Organismele de Gestiune Colectiva a Drepturilor de Autor

CUPRINS

Introducere

1. ISTORICUL ORGANISMELOR DE GESTIUNE COLECTIVĂ

1.1. Istoria drepturilor de autor

1.2. Apariția organismelor de gestiune colectivă

1.3. Modernizarea organisemelor de gestiune colectivă în anii ‘90

2. INSTITUIREA UNEI SOCIETĂȚI DE GESTIUNE COLECTIVĂ

2.1. Premisele instituirii unei societăți de gestiune colectivă a drepturilor de autor

2.1.1. Legislația

2.1.2. Unirea drepturilor

2.1.3. Suficiența economică

2.1.4. Rolul guvernului.

2.2. Obiectivele

2.3. Solidaritatea cu viața culturală

2.4. Autonomia

2.5. Pregatirea elementară a managerului

2.6. Planul managerial

2.7. Estimarea costurilor

2.8. Cadrului juridic, statutele și contractele cu autori și editori

2.9. Documentația

2.10. Acorduri cu societățile străine de autor

2.11. Lupta împotriva pirateriei

3. GESTIONAREA DREPTURILOR ÎN MEDIUL DIGITAL

3.1. Cadrul legislativ

3.2. Aplicarea legii in domeniul Internetului

3.3. Piețele

3.3.1. Piața business-to-consumer

3.3.2. Piața business-to-business

3.4. Gestiunea colectivă a drepturilor in mediul digital.

4. GESTIUNEA DREPTURILOR DE AUTOR ȘI A DREPTURILOR CONEXE ÎN DOMENIUL MUZICII

4.1. Piața și contribuția economică

4.2. Jucătorii de pe piață

4.3. Cadrul legislativ

4.3.1. Legislația internațională, regională și cea națională

4.3.2. Legile naționale

4.4. Problemele de gestiune

4.4.1. Statutele organismelor de gestiune colectivă

4.4.2 Dispute intre membri

4.4.3. CISAC și regulamentul său profesional

5. PROPUNERI DE LEGE

5.1. xxxxxxxxxxxx

5.2. xxxxxxxxxxxx

5.3. xxxxxxxxxxxx

5.3.1. xxxxxxxxxxxx

5.3.2. xxxxxxxxxxxx

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Dreptul de proprietate intelectuală se impune în societate din nevoia de a recunoaște și încuraja creativitatatea în domeniul artistic, literar și științific, cu scopul de a sprijini dezvoltarea culturală și tehnologică a societății.

Organismele de gestiune colectivă sunt persoane juridice constituite prin libera asociere a titularilor de drepturi de autor și de drepturi conexe, având ca obiect principal de activitate colectarea și repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredințată. Ele sunt necesare deoarece autorul nu poate controla singur toate utilizările operelor sale în propria țară, cu atât mai puțin în afara țării. Aceste organisme de gestiune colectivă funcționează potrivit reglementărilor privind asociațiile fără scop patrimonial și acționează în limitele mandatului încredințat de către membri și potrivit prevederilor statului de funcționare.

1. ISTORICUL ORGANISMELOR DE GESTIUNE COLECTIVĂ

1.1. Istoria drepturilor de autor

Prima dispută cunoscută asupra drepturilor de autor a avut loc în jurul anului 560, în Irlanda, când Sfântul Columba a copiat în secret un Psalm ce aparținea Sfântului Finnian, fără permisiunea acestuia. Finnian i-a cerut lui Columba să îi predea copia dar, refuzat fiind, cel dintâi a fost nevoit să îl petiționeze pe Dermott, regele Irlandei, care a emis un edict în favoarea lui Finnian; edictul spunea că fiecare copie aparține celui care a scris cartea originală.

Odată cu apariția tiparului în Europa și nașterea comerțului cu cărți a apărut nevoia satisfacerii unei piețe de cititori aflată în continuă creștere dar și de a apăra autorii și editurile de pirații care vroiau o cotă cât mai mare din nouă piața. Astfel autorii au început să petiționeze autoritățile pentru a obține drepturi exclusive de print asupra propriilor opere. Prima astfel de permisiune a fost data în 1469 de Senatul Veneției unui tipograf german, Johannes de Spira, permițându-i acestuia să printeze scrisorile lui Cicero și Plinius pe o perioadă de 5 ani.

Legea copyrightului din 1709, cunoscută sub numele de Legea reginei Ana, cu titlul complet “O lege pentru încurajarea învățatului prin oferirea de drepturi autorilor sau cumpărătorilor de astfel de copii, pe durata perioadei menționate aici”, a intrat în vigoare în 1710 (versiunea propusă fiind modificată extensiv în urmă dezbaterilor din Parlamentul Mării Britanii) și reprezintă primul statul al drepturilor de autor. Legea oferea drepturi exclusive de tipărire pe o perioadă de 14 ani (termenul putea fi înnoit pentru încă 14 ani dacă autorul era în viață) cărților publicate după adoptarea legii și 20 de ani cărților deja aflate în print în momentul adoptării legii. Cei care copiau cărțile fără licență trebuiau să plătească câte un penny amendă pentru fiecare pagină copiată, jumătate din amendă mergea la autor iar celalta jumătate în vistieria Coroanei. În plus, copiile piratate erau distruse. Pentru ca o operă să fie protejată, această trebuia înregistrată la Compania Papetarilor și câte o copie de-a ei trebuia depusă în biblioteca fiecărei universități astfel încât publicul să aibă acces la operele protejate.

Primele societăți ale autorilor au fost create în Franța și, la început, funcțiile asociațiilor profesionale (printre care și lupta pentru recunoașterea și respectarea drepturilor autorilor) au fost combinate cu elementele în curs de dezvoltare ale managementului colectiv al drepturilor.

Temelia primei societăți de acest tip este strâns legată de numele lui Beaumarchais. El a condus luptele în justiție împotriva teatrelor reticente în a recunoaște și respecta drepturile patrimoniale și morale ale autorilor. Aceste bătălii victorioase au condus, la inițiativa sa, la înființarea “Biroului de legislație dramatică” în 1777, care ulterior a fost transformat în “Societé des auteurs et compositeurs dramatiques” (SACD), prima societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor (care încă funcționează cu succes, spre satisfacția membrilor săi și a comunității culturale).

Cu toate acestea, aceste societăți nu erau organisme de gestiune colectivă în sensul în care noțiunea de astfel de organizații este cunoscută în prezent.

1.2. Apariția organismelor de gestiune colectivă

Gestionarea colectivă a aparut ca urmare a evenimentelor care au avut loc în 1847, când doi compozitori, Paul Henrion și Victor Parizot și un scriitor, Ernest Bourget, susținuți de editorii lor, au intentat un proces împotriva cafenelei de concert “Ambassadeurs”, de pe strada Champs-Élysées din Paris. Aceștia au găsit – și acest lucru este destul de ușor de înțeles – o contradicție flagrantă în faptul că trebuiau să plătească pentru locuri și mese în “Ambassadeurs”, în timp ce nimeni nu a avut intenția de a plăti pentru lucrările lor interpretate de orchestra. Au luat decizia curajoasă de a nu mai plăti consumația atâta timp cât nici ei nu erau plătiți. În urma litigiului, autorii au câștigat iar proprietarul localului “Ambassadeurs” a fost obligat să plătească o sumă substanțială de remunerare. Prin această decizie judecătorească s-au deschis noi posibilități de o importanta majora pentru compozitori și textierii operelor muzicale non-dramatice . Era clar, însă, că autorii nu vor fi în măsură să vegheze ei insisi la respectarea drepturilor tocmai recunoscute, iar asta a dus la înființarea unei agenții colectare, în 1850, care a fost curând înlocuită cu “Societe des auteurs, compositeurs et editeurs de musique” (SAC EM), care este încă activă și prosperă.

Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, din 9 septembrie 1886 (completată la Paris la 4 mai 1896), a aparut la inițiativa “Association Littéraire et Artistique Internationale”, sub imboldul președintelui onorific, Victor Hugo. Convenția a fost influențată de “droit d'auteur”, care, spre deosebire de conceptul anglo-saxon de “copyright”, nu se preocupă doar de aspectul economic al drepturilor de autor. În conformitate cu Convenția, drepturile de autor iau naștere automat la crearea operei de creație, fără ca acestea sa trebuiască declarate. Autorul nu trebuie să înregistreze sau să aplice pentru a-i fi recunoscute drepturile de autor în țările care au aderat la convenție. De îndată ce o lucrare este “fixată", scrisă sau înregistrată pe un suport fizic, autorul are dreptul de automat la toate drepturile de autor asupra operei sale și a oricărei lucrări derivate, până când autorul le declină în mod explicit sau până când dreptul de autor expiră. Autorii străini și cei autohtoni au aceleași drepturi în țările semnatare ale Convenției.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului 20, organisme similare (așa-numitele “societăți de gestiune a drepturilor de interpretare”) au luat naștere în aproape toate țările europene și nu numai. Cooperarea s-a dezvoltat rapid între aceste organisme, pe bază de acorduri bilaterale de reprezentare reciprocă a repertoriilor, și au simțit nevoia unui organism internațional pentru coordonarea activităților lor care să contribuie la o protecție mai eficientă a drepturilor de autor în întreaga lume. Astfel că, în iunie 1926, delegații a 18 societăți au înființat Confederația Internațională a Societăților pentru drepturi de autori și Compozitori (CISAC). Calitatea de membru al CISAC a fost lărgirea constant, iar acum include, în plus față de societățile muzicale drepturilor performante (care formează încă nucleul confederației), societățile care se ocupă cu gestionarea altor drepturi în diferite categorii de lucrări.

Obiectivul fundamental al societăților membre ISAC este gestionarea colectivă a drepturilor de autor, iar acest lucru se regăsește în statutul CISAC. În conformitate cu articolul 5, numai societățile de gestiune a drepturilor de autor pot fi admise ca membri titulari.

Tot articolul 5 definește o societate de gestiune a drepturilor de autor drept un organism care:

(i) are ca scop principal, și asigură în mod eficient, promovarea intereselor morale ale autorilor și apărarea intereselor lor patrimoniale;

(ii) dispune de un aparat eficient pentru colectarea și distribuirea drepturilor de autor și își asumă întreaga responsabilitate pentru operațiunile aferente administrării drepturilor care îi sunt încredințate;

(iii) nu gestioneaza, decât eventual ca activitate auxiliară, drepturile interpreților, producătorilor de fonograme, a organismelor de radiodifuziune sau a altor titulari de drepturi.

Un organism care îndeplinește doar prima sau a doua condiție, poate fi admis în CISAC doar ca membru asociat.

Aceste dispoziții din Statutul CISAC arată că Societățile pentru drepturi de autor sunt mai mult decât “mașini eficiente pentru colectarea și distribuirea drepturilor de autor”. Sarcinile lor se extind, în general, la “promovarea intereselor morale ale autorilor și apărarea intereselor lor patrimoniale”, iar în acest scop este imperativ ca în spatele lor sa se afle o comunitate reală de creatori, cu obiective comune bine definite, cu o structură organizatorică adecvată, si cu un statut si regulamente care sa exprime unitate profesională și care să ofere suficiente garanții pentru îndeplinirea obiectivelor nobile ale “avansării a intereselor morale” și “apărării intereselor patrimoniale”.

Activitățile de natura colectivă a societăților membre CISAC depășesc gestiunea colectivă în sensul strict termenului și al acțiunilor comune care vizează o mai bună recunoaștere legislativă și socială a intereselor și drepturile legitime alea membrilor lor. Această lărgire a sferei de activități se manifestată frecvent în în promovarea creativității, servind prin aceasta nu numai interesele propriilor membri, ci și ale publicului larg.

Legislatorii și guvernele multor țări încurajază în mod explicit acest tip de organisme să-și îndeplinească funcțiile care depășesc cadrul de acțiune al unei simple mașinării tehnico-juridice de gestionarea a drepturilor. Acest lucru este cu atât mai mult adevarat în țările de drept roman, în care sistemul de copyright este centrat pe creator, și având în vedere raportul de strânsă legatură dintre lucrările și creatorii lor, drepturile de autor sunt recunoscute ca drepturi ale omului. În aceste țari promovarea creativității bazată pe recunoașterea acestei relații speciale este “raison d'etre” al protecției drepturilor de autor.

În aceste țări, legislatorul are tendința de a interveni pentru a se asigura că acest aspect al sistemului de drepturi de autor să poată continua, dar și pentru a garanta că exercitarea și beneficiul drepturilor rămân în mâinile creatorilor originali sau, cel puțin, al organismelor de gestiune colectivă (mai degrabă decât să fie transferate persoanelor juridice în gestionarea carora nu ar avea un cuvânt real de spus). Acest lucru este realizat, printre altele, prin limitarea domeniului de aplicare al drepturilor care pot fi transferate, prin reglementarea contractelor de drepturi de autor, în scopul de a proteja interesele creatorilor individuali în calitate de părți slabe, și chiar prin introducerea de drepturi inalienabile de remunerare ("drepturi reziduale") pentru astfel de creatori – de obicei exercitate doar prin intermediul sistemelor de gestiune colectivă – în cazurile în care acestea transferă drepturile sau acorda licențe exclusive pentru exploatarea creațiile lor.

Funcțiile culturale și sociale ale organizațiilor de gestiune colectivă sunt deosebit de importante în țările în curs de dezvoltare unde sunt deseori necesare eforturi suplimentare pentru consolidarea capacității de creație. În general, la fel se poate spune și despre țările net importatoare (adesea aceastea sunt țări mici). în acest caz, daca organismele de gestiune colectivă reusesc sa-si îndeplineasca eficient rolul, ele pot atinge două obiective importante: în primul rând, ele pot contribui la păstrarea identității culturale naționale și, în al doilea rând, ele pot imbunatati acceptarea drepturilor de autor de către public.

Din aceste motive, este de asemenea necesar ca partenerii externi – organizații de gestiune colectivă surori, conglomerate media și, în general, titularii de drepturi – să recunoscă importanța funcțiilor complexe menționate anterior pe care societățile pentru drepturi de autor și de artiști pot să le exercite și să fie gata să coopereze cu ei. Acest lucru poate fi mai mult decât o chestiune de generozitate sau solidaritate, acest lucru poate fi o chestiune de prevedere sau chiar o recunoașterea a faptului că astfel iși pot atinge obiectivele generale mai bine și mai eficient, într-o lume globalizată,.

1.3. Modernizarea organisemele de gestiune colectivă în anii ‘90

În 1989, adunările competente ale Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) au solicitat Biroului Internațional al OMPI să pregătască un studiu care sa îndrume legislativele și guvernele în domeniul “gestiunii colective” a dreptul de autor și a drepturilor conexe.

Studiul realizat de Dr. Mihaly FICSOR, intitulat “Gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe”, descria principalele domenii și formele tipice de “gestiune colectivă” a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, analiza întrebările de bază referitoare la astfel de gestiune și, în concluzie, a rezumat principiile generale pentru instituirea și funcționarea sistemelor de gestiune colectivă.

Studiul s-a concentrat în mare parte pe următoarele întrebări:

1. Care sunt elementele și condițiile necesare unui sistem de gestiune colectivă adecvat și eficient?

2. Ce condiții trebuie să fie îndeplinite pentru ca un astfel de sistem să fie compatibil cu obligațiile internaționale privind protecția drepturilor de autor și a drepturilor conexe, și, în special, cu obligațiile minime și principiului tratamentului național prevăzute în Convenția de la Berna și în Convenția de la Roma?

Studiul a fost scris și publicat în 1990, drept “Publicația OMPI nr. 688 (E)”, inițial în limba engleză, apoi a fost tradus în limba franceză, spaniolă, chineză, japoneză și rusă.

După 1990, datorită noilor tehnologii de telecomunicații, în special datorită Internetului care a dus la apariția unor noi genuri creative dar și a unor noi moduri de exploatare a operelor si a drepturilor conexe, au avut loc evoluții extraordinare în domeniul drepturilor de autor și a drepturilor conexe manifestate prin apariția unor noi norme internaționale. Aceste norme s-au impus prin Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul ADPIC, numit TRIPS Agreement în limba engleză) și prin așa-numitele “Tratate Internet” ale OMPI: Tratatul OMPI privind drepturile de autor (numit “WIPO Copyright Treaty” în limba engleză) și Tratatul OMPI privind interpretările și fonogramele (numit “WIPO Performances and Phonograms Treaty” în limba engleză).

Evoluțiile mai sus menționate au avut, de asemenea, un impact în domeniul gestiunii colective a drepturilor de autor și a drepturilor conexe deoarece provocările aparute au cerut reacții rapide: schimbarea domeniului de aplicare și a formelor de gestiune colectivă si modernizarea metodelor tehnice și juridice folosite.

Sub conducerea director general Dr. Kamil ldris, OMPI și-a intensificat activitățile sale referitoare la toate aspectele legate de gestiune colectivă: de la consilierea legislativelor și a guvernelor cu privire la reglementarea constituirii și funcționării organizațiilor de gestiune colectivă prin consolidarea instituțiilor, în țările în curs de dezvoltare și a țărilor în tranziție, până la monitorizarea și studierea noilor decoperiri tehnologice și juridice pentru a putea oferi îndrumări cu privire la moduri cat mai eficiente de a răspunde acestora. Aceste activități intensificate au creat necesitatea de a revizui studiul din 1990. S-a convenit ca autorul studiului original să se ocupe de actualizarea lui și că este imperativă păstrarea structurii de bază a cărții, actualizarea constând numai în adaptarea și completarea studiului, nu într-o rescriere completă. S-a sugerat că noua versiune ar trebui să se concentreze pe aspectele sociale, economice, juridice și culturale mai generale care pot rămâne relevante în viitor. Așadar s-a adoptat o nouă terminologie iar expresiile “gestiune colectivă” (collective management) și “drepturi conexe” (related rights) au înlocuit expresiile “administrare colectivă” (collective administration), respectiv “drepturi învecinate” (neighboring rights).

S-a optat pentru înlocuirea cuvântului “administrare” cu cel de “management” din trei motive: în primul rând pentru a nu exista riscul confundării organismelor de gestiune colectivă cu organele specializate ale administrației publice centrale care exercită atribuțiile statului în domeniul dreptului de autor; în al doilea rând, pentru a exprima mai bine natura proactivă a organizațiilor care au de-a face cu exercitarea gestiunii colective a drepturilor de autor și, în al treilea rand, deoarece expresia “collective management” din limba engleză corespunde mai bine expresiei folosite în mod constant în limba franceză “gestion collective” (același lucru se poate spune și despre expresia “gestion colectivă” folosită in limba spaniolă).

2. INSTITUIREA UNEI SOCIETĂȚI DE GESTIUNE COLECTIVĂ A DREPTURILOR DE AUTOR

Atunci când o țară decide să înființeze o instituție sau o companie într-un domeniu care îi este necunoscut din punct de vedere tehnic sau administrativ, aceasta urmărește să se folosească de experiența deja dobândită în țări cu experiențe similare și atunci are grija ca personalul care va lucra in acest domeniu să beneficieze de formare profesională într-una din acele țări.

Același lucru este valabil și pentru înființarea unei societăți de gestiune colectivă a drepturilor de autor. Această profesie necesită in primul rand cunoșținte de bază in domeniul juridic, o bună cunoaștere a tarifelor si a principiilor de bază ce reglementează colectarea redevențelor și a documentației in domeniu. Deoarece astfel de probleme apar frecvent, este important de subliniat că instituirea cu succes a unei societăți gestiune colectivă depinde în principal de formarea profesională a managerului și a personalului său.

Instinctiv, autorii se simt capabili să gestioneze propriile drepturi și drepturile colegilor lor, deoarece în cea mai mare parte au o idee destul de clară despre cum ar trebui să fie gestionate drepturile dar cu toate acestea, experiența a demonstrat că, în materie de gestiune colectivă, un autor care nu are pregătire profesională în gestionarea drepturilor este un simplu amator. Așadar, autorii care doresc să acționeze în calitate de manageri de succes ai societăților de gestiune colectiv vor ajunge foarte repede la concluzia că nu există nici o scurtătură pentru a-și atinge obiectivele fără sa dobândească mai întâi cunoștințele necesare.

2.1. Premisele instituirii unei societăți de gestiune colectivă a drepturilor de autor

2.1.1. Legislația

Drepturile autor pot fi gestionate colectiv numai dacă acest lucru este garantat prin lege. De exemplu, nu are rost înființarea unui organism de gestiune a drepturilor de difuzare în cazul în care nu există nicio certitudine că posturile de radio și de televiziune sunt într-adevăr obligate să plătească drepturi de autor pentru autori ai lucrărilor pe care le difuzează.

Mai mult decât atât, gestionarea colectivă a drepturilor de autor va avea succes doar dacă lucrările naționale și cele străine vor fi protejate în același mod, și anume, în cazul în care țara se angajează să trateze lucrări ale autorilor naționali și lucrări ale autorilor străini pe picior de egalitate, prin aderarea la convențiile internaționale. În cazul în care lucrări străine rămân fără protecție, utilizatorii vor refuza obligația de a plăti drepturi de autor pentru lucrările naționale. Și dacă lipsește protecția operelor naționale, o societate pentru drepturi de autor va degenera în reprezentantul unor interese străine și nu se va realiza o deplină recunoaștere în țara în care își desfășoară activitatea.

Apărarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe se face printr-o serie de mijloace ale dreptului administrativ, civil și penal. Cadrul juridic necesar înființării unui organism de gestiune colectivă reprezintă mijloace de drept administrativ cu caracter organizațional.

In România, Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe prevede dreptul titularilor de drepturi de autor și al drepturilor conexe de a-și exercita drepturile lor în mod personal sau prin organisme de gestiune colectivă. Art. 123: (1) “Titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile recunoscute prin prezenta lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă, în condițiile prezentei legi”.

Noul cod de procedură civilă a adus noutăți legislative și în domeniul litigiilor de proprietate intelectuală. Este vorba, în primul rând, despre dispozițiile art. 977 și art. 978, cuprinse în Capitolul IV (intitulat „Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală”), Titlul IV (intitulat „Măsuri asigurătorii și provizorii”).

Măsurile provizorii reglementate de art. 978 sunt aplicabile tuturor litigiilor de proprietate intelectuală, indiferent dacă drepturile de proprietate intelectuală apărate în instanță sunt patrimoniale sau nepatrimoniale și fără a avea relevanță izvorul juridic al acestor drepturi.

Potrivit art. 978 alin. (1) „dacă titularul dreptului de proprietate intelectuală sau orice altă persoană care exercită dreptul de proprietate intelectuală cu consimțământul titularului face dovada credibilă că drepturile sale de proprietate intelectuală fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și că această acțiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanței judecătorești luarea unor măsuri provizorii”.

Conform art. 978 alin. (7), reclamantul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate în urma cererii sale dacă cererea sa a fost respinsă ca nefondată, el fiind “ținut să repare, la cererea părții interesate, prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate, dacă acțiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată”.

2.1.2. Unirea drepturilor

Zeci de ani de experiență au arătat că gestionarea colectivă a drepturilor de autor nu va înflori dacă societatea nu va reuși să unească sub controlul său toate drepturile într-o zonă juridică cu privire la o anumită categorie de lucrări, de exemplu toate drepturile de interpretare în public a muzicii. Societatea trebuie să administreze așa-numitul “repertoriul mondial” de muzică, de literatură, de opere dramatice etc. Acest repertoriu mondial poate fi realizat fie prin acordarea unei poziții de monopol legal (creat de guven) pentru societatea de drepturi de autor în țara sa, fie prin uniunea voluntară a titularilor de drepturi naționale și străine, conducând astfel la o poziție de monopol de facto.

Poziția de monopol a unei societăți de drepturi de autor este adesea contracarată cu argumentul că aceasta este incompatibilă cu libertatea constituțională de asociere. Cu toate acestea, autorii sunt liberi să înființeze cât de multe asociații doresc – aceste asociații nu au voie să se ocupe de gestionarea colectivă a drepturilor de autor. Restricția în favoarea unei poziții de monopol afectează libertatea comerțului, nu libertatea de a constitui asociații. Practic, fiecare țară are excepții constituționale la libertății comerțului, care pot fi clasificate împreună sub termenul de “utilități”, cum ar fi transportul, energie electrică, poștă sau apă. Societățile pentru drepturi de autor ar trebui, de asemenea, să fie incluse printre aceste utilități, iar asta ar deschide pentru ele posibilitatea de a obține o poziție de monopol.

De ce nu este posibilă realizarea unui management colectiv satisfăcător al drepturilor de autor fără o a induce o poziție de monopol statutar sau de facto pentru societate? Motivul este că, atunci când mai multe societăți pentru aceleași drepturi de autor și aceleași lucrări există într-o țară, nu este posibil să se facă o delimitare precisă între activitățile lor. Cine gestionează drepturile într-o lucrare care a fost creat există de un co-autor, în cazul în care un autor aparține unei societăți A iar celălalt autor aparține unei societăți B? Sau în cazul în care compozitorul liniei melodice este un membru al societății A iar textierul aceluiași cântec este un membru al societății B? Sau în cazul în care un lucru creat de un autor, membru al Societății A, a fost publicat de un editor care aparține Societății B?

În cazul în care un utilizator întrebă o societate pentru drepturi de autor ce opere reprezintă, societatea nu este în măsură să răspundă cu precizie, ci aceasta poate să dea un singur răspuns valabil la această întrebare, și anume că ea reprezintă toate lucrările pe care le utilizatorul le poate folosi, iar acest răspuns poate fi dat doar de o singură societate pentru fiecare drept și categorie de lucrări într-o țară. Dacă mai multe societăți de drepturi de autor ar reprezenta aceleași drepturi și aceleași lucrări într-o țară, acest lucru ar duce la incertitudine, discordie și litigii, care, așa cum experiența a demonstrat, au potențialul de a paraliza dezvoltarea gestionării colective a drepturilor de autor.

Experiența arată de asemenea că numeroase drepturi, aparținând domeniului de activitate al societăților pentru drepturi de autor, sunt transferate de către autori către editorii lor în temeiul contractelor de editare. Ca urmare, poziția de monopol a societății pentru drepturi de autor poate fi realizată numai în cazul în care editorii sunt de asemenea acceptați ca membri și doar dacă ei transferă drepturilor obținute de la autori către societatea pentru drepturi de autor. Recunoașterea editorilor ca membri cu drepturi depline este un fapt acceptat în toate societățile europene privind drepturile de autor, deși autorii din alte părți ale lumii – în special în America Latină – încă ezită să deschidă ușile societăților drepturilor de autor pentru editori. Fără editori ca membri, o societate pentru drepturilor de autor renunță cele mai importante drepturi; editorii înșiși încearcă, într-un mod rudimentar, să își exercite drepturile care le sunt atribuite de către autori și afectează astfel gestiunea colectivă. Cel mai adesea, exercitarea drepturilor de autor de către editori, în numele autorilor, înseamnă mai ales că acestea din urmă au rămas cu mâinile goale. Este, prin urmare, foarte recomandat ca atunci când noi societăți de drepturi de autor sunt stabilite, la baza lor să stea un parteneriat între autori și editori.

În cele din urmă, problema de coabitare a autorilor și artiștilor interpreți sau executanți trebuie să fie clarificată în domeniul muzicii, înainte de a întreprinde orice acțiune. Este conceput că drepturile de autor și așa-numitele drepturi învecinate sau drepturi conexe ale artiștilor interpreți sau executanți pot fi gestionate în paralel, prin două societăți diferite, dar cu toate acestea, în cazul în care ambele societăți au de a face cu aceiași utilizatori, ele vor întâlni o opoziție puternică. Acești utilizatori cer ca gestionarea ambele tipuri de drepturi să fie coordonată si deoarece aceasta cerere este rezonabila, astfel de experiențe au condus la o cooperare în numeroase țări.

Un exemplu este cazul în care societatea pentru drepturi de autor nu doar colectează drepturile de autor ci și remite sumele rezultate din drepturile conexe către societatea pentru drepturi a interpreților. Un alt exemplu este cel în care, în unele țări, cele două societăți au căzut de acord să construiscă un mecanism comun de acordare a licențelor și de colectare.

2.1.3. Independența economică

Chiar și în cazul în care cheltuielile administrative sunt cât mai scăzute cu putință, societatea pentru drepturi de autor trebuie să aibă totuși o cantitate minimă de venituri, pentru a-și putea desfășura activitatea în mod eficient și efectiv. Acest lucru este valabil în special în cazurile în care drepturile gestionate acoperă un repertoriu internațional mare care o distribuție extinsă și implică plăți considerabile, costul unui astfel de management fiind mare. Un organism de gestiune colectivă ar fi incapabil să-și realiza sarcinile sale în cazul în care, din motive de costuri, nu ar fi în măsură să efectueze distribuția adecvată a repertoriului.

Cum se calculează in acest caz independența economică? Veniturile estimate ale societății de drepturi de autor sunt calculate fie prevăzând volumul colecțiilor de redevențe preconizate pe baza tarifelor medii, fie prin asumarea venitului mediu pe cap de locuitor în țările cu condiții economice asemănătoare. Ca urmare a acestei estimari, se stabilește personalul necesar pentru colectarea și colaționarea documentelor necesare unei bune documentari, distribuția acestui personal și valoarea salariilor si apoi se estimeazvă cheltuielile minime. În cazul în care costul rămâne aproximativ 30% din veniturile obținute din administrarea drepturilor de performanță și de difuzare sau rămâne aproximativ 25% din venitul obținut din gestionarea drepturilor de reproducere, atunci se poate considera că societatea de gestiune colectivă are independență financiară și este viabilă.

2.1.4. Rolul guvernului.

Poziția adoptată de guvernul unei țări în care se ia in considerare înființarea unei noi societăți de drepturi de autor este de o importanță extremă. Fără cooperarea guvernului sau, cel puțin fără bunăvoința lui, încercările de a crea un organism de gestiune colectivă pot deveni foarte repede inutile. Motivul pentru care este nevoie de sprijin oficial este simplu: activitățile unei societăți de drepturi de autor intră în cadrul obligațiilor care se încadrează, de asemenea, în sarcina statului. Atât statul cat și societatea pentru drepturi de autor trebuie să asigure exercitarea drepturilor individuale garantate de lege. Acest lucru se datorează faptului că activitățile societăților de drepturi de autor au efect asupra mai multor instituții de stat, cum ar fi companiile nationale de radio si televiziune, programe culturale, registrele de stat, legile și regulamentele (de exemplu legi anti-trust, proceduri civile și penale și reglementările valutare). În toate aceste domenii, societatea pentru drepturi de autor poate fi paralizată dacă statul nu este în favoarea activităților sale. Pentru a preveni acest lucru, trebuie să se asigure de la început că statul este de acord cu principiul de gestiune colectivă a drepturilor de autor și că va sprijini societatea pentru drepturi de autor.

Abordarea adoptată de către societățile de radio și televiziune de stat au o importanță deosebită. În cazul în care aceste societăți refuză să accepte un aranjament rapid și rezonabil, acest lucru dă semnale negative care sunt aproape imposibil de depășit. Cum poate fi convins proprietarul unui hotel că trebuie să plătească drepturi de autor sau o remunerație pentru difuzarea de muzică în cazul în care radiodifuzorul de stat nu plătește aceleași drepturi de autor? Un prim pas în înființarea unei societăți pentru depturi de autor este încheierea acordurilor cu companiile de radio și televiziune de stat, abia apoi se poate investi în elemente mai costisitoare ale infrastructurii de gestiune colectivă (cum ar fi cerințele tehnologice, închirierea de spații de birouri și ocuparea forței de muncă).

Gestionarea unui repertoriu modial si poziția de monopol legal sau de facto al societății dreptului de autor s-ar încadra în legislația anti-trust. Aplicarea acestei legislații, în cazul de gestiune colectivă a drepturilor de autor, ar produce efecte dezastruoase și de aceea trebuie evitate cu orice preț. Solutia constă in controlarea de către stat a societății de drepturi de autor prin intermediul unei legislații speciale, care să excludă aplicarea normelor generale anti-trust.

Controlul de stat are totuși prețul lui iar bunăvoința statului poate fi obținută numai dacă drepturile de autor sunt gestionat corect, imparțial și eficient din punct de vedere economic, iar acest lucru înseamnă că statului trebuie să i se acorde posibilitatea de a inspecta și supravegherea operațiunile. O declarație din partea autorităților cum că operațiunile noii societăți de drepturi de autor sunt efectuate corect și că finanțele sale sunt în ordine este de o valoare considerabilă. În cazul în care supravegherea de stat contribuie la promovarea interestului general, în de favoarea intereselor particulare ale grupurilor individuale de autori sau editori, există tot mai multe motive să se accepte o astfel de supraveghere.

Guvernul României isi exercita controlul asupra organismelor de gestiune colectivă prin Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor (ORDA), care “functioneaza ca organ de specialitate in subordinea Guvernului, fiind autoritate unica de reglementare, evidenta prin registre nationale, supraveghere, autorizare, arbitraj si constatare tehnico-stiintifica in domeniul drepturilor de autor si al drepturilor conexe”, conform Art. 137 (1) din legea Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, cu copletarile ulterioare.

2.2. Obiectivele unei societăți pentru drepturi de autor

În toate țările în care autorii și editorii se așteaptă să impartă veniturile obținute din utilizarea operelor lor, societatea pentru drepturi de autor constituie un element important al vieții culturale. Dar o societate care furnizează servicii membrilor săi trebuie să ia în considerare condițiile de piață ale țării sale și să examineze în mod repetat dacă, și cum, activitatea sa poate fi îmbunătățită.

Cea mai importantă sarcină a unei societăți pentru drepturile de autor este să plătească sume proporționale autorilor și editorilor pentru utilizarea operelor lor. Dacă sumele plătite sunt sau nu proporționale depinde în principal de calculul tarifelor, care constituie baza de calcul pentru redevențele sau remunerațiile plătite de către utilizatori. Orientare este dată de utilizare națională și standardele internaționale, în special de cele trei reguli:

-“regula de 10%”, potrivit căreia autori și editori au dreptul la o zecime din toate veniturile obținute de către utilizatorii de drepturi de autor în urma exploatării lucrărilor;

-“regula pro-rata temporis”, în conformitate cu care ponderea de 10% pentru autori și editori se reduce proporțional în cazul în care se folosesc lucrări protejate și lucrări gratuite;

-”regula de balet”, potrivit căreia cota de 10% pentru autori și editori, este de asemenea redusă proporțional în cazul în care mai multe lucrări sunt exploatate în același timp.

Este foarte probabil ca la început un organism de gestiune colectivă să nu poată fi capabil să aplice in totalitate tarife corespunzătoare acestor standarde în fiecare caz în parte. Tarifele trebuie să fie negociate cu asociațiile principale ale utilizatorilor (cum ar fi asociațiile proprietarilor de lanturi hoteliere), iar aceste negocieri să ducă mai ales la un compromis între cerințele societății de drepturi de autor și nivelul de dorință al utilizatorilor de a plăti. În toate cazurile, normele și standardele recunoscute la nivel internațional ar trebui să direcționeze întotdeauna întregul efort al societățiilor de drepturi de autor în modul de a stabili tarifele corespunzătoare.

Un organism de gestiune colectivă poate pretinde că ar avea “o gestionare eficientă", numai în cazul în care costurile de gestionare rămân într-un interval rezonabil, iar aici se aplică din nou standardele internaționale.

Deducerea costurilor de până la 30% pentru gestionarea drepturilor de interpretare și de difuzare și de până la 25% pentru gestionarea drepturilor de reproducere, poate fi justificată cu condiția ca activitățile de distribuție să ducă la reprezentări detaliate și individuale pentru fiecare autor și editor. Aceste procente pot fi depășite provizoriu în perioade de inflație ridicată, sau în cazul în care au existat investiții la scară largă în facilități, cum ar fi achiziționarea unui sistem de prelucrare a datelor, un nou sediu.

2.3. Solidaritatea cu viața culturală

Utilizarea operelor muzicale sau literare nu ar trebui să fie văzută ca ceva accidental, ci mai degrabă văzută ca un rezultat al eforturilor de planificare și de marketing. Când diverse lucrări sunt exploatate, societatea pentru drepturi de autor trebuie să informeze autorii și editorii cât mai exact cu putinta cu privire la utilizarea acestor lucrări și modul în care sunt primite acestea de către public. În acest scop, odată cu plățile către autori și editori, societătile ar trebui să furnizeze si informații cu privire la suma generată de fiecare lucrare în parte.

În lumea interconectată tehnologic de astăzi, prezența culturală a unei țări depinde de capacitatea sa de a pune la dispoziția publicului din întreaga lume cele mai bune lucrări ale autorilor săi într-un format de înaltă calitate, gata de utilizare. Cu o concurență sporită într-o lume în care sunt atât de ușor disponibile și accesibile lucrări, societatea pentru drepturi de autor are un rol important de jucat în identificarea timpurie a operelor care ar putea fi potrivite pentru promovare internațională.

2.4. Autonomia

Este de preferat să se abordeze pas cu pas crearea unei societăți de drepturi de autor, ceea ce înseamnă că, inițial, ea ar trebui să se ocupe doar de acordarea licențelor și de colectarea drepturilor de autor din țară, și să delege activitățile mai exigente din punct de vedere tehnic ce constă în distribuția și plata către societățile soră din străinătate sau societatea-mamă.

Atâta timp cât o societate pentru drepturi de autor colectează redevențele în țară și apoi le transferă în străinătate, în loc să efectueze ea însăși distribuția și plata, aceasta nu poate fi considerată de către public drept o instituție națională ci, mai degraba o agenție străină de interese.

O agenție, spre deosebire de o societate independentă, rar face efortul de a obține liste sau jurnale de difuzare a lucrărilor interpretare, transmise sau reproduse, care să reliefeze peisajul repertoriului național iar din acest motiv agențiilor le ia mult mai mult timp, uneori asta nu se întamplă niciodată, pentru a deveni capabile de realizarea unui management independent și de succes. Prin urmare, numai o societate națională de drepturi de autor poate satisface nevoile autorilor naționali și ale editorilor.

2.5. Pregătirea elementară a managerului

O condiție prealabilă pentru succesul unei societăți de gestiune colectivă este un manager bine pregătit care sa aibă cunoștințele de specialitate esențiale, necesare îndeplinirii misiunii sale în mod responsabil și eficient. Prin urmare, el sau ea, trebuie să își însușească rapid formarea de bază.

În multe profesii, de exemplu aviație, exista școli specializate. În drepturile de autor, nu există încă astfel de școli specializate. Pentru a acoperi această lacună, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, OMPI, oferă o formare adecvată care combină o parte teoretică cu o introducere practică în tema bunei gestionări a unei societăți pentru drepturi de autor. Această formare se desfășoară individual sau în grupuri mici și de obicei durează două saptamani.

Programul de instruire pentru managerii societăților pentru drepturi de autor cuprinde, printre altele, următoarele domenii:

– concepte juridice de bază, introducerea în legislația națională de protejare a drepturilor de autor,

– drept comparat și introducerea convențiilor internaționale privind protejarea a drepturilor de autor și drepturile conexe;

– funcțiile majore ale unei societăți pentru drepturi de autor, structura și organigrama conducerii;

– relațiile dintre societatea pentru drepturi de autor și autori și editorii săi, în special cu privire la contractele de aderare, cesiune de drepturi, descrierea repertoriilor, declararea lucrărilor, pseudonime, plăți, transferuri către societățile asociate;

– relațiile dintre societatea pentru drepturi de autor și utilizatorii de muzică, literatură sau lucrări dramatice, inclusiv contactele cu asociațiile lor, în ceea ce privește tarifele, contractele, liste și cataloage ale lucrărilor utilizate, contracte colective, măsuri și acțiuni comune împotriva pirateriei;

– relațiile dintre societatea pentru drepturi de autor și statul, cu privire la supravegherea generală, supravegherea tarifelor, situația de monopol, relațiile cu companiile de radio și televiziune de stat;

– documentație națională cum ar fi bazele de date de cu autori, editori și lucrări;

– documentație internațională, cum ar fi instrumentele de documentare ale Confederației Internațională a Societăților pentru drepturi de Autori și Compozitori (CISAC), și schimbul internațional de date;

– distribuție (reguli, clase, proceduri, formulare și frecvențe, conturi, plăți);

– de prelucrare a datelor (concepte de bază, aplicații, structuri de baze de date, software-ul standard, trepte de dezvoltare, rețele internaționale);

– asistența socială pentru autori și editori, promovarea culturală;

– contabilitate (calcul costurilor, tratamentul veniturilor auxiliare, utilizarea veniturilor nedistribuit, structura foilor de bilanț);

– relațiile cu alte societăți, cum ar fi acordurile de reprezentare reciprocă, schimbul de documentație, plăți și conturi:

– structuri CISAC, congresul CIS, comisionul tehnic și juridic, posibila participare la cadru internațional;

– Structuri Biem, model de contract pentru industria fonografică;

– Structuri OMPI, programele de cooperare.

Această formare de bază s-a dovedit a fi foarte utila, deoarece a permis managerilor, la întoarcerea de la curs, să lucreze în mod independent într-o mare măsură, să ia inițiative, să poarte negocieri tarifare, de a încheia contracte și de a avansa rapid in structurile administrative necesare pentru funcționarea eficientă a societății.

2.6. Planul managerial

În timpul sau după pregătirea de bază, directorul societății ar trebui să pregătească un plan managerial care să acopere întreaga perioada de la infiintare și până la primele plățile pentru membrii și să stabilească ora de principalele etape de înființare a societății urmează a fi luate. Planul de lucru ar trebui să indice în mod clar prioritățile și să definească mijloacele de măsurare și evaluare a rezultatelor din etapa precedentă.

Recrutarea treptată a personalului ajută, de asemenea, la menținerea costurilor salariilor la un nivel modest în faza de start-up. Prin urmare, planul de lucru constituie una din bazele de estimare a costurilor.

Din experiență, crearea unei noi societăți pentru drepturi de autor necesită un cadru de 16-18 luni de la începutul pregătirii de bază a managerului pana la plățile către autorii si editorii naționali. Totuși, acest interval de timp poate fi realizat numai dacă lucrarea avansează într-un ritm bun și fără cârligele majore. De asemenea, trebuie subliniat faptul că efectuarea primelor plăți către autori și editori nu înseamnă că perioada de pornire poate fi considerată ca încheiată.

2.7. Estimarea costurilor

Orice planuri de a crea o societate pentru drepturi de autor trebuie să includă o estimare a costurilor și a modului în care vor fi realizate aceste costuri. Acoperirea costurilor se realizează cel mai simplu în acele cazuri în care Guvernul este de acord să suporte costurile sau pentru să avanseze sumele necesare pentru a le acoperi. Acest tip de asistență financiară facilitează considerabil înființarea unei societăți pentru drepturi de autor și, prin urmare, se recomandă insistent ca această asistență să fie luată în considerare.

Sumele necesare tind să reprezinte o pondere modestă a bugetelor pentru ministerele educației sau de cultură.

În cazul în care banii nu ajung, se poate conveni ca o parte din costurile suportate de stat să constituie avansuri care vor fi rambursate ulterior. Desigur, ar trebui să se asigure, în astfel de cazuri, care avansuri se acordă fără dobândă dar și un program de rambursare stabilit realist în funcție de colectările estimate.

În cazul în care fondurile de stat nu sunt disponibile pentru a oferi asistență financiară inițială, rămâne posibilitatea de subvenții sau de avansuri de la societățile asociate, iar o astfel abordare a fost adoptată în mod frecvent. În unele cazuri, chiar CISAC contribuie la crearea de noi societăți pentru drepturi de autor .

2.8. Cadrului juridic, statutele și contractele cu autori și editori

Societățile de gestiune colectivă sunt cele care iși asumă drepturile autorilor și, prin urmare aceștor autori și editori ar trebui să li se permită să participe la gestionarea drepturilor lor. Experiența a arătat că înființarea unei cooperative evidențiază cel mai bine acest tip de participare și se sugerează că înființarea unei societăți pentru drepturi de autor ar trebui să urmeze un astfel de model pe cât posibil.

Societatea de gestiune colectivă trebuie să facă o mențiune referitoare la ce autori și editori ar trebui să poată să ia decizii privind gestionarea colectivă a drepturilor lor, și deseori este de preferat ca doar acei autori și editori ale căror venituri depășesc o anumită valoare minimă ar trebui să aibă dreptul de a vota.

Statutul unor societăți conțin o clauză, în loc de o astfel de soluție, care delegații consiliul pentru a decide cu privire la acordarea drepturilor de vot. Această ultimă practică nu este recomandabil, deoarece este de natură să conducă la formarea de grupari și la discriminare, care, după cum experiența a demonstrat, poate duce la probleme serioase.

Autorii și editorii care participă la prima adunare generală trebuie să fie acceptați ca membri ai fundației, cu drept de vot, și e de preferat ca în același timp cu statutul să fie, de asemenea, prezentat și contractul de membru.

2.9. Documentația

În toate activitățile sale, societatea pentru drepturilor de autor trebuie să cunoască autorii și editorii din țara sa, precum și lucrările lor. Una din primele și cele mai urgente sarcini este, prin urmare, obținerea datelor privind autori naționali și editori și lucrările lor. Este esențial în acest scop ca autorii și editorii să fie obligați să ofere societății detalii personale și profesionale și să o declare lucrările pe care le-au creat sau publicat, singur sau împreună.

O societate tânără de drepturi de autor trebuie să fie bine echipată cu documentele internaționale necesare pentru identificarea proprietarilor de drepturi și a lucrările lor. CISAC poate ajuta noi societăți prin facilitarea achiziționării acestor date de autori străini, editori și lucrările lor. Mai precis, această documentație include:

– documentația IPI (Interested Party Information – informații despre membrii interesați), care conține numele și societatea cărora aparțin toti autorii și editorii dîn domeniul muzicii, literaturii, operelor dramatice și alte sectoare care s-au alăturat vreunei societăți pentru drepturi de autor;

– documentația WID (Works Information Database – baza de date cu informații privind oprele de arta) care oferă informații specifice despre milioane de opere, cele mai utilizate în repertoriul muzical internațional.

O nouă societate pentru drepturi de autor trebuie să acorde prioritate furnizării datelor propriilor autori și editori naționali, către Centrele de documentare IPI și WID. Veniturile din străinătate pot fi așteptate pentru membrii lor, dacă sunt furnizate aceste date, deoarece aceste baze de date constituie baza pentru identificarea a autorilor și a lucrările lor.

2.10. Acorduri cu societățile străine de autor

Pentru a manifesta incredere cu ocazia primului contact cu asociațiile utilizatorilor, este important ca societatea ăa aibe acorduri deja încheiate cu societățile surori din străinatate, pentru a arăta seriozitatea și potențialului tinerei societății pentru drepturi de autor, precum și intenția de a reprezenta repertoriul mondial de muzică sau literatură.

Din păcate, cele mai multe societăți proaspăt constituite nu sunt pregătite să dea “încredere avans” prin semnarea rapidă a acordurilor reciproce. Ele tind mai mult să intre într-o relație contractuală doar după ce proaspăta societate pentru drepturi de autor a fost acceptată ca membru al CISAC, dar CISAC condiționează acceptarea de dovedirea capacității pentru gestionarea repertoriul străin.

2.11. Poziția în lupta împotriva pirateriei

Se crere foarte des ca o noua societate pentru drepturi de autor să se lanseze imediat, cu cea mai mare prioritate, în lupta împotriva pirateriei. Supravegherea pieței (o activitate care este inevitabilă pentru identificarea de copii pirat) este o acțiune costisitoare care poate epuiza foarte repede mijloacele financiare ale unei societăți tinere. Prin urmare, e de preferat ca noua societate sa nu se îmbarce în lupta împotriva pirateriei înainte ca ea sa fie ferm stabilită în rolul său de bază, și chiar și atunci, numai să se implice în supravegherea generală și monitorizarea condițiilor de utilizare. În plus, parctica arată ca este de recomandat ca orice participare la lupta împotriva pirateriei să se facă numai cu referire la gestionarea colectivă a drepturilor de reproducere.

3. GESTIONAREA DREPTURILOR ÎN MEDIUL DIGITAL

Întrucât formele tradiționale de gestiune colectivă au bază teritorială, noile tipuri de media sunt de natură multi-teritorială sau globală. Gestionarea drepturilor în mediul Internetului necesită o legislație de actualitate și mecanisme eficiente prin care să fie aplicată. Identificarea și protejarea conținutului în format digital sunt importante în gestionarea drepturilor. Gestiunea colectivă suferă în prezent unele modificări.

Legislația internațională a fost adusăîera Internetului în 1996 prin adoptarea a două noi tratate internaționale: Tratatul OMPI privind drepturile de autor (TDA) și Tratatul OMPI privind Interpretările, Execuțiile și Fonogramele (WPPT), motiv pentru care cele două tratate mai sunt numite și „Tratate Internet”

Un nou tratat care să acopere execuțiile audiovizuale, denumit Tratatul de la Beijing, privind Interpretarile Audiovizuale (BTAP), a fost adoptat în 2012.

Aceste Tratate OMPI nu includ dispoziții privind aplicarea lor în mediul digital. Rolul furnizorilor de servicii de Internet (ISP) este unul central, deoarece furnizorii de internet fac posibil transferul de date, formând astfel piață digitală. Deoarece Internetul este un canal eficient pentru cumpăra de toate, opere protejate de drepturi de autor pot fi digitalizate și livrate prin Internet. Fără o aplicarea eficientă, comerțul online ce implică opere protejate de dreptul de autor este vulnerabil la furt.

Diferite sectoare creative operează în diferite piețe:

– produse și servicii de divertisment, cum ar fi muzică și conținut audiovizual, operează de obicei în piața business-to-consumer (B2C);

– produse și servicii bazate pe cunoaștere, acestea funcționează într-o mare măsură pe piața business to-business (B2B).

Mecanisme de licențiere și utilizarea măsurilor tehnologice pot fi diferite în funcție de piață.

S-a pus intrebarea dacă organismele de gestiune colectivă vor avea un rol în mediul digital și în cazul în care da, care ar fi acest rol. Momentul în care mulți au crezut că tehnologia va rezolva toate problemele legate de licențiere și că, prin urmare, nu ar mai fi nevoie de gestiune colectivă, pare pare să fi trecut. Mediul digital implică o situație reală de utilizare în masă a lucrărilor protejate și este imperativă o administrare eficientă a drepturilor de autor. Cu toate acestea, organismele de gestiune colectivă trebuie să evolueze și să-și adapteze activitățile pentru a servi în noul peisaj media.

Una dintre problemele majore se referă la informații ușor accesibile din repertoriul reprezentat de diverse organisme de gestiune colectivă. Titularii de drepturi pot mandata lucrările lor pentru utilizări online către diferite organisme de gestiune colectivă.

3.1. Cadrul legislativ

Noile tratate OMPI (TDA, WPPT și BTAP) clarifică principalele drepturi exclusive în mediul de rețea (nu doar online) și introduce două noi elemente: informații de gestiune a drepturilor (Rights Management Informations – RMI) și măsuri tehnologice de protecție (Technological Protection Measures – TPM).

Tratatele afirmă și clarifică principalele drepturi exclusive, care sunt importante în mediul online: dreptul de reproducere și dreptul de comunicare publică, inclusiv dreptul de a pune la dispoziția publicului. Pentru lucrări protejate de drepturile de autor, dreptul de comunicare publică acoperă transmisia online iar țările care ratifică tratatele sunt libere să numeasca acest drept în mod diferit în legislația lor națională, atâta timp cât acesta este interpretat ca un drept exclusiv. Deși majoritatea țărilor clasifică dreptul conform unor concepte existente, câteva au introdus dreptul de transmisie ca un drept nou exclusiv.

Pentru a ști ce fel de operă este în cauză și care sunt titularii de drepturi, informații de gestionare a drepturilor pot fi încorporate în fișierul digital. Această informație poate fi un număr digital care duce la informații suplimentare în bazele de date care susțin sistemul de numerotare.

Titularii de drepturi sunt liberi să decidă dacă să utilizeze RMI, dar dacă au fuzionat astfel de informații în fișiere, eliminarea neautorizată a acestora constituie o încălcare a drepturilor de autor. RMI este extrem de important pentru organismele de gestiune colectivă, deoarece constituie baza pentru urmărirea utilizării și distribuirea veniturilor colectate la deținătorii de drepturi. Ideea de bază a unei măsuri de protecție tehnologică este de a împiedica utilizatorii neautorizați să utilizeze lucrări. Există două tipuri principale de TPM

– Controlul accesului

– Controlul copierii.

Control accesului poate avea loc prin materiale stocate în baze de date cu o cheie de acces, cum ar fi o parolă. Criptarea este o altă formă de control al accesului: materialul este transformat într-o astfel de formă încât fișierul nu poate fi rulat fără o cheie de decriptare.

Un sistem de limitare a copierii limiteaza numărul de copii autorizate care pot fi făcute fișierului. Este dreptul titularilor de drepturi să decidă dacă doresc să protejeze operele lor cu un TPM, dar dacă se utilizează o astfel de măsură, rupere ei constituie o încălcare a drepturilor de autor.

Organismele de gestiune colectivă nu pot decide modul in care titularii de drepturi decid să isi vanda produsul pe internet si nici metoda de protectie folosita pentru protejarea continutului. Organismele de gestiune colectivă sunt acolo doar pentru a licenția tot felul de utilizări în numele membrilor lor și pentru a valorifica astfel toate uzanțele relevante, în mediul digital.

3.2. Aplicarea legii in domeniul Internetului

Este important ca țările să aducă legislația lor la curent cu mediul digital prin găsirea unui mecanism adecvat de aplicare a legilor, iar în această privință Guvernele au un rol important de jucat.

Întrebarea este când, și în ce condiții, un furnizor de servicii Internet (Internet Service Provider – ISP) poate fi tras la răspundere sau este co-răspunzător pentru încălcarea drepturilor de autor comise de utilizatorii serviciilor sale.

Tratatelor OMPI statuează că simpla furnizare a instalațiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă comunicare în sensul TDA sau a Convenției de la Berna.

O serie de soluții naționale există și aceste soluții ar putea fi considerate ca opțiuni pentru țările interesate să rezolve problema. Unele dintre cele mai timpurii soluții provin din Statele Unite ale Americii și din Uniunea Europeană, care au creat sfere de siguranță petru furnizorii de servicii on-line.:

– Secțiunea 512 din Digital Millennium Copyright Act (DMCA) al Statelor Unite ale Americii

– Articolele 12-15 ale Directivei Uniunii Europene asupra Comerțului Electronic (2000/31/EC).

Este interesant de observat că Art. 139 lit. 5 din Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (cu modificările aduse prin Legea nr. 285/2004 , Ordonanța de Urgență 123/2005, Legea 329/2006 și Legea nr.202/2010) contrazice aceste practici, deoarece spune că “aceleași măsuri pot fi cerute, în aceleași condiții, împotriva unui intermediar ale cărui servicii sunt utilizate de către un terț pentru a încalcă un drept protejat prin prezenta lege”, omițând mențiunile Art 12 refritoare la „simpla transmitere”, din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 8 iunie 2000, care precizează că: “statele membre veghează ca furnizorul de servicii să nu fie responsabil pentru informațiile transmise, cu condiția ca furnizorul:

(a) să nu inițieze transmiterea;

(b) să nu selecteze destinatarul transmiterii și

(c) să nu selecteze sau să modifice informațiile care fac obiectul transmiterii.”

În ultimii ani, mai multe țări au introdus dispoziții privind punerea în aplicare a răspunderii providerilor de Internet în legislațiile lor naționale. Principalele modele pot fi rezumate după cum urmează.

Suspendarea conturilor in urma unor încălcări repetate (metodă numită “legea celor trei greșeli”). În timp ce detaliile diferă, acest model este în prezent în vigoare, printre altele, în Franța, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Taiwan și Marea Britanie, și în curs de pregătire în alte țări dar este și cel mai criticat si contestat, dupa cum arată deciziile recente ale unor instanțe din SUA.

Deoarece cei care încalcă legea se pot ascunde în spatele IP-urilor anonime, un aspect important al luptei impotriva pirateriei se referă la obligația ISPurilor de a dezvălui informații care sa ajute la identificarea contravenientului, astfel încât titularii drepturilor să caute rezolvarea în instanță. Legea IPRED 28 din Suedia din 2009 este un exemplu al acestui model. Economiștii de la Universitatea Uppsala din Suedia au constatat că, ca urmare a adoptării IPRED, “reforma a scăzut traficul de internet cu 16% și a crescut vânzările de muzică cu 36% în primele șase luni”.

(http://econpapers.repec.org/article/eeejeborg/v_3a105_3ay_3a2014_3ai_3ac_3ap_3a90-106.htm)

OMPI face în prezent o analiză comparativă a abordărilor naționale în ceea ce privește răspunderea ISPurilor. Rolul și responsabilitatea celor ce livreaza servicii de Internet în domeniul drepturilor de autor este una dintre problemele-cheie în mediul digital.

Este important de reținut că, fără un mecanism eficient de aplicare există puține sanse să se realizeze managementul acelor drepturi. Ofertele legale nu pot concura cu utilizările neautorizate (care sunt gratuite), deoarece acestea nici nu oferă o concurență echitabilă.

3.3. Piețele

Diferite sectoare creative operează în diferite piețe, ceea ce duce la diferite modele de licențiere și utilizare a măsurilor tehnologice de protecție.

3.3.1. Piața business-to-consumer

Produsele si serviciile de divertisment, cum ar fi muzica sau orice alt conținut audiovizual, operează de obicei pe piața business-to-consumer (B2C). De exemplu, un operator de telecomunicații sau furnizor de media dobândește licențele (atât drepturile de autor cât si drepturile conexe) de la deținătorii de drepturi sau de la organismele lor de gestiune colectivă iar mai apoi acesta rulează un serviciu online care oferă consumatorilor muzică pentru descărcare și/sau streaming.

Aceasta este o piață tipic de consum și furnizarea de fișiere de muzică sunt in mod normal protejate tehnologic. Termenul “de gestionare a drepturilor digitale” (DRM – digital rights management) este folosit pentru sisteme complete de tranzacționare care implică comerțul cu conținut audiovizual in format digital. Sistemele DRM includ de obicei numere de identificare, protecție tehnologică și un set de reguli de utilizare afirmând cum este autorizată utilizarea fisierelor, pentru cât timp, pe ce dispozitive, etc. Aceste norme sunt codificate in fișier înainte de a-l trimite la consumator.

Utilizarea sistemelor DRM a atras atenția în mod negativ, deoarece unele reguli de utilizare au fost definite foarte strict încă de la început deși tehnologia DRM ca atare este neutra (între timp, regulile de utilizare s-au mai relaxat).

Din perspectiva consumatorului, dorința este de a avea acces la material protejat oricând, oriunde și prin orice dispozitiv. Acest lucru a provocat titularii de drepturi și organismele de gestiune colectivă care le reprezintă, sa caute moduri de a dezvolta modele de afaceri noi și atractive, noi scheme de acordare a licențelor pentru a satisface cererea consumatorilor.

3.3.2. Piața business-to-business

Produse și servicii bazate pe cunoaștere funcționează într-o mare măsură în piețe de tip business-to-business (B2B).

De exemplu, editorul unui jurnal științific poate autoriza o bibliotecă universitară să includă operele lor într-o bază de date ce poate fi accesată de către studenți.

Relația care există între editor și biblioteca universității se bazează în principal pe încredere și nu este necesară implementarea niciunei măsuri de protecție tehnologică în livrarea fișierului.

Acordul poate prevedea ca accesul studenților la materialului respectiv să fie protejat prin parolă. Este, prin urmare, obligația universității sa implementeze un controlul al accesului la fișiere prin utilizarea parolelor, chiar dacă accesul studentului este, în principiu, gratuit.

3.4. Gestiunea colectivă a drepturilor in mediul digital.

Serviciile organismelor de gestiune colectivă sunt necesare în noul peisaj media deoarece utilizarea de materiale protejate prin drepturi de autor este mai mare decât oricând și, fără gestionarea eficientă a drepturilor, temelia creativității și a culturii este în pericol.

Pentru a face față provocărilor, organismele de gestiune colectivă trebuie să evolueze si să se ajusteze la nevoile consumatorilor si la progresul tehnologic.

Noile forme de organisme de gestiune colectivă pote funcționa alaturi de organismele de gestiune colectivă traditionalele. Așa-numitele utilizări offline, adică utilizări în mediul analogic, sunt de obicei supuse gestionarii colective în forma sa tradițională. În mediul digital, o mai mare flexibilitate poate fi oferită titularilor de drepturi, de exemplu, prețuri și condiții de acordare a licențelor diferențiate.

În licențierea utilizărilor on-line a operelor muzicale, au apărut noi platforme de acordare a licențelor, în special în cadrul Uniunii Europene. Evoluții rapide au avut loc după Recomandarea UE 2005 care a afectat două relații importante ale organismelor de gestiune colectivă.

În primul rand deținătorii de drepturi pot alege organismele de gestiune colectivă preferate pentru metode on-line de exploatare a operelor, iar acest lucru a dus la o concurență între ORGANISMELE DE GESTIUNE COLECTIVĂ pentru titularii de drepturi.

În al doilea rand, organismele de gestiune colectivă trebuie sa ofere licențe multiteritoriale utilizatorilor din Spațiul Economic European.

În 2012, Comisia Europeană a publicat o propunere de directivă privind gestionarea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe și acordarea de licențe multiteritoriale de drepturi asupra operelor muzicale pentru utilizări online, pe piața internă.

Propunerea subliniază nevoia de claritate în informații referitoare la repertoriul reprezentat. Se presupune că nu toate organismele de gestiune colectivă de pe piața internă vor fi în măsură să îndeplinească cerințele așa că propunerea promovează agregarea voluntară a repertoriului și de acordare a licențelor de drepturi prin infrastructuri de licențiere multiteritoriale. Directiva propusă vizează numai autorizarea online a operelor muzicale. Nu există o soluție singulara pentru toate sectoarele creative, ceea ce este normal de vreme ce gestiunea colectivă joacă roluri diferite în fiecare industrie.

În România este relevantă în acest sens Hotărârea Arbitrală din 30 Martie 2010 privind Metodologia pentru utilizarea operelor muzicale pe Internet și drepturile patrimoniale cuvenite titularilor drepturilor de autor, publicata prin Decizia ORDA nr.180/2010 in Monitorul Oficial nr. 273 din 27.04.2010, modificata prin Decizia Curtii de Apel Bucuresti nr.114A/05.04.2011, publicata prin Decizia ORDA nr.204/2011 in Monitorul Oficial nr.420/16.06.2011. Aceasta concluzionează că pentru utilizarea operelor muzicale pe internet este necesară obținerea de la organismul de gestiune colectivă UCMR-ADA a autorizației scrise neexclusive de utilizare a operelor muzicale.

4. GESTIUNEA DREPTURILOR DE AUTOR ȘI DREPTURILOR CONEXE ÎN DOMENIUL MUZICII

4.1. Piața și contribuția economică

Piata de muzică poate fi considerată că având două părți distincte. Muzica in sine este compusa și poate fi interpretată si auzită în forma ei cea mai pura doar de către cei care sunt prezenți și pot asculta un spectacol live. Această restricție a fost depășită prin inventarea transmisiunii wireless, care a permis milioanelor de oameni să vadă și să auă spectacole oriunde ar avea loc, precum și, prin inventarea de dispozitive de înregistrare mecanice care au permis înregistrarea muzicii astfel încât să poate fi reproduă într-un alt moment si in mod repetat. Înregistrarea și stocarea muzicii a progresat de la role perforate la discurile de vinil pentru compact discuri si până la servicii de tip “cloud".

Contribuția economică a muzicii și gestiunii colectivă este enorma deoarece cele peste 200 de societăți membre CISAC au colectat in 2010 aproximativ 7.545 miliarde de €, din care repertoriul muzical reprezintă 86%.

4.2. Jucătorii de pe piață

Există două părți distincte ale pieții și jucătorii din fiecare parte contribuie la crearea de muzică și prezentarea acestuia către public.

Cele două părți ale pieței de muzică au condus la afaceri distincte. Prima poate fi numită “industria muzicală", care implică compozitori și editori de muzică. Drepturile lor sunt cunoscute ca drepturi de autor. A doua este “industria de înregistrare” care cuprinde companiile de înregistrări și artiștii interpreți sau executanți. În strânsă legătură cu ambii se gasesc emițătorii de semnal, atât de radio cât și de televiziune. Drepturile din industria de înregistrare și de radiodifuziune sunt cunoscute ca drepturi conexe.

Compozitori crează muzica si uneori scriu texte care merg cu muzica pentru a produce melodii. Editorii de muzică trimit piesele la casele de discuri care le trimit apoi la cei din domeniul radiodifuziunii, oferindu-le muzica de care au nevoie pentru înregistrări sau emisiuni. Editorii de muzică sustin compozitori prin furnizarea de avansuri financiare pentru a le pentru a le permite să compună.

În industria de înregistrare, artiștii, care sunt uneori compozitori și textieri, execută lucrări muzicale, care sunt înregistrate de casele de discuri și apoi printate (pe CDuri, discuri de vinil) pentru a vândute publicului sau permițând publicului să descarce înregistrările de pe site-uri web, astfel încât aceștia le vor deține și vor avea acces la propria lor copie individuală a unei înregistrări, sau la streamul ei (piesa poate fi ascultată o singură dată, fără a face o copie pentru o utilizare viitoare).

Radiodifuzorii produc programe care conțin muzică, pe care le transmit publicului larg. Programele pot fi vizionate sau ascultate în direct sau ulterior (sub formă de podcast) și deseori publicul are ocazia sa intreracționeze cu aceste programe.

Compozitorii, editori, casele de discuri și radiodifuzorii sunt toți deținătorii de drepturi de autor sau de drepturi conexe. În mijlocul tuturor aceste activități sunt organizațiile de gestiune colectivă, care permit titularilor de drepturi sa fie platiti pentru utilizările operelor lor muzicale sau inregistrari.

4.3. Cadrul legislativ

Drepturile de autor și cele conexe sunt drepturi legale limitate introduse în legislația fiecărei țări. Legislația poate respecta tratatele internaționale privind drepturile de autor, care au fost negociate între guverne care dau astfel jucătorii de pe piață accestul la drepturile de care se bucură în alte țări.

Este treaba guvernelor sa ofere un cadru legislativ adecvat pentru aplicarea și gestionarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe. Fără un astfel de cadru, organismele de gestiune colectivă pur și simplu nu ar putea funcționa. Deși drepturile de autor și drepturile conexe sunt naționale ca domeniu, ele sunt în mod evident internaționale în ceea ce privește aplicabilitatea și capacitatea titularilor de drepturi să și le exercite.

Din acest motiv, drepturile de autor și legislația drepturilor conexe este în mare parte similară în întreaga lume și orice abatere de la normele internaționale ar trebui să fie pentru a adăuga, mai degrabă decât să ia, drepturile. În acest mod, compozitori și cei care lucrează în industria muzicală pot prospera.

4.3.1. Legislația internațională, regională și cea națională

Sistemul internațional de drepturi de autor se bazează pe Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din septembrie 1886.

“Compoziții muzicale cu sau fără cuvinte” sunt reglementate în mod expres în definiția “operelor literare și artistice” de la articolul 2 alineatul (1) din Convenție.

Operele muzicale sunt compuse pentru a fi ascultate mai degrabă decat vizualizate sau citite. Articolele din Convenția de la Berna cele mai relevante pentru opere muzicale sunt, prin urmare, cele care apară modurile de a asculta muzica. Articolul 11, dreptul de execuție publică și articolul 11bis, dreptul de difuzare. Împreună, aceste două articole acoperă toate aspectele legate atât de interpretarea publică de către interpreți, precum și înregistrări de spectacole și toate aspectele legate de emisiulee radio și prin cablu.

Se obișnuiește de foarte mulți ani să se înregistreze spectacolele de muzică, astfel încât acestea să poată fi auzite de mai multe ori și astfel încât interpretarea să poată fi conservată. Înregistrarea unei opere muzicale este o “reproducere” a operei și articolul 9 alineatul (1) din Convenția de la Berna prevede dreptul exclusiv al autorului unei opere de a autoriza reproducerea operelor sale, în “orice mod sau formă”. Deși exprimarea este clară si atotcuprinzătoare, articolul 9 alineatul (3) prevede în mod specific că “Orice înregistrare sonoră sau vizuală este considerată ca reproducere, în sensul prezentei convenții”. Astfel, reproducerea unei opere muzicale poate include un număr de variat forme:

– Reproducerea grafică (cum ar fi muzica pe foaie tipărită)

– Reproducerea analogică (cum ar fi o înregistrare pe bandă magnetică, o casetă sau pe un disc de vinil)

– Reproducere digitală (cum ar fi o înregistrare pe un CD sau DVD, pe un hard disc sau pe un flash drive)

Dreptul exclusiv de articolul 9 alineatul (1) de a autoriza reproducerea este sub rezerva anumitor excepții permise de articolul 9 alineatul (2):

“Se rezervă legislațiilor țărilor Uniunii dreptul de a permite reproducerea operelor menționate în anumite cazuri speciale, cu condiția ca o astfel de reproducere să nu aducă atingere exploatării normale a operei și sănu cauzeze un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale autorului. “

Acesta este așa-numitul “test în trei etape": (1) anumite cazuri speciale, (2) nici un conflict, (3) nu aduc prejudicii nerezonabile. Pașii sunt cumulativi și toți trei trebuie să fie prezenți pentru orice excepție să fie permisă. Legile naționale prevăd excepții mai mici sau mai mari, în special în ceea ce privește copierea în privat (pentru uz propriu, fără a redistribui fișierul).

Un alt acord care reprezintă baza sistemului internațional al drepturilor de autor este Acordul TRIPS (Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală), administrat de Organizația Mondială a Comerțului (OMC), care este un acord multilateral menit să acopere proprietatea intelectuală în general.

În ceea ce privește drepturile de autor, Acordul TRIPS prevede, de asemenea, excepții de la protecție și aplică testul în trei etape în ceea ce privește reproducerea, într-o formă foarte asemănătoare cu Convenția de la Berna, la articolul 13.

O convenție suplimentară privind dreptul de autor, Tratatul OMPI pentru Drepturi de Autor (TDA), administrat, cum sugerează și numele, de OMPI, este un acord special în temeiul articolului 20 din Convenția de la Berna și garantează drepturi mai extinse decât cele din Berna.

Articolul 8 din TDA oferă autorilor:

“…dreptul exclusiv de a autoriza orice comunicare către public a operelor lor prin mijloace cu fir sau fără fir, inclusiv punerea la dispozitie publicului a operelor lor, in asa fel incât oricine sa poata avea acces la ele in locul si la momentul pe care le alege in mod individual“.

Prin urmare, acest lucru include accesul la muzică la comandă prin internet sub formă de stream sau podcast și transmiterea acesteia mai degrabă consumatorilor individuali decât publicul larg.

O declarație a OMPI, de acord cu TDA, precizează că: “Dreptul de reproducere, astfel cum este prevăzut la articolul 9 din Convenția de la Berna, si excepțiile permise în temeiul acestora, se aplică pe deplin în mediul digital, în special utilizării operelor în formă digitală. Se înțelege că stocarea unei opere protejate în format digital, într-un mediu electronic, constituie o reproducere în sensul articolului 9 din Convenția de la Berna", asigurând astfel că pentru semnatarii TDA că stocarea în format digital constituie o reproducere, în sensul Convenției de la Berna.

4.3.2. Legile naționale

Legile naționale sunt supuse unor obligații fiecărei țări în temeiul tratatelor și convențiilor la care au aderat astfel că o țară care este parte contractantă a Convenției de la Berna, a OMC sau a Tratatul OMPI privind Drepturile de autor, va trebui să se asigure că legile naționale sunt conforme cu acestea.

În acest fel, legislația națională privind drepturile de autor din întreaga lume sunt în mare parte similare, cu multe caracteristici luate direct din tratate sau directive. În ce poate legislația națională diferi este interpretarea dată excepțiiloe de la dreptul de autor și la aplicarea testului în trei etape.

Cele mai bune legi naționale vor un echilibru între drepturile publicului larg de a accesa lucrări și de a se exprima liber, pe de-o parte, și drepturile creatorilor de a se bucura pentru o perioadă de un oarecare control asupra utilizării operelor lor și să fie remunerați pentru fiecare utilizare a acestora.

Legea nr 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Art. 139 (1) garantează dreptul titularilor de drepturi, al organismelor de gestiune colectivă, al asociațiilor de combatere a pirateriei și al persoanelor autorizate de a solitica “instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat”.

Un aspect al legii, care este de interes special pentru organismele de gestiune colectivă, este ca aceastea să fie în măsură să își exercite drepturile și, dacă este necesar, să poată obține, de obicei printr-o hotărâre judecătorească, încetarea unei acțiuni continue de încălcare a drepturilor. Dificultatea principală constă în faptul că repertoriul poate fi mare în cazul autorilor autohtoni și, în cazul în care vorbim de repertorii străine, acestea pot fi cu adevărat enorme.

Pentru a sări in ajutorul organismele de gestiune colectivă și a nu mai fi nevoie ca acestea să dovedească încălcarea drepturilor fiecărei lucrări individuale din repertoriul său, deoarece ar fi o muncă de sisif, legislatorii din întreaga lume au venit cu o metodă pentru a asista organismele de gestiune colectivă în a asigura respectarea drepturilor lor și pentru a obține acțiuni în încetare mai ușor. În acest sens, un organism de gestiune colectivă trebuie doar să dovedească faptul că drepturile unui număr mic de lucrări au fost încălcate, iar instanța poate acorda apoi un ordin cu privire la toate lucrările din repertoriul organismului de gestiune colectivă. Mai mult de atât, daca organismul de gestiune colectivă are suspiciuni ca drepturile unor opere ale sale ar putea fi incalcate in viitor, el poate cere instantei de judecata “să dispună de îndată luarea unor măsuri pentru a preveni producerea iminentă a unei pagube prin încălcarea unui drept, prin interzicerea, cu titlu provizoriu, ca încălcările prezumate aduse acestui drept să continue sau pentru a condiționa continuarea lor de constituirea unor garanții destinate să asigure despăgubirea solicitantului;” (Art. 139 lit 3. a).

4.4. Problemele de gestiune

Deoarece compozitorii și editorii de muzică încredințează gestionarea drepturilor lor unor organisme de gestiune colectivă, este important ca aceste organismele să poată fi de încredere și să gestioneze într-un mod cinstit aceste drepturi, dând dovadă de transparență cu privire la banii pe care ii datorează clienților.

4.4.1. Statutele organismelor de gestiune colectivă

Pentru ca toți membrii unui organism de gestiune colectivă să iși cunoască drepturile și responsabilitățile, organismul de gestiune colectivă ar trebui să aibă statut clar care să specifice cine poate adera la organismul de gestiune colectivă și cum va fi guvernat acesta. În marea majoritate a cazurilor organismele de gestiune colectivă sunt organizatii non-profit deținute de către membrii înșiși și administrate în numele lor. Ele sunt de obicei societăți constituite în conformitate cu legislația din țara lor de origine sau asociații care există în multe țări. Acesta fiind cazul, statutul unui organism de gestiune colectivă nu trebuie neapărat sa fie într-o formă prevăzută de lege (structura juridică poate varia de la o țară la alta), dar trebuie să existe caracteristici comune în statutele tuturor organismelor de gestiune colectivă din lume:

– un mandatul conferit organismului de gestiune colectivă de către membrii

– un organism de conducere (consiliul de administrație) format din reprezentanți ai membrilor, care trebuie să se întâlnească în mod regulat

– reuniuni periodice cu toți membrii

– cheltuielile administrative pe care să le poată deduce.

– reguli privind alocarea și distribuirea veniturilor membrilor

4.4.2 Dispute intre membri

Un organism de gestiune colectivă nu va fi, de obicei, în măsură să știe din prima daca un anumit compozitor a scris o piesă muzicală sau dacă un editor de muzică într-adevăr reprezintă toti compozitorii pe care pretinde că îi reprezintă. Există, prin urmare, un element de încredere implicat în achiziționarea de drepturi, astfel încât uneori apar litigii între membrii.

Prin urmare, un organism de gestiune colectivă ar trebui să aibă o politică de soluționare a litigiilor clar pentru a-i permite să soluționeze un litigiu între doi membri sau pentru a permite membrilor să rezolve propriile lor dispute. Politica trebuie să fie transparentă și echitabilă, să nu fie părtinitoare față de vreun membru sau față de vreun gen de muzică implicat in dispută.

Datorită elementului de încredere uneori apar cazuri în care un membru al unui organism de gestiune colectivă va încerca să pretindă de la organismul de gestiune colectivă mai multe redevențe decât i se datorează. Odată cu perfecționarea metodelor moderne de monitorizare a modului in care sunt alocate redevențele, aceasta problema a devenit mai rară, dar un organism de gestiune colectivă tot trebuie să aibă o politică clară privind modul în care se ocupă de un litigiu între sine și unul dintre membrii săi.

4.4.3. CISAC și regulile profesionale

CISAC, Confederația Internațională a Societăților pentru drepturi de autori și Compozitori, este o organizatie non-guvernamentala non-profit cu sediul la Paris, care, după cum sugerează și numele este o confederație de organisme de gestiune colectivă.

Deși nu este obligatorie pentru un organism de gestiune colectivă sa fie membru al CISAC, este de dorit, deoarece alte organisme de gestiune colectivă în general, se așteaptă ca un organism de gestiune colectivă sa fie membru înainte de a intra într-un acord de reprezentare reciproc cu el și pentru că CISAC are regulile profesionale pe care membrii săi trebuie să le respecte, consolidând astfel protecția acordată compozitorilor și editorilor dar si altor organisme de gestiune colectivă care intră în acorduri de reprezentare reciprocă cu ea.

Normele profesionale CISAC au intrat în vigoare în 2008 și au stabilit obligații specifice pe care toate organismele de gestiune colectivă membre ale CISAC trebuie să le respecte. Principalele obiective ale fiecărui organism de gestiune colectivă, membru CISAC, sunt:

– să asigure în mod eficient dezvoltarea intereselor morale și să apere intereselor materiale ale creatorilor și editorilor;

– să aibe la dispoziție mașinării eficiente pentru colectarea și distribuirea veniturilor creatorilor și editorilor și să își asume întreaga responsabilitate pentru administrarea drepturilor care îi sunt încredințate;

– să aibe în vedere obligațile de lungă durată față de afiliații săi în desfășurarea tuturor operațiunilor sale;

– să încurajeze diseminarea lucrărilor prin facilitarea licențierii drepturilor în schimbul unei plăți echitabile;

– să distribuie veniturile din licențiere către autori, editori și societățile surori in mod echitabil și nediscriminatoriu;

– să își desfășoare operațiunile sale cu integritate, transparență și eficiență;

– să se străduiască să adopte cele mai bune practici în domeniul de administrare colectivă;

– să se adapteze continuu pieței și evoluțiilor tehnologice;

Prin urmare, aceste obiective se asigură că organismele de gestiune colectivă membre CISAC funcționează la cele mai înalte standarde. Pentru a se asigura menținerea standardelor profesionale, conform regulilor profesionale, fiecare organism de gestiune colectivă trebuie să furnizeze CISAC în fiecare an o declarație care să ateste că aceasta a respectat toate legile și reglementările relevante și aplicabile și să pună la dispoziția CISAC, a altor organisme de gestiune colectivă și propriilor membri informațiile financiare și de licențiere.

CISAC selectează în fiecare an în mod aleator un anumit număr de organisme de gestiune colectivă din fiecare regiune pentru a analiza ulterior conformitatea acestora cu normele profesionale.

5. PREȚURILE DIFERENȚIATE DIN PERSPECTIVA PIEȚEI DIGITALE UNICE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

5.1. Strategia Pieței Digitale Unice

Deși până de curând tehnologia digitală a fost o piață de nișă pentru specialiști, acum ea a devenit o tehnologie de uz general prezentă în toate sectoarele economiei și ale societății. Digitalizarea a schimbat, în ultimii douăzeci de ani, mai întâi economia iar mai apoi și viața de zi cu zi, iar acest process va continua în anii ce urmează. Între 2001 și 2011, digitalizarea a fost responsabilă în mod direct pentru 30% din creșterea PIB-ului Uniunii Europene si pentru 55% din creșterea PIB-ului Statelor Unite ale Americii.

Strategia pieței digitale unice (PDU) își propune să deschidă oportunități digitale pentru oameni și afaceri și să consolideze poziția Europei ca lider mondial în economia digitală. Comisia Europeană a identificat finalizarea pieței unice digitale ca fiind una dintre cele 10 priorități politice, iar strategia pieței digitale unice, adoptate la 6 mai 2015 urmărește implementarea a 16 inițiative până la finalul anului 2016.

O piață digitală unică asigură libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor iar persoanele fizice și juridice pot exercita cu ușurință activități on-line în condiții de concurență loială și cu un cu nivel ridicat protecție a datelor cu caracter personal, indiferent de naționalitatea sau de locul de reședință al acestora.

PDU poate crea oportunități pentru noi afaceri și poate permite companiilor deja existente accesul pe o piață de peste 500 de milioane de oameni dar, totodată, poate îmbunătăți accesul cetățenilor la informație și cultură, poate îmbunătăți posibilitățile găsirii de locuri de muncă și poate promova o guvernare deschisă modernă.

Într-o PDE, drepturile și obligațiile care decurg între comercianți și clienții lor ar trebui să fie guvernată de un set comun de reguli și principii. Legislația armonizată la nivelul UE asigură siguranța produselor introduse pe piață și oferă protecție pentru consumatorii din UE, indiferent de modul în care sunt achiziționate produsele. Mai mult decât atât, Directiva privind drepturile consumatorilor (2011/83/CE) a armonizat pe deplin anumite aspecte ale consumatorilor și dreptul contractual aplicabil vânzărilor online pentru consumatori, cum ar fi informațiile precontractuale pe care clientul ar trebui să primească și dreptul de retragere al acestuia din contract.

Cu toate acestea, în anumite zone există doar reguli minime ale UE, pe care statele membre le pot suplimenta cu cerințe mai stricte. De exemplu, Directiva privind drepturile consumatorilor (1999/44/CE) a stabilit un nivel minim de armonizare la nivelul UE pentru căile de atac disponibile în cazul bunurilor neconforme cu contractul de vânzare. Statele membre pot merge, de asemenea, dincolo de cerințele directivei consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (93/13/CEE), care oferă protecție împotriva clauzelor abuzive care nu au fost negociate individual în contractele business-to-client privind atât bunurile fizice cât și produsele cu conținut digital.

Când vine vorba de nerespectarea contractul pentru produsele cu conținut digital (cum ar fi serviciile de cloud sau streamingul de muzică, filme sau sporturi), nu există norme specifice ale UE iar acest lucru înseamnă că în acest domeniu se aplică legislația națională, care diferă de la un stat membru la altul. Motivul nu îl reprezintă legile naționale divergente, ci datorită faptului că contractele relevante pentru furnizarea de astfel de produse digitale (cele de descărcare sau de streaming) sunt calificate în mod diferit în fiecare din statele membre.

5.2. Perspectiva consumatorului asupra Pieței Digitale Unice

Lipsa de frontiere a tehnologiilor digitale prezintă provocări la punerea în aplicare a drepturilor consumatorilor de către autoritățile publice a căror acțiune este limitată de granițele lor jurisdicționale, în timp ce marii jucatori de piața online iși pun în aplicare modelele lor de afaceri la nivelul UE sau chiar la nivel global. Pentru a asigura punerea în aplicare consecventă a drepturilor consumatorilor în întreaga UE și a combate în mod eficient încălcarea legislației privind drepturile consumatorilor de-a lungul mai multor state membre, este necesar să se coordoneze activitățile organelor publice din domeniu.

Aplicarea drepturilor de autor online continuă să ridice probleme din ce mai mari titularilor de drepturi, afectând funcționarea PDU. Cheia unei piețe eficiente pentru operele protejate in cadrul PDU este găsirea unui echilibru intre aplicarea legislației de protecție a drepturilor de autor si protecția drepturilor fundamentale. Odată cu apariția si dezvoltarea de noi servicii online a apărut o preocupare tot mai mare din partea celor din sectorul creativ în ceea ce privește lipsa condițiilor de concurență echitabilă pe piața de conținut online, datorită incertitudinilor din cadrul legislativ actual, care a fost proiectat într-un perioadă când tehnologia limita modul în care conținutul putea fi distribuit iar rolurile diferiților actori de pe piață erau bine definite. Astăzi, de exemplu, este greu de distins, din punct de vedere legal, între furnizorii de servicii de hosting și furnizorii de conținut online, în ceea ce privește facilitarea accesului consumatorilor la operelor protejate.

Multe persoane din Europa rămân reticente cu privire la angajarea în gama de activități online, care sunt acum oferite prin intermediul internetului, ca mijloc de facilitare a vieții lor de zi cu zi. Majoritatea utilizatorilor de Internet din Europa se tem că li se cer online prea multe date cu caracter personal, iar numărul celor care folosesc e-banking sau fac cumpărături online a scăzut din 2013 in 2014.

Încrederea în mediul digital este subminată de preocupările cu privire la respectarea drepturilor fundamentale, în mod particular protecția datelor cu caracter personal. Aceste dificultăți provin din volumul mare de date colectate în fiecare zi, precum și din faptul că de multe ori clienții nu sunt informați în mod corespunzător cu privire la faptul că datele lor sunt colectate, ce se întâmplă cu datele astfel colectate și dacă datele colectate anterior sunt reutilizate, dar cu alt scop decat cel inițial. Deși mulți oameni consideră că divulgarea datelor cu caracter personal este o parte tot mai comună a vieții moderne, majoritatea (74%) ar dori să iși dea acordul explicit în acest sens, înainte ca datele lor personale să fie colectate și prelucrate. Mai mult decât atât, încrederea în companii de Internet care prelucrează date cu caracter personal este scăzută: doar 22% dintre persoane au încredere deplină în furnizorii de servicii, cum ar fi motoarele de căutare, rețele de socializare și servicii de e-mail. Acest sentiment este exacerbat de numărul mare de breșe de securitate sau simpla cooperare a acestor companii cu diverse agenții de spionaj (autohtone sau străine).

Incidentele ce privesc siguranța cibernetică, fie ele intenționate sau accidentale, cresc într-un ritm alarmant si ar putea perturba furnizarea de servicii esențiale pe care le luăm de bune, cum ar fi apa, sănătatea, energia electrică, transportul sau serviciile de telefonie mobilă. Amenințările pot avea origini diferite, de la dezastre naturale și greșeli neintenționate până la atacuri motivate politic sau chiar atentate teroriste. Criminalitatea informatică este, de asemenea, o amenințare la adresa drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Infracțiunile cibernetice (de exemplu interceptările de date, pornografia infantilă, instigarea la ură, frauda la plată on-line, furtul de identitate, furtul de secrete comerciale) implică prelucrarea ilegală a datelor cu caracter personal și încălcări grave ale vieții private.

În ceea ce privește criminalitatea informatică, tendințele sugerează o creștere semnificativă a domeniului de aplicare, a complexității, a numărului de victime, a numărului și a tipurilor de atacuri și a pagubelor. Ppagubele financiare care rezultă din totalitatea atacurilor cibernetice sunt estimate la cifre variind de la câteva sute la câteva mii de miliarde de $ la nivel mondial, anual. Un studiu publicat recent subliniază modul în care atacurile cibernetice cauzează pierderi economice și generează costuri suplimentare imprevizibile (pentru curățarea malware-ului, evaluarea incidentului si gestionarea ulterioară a sistemului informatic). În urma atacurilor cibernetice, companiile afectate trebuie să facă față pierderii credibilității și a poziției pe piață dar în unele cazuri pierderile de date sau furtul de secrete comerciale cauzate se pot dovedi fatale pentru industriile care se bazează foarte mult pe calitatea și secretul proceselor de fabricație.

Un sondaj Eurobarometru privind securitatea cibernetică, publicat în februarie 2015, arată că utilizatorii de Internet din UE rămân foarte preocupați de criminalitatea cibernetică și că 85% din utilizatorii de Internet din întreaga UE sunt de acord că riscul de a deveni o victimă a criminalității informatice este în creștere.

5.3. Geoblocarea serviciilor audiovizuale

Geoblocarea este practica de a restricționa accesul utilizatorului la conținut pe baza localizării geografice. Într-un sistem de geoblocare, locația utilizatorului este calculată folosind tehnici de geolocalizare, cum ar fi depistarea adresei de IP a utilizatorului, iar apoi se verifică dacă locația acestuia se găsește pe o listă neagră sau pe una albă, in urma căreia se determină dacă sistemul va aproba sau va refuză accesul la conținut. Termenul este cel mai frecvent asociat cu utilizarea acestuia pentru a restricționa accesul la conținut multimedia premium de pe internet, cum ar fi filme și seriale de televiziune, din motive legale (este vorba atât de copyright cât și de licențierea continutului pe anumite zone geografice). Există și alte utilizări pentru geo-blocare, cum ar fi blocarea traficului împotriva virusări sau a atacurilor cibernetice sau pentru a impune o discriminare a prețului.

La fel ca si cu celelalte forme de cenzurarea a internetului, geo-blocarea poate fi eludată folosind VPNuri (Virtual Private Network) care permit consumatorilor sa foloseasca o adresa de IP corespunzătoare regiunii al cărui conținut vor să-l acceseze. În cazul televiziunilor HBO și Netflix, conținutul din Statele Unite ale Americii este mult mai mare decât cel din Canada, în care un număr mare de filme și seriale nu sunt accesibile, motiv pentru care mulți canadieni interesați de programele Netflix recurg la folosirea de VPNuri care le permit cumpărarea programelor destinate doar clienților din SUA.

Peisajul audiovizualului se schimbă într-un ritm rapid datorită diversității dispozitivelor portabile, a cantității crescânde de video la cerere (video on demand, VOD) care poate fi accesată de utilizatori și a noilor modele de afaceri cărora internetul le deschide ușile. Ne aflăm intr-un plin proces de convergență caracterizat de fuzionarea progresivă a internetului cu serviciile tradiționale de difuzare audiovizuală, iar statisticile din ultimii 3 ani demonstreaza asta.

Barierele în calea accesului transfrontalier la servicii de conținut protejate sunt încă comune, în special pentru programelor audiovizuale. În ceea ce privește portabilitatea, atunci când consumatorii traversează o frontieră internă a UE, le este intezis accesul la aceste servicii pe care le-au achiziționat în țara lor de origine.

Prezent pe 8 iunie 2015 la Miden, expoziția, festivalul și conferința internațională anuală de muzică desfășurată la Cannes, Andrus Ansip, vicepreședintele Pieței Digitale Unice din cadrul Comisiei Europene, a împărtășit viziunea sa privind piața unică digitală. “Nu cred ca oamenii de aici, din această cameră sau de oriunde altundeva, trebuie să fie îngrijorați. Dacă astăzi aș vrea să mă bucur de o capodoperă sunt gata să plăteasc pentru a avea acces la ea, dar din cauza restricțiilor privind drepturile de autor, mai precis a geo-blocării, nu sunt acceptați banii mei”, a spus Ansip.

Conform statisticilor, unul din trei europeni e interesat în a avea acces la conținut digital (filme și muzică) din țara natală, atunci când călătoresc în afară. Concluzionând că geo-blocarea este rea pentru afaceri, Ansip a declarat că deschiderea accesului la conținut digital transfrontalier prin eliminarea geo-blocării și furnizarea de opțiuni juridice sunt cel mai bun mod de a ataca pirateria deoarece legislația actuală din Ununea Europeană impinge oamenii la furt.

Lăudând industria muzicală pentru rolul de pionier pe care l-a avut când a abandonat în mare măsură geo-blocarea conținutului digital, permițând accesul transfrontalier, Ansip s-a arătat îgrijorat de faptul că planurile UE de modernizare a dreptului de autor sunt temute de către creatorii de conținut.

Concluzii

Inițiativa UE de a elimina goblocarea din motivele mai sus menționate este lăudabilă, dar în mod bizar, nu este menționat și cazul în care geo-blocare este folosită pentru a combate pirateria deoarece, cel puțin în cazul jocurilor video, monedele virtuale au o valoare diferită în fiecare țară, valoarea fiind ajustată la venitul mediu pe cap de locuitor. De exemplu în Turcia sau în Rusia, același volum de monedă virtuală costă aproape de două ori mai puțin decât în Europa sau SUA, în cazul jocului online League of Legends, care este în momentul de față cel mai popular joc online din lume, în 2014 numărul de jucători activi lunar a fost de 67 de milioane.

Ansip lăuda industria muzicală, dar acolo vorbim de faptul că în ziua de azi singleurile sunt mai populare decât albumele (care au cel mai adesea doar 10 piese) și au un rulaj de 4-6 luni de zile, ceea ce înseamnă că cel mai adesea un artist va vinde cele două, maxim trei, singleuri scoase anual. Ținând cont că o piesă costă 1.3$ pe iTunes, putem concluziona că cei 3.9$ nu sunt un capăt de țară, nici pentru cetățenii din România, unde salariul minim este de 236€ în 2015. Dar când vorbim de seriale (al căror preț este de 3$ per episod) unde un sezon costă între 40-45$ (cât costă și un film artistic abia lansat în magazinele digitale), cumpărarea acestuia devine deja un lux în țări că România, unde venitul mediu în 2014 a fost de aproximativ 345€, comparativ cu cel din alte țări ale UE (4198€ în Norvegia, 3201€ în Marea Britanie, 2180€ în Franța, 2154€ în Germania).

În ceea ce privește prețurile conținutului digital, mai mulți autori din domeniul economic au documentat patru efecte economice distincte:

a) efectul consumator-bunăstare

– consumatorul este dispus să plătească un preț care este mai mic decât prețul de piață, dar este mai mare decât costul marginal de distribuție.

b) efectul de substituție:

– conținutul descărcat se substituie altor achiziții pe care consumatorul ar fi fost dispus să le facă la prețul pieței

c) efectul de eșantionare:

– conținutul descărcat poate duce in cele din urma la plata acestuia de catre consumator la prețul pieței, ca urmare a experimenta conținutului și descărcarea de conținut poate crește recunoașterea autorului/artistului și, prin urmare, să conducă la vânzări viitoare.

d) efectul de bogăție:

– consumatorul nu este dispus să plătească prețul pieței sau costul marginal de producție pentru conținut, deoarece consumatorul nu își poate permite conținutul.

Este lesne de observat că dacă UE dorește eliminarea pirateriei, atunci ar trebui să încurajeze aplicarea acestui model de preț diferențiat și în cazul filmelor și al serialelor de televiziune. În cazul jocurilor, prețurile standard sunt scăzute în cazul țărilor mai sărace, astfel că aceste prețuri, de cateva ori mai mici, nu pot fi considerate prețuri standard la care să se raporteze consumatorii din țările dezvoltate, ci ele reprezintă o soluție low cost menită să combată pirateria în cazul consumatorilor care nu și-ar fi permis conținutul sub nicio formă datorită “efectului de bogăție”.

Contrar literaturii existente, adevărata valoare a conținutului digital este dinamică și nu scade cu fiecare persoană care copiază sau accesează acel conținut digital. Fiecare persoană care are acces la un anumit conținut digital ii găsește acestuia o utilitate pozitivă sau negativă, și deci atribuie acestuia o valoare monetară dinamică. Gusturile, profilul economic și social, averea, afinitate pentru anumite discipline, tipul de conținut digital, venitul disponibil, afectează valoarea pe care o are un anumit conținut digital pentru consumator.

Filesharingul ilegal și controlul oprerelor rămân probleme majore cu ramificații economice, tehnologice, juridice și, în mod special, politice. Deși unele instituții și companii au introdus sisteme peer-to-peer “monitorizate și închise", stabilirea prețurilor corespunzătoare pentru conținutului digital rămâne o problemă. Această problemă poate fi rezolvată prin dezvoltarea și implementarea de strategii de stabilire a prețurilor corespunzătoare care minimizează pierderile pentru autori și distribuitori și reduc încălcarea ilegală a drepturilor de autor.

Bibliografie

Conf. univ. dr. Florea Bujorel, Dreptul proprietății intelectuale – Dreptul de autor, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006

Dr. Mihaly FICSOR, Collective Management of Copyright and Related Rights, World Intelectual Property Organization, Geneva, 2002

Tarja Koskinen-Olsson, Nicholas Lowe, Educational Material on Collective Management of Copyright and Related Rights, World Intelectual Property Organization, Geneva, August 2012

Dr. Ulrich Uchtenhagen, The Setting-up of New Societies, World Intelectual Property Organization, Geneva, Mai 2005

Legea nr. 8 din 1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, publicata in Monitorul Oficial nr. 60 din 26 martie 1996

Conventia de la Berna pentru protectia operelor literare si artistice din 9 septembrie 1886, modificata la 28 septembrie 1979 (r1), Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 156 din 17/04/1998

Directiva 2014/26/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014, privind gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe și acordarea de licențe multiteritoriale pentru drepturile asupra operelor muzicale pentru utilizare online pe piața internă, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 20.3.2014