Organele Consultative ale Uniunii Europene

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………….……..3

CAPITOLUL I. CARACTERISTICA GENERALĂ A INSTITUȚIILOR EUROPENE…..5

1.1. Structura organizațională a Uniunii Europene………………………………………………………………..5

1.2.Particularitățile instituțiilor europene…………………………………………………………………………….8

Principii de organizare a activității instituțiilor europene…………………………………….21

CAPITOLUL II. ROLUL ORGANELOR CONSULTATIVE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE……………………………………………………………………………………24.

2.1. Comitetul Economic și social…………………………………………………………………………………….24

2.2.Comitetul Regiunilor…………………………………………………………………………………………………29

CAPITOLUL III. RELAȚIILE DINTRE REPUBLICA MOLDOVA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ………………………………………………………………………………………………………………35

3.1 Istoricul relațiilor dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană………………………………..35

3.2 Acordul de Parteneriat și Cooperare dintre RM și UE…………………………………………………..37

3.3. Dezvoltarea relațiilor dintre Republica Moldova cu organele consultative ale UE prin prisma parteneriatului estic…………………………………………………………………………………………………………41

Concluzii generale și Recomandări………………………………………………………………………………..44

Referințe bibliografice…………………………………………………………………………………………………..46

INTRODUCERE

Actualitatea temei – în cadrul sistemului instituțional al UE rolul consultativ în procesul de decizie îl au organele consultative: Comitetul Economic și Social, iar ce de-al doilea e Comitetul Regiunilor. Comitetul Economic și Social European este un organ consultativ înființat prin Tratatele de la Roma din 1957. CESE este alcătuit din reprezentanți ai diferitelor componente cu caracter economic și social ale societății civile organizate. Misiunea sa fundamentală constă în consilierea celor trei mari instituții (Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană)

Comitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht. Constituirea acestui Comitet a venit ca urmare a cerintelor imperative din partea autoritãtilor regionale pentru o reprezentare concretã în cadrul institutional si de decizie al UE. Instituirea Comitetul Regiunilor a fost un pas semnificativ în "procesul creării unei Uniuni si mai apropiate de cetãtenii Europei, în care deciziile sunt luate pe cât posibil de apropiat de cetãtean în conformitate cu principiul subsidiarității", asa cum se aratã în Preambulul TUE.

La momentul actual aceste organe consultative reflectă evoluția structurii unionale europene și trec acum printr-un proces de reformă generat de extinderea Uniunii cu zece state în 2004 (cea mai mare extindere din istoria sa), cu alte două în 2007 și ultima țară care a aderat în anul 2012 a fost Croația.

Într-o mai mică măsură, Tratatul de la Lisabona aduce deopotrivă un număr de schimbări în ceea ce privește componența și funcționarea celor două comitete consultative ale UE. La fel ca și în cazul Comitetului Economic și Social European, numărul locurilor în cadrul Comitetului Regiunilor este limitat la 350 iar repartizarea lor pe state membre trebuie să facă obiectul unei decizii a Consiliului, adoptată în unanimitate. Membrii Comitetului Regiunilor sunt de acum înainte numiți pe o perioadă de cinci ani, în loc de patru, iar președintele și Biroul său sunt aleși pe o perioadă de doi ani și jumătate.

În plus, Tratatul de la Lisabona întărește rolul consultativ al Comitetului Regiunilor prin extinderea sferei sale de acțiune. Protecția civilă, schimbările climatice, energia și serviciile de interes general sunt astfel adăugate la lista domeniilor pentru care trebuie consultat Comitetul. La fel ca și în cazul Comisiei și al Consiliului, și Parlamentul European este autorizat să solicite un aviz din partea Comitetului Regiunilor.

Comitetul Regiunilor dispune totodată de noi prerogative în cadrul UE, datorită posibilității de a introduce două tipuri de căi de atac în fața Curții de Justiție a UE. Pe de o parte, pe parcurs Comitetul devine unul dintre garanții principiului subsidiarității în cadrul UE. Acesta poate sesiza Curtea de Justiție pentru a solicita anularea unui act despre care consideră că nu ar respecta principiul subsidiarității Acest drept de sesizare este însă limitat la actele pentru care Comitetul este consultat în mod obligatoriu.

În activitatea sa, mai ales cea legislativă, și pornind de la principiul potrivit căruia deciziile trebuie să fie luate pe cît se poate de apropiat de cetățean și de nevoile lui. Uniunea Europeană și instituțiile sale sunt sprijinite de două organisme consultative, unul nu are caracter politic – Comitetul Economic și Social European, și altul este cu caracter politic – Comitetul Regiunilor. Chiar dacă nu sunt instituții ale Uniunii Europene datorită rolului lor foarte important în procesul decizional le vom prezenta in această lucrare.

Pe lîngă Organele Consultative, Uniunea Europeană mai are un șir de instituții care joacă rolul principal în elaborarea legislației. Instituțiile de bază ale Uniunii Europene sunt: Consiliul, Comisia, Parlamentul și Curtea Europeană de Justiție. Este nevoie de a studia istoria dezvoltării acestor entități, deoarece unele din ele pe parcursul istoriei au acaparat mai multe puteri legislative decât au avut anterior.

Gradul cercetării – Cercetarea a numeroase investigații în domeniul dreptului și a politicii Europene organele consultative a Uniunii Europene sunt descrise și valorificate de numeroși autori: Roxana Munteanu, Jean Luc Sauron, Vlad Constantinescu, Jan Bache Stephen George, Dumitru Mazilu, Manolache Octavian, Ion P.Filipescu, Augustin Fuerea, Crisitna Ceban, Ciocan Vasile, Tăuț, Nuna, Liviu, Emil, Șaguna Dan Drosu, Tofan Mihaela, Deleanu Sergiu.

Scopul cercetării – Indentificarea rolului, organizării și funcționării instituțiilor și a organelor consultative ale Uniunii Europene.

Obiectivele cercetării

Analiza literaturii științifice de specialitate privind organizarea instituțională a Uniunii Europene.

Caracterizarea instituțiilor europene.

Determinarea rolului organelor consultative ale Uniunii Europene

Istoricul relației dintre Republica Moldova cu Uniunea Europeană.

indentificarea corelației dintre Republica Moldova cu Organele Consultative a UE.

valorificarea cercetării sub formă de concluzii generale.

CAPITOLUL I.

CARACTERISTICA GENERALĂ A INSTITUȚIILOR EUROPENE

Structura sistemului insituțional

Contribuția pe care o poate aduce civilizației o Europă organizată  și activă  este indispensabilă  menținerii unor relații pașnice. Asumându‐și, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană  a unei Europe unite, Franța  și‐a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reușit să  realizăm o Europă  unită și ne‐am confruntat cu războaie. Europa nu se va construi dintr‐odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera, în primul rând, o solidaritate reală. Alăturarea națiunilor europene implică eliminarea vechii opoziții dintre Franța și Germania. Având în vedere acest obiectiv, guvernul francez propune acțiuni imediate întreprinse într‐o direcție decisivă.

Solidaritatea în producție astfel stabilită  va demonstra că orice conflict între Franța  și Germania devine nu doar inimaginabil, ci chiar imposibil. (…) această producție va fi oferită lumii întregi, fără diferențe sau excepții, pentru a contribui la creșterea nivelului de trai și pentru a promova realizările pașnice.

Prin controlul producției de bază  și prin instituirea unei Înalte Autorități, ale cărei decizii vor uni Franța, Germania  și alte state membre, această  propunere va conduce la crearea unei prime baze concrete a federației europene indispensabile pentru menținerea păcii. Înalta Autoritate comună  care se ocupă  de administrareA acestei scheme va fi alcătuită din persoane independente numite de guverne, acordându‐se o reprezentare egală. Guvernele vor alege, de comun acord, un Președinte. Deciziile Autorității se vor aplica în Franța, Germania și în alte țări membre. În cazul în care deciziile Autorității vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz” .

Uniunea Europeană este gestionată prin intermediul instituțiilor comune. Relațiile dintre instituțiile și organele UE sunt bazate pe parteneriat, cooperare și dependență mutuală. Tratatul de la Maastricht confirmă vechile organe (instituții) comunitare: Consiliul European, Consiliul, Comisia, Parlamentul European și Curtea de Justiție. Tratatul le completează competențele și dezvoltă raporturile dintre aceste organe, în sensul democratizării și strângerii legăturilor dintre ele. Parlamentul European a primit, pe baza Tratatului de la Maastricht, un rol sporit ca organ legislativ, față de vechiul său statut. Tratatul îi conferă puteri de decizie, împreună cu Consiliul, în următoarele domenii: libera circulație a muncitorilor, realizarea pieței interne, educație, cercetare științifică, mediu înconjurător, realizarea rețelelor transeuropene, sănătate, cultură și protecția consumatorilor .

Uniunea Europeană este cea mai actuală formă a construcției comunitare, care s-a început în anul 1952 o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris privind Comunitatea Europeană, care a fost semnat la 18 aprilie 1951. Uniunea Europeană, conform prevederilor tratatului său institutiv, este constituită pe trei piloni: Comunitățile europene, Politica externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea poliției și judiciară în materie penală .

Sistemul institutional al Comunității Europene este dificil de clasificat. Comunitatea este mai mult decât o organizație internațională în sens clasic, deoarece are competențe proprii extinse, chiar daca nu exista o linie de demarcatie clara între acele materii care sunt supuse competențelor exclusive ale Uniunii, cele în care Uniunea și statele membre au competențe concurente și cele în care numai statele membre au rămas competente. În același timp, nu este o federație, căreia i se subordonează autoritățile naționale.

Obiectivele încredințate Comunităților sunt îndeplinite de următoarele instituții: Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, ce reprezintă instituțiile comunitare, în viziunea tratatelor. Fiecare dintre aceste instituții acționează în cadrul competențelor conferite prin tratatele institutive. Totuși, repartizarea competențelor între primele patru, ce alcătuiesc structura instituțională de bază, nu corespunde schemei statale moștenite de la Montesquieu. Astfel, puterea legislativă aparține Consiliului, care o exerciă împreună cu Parlamentul, Comisia ar reprezenta executivul, dar are și alte competențe, iar funcție executivă o reprezintă Consiliul. Nu există o formulă magică pentru a distinge rolul fiecărei instituții în procesul decizional sau în diferite proceduri legislative, pentru că rolul instituțiilor este dependent de ceea ce se prevede în cadrul unui articol anume din Tratat. Datorită faptului că are numai o natură descriptivă și nu indică instituția și ce fel de act trebuie adoptat pentru a implementă un anumit tip de politică la nivel comunitar, instrucțiunile de acest tip se regăsesc în anumite articole ale tratatelor, dar într-un număr mare de cazuri, alegerea este lăsată la latitudinea instituțiilor comunitare .

Pentru că belgianul Paul-Henri Spaak a condus negocierile pentru elaborarea tratatelor de la Roma, castelul Val-Duchese a fost ales ca loc în care s-au purtat discuțiile. Din acest motiv, Belgia a devenit, „provizoriu", centrul de lucru al Comunităților Europene, în concurență permanentă și împărțindu-și constant această poziție cu Luxemburgul și Strassbourgul. Incapacitatea conducerilor statelor Comunităților Europene de a fi pune de acord asupra unui singur loc, în care să își aibă sediul organele comunităților, a avut ca urmare faptul că orașele Bruxelles, Luxemburg și Strassbourg adăpostesc, în prezent, cele mai importante instituții ale Comunității Europene .

O dată cu începutul procesului de integrare europeană – fiind caracterizat prin trăsături originale și specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene – poate fi considerat anul 1950 , când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus ca să implice câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment. În anul 1951 , negocierile care au fost desfășuarate între șașe țări – Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg – au condus la semnarea Tratatului de la Paris , prin care se înființa Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO ). O altă inițiativă sectorială a fost reprezentată de crearea unei Comunități Europene de Apărare (CEA), inițiativă care a eșuat , datorită faptului că Tratatul aferent – semnat în 1952 – nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franței. O relansare în forță a "inițiativei europene" a avut loc în anul 1955 , în cadrul conferinței de la Messina, la care miniștrii afacerilor externe ai CECO au fost de acord asupra înființării unei uniuni economice bazată pe o piață comună și asupra creării unei organizații pentru energia atomică. O comisie de experți condusă de Paul – Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat doua proiecte ce au condus la semnarea, în 1957 , a celor doua Tratate de la Roma – cel prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (CEE) și tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică (EURATOM) .

După prima experiență sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizație supranațională – adică o organizație creată prin transferul de suveranitate de la Statele Membre la "Comunitate".

În acest context, suveranitatea înseamnă o delegare – de la membrii fondatori ai Comunității către anumite instituții comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democrației și statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie și un cadru instituțional complex, care sunt capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor Statelor Membre, a interesului general al Comunității, precum și a intereselor cetățenilor europeni.

Crearea unei piețe comune nu poate să înseamne numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulații a bunurilor și stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piața comună înseamnă liberalizarea altor sectoare (cum este libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalului) și stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultura, comerț, transport și concurență) și pentru crearea unor condiții omogene în vederea creșterii performanței activităților economice. Astfel, în 1968 , CEE avea deja încheiată uniunea vamală și avea o piață agricolă comună.

Începînd cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atît din punct de vedere geografic – prin aderari succesive – cît și din punctul de vedere al dezvoltării de politici și structuri instituționale comune. Astfel,fiind pornită de la o comunitate economică cu șașe membri, în momentul de față s-a ajuns la o uniune politică a 25 de țări (cu negocieri în plină desfăsurare pentru admiterea de noi membri) și care în curând va avea o nouă Constituție .

Benelux presupunea acordul celor trei state semnatare Belgia, Olanda, Luxemburg în anul 1943 de a-și uni economiile într-o singură piață. În anul 1944 aceleași țări au semnat un acord de intregrare vamală prin care se urmărea libertatea comercială totală între cele trei state semnatare, fiind eliminarea taxelor vamale și omogenizarea acestora aplicate statelor terțe.

Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE) a fost creată în anul 1948 ca un birou statistic ce coordona distribuirea ajutorului american în Europa. Ulterior, în 1950 a fost creată și Uniunea Europeană de Plăți care colabora cu Organizația Europeană de Cooperare Economică contribuind la redresarea comerțului exterior și o mai bună cooperare între țările europene. În anul 1958 Uniunea Europeană de Plăți a fost desființată urmând ca în 1961 Organizația Europeană de Cooperare Economică să se transforme în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică care avea ca obiectiv promovarea cooperării internaționale între țările industrializate. La moment Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional unic ce asigură coerență și continuitatea acțiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, care respectă și dezvoltă tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar .

În momentul actual funcționarea Uniunii se bazează pe șase instituții:

– Parlametul European.

– Consiliul Uniunii Europene.

– Consiliu European.

– Comisia Euroeană.

– Curtea Europeană de Justiție.

– Curtea de Conturi.

Tratatul constituțional consacră formal funcționarea Consiliului European ca instituție de sine stătătoare.

Pe lângă instituții, UE include o serie de organisme specializate:

– Mediatorul European,

– Controlorul European pentru Protecția Datelor

Instituțiile financiare cum sunt:

– Banca Centrală Europeană

– Banca Europeană de Investiții;

Organisme cu rol consultativ sunt:

-Comitetul Regiunilor

– Comitetul Economic și Social European.

Aceste două organisme consultative oferă recomandări Comisiei, Consiliului și Parlamentului cu privire la cele mai multe politici sociale și economice:

• Comitetul Economic și Social (ECOSOC) are o tradiție îndelungată de implicare a „partenerilor sociali”, respectiv angajatori, sindicate și organizații profesionale, în formularea politicilor.

• Comitetul Regiunilor este format recent și este alcătuit din reprezentanții unităților teritoriale: regiuni și municipii și se concentrează mai mult pe coeziunea teritorială a politicilor și pe aplicarea principiului subsidiarității. Organismele consultative asistă instituțiile europene în exercitarea atribuțiilor prevăzute în temeiul tratatelor .

Organe inter – instituționale

-Oficiul pentru Publicatții Oficiale ale Comunităților Europene (EUR-OP)

– Oficiul European pentru Selecția Personalului (EPSO).

Organe descentralizate (Agenții)

– Agenții ale Comunității Europene

– Agenția Europeana pentru Siguranța Aeriană (AESA)

– Agenția Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor (EMEA)

– Agenția Europeana a Mediului (EEA)

– Fundația Europeana pentru Formare Profesională (ETF)

– Agenția Europeană pentru Reconstrucție (EAR)

– Agenția Europeană pentru Securitate și Sănătate în Muncă (OSHA)

– Autoritatea Europeană pentru Securitate Alimentară (EFSA)

– Agenția Europeană pentru Siguranța Maritima (EMSA)

– Centrul European de Monitorizare a Drogurilor si a Dependenței de Droguri (EMCDDA) ș.a .

Identitatea dintre cadrul instituțional al UE și cel comunitar apare consacrată unde se semnalează că, “Uniunea va avea un cadru instituțional unic care va garanta coeziunea și continuitatea acțiunii sale în scopul atingerii obiectivelor acesteia, respectând și dezvoltând acquis-ul comunitar”. Faptul că fiecare instituție va acționa, după caz, în funcție de Tratate, este recunoscut în art. E al TUE unde se arată că ,,PE, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiție își vor exercita competențele în condițiile și scopurile prevăzute în dispozițiile Tratatelor Constitutive ale Comunităților Europene și ale Tratatelor ce le-au modificat cât și în Tratatul Uniunii Europene” .

1.2 Particularitățile instituțiilor europene

Uniunea Europeană este administrată de șase instituții Comunitare:

– Parlametul European.

– Consiliul Uniunii Europene.

– Consiliu European.

– Comisia Euroeană.

– Curtea Europeană de Justiție.

– Curtea de Conturi.

Instituțiile comunitare financiare:

-Banca Europeană de Investiții (BEI )

– Banca Centrală Europeană (BEC).

1.2.1. Parlamentul European

Parlamentul European a fost înființat prin Tratatul de la Roma (1957) pentru a reprezenta

“popoarele statelor reunite în cadrul Uniunii Europene", fiind singura instituție a cărei componență este stabilită prin alegeri libere, la nivel european și ale cărei ședințe și deliberări sunt publice. Inițial, PE a fost organizat ca un ansamblu deliberativ, cu funcție consultativă și constituit din membri ai parlamentelor naționale. Tratatele de la Maastricht și de la Amsterdam au adus schimbări majore ale rolului PE, acesta devenind un organ cu funcții politice și cu puteri

legislative și bugetare .

Parlamentul European este singurul organ al Uniunii Europene ales în mod direct. Acei 785 de deputați în Parlamentul European îi reprezintă pe cetățenii europeni. Deputații sunt aleși pe o perioadă de cinci ani de către alegătorii din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, în numele a 492 de milioane de cetățeni.

Sediile Parlamentului sunt în Bruxelles și Strasbourg.

Organizare și competențe

• Parlamentul își organizează activitatea printr-un sistem de comisii specializate, iar activitatea lui este importantă pentru în multe domenii de acțiune, deciziile care privesc noua legislație europeană sunt adoptate în comun de către Parlament și Consiliul de miniștri, care reprezintă, de asemenea, statele membre.

• Parlamentul joacă un rol activ în elaborarea legislației privind protecția mediului, drepturile consumatorilor, egalitatea șanselor, transportul, libera circulație a lucrătorilor, capitalurilor, mărfurilor și serviciilor. Parlamentul are competențe și în ceea ce privește bugetul anual al Uniunii Europene.

• Parlamentul European se impune ferm în calitatea sa de colegislator, are competențe bugetare și exercită un control democratic asupra tuturor instituțiilor europene .

Primele alegeri parlamentare au avut loc în 1979, din acel moment desfășurându-se sistematic o dată la fiecare 5 ani. Membrii PE sunt aleși prin vot universal direct și prin sistemul reprezentării proporționale, fiind grupați în funcție de partidele politice pe care le reprezintă și nu de naționalitățile lor (există însă și membri independenți).

Alegerile parlamentare se desfășoară la nivel de SM, pe bază de sisteme diferite, astfel:

• la nivel regional : Marea Britanie, Italia și Belgia;

• la nivel național: Franța, Spania, Danemarca;

• sistem mixt: Germania .

În ceea ce privește organizarea internă Parlamentul cuprinde mai multe structuri:

-Biroul este format dintr-un președinte, și mai mulți vicepreședinți, aleși de Parlamentpentru o perioadă de doi ani și jumătate, reeligibili;

– Conferința președinților formată din președintele Parlamentului și din președinții grupurilor parlamentare, care se ocupă de probleme de organizare internă și de reprezentare.

– Comisiile pot fi: permanente, temporare și de anchetă.

– Grupurile parlamentare sunt formațiuni ale parlamentarilor fiind constituit printr-o declarație făcută președintelui Parlamentului care conține denumirea grupului, componența biroului și semnăturile membrilor.

– Delegații interparlamentare sunt desemnate de grupurile parlamentare care au componență stabilită de Parlament pentru fiecare delegație în parte și care intervin în relațiile cu parlamentele naționale sau cu organizațiile internaționale .

Rolul Parlamentului European

Rolul Parlamentului în cadrul Uniunii Europene este:

– examinarea și adoptarea legislației comunitare, alături de Consiliul UE (Consiliul de Miniștri), prin procedura de co-decizie;

– aprobarea (și monitorizarea) bugetului UE;

– exercitarea funcției de control asupra altor instituții UE, cu posibilitatea de a înființa comisii de anchetă;

-aprobarea acordurilor internaționale majore, cum ar fi acordurile privind aderarea de noi SM și acordurile comerciale sau de asociere între UE și alte țări.

De asemenea, PE numește Ombusdmanul European pe o perioadă de cinci ani (echivalentă

mandatului parlamentar), menținând astfel legătura cu cetățenii UE.

Structura PE

Parlamentul European are următoarele structuri:

Președinte – reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial și în relațiile internaționale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului și sedințele interne;

Birou parlamentar – organul de reglementare responsabil cu bugetul Parlamentului, cu problemele administrative, organizatorice și de personal;

Conferința președinților – organ politic al Parlamentului, constituit din Președintele Parlamentului și președinții grupărilor politice, responsabil cu stabilirea ordinii de zi a ședințelor plenare, fixarea calendarului activităților desfășurate de organismele parlamentare și stabilirea competenței comisiilor si delegatiilor parlamentare, precum și a numărul membrilor acestora;

Comitete – organizează activitatea PE pe domenii de activitate și sunt împărțite în comitete permanente (17), comitete temporare (6) și comitete parlamentare mixte – ce mențin relațiile cu parlamentele țărilor candidate;

Secretariat – 3 500 de funcționari ce lucrează în serviciul PE .

Procedurile de decizie aplicabile la nivelul Parlamentului sunt:

• procedura de co-decizie – Parlamentul împarte puterea legislativă cu Consiliul;

• procedura de aviz conform23 – acordul Parlamentului este obligatoriu pentru adoptarea unor anumite acte legislative;

• procedura de cooperare – Parlamentul poate influența deciziile Consiliului prin dreptul de a aduce amendamente propunerilor acestuia – această procedură a fost limitată, în urma Tratatului de la Amsterdam, la câteva situații ce privesc uniunea economică și monetară;

• procedura de consultare – Parlamentului îi este cerută o opinie, ce este fundamentată de unu din comitetele sale .

Atribuțiile PE:

Atribuțiile Parlamentului European se pot clasifica în:

-Atribuții de Control care se exercită în raport cu Comisia Europeană, care este obligată să răspundă, recum și prin moțiunea de cenzură asupra Comisiei.

– Atribuții de consultare sunt conferite de reglementările privind obligația Consiliului de a cere avizul Parlamentului înainte de adoptarea unor acte, aceste avize au caracter consultativ, iar Parlamentul mai este consultat și în luarea unor decizii cu privire la resursele proprii ale comunităților.

– Atribuții de aprobare acestea se exercită prin emiterea de avize conforme, în cadrul unor proceduri cum suntcele de asociere cu state terțe și de aderare a noilor state.

– Atribuții de co-decizie prin care PE participă alături de Consiliu, la adoptarea unor acte legislative comunitare.din domeniile supuse acestor proceduri menționăm: interzicerea discriminăriibazată pe naționalitate, realizarea liberei circulații a persoanelor fizice, protecția consumatorilor.

– Atribuții de decizie care conferă Parlamentului puterea de a hotărî singur în anumite domenii, astfel Parlamentul are posibilitatea de a demitere a Comisiei, și exercită puterea decizională de a doptare a bugetului, prrcizăm că Parlamentul poate și să respingă bugetul, de asemenea Parlamentul are puterea de a și controla execuția bugetară, acest control se efectuiază la recomandarea Consiliului pe baza bilanțului contabil întocmit de Comisie și a raportului Curții de Conturi.

Mediatorul Uniunii Europene

Conform Tratatului de la Maastricht, Parlamentul European numește un Mediator care este împuternicit să primească plîngeri de la orice cetățean al Uniunii, sau de la orice persoană care are reședința sau sediul pe teritoriul unui stat membru cu privire l deficiențele de administrare în acțiunile instituțiilor sau organelor comunitare, făcând excepție Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță.

Mediatorul efectuiază o anchetă, în cazurile pe care le consideră justificate din propria inițiativă, constată faptele de proastă administrare, sesizînd instituția respectivă care trebuie să răspundă în termen de 3 luni. Mediatorul prezintă un raport cu privire la cazul respectiv Parlamentului și instituției în cauză și informează persoana care a depus plîngerea. În fiecare an Mediatorul prezintă Parlamentului un raport – sinteză cu privire la rezultatul anchetelor sale.

Mandatul Mediatorului are aceiași durată ca și legislatura Parlamentului, mediatorul poate fi reales, și poate fi demis de Curtea de Justiție .

1.2.2. Consiliul Uniunii Europene

Alături de Parlamentul European Consiliul Uniunii Europene mai este numit și Consiliul de Miniștri. Prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965 s-a constituit un Consiliu unic ce se compune din cîte un reprezentant al fiecărui stat membru, un rang de ministru fiind abilitat să angajeze guvernul statului respectiv.

Consiliul Uniunii Europene este ca organ interguvernamental ce exprimă legitimitatea statală a comunităților. El reprezintă interesele naționale și asigură integrarea în sistemul comunitar a statelor membre. De asemenea este organul de decizie care exercită cea mai mare parte a puterii legislative a Uniunii Europene .

Întrunirile ministeriale sunt pregătite de autoritățile naționale din comitetele și din grupurile de lucru ale consiliului. Cel mai important dintre acestea sunt: Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), alcătuit din șefii Coreperului II și din deputații (COREPER I) reprezentanților permanente ale statelor membre la Bruxelles. Fiecare dintre acestea se întrunesc săptămînal pentru a aproba subiectele de pe agenda Consiliului și pentru a le indentifica pe cel care trebuie discutate de către miniștri. Guvernele naționale lucrează în paralel cu consiliul, iar autoritățile naționale urmăresc fiecare nivel de discuții și fiecare domeniu care este pus spre dezbatere în Consiliu pregătind pozițiile ministeriale și coordonînd pozițiile naționale. Responsbilitatea de a asambla pozițiile naționale revine diviziilor de coordonare din cadru fiecărui guvern, iar practicile diferă de la o țară la țară, unele fiind mai centralizate în abordare. Reprezentanțele permanente includ o serie de autorități naționale a căror datorie este de aurmări principalele subiecte care sunt negociate de Consiliupentru a menține legăturile cu toate celelalte instituții ale UE și de a fi în legătură strînsă cu capitalele naționale. Numeroase grupuri de lucru (circa 150 ) asigură coloana vertebrală a consiliului și efectuiază negocierea detaliată a politicii.membrii lor provin din reprezentanțele permanente sau capitalele naționale, aproximativ 70% din lucrările Consiliului sunt aprobate în cadrul grupurilor de lucru, 10 – 15 % în cadrul coreperului sau al comitetelor superioare lăsînd alte 10 – 15 % miniștrilor înșiși. Aceste proporții sunt destul de apropiate de cele din practica obișnuită a unui guvern național.

În cea mai mare parte Consiliul UE negociază asupra propunerilor de acțiune realizînd acest lucru în baza unui proiect înaintat de Comisie. Uneori, Consiliul înștiințează Comisia în avans asupra oportunității unui proiect într-un domeniu anume. În domeniile politice rezultatul procesului de decizie depinde de interacțiunea dintre Parlament și Comisie. Dinamica procesului se bazează pe modul în care se formează coalițiile în cadrul Consiliului și celelalte instituții ale Uniunii Europene. .

1.2.2.1. Organizarea și funcționarea Consiliului Uniunii Europene

Președinția Consiliului este asigurată, prin rotație, de către un stat membru, pe o perioadă de 6 luni. Președinția Consiliului organizează întâlnirile Consiliului și stabilește agenda acestor întruniri. în funcție de interesele Consiliului, în ansamblul său, sau ale statului care deține Președinția, Președintele Consiliului poate înainta inițiative legislative. Având în vedere complexitatea procesului legislativ, durata de doar șase luni a mandatului Consiliului este apreciată, în general, ca fiind prea scurtă pentru atingerea unor obiective concrete. Începând cu

anul 1989, Președințiile prezintă Parlamentului și Comisiei Europene programul de lucru al mandatului său.

Componența Consiliului diferă în funcție de tematica dezbătută, existând în total 9 formațiuni în care acesta se reunește. Acest fapt a fost adesea criticat, în mod justificat, obiectându-se că, în lipsa unui organ de coordonare a diferitelor formațiuni, un număr atât de ridicat de formațiuni ale Consiliului nu este benefic pentru asigurarea coerenței activității acestei instituții. Consiliul este sprijinit, în activitatea sa, de Comitetul Reprezentanților Permanenți ai Statelor Membre (Coreper) și de un Secretariat General. Consiliul are un regulament propriu de procedură .

Președinția Consiliului – Președinția Consiliului este asigurată prin rotație, la fiecare șase luni. Cu alte cuvinte, fiecare stat membru UE preia controlul agendei Consiliului și prezidează toate reuniunile pentru o perioadă de șase luni, promovând deciziile legislative și politice și negociind pentru realizarea unui compromis între statele membre.

Secretariatul General – Președinția este asistată de Secretariatul General, care pregătește și asigură funcționarea optimă a activității Consiliului la toate nivelurile. În 2004, Javier Solana a fost reales Secretar General al Consiliului. Dl Solana este și Înaltul reprezentant pentru politica externă și de securitate comună (PESC) și, în această calitate, contribuie la coordonarea acțiunilor UE la nivel mondial. Secretarul General este asistat de un Secretar General Adjunct, responsabil pentru administrarea Secretariatului General.

Coreper

În Bruxelles, fiecare stat membru UE are o echipă permanentă („birou de reprezentare”) care îl reprezintă și care îi apără interesele naționale la nivelul UE. Șeful fiecărui birou de reprezentare este, de fapt, ambasadorul țării respective în UE.

Acești ambasadori sunt cunoscuți ca „reprezentanți permanenți” și se reunesc săptămânal în cadrul Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper). Rolul acestui comitet este de a pregăti lucrările Consiliului, cu excepția majorității problemelor legate de agricultură, care sunt administrate de un Comitet special pentru agricultură. Coreper este asistat de un număr de grupuri de lucru, la care participă oficiali din cadrul birourilor de reprezentare sau al administrațiilor naționale .

1.2.2.2. Rolul și atribuțiile Consiliului Uniunii Europene

La modul general Consiliul UE are un dublu rol:

-de decizie

– de direcționare.

Prezentarea sintetică a atribuțiilor consiliului este foarte dificilă,fiindcă aceste atribuțiirezultă dintr-o multitudine de dispoziții dispersateîn trei tratate diferite, iar pe de altă parteevoluția modelului instituționalîntre Tratatele de la Paris și Tratatele de la Romase caracterizează prin deplasarea centruluide greutate al sistemului în favoarea Consiliului, al cărui rol auxiliar a devenit dominant .

Atribuțiile Consiliului pot fi clasificate în următoarele:

categorii:

a) atribuții legislative;

b)atribuții de coordonare;

c) atribuții bugetare;

d)atribuții de reprezentare a Uniunii;

e) atribuții în domeniul PESC și CPJ.

a. Atribuții în cadrul Comunității Europene

Atribuțiile Consiliului sunt enumerate în art. 202 din Tratatul CE (coordonarea politicilor generale ale statelor membre, decizii în vederea asigurării condițiilor necesare realizării obiectivelor stabilite prin Tratat), dar reies și din alte prevederi ale tratatelor comunitare. Consiliul este principalul organ legislativ care emite legislație comunitară secundară, deși aproape toate revizuirile tratatelor constitutive au extins atribuțiile Parlamentului în acest domeniu. O importanță deosebită în ce privește atribuțiile legislative ale Consiliului o au măsurile vizând armonizarea normelor juridice și ale prevederilor privind administrația, care se referă la instituirea și funcționarea Pieței Interne. Consiliul legiferează, în domeniile amintite, de regulă, la inițiativa Comisiei. Acesta are atribuții executive în domeniul procedurii deficitelor excesive și în ce privește acordarea de exceptări de la interdicția ajutoarelor de stat, Consiliul hotărăște, cu majoritate calificată, asupra propunerilor statelor membre cu privire la componența

Comitetului Economic și Social, a Comitetului Regiunilor și a Curții de Conturi a Comunităților Europene, iar după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, și asupra alcătuirii Comisiei. Conform art. 216 din Tratatul CE, Consiliul poate cere Curții de Justiție destituirea unor membri ai Comisiei. Consiliul are, împreună cu Parlamentul European, atribuții bugetare de asemenea, Consiliul stabilește, cu majoritate calificată, remunerația, drepturile financiare și drepturile de pensie ale Președintelui și ale membrilor Comisiei și statutul funcționarilor Comunităților Europene.

b. Atribuții în cadrul Uniunii

În cadrul Uniunii, Consiliul, împreună cu Comisia Europeană și în limita competențelor sale, asigură coerența măsurilor de politică externă ale UE . Consiliul are competențe în domeniul PESC și al CPJ. În cadrul PESC, Consiliul elaborează acțiuni comune, poziții comune, ia deciziile necesare stabilirii și realizării PESC și veghează ca demersurile Uniunii să fie unitare, coerente și eficiente. În domeniul Cooperării polițienești și judiciare în materie penală (CPJ), Consiliul poate să adopte poziții comune, decizii cadru pentru alinierea prevederilor materiale și procedurale ale statelor membre și orice alte decizii, precum și să redacteze convenții pe care statele membre să le adopte potrivit reglementărilor lor de drept constituțional .

c. Procedura decizională în Consiliu

Procedura decizională în cadrul Consiliului este reglementată. Regula o constituie – teoretic – adoptarea de decizii cu majoritate simplă deși în practică aceasta constituie mai degrabă o excepție. Hotărârile în cadrul Consiliului trebuie adoptate cu unanimitate doar în situațiile în care acest lucru este prevăzut expres în Tratate. Unanimitate înseamnă aprobarea hotărârii de către toți membrii, votul unanim însemnând, practic, că fiecare stat are drept de veto. Abținerea de la vot a membrilor prezenți sau reprezentați nu poate împiedica luarea deciziei.

Votul cu majoritate calificată este problematic din perspectiva principiului suveranității statelor, de vreme ce acestea din urmă pot fi private, în fapt, de posibilitatea de a decide asupra măsurilor ce vor fi aplicate în dreptul lor național. Există adesea situații în care statele membre sunt obligate să pună în aplicare un act de drept comunitar, deși au votat împotriva acestuia.

În 1965, Franța a refuzat să accepte regulile votului majoritar în cadrul Consiliului, temându-se că interesele sale în finanțarea politicii generale agricole ar putea fi periclitate. Refuzul Franței a blocat, vreme de 6 luni, luarea deciziilor în Consiliu prin „politica scaunului liber”. Franța a cerut cu insistență aplicarea principiului unanimității în locul principiului majorității „în cazul unor interese importante ale unui stat sau ale mai multor state”, fiind o prerogativă a statelor membre de a decide dacă un interes al lor este sau nu important.

Prin Compromisul de la Ioannina, negociat într-o întâlnire a miniștrilor de externe din 29 martie 1994, statele membre și-au arătat disponibilitatea de a ajunge la un consens cât mai larg (la acea vreme 68 din 87 de voturi) în situațiile în care unii membrii ai Consiliului resping ideea adoptării unui act prin majoritate calificată. Compromisul de la Ioannina se înscrie în limitele dreptului Consiliului de a-și adopta un regulament propriu de procedură, fiind doar o declarație de principii, ce nu poate împiedica Consiliul ca, în situația în care nu se ajunge la un consens, să hotărască prin majoritate calificată. Tratatul de la Nisa, care a introdus un nou sistem de ponderare a voturilor în Consiliu, a abrogat acest Compromis .

Pentru a evita de la început confuzia care se face între Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European putem evidenția cîteva deosebiri fundamentale între aceste instituții:

Consiliul Uniunii Europene:

-A apărut pe cale convențională, prin tratatele originare ale comunităților europene.

– Este alcătuit din miniștri afacerilor externe sau din miniștri de resortai statelor membre. Cînd este alcătuit din miniștri de externe, ia forma Consiliului Afacerilor Generale, iar cînd este alcătuit din miniștrii de resort, se concretizează în așa numitele formațiuni ale consiliului.

– Este o instituție comunitară cu competență decizională.

– Îdeplinește atribuții legislative (decizionale).

Consiliul European:

-A apărut pe cale neconvențională, prin voința și practica șefilor de state și de guvernele statelor membre ale UE, de a se întîlni periodic începînd cu anul 1961.

– Consiliul European are o alcătuire diferită față de Consiliul UE – șefii de state și de guverne ale statelor membre ale UE și Președintele Comisiei sunt asistați de miniștrii afacerilor externe și de un membru al Comisiei.

– Este o instituție interguvernamentală a UE.

– Îndeplinește atribuții de natură politică, ce adoptă decizii politice, dacă acestea sunt puse în aplicare, au nevoie de intervenția instituțiilor comunitare (Comia, Consiliu, Parlament), dacă este vizat pilonul comunitar, sau de acordul statelor membre, dacă este vizată cooperarea interguvernamentală .

d. Comitetul Reprezentanților Permanenți- COREPER și Comitetul Politic și de Securitate

Organele auxiliare ale Consiliului Uniunii Europene sunt secretariatul general și COREPER.Secretariatul general are sarcina de a pregăti și de a asigura funcționarea optimă a Consiliului Uniunii Europene.

COREPER, comitetul reprezentanților permanenți ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului Uniunii Europene și exercitarea mandatelor încredințate.

Comitetul reprezentanților este format din:

COREPER I – adjuncți ai reprezentanților permanenți ai statelor membre la Bruxelles,

COREPER II – ambasadori ai statelor membre la Bruxelles.

Reuniunile formațiunilor sunt prezidate de miniștrii de resort din țara care deține președinția Uniunii Europene la momentul respectiv, excepție constituind ședințele Consiliului Uniunii Europene pentru afaceri externe care sunt prezidate permanent de Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună. Atunci cînd, spre exemplu, Consiliul Uniunii Europene pentru mediu se întrunește pe durata președinției Lituaniei a Uniunii Europene, lucrările reuniunii sunt conduse de ministrul lituanian de mediu .

1.2.3. Consiliul European

Consiliul European este forul suprem political UE, a devenit instituție a UE deabia în anul 1987, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European. Consiliul European este alcătuit din șefii de stat și de guvern ai țărilor membre (Sammit -ul UE), din președintele Consiliului European Herman Van Rompuy și Președintele Comisiei Europene. Bazele Consiliului European au fost puse în 1961, atunci cînd au avut loc reuniunile informale la nivel înalt a liderilor Comunității Europene. Primul Summit a avut loc în anul 1969, după o serie de summituri neregulate. Summit-ul de la Haga din 1969 pune bazele Cooperării Politice Europene. La Summit-ul de la Paris în decembrie 1974,în urma unei propuneri a președintelui francez Valéry Giscard d’Estaing, sa convenit că este nevoie de o politcă interguvernamentală mai pronunțată. Consiliul European s-a inagaurat la Dublin, în 1975, în timpul primei președinției a Irlandei în Consiliului Uniunii Europene. În 1987 a fost inclus pentru prima dată în Actul Unic European. Un statut formal i-a fost conferit prin Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992.

Începand din 1 decembrie 2009, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European a devenit una din cele șapte instituții ale Uniunii Europene. Pe 19 noiembrie 2009 a fost ales și primul său președinte, belgianul Herman Van Rompuy, care începand din 01 ianuarie 2010 conduce în mod oficial lucrările Consiliului European. Consiliul stabilește liniile și obiectivele politice fundamentale, nu are dreptul să ia decizii cu efect juridic. Rezultatele consultărilor sunt consemnate în “Concluziile președinției”, care, apoi, sunt puse în practică de celelalte instituții europene. Raportează, în scris, Parlamentului European rezultatele ședințelor avute .

Organizare:

Consiliul European se reunește o dată la șase luni, la convocarea președintelui, dar în situații excepționale poate fi convocat mai des. Deciziile sunt luate în general prin consens, dar există și situații prevăzute în Tratat în care este nevoie de majoritate calificată sau de unanimitate.

Presedintele Consiliului European este ales prin majoritate calificată și are un mandat de doi ani și jumatate, cu posibilitatea de a fi reinnoit o singură dată. Președinția Consiliului European nu se va exercita prin rotație de țările membre, ci de un președinte ales pe o perioadă de 2,5 ani. Președintele Consiliului European va fi ales de Consiliul European cu majoritatea calificată. Sediul Consilului European se află la Bruxelles .

În mod normal, Consiliul European ia decizii în unanimitate. Totuși, acesta ia decizii cu majoritate calificată în privința multor numiri importante (în special în ce privește președintele său, alegerea candidatului la funcția de președinte al Comisiei Europene și numirea Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate și a președintelui Băncii Centrale Europene).

În timpul crizei datoriilor suverane, Consiliul European a fost nevoit să se întrunească mai frecvent. De exemplu, în 2012, acesta s-a întrunit de patru ori. În plus, au avut loc următoarele reuniuni: o reuniune extraordinară a Consiliului European, două reuniuni informale ale membrilor Consiliului European și patru reuniuni ale șefilor de stat sau de guvern din zona euro (denumite și summiturile din zona euro) .

Pentru că dispune de o viziune de ansamblu asupra politicilor UE și a interdependenței dintre Uniune și statele membre, Consiliul European răspunde de orientarea strategiei. În acest sens:

-Evaluează anual progresele înregistrate la nivel european și național. Prezentate în cadrul reuniunilor de primăvară, aceste rapoarte de evaluare analizează situația macroeconomică globală și stadiul îndeplinirii celor 5 obiective majore ale UE.

– Furnizează orientări politice pentru UE și zona euro, pe baza analizei anuale a creșterii, prezentate de Comisia Europeană. Aceste orientări se pot referi la diverse domenii: buget, situația macroeconomică, reforme structurale, politici de consolidare a creșterii.

-dezbate pe marginea evoluției situației economice și a priorităților Strategiei .

Structura Consiliului European:

Șefii de state și de guverne ale statelor membre a UE sunt asistați de miniștrii lor de externe.

Președintele Comisiei Europene este asistat de un membru al Comisiei, iar acesta fiind cel mai des comisarul însărcinat cu relațiile externe.

Miniștrii afacerilor economice și miniștrii de finanțe, dar numai la reuniunile ce se referă la moneda unică.

Secretarul general al Consiliului European, Secretarul General al Comisiei Europene și alți funcționari.

Rolul și atribuțiile CE:

Consiliul European direcționează politicile construcției comunitare ce prezintă un veritabil motor al construcției Europene.

În acest scop CE îndeplinește următoarele atribuții:

-Orientează construcția comunitară;

– Impulsionează și coordonează politicile comunitare generale;

– Îndeplinește un rol de concentrare și conciliere, intervenind pentru deblocarea situațiilor de criză, ori oferă soluții atunci cînd este un dezacord între statele membre.

– Arbitrează conflictele între instituțiile UE;

– Definește noi de sectoare de activitate comunitară;

– Ia mari decizii politice cu privire la construcția europeană în domeniile precum: reformele tratatelor și instituțiilor, finanțarea bugetului european, lărgirea UE, poziția Europei pe arena internațională, moneda unică;

– Deciziile se iau prin consens pe baza negocierilor prealabile dintre statele membre, după fiecare reuniune, președinția CE publică concluziile.

– Consiliul European are relații strînse cu instituțiile UE, atfel încât fiecare reuniune începe cu o declarație a Președintelui Parlamentului European, de asemenea acesta prezintă în fața deputaților activitatea pe perioada mandatului, care se continuă cu dezbateri parlamentare.

– În cazul în care CE se pronunță prin vot, președintele acestuia și președintele Comisiei nu participă la vot;

– Abținerile membrilor prezenți sau reprezenți nu împiedică adoptarea hotărîrilor CE pentru care este necesară unanimitatea;

– Președintele Parlamentului European poate fi invitat de Consiliu European pentru a fi audiat;

Președintele Consiliului European are următoarele atribuții: Prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European, asigură pregărirea și continuitatea lucrărilor CE, prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European, asigură reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de securiate comună .

1.2.4 Comisia Europeană

Comisia este o instituție fundamentală, un organ permanent al UE (după cum o prezintă anumiți autori), cu sediul la Bruxelles, format din personalități independente și are ca misiune punerea în aplicare a interesului general comunitar. Ca și Consiliul, Comisia Europeană a fost stabilită de tratatele de bază ale UE.

Comisia îndeplinește patru roluri principale:

− reprezintă interesele UE la nivel internațional;

− redactează propuneri de acte legislative comunitare, pe care le supune spre dezbatere și aprobare Parlamentului și Consiliului;

– fiind ramura executivă a Uniunii, este responsabilă cu implementarea deciziilor Parlamentului și Consiliului, inclusiv a bugetului;

– are responsabilități, împreună cu Curtea de Justiție Europeană, în ceea ce privește dreptul comunitar.

În funcționarea sa, Comisia este inspirată de principiul colegialității (deciziile ei sunt luate cu majoritatea membrilor săi – 14 din 27). Ea este responsabilă în fața Parlamentului European. În chestiunile comunitare Comisia are monopolul inițiativei în materie normativă, cât și o putere de execuție.

Procedura de numire este următoarea:

-Guverele statelor membre decid care va fi următorul președinte al Comisiei;

– Președintele propus este aprobat de către Parlament;

– Președintele, după discuții cu guvernele statelor membre, își alege membrii Comisiei,

– Consiliul adoptă lista propusă cu majoritate calificată și o trimite Parlamentului spre aprobare;

– Parlamentul intervievează separat fiecare candidat și votează asupra întregii echipe;

În urma aprobării Parlamentului, noua Comisie este în mod formal numită de către Consiliu, cu majoritate calificată

Organizare:

Comisia are un mandat de 5 ani, actualmente sub președinția portughezului Jose Manuel Barroso, alegerea sa realizându-se într-un interval de 6 luni după alegerea Parlamentului European. Mandatul actualei Comisii expriă la 31 decembrie 2014.

-Comisia este compusă din 26 de comisari și un președinte, 18 dintre ei numiți după procedura mai sus detaliată.

– Comisarii, chiar dacă au naționalitatea statelor membre, trebuie să își exercite funcțiile în totală independență deoarece ei reprezintă, vocea interesului general al Uniunii. În urma extinderii, Comisia a crescut numărul comisarilor, prin divizarea unor directorate generale iar opinia unanimă este că un număr mult prea mare de membri nu permite funcționarea propice a instituției. Începând cu următoarea Comisie, numărul comisarilor urmează să fie redus, numărul final urmând a fi decis de către Consiliu. În acel context, comisarii vor fi numiți prin rotație, urmărindu-se o reprezentare care să reflecte ierarhia statelor membre în funcție de populație și teritoriu.

Organizarea Comisiei poate fi analizată sub două aspecte:

sub aspect static, prin identificarea elementelor sale structurale;

sub aspect dinamic, prin stabilirea raporturilor existente între elementele structurale.

Fiecare comisar este asistat în activitatea sa de un Cabinet, format din funcționari administrativi. Șefii de cabinet se întâlnesc săptămânal pentru discutarea problemelor ce necesită întrunirea Comisiei și pentru a pregăti lucrările acesteia. Membrii cabinetului sunt specialiști, putând fi comparați cu consilierii tehnici din administrațiile naționale care răspund de activitatea unui anumit sector din minister. Cabinetul comisarului formează echipa ce dispare odată cu încetarea mandatului comisarului, ceea ce presupune că relațiile dintre comisar și membrii cabinetului său să fie bazate pe încredere totală și reciprocă.

În cadrul structurii organizatorice a Comisiei, un rol deosebit de important revine Secretariatului general. Secretariatul general este prezent în toate etapele activității Comisiei, având un rol de acumulare și redistribuire a informației. Secretariatul general, ajutat de Serviciul Juridic, joacă un rol esențial în ceea ce privește respectarea procedurilor interne și de drept comunitar în cadrul serviciilor.

Comisia, ca instituție, este compusă din 38 de departamente, dintre care 23 de Direcții Generale și 15 Servicii Specializate. Fiecare departament are la conducere un director general, care răspunde în fața unui comisar. Fiecare direcție generală este structurată în direcții, iar acestea în divizii, ce constituie unitățile de bază ale structurii administrației comunitare.

În ansamblu, pentru a-și îndeplini sarcinile, Comisia are aproximativ 24.000 de angajați permanenți, dintre care o cincime se ocupă de traducere și interpretare. La acești funcționari se mai adaugă câteva mii de angajați temporari.

Funcțiile Comisiei Europene:

1. Funcția de supraveghere legislativă: veghează la respectarea, interpretarea și aplicarea corectă a Tratatelor (legislației comunitare), împreună cu Curtea de Justiție a Comunităților Europene.

2. Funcția de inițiativă legislativă: formulează propuneri, recomandări și avize pe linie legislativă, inițiază dezvoltarea legislației comunitare; făcând propuneri legislative Parlamentului și Consiliului Uniunii Europene, Comisia trebuie să țină seama de principiul subsidiarității – dacă problema respectivă nu se poate rezolva mai bine la nivel local, regional sau național.

3. Funcția de execuție: Comisia exercită competențele de execuție conferite de Consiliul Uniunii Europene – execuția bugetului Uniunii Europene, aplicarea legislației, a programelor și a politicilor comunitare.

4. Funcția de decizie: Comisia are putere de decizie proprie și ia parte la adoptarea actelor de către Consiliul European și Parlamentul European.

5. Funcția de reprezentare: Comisia este abilitată în domeniul reprezentării interne și internaționale a Uniunii Europene, negociind acordurile internaționale între Uniunea Europeană și alte țări, permițând Uniunii Europene să vorbească „cu o singură voce” .

1.2.5. Curtea de Justiție a Comunitaților Europene

Înființată în 1952, Curtea Europeană de Justiție (CEJ) are rolul de a asigura uniformitatea interpretării și aplicării dreptului comunitar și are competența de a soluționa litigii care implică SM, instituții comunitare, companii sau persoane fizice din spațiul UE.

Organizare

La momentul actual, Curtea de Justiție are sediul la Luxemburg și este compusă din 15 judecători (corespunzător numărului SM) și 8 avocați generali, cu un mandat de șase ani. Conform prevederilor Tratatului de la Nisa (intrat în vigoare în februarie 2003) și odată cu adăugarea de noi SM, numărul judecătorilor se va ridica la 25. Judecătorii aleg Președintele Curții, cu un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit. Începând cu 1989, Curtea de Justiție este asistată în activitatea sa de către Tribunalul Primei Instanțe, la rândul său compus din 15 judecători și având rolul de a soluționa disputele dintre Comisia Europeană și persoanele fizice sau juridice, precum și pe cele dintre instituțiile comunitare sau dintre acestea și funcționarii lor.

Tratatul de la Nisa a adus o reformă majoră în cadrul CEJ, cele mai importante aspecteale

acesteia fiind:

-flexibilitate crescută în privința adoptării statutului CEJ, care poate fi acum amendat de

-Consiliu – pe bază de unanimitate și la cererea Curții însăși sau a Comisiei;

– aprobarea regulilor de procedură ale Curții de către Consiliu se face acum prin majoritate calificată;

– prin decizia unanimă a Consiliului și în urma ratificării parlamentelor naționale, soluționarea disputelor referitoare la drepturile de proprietate industrială intră sub jurisdicția CEJ;

– o mai bună împărțire a atribuțiilor între CEJ și Tribunalul Primei Instanțe, rezultând degrevarea CEJ .

Structura CEJ

Curtea Europeană de Justiție (“Curtea de Justiție”) este compusă din douăzeci și șapte de judecători și opt avocați generali. Judecătorii și avocații generali sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre, pentru un mandat de șase ani care poate fi reînnoit .

Curtea de Justiție se întrunește în următoarele componențe:

-Plenul Curții – Curtea de Justiție se întrunește în această componență numai în mod excepțional, iar cvorumul trebuie să fie de cincisprezece; Marea Cameră – Curtea de Justiție se întrunește în această componență numai atunci când un stat membru al UE sau o instituție a UE care este parte la o anumită procedură solicită acest lucru, în acest caz completul fiind format din treisprezece judecători iar cvorumul trebuie să fie de nouă;

– Camera de cinci sau trei judecători – aceasta depinde fie de importanța, fie de complexitatea cauzei ce se judecă.

– Judecătorii Curții de Justiție aleg pe unul dintre ei Președinte al Curții, pentru un mandat de trei ani care poate fi reînnoit . Președintele conduce activitatea și personalul Curții de Justiție și prezidează audierile și deliberările Plenului Curții și ale Marii Camere. Președinții Camerelor de cinci judecători sunt aleși pentru o perioadă de trei ani, iar Președinții Camerelor de trei judecători – pentru o perioadă de un an.

– Avocații generali asistă Curtea. Aceștia sunt responsabili cu prezentarea, cu deplină imparțialitate și independență, a unor „Concluzii” în cazurile atribuite acestora. Deseori, „Concluziile” sunt respectate de către judecători, însă nu totdeauna.

– Grefierul este secretarul general al Curții și administrează departamentele acesteia sub conducerea Președintelui Curții .

Competenta CurȚii este, preponderent, de "contencios", adică de rezolvare a litigiilor, dar are și o importanță latura necontencioasa, privind în special, interpretarea tratatelor și a actelor instituțiilor comunitare, pe calea așa numitei proceduri prejudiciare. Curtea de Justiție este abilitată să soluționeze litigii: între statele membre; între statele membre și instituțiile comunitare (Comisia, Consiliul); între instituțiile comunitare, (Consiliu, Comisie, Parlament). De asemenea, în anumite situații, Curtea este abilitată sa transeze litigii între particulari (persoane fizice și/sau juridice), între cetățenii statelor membre și statele respective, între persoane și organele comunitare. Raportată la competența descrisă, Curtea apare ca o jurisdicție permanentă și obligatorie a ordinii juridice comunitare, ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și persoanele (fizice și/sau juridice) și instituțiile comunitare.

Tribunalul de Primă Instanță

Având în vedere numărul mare de cauze care erau aduse în fața Curții de Justiție, aceasta a propus, înca din 1964, crearea unei instanțe care să preia, îndeosebi, cauzele de contencios privind funcția publică, din cadrul Comunităților, destul de frecvente și laborioase, și care se bazau pe o jurisprudența deja instituită.

La cererea Curții, Consiliul va consulta Comisia și Parlamentul și, cu unanimitat de voturi, va putea înființa o jurisdicție de primă instanță. Cu ocazia reuniunii sale din 24 – 25 octombrie 1988, Consiliul a adoptat o decizie prin care instituie un Tribunal de Primă Instanță al Comunităților europene. Acesta a început să funcționeze la 1 septembrie 1989. După cum rezultă din Actul unic European și din decizia Consiliului, Tribunalul de Primă Instanță este un organ auxiliar al Curții, constituind o jurisdicție autonomă integrată în cadrul unei instituții deja existente. În funcționarea sa, Tribunalul este legat organic de Curte, el neavând servicii proprii, în afara de grefă. El utilizează serviciile Curții pentru documentare, cercetare, traducere, servicii administrative etc., pe baza unui acord al celor doi președinți. Tribunalul de Primă Instanță se compune din judecători, câte unul din fiecare stat membru, numiți printr-un acord al guvernelor statelor membre, pentru o perioadă de 6 ani. Reînnoirea partiala a judecatorilor se face la un interval de 3 ani. Statutul judecătorilor care compun Tribunalul este similar cu cel al judecătorilor Curții de Justiție. Ei depun juramântul în fata Curții, aceasta fiind și instanța care poate să le ridice imunitatea sau sa îi demită din functie. Judecătorii Tribunalului trebuie să ofere garanțiile de independență și capacitate profesională, cerute de exercitarea funcțiilor jurisdicționale. În cadrul Tribunalului nu există funcția de avocat general, dar unul dintre judecători poate fi desemnat să îndeplinească acest rol. Tribunalul lucrează în Camere formate din 3 sau 5 judecători, conform Regulamentului de procedură care stabilește, de asemenea, și cazurile în care ședințele se desfășoară în plen .

1.2.6. Curtea de Conturi

Pentru a proteja interesele financiare ale Uniunii Europeneexistă două organisme:

Curtea de Conturi

Oficiul European de Luptă Contra Fraudei (OLAF), ca structură a Comisiei Europene pentru coordonarea căruia este responsabil comisarul pentru buget.

Curtea de Conturi, este cu sediul general la Luxemburg, a fost creată, la cererea Parlamentului, la 22 iulie 1975, prin Tratatulde revizuire a dispozițiilor bugetare. Tratatul a intrat în vigoarela 1 iunie 1977, iar la 25 octombrie 1977, Curtea de Conturi s-a reunit la Luxemburg în ședință constitutivă. Curtea de Conturi a înlocuit două mecanisme de controlfinanciar: Biroul de Audit al Comunităților Europene și Biroulde Auditare Financiară al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Necesitatea creării acestei instituții a fost determinată decreșterea importantă a volumului finanțelor comunitare, dediversitatea surselor și a cheltuielilor acestora, de complexitatea operațiunilor pe care gestiunea lor le impunea, precum și a gestionării creditelor bugetare.Curtea de Conturi a dobândit prin Tratatul de la Maastrichtun statut echivalent celui instituit pentru celelalte patru instituții comunitare principale.Curtea de Conturi este reprezentanta plătitorilor de taxe, răspunzând de verificarea modului în care Uniunea Europeană cheltuie banii, conform regulilor și reglementărilor bugetare și pentru scopurile pentru care au fost destinați. În compunerea Curții de Conturi, fiecare stat membru estereprezentat de un cetățean al său. Membrii săi sunt aleși dintre personalitățile care fac sau au făcut parte în țările lor respectivedin instituțiile de control extern sau posedă o calificare specială pentru această funcție. Ei trebuie să aibă pregătire de specialitate, corespondentă unui expert național dintr-un corp de controlcontabil extern sau să fi fost membri ai Curților de Conturi naționale .

Membrii Curții sunt numiți pentru 6 ani de către Consiliu,care, statuând cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului European, adoptă lista membrilor întocmită înconformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru.Președintele Curții este ales dintre membrii acesteia pe odurată de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului.Curtea de Conturi funcționează ca un organ colegial, iar fiecărui membru îi este repartizat un sector specific de activitate.Sub aspectul competenței, Curtea de Conturi este competentă să

verifice conturile totalității veniturilor și cheltuielilor Comunității, precum și ale oricărui organism creat de Comuni-tate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude această verificare.În îndeplinirea atribuțiilor sale, Curtea verifică legalitatea și regularitatea veniturilor și cheltuielilor și certifică buna gestiune financiară, semnalând, în special, orice neregularitate .

Membrii Curții de Conturi trebuie să fie aleși dintre persoanele care au făcut parte din instituțiile de control financiar. Personalul Curții de Conturi este format din 760 de membri dintre care 250 sunt auditori. Curtea de Conturi examinează totaliatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii pentru a verifica legaliatatea și corectitudinea modului în care a fost încasate veniturile și efectuate cheltuielile, prezentînd Parlamentului European și Consiliului o declarație în care confirmă veridicitatea conturilor și legaliatea operațiunilor .

Atribuțiile Curții de Conturi

-Curtea de Conturi are ca principală misiune controlul egalității, regularității și bunei gestiuni financiare a veniturilor și cheltuielilor Uniunii;

– Ea elaborează un raport anual destinat asistării Comisiei Europene în privința executării bugetului comunitar;

– Elaborează în egală măsură, rapoarte speciale și emite avize la cererea altor instituții;

– Poate în orice moment, să prezinte din propria inițiativăobservații asupra unor probleme particulare.

– Tratatul asupra UE a făcut din Curtes de Conturi o instituție de sine stătătoare, acordîndu-i o responsabilitate suplimentară și pune la dispoziția Consiliului și Parlamentului European o declarație de asigurare privind acurateția conturilor, cît și legalitatea și regularitatea operațiilor adiacente .

1.3.Principii de organizare a activității instituțiilor comunitare

Intrând în Uniunea Europeană, statele membre au fost de acord ca o parte dintre obiectivele lor să fie înfăptuite de către instituțiile comunitare, în limita competențelor atribuite. Altfel spus, instituțiile comunitare au fost create pentru a fi făcute responsabile de promovarea și protejarea intereselor statelor membre, în conformitate cu prevederile tratatelor comunitare. Sub acest aspect, sistemul politic european, structurat pe instituții, instrumente și obiective proprii, diferă atât de sistemele politice ale statelor naționale, cât și de al altor organizații internaționale ori regionale. Dacă în sistemele politice naționale este promovat principiul separării puterilor în stat, în sistemul politic comunitar european acționează principiul reprezentării intereselor. Cert este că există un sistem politic european, țn sensul că există un sistem instituțional diferit de al altor organizații internaționale sau chiar regionale .

Instituțiile comunitare, create după modelul dreptului intern public care le conferă calitatea de instituții interne ale Comunității, au sarcina să asigure aplicarea tratatelor comunitare. În acest scop dispun de mijloace de acțiune juridice și financiare, iar activitatea lor se sprijină pe o administrație și pe o funcție consultativă din ce în ce mai importantă.

Fiecare instituție indeplinește anumite funcții pornind de la inițiativa de decizie, trecând prin consultare pentru a termina prin control. Instituțiile comunitare sunt create și organizate în maniera sistemică, acestea urmărind realizarea interesului pe care îl apără în mod individual conlucrând în același timp . Din sistemul organelor comunitare fac parte la un alt nivel și alte organe care pot fi considerate subsidiare sau auxiliare, ce au menirea să dea o întregire activității comunitare desfășurată de instituții, având rol consultativ. Distincțiile făcute în tratate între instituțiile comunitare și organele consultative pun în evidență importanța instituțiilor considerate drept instante superioare ale autorității comunitare.

În acest context se poate considera că principiile care stau la baza activității instituțiilor comunitare, ce guvernează activitatea acestora sunt:

1.3.1. Principiul atribuirii de competențe.

1.3.2. Principiul echilibrului instituțional.

1.3.3. Principiul autonomiei instituțiilor.

1.3.4. Principiul cooperării loiale .

1.Principiul atribuirii de competențe

Acest principiu presupune faptul că fiecare instituție comunitară își exercită atribuțiile în conformitate cu dispozițiile din tratatele comunitare. Cu alte cuvinte, instituțiile comunitare nu pot sa exercite decît competențele ce le sunt atribuite prin tratate. Actele adoptate de instituții în exercitarea competentelor lor trebuie sa fie fundamentate pe articolele din tratate, care constituie baza lor legală. Aceasta condiție nu privește numai natura actului, ci și conținutul și procedura aplicării lui.

Conform principiului competentelor de atribuire, putem concluziona ca instituțiile comunitare au competente limitate, fiecare dintre ele putând acționa numai în limitele reglementărilor legale, acest lucru fiind enunțat în tratele comunitare .

Principiul echilibrului institutional

Principiul echilibrului instituțional a fost formulat pentru prima dată de Curtea de Justiție în anul 1959, sub denumirea de ,,echilibru de puteri”, iar conținutul său a fost precizat în practica ulterioara a Curții. Este un principiu nescris, în sensul că nu a fost formulat ca atare în tratate, ci a fost dedus de Curtea de Justiție din tratate sau ,,creat de tratate”, după cum se arată într-o hotărâre a Curții din 1990.

Ideea de echilibru trebuie înțeleasă ca puterile instituțiilor comunitare trebuie să fie egale sau echivalente, de asemenea mai trebuie să fie respectată repartizarea puterilor acordate de tratate. Prin urmare, în cazul de față, echilibrul înseamnă ,,un raport imperfect și provizoriu de puteri” între instituțiile comunitare, care reflectă importanța pe care au dorit să o dea la un moment dar autorii tratatelor fiecărei instituții comunitare.

Principiul echilibrului instituțional reflectă și raportul de forțe dintre statele membre, raport care se materializează în puterile acordate instituțiilor comunitare.

Acest principiu impune, pe de o parte, ca fiecare instituție să respecte puterile celorlalte instituții, să nu aducă atingere independenței acestora, iar pe de altă parte ca nici o instituție să nu fie privată de puterile ei; această exclusivitate nu înseamnă însă ca o instituție nu poate delega unele dintre puterile sale, atunci când tratatele permit aceasta .

1.3.3.Principiul autonomiei instituțiilor comunitare

Permite fiecărei instituții să se organizeze liber în limitele legale stabilite, evitându-se prin stabilirea cadrului legal încalcarea de către o instituție a atribuțiilor altor instituții comunitare sau a statelor membre.

Instituțiile comunitare pot dispune în mod liber de :

· adoptarea regulamentului interior;

· organizarea propriei funcționări interne;

· desemnarea funcționarilor comunitari;

· stabilirea sediului.

Toate aceste libertăți sunt subordonate scopului realizării sarcinilor ce le-au fost încredințate prin tratate .

1.3.4. Principiul cooperarii loiale între instituțiile comunitare

Nici acest principiu nu a fost enunțat ca atare în tratatele constitutive; el a fost formulat tot de Curtea de Justiție pornind de la obligațiile statelor membre, pe care le-a extins și la relațiile dintre instituțiile comunitare. În acest sens, Curtea a stabilit cî în dialogul interinstituțional prevalează aceleași obligații reciproce de cooperare loială ca și cele care reglementează relațiile dintre statele membre și instituțiile comunitare.

Într-o Declarație adoptată de Conferința reprezentanților statelor membre (Bruxelles, 14 februarie, 2000), se face referire la ,,obligația de cooperare loială” precizînd că aceasta obligație guvernează atît relațiile dintre statele membre și instituțiile Comunității, cât și relațiile dintre instituțiile comunitare înșele. În limitele acestei obligații de cooperare loială, Parlamentul European, Consiliul și Comisia pot să încheie acorduri interinstituționale. După ce a fost consacrat de jurisprudența comunitară, principiul a fost confirmat într-o Declarație cuprinsă în Actul Final al Conferinței interguvernamentale de la Nisa .

CAPITOLUL II

ROLUL ȘI LOCUL ORGANELOR CONSULTATIVE ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE

1.2.1. Comitetul Economic și Social European

Comitetul Economic și Social European mai este numit „Vocea societății civile” a fost creat pe baza Tratatului Comunității Economice Europene în anul 1957 ca organ consultativ fiind cu sediul la Bruxelles, scopul acestui organism a fost de la început de a reprezenta interesele diferitelor categorii din viața economică și socială.

Tratatul de la Nisa în anul 2000 a precizat că în comitet „sunt reprezentate diferitele componente economice și sociale ale societății civile organizate” adică organizații reprezentative ale producătorilor, agricultorilor, lucrătorilor și profesiunilor liberale ale economiei sociale, ale consumatorilor și alte organizații nonguvernamentale, fiind cunoscut lucrul că societatea civilă organizată se caracterizează prin funcția sa de intermediar între autoritățile publice și cetățeni.

CESE asigură reprezentarea diferitelor componente cu caracter economic și social a societătății civile organizate. Pentru ași îndeplini misiunile, Comitetul și-a adoptat la 17 iulie 2002 Regulamentul de procedură, iar normele de aplicare a acestuia adoptate de Biroul Comitetului care se prezintă separat. .

Membrii comitetului

Membrii Comitetului sunt repartizați în trei grupuri :

-Grupul I – Angajatorii (112 membri, antreprenori sau reprezentanți ai societăților antreprenorilor din industrie, comerț, servicii și agricultură, toate acestea sunt în contact cu realitățile vieții cotidiene ceea ce pun experiența lor în serviciul construcției europene.

– Grupul II – Salariații ( 120 membri ai organizațiilor sindicale național ale muncitorilor care este la nivelul confederațiilor și la nivelul federațiilor sectoriale.

– Grupul III – Activități diverse ( 109 membri sunt reprezentanți din diferite categorii :

Agricultori, artizani, profesii liberale, cooperatori, asociații pentru apărarea consumatorilor, asociații pentru protecția mediului, asociații familiale, asociații de voluntari, asociații ale persoanelor cu handicap, membrii ai comunității științifice și ai corpului didactic, organizații neguvernamentale etc. ).

CESE este alcătuit din 344 de membri (consilieri) care sunt numiți pe un mandat de 4 ani ce poate fi pe parcurs reînoit de consiliu .

Biroul și Președintele

La alegerea membrilor Biroului trebuie să se respecte echilibrul global și geografic între grupuri, aceasta trebuie să cuprindă cel puțin un reprezentant și cel mult trei reprezentanți din partea fiecărui stat membru

Biroul este format din :

Președinte, cei doi vicepreședinți ;

Cei trei președinți de grup ;

Președinții de secțiune specializată ;

Un număr variabil de membri, care nu îl depășește pe cel al statelor membri ;

Președintele este ales pe rînd dintre membriicelor trei grupuri. Președintele și vicepreședinții nu pot fi realeși în funcțiile respective. Timp de doi ani și jumătate de la încetarea mandatului său, președintele nu mai poate fi membru al biroului în calitate de vicepreședinte, președinte de grup sau de secțiune specializată.

Biroul este convocat de către Președinte , fie din oficiu fie la cererea a 10 membri. Pentru fiecare ședință a Biroului se întocmește un proces verbal al dezbaterilor, acest proces se înaintează spre aprobare comitetului. Biroul își stabilește propriile reguli de procedură. Biroul și Președintele exercită prerogativele bugetareși financiare prevăzute de Regulamentul finaciar și Regulamentul de procedură al comitetului. De asemenea își asumă responsabilitatea politică a conducerii generale a comitetului, ale organelor sale și a pesonalului său în conformitate cu rolul instituțional care i-a fost atribuit, mai răspunde de buna utilizare a resurseor umane, bugetare și tehnice în vederea îndeplinirii sarcinilor care i-au fost atribuite prin tratat.

Președinția este formată din :

Președinte

doi vicepreședinți.

Președinția Comitetului se întîlnește cu președințiigrupurilor pentru pregătirea lucrărilor Biroului și a Adunării.

Președintele conduce toate activitățile Cmitetuluiși ale organelorsale în conformitate cu tratatul și cu prezentul regulament, el dispune de toate prerogativele necesare pentru a prezida dezbaterile Comitetului și a garanta buna sa funcționare, permanent președintele implică vicepreședinții în activitățile sale, acesta le poate încredința sarcini sfecifice sau le poate delega din responsabilitățile sale. Președintele reprezintă comitetul,el poate delega această competență de reprezentareunui vicepreședinte sau, dacă e cazul unui membru.

După alegerea sa, președintele își prezintă în sesiunea plenară programul de lucru pe durata mandatului. In același mod el prezintă un bilanț al realizărilorla sfîrșitul mandatului. Cei doi vicepreședinți suntpreședintele grupui pentru buget și respectiv, președintele grupului pentru comunicareși îndeplinesc această sarcină sub autoritatea președintelui .

Prin intermediul organelor decizionale Președinția, Biroul, și Adunarea Generală CESE a constituit mai multe organe de lucru pe 9 secțiuni specializate : Uniunea economică și monetară ; Piața unică, producție și consum; Observatorul pieței unice ; Transporturi,Energie, infrastructură și societate informațională ; Observatorul dezvoltării durabile ; Relații externe ; Comisia consultativă pentru mutații industriale.

Organizarea și funcționarea comitetului

Activitatea Comitetului Economic și Social European se bazează pe „consilierea” pe care o dă prin avize parlamentului fiind în contacte periodice, și mai cooperează cu consiliile economice sociale și naționale și cu organizațiile societății civile, atît la nivelul Uniunii Europene cît și la nivelul statelor membre și a altor state europene (Parteneriatul euromediteranian, Africa, Caraibe, Pacific, America Latină, India, China etc. ).

CESE este consultat obligatoriu de instituțiile europene înainte de a adopta un număr mare de acte legislative europene,în special cele care se referă la piața internă, educație , protecția consumatorilor, mediu, dezvoltare regională și domeniul social .

Comitetul este convocat de către decanul de vîrstă după fiecare reînoire din cinci în cinci ani.

Comitetul este format din următoarele organe :

Adunarea ;

Biroul ;

Președintele ;

Secțiunile specializate ;

Membrii Comitetului nu sunt legați prin nici un fel de mandat imperativ, aceștia își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii.

Simboluri:

Comitetul recunoaște și adoptă următoarele simboluri ale Uniunii;

Drapelul reprezentînd un cerc cu 12 stele pe fond albastru;

Imnul extras din „Oda Bucuriei”- Simfonia a IX-a de la Ludwing van Beethoven;

Deviza „Unită în divesitate”;

Comitetul sărbătorește ziua Europei la 9 mai;

Imnul se cîntă la deschiderea fiecărei sesiuni inaugurale de la început de mandat, precum și cu ocazia altor sesiuni solemne, în special la întîmpinarea șefilor de state și de guvernesau a noilor membri, după fiecare extindere .

Comitetul Economic și Social European oferă posibilitatea reprezentanților angajatorilor, salariaților și altor grupuri de interese să-și exprime oficial punctul de vedere în legătură cu inițiativele legislative europene. Comitetul Economic și Social European emite avize și documente consultative către instituțiile europene: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European. De asemenea, Comitetul Economic și Social European poate emite avize din proprie inițiativă .

CESE are atribuții pur consultative și susține interesele reprezentanților din diferite domenii atît din domeniul economic cât și din cel social. În (art. 7 alin. 2, art.257 și urm.din Tratatul CE) se indică că Comitetul este alcătuit din cel mult 350 de reprezentanți din viața economică și socială. La propunerea statelor membre membrii comitetului sunt numiți de consiliu Uniunii Europene pe un mandat de 4 ani, membrii acestui comitet aleg un președinte pe un mandat de 2 ani.

Comitetul se reunește la convocarea Președintelui acestuia și își desfășoară activitatea în cadrul mai multor secțiuni, constituite în domeniile activitate ale Tratatelor comunitare. Acest comitet este consultat de Consiliu sau Comisie în situațiile prevăzute în tratat, însă poate formula opinii și din propria inițiativă. Avizele date de comitet sunt adoptate cu majoritate simplă și publicate în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene. Aceste avize publicate nu sunt obligatorii pentru Consiliu sau pentru Comisie .

Repartizarea portofoliilor în cadrul CESE este următoarea:

[Jean- Luc Sauron, Curs de instituții europene, Polirom, Iași, 2010, p.308.]

Din 1993 lui CESE i-a fost atribuite noi puteri, iar condițiile de desfășurare a activității sale au fost înbunătățit: decide cu privire la Regulamentul său de procedură, poate inția reuniuni (Înainte nu făcea acest lucru decât la cererea Comisiei sau a Consiliului ), consilierii sunt remunerați ( până în 1992 funcția era benevolă, însă după 1992 dispune de mai multe zile de a emite avizul (30 zile față de 10 , înainte de 1992. CESE trebuie consultat obligatoriu de Consiliu cu privire la propunerile Comisiei într-un anumit număr de cazuri ( ceea ce corespunde unei cote de 90% din cele 3.600 de avize emite pînă în noiembrie 1996. Din 1994 s-a organizat ca forum pentru îndeplinirea rolului de observator al pieței interne .

Consiliul Economic și Social este în subordinea Adunării generale care coordonează activitatea economică și socială a Națiunilor Unite și a organizațiilor din sistemul O.N.U. În caliate de forum central de discuție a subiectelor economice și sociale internaționale, Consiliul joacă un rol cheie în coperarea internațională pentru dezvoltare. Aici se mai pate consulta cu organizațiile neguvernamentale dezvoltînd astfel o verigă vitală între Națiunile Unite și societatea civilă. Adunarea centrală pentru mandate se întrunește pe tot parcursul anului și are o sesiune principală în cursul lunii iulie, aceasta este perioada în care miniștrii statelor membre discută în cadrul unei reuniuni la nivel înalt, problemele economice, sociale, și umanitare majore .

Comitetul Economic și Social îndeplinește trei funcții:

• Emite avize consultative cu privire la proiectele ce urmează a fi dezbătute: Comisia sau Consiliul sunt obligate să ceară avizul Comitetului în privința proiectelor legislative. Comitetul poate emite avize din proprie inițiativă în orice problemă de interes comunitar. Discutarea și pregătirea avizelor se realizează prin intermediul secțiilor specializate. Avizele sunt adoptate cu majoritatea simplă în cursul ședințelor lunare plenare. Începînd din 1972 însă, Comitetul poate în egală măsură să emite vize din propria inițiativăîn orice problem de interes comunitar. Ca urmare a acestui fapt, nici o lege europeană de importanță nu a fost adoptată fără o consultare prealabilă a Comitetului. Discutarea și pregătirea avizelor sunt asigurate prin intermediul celor două secții specializate ce reunesc comisii parlamentare, un raportor și un grup de lucru desemnat pentru fiecare subiect în parte. Avizele sunt adoptate cu majoritate simplă în cursul ședințelor lunare plenare. Acest process prezintă o mare utilitate, dar care nu este evidentă la prima vedere. Cerînd membrilor săi să găsească un punct de înțelegere asupra fiecărui subiect și să rezolve conflictele de interese dintre diferitele grupuri economice și sociale, lucrările comitetului își aduc contribuția la obținerea unui consens în cadrul procesului legislative al Uniunii.

• Controlează piața unică, atrăgând atenția asupra funcționalității și desăvîrșirea acesteia. Ținînd cont de implicarea membrilor săi în viața economică cotidiană a Uniunii, Comitetul este pe deplin pregătit să contribuie, în mod direc, la creșterea și dezvoltarea pieței unice. La cererea Parlamentului European, a Comisiei și a președintelui Consiliulu, ele exercită un control permanent asupra disfuncționalităților sale. În acest sens, Comitetul organizează un forum al „pieței interne“ care reunește o rețea de corespondenți ai statelor membre. În cadrul acestui forum se trec în revistă dezvoltările de ultimă oră, dar se semnalează și aspectele negative care pot determina închiderea piețelor sau pot împiedica libera circulație a bunurilor, capitalurilor, serviciilor și persoanelor. El încearcă în egală măsură să recomande soluții instanțelor conducătoare ale Uniunii.

• Menține legăturile cu organismele similare de la nivel internațional, național și regional. La nivel internațional, Comitetul colabo¬rează cu:

-Asociația Internațională a Consiliilor Economice și Sociale și a instituțiilor similare care a fost fondată în 1989 și regrupează mai mult de 40 de state, susținut de către Comisie, Parlament și Consiliu.

– Reprezentanții mediilor economice și sociale ale statelor din Africa, Caraibe, Pacific, ale țărilor Asociației Europene a Liberului Schimb, ale Europei Centrale și de Est, ale Americii Latine și ale Statelor Unite.

La nivel funcțional CESE are nouă secțiuni care acoperă pricipalele domenii cuprinse în tratat cu privire la Uniunea Europeană și poate constitui instrumente ad-hoc care să se ocupe de domenii specifice . cheltuielile ocazionate de desfășurarea activităților reprezentanților sunt suportate de către organizațiile care i-au desemnat. In condițiile extinderii Uniunii Europene la 29 de membri Comitetul Economic și Social European ar trebui să opereze la 370 de membri, ceea ce ar face destul de dificilă funționarea sa.

Adunarea Plenară

Comitetul se reunește în adunare plenară în cursul diferitelor sesiuni (10 sesiuni pe an ca regulă generală). Adunarea Plenară a Comitetului adoptă avizele pe baza avizelor secțiunilor specializate și le prezintă Consiliului, Comisiei și Parlamentului European.

Proiectul de ordine de zi este adoptat de către birou, la propunerea președinției în colaborare cu președinții grupurilor. Proiectul este înaintat tuturor membrilor Comitetului, precum și Consiliului, Comisiei și Parlamentului European. Acesta este supus aprobării adunării la deschiderea fiecărei sesiuni.

Avizele adoptate de Comitet și procesul-verbal al sesiunii se transmit Parlamentului, Consiliului și Comisiei. Acestea sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Indiferent de temeiul juridic al consultării (consultare obligatorie sau consultare facultativă), avizele Comitetului reprezintă un element necesar din punct de vedere juridic pentru decizia finală a Consiliului .

Competențele CESE sunt:

competențele CESE au evoluat permanent, acest comitet devenind relativ autonom față de instituțiile pa care le asista. Astfel din 1974 prin intermediul reformei regulamentului său interior se recunoaște dreptul CESE de a emite avize asupra tuturor aspectelor vieții comunitare ori de cîte ori consideră că este necesar. Dar aceste drepturi suplimentare nu presupun și dreptul de inițiativă legislativă care rîmîne în principal al comisiei. Tot prin aceiași modificare CESE a a obținut dreptul de a-și face cunoscute avizele prin publicarea lor în JOCE fără a mai fi necesar implicarea Președintelui, Comisiei și a Consiliului. Acest drept a fost reconfirmat prin TUE Maastricht ( art.198 TCE), ocazie cu care a fost recunoscut dreptul CESE de a-și aproba singur Regulamentul Interior.

Comitetul Economic și Social European (CESE) este instituția prin intermediul căreia se asigură participarea partenerilor sociali și a societății civile la punerea în aplicare a Strategiei Europa 2020. Scopul CESE este să încurajeze implicarea organizațiilor sociale și mobilizarea rețelelor transnaționale.

CESE contribuie la:

-coordonarea și garantarea consistenței activității Comitetului și a avizelor privind aspecte legate de Strategia Europa 2020.

– organizarea reuniunilor cu comitetele economice și sociale naționale și cu alte organizații similare, cu scopul de a pregăti inițiative comune și rapoarte pe marginea Strategiei

– ajungerea la un acord cu membrii CESE și cu grpul de comunicare pe marginea unei comunicări a societății civile organizate pe tema Strategiei Europa 2020 .

1.2.2 Comitetul Regiunilor

Organizarea și funcționarea comitetului

Tratatul de la Maastricht a instituit un Comitet al Regiunilor (COR) numit și „vocea administrației regionale și locale” fiind cu caracter consultativ alcătuit din 317 membri ce sunt desmnați de consiliu cu majoritate calificată, care poate adopta lista membrilor și amembrilor supleanți stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat membru pentru o durată de 4 ani ce poate fi reînoită. Comitetul Regiunilor este consultat de Consiliu sau de către Comisie în cazurile prevăzute de tratat și în toate cazurile în care una dintre cele două instituții consideră oportun .

Acest nou Comitet a fost înființat prin TUE pentru a reprezenta interesele regionale și pentru a acționa ca și comitetul Economic și Social în rol consultativ în anumite situații .

Avînd în vedere că peste 70 % din actele legislative europene sunt puse în aplicare la nivel local și că subsidiaritatea este cel mai principal fundament al Uniunii Europene. Crearea acestui organism permite reprezentanților regiunilor să intre în contact cu Instituțiile Uniunii și să exprime interesele celor pe care îi reprezintă, iar scopul este acela de a adopta deciziile pe cît se poate de aproape de nevoile cetățeanului european.

Comitetul COR este organizat în felul următor:

-Organele de decizie – ( Președintele, prim-vicepreședintele, Biroul);

– Comisiile de specialitate;

– Comitetul afacerilor financiare și administrative;

– Delegațiile naționale;

– Secretariatul general;

Consultarea este obligatorie pentru următoarele domenii: coeziune economică și socială, educație și tineret, cultură, sănătate publică, rețele transeuropene, transport, ocuparea forței de muncă, afaceri sociale, mediu, Fondul Social European, formare profesională .

Membrii Comitetului Regiunilor

În conformitate cu art.300 din Tratatul privind funcționarea UE , membrii comitetului precum și supleanții reprezintă colectivitățile regionale și locale, fie răspund din punct de vedere politic în fața unei adunări alese. În exercitarea funcției pe care o dețin ei nu pot fi legați prin nici un fel de mandat imperativ. Eceștia își exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii.

Membrii COR sunt reprezentanți ai colectivităților regionale și locale fie titulari a unui mandat electoral în cadrul unei comunități regionale sau locale ce sunt responsabili politic în fața unei adunări alese.

Mandatul unui membru sau al unui membru supleant începe la data intrării în vigoare a numirii sale de către consiliu și se încheie prin demisie la încetarea mandatului. Orice demisie trebuie notificată în scris președintelui comitetului cu menționarea datei intrării în vigoare a acesteia. Membrii și membrii supleanți dintr-un stat membru constituie o delegație națională, fiecare delegație națională își stabilește propria organizare internă și își alege un președinte, al cărui nume se comunică în mod oficial președintelui comitetului.

Secretarul general ia măsurile necesare în cadrul administrației Comitetului ca delegațiile naționale să primească asistență, aceste măsuri permit ca fiecare membru să primească informații și asistență în limba sa oficială

Membrii și membrii supleanți pot costitui grupuri care să reflecte afinitățile politice ale acestora. Criteriile de admitere se stabilesc în regulamentul de procedură specific fiecărui grup politic. Pentru constituirea unui grup politic este necesar un număr minim de 80 de membri sau membri supleanți dintre care cel puțin jumătate trebuie să fie membri titulari reprezentînd în total o cincime din statele membre. Constituirea unui grup politic sau dizolvarea lui trebuie notificate președintelui Comitetului printr-o declarație la rîndul ei aceasta trebuie să precizeze denumirea, numele membrilor și biroul.

Fiecare grup politic dispune de un secretariat, al cărui personal este angajat al Secretariatului General, acesta asigură grupurilor politice resurse necesare pentru ședințe, activitățile și publicațiile lor .

Autorul Ceban Cristina susține că Comitetul Regiunilor este alcătuit din cel mult 350 reprezentanți și un număr egal de supleanți din instituțiile teritoriale, regionale și locale ca sunt aleși într-o instituție locală sau regională sau răspund politic în fața unei adunări alese. Termenul de instituție regională sau locală nu ar trebui de ințeles în sensul unei regiuni geografice ci în sensul de unități administrativ- teritoriale. Spre exemplu Germania trimite în COR 21 de reprezentanți a landurilor federale și 3 reprezentanți ai Comunităților locale.

Membrii acestui Cmitet sunt numiți de Consiliul UE la propunerea statelor membre și nu a regiunilor. Membrii COR își desfășoară activitatea în deplină independență și nu pot primi indicații de la statele membre aceștia actionînd doar pentru folosul comunităților. Comitetul își alege un Președinte și un prezidiu pentru un mandat de 2 ani, acest Comitet se reunește la convocarea Președintelui acestuia. Tratatul CE menționează în mod expres consultarea COR mai ales în situațiie care vizează cooperarea transfrontalieră .

Membrii Comitetului Regiunilor

[Ian Bache/ Stephen George, „Politica în Uniunea Europeană”, Editura Epigraf, București, 2009, p.259.].

Repartizarea locurilor deținute de fiecare delegație națională era aceiași înainte de extinderea din 2004, atunci COR avea doar 222 de membri .

Biroul și președintele

Biroul este format din:

– Președinte;

– Prim-vicepreședinte;

– Cîte un vicepreședinte pentru fiecare stat membru;

– Alți 27 de membri;

– Președinții grupurilor politice;

Cu exepția funcțiilor de președinte și de prim-vicepreședinteși a locurilor rezervate președinților grupurilor politice, celelalte locuri din birou se impart între delegațiile naționaledupă cum urmează:

Trei locuri: Franța, Germania, Italia, Regatul Unit, Polonia, Spania.

Două locuri: Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Grecia, Irlanda, Lituania, Portugalia, Republica Cehă, România, Slovacia, Suedia, Țările de Jos, Ungaria.

Un loc: Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Malta, Slovenia.

Cu excepția Președintelui și a prim- vicepreședinteluifiecare delegație națională își desemnează pentru Birou un membru sau un membru supleantca reprezentant ad personam. Acesta nu are dreptul de a participa , de a lua cuvîntul și de a vota în cadrul ședințelor, decît doar atunci cînd îl prezintă pe membrul respectiv al Biroului.

Biroul este ales de către Adunarea plenarăpe o perioadă de doi ani și jumătate, alegerile au loc sub președinția președintelui provizoriu. Candidaturile trebuie înaintate în scris secretarului general cel tîrziu cu o oră înaintea începerii sesiunii plenare .

Funcțiile Biroului

Biroul își asumă următoarele sarcini:

Elaborează și prezintă în fața Adunării Plenare a proiectului său de program politic la începutul mamdatului și controlarea punerii în aplicație a acestuia.

Organizarea și coordonarea lucrărilor Adunării Plenare și a comisiilor.

Adoptarea la propunerea comisiilor, a programului de muncă anual a acestora.

Competență generală în materie financiară, de oraganizare și administrativă cu privire la membrii și membrii supleanți, la organizarea internă a comitetului și a Secretariatului General și la organele Comitetului.

Biroul are dreptul: să constituie grupuri de lucru formate din membrii Biroului sau din alți membri ai Comitetului, cu scopul de al consilia pe probleme specifice, aceste grupuri pot avea pînă la 8 membri care pot invita alți membri să asiste la întrunirile sale.

Angajarea Secretariatului General, a funcționarilor și a altor agenți.

Prezentarea în fața Adunării Plenare a proiectului de estimare a veniturilor și cheltuielilor Comitetului.

Autorizarea ședințelor în fața sediului

Președintele

Președintele conduce lucrările Comitetului

Comitetul este este reprezentat de președinte. El poate delga acestă atribuție

În cazul în care președintele este absent sau nu poate participa, acesta este reprezentat de către prim- vicepreședinte, în cazul în care și acesta este absent, sau nu poate participa, președintele este reprezentat de unul din ceilalți vicepreședinți.

Înaitea alegerilor pentru funcția de președinte și prim-vicepreședinte candidații pot face o scurtă declarație în fața Adunării Plenare. Alegerea acestora se efetuiază separat, cei doi sunt aleși cu majoritatea voturilor exprimate

Tipurile valabile de vot sunt votul „pentru” și abținerea, numai voturile „pentru” se iau în considerație pentru a calcula dacă a fost întrunită majoritatea. În cazul în care nici un candidat nu a întrunit majoritatea în primul tur de scrutin, se organizează un al doilea tur în cursul căruia este ales candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi .

Data și ordinea de zi a ședinței unei comisii sunt stabilite de către președintele comisiei respective, de comun acord cu prim-vicepreședintele.

Comisia se convoacă de către președintele său. Nota de convocare a unei adunări ordinare, împreună cu ordinea de zi, trebuie să ajungă la membri cel târziu cu patru săptămâni înainte de data fixată pentru desfășurarea acesteia.

Cererea scrisă a cel puțin o pătrime dintre membri, președintele unei comisii este obligat de a convoca o ședință a comisiei, ce trebuie să aibă loc în termen de patru săptămâni de la data depunerii cererii. Ordinea de zi a unei adunări se poate stabili de către membrii care au prezentat cererea. Aceasta se transmite membrilor în același timp cu convocarea. Toate proiectele de aviz și alte documente spre dezbatere care trebuie traduse, trebuie să îi parvină secretariatului comisiei cu cel puțin cinci săptămâni înainte de data ședinței. Ele trebuie să fie puse la dispoziția membrilor în format electronic cu cel puțin douăsprezece zile lucrătoare înainte de data ședinței. În cazuri excepționale, președintele poate modifica termenele menționate anterior. Documentele se trimit secretariatului prin e-mail, în formatul standard adoptat de Birou. Recomandările politice cuprinse într-un document nu ar trebui să depășească, în total, 10 pagini (15 000 de caractere), cu o marjă de cel mult 10 %, din motive lingvistice. Totuși, președintele comisiei poate acorda derogări în cazuri excepționale, când tema dezbătută necesită o examinare mai detaliată .

Activitatea CR reflectă trei principii de bază ale activității UE:

Consultarea sa este obligatorie atunci când sunt vizate măsuri ce afectează domeniile sale de activitate.

1. principiul subsidiarității: UE nu trebuie să își asume sarcini ce se potrivesc mai bine administrațiilor naționale, locale sau regionale;

2. principiul proximității: toate nivelurile de guvernare trebuie să aibă drept scop apropiere de cetățeni, printr-o organizare corespunzătoare a activității lor;

3. principiul parteneriatului: colaborarea și implicarea în procesul de decizie a autorităților de la nivel european, național, regional și local, în vederea realizării unei guvernări europene solide .

Adunarea Plenară

Comitetul se reunește în Adunarea Plenară. Funcțiile Adunării Plenare sunt următoarele: adoptarea de avize, rapoarte și rezoluții:

adoptarea proiectului de estimare a veniturilor și cheltuielilor Comitetului;

adoptarea programului politic al Comitetului la începutul fiecărui mandat;

alegerea președintelui, a prim-vicepreședintelui și a celorlalți membri ai Biroului; constituirea comisiilor;

adoptarea și revizuirea regulamentului de procedură al Comitetului;

decizia de a introduce o acțiune pe lângă Curtea de Justiției a Uniunii Europene;

Președintele Comitetului Regiunilor convoacă Adunarea Plenară cel puțin o dată pe trimestru. În cazul în care cel puțin un sfert dintre membri solicită în scris acest lucru, președintele are obligația de a convoca o sesiune plenară extraordinară. Cererea trebuie să menționeze subiectul care va fi dezbătut și niciun alt subiect nu poate figura pe ordinea de zi a sesiunii extraordinare.

Președintele trebuie să transmită proiectul de ordine de zi, bazat pe un anteproiect elaborat de Birou, membrilor și membrilor supleanți cu cel puțin patru săptămâni înainte de sesiunea plenară. Cu ocazia ultimei ședințe de dinaintea deschiderii sesiunii plenare, Biroul adoptă proiectul definitiv de ordine de zi.

Sesiunile Adunării Plenare sunt deschise publicului, cu excepția cazului în care se stabilește altfel. La sesiunile plenare pot participa reprezentanți ai Parlamentului European, ai Consiliului și ai Comisiei și pot fi invitate personalități din exterior. Biroul poate propune Adunării Plenare dezbaterea chestiunilor de actualitate pentru a purta discuții pe marginea chestiunilor politice de actualitate cu implicații regionale și locale.

Cvorumul Adunării Plenare este întrunit atunci când sunt prezenți mai mult de jumătate din membri.

Simboluri:

Comitetul recunoaște și adoptă următoarele simboluri ale Uniunii;

Drapelul reprezentînd un cerc cu 12 stele pe fond albastru;

Imnul extras din „Oda Bucuriei”- Simfonia a IX-a de la Ludwing van Beethoven;

Deviza „Unită în divesitate”;

Comitetul sărbătorește ziua Europei la 9 mai;

Imnul se cîntă la deschiderea fiecărei sesiuni inaugurale de la început de mandat, precum și cu ocazia altor sesiuni solemne, în special la întîmpinarea șefilor de state și de guvernesau a noilor membri, după fiecare extindere .

Subsidiaritatea este piatra de temelie a Tratatului de la Maastricht, semnifică faptul că deciziile trebuie luate de către autoritățile publice cele mai apropiate de cetățeni. Este un principiu care încearcă să evite luarea unei decizii centralizate și lipsite de realitate. Pentru cea mai mare parte, președinții de regiuni, primarii marilor orașe sau președinții ai colectivităților intermediare, cei 222 de membri ai Comitetului exercită în mod efectiv funcțiile elective în proximitatea cetățenilor. Ei au în consecință o influență foarte directă asupra manierei în care politicile și legislația Uniunii afectează viața cotidiană a cetățenilor săi, în plus, Comitetul oferă o expertiză pertinentă și poate influența celelalte instituții ale Uniunii. Ocaziile nu-i scapă, fără îndoială, întrucît Tratatul prevede consultarea sa obligatorie în domenii precum: rețelele transeuropene, sănătatea publică, tineret, cultură și coeziune economică și socială. Cu toate acestea, Comitetul poate, în egală măsură, să emite avize din proprie inițiativă asupra altor probleme ce vizează orașele și regiunile, precum agricultura și protecția mediului.

In cursul existenței sale, Comitetul a abordat un larg evantai de probleme, precum orientările privind o rețea aeroportuară transeuropeană, dreptul cetățenilor europeni de a participa la alegerile locale în orice stat membru, dezvoltarea turismului rural și evoluția europei către societatea informației. De asemenea, Comitetul a creat o „comisie specială a afacerilor instituționale” însărcinată să contribuie la reflecțiile privind reforma instituțiilor Uniunii Europene. Biroul ales pe cinci ani, organizează lucrările Comitetului Regiunilor. Una din temele ce decurg din avizele sale este necesitatea de a promova participarea regiunilor și localităților la conceperea și punerea în practică a politicilor comunitare .

Componență și reprezentativitatea politică a COR și autonomia administrativă a statelor membre.

Așa cum frumos a spus Vlad Constantinesco „COR reprezintă dimensiunea instituțională a subsidialității”. Trebuie spus că unele regiuni- cele avînd largi competențe legislative, precum landul german, de exemplu – nu doreau să împartă reprezentarea nivelului infrastatalcu municipiile sau regiunile care aveau alt nivel de competență- precum cele franceze , dar UE a dorit să potă fi „auzită vocea tuturor unităților teritoriale infrastatale” și în plus să nu acorde o putere exesivă primelor. Argumentul principal l-a constituit aproximitatea administrației locale înțelegînd aici orașele, acestea fiind foarte aproape de nevoile cetățenilor, urmate de nivelul regional. Doar în acest fel, s-a argumentat lanțul care lega cetățenii de UE era închis : oraș, regiune, stat, UE. Fiecare, desigur, într-o proporție exactă și fără a lipsi nici unul, ceea ce ar putea afecta pacea și bunăstarea tuturor.în plus statele membre aveau diferite organizări politico-administrative, unele nefiind împărțite pe regiuni, iar dacă o asemenea situație există, era dificil să se compare regiunile din statele federale cu cele din statele semifederale, precum Germania, Belgia, Spania, Italia.

Din aceste motive se poate vorbi despre eterogenitatea CoR :

-Pe de o parte regiuni și municipii ;

– Pe de altă parte, regiuni avînd diferite niveluri de competențe ;

– În fine, regiuni mari și mici, bogate și sărace, din Nord și Sud.

Existența CoR nu afectează dreptul statelor de as e organiza politic și administrativ așa cum cred de cuviință, conform pricipiului respectării de către UE a indentității naționale a fiecărui membru . în cazul în care un stat membru nu este organizat pe regiuni sau nu are un nivel similar acestora, nu este obligat să ropună reprezentanți regionali în CoR ci doar de la nivelul municipiilor. Conform principiului autonomiei instituționale și în strînsă legătură cu cel al respectării indentității naționale, statele membre au doar obligația de a adopta, conform ordinii juridice naționale , toate măsurile necesare garantării aplicării dreptului comunitar în această materie .

La prima vedere COR pare ca o reconfigurare a CESE, însă ambele comitete folosesc în comun aceiași sală de ședințe și același personal auxiliar. Cu toate acestea există o diferență mare între aceste două organisme consultative.

-COR beneficiază de o susținere mare din partea actorilor politici ce dețin o influență considerabilă.

– COR a fost inclus în TUE la insistența guvernului federal german sub presiunea exercitată de landuri – statele din componența federației germane. Din perspectiva acestora COR părea un echivalent european embrionar al Bundestrat-ului, camera superioară a Parlamentului federal German, unde sunt reprezentate landurile. O asemenea percepere a viitorului COR este împărtășită și de autoritățile regionale din alte state – membre, în din Belgia și Spania. Avînd sprijinul acestor actori regionali iportanți dotați cu resurse și pondere politică:

-COR are toate șansele să devină o instituție mai influentă decît CESE. În cosecință, Comisia are toate stimulentele necesare de a conlucra cu COR, mai ales că Comisia Europeană a favorizat intens apariția unei „Europe a regiunilor” care să desființeze dominația administrațiilor centrale ale statelor-membre asupra întregului proces decizional.

– COR reprezintă o nouă forță de constrîngere a libertății de acțiune a Comisiei, dar în același timpeste un aliat potențial îmotriva guvernelor.

Comitetul Regiunilor sprijină implementarea Strategiei din punctul de vedere al orașelor și regiunilor europene și contribuie la:

-elaborarea politicilor adoptând avize privind inițiativele și politicile conexe,

– organizează sondaje, consultări și conferințe tematice și

– colaborează cu instituțiile UE .

CAPITOLUL III.

RELAȚIILE DINTRE REPUBLICA MOLDOVA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ

3.1 Istoricul relațiilor dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană

Relațiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană încep odată cu obținerea independenței de stata și a afirmării suveranității pe arena internațională. La acea vreme Comisia Europeană avea deja o poziție față de noile state independente (CSI). Comisia UE a prezentat această poziție într-o comunicare în luna ianuarie 1992 la îndemnul Consiliului European. Comisia Europeană propusese ca Acordul de Cooperare și Comerț semnat cu fosta URSS să fie înlocuit cu noi acorduri. În măsura în care CSI era gata să-și asume responsabiliatea pentru indentificarea unor mijloace corespunzătoare pentru cooperarea cu aceste state.

Pornind de la acestă poziție, acordurile de parteneriat și cooperare au fost formulate astfel ca să fie practic identice pebtru toate statele CSI, ceea ce la rîndul său, din cauza diferențelor mari dintre aceste state a făcut ca formulările articolelor să fie foarte generale.

Negocierile UE au început cu mai multe țări ale CSI, dar nu și cu Moldova. La 1 noiembrie 1993 și repetat la 28 august 1994 Președintele Republicii Moldova Mircea Snegur, adresează președinților Consiliului European și Comisiei Europene scrisori în care constată cu regret că Moldova este unica țară din spațiul Europei Centrale și de Est cu care UE încă nu și-a definit relațiile. Insistența autorităților moldovenești de atunci a făcut până la urmă ca APC să fienegociatșisemnatîntr-untermendestulde scurt – la 28 noiembrie 1994, la numai 10 luni de la ultimul mesaj al președintelui Snegur. la 2 octombrie 1995 a fost semnat și la 1 mai 1996 a intrat în vigoare Acordul interimar privind comerțul între Republica Moldova și Uniunea Europeană, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor comerciale .

Sfârșitul anului 1994 și prima jumătate a anului 1995 este perioada când Moldova apare într-o lumină favorabilă pe arena internațională, ajungând chiar să fie un exemplu al reformelor democratice. Anume în această perioadă, mai concret la 13 iulie 1995, Moldova devine prima țară din CSI, care este admisă în Consiliul Europei, pas important pe calea apropierii țării noastre de UE. După intrarea în vigoare a APC la 1 iulie 1998, relațiile Republicii Moldova cu UE au fost plasate într-un cadru legislativ oficial,care a pus și baza juridică a aplicării programului TACIS de asistență în Moldova. Acordul de Parteneriat și Cooperare a fost instituit pe o perioadă de 10 ani. În primăvara anului 1999, noul Guvern al Republicii Moldova a jucat un rol negativ în evoluția relațiilor dintre Republica Moldova și UE. Astfel, Comisia Europeană decide să amâne acordarea grantului de 15 mln. euro pentru susținerea balanței de plăți, și amână pentru o dată nedefinită ședința Consiliului de Cooperare Republica Moldova – UE dar și mai grav este faptul că Republica Moldova este omisă din concluziile Consiliului European de la Helsinki privind extinderea UE spre est. În anul 2001, când Republica Moldova a devenit membră a OMC și a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, țara noastră a fost invitată să participe la activitățile Conferinței Europene, care este un for consultativ la nivel de miniștri ai afacerilor externe ai țărilor candidate la aderare în UE. La 27 decembrie 2001 a fost adoptat Documentul de strategie a țării pentru Moldova (Country Strategy Paper) pentru perioada 2002-2006. Acest document stabilește obiectivele de cooperare ale UE cu Republica Moldova, axându-se pe implementarea programului de susținere a reformelor în țară .

La 1 iulie 2003 Consiliul European a adoptat un nou document, numit “Deschizînd calea pentru noul instrument destinat Politicii de bună vecinătate”. Acest nou document identifică patru obiective cheie pentru viitoarea cooperare transfrontalieră, și anume:

– promovarea dezvoltării economice și sociale în zonele de frontieră;

– cooperarea în vederea înlăturării riscurilor comune, în domenii precum mediul înconjurător, sănătatea publică și lupta împotriva crimei organizate;

– asigurarea unor frontiere eficiente și securizate;

– promovarea acțiunilor locale “de la om la om”.

Astfel Republica Moldova a intrat într-o nouă fază a relațiilor cu Uniunea Europeană. În vederea cooperării cu succes între Republica Moldova și UE în cadrul PEV, au fost luate măsuri de consolidare a cadrului instituțional al integrării europene a Moldovei, și anume:

– a fost creată Comisia națională pentru integrare europeană (noiembrie 2002), care la 16 septembrie 2003 a aprobat și a prezentat Comisiei Europene Concepția integrării Republicii Moldova în UE;

– pe parcursul anului 2003 a fost creată Comisia parlamentară pentru integrare europeană, Departamentul pentru integrare europeană în cadrul MAE, și subdiviziuni pentru integrare europeană în toate ministerele și departamentele din țară;

– în 2004 a fost creat grupul interministerial pentru armonizare legislativă, și prin hotărîrea Guvernului Republicii Moldova s-a decis deschiderea misiunii diplomatice a Republicii Moldova pe lîngă Uniunea Europeană;

– la sfîrșitul anului 2004 Ministrul Afacerilor Externe a fost numit concomitent Viceprim-ministru, pentru o coordonare mai eficientă a tuturor activităților care au tangențe cu procesul de integrare europeană a Republicii Moldova;

– începînd cu perioada anului 2002, s-au început activitățile de pregătire a cadrelor în problematica UE, din rîndul funcționarilor de la ministere, cadrelor universitare, reprezentanților ONG. Au devenit mai intense contactele parlamentare, ceea ce s-a soldat cu luări de poziții ale Parlamentului European față de procesele din Republica Moldova .

Relațiile diplomatice dintre Republica Moldova și UE au devenit mai intense

odată cu lansarea PEV. Pe de o parte, răspunzînd apelurilor repetate ale Republicii Moldova (dar și ale Parlamentului European), UE a luat decizia de principiu de a deschide Delegația Uniunii Europene la Chișinău. Pe de altă parte, după cum s-a mai menționat, prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova la sfîrșitul anului 2004 a fost instituită misiunea diplomatică a Moldovei pe lîngă UE. Și relațiile diplomatice bilaterale cu țările europene iau în permanență amploare. După instituirea în 2004 a ambasadei Republicii Moldova în Marea Britanie, la începutul lui 2005 Președintele Republicii Moldova a anunțat deschiderea misiunilor diplomatice în Suedia, Cehia, Letonia, Estonia, Lituania și Serbia și Muntenegru. În acest fel, la începutul anului 2005 cînd trebuie să înceapă implementarea Planului de acțiuni, în țară sunt create condițiile necesare pentru ca acest proces să fie lansat și să ia amploare .

La 10 octombrie 2007 la Bruxelles a fost semnat Acordul între Republica Moldova și Comunitatea Europeană privind facilitarea eliberării vizelor.

-1 ianuarie 2008 au intrat în vigoare Acordurile RM-UE privind Facilitarea eliberării vizelor și Readmisiei.

-5 iunie 2008 la Luxemburg a fost semnată Declarația comună privind Parteneriatul de Mobilitate dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova.

– 23 septembrie 2008 la Chișinău a avut loc Reuniunea de lansare a Platformei de Cooperare a Parteneriatului de Mobilitate Republica Moldova – Uniunea Europeană.

-20 martie 2009 UE a aprobat Programul "Parteneriatul Estic" în care sunt incluse șase state ex-sovietice: Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Azerbaidjan și Armenia.

În ianuarie 2011 Republica Moldova a primit Planul de acțiuni privind liberalizarea vizelor, care conține două seturi de condiții, care odată implementate vor contribui la instituirea unui regim fără vize între RM și UE.

2-3 mai 2011: Participarea delegației Parlamentului Republicii Moldova condusă de Președintele Parlamentului RM dl Marian Lupu la reuniunea de consituire a Adunării Parlamentare EURONEST.

La 4-5 mai 2011 o delegație a Republicii Moldova participă la lansarea rețelei Forumului RM-UE .

Au devenit mai intense contactele parlamentare, ceea ce s-a soldat cu luări de poziții ale Parlamentului European față de procesele din Republica Moldova. În acest sens se evidențiază rezoluția Parlamentului European din 5 iunie 2003 cu privire la reuniunea Troikăi UE cu țările participante la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, în care se spune că Parlamentul European „…menționează că Procesul de Stabilizare și Asociere este un proces dinamic care are drept scop să-i aducă pe beneficiarimaiaproapedestandardeleUEșieuro-atlantice, și de aceea invită instituțiile UE să evalueze fezabilitatea extinderii lui și includerii Republicii Moldova, și dacă este necesar, să clarifice condițiile ce trebuiesc îndeplinite în acest scop. În acest fel, la începutul anului 2005 când trebuia să înceapă implementarea Planului de acțiuni, în Moldova au fost create condițiile suficiente pentru ca procesul de integrare europeană să fie lansat și să ia amploare .

3.2. Acordul de Parteneriat și Cooperare dintre RM și UE

Acordul de Parteneriat și Cooperare (APC) formează baza legală a relațiilor dintre UE și Moldova la moment. Acesta a fost semnat în noiembrie 1941 și a intrat în vigoare în iulie 1998. Acest acord cuprinde un număr larg de domenii cum ar fi:dialogul politic, comerțul și investițiile, cooperarea economică, aproximarea legislativă, cultura și știința. Părțile recurg la valorile comune pe care le împărtășesc și stabilesc înțelegerea de a promova pacea și securitatea în întreaga lume precum și rezolvarea neînțelegerilor pe cale pașnică pentru ca atât principiile democratice și drepturile omului, cât și principiile economiei de piață să susțină politicile lor interne și externe și să constituie un element esențial pentru Acordul de Parteneriat.

Prin semnarea APC se deschidea o nouă etapă în dezvoltarea relațiilor Moldovei cu Uniunea Europeană, una fundamentată pe principiile valorilor democratice și într-un cadru juridic mult mai avansat decât cel oferit de precedentul Acord de cooperare economico-comercială încheiat de UE cu fosta URSS. Semnarea APC vine să consacre Republica Moldova în calitate de partener direct al Uniunii Europene. Acceptând să semneze APC cu Moldova, Uniunea Europeană a acordat de fapt tânărului stat moldovenesc o notă pozitivă eforturilor sale în domeniul democratizării. În al doilea rând, APC nu trebuie văzut doar prin prisma unui simplu acord ce stabilește regulile chemate să guverneze evoluția de mai departe a relațiilor lor bilaterale. Astfel, prin intermediul acestuia UE s-a angajat să susțină eforturile Republicii Moldova îndreptate spre consolidarea democrației sale și finalizarea tranziției spre economia de piață. La rândul său, Moldova s-a angajat să respecte valorile democratice, principiile dreptului internațional, ale dreptului omului și ale economiei de piață, toate fiind declarate elemente esențiale ale APC .

Obiectivele principale ale APC sînt următoarele:

a. Continuarea dialogului politic;

b. Promovarea comerțului și investițiilor;

c. Cooperarea în domeniul legislativ, economic, social, financiar și cultural;

d. Susținerea eforturilor Moldovei de a consolida democrația, a dezvolta economia și a finaliza tranziția la economia de piață.

APC reiterează valorile comune împărtășite de către părți și care stau la baza parteneriatului dintre UE și RM: democrația, statul de drept, drepturile omului, economia de piață etc. Atenția principală este acordată relațiilor comerciale și cooperării economice. UE și Moldova își acordă reciproc statutul de cea mai favorizată națiune în schimburile comerciale și limitează posibilitatea impunerii unor restricții la importuri și exporturi. APC prevede posibilitatea creării unei zone de liber schimb dintre UE și Moldova în cazul în care Moldova înregistrează progrese în reformele de piață. APC mai prevede armonizarea legislației Moldovei cu cea a UE și instituționalizarea dialogului în domeniile de cooperare, inclusiv cel politic, prin crearea unor instituții comune pentru implementarea APC: Consiliul de Cooperare UE-Moldova

este compus din membri ai Consiliului European și ai Comisiei Europene, pe de o parte, și din membri ai Guvernului Republicii Moldova, pe de altă parte, și se întrunește o dată pe an. Acesta

este asistat de către Comitetul de Cooperare, la care participă înalți funcționari și care își duce activitatea în cadrul a cinci subcomitete . În plus, este creat Comitetul Parlamentar de Cooperare pentru promovarea dialogului politic la nivel parlamentar .

De la sfîrșitul anului 2002, autoritățile moldovene purced la crearea cadrului instituțional intern pentru realizarea obiectivului de integrare europeană a RM: Comisia Națională pentru Integrarea Europeană, Comisia parlamentară pentru integrare europeană (CPIE), Departamentul de Integrare Europeană din cadrul MAE. În septembrie 2003, cînd Moldova fusese deja invitată

să participe la Politica Europeană de Vecinătate, CNIE elaborează și transmite Comisiei Europene o Concepție de integrare a RM în UE.

Peste cîteva luni, la Chișinău se află în vizită Comisarul European pentru Extindere Gunter Verheugen, care prezintă autorităților moldovenești prioritățile strategice și principiile de bază ale PEV. Verheugen invită autoritățile moldovenești să elaboreze un Plan individual de acțiuni, care urmează să țină cont de specificul, capacitățile și problemele RM și care va defini obiectivele cooperării RM cu UE. În același timp, Verheugen constată că politica de vecinătate a UE nu presupune aderarea statelor vecine la UE, dar că aceasta „nu închide ușa pentru aspirațiile europene ale oricărei dintre țările vecine”. În urma a patru runde de negocieri asupra Planului individual de Acțiuni UE – RM desfășurate pe parcursul anului 2004, acesta este aprobat de către Comisia Europeană la 9 decembrie 2004 și semnat de către părți la 22 februarie 2005. La 24 martie 2005, în prima ședință a Parlamentului ales în scrutinul din 6 martie 2005, acesta a adoptat unanim Declarația cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivelor integrării europene. “Noi pornim de la faptul că dezvoltarea de mai departe a Republicii Moldova nu poate fi asigurată decît prin promovarea consecventă și ireversibilă a cursului strategic spre integrarea europeană, spre soluționarea pașnică și democratică a problemei transnistrene, spre funcționarea eficientă a instituțiilor democratice și garantarea drepturilor minorităților naționale. Realizarea acestor sarcini este posibilă în condițiile unei cooperări responsabile a puterii și opoziției, ale stabilității vieții politice interne, ale unor garanții democratice pentru dezvoltarea liberă a mijloacelor de informare în masă și ale unei asigurări riguroase a independenței Republicii Moldova în relațiile ei reciproce cu statele vecine,” se menționează în declarația adoptată .

De asemenea, APC instituționalizează pentru prima dată relațiile Moldovei cu Uniunea Europeană. Spre deosebire de Acordul privind Cooperarea economico-comercială, care prevedea crearea doar a unui Comitet mixt cu responsabilități circumscrise domeniului economic, APC stipulează crearea unei scheme instituționale ierarhizate în trei trepte, și anume:

– Consiliul de Cooperare, la nivel de miniștri;

– Comitetul de Cooperare, la nivel de înalți funcționari;

– Comitetul parlamentar de Cooperare, la nivel de membri ai Parlamentului european și cel moldovenesc.

Monitorizarea implementării Acordului de Parteneriat și Cooperare în domeniile politic, economic, juridic, financiar,social și cultural, precum și promovarea dialogului politic sunt sarcinile primordiale ale acestor instituții. În domeniul cooperării economice APC merge și mai departe decât Acordul privind Cooperarea economico-comercială.

APC consacră între Părți principiului tranzitului liber pentru mărfuri, liberalizează circulația pentru unele tipuri de capital și oferă perspectiva instituirii liberului schimb. În acest din urmă sens, odată ce Moldova va avansa pe calea reformelor, Părțile se angajează să negocieze și să semneze un Acord privind crearea Zonei de Liber Schimb2 între ele. De asemenea, Părțile au convenit asupra liberalizării progresive a prestării serviciilor transfrontaliere, aceasta având ca scop dezvoltarea unui sector de servicii orientat spre piață. Totodată, APC dezvoltă o nouă componentă a cooperării, și anume armonizarea legislației moldovenești cu cea comunitară3, declarată esențială pentru consolidarea legăturilor economice ale Moldovei cu UE. Astfel, prin articolul 50 Moldova s-a angajat să întreprindă măsurile necesare creșterii compatibilității graduale a legislației sale cu cea a Uniunii Europene .

În urma obiectivelor care au fost propuse acestea au necesitat instituționalizarea relațiilor dintre UE și Republica Moldova prin intermediul celor trei structuri responsabile pentru intensificarea dialogului politic și monitorizarea implementării APC:

• Consiliul de Cooperare RM-UE;

• Comitetul de Cooperare RM-UE și Subcomitetele de Cooperare RM-UE;

• Comitetul de Cooperare Parlamentară RM-UE.

Prevederile Acordului de Asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană. Pentru a înțelege de ce Republica Moldova a decis să semneze un document atît de important, cum este APC, trebuie menționat și evidențiat contextul politic internațional și regional în care a avut loc evenimentul respectiv. Înțelegerea contextului ajută la înțelegerea motivației pentru semnarea documentului. Așadar, în momentul semnării APC, contextul politic regional era marcat de semnarea Cartei de la Paris pentru o nouă Europă și de documentul „Sfidările schimbării“ al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) de la Helsinki din 1992. Aceste documente de mare importanță aveau la bază o nouă doctrină politică, dedicată destinderii de după terminarea războiului rece, bazată pe „noua gîndire politică“, lansată de liderii URSS și orientată spre afirmarea supremației valorilor general-umane asupra celor de clasă, conviețuirii pașnice a popoarelor și cooperării statelor, spre afirmarea transparenței, pluralismului și democrației .

Domeniile prioritare de cooperare a Republicii Moldova si Uniunea Europeană, în cadrul

Acordului de Asociere sunt de mai multe tipuri, după cum urmează:

1.Consolidarea cadrului legislativ și normativ prin armonizarea acestuia la standardele UE în domeniul politicii de dezvoltare regională.

2. Intensificarea cooperării interregionale, interne si internaționale, a celei transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum și participarea regiunilor de dezvoltare la structurile și organizațiile europene care promovează dezvoltarea economică si instituțională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun prin:

• intensificarea cooperării cu Comitetul Regiunilor (CoR) în cadrul Parteneriatului Estic și asocierea la proiectele regionale europene.

• colaborarea cu Comitetul Economic și Social, EURADA – Asociația Europeană a Agențiilor de Dezvoltare, ESPON – Rețeaua europeană de observare a dezvoltării si coeziunii teritoriale etc.

• continuarea cooperării în cadrul inițiativelor transfrontaliere, în particular Euroregiuni.

3. Atragerea resurselor financiare pentru dezvoltarea regională prin:

• implementarea programelor și mecanismelor de susținere financiară a regiunilor pentru impulsionarea dezvoltării infrastructurii și business-ului.

• atragerea de resurse complementare dezvoltării regionale prin proiecte de cooperare transfrontalieră.

• impulsionarea activității economice în regiuni prin crearea parcurilor industriale, incubatoarelor de afaceri, a zonelor economice libere și sprijinirea activităților celor existente prin atragerea investițiilor locale și străine și facilitarea activităților economice externe ale acestora.

În acest sens trebuie de menționat că Republica Moldova și Uniunea Europeană au același probleme în dezvoltare regională dezechilibrată, dezvoltare urbană si restructurare rurală.

Guvernul Republicii Moldova si Uniunea Europeană sunt de acord pentru stabilirea dialogului în dezvoltarea regională, în cadrul Partneriatului Estic și a viitorului Acord de Asociere. Dialogul va promova înțelegerea reciprocă, cooperarea bilaterală și schimbul de informații .

La 7 iulie 2015, la Chișinău, a avut loc o ședință informală a reprezentanților Comitetului Economic și Social European (CESE), ONG-urilor, Patronatelor și Sindicatelor.

Articolul 442 din Acordul de Asociere UE-Republica Moldova prevede stabilirea unei Platforme a Societății Civile UE-Moldova, care urmează a fi formată din membri ai Comitetului Economic și Social European (CESE) pe de o parte, și reprezentanți ai societății civile din Republica Moldova, pe de altă parte. Această Platformă ar urma să constituie un forum pentru întâlnire și schimb de opinii dintre reprezentanții societății civile din UE (inclusiv Comitetul Economic Social) și reprezentanții societății civile din Republica Moldova.

Platforma societății civile urmează să asigure un dialog cu privire la aspectele legate de dezvoltarea durabilă ale Acordului de Asociere dintre Republica Moldova și UE pentru realizarea obiectivului european, și monitorizarea implementării de către autorități a angajamentelor asumate în baza Acordului de Asociere dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană, urmând să interacționeze și cu alte entități create în baza Acordului de Asociere, precum:

-Consiliul de Asociere, creat din reprezentanți ai Comisiei și Consiliului European și reprezentanți ai Guvernului Republicii Moldova, cu rolul de a supraveghea modul de realizare a prevederilor Acordului de Asociere.

– Comitetul de Asociere care are rolul de a asista Consiliul de Asociere. Comitetul de Asociere este format din funcționari publici de nivel înalt al Uniunii Europene și a Republicii Moldova. Comitetul de Asociere este asistat în activitatea sa de subcomitete tematice.

– Comitetul Parlamentar de Asociere menit să faciliteze cooperarea dintre membrii Parlamentului European și cel al Republicii Moldova.

În conformitate cu același Articol, 442 din AA, Platforma are în componența sa un număr egal de reprezentanți ai ONG-urilor, Patronatelor și Sindicatelor, pe de o parte, și un număr egal de membri din partea Comitetului Economic și Social European (CESE), pe de altă parte .

3.3. Dezvoltarea relațiilor dintre Republica Moldova cu organele consultative ale UE prin prisma parteneriatului estic

Parteneriatul Estic reprezintă unul din instrumentele cheie ale UE prin intermediul căruia se oferă asistență celor șase state partenere Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova și Ucraina precum și se creează un mediu de concurență datorită utilizării principiului „more for more”. Parteneriatul Estic are două dimensiuni: bilaterală (care vizează negocierea de Acorduri de Asociere și de Acorduri Cuprinzătoare de Liber – Schimb, precum și posibilitatea unui regim de călătorie liber de vize) și multilaterală (pe baza a patru platforme tematice „Democrație, bună guvernare și stabilitate”, „Integrare economică și convergență cu politicile comunitare”, „Securitate energetică” și „Contacte între persoane”). Până în prezent Republica Moldova este lider printre țările partenere luând în considerare progresele înregistrate în negocierea Acordului de Asociere si DCFTA, precum și implementarea planului de acțiuni privind liberalizarea regimului de vize cu UE. Astfel, Republica Moldova rămâne a fi un participant activ și o posibilă poveste de succes care beneficiază din plin de pe urma principiului „mai mult pentru mai mult”.

Principiul general al luării deciziilor în domeniul politicii consultă Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor. Unanimitatea este necesară pentru adoptarea de măsuri legislative în următoarele domenii:

• securitatea socială și protecția socială;

• protecția lucrătorilor la rezilierea contractului de muncă;

• reprezentarea și apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor;

• condițiile de angajare pentru resortisanții țărilor terțe .

În cadrul Parteneriatului estic, o atenție deosebită a fost acordată implicării tuturor elementelor societății. În scopul de a se facilita implicarea organizațiilor societății civile în procesul de punere în aplicare a parteneriatului, în 2009 a fost înființat Forumul societății civile. Rolul forumului a fost recunoscut de statele membre ale UE și de țările est­europene în urma deciziei de a invita reprezentanți ai acestuia să participe în mod permanent la cele patru platforme multilaterale ale Parteneriatului estic.

Un rol important îi revine Comitetului Economic și Social European (CESE), acesta contribuind la dialogul cu societatea civilă din țările vecine din est. CESE contribuie, de asemenea, la aprofundarea dialogului cu organizațiile de angajatori și cu sindicatele. În cadrul acordurilor de asociere în curs de negociere se prevede, de asemenea, promovarea unor întâlniri periodice ale reprezentanților societății civile a UE cu reprezentanți ai societății civile din țările partenere. Adunarea Parlamentară EURONEST, instituită în mai 2011, reunește parlamentari din țările partenere și membri ai Parlamentului European. În calitate de instituție responsabilă de consultarea , controlul și monitorizarea la nivel parlamentar a parteneriatului, aceasta contribuie la consolidarea, dezvoltarea și vizibilitatea Parteneriatului estic. De la înființarea sa, EURONEST a adoptat o serie de măsuri de raționalizare a dezbaterii parlamentare referitoare la programul Parteneriatului estic. Creată în septembrie 2011, Conferința autorităților locale și regionale (CORLEAP) a pus bazele unei dimensiuni regionale a Parteneriatului. Pe măsură ce va evolua, CORLEAP va contribui la promovarea unei cooperări mai strânse între autoritățile naționale și cetățeni pentru îndeplinirea obiectivelor Parteneriatului estic .

Comitetul Regiunilor ( COR) subliniază că, în calitate de organism politic, ar trebui să faciliteze și să promoveze instaurarea unui climat de încredere și simpla cooperare la nivel local, cu politicienii care împărtășesc valori europene comune și cu respectarea libertății de expresie și a statului de drept. Acest lucru este valabil atât la est, cât și la sud. , în acest cadru, trebuie să se facă eforturi pentru interconectarea și înfrățirea orașelor și regiunilor ai căror reprezentanți sunt implicați în ARLEM și, în viitor, în CORLEAP. De asemenea, este necesar ca Comisia să conlucreze cu ARLEM și CORLEAP și să sprijine activitatea acestora, inclusiv sub aspectul finanțării. În acest scop, CoR propune extinderea proiectelor de înfrățire și a TAIEX (programul de asistență tehnică și schimb de informații) între autoritățile locale și regionale din UE și statele din cadrul PEV. Acest lucru este esențial nu numai pentru îmbunătățirea guvernanței în toate țările din cadrul PEV, dar și pentru ca țările din cadrul PEV să înțeleagă importanța structurilor de guvernanță pe mai multe niveluri în UE. Subliniază importanța consolidării instituționale a autorităților locale, reiterându-și solicitarea adresată Comisiei Europene de a extinde domeniul de aplicare a Instrumentului pentru administrația locală în țările învecinate.

COR acordă o atenție deosebită asupra consolidării capacității administrative a guvernelor țărilor din cadrul PEV în special asupra dimensiunii locale și regionale. CoR, membrii săi și autoritățile participante, împreună cu asociațiile naționale joacă un rol în cadrul „Programului cuprinzător de construcție instituțională” propus de Comisia Europeană și statele membre în vederea dezvoltării capacității administrative la nivel local și regional în țările partenere din cadrul PEV. De asemenea consideră că măsurile de sprijinire a creării unor structuri politice și administrative durabile în UE ar trebui să includă măsuri de sprijinire a instituțiilor locale, prin asigurarea unei asistențe tehnice eficace și a formării profesionale a administrațiilor locale și regionale, în vederea utilizării eficiente a instrumentelor financiare existente și viitoare pentru încurajarea dezvoltării sociale, economice și teritoriale .

Ca o măsură de ordin practic, COR solicită Serviciului European de Acțiune Externă să desemneze un „punct de contact” în fiecare din cele 16 delegații ale UE în țările PEV. Acești responsabili cu comunicarea vor fi principalul punct de acces la informații pentru organizațiile teritoriale și autoritățile locale și regionale din țările PEV și vor avea o imagine de ansamblu asupra proiectelor finanțate de UE la nivel subnațional. Ei ar putea contribui, de asemenea, la schimbul de mesaje relevante între CoR și omologii săi din țările din cadrul PEV. CoR are o misiune politică importantă în calitate de observator al alegerilor locale și regionale în țările partenere. CoR este singurul organism al UE care observă în mod periodic alegerile locale și regionale. În consecință, este indispensabilă consolidarea rolului CoR în cadrul noii PEV în vederea promovării principiilor democrației, care constituie piatra de temelie a valorilor europene comune.

CoR le oferă regiunilor și orașelor posibilitatea de a se implica oficial în procesul legislativ al UE, asigurându-se că punctele de vedere și nevoile autorităților locale și regionale sunt respectate. Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European trebuie să consulte CoR atunci când elaborează acte legislative în domenii care intră în competența autorităților locale și regionale precum sănătatea, educația, ocuparea forței de muncă, politica socială, coeziunea economică și socială, transportul, energia și combaterea schimbărilor climatice.

La momentul actual O delegație a Congresului Autorităților Locale și Regionale al Consiliului Europei, condusă de Amy Koopmanschap, Vicepreședintele Congresului, va realiza, în perioada 9-15 iunie 2015, o misiune de observare a alegerilor din Republica Moldova, care se vor desfășura la 14 iunie.

Delegația, alcătuită din membrii Congresului și Comitetului Regiunilor al Uniunii Europene, va avea întrevederi cu Vasile Batca, Ministrul dezvoltării regionale și construcțiilor, Iurie Ciocan, Președintele Comisiei electorale centrale din Republica Moldova (CEC), precum și cu Dorin Chirtoacă, Primarul Chișinăului. Delegația se va afla nu doar în capitală, dar va avea întrevereri cu candidații în alte orașe, cum ar fi Bălți și Comrat. În cadrul acestei misiuni, delegația Congresului va colabora cu OSCE-ODIHR (Biroul instituțiilor democratice și drepturilor omului), reprezentat de Kimmo Kiljunen, împreună cu care va susține o conferință de presă, la 15 iunie 2015, la Chișinău, la care vor prezenta concluziile preliminare. De asemenea, vor mai avea loc întrevederi cu ambasadorii, reprezentanții organizațiilor neguvernamentale, asociațiile naționale ale autorităților locale și regionale, precum și cu mass-media.

Misiunea precedentă de observare a alegerilor locale în Republica Moldova a avut loc în iunie 2011 și, în rezultatul acesteia, Congresul a adoptat o recomandare (313) și o rezoluție (329). La 22 martie 2015, Congresul a realizat a misiune de evaluare preelectorală în Găgăuzia, cu ocazia alegerii guvernatorului (Bașcan) și a alegerilor parțiale în Adunarea populară a Unității teritoriale autonome Găgăuzia .

Concluzii generale și recomandări

Uniunea Europeană dispune de un cadru instituțional unic. Potrivit Tratatului de la Maastricht, acesta asigura coerență și continuitatea acțiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale, respectând și dezvoltând totodată acquis-ul comunitar.

Deși tratatele prevăd obligația statelor membre de a stabili, de comun acord, un sediu pentru Uniunea Europeană, acest acord nu a fost încă realizat. Din acest motiv, sediile instituțiilor comunitare sunt împărțite între trei orașe: Bruxelles, Strasbourg și Luxemburg.

Astfel:

a) Consiliul Uniunii Europene se reunește la Bruxelles, cu excepția a trei luni pe an, când se reunește la Luxemburg;

b) Comisia Europeana își are sediul la Bruxelles;

c) Parlamentul European își desfășoară ședințele în plen la Strasbourg, ședințele comisiilor de specialitate se desfășoară la Bruxelles, în timp ce secretariatul general este la Luxemburg;

d) Curtea Europeana de Justiție și Curtea de Conturi au sediul la Luxemburg.

Cât despre celelalte organe comunitare, Comitetul Economic și social funcționează la Bruxelles, iar Banca Europeană de Investiții își are sediul la Luxemburg.

Cadrul instituțional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratate, are la baza "triunghiul instituțional" (Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European și Comisia Europeană ), care sunt actorii procesului de decizie, și Consiliul European, care definește orientările politice generale. Pe măsura ce competentele Uniunii s-au extins, instituțiile s-au dezvoltat și au devenit mai numeroase. Agențiile, fundațiile și centrele au fost înființate pe baza deciziilor adoptate de Comisia Europeana sau de Consiliul Uniunii Europene, dar funcționează ca organisme cu autonomie deplină.

În primii douăzeci de ani de viață ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniștri decidea, iar Curtea Europeana de Justiție dădea interpretarea legala necesara. Încă din anii ’60, finanțarea Comunităților europene a constituit o temă de largă dezbatere între actorii politici europeni. Activitatea Uniunii Europene presupune două categorii de cheltuieli: cheltuieli instituționale, menite a susține funcționarea instituțiilor și organelor comunitare, respectiv cheltuieli operaționale, prin care se pun în aplicare politicile comunitare stabilite ca obiective în tratatele comunitare.

Vorbind despre organele consultative putem observa că Comitetul Regiunilor este cea mai tânără instituție a UE (înființat din 1994) și reunește 344 de reprezentanți ai colectivităților locale și regionale și un număr egal de membri supleanți, numiți pentru patru ani de către Consiliul Uniunii Europene. Sediul acestui comitet este la Bruxelles. Tratatul de la Nisa a impus membrilor acestei instituții să dispună de un mandat electoral din partea unei colectivități regionale sau locale sau să fie răspunzători din punct de vedere politic în fața unei adunări alese. Comitetul Economic și Social (CES), înființat prin Tratatul de la Roma din 1957, este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de activități economice și sociale din UE.

Comitetul Regiunilor este pe deplin dedicat succesului care promovează o creștere economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii la nivel local și regional în țările din Uniunea Europeană. Monitorizarea anuală a punerii sale în aplicare este unul dintre obiectivele-cheie ale CoR, subliniind necesitatea ca toate nivelurile de guvernare trebuie să acționeze în parteneriat pentru ași realiza promisiunile .

Interacțiunile la nivel înalt între CESE și Moldova au continuat să se intensifice în 2014. Capacitatea administrativă este dezvoltată continuu. CESE afirmă că R. Moldova depune eforturi considerabile pentru crearea unui cadrul instituțional și de politici în domeniul dezvoltării regionale similar celui existent în țările membre ale UE. R. Moldova este unica țară din cadrul Parteneriatului Estic care a constituit instituțiile și procedurile în domeniul politicii de dezvoltare regională după modelul statelor membre UE. Pentru consolidarea acestor realizări este necesară dezvoltarea unor instrumente pilot de coeziune teritorială, destinată țărilor din vecinătatea europenă care au avansat în implementarea unei politici regionale conforme cerințelor UE.

Recomandări:

Comitetul Regiunilor participă activ la:

1. stimularea creșterii economice prin acțiuni concrete, acordă sprijin financiar adecvat și un cadru legislativ favorabil;

2. implementarea de parteneriate între diferitele niveluri de guvernare și o guvernanță pe mai multe niveluri, în special în cadrul procesului de elaborare a următoarelor programe naționale de

reformă;

folosirea noului cadru strategic comun pentru fondurile structurale și a contractelor de parteneriat prin care acesta va fi pus în aplicare la nivel național ca o oportunitate pentru ca guvernele naționale, regiunile și orașele să se reunească în jurul aceleiași mese de discuții și să mobilizeze toate resursele lor disponibile în mod coordonat și integrat pentru a avea cîte mai multe beneficii.

creșterea nivelului de conștientizare publică în domeniul cooperării transfrontaliere și a nivelului de informare asupra procesului de aderare la UE în cadrul regiunilor transfrontaliere.

Consolidarea cadrului legislativ și normativ prin armonizarea acestuia la standardele UE in domeniul politicii de dezvoltare regională.

asigurarea de finanțare suplimentară, în acest scop, ar trebui abordate următoarele aspecte bugetare, consolidarea cadrului legislativ și normativ prin armonizarea acestuia la standardele UE in domeniul politicii de dezvoltare regională.

CESE afirmă că Moldova ar trebui să se concentreze în anul viitor pe următoarele măsuri:

Revizuirea Constituției pentru a preveni blocajele instituționale viitoare. Acest proces trebuie organizat într-o manieră incluzivă. Așadar reforma constituțională va trebui să includă consultarea grupărilor din spectrul politic moldovenesc.

Finalizarea reformei instituției Avocatului Poporului (Ombudsman), consolidarea sistemului de protecție a drepturilor omului și asigurarea implementării integrale a Planului Național de Acțiuni privind Drepturile Omului;

Intensificarea combaterii corupției și concentrarea pe procesul de prevenire a acesteia. Este foarte important ca Moldova să lucreze asupra reformelor în Procuratură și sectorul judiciar și să asigure independența deplină Centrului Național Anti-corupție și a Comisiei Naționale de Integritate;

Intensificarea eforturilor de îmbunătățire a mediului de afaceri și investiții, asigurarea unui nivel echitabil de activitate pentru toți agenții economici, creșterea competitivității economiei din Moldova și combaterea economiei subterane;

Restaurarea integrității teritoriale a Moldovei.

Atragerea resurselor financiare pentru dezvoltarea regională prin:

implementarea programelor și mecanismelor de susținere financiară a regiunilor pentru impulsionarea dezvoltării infrastructurii și business-ului;

atragerea de resurse complementare dezvoltării regionale prin proiecte de cooperare transfrontalieră;

impulsionarea activității economice în regiuni prin crearea parcurilor industriale, incubatoarelor de afaceri, a zonelor economice libere și sprijinirea activităților celor existente prin atragerea investițiilor locale și străine și facilitarea activităților economice externe ale acestora.

Obținerea asistentei tehnice din partea UE prin:

schimb de experiența si transfer de know how, vizitelor de studiu;

Referințe bibliografice

I.DOCUMENTE LEGISLATIVE ȘI NORMATIVE

1.Articolul C, aliniatul 1 din Tratatul de la Maastricht

2. Jurnalul oficial al Uniunii Europene , Capitolul V , din Articolul 52, 64.

3. Nikolaos CHIOTAKIS, Proiect de aviz al Comitetului Regiunilor„Noua politică europeană de vecinătate”, CIVEX-VI/004, Bruxelles 2015.

4. Serviciul de presă al CPLRE din 09.06.2015.

5. Strategia Europeană a Republicii Moldova, Chișinău 2005, p.70.

6. Comunicat de presă, „Comitetul Regiunilor”, CoR/14/003.ro Bruxelles, 27 ianuarie 2014.

II.CĂRȚI, MONOGRAFII

7. Augustina Dumitrașcu, Roxana‐Mariana Popescu , Dreptul Uniunii Europene, Sinteze și Aplicații, Ediția a II‐a, revăzută și adăugită , Universul Juridic, București , 2015, p. 12-13.

8. André Bywater, Mihai Șandru, „ Relația dintre instanțele europene – Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a drepturilor omului și instanțele naționale”, Proect phare ro 2006/018-147.01.04.04.01. “CONTINUAREA DEZVOLTĂRII ȘCOLII NAȚIONALE DE GREFIERI” (DSNG), p 179.

9. Allan Thatham, Eugen Osmochescu, „Dreptul Uniunii Europene”, Editura ARC 2003, p.61.

10. André Bywater, Mihai Șandru, „ Relația dintre instanțele europene – Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a drepturilor omului și instanțele naționale”, Proiect phare ro 2006/018-147.01.04.04.01 “CONTINUAREA DEZVOLTĂRII ȘCOLII NAȚIONALE DE GREFIERI” (DSNG), p 278.

11. Ceban Cristina, „Dreptul Uniunii Europene”, Editura Tipograf. „Vzual- Desing” SRL, Chișinău 2013, p. 129-130.

12. Ceban Cristina, Note de curs „Dreptul Comunitar European”, chișinău 2013, p. 123-124.

13. Flore Pop, Universitatea Babeș–Bolyai, Cluj–Napoca, Facultatea de Stiinte Politice, Administrative și ale Comunicării, [anonimizat], p. 60.

14. Friedrich Ebert Stiftung, „Ghidul integrării europene al Republicii Moldova”, Editura Chișinău 2006, p 81.

15. Ghenadie Mocanu, „Ghidul integrării europeneal Republicii Moldova”, Chișinău 2006, p. 44.

16.. Helen Wallace, William Wallance, „Procesul Politic în Uniunea Europeană”, Editura ARC, Chișinău 2004, p. 118 -19.

17. Igor Boțan, „Prevederile acordului de asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană, Editura Arc, Chișinău, 2014, p. 98.

18. Igor Cașu, „Politica, societatea și cultura în sud – estul și vestul europei”, Chișinău, 2001, p. 79.

19. Ian Bache Stephen George – Politica în Uniunea Europeană, Editura Epigraf 2009, p. 270.

20. Ioan A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu –„ Uniunea Statelor Europene, Alternativă la sfidările secolului al XII-lea”, Editura economică, București 2005, p.275-276.

21. Iordan Gheorghe Bărbulescu, – Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, Iași 2008, p.334

22. Iordan Gheorghe Bărbulescu, „Sistemul instituțional”, 2005, p. 118.

23. Jean- Luc Sauron, Curs de instituții europene, Polirom, Iași, 2010, p.308.

24. Liviu Coman Kund, „Construcția și extinderea Uniunii Europene”, Editura Europlus, Galați 2006, p. 67-68.

25. Lucia Ciocan, Ghid „Planul de Acțiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova, Editura Gunivas, 2006, p.60.

26. Mariana Rădureanu, Note de Curs, „Drept Cumunitar”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007, p. 46-47.

27. Stelian Scăunaș, „Uniunea Europeană – Construcție, reformă, instituții, drept”, Editura C.H, Beck, București 2008, p.154- 155.

28. Sergiu Cornea, Curs „Sistemul instituțional al Uniunii Europene”, Chișinău, 2012, p. 117.

29. Teodor Cîrnaț și Marina Cîrnaț, „ Protecția juridică a drepturilor omului”- Ediția nouă revăzută și adnotată, Chișinău, 2006, p. 237-238

30. Vasile Cucerescu „Drept instituțional european” , Editura Print-Caro, Chișinău, 2013, p. 97-98.

31. Valeriu Efremov, „Construcția Europeană”, Îndrumar metodico- didactic, Editura Reclama S.A, Chișinău 2011, p. 31.

Reviste de specialitate

32. Vendelin Francisc Glazer, „Dezvoltarea instituțională a Uniunii Europene – Tratatul de la Maastricht”, Revista de Administrație Publică și Politici Sociale Anul I, Nr. 3 / Iunie 2010.

Materiale de la diverse conferințe

33. Victoria Bucătaru, „Republica Moldova și Uniunea Europeană: de la cooperare la integrare (2011-2012)”, Această lucrare a fost prezentată la Forumul UE – Republica Moldova de la Berlin, desfășurat în perioada 22-23 octombrie 2012

III. SURSE INTERNET

34. http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.3.6.pdf

35. http://www.scritub.com/stiinta/drept/Structura-institutionala164520232.php

36.http://mie.ro/_documente/info_integrare/europa_scoala/suport%20informtiv%20ptr.%20site.pdf

37.http://www.umfiasi.ro/masterate/Suporturi%20de%20curs/Facultatea%20de%20Bioinginerie/Curs%20postuniversitar%20Management%20Public%20European%20-%20Prof.%20dr.%20Gabriela%20Marinescu/Institutii%20ale%20Uniunii%20Europene.pdf

38. http://beta.ier.ro/documente/formare/EU.pdf, 18-19.

39. http://www.eudirect.ro/ue/ue.pdf

40. http://ec.europa.eu/europe2020/who-does-what/eu-institutions/index_ro.htm

41. http://www.qreferat.com/referate/stiinte-politice/Principiile-care-guverneaza-ac958.php

http://biblioteca.regielive.ro/referate/drept/principiile-care-guverneaza-activitatea-institutiilor-comunitare-257803.html

42.http://www.scrigroup.com/istorie-politica/stiinte-politice/Principiile-care-stau-la-baza-62847.php

43. http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/INSTITUTIILE-COMUNITARE53698.php

44. http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/I_Drept_european.pdf.

45.http://biblioteca.regielive.ro/referate/finante/uniunea-europeana-origine-evolutie-si-perspective 95722.html?in=referate&s=labor

46. http://www.prefecturabraila.ro/integrare/istoric_ue1.htm.

47. http://www.crispedia.ro/Sistemul_institutional_al_Uniunii_Europene

48.http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/stiinta-administratiei/organele-uniunii-europene-67295.html

49. http://library.usmf.md/ciesite/index.php/republica-moldova-si-oms

38. http://infoeuropa.md/moldova-in-dialog-cu-europa/platforma-societatii-civile-ue-republica-moldova-noi-pasi-in-procesul-de-constituire/

39. http://infoeuropa.md/partneriatul-estic/

41. http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=URISERV:o10002