 1991;

Constantinescu, M., A. Iorgovan în M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muram. F. Vasilescu, I. Vida, Constituția României, comentată și adnotată, Editura R.A Monitorul oficial, București 1992;

Corbeanu, I. Drept administrativ, curs universitar, ediția a II-a revăzută și completată, Editura Lumina Lex, București 2010;

Deleanu, I. Instituții și proceduri constituționale, Tratat, Editura Servo Sat Arad, 2001 ;

J.F. Garner, Drept administrativ, ediția a 5-a, Londra 1979

Giurgiu, L., Zaharie, C., Drept administrativ, curs universitar, Ediția a VII-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2007;

Gheorghiu, I.R Știința administrației, Editura Economică, București 2005 ;

Duculescu,V., C. Călinoiu, G. Duculescu, Constituția României comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București 1997;

Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit communautaire général, 8 édition, Dalloz 2001;

Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, vol I, ediția a 4-a, Editura All Beck, București 2005;

Ionescu, C. Principii fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina Lex, București 1997;

Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, Vol. 1, Ed. All-Beck, București, 2001;

Laubadère, Andréde ,1995, Traité de droit administratif, tome, 10é édition Paris;

Manda, C., C. Manda, Știința administrației, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Univesrul Juridic, București 2008;

Matei, L. Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006;

Matei, L. Romania Public Managment. Reform, Theoretical and empirical studies,Vol. I, Editura Economică, București, 2009;

Miulescu, I. Știința administrației, Editura Universul Juridic, București 2010;

Muraru, I., S. Tănăsescu, Drept contituțional și instituții politice, ediția a IX-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2001;

Muraru, I. E.S. Tănăsescu, Constituția Romîniei, Comentariu pe articoel, Editura C. H. Beck, București 2008;

Negulescu, P. Curs de drept constituțional, București 1927;

Petrescu, R.N. Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca 2004;

Preda, M, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București 2007;

Prisăcaru, V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ediția a 3-a, Editura Lumina Lex, București 2002

Santai, I. Drept administrativ și știința administrației, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2002;

Serge Salon, Jean Charles Savgnac, La fonction publique, Edition Sirey, Paris, 1985;

Vida,I. Puterea executivă și administrația publică, Editura R.A. Monitorul oficial, București 1994

Vrabie,G. M. Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European Iași, 2004;

Articole din reviste de specialitate

R. Carp, Limitele Constituției, în R.D.P. nr. 3/2004;

I. Poenaru, Reflecții privind natura democratică a unor dispoziții constituționale, în Dreptul nr. 6/2002;

Legislație internă și europeană

Surse electronice

http://www.admpubl.snspa.ro/fisiere/japonia/Arhitectura administratiei publice.